Sunteți pe pagina 1din 12

1 Teoriile clasice privind concurenţa.

Dacă concurenţa este considerată unul din elementele fundamentale ale


economiei de piaţă, atunci este firesc că, conceptul privind concurenţa a apărut şi
s-a dezvoltat incă la inceputurile economiei politice ca ştiinţă. Intr-adevăr, unul din
primii economişti care a pus temelia conceptului de concurenţă, a fost fondatorul
ştiinţei economice, Adam Smith. Incă din anul 1776, in lucrarea sa „Avuţia
naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” el formulează celebra „teorie a
mainii invizibile”, prin care afirmă că din ciocnirea intereselor particulare egoiste
ale indivizilor. Prin structură de piaţă subinţelegem formele perfecte şi imperfecte
ale concurenţei: concurenţă pură şi perfectă, monopol, concurenţă monopolistică,
oligopol, concurenţă oligopolistă, monopson, etc. Definiţia oficială a
competitivităţii, propusă de Grupul consultativ asupra competitivităţii din cadrul
Comisiei Europeane, echilibru de ansamblu al economiei de piaţă, care face
posibilă funcţionarea ei eficientă şi armonioasă, capabilă să asigure nu numai
caştigul şi prosperitatea agenţilor individuali, ci chiar şi binele/interesul general
[39, p.42, 64]. Potrivit teoriei lui A. Smith, doar libertatea de concurenţă este o
garanţie a progresului, prin cele două funcţii principale pe care le indeplineşte:
�alocarea optimală a resurselor in procesul utilizării factorilor de producţie şi
�anularea supraprofiturilor.
Graţie pionieratului intreprins de către liberalul clasic A. Smith, şi a
dezvoltării acesteia de către urmaşii lui, teoria privind concurenţa devine unul din
conceptele centrale ale ortodoxiei economice, studii asupra concurenţei fiind
prezente la neoclasicii L. Walras, A. Cournot, Bertrand, V. Pareto, Edgeworth, A.
Marshall. Unul din cele mai mari merite ale marginaliştilor este elaborarea
conceptului de concurenţă pură şi perfectă5. Acest concept a fost elaborat de
reprezentatul şcolii matematice de la Lausanne, L. Walras (1874). Modelul lui a
permis analiza „in stare pură” a mecanismul formării preţurilor in condiţii de liberă
concurenţă [107]. Conform lui, piaţa perfectă indeplineşte simultan 5 condiţii: �
atomicitatea participanţilor (prezenţa unui număr foarte mare de vanzători şi
cumpărători);

1
� omogenitatea produselor (produsele vandute pe aceste pieţe sunt absolut
identice după calitate si aspect exterior, astfel incat consumatorului să ii fie
indiferent de la ce vanzător să işi procure bunul);
� fluiditatea pieţei (intrarea liberă pe piaţă a noilor producători);
� mobilitatea perfectă a factorilor de producţie (trecerea lor liberă dintr-o ramură
in alta);
� transparenţa pieţei (presupune circulaţia libera a informaţiei pe piaţa privind
totalitatea condiţiilor de vanzare a produselor (informaţii privind calitatea,
cantitatea, preţ, etc.)).
Dacă incercăm să aplicăm acest model la condiţiile actuale, cu siguranţă am
constata că aproape nici una din condiţiile enumerate mai sus nu mai sunt
respectate şi o piaţă care ar intruni toate cele cinci principii nu există in realitate.
Atunci, este logic să ne intrebăm care ar fi importanţa acestui model in studierea
concurenţei? Răspunsul nu intarzie să fie dat: modelul concurenţei pure şi perfecte
trebuie luat drept axiomă a cărei proprietăţi nu trebuiesc demonstrate, nici aprobate
de realitate. Acest model de concurenţă nu poate fi o reprezentare a realităţii, dar
poate exista in calitate de principiu pentru aprecierea unei structuri concrete de
piaţă. La momentul elaborării sale, acest model de piaţă am servit la explicarea
mecanismului de formare a preţurilor precum şi a alocării capitalului şi muncii,
5 Adeseori in loc de termenul de «concurenţă pură şi perfectă» autorii folosesc
«concurenţă atomistică», care vine de la ideea că fiecare participant pe piaţă este
un atom din marea mulţime ce constituie această piaţă. Insă in prezent, el ne poate
servi drept bază teoretică pentru explicaţii empirice ale structurilor de piaţă
modernă.
Începand cu anul 1838, economistul francez A. A. Cournot a pus bazele
teoriei care explica formarea cantităţilor şi preţurilor in situaţii de piaţă de
monopol şi oligopol [76, p.16]. Prin intermediul acestor studii, A. Cournot a
cercetat modele reale de piaţă, care s-au dovedit a fi foarte diferite de modelul
propus, mai tarziu, de L. Walras. In acest scop, el simula diferite situaţii, in care
vanzătorii, alegand cantitatea pe care doresc să o vandă, puteau să influenţeze

