Sunteți pe pagina 1din 23

Capitolul I.

INTRODUCERE

În prezent, lumea dezvoltată a ajuns la o concluzie cvasiunanimă:


societăţile erei informaţionale sunt mult mai vulnerabile, în
comparaţie cu cele anterioare. Infrastructurile
(naţionale, regionale sau globale) capătă din ce în ce mai multă
importanţă, sistemele şi bunurile, fizice sau virtuale, devin vitale
pentru oricare stat sau alianţă, astfel încât incapacitarea (alterarea
parametrilor) sau distrugerea lor pot avea un puternic impact asupra
securităţii, economiei, siguranţei şi sănătăţii populaţiei.
Securitatea cetăţenilor, comunităţilor sociale, naţiunilor şi statelor
este influenţată, în mod organic, de funcţionarea continuă a unor
sisteme integrate complexe de infrastructuri, care asigură serviciile
esenţiale tuturor domeniilor vieţii sociale.

1. Categorii de infrastructuri
Infrastructurile fac parte din structura de rezistenţă a unui sistem,
sunt relaţionale şi funcţionale şi constituie in integrum suportul
necesar pentru ca sistemul să se identifice, să intre în relaţii cu alte
sisteme, să se stabilizeze şi, evident, să funcţioneze.
Infrastructura poate fi definită ca ansamblul elementelor
materiale (construcţii, echipamente, instalaţii, capacităţi – de
transport, repere materiale valorizate simbolic), organizaţionale
(reţele de transport şi telecomunicaţii, sistemele energetice, de
aprovizionare, de conducere, educaţionale, de sănătate, de relaţii) şi
informaţionale (date, informaţii, circuite, fluxuri, tehnici şi
proceduri) ale unui macrosistem social, care îi asigură
funcţionalitatea şi viabilitatea în contextul general al dezvoltării
sociale. Orice infrastructură, ineficient
gestionată şi protejată, se poate confrunta cu diverse situaţii cu
nivel ridicat de criticitate, marcate de momente de criză
organizaţionalfuncţională, care pot genera schimbări bruşte şi
decisive, pe diverse perioade de timp, cu consecinţe negative în
planul securităţii naţionale.
Infrastructurile pot fi clasificate, în funcţie de locul, rolul şi
importanţa lor pentru stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor,
precum şi pentru siguranţa şi securitatea acestora şi a proceselor din
care fac parte, în trei mari categorii: infrastructuri obişnuite,
infrastructuri speciale şi infrastructuri critice.
Infrastructurile obişnuite reprezintă o structură-cadru, care
asigură construcţia şi funcţionarea sistemului. Aceste infrastructuri
nu prezintă calităţi deosebite, în afara celor care le justifică existenţa
şi prezenţa în cadrul sistemelor şi proceselor. O ţară, spre exemplu,
va avea totdeauna căi de comunicaţii, localităţi, şcoli, biblioteci etc.
Pe parcurs, unele dintre acestea pot deveni speciale sau chiar
critice, în funcţie de noul rol pe care îl pot avea, de dinamica
importanţei şi de alte criterii. Spre exemplu, localităţile care au
aerodromuri, puternice centre de comunicaţii, centrale nucleare,
noduri de cale ferată etc. Pot face parte din infrastructuri speciale şi,
în anumite condiţii, chiar din infrastructurile critice.
Infrastructurile speciale au un rol deosebit în funcţionarea
sistemelor şi proceselor, asigurându-le acestora o eficienţă sporită,
calitate, confort, performanţă. De regulă, infrastructurile speciale
sunt infrastructuri de mare performanţă. Unele dintre acestea, mai
ales cele care pot avea, prin extensie sau prin transformare
(modernizare), un rol important în stabilitatea şi securitatea
sistemelor, pot intra şi în categoria infrastructurilor critice.
Infrastructurile critice sunt, de regulă, determinante în
stabilitatea, siguranţa şi securitatea sistemelor şi proceselor, având un
rol important în asigurarea securităţii în funcţionarea sistemelor şi în
derularea proceselor economice, sociale, politice, informaţionale şi
militare. Ele fac parte, de regulă, din categoria infrastructurilor
speciale. Nu este însă obligatoriu ca toate infrastructurile care sunt
sau pot deveni, la un moment dat, critice să facă parte din această
categorie de infrastructuri. Este foarte posibil ca, în funcţie de
situaţie, chiar şi unele dintre infrastructurile obişnuite – cum ar fi,
spre exemplu, drumurile de ţară sau canalele magistrale din sistemele
de irigaţii etc. – să devină infrastructuri critice. În definirea
infrastructurilor critice pot să intervină şi alte elemente
(conjuncturale, contextuale, evoluţii posibile), ceea ce conduce la
concluzia că există un criteriu de flexibilitate şi un altul de
imprevizibilitate, în identificarea şi evaluarea unor astfel de structuri.
O infrastructură sau un ansamblu de infrastructuri pot fi
considerate critice datorită:
- condiţiei unice, dar şi complementarităţii, în cadrul
infrastructurilor unui sistem sau proces;
- importanţei vitale pe care o au, ca suport material sau virtual (de
reţea), în funcţionarea sistemelor şi în derularea proceselor
economice, sociale, politice, informaţionale, militare etc.;
9
- rolului important pe care îl îndeplinesc în stabilitatea,
fiabilitatea, siguranţa, funcţionalitatea şi, în special, în securitatea
sistemelor;
- vulnerabilităţii sporite la ameninţările directe, precum şi la cele
care vizează sistemele din care fac parte;
- sensibilităţii deosebite la variaţia condiţiilor şi, îndeosebi, la
schimbări bruşte ale situaţiei.
Acest tip de infrastructuri există pretutindeni în lume şi, desigur,
în fiecare ţară în parte şi în cadrul fiecărui sistem fizic sau virtual, în
toate domeniile activităţii umane.
Ele nu sunt stabilite în mod arbitrar, ci doar după ce au fost
identificate şi evaluate ca fiind critice. Cu alte cuvinte, din mulţimea
de infrastructuri care fac parte dintr-un sistem sau contribuie la
funcţionarea unui sistem, proces, numai unele sunt critice (întrunesc
condiţiile de criticitate).
Criteriile după care se face o evaluare a infrastructurilor sunt
variabile, chiar dacă sfera lor de cuprindere poate rămâne aceeaşi.
Se pot identifica următoarele criterii de evaluare a
infrastructurilor critice1:
• criteriul fizic, sau criteriul prezenţei – locul în rândul
celorlalte infrastructuri, mărimea, dispersia, anduranţa,
fiabilitatea etc.;
• criteriul funcţional, sau criteriul rolului – ce anume
„face” infrastructura respectivă;
• criteriul de securitate, care este rolul ei în siguranţa şi
securitatea sistemului (evaluat prin prisma efectelor ce
pot fi generate prin lezarea condiţiilor de bază ale
infrastructurii);
• criteriul de flexibilitate, care arată că există o anumită
dinamică şi o anumită flexibilitate, în ceea ce priveşte
structurile critice, unele dintre cele obişnuite
transformându-se, în anumite condiţii, în infrastructuri
critice şi invers;
• criteriul de imprevizibilitate, care arată că unele dintre
infrastructurile obişnuite pot fi sau deveni, pe neaşteptate,
infrastructuri critice.
Infrastructurile sunt critice, speciale sau obişnuite, în raport cu
provocările, pericolele, ameninţările şi riscurile aferente, asumate,
impuse sau arondate, dar şi cu determinările şi parametrii de

