Sappho

Sappho (Σаπφω(lb.greaca), Safo sau Psappha), poetă din Lesbos, care a trăit la sfârșitul secolului al VII-lea

Î.Hr. și în primul sfert al secolului al VI-lea Î.Hr. . Ea a fost cea mai de seamă poetă lirică a antichității
grecești. Sappho (numele ei adevărat, în dialectul eolian, era Psappha) s-a născut în insula Lesbos, la Mytilene,
dintr-o familie aristocrată. A fost măritată și a avut o fiică pe nume Cleis. L-a cunoscut pe Alceu. Sappho a fost
alungată din patrie, unde luptele civile făceau ravagii, a plecat la Siracuza, în Sicilia; dar acest exil n-a durat
mult și ea s-a întors la insula Lesbos, unde a trăit până la bătrânețe. Dragostea ei pentru
frumosul Phaon precum și sinuciderea în cascada de la Leucada sunt pure legende.

Viata
Sappho a fost fiica lui Scamandronymos și a Kleidei. Contemporană cu Alceu, poeta aparține unei familii de
aristocrați din insula Lesbos.

Exilul
În primele decenii ale secolului VI Î.Hr. a fost nevoită să plece în exil (Siracuza, Sicilia) datorită domniei
lui Pitacos. Sappho se va întoarce în țară cu prilejul amnistiei acordate de primul magistrat. Tatăl poetei facea
parte din latifundarii insulei ; cei trei frați, Larichos, Caraxos și Eurygios - menționați uneori de Sappho - au
deținut diferite funcții pe insulă. Herodot (Istorii II) poveștește pe larg despre o aventură sentimentală a lui
Caraxos în Egipt, la Naucratis, unde, sosit cu o încărcătură de mărfuri din Lesbos, era gata să se ruineze pentru
o preafrumoasă curtezană, Doricha. Într-un lung poem, plin de admonestări, din care s-au păstrat câteva
rânduri, Sapho își îndeamnă fratele să revină pe calea cea bună.

Moartea
În jurul morții poetei, antichitatea a brodat legenda iubirii pentru Phaon (Ovidiu, Heroides, XV ). Adonis, sau
o altă divinitate asemănătoare, a fost cântat și sub numele de Phaon (sau Faon). Suprapunerea Adonis-Phaon
stă la baza legendei care pretinde că poeta s-ar fi sinucis, în urma unei iubiri nefericite, aruncându-se de pe
stânca Leucade (Ovidiu "Heroides"). Amintirea ei și impresia pe care a produs-o asupra posterității au lăsat
urme neșterse în literatura greco-latină.

Poezia
Ea dedică unora dintre elevele sale versuri aprinse de pasiune. Cei vechi o numeau pe Sappho "a zecea muză"
și-i așezau uneori opera alături de cea a lui Homer. Puținele versuri rămase de la ea sprijină această apreciere.
Ea știa să exprime emoțiile sale asociindu-le cu Natura și Întregul Univers, cele trei lucruri părând inseparabile
pentru Sappho. Apa, focul, fluviile, soarele, stelele sunt mereu evocate în versurile lui Sappho și sunt
amestecate mereu cu tulburările sau bucuriile inimii ei prin corespondente subtile și secrete, care conferă
poeziei sale un accent modern.Catul și Horațiu i-au adaptat și imitat unele poeme, încetățenind strofa safică la
Roma. În lirica universală, au fost poeți care au încercat să scrie versuri în metrul safic (la noi Mihai
Eminescu).

Stilul poeziei si lucrari

Tematica poeziilor sale este pur feminină, axată pe învățătura muzicii și a dansului. Cântecele compuse de
Sappho și de elevele ei sunt monodii, acompaniate de liră (vezi imagine dreapta). Ea a compus însă și imnuri
corale precum și poeme de largă respirație, după câte rezultă dintr-un fragment de epithalam în care cânta
nunta lui Hector cu Andromaca. Valoroase sunt prelucrările ei din lirica populară din Lesbos, adevărate
bijuterii ale genului, cântece de nuntă îndeosebi. Iubirea, strălucirea frumuseții tinere, farmecul personal, luxul,
vraja nopții luminate de lună se desprind din fiecare rând scris de poetă, în puternic contrast cu oroarea de
aspectele degadante ale vieții. Sappho a fost o artistă desăvârșită a cuvântului scris. Dialectul eolic ce-l
întrebuințează nu a împiedicat (în general, «pentru detalii vezi Pierderea Poeziei lui Sappho») răspândirea
poemelor ei, grupate de exegeții elenistici în 9 cărți. Mele (adică Cântecele) compuse de Sapho, grupate de
filologii alexandrini după criterii metrice, erau în majoritatea lor monodii. Cele mai izbutite poeme rămân
acelea în care sunt notate propriile ei trăiri. Evident, Sappho avea un model ilustru în poemele lui Arhiloh din
Paros, dar puterea de expresie în creația ei, o îmbinare unică de simplitate și forță, este remarcabilă. Ca și
Arhiloh urmând tradiția poetică urmată de Terpandru, Sappho acordă o deosebită grijă înfățișării stilistice și
metrice a poemelor ce le compunea cu diferite ocazii: serbări religioase, căsătorii, ocazii festive, etc . Ordinea
cuvintelor, de un firesc rar întâlnit, lipsa epitetelor pompoase, sonore, de rigoare în poezia epică, conferă
versurilor safice o deosebită naturalețe. Abia la câteva lectrui cititorul își dă seama că impresia neasemuită care
se degajă din fragmentele lizibile este, în fond, efectul unei arte poetice rafinate, în care legile simetriei și ale
opoziției sunt aplicate fără greș. Cel mai cunoscut poem safic, cântecul I din cartea I, a fost considerat încă
din antichitate o capodoperă. Poemul este un imn inchinat Afroditei. Dacă facem o apropiere
între Iliada și Imnul Safic, ne dăm seama că asemenea invocații adresate divinității protectoare a iubirii și
fecundității erau o practică curentă în creațiile poetice ale vechii Grecii.