Sunteți pe pagina 1din 6

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ECONOMIE SI ADMINISTRAREA


AFACERILOR
MASTER, SPECIALIZAREA: FAA, AN I

PROFESOR COORDONATOR: MASTERANZI:


Conf. univ. dr. Dorel BERCEANU Lavinia BUTA-FLOREA
Camelia - Mihaela FARCAS
Ramona VILCEANU

CRAIOVA,
2009
DIAGNOSTICUL RISCULUI

Analiza rentabilitatii nu constituie decat prima fereastra a diagnosticului


financiar. Concluziile formulate sunt incomplete daca analiza nu se continua si
cu aceea a riscului. Cele doua variabile, rentabilitatea si riscul se
interconditioneaza: rentabilitatea nu poate fi apreciata decat in functie de riscul
suportat si invers, riscul acceptat de investitori este direct proportional cu
rentabilitatea asteptata. Mai mult diagnosticul echilibrului financiar nu are sens
decat in cadrul de referinta constituit de compromisul rentabilitate – risc.
Riscul este posibilitatea de a putea sa apara rezultate nedorite, respectiv
posibilitatea ca o actiune viitoare sa genereze pierderi ce vor afecta patrimonial,
interesele, activitatea si rezultatele unui agent economic.
Riscul poate fi generat din diverse cause:
 Specificul actiitatii desfasurate;
 Restrictii viitoare ce pot sa apara (programe legiferate ce interzic taierea
padurilor);
 Actiunile concurentei (practicarea unor preturi mult scazute pentru
acapararea pietei beneficiind de o activitate diversificata; avansuri
tehnologice care-i cresc competitivitatea produselor);
 Management necorespunzator;
 Imprejurari de forta majora (calamitati natural) sau fortuite (incendii,
accidente).
Riscul este characteristic tuturor fazelor activitatii: aprovizionare,
productie, desfacere, iar limitarea lui depinde mult de previzionarea
modificarilor conjuncturale, de elasticitatea manifestata in gestiunea resurselor,
in adapratea continua la nevoile pietei. Riscurile sunt generate intern, de
actvitatea desfasurata de intreprindere sau extern, de mediul economic-
concurential. In elaborarea diagnosticului financiar, riscurile suntgrupate in:
 Risc de exploatare (economic);
 Risc financiar;
 Risc de faliment (de insolvabilitate).
Daca diagnosticul riscului de faliment poate fi aprecial prin numeroase
modele matematice, ce cuantifica, in diferite grade, semnificatia mai multor
indicatori financiari (rate ale rentabilitatii, rate de rotatie a activului, rate ale
echilibrului financiar, rate de structura a bilantului), diagnosticul riscului de
exploatare si diagnosticul riscului financiar se bazeaza, in principal, pe notiunile
de elasticitate a rezultatelor obtinute in raport de volumul de activitate si de
pozitia in raport cu pragul de rentabilitate.

A. Diagnosticul riscului de exploatare

Riscul de exploatare (economic) este determinat de incapacitatea


intreprinderii de a se adapta la timp si cel mai mic cost la modificarile
mediului in care-si desfasoara activitatea. Influenta negative asupra activitatii
au,pe de o parte factori generali precum cresterea preturilor materiilor prime,
energiei, sporirea salariilor, scaderea puterii de cumparare a consumatorilor dar
si factori interni precum: structura costurilor, scaderea productivitatii in raport
cu concurenta ca urmare a mentinerii in exploatare a unor echipamente cu
randament scazut, realizarea de investitii al caror obiect nu mai este solocitat de
piata la un interval de timp scurt de la punerea in functiune.
Diagnosticul riscului de exploatare se realizeaza, in primul rand prin
determinarea efecului de levier al exploatarii, care masoara incidenta fluctuatiei
volumului de activitate asupra rentabilitatii economice. Mai correct, acest efect
are rolul de a evalua sensibilitatea rezultatului brut din exploatare la variatia
volumului de activitate. Aceasta sensibilitate este conditionata de structura
costurilor fixe sau variabile.
Cu cat operatiile tehnologice ale intreprinderii sunt mai mecanizate, mai
automatizate cu atat creste ponderea costurilor fixe in raport cu cele variabile.
Astfel, creste ponderea amortismentului dar scade ponderea salariilor datorita
substituirii munci de catre capitalul fix, cresterea volumului productiei fiind
inregistrata, in special, prin randamentul masinilor si nu prin indemanarea
personalului. In situatia inversa, cand procesul de productie are pronuntat
character manual, scade ponderea costurilor fixe in dauna costurilor variabile.
Sensibilitatea rezultatului final la variatia gradului de mecanizare sau
automatizare se masoara prin intermediul coeficientului de levier al
exploatarii (CLE).
Coeficientul de levier al exploatarii se determina ca un raport intre
variatia relative a rezultatului de exploatare si variatia relative a productiei
vandute, astfel:
∆ℜ

CLE = ∆ Q (1)
Q

In care:
RE = rezultatul din exploatare;
Q = productia vanduta, exprimata in unitati cantitative.

Dar rezultatul din exploatare, se determina astfel:


RE = (p - cv) x Q – CF (2)

Cheltuielile fixe (CF) fiind constant, sporirea rezultatului din exploatare


se determina numai datorita modificarii volumului productiei vandute, astfel:
∆ RE = (p – cv) x ∆ Q (3)

Inlocuind relatiile (2) si (3) in relatia de calcul a coeficientului de levier


al exploatarii (1) se obtine:
( p−cv )x ∆ Q
( p−cv ) x Q−CF
CLE = (4)
∆Q
Q
sau
( p−cv ) x Q
CLE = (5)
( p−cv ) x Q−C F

In care:
Q = cantitatea de produse pentru care se calculeaza efectul de levier;
p = pretul unitar;
cv = cheltuielile variabile unitare;
CF cheltuielile fixe totale.