10
stabilitate, de dinamică şi de funcţionalitate a respectivului sistem
sau proces.
De regulă, fiecare sistem şi fiecare proces dinamic sau dinamic
complex îşi au propriile lor infrastructuri şi structuri critice.
Structurile critice ţin de sporirea semnificativă a sensibilităţii şi
vulnerabilităţilor la pericole şi ameninţări a relaţiilor interioare între
elementele de sistem.
Orice infrastructură critică poate fi reprezentată operaţional
prin:
- părţile (membrii/constituenţii), reprezentate prin noduri ale
infrastructurii: angajaţii, departamentele, contractorii şi
subcontractorii (instituţii cu care se colaborează/cooperează),
instalaţii/echipamente;
- interacţiunile (legăturile) stabilite între noduri: schimb/
achiziţie/vânzare de energie, servicii de transport, informaţie,
substanţă etc.; direcţionarea ierarhică (schimbarea, reorientarea)
schemelor/reţelelor de legături de importanţă critică pentru
evaluarea securităţii, eficienţei, eficacităţii, durabilităţii;
- caracteristicile infrastructurii critice (oameni, instalaţii,
structuri etc.) şi evaluarea lor în funcţie de gradul de securitate, de
operaţionalitate, eficienţă etc.
Toate infrastructurile critice sunt utilităţi publice sau private de
bază, destinate mai multor beneficiari/utilizatori, existând o linie de
demarcaţie clară între:
- domeniul de acţiune al acestora şi punctul de conectare, dincolo
de care operează normele interne ce reglementează fiecare sistem;
- echipamentul şi baza de date a sistemului şi cea proprie fiecărui
utilizator/beneficiar; excepţie fac sistemele informatice structurate în
reţele interne şi baze de date ale unor firme sau instituţii, dar şi
acestea folosesc infrastructura utilităţilor publice de bază, deci nu
sunt total independente.
Toate infrastructurile critice au valoare şi importanţă socială,
care depinde de:
- calitatea serviciilor prestate;
- viabilitatea şi funcţionalitatea elementelor componente;
- managementul acestora, bazat pe politici şi strategii adecvate.
Cele mai multe infrastructuri critice sunt componente ale unor
structuri vitale ale societăţii, discontinuitatea lor provocând
imposibilitatea societăţii de a funcţiona în stare de securitate.

11
Infrastructurile critice au cel puţin trei componente ale fazelor
critice:
• componenta interioară, care se defineşte prin creşterea,
directă sau impusă, a vulnerabilităţilor infrastructurilor cu
rol important în funcţionarea şi securitatea sistemului;
• componenta exterioară, care se defineşte prin
infrastructurile exterioare cu rol important în stabilitatea şi
funcţionalitatea sistemului, în care acesta este integrat,
asociat sau relaţionat;
• componenta de interfaţă, definită prin mulţimea
infrastructurilor din imediata vecinătate, care nu aparţin
nemijlocit sistemului, dar îi asigură acestuia relaţionările
de care are nevoie pentru stabilitate, funcţionalitate şi
securitate.
Deşi despre infrastructuri critice se vorbeşte îndeosebi după
atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite,
asemenea infrastructuri există dintotdeauna.
Sistemele – cu precădere cele dinamice complexe şi procesele
asociate acestora – au avut întotdeauna, în funcţionarea şi în evoluţia
lor, momente sau perioade dificile, definite pe o mulţime de
perturbaţii, disfuncţionalităţi, pericole şi ameninţări, unele dintre
acestea fiind asociate unor infrastructuri sau rezultând din
inflexibilitatea, inconsistenţa sau fragilitatea exagerată a acestora.
Pentru o mai bună înţelegere a conceptului de infrastructură
critică, trebuie avute în vedere următoarele aspecte1:
• reprezintă o reţea de procese şi sisteme, independente şi
de mari proporţii, realizate de om, care funcţionează
sinergic pentru a produce un continuu de produse şi
servicii esenţiale pentru societate în întregul său (de
exemplu, sistemul energetic);
• este subiectul unor multiple ameninţări (tehnico-umane,
fizice, naturale, cibernetice, contextuale) şi ridică riscuri
ele însele (de exemplu, reţelele de transport);
• o infrastructură critică este extrem de dinamică şi
complexă, dependentă de multiple tehnologii de informaţii
şi comunicaţii („sistem de sisteme”);
• distrugerile aduse acesteia pot avea efecte în cascadă;
• nu are un singur proprietar/operator/regulator/beneficiar;

12
• se bazează pe alte obiective şi logici, aderă la alte reguli şi
principii, aplică alte tehnologii.
Infrastructurile critice:
• reprezintă valori de securitate naţională, întrucât
funcţionalitatea şi viabilitatea lor asigură realizarea unor
atribute fundamentale existenţiale ale statului şi constituie
sistemul axiologic de referinţă în elaborarea oricărei
politici de securitate naţională, potrivit dinamicii şi
imperativelor mediului intern şi internaţional de securitate;
• exprimă necesităţi naţionale de securitate, materializate
în oportunităţi, trebuinţe şi utilităţi indispensabile
dezvoltării şi funcţionării normale a societăţii, care îi
permit să se manifeste competitiv faţă de provocările
proceselor sociale evolutive şi să prevină, să reducă ori să
anihileze acţiunile distructive;
• permit promovarea intereselor naţionale de securitate,
care asigură stabilitatea internă şi regională, viabilitatea
sistemului de securitate la care România a aderat, avuţia
naţională, prosperitatea generală a cetăţenilor, sănătatea
fizică a populaţiei, protecţia mediului înconjurător.
Infrastructurile critice contribuie la susţinerea componentelor
strategice fundamentale ale securităţii naţionale (apărare naţională,
siguranţă naţională, ordine publică) şi necesită a fi apărate şi
protejate prin măsuri specifice domeniului dat în competenţă,
întrucât contribuie la:
• apărarea şi garantarea suveranităţii naţionale, a
independenţei şi unităţii statale, integrităţii teritoriale şi
democraţiei constituţionale;
• înfăptuirea şi protejarea obiectivelor şi intereselor de
securitate, în condiţiile dinamice ale mediului intern şi
internaţional, prin prevenirea surprinderilor strategice,
economice, politice, tehnico-ştiinţifice, ecologice sau de
altă natură;
• funcţionarea normală a instituţiilor statului.
În concluzie, infrastructura critică este legată de tot ceea ce
susţine viabilitatea unei societăţi, începând cu administraţia,
instituţiile economico-financiare, serviciile publice, de asistenţă
socială şi de sănătate, comunităţile de informaţii, armata şi protecţia

13
civilă şi terminând cu rezervele de hrană, apă şi energie, transportul,
comunicaţiile, educaţia şi cercetarea, mass-media ş.a.m.d.

