OPTIMIZARI

Notiuni introductive

Optimizare: identificarea, intr-o situatie de decizie, a acelei decizii care,

dintr-un anumit punct de vedere (dinainte stabilit), este cea mai buna decizie
dintre toate deciziile posibile.

Problemele de optimizare pot fi definite ca probleme de determinare a

celei mai mari sau a celei mai mici valori ale unei functii de una sau mai multe
variabile (optimizarea este o problema de extrem).

Din definitia optimizarii rezulta:

- pentru a realiza o optimizare, este necesar ca in problema (situatia)

analizata sa existe mai multe solutii posibile. Daca este vorba de
optimizarea unui sistem (tehnic) trebuie sa existe niste variabile
disponibile (variabile de decizie) carora sa le putem atribui valori astfel
incat sa realizam optimizarea sistemului;

- este necesar sa se defineasca un anumit punct de vedere din perspectiva

caruia sa se realizeze optimizarea. Acest punct de vedere poate lua forma
unei variabile, unei functii sau a unei functionale - cu ajutorul lor se poate
aprecia eficienta diferitelor solutii posibile, respectiv efectul diferitelor
seturi de valori date variabilelor de decizie. Punctul de vedere din
perspectiva caruia se realizeaza optimizarea poarta numele de criteriu de
optimizare. Expresia matematica a criteriului de optimizare poarta
numele de functie scop sau functie obiectiv.

Ansamblul valorilor variabilelor de decizie care asigura valoarea optima a

criteriului de optimizare poarta numele de solutie optima sau politica optima.
 Probleme de optimizare specifice industriei chimice:

- optimizarea se poate referi la o uzina chimica in ansamblul ei, la o linie

tehnologica, la un grup de echipamente sau la un singur echipament. Pentru
fiecare din aceste situatii, putem sa avem in vedere proiectarea, exploatarea,
conducerea automata, etc.

- tipuri de probleme specifice industriei chimice:

 Conducerea optimala a proceselor tehnologice (regim de

funictionare optim, optimizarea fluxurilor de materiale si
energie, asigurarea rezervei optime de materii prime si
semifabricate, etc);
 Proiectarea optimala a utilajului tehnologic (minimizare
cheltuieli de exploatare);
 Programarea optimala a productiei (ponderea diferitelor
sortimente in structura productiei prntru a obtine profit
maxim);
 Optimizarea investitiilor (reducerea la minim a duratei de
realizare a investitiei)

Etape ale optimizarii:

 elaborarea modelului matematic al sistemului (identificarea

procesului);

 construirea functiei scop – aceasta este expresia matematica a

criteriului de optimizare ales si arata dependenta dintre marimea a
carei valoare trebuie adusa la optim si variabilele modelului
matematic

 efectuarea calculelor necesare pentru determinarea efectiva a

optimului (folosind diverse tehnici de optimizare – in functie de
tipul problemei de optimizare);

 aplicarea solutiei pe sistem si verificarea rezultatului obtinut.

 I. MODELUL MATEMATIC : DEFINITIE, CLASIFICARE

Modelul matematic al unui sistem: ansamblu de relaţii matematice,

ecuaţii şi inecuaţii, care caracterizeaza şi descriu interdependenţele dintre
parametrii constructivi şi funcţionali ai sistemului.
Nota: prezenţa inecuaţiilor în model se datorează unor restricţii cu caracter
fizico-chimic, tehnologic sau constructiv.

Modelarea matematică - utilă în toate fazele de dezvoltare ale unei

tehnologii:
- aprofundarea cunoaşterii şi inţelegerii procesului (trebuiesc luate în
considerare secvenţe complexe cauză-efect, interdependenţele dintre
variabile);
- proiectarea optimală a instalaţiilor (dimensionarea utilajelor şi evaluări ale
parametrilor pe baza datelor obţinute pe instalaţii pilot, studiul efectelor
modificărilor în dimensiuni, structura optimă a fluxului tehnologic, etc.)
- optimizarea exploatării instalaţiilor în funcţiune, controlul optimal, etc.