Coeficientul de levier al exploatarii este cel mai ridicat la societatea


comerciala din ramura cea mai bine dotata ethnic, si semnifica faptul ca la
cresterea cu 1% a volumului de activitate peste nivelul propus, se realizeaza o
sporire a rezultatului din exploatare, cea mai ridicata ramura, reprezentata de
nivelul determinat.
In variatia leierului exploatarii, pot exista trei situatii:
1. Daca cheltuielile fixe sunt egale cu zero, CF = 0, CLE este egal cu 1,
adica:
( p−cv ) x Q ( p−cv ) x Q
CLE =
( p−cv ) x Q−C F
= ( p−cv ) x Q
=1
2. Daca marja bruta asupra cheltuielilor de exploatare , este egala cu
cheltuielile fixe, Q(p-cv)=CF, coeficientul de levier a exploatarii are
valoare nedeterminata, adica:
( p−cv ) x Q ( p−cv ) x Q
CLE =
( p−cv ) x Q−C F
= 0
→∞

3. Cu cat productia creste mai mult, cu atat coeficientul de levier al


exploatarii se apropie de 1.

In al doilea rand, diagnosticul riscului de exploatare presupune


determinarea pozitiei intreprinderii in raport cu pragul de rentabilitate al
exploatarii sau punctual mort al exploatarii.
Pentru aceasta este necesara, mai intai, prezentarea metodei de
determinare a pragului de rentabilitate, respective stabilirea limitei minime a
volumului de productie, a carei nerealizare ar conduce la inregistrarea de
pierderi. Aceasta, deoarece intr-o economie concurentiala, producatorul nu
poate influenta nici preturile cu care cumpara factorii de productie, nici preturile
bunurilor pe care le produce si vinde, ci singurul element unde poate sa
actioneze este volumul productiei, cunoscut fiind faptul ca pana la un anumit
nivel denumit prag de rentabilitate (punct mort) intreprinderea inregistreaza in
mod obligatoriu pierderi. Dincolo de acest punct in care suma veniturilor este
egala cu suma costurilor, intreprinderea obtine profit. Cunoasterea precisa a
acestui volum de activitate este una din preocuparile primordial ale managerilor
intreprinderilor, analiza punctului mort fiind o tehnica de management
financiar, de gestiune prvizionata, de previzionare a profitului, si nu in ultimul
rand, o tehnica de stabilire a limitelor riscului.
Marimea profitului depinde, in principal, de structura costurilor
exploatarii, de nivelul cheltuielilor fixe pe care intreprinderea le are de acoperit.
Exista o relatie intre costuri, volumul de activitate si profit pe care managerii
trebuie sa o cunoasca pentru a-si putea fixa obiectivele de vanzari (desfaceri).
Cunoasterea structurii costurilor prezinta o importanta deosebita in determinarea
pragului de rentabilitate.
Pragul de rentabilitate, punctual mort sau pragul de echilibru este
egal cu volumul de activitate care nu-I adduce intreprinderii nici profit,
nici pierdere. Raportand rezultatul din exploatare la cifra de afaceri se obtine
indicatorul de profitabilitate sau rata rentabilitatii veniturilor. Pragul de
rentabilitate determina astfel cifra de afaceri critica. La acest nivel, cifra de
afaceri este egala cu costurile totale. Pentru a determina pragul de rentabilitate
este necesara fundamentarea compozitiei costurilor totale care in functie de
modul de variatie fata de volumul productiei se impart in costuri fixe (de
structura) si costuri variabile (operationale) precum si a veniturilor stabilite in
functie de pretul de vanzare unitar exclusive TVA.
Cheltuielile fixe (CF) au, in principiu, o suma constanta, independent de
volumul productiei sau vanzarilor. Ele se compun din urmatoarele elemente:
 Amortizarea activelor imobilizate;
 Cheltuielile cu personalul administrative;
 Chirii pentru mijloacele fixe inchiriate;
 Prime de asigurare;
 Anumite impozite sit axe fata de stat (impozitul pe cladiri, impozitul pe
terenuri, taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, tax ape
mijloacele de transport);
 Cheltuieli de depozitare.
Totusi, costurile fixe nu sunt invariabile. Daca volumul produtiei, de
exemplu, se dubleaza intreprinderea va avea nevoie de spatii de rpodctie si
depozitare suplimentare, ceea ce determina sporirea cheltuielilor cu amortizarea
sau chiria mijloacelor fixe, a primelor de asigurare, a cheltuielilor cu personalul
administrative etc.
Cheltuielile fixe evolueaza pe paliere in functie de nivelul productiei.
Unele elemente ale cheltuielilor fixe si in special amortizarea pott fi
considerate cheltuieli directe, in functie de metoda de calculatie a costurilor
utiliate sau in functie de metoda de amortizare utilizata (ex: amortizarea in
indurstia extractive, nivelul ei fiind direct proportional cu cantitatea de minerale
extrase).
Cheltuielile variabile (CV) sunt cheltuieli care variaza direct proportional
cu volumul productiei. Ele cuprind in principal:
 Consumul de materii prime;
 Consumul de manopera directa (salarii directe);
 Comosionul asupra vanzarilor.
Aceste cheltuieli sunt strans legate de operatiunile de productie si
vanzare. Totusi, cresterea volumului productiei care antreneaza cresterea
identical a cheltuielilor variabile la un moment dat se realizeaza, in mod
extensive, prin suplimentarea timpului de munca legal.
Aceasta are o implicatie speciala asupra cheltuielilor cu salariile intrucat
orele de lucrupeste program sau in zile libere si de sarbatoare sunt platite, uneori
cu un tariff suplimentar ajungand pana la 100%.