2. Evoluţia conceptului de infrastructură


critică. Istoric şi perspective de abordare
Creşterea, fără precedent, în ultimele decenii, a riscurilor,
pericolelor şi ameninţărilor la adresa obiectivelor vitale ale statelor şi
organismelor internaţionale, concomitent cu mărirea numărului şi
vulnerabilităţii acestora au condus la sedimentarea şi statuarea noului
concept denumit generic infrastructură critică.
Definirea infrastructurilor critice şi modalităţile de abordare a
protecţiei acestora diferă de la o ţară la alta, de la o organizaţie la
alta, însă se pot identifica elemente structurale comune, măsuri
întreprinse până în prezent, funcţii şi responsabilităţi compatibile.
În literatura de specialitate occidentală se utilizează sintagma
,,infrastructură critică” pentru orice entitate economică
funcţională, care oferă produse/bunuri şi servicii de utilitate
publică, vitale pentru întreaga societate, şi a cărei distrugere,
degradare ori aducere în stare de nefuncţionare produc un impact
major asupra populaţiei şi economiei, la nivel naţional sau regional.
În esenţă infrastructurile critice sunt sisteme complexe de tip reţea
sau conţin astfel de subsisteme, dar pot fi incluse şi obiective
punctuale, de importanţă naţională.
Problematica infrastructurilor critice a devenit subiect de
actualitate în ultimul timp, – ca efect al escaladării ameninţărilor
(având ca determinanţi principali factori de ordin terorist şi de
criminalitate economico-financiară, dar şi naturali – generaţi de
efectele tot mai pregnante ale procesului de încălzire globală), cu
potenţarea unor situaţii destabilizatoare în raport cu valorile
economico-sociale naţionale, regionale şi internaţionale.
Dacă primele studii în domeniu au identificat obiectivele
considerate „critice”, încă din anii ’80, sintagma „infrastructură
critică” a fost folosită, în mod oficial, în iulie 1996, când preşedintele
SUA, Bill Clinton, a emis „Ordinul Executiv pentru Protecţia
Infrastructurilor Critice”, din necesitatea adoptării unor măsuri
eficiente de prevenire şi combatere a eventualelor atacuri asupra
structurilor informatice de tip critic. În conformitate cu
„Preambulul” acestui document, „infrastructurile critice sunt parte

14
din infrastructura naţională care este atât de vitală încât
distrugerea sau punerea ei în incapacitate de funcţionare poate să
diminueze grav apărarea sau economia SUA”.
Documentul stabilea că „familia” infrastructurilor critice include:
telecomunicaţiile, sistemul de aprovizionare cu electricitate şi apă,
depozitele de gaze şi petrol, finanţele şi băncile, serviciile de
urgenţă (medicală, poliţie şi pompieri), precum şi continuitatea
guvernării.
Până, în prezent, la nivel mondial, s-au conturat două mari
perspective de abordare a acestui subiect: americană şi
europeană.

2.1. Abordarea americană


În toamna anului 1996, a fost înfiinţată Comisia Prezidenţială
pentru Protecţia Infrastructurilor Critice (Presidential Commission
on Critical Infrastructure Protection), care a stabilit că securitatea,
economia, modul de viaţă şi chiar supravieţuirea lumii industrializate
depind de trei elemente interrelaţionate: energia electrică,
comunicaţiile şi computerele.
Comisia, a fost formată din reprezentanţi ai sectorului public şi
privat, ai agenţiilor guvernamentale, experţi în securitate şi
personalităţi din mediul academic, sub conducerea generalului
Robert Marsh şi a fost însărcinată să elaboreze Strategia naţională
de protejare a infrastructurilor critice în faţa ameninţărilor
cibernetice.
Pentru evaluarea vulnerabilităţilor şi elaborarea strategiilor de
protecţie a infrastructurilor critice Comisia a ţinut cont de faptul că
majoritatea serviciilor importante este furnizată de companii
particulare şi a situat pe acelaşi plan sectoarele particular şi
public. În „The US Patriot Act”, infrastructura critică constă în
,,sisteme şi valori fizice sau virtuale, de importanţă deosebită pentru
Statele Unite, astfel încât expunerea sau distrugerea acestor sisteme
sau valori ar putea avea un impact negativ asupra securităţii,
securităţii economice, stării de sănătate publică şi siguranţă”.
Sunt definite drept infrastructuri critice: băncile, spitalele, sursele
alimentare şi de apă, reţelele de comunicaţii, sistemele energetice şi
de transport şi serviciul poştal (existând, totodată, iniţiative pentru
introducerea în rândul infrastructurilor critice şi a centralelor
industriei chimice).
15
În februarie 1997, în cadrul FBI, a fost creat Centrul de Protecţie
a Infrastructurii Naţionale (NIPC), cu misiunea de a depista,
descuraja, preveni, evalua, avertiza, răspunde şi investiga actele
ilegale în care sunt folosite tehnologii informatice şi calculatoare şi
actele ilegale, fizice şi electronice, ce ameninţă sau vizează
infrastructurile critice.
În luna mai 1998, preşedintele Bill Clinton a emis Directiva
prezidenţială numărul 63 (PDD 63 – Presidential Decision
Directive 63) intitulată Politica privind infrastructura critică
(Policy on Critical Infrastructure Protection), care definea şapte
sectoare – energetic, telecomunicaţii, servicii de urgenţă,
financiar-bancar, transporturi, petrolier şi servicii
guvernamentale –, componente ale infrastructurii critice americane,
cu trăsături unice şi vulnerabilităţi specifice, având în comun
dependenţa de informaţiile electronice şi de reţelele de calculatoare.
Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au reprezentat
momentul crucial al intensificării preocupărilor întregii clase politice
şi societăţii americane pentru stabilirea unei strategii în domeniu,
astfel că SUA au devenit primul stat care – pe lângă definirea
conceptului – au realizat şi primii paşi în construcţia instituţională
aferentă, prin crearea unei suprastructuri Homeland Security
(securitate internă), ce grupează zeci de agenţii naţionale de
securitate specializate pe toate profilurile de activitate social-politică
şi economică.
La 16 octombrie 2001, preşedintele George W. Bush a emis
Ordinul executiv privind protecţia infrastructurii critice nr. 13.231
(Executive Order on Critical Infrastructure Protection). Acesta a
fost conceput pentru a asigura protecţia sistemelor informatice pentru
infrastructura critică, incluzând comunicaţiile de urgenţă şi
mijloacele fizice care asigură funcţionarea acestora.
Ordinul a împărţit ameninţările în două categorii: „ameninţări
fizice” la adresa unor obiective tangibile şi „ameninţări virtuale” –
atacuri radio-electronice, informatice etc. – asupra sistemelor de
comunicaţii ori reţelelor de calculatoare care sunt folosite pentru
funcţionarea infrastructurii critice.
Principalele prevederi legislative în SUA referitoare la
infrastructurile critice sunt cuprinse în Directiva Prezidenţială
pentru Securitate Internă (Homeland Security Presidential
Directive) din 17 decembrie 2003, referitoare la Identificarea
infrastructurii critice, priorităţi şi obiective.
16
În cadrul Strategiei Naţionale de Securizare a Spaţiului
Cibernetic (SUA, 2003), s-a definit o alcătuire a infrastructurii
critice mult mai amplă şi mai precisă. Astfel, infrastructurile critice
reprezentau: „instituţii publice şi private din sectoarele agriculturii,
alimentaţiei, aprovizionării cu apă, sănătăţii publice, serviciilor
de urgenţă, guvernării, industriei de apărare, informaţiilor şi
telecomunicaţiilor, energiei, transporturilor, bancare şi
financiare, chimice şi a materialelor periculoase, precum şi cele
poştale şi de navigaţie”.
În prezent, în SUA, infrastructurile critice sunt sectorizate,
potrivit Strategiei Naţionale de Securitate Internă. Instituţiile
abilitate cu protecţia infrastructurilor critice în SUA sunt: diverse
comisii din cadrul Congresului; Departamentul pentru Securitate
Internă (DSI) – Office of Homeland Security, în cadrul căruia
funcţionează Direcţia Analiza Informaţiilor şi Protecţia
Infrastructurii şi în subordinea căreia se află: Biroul pentru
Asigurarea Infrastructurii Strategice; Centrul Federal de Ripostă la
Atacuri Informatice; Sistemul Naţional de Comunicaţii; Centrul de
Protecţie a Infrastructurii Naţionale; Centrul de Simulare şi Analiză
pentru Infrastructura Naţională.