2
mărimea beneficiului propriu, dar şi cel al concurenţilor săi. La un interval scurt de
timp, neoclasicul francez Bertrand (1883) a criticat abordarea lui A.A. Cournot şi a
propus studierea concurentei nu prin cantităţi ci prin preţuri. In aceeaşi perioadă de
timp, economistul englez Edgeworth (1881) propunea un model de schimb care
soluţiona teoretic problema monopolului bilateral, cand doi agenţi negociază
impreuna trocul bunurilor pe care le deţin inainte de schimb.
Începand cu anii ’20 ai secolului XX, influenţaţi de procesele contradictorii
ce se petreceau in economie, economiştii au revenit la ideea centrală că piaţa
trebuie concepută prin prisma concurentei pure si perfecte. Ultimul neoclasic,
economistul englez A. Marshall, cu modelul său de echilibru economic parţial,
pune inceputul studierii situaţiilor concrete de concurenţă, introducand şi definind
pentru prima dată noţiunea de economii de scară [153]. Un alt economist al acestei
perioade, F. Knight (1921,1935), publică articole in care recunoaşte că in realitate
concurenţa nu este nici pură nici perfectă, vehiculand ideea că, concentrarea
economică anulează atomicitatea pieţei; mobilitatea capitalurilor este limitată; şi
din cauza inţelegerilor şi acordurilor frecvente intre intreprinderi se ridică
importante bariere la intrare in ramură [130; 131]. Astfel, se constată că piaţa nu
este simplu teren de intalnire neformală a indivizilor anonimi, care nu posedă nici
o putere de influenţare a structurilor de schimb, specifice pieţei cu concurenţă pură
şi perfectă.
Atat clasicii cat şi neoclasicii insistau asupra importanţei exercitări
principiului libertăţii de concurenţă, ca o condiţie fundamentală a unei economii de
piaţă viabile. Ei afirmau că doar prin concurenţă se realizează mecanismul de piaţă
şi o intervenţie a statului asupra corectării anumitor devieri de la modelul
concurenţei pure ar putea afecta procesele economice.
J. M. Keynes, unul din cei mai influenţi economişti ai secolului XX, fondatorul
doctrinei dirijiste, a criticat tezele ortodoxe privind autoreglarea pieţei şi a
contestat, in acest sens, virtuţile liberei concurenţe şi a liberului schimb. Dar el nu
a negat in totalmente importanţa mecanismului liberei concurenţe, insistand asupra