Dezvoltarea modelului:
- in general, un compromis între cerinţele legate de o descriere
riguroasă a procesului (ecuaţii complexe) şi posibilităţile de
simulare numerică. Modelul trebuie să aibă gradul de
complexitate minim cerut de scopul pentru care a fost construit ;
- aspecte de luat in considerare la dezvoltarea modelului :
 este necesară descrierea interdependenţei dintre variabile şi în regim
dinamic sau este suficientă descrierea în regim staţionar?
 ce consideraţii tehnico-economice trebuie avute în vedere?
 cum se pot folosi cunoştinţele care le avem despre proces şi cum se pot
dobândi cunoştinţele care ne lipsesc?
 care va fi criteriul de apreciere a calităţii modelului?
 cum pot fi simplificate relaţiile?

Clasificare (pe baza modului de deducere al relaţiilor dintre variabile) :

 modele analitice, bazate pe ecuaţii de conservare. Ele se obţin prin scrierea
ecuaţiilor de bilanţ (masă, energie) pentru întregul reactor sau o porţiune
infinitezimală a reactorului (funcţie de tipul acestuia) ;
 modele statistice (numite şi empirice) - bazate pe corelarea datelor
experimentale; forma ecuaţiilor poate să nu fie în legatură cu semnificaţia fizică
a variabilelor care caracterizează procesul iar domeniul de valabilitate al
modelului se rezumă la domeniul în care au fost modificate variabilele.
 modele stohastice - sunt utilizate pentru situaţii în care o descriere
probabilistică este mai aproape de comportarea reală a procesului. Exemple
tipice sunt procesele în care trebuie luată în considerare distribuţia duratelor de
staţionare sau distribuţia vârstei particulelor.
Deducerea mixta a modelului: pe baza relaţiilor dintre variabile se stabileşte
structura modelului iar prin prelucrarea statistică a datelor experimentale
se obţin coeficienţii din ecuaţii.
Figura de mai jos relevă corelarea dintre cunoştinţele analitice şi cele obţinute pe
bază de experiment în elaborarea modelului matematic.

Structura modelului :forma ecuaţiilor care descriu relaţiile dintre variabile

Daca structura este prea complexă (pentru scopul pentru care este construit
modelul), se trece la liniarizarea şi reducerea ecuaţiilor cu derivate parţiale. O astfel de
necesitate poate apare în cazul conducerii procesului cu calculatorul : dacă se utilizează
un model prea complex, calculatorul ar pierde prea mult timp cu soluţionarea ecuaţiilor,
soluţia fiind obţinută prea târziu, în proces, între timp, putând avea loc alte evolutii.
- Liniarizare (exemplu) : dezvoltarea ecuaţiilor în serie Taylor-Lagrange în
jurul punctului de funcţionare normală.
- Reducere (exemplu) : scrierea unor ecuaţii de bilant pe zone ale utilajului (de
exemplu, în lungul coordonatei axiale), fiecare ecuaţie cu derivate parţiale
fiind transformată într-un sistem de ecuaţii diferenţiale ordinare.

Coeficienţii din ecuaţii (parametrii modelului): prelucrarea datelor

obţinute experimental. Datele experimentale trebuiesc supuse mai întâi unui proces de
validare în vederea eliminării seturilor care au fost afectate de erori (îndeplinirea
bilanţurilor de materiale şi termic, teste statistice, etc.).
Determinarea (estimarea) parametrilor modelului: minimizarea diferentei între
valorile mărimilor de iesire în cazul procesului şi modelului (se folosesc criterii de eroare
cum ar fi eroarea medie pătratică).
Nota : acest tip de model este valabil doar în limitele în care au fost modificate
variabilele procesului.

II MODELE MATEMATICE ANALITICE

 II.1 BAZELE FORMULARII MODELELOR MATEMATICE ANALITICE

Formularea modelelor matematice in regim dinamic: scrierea ecuaţiilor de bilanţ

al proprietăţii (conservare specie moleculara, energie, moment, etc.) :

Acumularea in Transport  Transport  Generarea in Disparitia in

         
interiorul   spre interior   spre exterior   interiorul   interiorul 
sistemului  prin supraf.sist. prin supraf.sist. sistemului  sistemului 
A = I - E + G - D (II.1.1)
In general, pentru orice proces chimic, se pot scrie :
 ecuaţiile de conservare a speciei moleculare, în număr egal cu numărul de
componenţi; suma acestor ecuaţii reprezintă bilanţul total de materiale.
 o ecuaţie de conservare a energiei (de exemplu bilanţul termic) ;
 trei ecuaţii de conservare a momentului (în raport cu cele trei axe).