2.2. Abordarea europeană


Statele Uniunii Europene au întreprins acţiuni intense în direcţia
stabilirii unui limbaj şi unui mod de acţiune comun în vederea
protejării obiectivelor de valoare strategică. Preocupările privind
definirea şi asigurarea securităţii infrastructurilor critice au survenit
după atentatele teroriste de la Madrid, din 11 martie 2004, tocmai din
necesitatea combaterii acestui fenomen, de amploare deosebită la
nivel mondial.
În acest sens, în luna iunie 2004, Consiliul Europei a solicitat
Comisiei Europene elaborarea unei strategii globale referitoare la
protecţia infrastructurilor critice, context în care Executivul UE a
adoptat, la 20 noiembrie 2004 documentul privind „Protecţia
infrastructurilor critice în lupta împotriva terorismului”. Totodată,
Comisia Europeană a propus, în toamna anului respectiv, crearea
unui Centru pentru gestionarea crizelor, cu atribuţii pe linia
prevenirii şi contracarării atentatelor teroriste pe teritoriul UE.
O altă iniţiativă lansată la nivel european se referă la instituirea
unui sistem rapid de avertizare, denumit ,,Argus”, care să facă
17
legătura între toate sistemele specializate de urgenţă, existente în
statele membre ale UE, precum şi alocarea unor fonduri adecvate,
anual, pentru cercetări în domeniul securităţii comunitare.
În accepţiunea comunitară, printre infrastructurile critice cu risc
crescut de a fi ţinta unor atacuri teroriste catastrofale se numără:
telecomunicaţiile, sursele de apă şi de energie, reţelele de
distribuţie, producţie şi distribuire a hranei, instituţiile de
sănătate, sistemele de transport, serviciile financiar-bancare,
instituţiile de apărare şi ordine publică, armata, jandarmeria şi
poliţia.
În cadrul cooperării în domeniul infrastructurilor critice, la
sfârşitul anului 2004, UE a adoptat un Acord de cooperare în
domeniul energetic cu ţările din Balcani, Turcia şi Republica
Moldova, în scopul garantării aprovizionării energetice a
continentului european, finalizat prin semnarea, la 25 octombrie
2005, la Atena, a Tratatului de înfiinţare a unei ,,Comunităţi
Energetice” care să cuprindă atât state membre ale Uniunii la acel
moment, cât şi Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia,
Macedonia, Moldova, Uniunea Serbia-Muntenegru, România,
Kosovo şi Turcia (Ankara a refuzat însă, în ultimul moment,
parafarea documentului, invocând incapacitatea de a îndeplini
criteriile de protecţie a mediului).
De menţionat că responsabilii de la Bruxelles intenţionează
extinderea cooperării şi în alte domenii, precum transporturile şi
telecomunicaţiile. La nivelul UE este în curs de pregătire şi/sau
derulare un inventar al infrastructurilor critice din domeniul
transporturilor şi al punctelor de risc în infrastructura energetică.
Intensificarea preocupărilor în spaţiul comunitar în direcţia
stabilirii unei strategii comune a UE în domeniu, subsumată
pilonului Justiţie şi Afaceri Interne al Uniunii, a survenit ca urmare a
atentatelor teroriste de la Londra, din 7 şi 21 iulie 2005, astfel că, la
17 noiembrie 2005, Comisia Europeană a adoptat „Cartea Verde
privind Programul European pentru Protecţia Infrastructurilor
Critice – (EPCIP)”.
În cadrul EPCIP a fost realizată o reţea de alertă timpurie în ceea
ce priveşte infrastructurile critice (Critical Infrastructure Warning
Information Network), pusă în funcţiune în 2005, având drept scop
încurajarea schimbului de informaţii privind ameninţările şi
vulnerabilităţile comune, precum şi a celui referitor la strategii,