3
necesităţii intervenţiei statului in corectarea abaterilor (concentrarea
intreprinderilor, monopolizarea industriilor, abuzul de poziţie dominantă, dictarea
preţurilor, etc.) prin diverse parghii economice (masă monetară, rata dobanzii,
cheltuieli publice etc.) [30, p.146-165].
Urmaşii săi doctrinari, postkeynesiştii englezi J. Robinson (1931) [138] şi
E. H. Chamberlin (1933) [116] au studiat una din formele concurenţei imperfecte,
concurenţa monopolistică . Studiile lor concluzionau că prezenţa unui număr sporit
de ofertanţi nu este insoţită automat de un echilibru al pieţei concurenţiale. Ei
susţin că, prin diferenţierea produselor (cauzate de prezenţa publicităţii şi a
economiilor de scară), intreprinderile care işi creează acest avantaj, exercită o
putere pe piaţă, prin determinarea preţurilor, iar coordonarea oligopolistă le
permite evitarea concurenţei excesive şi le asigură profituri maximale.
Economistul austriac J. A. Schumpeter (1942) işi orientează studiile, la fel, asupra
concurenţei monopoliste, analizand cu minuţiozitate actorii pieţei şi profiturile
realizate de ei [141]. Fiind neoliberal, el insistă, totuşi, asupra rolului statului in
reglementarea pieţelor cu concurenţă monopolistică. Dar meritul cel mai mare a lui
J. A. Schumpter il constituie conceptul său asupra naturii concurenţei. Concurenţa,
după A. Schumpeter, este motorul procesului de distrugere creativă şi, in
consecinţă, a progresului economic. El consideră capitalismul, prin natura sa, un
sistem care işi schimbă radical din interior structura economică, distrugand
continuu elementele sale invechite şi creand altele noi.
În condiţiile economiei contemporane, considerăm conceptul lui Schumpeter
privind rolul concurenţei, deosebit de valoros, deoarece tendinţele de ultimă oră
arată influenţa decisivă a concurenţei asupra implementării noilor tehnologii,
know-how, invenţiilor, inovaţiilor ş.a. Laureatul Premiului Nobel, celebrul
neoliberal de origine austriacă, F. von Hayek (1956), abordează şi el concurenţa,
dar incepe prin negarea conceptului de concurenţă pura şi perfectă. Unul din
argumente este acela, că agenţii economici de pe o piaţă nu posedă informaţia in
aceeaşi măsură, iar comportamentul lor este dictat anume de cunoştinţele
intreprinzătorilor, adică a informaţiei. F. von Hayek consideră concurenţa un

4
proces dinamic comportamental, cu rădăcini in percepţia subiectivă a
participanţilor asupra realităţii subiective.
Din anumite considerente istorice, sociale şi economice suntem de părerea
că, aproximativ in această perioadă (mijlocul secolului XX), concepţiile privind
concurenţa devin mult mai complexe şi se pune in discuţie mai insistent necesitatea
intervenţiei sau non-intervenţiei statului in procesul concurenţial.
1.1.2. Teoriile contemporane privind concurenţa.
Trăsăturile concurenţei contemporane. Premergător efectuării analizei
propriu-zise a teoriilor contemporane ale concurenţei, considerăm relevantă
delimitarea catorva trăsături caracteristice ale concurenţei contemporane care vor
descrie condiţiile in care au apărut aceste teorii. Astfel, in continuare vom incerca
să răspundem la intrebarea: Care sunt particularităţile concurenţei in condiţiile
economiei contemporane?
�Concurenţa contemporană este „ mai activă”.
Caracteristica principală a concurenţei contemporane constă in caracterul
său „activ” determinat de acţiunile firmelor, permise in economia modernă,
rezultand aplicarea diferitor strategii de atac-apărare, aplicarea negocierilor, ca
manifestare a diferitor acţiuni de conflict sau colaborare. Obiectivul acestei
rivalităţi devine cucerirea puterii, prin creare de inegalităţi. Aceste inegalităţi,
inerente concurenţei moderne, se manifestă in următoarele trei trăsături:
inegalităţile de bunuri (concurenţă prin calitate), inegalitatea subiecţilor
(concurenţă prin mărimea firmei), inegalităţi in condiţiile de acces (concurenţă prin
bariere de intrare in ramură).
�Predomină concurenţa prin calitate (produs).
Astfel, putem afirma că etapei actuale de dezvoltare economică ii este
caracteristică, preponderent, concurenţa prin calitate sau produs („quality
competition”) decat concurenţa prin preţ („price competition”). Schema
concurenţială modernă funcţionează după modalităţi mult mai complexe decat
modelul clasic, chiar dacă războiul preţurilor şi transferul clientelei fondate pe
avantajele de preţ mai există. Cu toate acestea, tendinţa actuală este caştigarea