Descriere la nivel molecular(cu utilizarea mecanicii cuantice, a mecanicii

statistice) : se obţin modele deosebit de complexe. Astfel de modele se justifică rar în
studiile inginereşti – exemplu: studiul comportării gazelor rarefiate la temperaturi foarte
înalte sau foarte scăzute.
Micşorarea complexitatii modelelor - prin ipoteze simplificatoare asupra
comportării procesului. Exemplu : ipoteze asupra modului de parcurgere a sistemului
de către fluxul de proprietate:
- modelul de amestecare ideală - în interiorul sistemului nu există gradient de
proprietate (ex. : vase de reactie cu amestecare puternica a masei materiale) ;
- modelul de deplasare ideală (curgere tip piston) - în direcţia deplasării nu există
nici un fel de amestecare iar pe direcţia perpendiculară deplasării există
amestecare perfectă (ex. : reactoare tubulare de diametru mic si lungime mare).
In formularea modelelor analitice, o primă problemă o constituie alegerea zonei
(elementului de volum, regiunii, etc.) de la care se porneşte pentru deducerea ecuaţiilor
modelului (zona pentru care se scriu ecuaţiile de bilanţ). Această zonă trebuie astfel
aleasă încât variabilele să poată fi considerate constante sau astfel încât modificarea
valorii lor în respectivul element de volum să poată fi considerată infimă .
Exemple :

Figura II.1Exemple de frontiere de bilanţ: reactor cu amestecare şi reactor piston.

 Figura II.2Exemple de frontiere de bilanţ: coloana de aborbtie cu umplutura.

II.1.1 Exprimarea matematică a termenilor din ecuaţia de bilanţ de materiale.

a). Termenul de acumulare: modificarea masei sistemului în unitatea de timp

(viteza de schimbare a masei sistemului) sau de modificarea masei unui component în
interiorul sistemului în raport cu timpul.

Acumularea masica a M M
i,t t i,t  dM i
componentului "i" in = (II.1.2)
interiorul sistemului t dt

unde M este în kg sau în kmol iar t în secunde sau ore.

In termeni de volum şi concentraţii (componentul "i"):

dM i d (V  ci )
 (II.1.3)
dt dt

unde V este volumul fazei în interiorul zonei de bilanţ ( în [m3]) iar ci este concentraţia
(în [kmol/m3 ] sau în [ kg/ m3]).
Pentru acumularea totală a masei( atât V cât şi  - densitatea- putând fi variabile
în timp):
dM d (V   )
 (II.1.4)
dt dt

In cazul gazelor, pe baza legii gazelor ideale, lege aplicabilă la presiuni scazute şi medii,
(pi este presiunea parţiala iar P este presiunea totală):

n P
pi  V  ni  R  T ci  i  yi 
V R T

termenul de acumulare poate fi scris în forma variaţiei numărului de moli:

P V
dn d (V  c ) d ( yi  )
i  i  R T (II.1.5)
dt dt dt
b). Fluxul convectiv: fluxul total de masă -produsul dintre debitul volumic şi densitate :

[Fluxul convectiv] = [Debit volumic] · [Densitate]

c = F· (II.1.6)

Pentru un component "i" (xi – fracţia de masă a componentului "i"):

(c )i = F··xi (II.1.7)

Fluxul convectiv se poate exprima de asemenea în [kmol/s], ci fiind concentraţia

molară[kmol/m3] iar F – debitul volumic [m3/h]:

(c )i = F·ci (II.1.8)

c). Fluxurile difuzive

In conformitate cu legea lui Fick, fluxurile difuzive au loc în direcţia descreşterii

concentraţiei iar fluxul este proporţional cu gradientul de concentraţie:

[ Fluxul difuziv al lui "i"] = [Difuzivitatea lui "i"]·[Gradient de

concentraţie]·[Suprafaţa]

dc
(d )i =  Di i · S (II.1.9)
dh

- Di - coeficientul de difuzie al componentului "i", [m2/s];

- ci - concentraţia, [kmol/m3];
- h - coordonata axială, [m];
- S – suprafaţa prin care are loc difuzia, perpendiculară pe direcţia fluxului difuziv,
[m2].