18
măsuri, adecvate, care să permită limitarea riscurilor şi protejarea
infrastructurilor critice.
După evenimentele menţionate, în Marea Britanie se constată un
interes deosebit pentru introducerea unor legi prin care operatorii din
sectorul privat, care se ocupă cu infrastructuri critice, să adere la
anumite standarde de securitate.
În Germania – unde peste două treimi din infrastructurile critice
federale se află în proprietate privată – se promovează iniţiativa
elaborării în comun, de către Guvernul federal şi administratorii
sistemelor private, a unui Plan de protecţie a infrastructurilor
critice, condus de Biroul Federal pentru Informaţii în Domeniul
Securităţii.
Austria, Franţa, Marea Britanie, Spania au înfiinţat organisme
specifice, au dezvoltat metodologii şi au alocat fonduri substanţiale
pentru protecţia infrastructurilor desemnate drept critice.
În cadrul Uniunii Europene au avut loc dezbateri în legătură cu
iniţierea şi adoptarea unor programe privind conceptul de
infrastructură critică:
- Communication from the Commission to the Council and the
European Parliament: Preparedness and Consequence Management
in the Fight Against Terrorism, COM (2004) 701 final, Brussels,
20.10.2004;
- Communication from the Commission to the Council and the
European Parliament: Critical Infrastructure Protection in the Fight
Against Terrorism, COM (2004) 702 final, Brussels;
- Green Paper on a European Programme for Critical
Infrastructure Protection, COM (2005) 576 final – 17.11.2005.
Aceste programe definesc trei categorii de elemente de
infrastructură critică:
1. elemente de infrastructură publice, private sau guvernamentale,
împreună cu reţelele cibernetice sau fizice interdependente;
2. proceduri şi – acolo unde este cazul – personalul care exercită
controlul funcţiilor îndeplinite de infrastructura critică;
3. obiective având semnificaţii culturale sau politice. La
solicitarea Comitetului parlamentar pentru drepturile cetăţenilor,
justiţie şi afaceri interne (LIBE) (formulată în decembrie 2005),
Comisia Europeană a înaintat, la data de 12 decembrie 2006,
propunerea de Directivă privind „Identificarea şi desemnarea
infrastructurilor critice europene şi evaluarea necesităţilor de
îmbunătăţire a protecţiei acestora”.
19
Conform proiectului de reglementare comunitară, infrastructurile
critice sunt instalaţiile fizice şi tehnologice, reţelele, serviciile şi
activităţile, care, în caz de oprire sau deteriorare, pot produce
incidente grave asupra sănătăţii, securităţii sau bunăstării economice
a cetăţenilor sau activităţii guvernelor statelor membre.
Sectoarele prioritare ce deţin infrastructuri critice de interes
european sunt cele din energie, transporturi, industrie chimică,
financiar, tehnologie de comunicaţii şi de informaţii, securitate
alimentară, sănătate, aprovizionare cu apă potabilă şi cercetare.
În concluzie, în prezent, Uniunea Europeană şi Statele Unite au
viziuni fundamental diferite în legătură cu ,,infrastructurile
critice”. Dacă, în cazul Statelor Unite, „Securitatea Internă”
(„Homeland Security”) propune o întărire şi apărare a graniţei
naţionale, Uniunea Europeană promovează deschiderea graniţelor
externe spre noi „zone de protecţie” între regiunea principală de risc
şi graniţele comunitare, definite prin filosofia „zonelor apropiate”.
În plan internaţional, mai sunt cunoscute şi alte accepţiuni,
printre care:
• cea a NATO, ce reuneşte „facilităţi, servicii şi sisteme
informatice care sunt atât de vitale pentru naţiuni, încât
scoaterea lor din funcţiune sau distrugerea lor poate avea
efecte de destabilizare a securităţii naţionale, economiei
naţionale, stării de sănătate a populaţiei şi asupra
funcţionării eficiente a guvernului”. Protecţia
infrastructurilor critice include „programe, activităţi şi
acţiuni realizate de guverne, proprietari, operatori şi
acţionari pentru a securiza aceste infrastructuri”. Senior
Civil Emergency Planning Committee (Comitetul Superior
pentru Planificarea Activităţilor Civile pentru Situaţii de
Urgenţă) din cadrul NATO a însărcinat cele opt comitete
din subordinea sa să găsească soluţiile unei abordări
unitare a problemelor legate de criteriile de stabilire a
infrastructurilor critice, de metodele de analiză a riscului
şi stabilire a vulnerabilităţilor, precum şi de metodele lor
de protecţie;
• cea canadiană, în cadrul căreia ,,infrastructura critică”
este reprezentată de dispozitive, reţele, servicii, bunuri
materiale şi de tehnologie a informaţiei, a căror
perturbare sau distrugere ar putea avea un impact
deosebit asupra stării de sănătate, siguranţă, securitate sau
20
bunăstare economică a poporului canadian sau asupra
bunei funcţionări a actelor de guvernare. Competenţa în
materia asigurării securităţii acestora revine
Departamentului pentru Protecţia Infrastructurii Critice
şi Situaţii de Urgenţă;
• cea promovată de Adrian Gheorghe – doctor şi specialist
în infrastructuri critice de la Institutul Federal Elveţian pe
Probleme de Tehnologie, potrivit căreia infrastructurile
critice sunt definite de structurile/sistemele vitale ale unei
societăţi, care, prin discontinuitatea, duc la produc
imposibilitatea acesteia de a-şi performa funcţiunile. În
cadrul infrastructurilor critice sunt incluse sistemele
energetice, cele de transport al petrolului şi gazelor
naturale, băncile, sistemele informatice,
telecomunicaţiile, chiar Guvernul, în totalitatea activităţii
sale, – sistemele de producţie agricolă ale unei ţări etc.

3. Factori ai dinamismului critic


Infrastructurile sunt critice prin locul pe care îl au în cadrul unui
sistem, prin rolul pe care îl joacă în cadrul stabilităţii şi
funcţionalităţii sistemului, prin gradul de expunere la uzură şi factori
destabilizatori, dar şi prin mulţimea variabilă a vulnerabilităţilor lor
(de sistem, de proces sau induse) la ameninţările care le vizează
nemijlocit sau care vizează, desigur tot în mod direct, sistemele sau
procesele din care fac parte respectivele infrastructuri.
De regulă, infrastructurile nu se construiesc având în vedere
posibile ameninţări sau vulnerabilităţi, deşi se ţine totdeauna seama
de un anumit standard de securitate intrinsecă a sistemului, ci în
funcţie de cerinţele vitale – de stabilitate, deci, de stare, şi de
funcţionalitate, deci, de proces – ale sistemului, ale metasistemului
(sistemului de sisteme) sau ale procesului din care fac parte. Spre
exemplu, la realizarea reţelelor de distribuţie a apei, se ţine seama, în
primul rând, de nevoile localităţii respective de aprovizionare cu apă,
de condiţiile concrete de realizare a distribuţiei (surse de apă
potabilă, distanţe, trasee pentru conducte etc.), dar şi de securitatea
acestor reţele, în sensul protecţiei surselor de alimentare şi siguranţei
transportului apei, prevenirii avariilor, prevenire, limitare sau
înlăturare a acţiunii factorilor nocivi etc. Probabil că, în viitor, va
trebui să se ţină seama şi de alţi factori, cum ar fi, spre exemplu,
21
protecţia împotriva atacurilor de tip terorist, frecvenţa şi intensitatea
unor calamităţi naturale, alunecări de teren şi de alţi numeroşi agenţi
perturbatori.
Infrastructurile critice sunt numeroase, diversificate şi dinamice.
Practic, există atâtea infrastructuri critice câte sisteme şi procese, dar,
de regulă, numai cele care au un rol important în stabilitatea,
securitatea şi siguranţa sistemelor şi proceselor sunt considerate
astfel. Deşi mulţimea infrastructurilor critice este, în general,
cunoscută ab initio, există şi o altă mulţime a infrastructurilor care,
sub influenţa a diverşi factori perturbatori, pot deveni critice pe
parcurs şi o alta a infrastructurilor critice care îşi pierd această
calitate în procesul evoluţiei sau involuţiei sistemului şi procesului
din care fac parte.
Dinamismul infrastructurilor critice depinde de câţiva factori
foarte importanţi, printre care:
• variaţia (evoluţia, dezvoltarea, extinderea sau involuţia)
sistemului sau procesului din care fac parte;
• gradul de integralitate a sistemului, de fluenţă, flexibilitate
şi adaptabilitate a procesului;
• variaţia condiţiilor iniţiale ale mediului şi ale sistemului
sau procesului;
• dinamica mediului şi a sistemelor de relaţie sau relaţionate
sau corelaţionate;
• variaţia factorilor perturbatori.
Aceşti factori, dar şi alţii, influenţează transformările şi chiar
mutaţiile care se produc în rândul infrastructurilor critice şi, de
aceea,trebuie să se ţină seama de ei.