5
confruntării nu prin preţ, ci prin calitate şi diversitate a bunurilor, obţinute ca
rezultat al implementării inovaţiilor.
Această strategie, care implică deplasări constante a capitalurilor dintr-un
sector in altul, ia amploare, instigată de aplicarea tot mai largă a publicităţii, a
realizărilor din domeniul cercetării. Prin urmare, constatăm, că in această luptă de
urmărire a concurenţilor şi depăşirii unuia de altul, se declanşează un fel de
„spirală concurenţială”. Acesta se manifestă printr-o serie de:

imbunătăţiri a bunurilor şi serviciilor produse, capabile să satisfacă o gamă mai
largă şi maisofisticată a necesităţilor;
�propunerea unui asortiment mai larg, nu a produselor identice, ci a unor produse
diferenţiate (eterogene) şi noi şi prin aceasta, creşterea continuă a dimensiunilor
pieţelor.
Prin urmare, in mare parte, prin diversitatea calitativă a mărfurilor se realizează
creşterea cantitativă de produse vandute şi respectiv creşterea segmentului de piaţă
deţinut.
�Predomină concurenţa oligopolistă.
O altă caracteristică a concurenţei contemporane, in opinia noastră, este că,
concurenţa se desfăşoară mai degrabă intre un număr restrans de firme de
dimensiuni inegale decat intre mai multe intreprinderi de dimensiuni mici. Această
tendinţă este dictată de noile condiţii in care se desfăşoară lupta de concurenţă - in
lupta lor de existenţă intreprinderile, pe langă faptul că sunt nevoite să sporească
calitatea bunurilor, trebuie să menţină dimensiunile optime, cu scopul de a
minimiza costurile de producţie, obţinute pe baza creşterii dimensiunilor
intreprinderilor şimicşorarea numărului lor pe piaţă, adică crearea pieţelor
oligopoliste.
�Concurenţa contemporană creează bariere la intrare in ramură
Pentru a limita numărul de concurenţi potenţiali, strategiile contemporane ale
firmelor au ca scop final crearea barierelor la intrare in ramură. Efectele acestei
tendinţe s-au accentuat şi mai mult in condiţiile globalizării şi regionalizării vieţii
economice. Instrumente de limitare şi de luptă impotriva acestor tendinţe se

6
regăsesc in legislaţiile privind protecţia concurenţei a statelor şi in legislaţia
internaţională care, in prezent, este in fază de elaborare.
�Concurenţa contemporană devine interactivă
Prin avansarea progresului tehnico-stiintific, organizarea proceselor economice s-a
diversificat foarte mult, luand forme diverse. Un impact puternic asupra acestor
procese a avut invenţia INTERNET-ului. Acesta a condiţionat crearea unei
adevărate “Economii Noi”, aspectele, trasaturile caracteristice, influenţele căreia au
inceput a fi studiate de curand. Profesorul francez de la Universitatea Paris-
Dauphine, J. M. Chevalier, defineşte „Noua Economie” ca un nou mod de
organizare a procesului de producţie şi a schimburilor care folosesc sistematic
posibilităţile oferite de INTERNET şi tehnologiile asociate [63]. In funcţie de
această definiţie, opoziţia, frecvent utilizată, intre Noua Economie (cea a „Clic-
ului”) şi vechea economie (cea a „cărămizii şi cimentului”) nu mai este valabilă,
deoarece este supus transformărilor ansamblul organizării economiei, supus
influenţei INTERNET-ului şi a noilor tehnologii. In cadrul acesteia, se mai poate
constata o schimbare a: condiţiilor de baza, structurii pieţelor, comportamentului
actorilor pieţelor, performanţelor actorilor, etc. Totodată, Noua Economie
reprezintă un factor de accelerare şi amplificare a concurenţei. Astfel, existenţa
INTERNET-ului accelerează semnificativ viteza cu care se poate accesa informaţia
căutată, mărindu-se, astfel, şi viteza de transportarea a acesteia, prelucrarea, şi in
final transformarea intr-o tranzacţie. Spaţiul INTERNET-ului este prin definiţie un
spaţiu mondial şi distanţa geografică nu mai constituie o barieră sau un cost. Din
partea cererii, funcţiile de preferinţă a cumpărătorilor, deseori afişate pe web, pot fi
mai exacte, mai calibrate, mai diferenţiate. Aceştia au, de alt fel, acces la orice
informaţie de care ar putea avea nevoie. Din partea ofertei, producătorii au
posibilitatea să afişeze mai uşor catalogul cu produse si/sau servicii: acest afişaj
este mai rapid, mai exact, mai ieftin, mai uşor de actualizat. Interconexiunea in
timp real a agenţilor economici antrenează automat dezvoltarea unor noi sisteme
de determinare a preţurilor. Sistemele de licitaţii, cu numeroasele sale forme,
preţurile de chemare şi ofertele speciale, se dezvoltă şi par a ajunge la o