In cazul difuziei moleculare, dacă condiţiile pentru o astfel de difuzie sunt

satisfacute, Di este coeficientul de difuzie moleculară. Pentru alte situaţii, cum ar fi
difuzia prin medii poroase( umpluturi) sau în alte cazuri de difuziune turbulentă,
coeficientul de difuziune trebuie determinat experimental.

d). Transportul interfazic

Cand între două faze în contact au loc transferuri (transferul unui component
solubil, vaporizări, etc.), fluxul datorat transferului de masă poate fi scris în forma:

Coeficientul Suprafaţa interfeţei Forţa motrice

(t)i = de transfer  prin care are loc  (diferenţa de
de masă transferul concentraţie)

(t)i = KSci (II.1.10) (t)i = KYSyi (II.1.10a)

 Unitaţile de masură depind de modul de exprimare al forţei motrice:

 kmol   m 
 s  s  m    kmol
2

m 
  kmol   kmol 
   kmol
 s    m 2s   m
2 
kmol 
           
3

Forţa motrice pentru componentul "i" este de fapt diferenţa între concentraţia fazei
din care are loc transferul şi cea corespunzatoare echilibrului:

ci = ci – ci* yi = yi – yi*

e).Generarea sau consumul în interiorul sistemului (printr-o reacţie chimică).

Generarea sau consumul unui component printr-o reacţie chimică se exprimă de

obicei pe baze molare:
Producţia sau Productia/Consumul
consumul din = în unitatea de  Volumul sistemului
componentul "i" volum

(r)i = riV = Ri (II.1.11)

unde Ri este productivitatea reactorului.

Fluxul se poate uşor transforma în kg/s prin înmulţire cu masa moleculară. In cazul
consumului, termenul ri va avea semnul minus.

f). Introducerea altor relaţii sau ecuaţii de bilanţ.

Redăm mai jos alte câteva tipuri de relaţii care sunt o componentă importantă a
oricarui model:
- stoechiometria reacţiei şi viteza de reactie ca funcţie de compoziţie şi
temperatură;
- ecuaţii de stare ( sau legea gazelor ideale);
- proprietăţile fizice ca funcţii de compoziţie, temperatură, presiune, etc.;
- ecuaţii legate de circuitul hidraulic si variaţia presiunii (caderea de presiune);
- dinamica aparatelor de măsură, traductoarelor şi sistemelor de reglare;
- relaţiile de echilibru (legea lui Henry, ech. chimic, etc.);
- corelaţiile pentru coeficienţii de transfer de masă, retenţia de gaz şi lichid,
suprafaţa de contact interfazică, etc.;
 II.1.2 Bilanţul energetic

Bilanţurile energetice sunt necesare oridecâte ori sunt posibile schimbări în

temperatură fie datorită reacţiilor chimice sau transformarilor de faza din sistem, fie
datorită schimbului de caldură cu exteriorul. Ele se formulează urmând aceleaşi reguli
ca şi pentru bilanţul de masă în regim dinamic. Intr-un sistem deschis, care efectuează
schimb de caldură cu exteriorul prin frontierele sale:

Viteza de creştere Intrări energetice Ieşiri energetice Energie primită Lucru mecanic
a energiei totale = cu fluxurile de - cu fluxurile de + prin transfer, - efectuat de m
a sistemului intrare (convecţie ieşire (convecţie reactie ch., etc. asupra mediului
şi difuzie) şi difuzie)
(II.1.12)

Bilanţurile energetice pot fi adesea foarte complexe datorită multitudinii de

fenomene care pot duce la schimbări în temperatură (schimb de caldură cu exteriorul,
inclusiv pierderi, reacţii chimice exoterme sau endoterme, vaporizări, condensări,
absorbţie sau desorbţie însoţite de efecte termice, detentă sau compresie – deci lucru
mecanic, etc.).