4. Tipologia infrastructurilor critice


Mulţimea infrastructurilor critice rămâne totdeauna deschisă şi
variabilă. În funcţie de spaţiul-suport, mai exact de spaţiul sau
spaţiile în care sunt sau pot fi identificate, se clasifică în trei categorii
mari: fizice, cosmice şi virtuale.
Aceste tipuri de infrastructuri, deşi se află în spaţii diferite, sunt
strâns legate unele de altele, devenind din ce în ce mai
interdependente (trans-sistemice, de meta-sistem sau de sistem de
sisteme), şi complexe.
Gradul lor de interdependenţă creşte foarte mult odată cu evoluţia
vieţii pe pământ, iar al celor care ţin de sistemele politice,
22
economice, financiare, sociale, informaţionale, culturale şi militare
se reconfigurează şi consolidează în procesul globalizării, devenind o
caracteristică esenţială a acestor sisteme.
Această caracteristică, în mod logic, ar trebui să ducă la creşterea
coeficientului de integralitate a tuturor infrastructurilor şi la
restrângerea mulţimii infrastructurilor critice doar la cele care
determină stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor. Din păcate,
lucrurile, cel puţin pentru un timp previzibil, nu stau aşa.
Interdependenţa şi integralitatea structurilor creează un nou tip de
vulnerabilităţi pe care le vom numi, generic, vulnerabilităţi de
integralitate sau vulnerabilităţi de interdependenţe.
Spre exemplu, integrarea tuturor liniilor aeriene la nivel global,
deşi duce automat la creşterea traficului aerian, a vitezei de transport,
comprimând, deopotrivă, atât timpul, cât şi spaţiul, ar trebui să ducă,
în mod automat, şi la reducerea vulnerabilităţilor de funcţionalitate şi
de stabilitate şi la creşterea eficienţei transporturilor, ceea ce, de
altfel, se şi întâmplă. În acelaşi timp, însă, liniile aeriene integrate la
nivel planetar devin extrem de vulnerabile la atacuri teroriste, la
calamităţi şi dezastre şi la alte pericole şi ameninţări asimetrice.
Transporturile aeriene integrate la nivel mondial devin un sistem
de sisteme politice (care sunt statele), sisteme economice
(globalizate, dar şi individualizate pe companii şi chiar pe state
politice), sisteme informaţionale globalizate (dar extrem de
vulnerabile) şi, pe de altă parte, sunt în sistem şi cu reţelele şi
entităţile ostile, perturbatoare, care sunt, de regulă, atipice sau
asimetrice.
Considerăm că este foarte important să subliniem o astfel de
realitate, întrucât, în acest fel, avem imaginea cât de cât realistă a
unui labirint dinamic, cu evoluţii şi involuţii bruşte, care îşi schimbă
structura în funcţie de factori perturbatori, de variaţia condiţiilor
concrete şi a condiţiilor iniţiale şi de mulţi alţi factori, unii dintre ei
foarte greu de identificat, de analizat, de cunoscut şi, evident, de
influenţat.
Rezultă o altă caracteristică foarte importantă pentru tema acestui
studiu, anume aceea că vulnerabilităţile infrastructurilor critice
cresc şi se transformă odată cu creşterea interdependenţei şi a
gradului lor de integralitate.