7
diferenţiere mai mare a preţurilor, reflectand astfel o ajustare mai fină a ofertei la
cerere, totul petrecandu-se intr-un timp real.
Teoriile contemporane privind concurenţa. In a doua jumătate a secolului
XX, datorită schimbărilor ce au loc in mediul concurenţial naţional şi internaţional,
dezbaterile privind concurenţa iau amploare. Astfel, in această perioadă,
polemicele privind concurenţa s-au axat, cu precădere, asupra a două aspecte :
»atitudinii diferitor economişti faţă de puterea economică a firmelor, adică
posibilitatea influenţei lor asupra pieţei (altor agenţi economici, formării preţului,
mobilităţii factorilor, etc.) şi »gradului de intervenţie a statului in procesul
exercitării libertăţii de concurenţă prin politica din domeniul concurenţei.
Analizand ideile şi teoriile privitor la cele două aspecte, am ajuns la concluzia că s-
au format două curente cu principii diametral opuse. O parte dintre economiştii
contemporani manifestă o atitudine critică faţă de puterea economică deţinută de
firmele mari şi subliniază rolul activ al agenţilor economici care, in loc să accepte
un ansamblu de condiţii prestabilite, le modifică in favoarea lor. Aceşti economişti
recunosc că intreprinderile deţin puterea de a exploata imperfecţiunile pieţelor şi
de a diminua - şi chiar a suspenda - jocul concurenţial in favoarea lor şi in
detrimentul concurenţilor actuali sau potenţiali6.
Unul dintre cei mai cunoscuţi economişti care impărtăşea aceste idei a fost J.
S. Bain (1956), reprezentant al „curentului structuralist” al „Şcolii economice de la
Harvard”. J.S Bain a elaborat „teoria barierelor la intrare” in cadrul căreia
explică absenţa intrărilor de noi firme pe pieţele in
care preţurile sunt mai mari decat costurile medii de producţie (in mod normal
aceasta ar trebui să provoace intrări in ramură a noi firme din cauza posibilităţilor
de caştig evidente – preţ de vanzare>cost mediu de producţie) [109]. El a presupus
că firmele care doresc să intre pe piaţă sunt in poziţie dezavantajoasa faţă de cele
care sunt stabilite deja pe piaţă, deoarece cele din urmă dispun de avantaje in
costurile absolute, de economii de scară sau avantaje survenite din diferenţierea
gamei de produse. Aceste dezavantaje, in opinia lui Bain, reprezintă importante
bariere la intrare in ramură. El identifică patru tipuri de bariere la intrare:

8
�avantaje absolute deţinute de intreprinderile deja existente pe piaţă,
�diferenţierea produselor,
�economiile de scară şi
�excluziunile legale, acestea impiedicand mobilitatea intreprinderilor.
Abordarea lui J.S. Bain, care a avut o influenţă marcantă asupra politicii
concurenţiale a Statelor Unite ale Americii in anii ’60-’70, precum şi asupra unui
număr mare de economişti ai „Scolii de la Harvard”, ne sugerează ideea că,
concentrarea industrială (creşterea dimensiunilor intreprinderii) antrenează unele
forme de comportament (exercitarea puterii pe piaţă, folosirea unor tactici de
concurenţă neloială etc.), care, la randul lor, afectează performantele economice. In
această perioadă apare noţiunea de concurenţă potenţială care desemnează acea
categorie de firme, care ademeniţi de profiturile mari, obţinute intr-un anumit
domeniu, ar putea investi şi in consecinţă deveni concurenţi reali.
Astfel, devine necesară intervenţia politicii concurenţiale in sensul păstrării
structurilor concurenţiale atunci cand se atinge un anumit nivel de concentrare.
Alţi economişti, care au criticat vehement tendinţa firmelor de a-şi impune
propriul joc pe piaţă prin diferite metode (legale sau mai puţin legale), au fost
instituţionaliştii F. Perroux şi J. Lhomme (1964), reprezentanţi ai şcolii
sociologice franceze. Ei au studiat puterea economică şi asimetria dntre firmele
dominante şi concurentele lor. Aceşti doi autori işi propun introducerea
fenomenelor de putere şi asimetrie in relaţiile industriale. Ei sunt de părere că,
adesea, unii agenţii economici, recurgand la diferite forme de concentrări şi
asocieri, creează asimetrii in interiorul pieţelor, astfel creandu-se „efectul de
dominaţie”.
Spre deosebire de economiştii curentului structuralist al Şcolii de la Harvard,
reprezentanţii celuilalt curent, „Şcoala de la Chicago-UCLA”, abordează un alt
punct de vedere, mult mai complex, examinand problemele legate de concurenţă
pe piaţa din mai multe puncte de vedere. Astfel, economiştii Şcolii de la Chicago,
infirmă necesitatea intervenţiei statului in economie prin politici concurenţiale şi
favorizează introducerea obiectivelor de „eficienţă economica” şi noilor metode de

9
percepere a dinamicii concurenţiale care facilitează justificarea situaţiilor de
existenţă a monopolurilor. Creşterea dimensiunilor intreprinderilor, precum şi
fenomenele de concentrare economică, sunt percepute drept consecinţe ale
adaptării intreprinderilor la constrangerile dictate de mediul economic modern.
Prin urmare, cel de-al doilea curent economic se axează pe faptul că
schimbările care au loc in mediul economic sunt determinante de procesul de
concentrare pe pieţe. In acest caz, concurenţa nu mai este automat asociată, ca
inainte, celei mai bune performanţe economice. Astfel, dacă progresul este
intotdeauna asociat pieţei, optimul nu trece intotdeauna prin situaţia de
„concurenta pură şi perfectă”, ci mai curand, printr-o adaptare adecvată a firmei şi
a organizări acesteia mediului său, care prin natura sa schimbătoare este imperfect.
In acest context se observă bine influenţa neoinstituţionalistului american, laureat
al Premiului Nobel in economie, R. H. Coase, pentru care opţiunile instituţionale
nu se limitează numai la piaţă şi la influenţa statală, organizarea activităţii
economice in interiorul firmei putand ameliora eficacitatea economica, deci, in
consecinţă, bunăstarea consumatorului [117]. Acest fenomen este devine evident
cand este vorba de integrarea verticală a unei firme, situaţie in care firma integrată
se substituie pieţei, internalizează piaţa, toate acestea realizandu-se cu scopul de a
diminua costurile de tranzacţie. Aşadar, in opinia economiştilor şcolii de la
Chicago, politica concurenţială nu trebuie să insiste atat asupra structurii pieţei cat
asupra bilanţului economic care va rezulta din compararea efectelor
anticoncurenţiale şi a caştigurilor de eficacitate care se vor rezulta din integrarea
corporativa. Atitudinea favorabilă faţă de concentrările economice s-a impus in
anii ’70 şi ’80 prin influenţa crescandă a şcolii de la Chicago. Economiştii acestei
şcoli - R. Posner, L. Stigler, H.
Demsetz critică formula utilizată de structuralişti:
„concentrare = monopol = preţ ridicat”
În opinia lor, structurile reale ale pieţei, indiferent de nivelul de concentrare
economica, sunt asociate formei celei mai economice de organizare şi de alocare a
resurselor, iar poziţiile dominante ale intreprinderilor reflectă eficacitatea lor