23
4.1. Infrastructuri critice din spaţiul fizic
Infrastructurile fizice sunt suporturi ale unor sisteme fizice
complexe, de regulă, din spaţiul societăţii omeneşti, cu funcţii şi
roluri sociale. Ele pot fi grupate, deci, pe categorii de sisteme fizice,
astfel:
• infrastructuri critice ale întreprinderii – reţea de
distribuţie a energiei electrice de 380 volţi sau de înaltă
tensiune; reţea de distribuţie a apei industriale; reţea de
distribuţie a gazului metan, a carburantului sau altor
substanţe şi materiale absolut necesare producţiei; reţeaua
de comunicaţii (comandă-control); reţeaua depozitelor de
materii-prime şi de produse finite; reţeaua fizică de
calculatoare (calculatoare, cabluri, conexiuni) etc.;
• infrastructuri critice ale sectorului (ramurii) – reţele de
distribuţie a apei, energiei electrice, gazelor naturale
folosite în procesul de producţie şi materialelor strategice
între întreprinderi şi în cadrul ramurii; reţeaua depozitelor
de materiale speciale (materiale strategice, materiale
inflamabile; materiale radioactive, substanţe chimice,
agenţi biologici şi alte materiale cu risc înalt); reţelele de
comunicaţii, îndeosebi infrastructurile fizice ale acestora
(relee, cabluri, suporţi, staţii etc.); reţelele de transport:
căile de comunicaţii rutiere, feroviare, aeriene, navale,
respectiv parcul operaţional aferent; reţelele fizice de
calculatoare; bazele de date şi alte elemente vulnerabile
sau cu rol important în funcţionarea întreprinderilor şi
instituţiilor;
• infrastructuri critice ale economiei – infrastructuri ale
unor reţele de drumuri strategice; reţele şi, mai ales,
noduri de căi ferate; entităţi portuare; reţele de producere
şi distribuţie a energiei (infrastructurile sistemului
energetic naţional); infrastructuri ale sistemelor de
conducere; reţele de depozite de materiale strategice, de
materii prime, de substanţe chimice, de material nuclear
sau de agenţi biologici;
• infrastructuri critice ale transportului aerian –
aeroporturi; sisteme de aprovizionare cu energie, cu apă,
cu gaze; reţele ale depozitelor de carburanţi; hangare şi
parcuri de avioane; turnuri de control; infrastructuri
24
control trafic aerian; reţele de calculatoare; staţii de
radiolocaţie; staţii de dirijare a traficului; alte infrastructuri
ale sistemelor de care depind siguranţa şi securitatea
zborului;
• infrastructuri critice ale transportului feroviar – reţelele
de căi ferate; poduri, viaducte şi alte lucrări de artă
arhitectonică pe calea ferată sau adiacente acesteia; staţii;
reţele electrice ale transportului feroviar; reţele de
comunicaţii; reţelele de interconectare cu alte moduri de
transport, alte tipuri de reţele;
• infrastructuri critice ale transportului naval – porturi;
infrastructuri portuare cu rol important, unic şi de
neînlocuit în funcţionarea porturilor şi a transporturilor
navale; sistemele de navigaţie prin satelit, semnalizare,
balizaj şi dirijare a traficului; staţii de radionavigaţie, staţii
de radiolocaţie; sisteme de comunicaţii; reţele de căi ferate
şi de drumuri importante din incinta porturilor; sisteme de
diguri de protecţie; terminale specializate ce asigură,
totodată, interoperabilitatea cu alte moduri de transport,
alte infrastructuri ale sistemelor de securitate şi de
siguranţă a navigaţiei pe mări, fluvii şi căi interioare;
• infrastructuri critice ale sistemului financiar – sedii ale
băncilor; suporţi de informaţie; calculatoare; sisteme de
protecţie şi de siguranţă; reţele de transport interbancar al
banilor şi de bancomate; depozite;
• infrastructuri critice ale locuinţei – instalaţii electrice, de
gaze şi de apă; sisteme de securitate a locuinţei;
• infrastructuri critice ale localităţii – reţele de transport al
apei, energiei electrice şi gazelor, îndeosebi nodurile,
punctele de control şi de distribuţie; reţele ale
transportului public (linii de metrou, linii de troleibuze,
autobuze şi tramvaie, unele construcţii şi diferite alte
lucrări aferente importante); reţele telefonice, relee, staţii
şi centrale; relee şi posturi de radio şi de televiziune care
se află în sistemul naţional sau local de alertă; iluminatul
public; alimentarea cu energie termică; puţuri, staţii şi alte
infrastructuri ale sistemelor de purificare a apei; spitale de
urgenţă şi alte infrastructuri ale medicinii şi asistenţei
medicale de urgenţă; laboratoare şi centre hematologice;
infrastructuri ale sălilor de operaţii, sălilor de reanimare şi
25
altor compartimente de supraveghere şi monitorizare a
bolnavilor aflaţi în dificultate; infrastructuri ale sistemelor
de prevenire şi stingere a incendiilor; infrastructuri ale
sistemelor de protecţie civilă, îndeosebi ale sistemelor şi
reţelelor de acţiune şi de reacţie în cazul unor calamităţi,
dezastre, accidente nucleare, industriale, chimice şi
tehnologice; relee şi depozite etc.;
• infrastructuri critice ale ţinutului (judeţului, zonei etc.) –
reţele de căi ferate şi drumuri publice importante,
îndeosebi centre vitale, adică noduri, staţii, depozite,
centre de comunicaţii etc.; reţele de depozite; conducte
petroliere; reţele telefonice; relee ale sistemelor de
comunicaţii prin microunde; lucrări de artă, baraje,
acumulări de ape, sisteme de canalizări şi de
hidroamelioraţii cu impact vital asupra unor terenuri
cultivate sau locuite; diguri şi alte infrastructuri pentru
controlul inundaţiilor şi revărsărilor; reţele de depozite de
importanţă locală, regională sau naţională; elemente ale
unor infrastructuri critice naţionale sau internaţionale;
infrastructuri speciale;
• infrastructuri critice ale ţării – infrastructuri ale reţelelor
sistemului naţional energetic (unităţi energetice, linii de
înaltă tensiune, staţii de transformare, instalaţii şi sisteme
de monitorizare şi de reglare, baraje şi acumulări
hidroenergetice; centrale nucleare, sisteme de
infrastructuri ale acestor centrale nucleare, hidrocentrale şi
termocentrale, combinate de apă grea, depozite de materii
prime, materiale periculoase şi materiale strategice etc.);
reţele de drumuri de importanţă naţională sau
internaţională; infrastructuri vitale ale acestor reţele;
reţeaua feroviară cu toate structurile aferente (staţii,
depouri, reţele de aprovizionare a transportului feroviar cu
energie electrică, material rulant, carburant şi alte
materiale de importanţă vitală, sisteme de comandă-
control şi dirijare a traficului, infrastructuri ale sistemelor
de comunicaţii feroviare etc.); reţeaua naţională de
transporturi aeriene, cu toate infrastructurile aferente;
elemente de importanţă vitală ale reţelelor internaţionale
de trafic aerian aflate pe teritoriul ţării; infrastructuri ale
transporturilor navale (porturi, infrastructuri portuare,
26
diguri, infrastructuri pentru asistarea şi siguranţa
navigaţiei, infrastructuri din zona litorală, instalaţii şi
infrastructuri de semnalizare şi dirijare a traficului, lucrări
hidrotehnice de mare amploare – amenajare căi
navigabile, ecluze etc.; infrastructuri ale sistemului
naţional de comunicaţii, dar şi ale altor sisteme de
comunicaţii de importanţă naţională şi internaţională
(reţele telefonice, centrale de comunicaţii, noduri ale
acestor reţele, echipamente de transport, trasee de fibră
optică, relee, modulatori de semnal etc.); infrastructuri
fizice ale reţelelor naţionale de informaţii, de calculatoare,
de televiziune etc.; infrastructuri ale reţelelor naţionale de
alertă; reţele ale conductelor de petrol şi gaze naturale
naţionale sau care fac parte din reţele de transport
continentale etc.;
• infrastructuri critice ale continentului – reţeaua
europeană şi internaţională de trafic aerian, cu toate
infrastructurile aferente; reţeaua europeană de transport
feroviar; infrastructuri ale traficului fluvial şi maritim
(porturi, instalaţii portuare, sisteme de conducere,
comunicare şi avertizare etc.); infrastructuri ale reţelei
europene de comunicaţii; reţele de transport al petrolului
şi gazelor naturale etc.;
• infrastructuri critice internaţionale – infrastructuri ale
traficului aerian internaţional (radare, instalaţii
aeroportuare, sisteme de control trafic, reţele de
comunicaţii etc.); infrastructuri ale transporturilor
maritime internaţionale (sisteme de control şi dirijare a
navigaţiei, sisteme de semnalizare a zonelor periculoase,
sisteme de comunicaţii, sateliţi, instalaţii portuare cu
funcţii şi importante roluri internaţionale, conducte de
transport petrolier sau terminale ale acestora etc.); sisteme
de comunicaţii internaţionale; reţele de bănci;
• infrastructuri critice militare – reţele de comunicaţii
militare la nivel strategic şi la nivel tactic; infrastructuri
ale acestor reţele; instalaţii de pe aerodromurile militare,
din porturi militare, din baze militare şi din alte locaţii;
reţele, conducte, depozite şi sisteme de aprovizionare cu
carburanţi, muniţie, alimente şi alte produse de primă
necesitate atât pe timp de pace, cât şi la război sau în
27
procesul participării la gestionarea crizelor şi conflictelor
armate; infrastructuri rutiere, feroviare şi navale militare;
reţele de depozite; arsenale; reţele de calculatoare; sisteme
informatice;
• infrastructuri critice ale sistemului de ordine publică –
infrastructuri ale poliţiei şi jandarmeriei; infrastructuri ale
pompierilor şi Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă;
infrastructuri ale forţelor şi formaţiilor de reacţie rapidă;
infrastructuri critice ale sistemelor de protecţie a
cetăţeanului, proprietăţii şi instituţiei;
• infrastructuri critice ale sistemului informaţional şi de
siguranţă a statului – infrastructuri ale serviciilor de
informaţii şi ale altor instituţii de care depinde protecţia
informaţiilor, a intereselor naţionale şi de alianţă, a
valorilor şi patrimoniului;
• infrastructuri critice ale sistemului sanitar şi de protecţie
a cetăţeanului, familiei şi comunităţii – reţele ale
spitalelor de urgenţă; laboratoare; depozite de
medicamente; infrastructuri ale unor centre de cercetări
medicale etc.