10
superioară şi nu exercitarea puterii pe piaţă sau existenţa barierelor la intrare pe
piaţă. Puterea de monopol este generată de performanţele economice superioare ale
firmei. Prin urmare, „nucleul dur” al scolii de la Chicago rămane convingerea că,
concurenţa, in momentul in care aceasta nu are bariere instituţionale, prin ea insăşi
garantează progresul social, lăsand să prospere cei mai apţi. Astfel, reacţionand
negativ la creşterea segmentelor de piaţă deţinute de intreprinderi, dreptul
concurenţial ar provoca o rezistenţă corporativă la diminuarea costurilor şi a
ameliorării capacităţii de producere, constrangand intreprinderile performante.
Din cele expuse mai sus, rezultă că, conceptul de concurenţă a deviat de
„absolutul concurenţial” care coincide cu situaţia de piaţă caracterizată de prezenţa
unui număr mare de ofertanţi independenţi (condiţia de atomicitate). In acest
context conceptul de piaţă concurenţială a fost inlocuit cu conceptul de piaţă
contestabilă. Acest concept a fost elaborat, pentru prima dată, de economistul
american, reprezentat al Şcolii de la Chicago, W. Baumol, conform căruia, piaţa
contestabilă este piaţa care verifică următoarele două condiţii [114]:
� condiţia lui Stigler (1982), conform căreia absenţa barierelor la intrare este
determinată de similaritatea condiţiilor de costuri pentru firmele deja stabilite dar
şi pentru concurenţii potenţiali;
� situaţia in care concurenţii potenţiali au posibilitatea de a intra şi a ieşi de pe
piaţă fără costuri irecuperabile.
Prin urmare, piaţa contestabilă este o piaţă concurenţială care „absoarbe”
monopolul. Prin elaborarea conceptului de piaţă contestabilă, intr-un fel, s-a dorit
schimbarea atitudinii negative faţă de monopoluri. Prin urmare, s-a convenit că
existenţa monopolurilor pe diferite pieţe nu este neapărat un fenomen negativ, cu
condiţia că aceste monopoluri nu ridică bariere de intrare in ramură pentru a-şi
menţine in mod artificial poziţia de monopol. In acelaşi timp, procesul concurenţial
este evaluat in funcţie de rolul concurenţei potenţiale, analiza structurilor pieţei
cedand locul studierii posibilităţilor de intrare şi ieşire. Concentrarea industrială,
adică absenţa concurenţei, nu este incompatibilă cu contestabilitatea pieţelor; este
suficient de a determina dacă concurenţa este posibilă, dar nu că ea există din

11
cauza posibilităţii de intrare a unui concurent, care are un efect disciplinar asupra
intreprinderilor dominante, care vor fi obligate să fixeze preţuri ce coincid cu
costurile marginale de producţie pentru a evita intrarea in ramură a concurenţilor
potenţiali. Optimul economic pe pieţele cu concurenţa pură şi perfectă este, deci,
generalizat la ansamblul situaţiilorconcrete de piaţă.
Prin urmare, cel de-al doilea curent justifică atenuarea politicilor
concurenţiale in ceia ce priveşte concentrarea economică. In acest context sunt
lansate idei hotăratoare: pe de o parte, politica concurenţială trebuie să fie orientată
spre obiective de eficacitate, ceia ce implică suspendarea aplicării ei, sau, cel puţin,
de includere a unui bilanţ economic şi, pe de altă parte, analiza efectelor asupra
concurenţei trebuie să ia in consideraţie contestabilitatea pieţelor.
În anii ’90, totuşi, se remarcă o oarecare schimbare de direcţie, neliniştea
publică orientanduse in favoarea revitalizării legislaţiei antitrust. De fapt, politica
„laisser faire”-ului a anilor ’80 şi abordarea structuralistă a anilor ’60 constituie
două poziţii extreme, incepand cu care teoreticienii şi practicienii caută să
elaboreze o abordare mai nuanţată, mai pragmatică a structurilor pieţelor, reflectată
prin evaluarea de la caz la caz a condiţiilor concurenţiale.

12