4.2. Infrastructuri critice din spaţiul cosmic


• Infrastructuri critice ale spaţiului cosmic: staţii orbitale;
sateliţi; sisteme de comunicaţii în spaţiul cosmic etc.
• Infrastructuri critice ale agenţiilor şi altor structuri
spaţiale: infrastructuri ale industriei spaţiale; infrastructuri
ale comunicaţiilor din sistemul de pregătire şi efectuare a
lansărilor şi traficului cosmic etc.
1. Infrastructuri critice din spaţiul virtual
• Infrastructuri critice ale sistemelor de comunicaţii.
• Infrastructuri critice ale reţelelor şi bazelor de date.
• Infrastructuri critice ale ciberspaţiului: cele mai
importante infrastructuri ale naţiunii sunt compuse din
instituţii publice şi private aparţinând unor sectoare din
agricultură, alimentaţie, ape, sănătate publică, servicii de
urgenţă, guvern, industria de apărare, informaţii şi
telecomunicaţii, energie, transport, bănci şi finanţe, chimie
şi materiale periculoase, poştă şi navigaţie. Spaţiul
cibernetic este sistemul nervos al acestor infrastructuri
28
respectiv, sistemul de control al ţării, format din mii de
computere interconectate, servere, routere, switch-uri şi
cabluri de fibră optică care asigură funcţionarea
infrastructurii.
În ultimul timp, analiştii acordă o atenţie sporită atacurilor
cibernetice organizate, capabile să cauzeze destabilizarea
infrastructurii naţionale, a economiei sau chiar a tuturor
componentelor securităţii naţionale. Complexitatea tehnică solicitată
pentru înfăptuirea unui astfel de atac este destul de ridicată, existând
însă cazuri în care atacanţii organizaţi au exploatat unele
vulnerabilităţi care au demonstrat că pot dispune de capabilităţi
distructive.
Instrumentele şi metodologiile înfăptuirii atacurilor sunt larg
răspândite, iar capacităţile tehnice şi complexitatea utilizatorilor
decişi să provoace dezastre se află în creştere.
Pe timp de pace, persoane sau organizaţii interesate pot declanşa
acte de sabotaj asupra instituţiilor statului, centrelor de cercetare
ştiinţifică, companiilor private şi altor obiective strategice.
Există posibilitatea pregătirii terenului pentru administrarea
loviturilor din spaţiul cibernetic în cazul unei confruntări, prin
cartografierea sistemelor informaţionale ale statului, identificând
principalele ţinte şi plasând în infrastructura naţională porţi ascunse
de intrare şi alte mijloace de acces.
Pe timp de criză sau război, adversarii pot încerca să îi
intimideze pe liderii politici naţionali prin atacarea infrastructurilor
critice şi a funcţiilor de bază ale economiei sau prin erodarea
încrederii publice în sistemele de conducere sau informaţionale.
Atacurile cibernetice asupra reţelelor informaţionale ale oricărei
ţări pot avea consecinţe grave – cum ar fi întreruperea funcţionării
unor componente-cheie, provocarea pierderilor de venituri şi
proprietăţi intelectuale sau chiar pierderea vieţilor omeneşti.
Contracararea unor astfel de atacuri este obligatorie şi necesită
realizarea unor componente riguroase, destul de dificil de proiectat
cu mijloacele existente în prezent.
Având în vedere explozia pe care a înregistrat-o utilizarea
reţelelor informatice globale, fiecare stat este nevoit să-şi dezvolte o
strategie proprie de securizare a spaţiului cibernetic.
Plecând de la exemplul american, care aplică deja o Strategie
Naţională de Securizare a Spaţiului Cibernetic, se pot identifica

29
obiectivele strategice care ar trebui avute în vedere de orice stat în
acest domeniu:
• prevenirea atacurilor împotriva infrastructurii cibernetice;
• reducerea vulnerabilităţii la atacuri împotriva infrastructurii
cibernetice;
• minimizarea daunelor şi a timpului de reconstituire a sistemului
în urma eventualelor atacuri cibernetice.
În scopul prevenirii ameninţărilor de securitate la adresa
sistemelor informaţionale şi al instituirii unui răspuns cât mai riguros
şi mai eficient în faţa unor asemenea ameninţări, sunt constituite
Echipe de răspuns pentru incidente de securitate din domeniul IT
(Computer Emergency Response Team – CERT).
Activităţile CERT au în vedere prevenirea şi detectarea
incidentelor de securitate IT3, dar şi informarea în legătură cu
acestea. Centrele de tip CERT cooperează prin asigurarea de
informaţii legate de incidente de securitate pentru utilizatorii
sistemelor informaţionale prin intermediul Internetului.
Se pot identifica 3 tipuri majore de organizaţii CERT:
- private – care se ocupă doar de incidentele de securitate IT
în cadrul unei companii sau a clienţilor acesteia;
- CERT – din reţelele academice şi de cercetare;
- publice – care se ocupă de incidente de securitate IT în
cadrul instituţiilor guvernamentale şi, uneori, primesc
plângeri şi din partea persoanelor particulare.
Există relaţii strânse între actualele unităţi CERT, iar cele noi sunt
binevenite în această „familie” şi pot beneficia de experienţa şi
expertiza deja obţinute.

30