Clasa a XII-a A 09.11.

2020

Porunca a patra

• Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să trăiești ani mulți pe

pământul pe care ți-l dă Domnul Dumnezeul tău (Ex 20, 12).
• Și le era supus lor (Lc 2, 51).
• Domnul Isus însuși a reamintit puterea acestei „porunci a lui
Dumnezeu” (Mc 7, 8-13). Apostolul învață: „Copii, ascultați de
părinții voștri în Domnul, căci așa este drept. «Cinstește pe tatăl tău și
pe mama ta»: aceasta este prima poruncă legată de o făgăduință:
«ca să-ți fie bine și să ai viață lungă pe pământ»”. (Ef 6, 1-3).
- Porunca a patra deschide cea de-a doua tablă a Legii. Ea indică ordinea iubirii.
Dumnezeu a voit ca, după El, să ne cinstim părinții, cărora le datorăm viața și care
ne-au transmis cunoașterea lui Dumnezeu. Suntem obligați să-i cinstim și să-i
respectăm pe toți aceia pe care Dumnezeu i-a învestit cu autoritatea sa, spre binele
nostru.
- Această poruncă este exprimată în forma pozitivă a unor îndatoriri de
împlinit. Ea vestește poruncile următoare, care se referă la un respect deosebit față
de viață, de căsnicie, de bunurile pământești, de cuvânt. Ea constituie unul dintre
fundamentele doctrinei sociale a Bisericii.
- Porunca a patra se adresează în mod expres copiilor în relațiile cu tatăl și cu
mama lor, pentru că această relație este cea mai universală. Ea se referă, de
asemenea, la relațiile de rudenie cu membrii grupului familial. Ea cere să se acorde
cinstire, afecțiune și recunoștință bunicilor și străbunilor. În sfârșit, se extinde la
îndatoririle elevilor față de profesori, ale angajaților față de patroni, ale
subordonaților față de șefii lor, ale cetățenilor față de patria lor, față de cei care o
administrează sau o guvernează.
Această poruncă implică și subînțelege îndatoririle părinților, tutorilor,
profesorilor, șefilor, magistraților, guvernanților, ale tuturor celor care
 exercită o autoritate asupra altora sau asupra unei comunități de
persoane.
- Respectarea poruncii a patra comportă și răsplata ei: „Cinstește pe tatăl tău și pe
mama ta, ca să trăiești ani mulți pe pământul pe care ți-l dă Domnul
Dumnezeul tău” (Ex 20, 12). Respectarea acestei porunci aduce, pe lângă roadele
spirituale, roadele temporale ale păcii și prosperității. Dimpotrivă, nerespectarea
acestei porunci are drept consecință mari daune pentru comunități și pentru
persoanele umane.

I. Familia în planul lui Dumnezeu

• Natura familiei
Comunitatea conjugală este întemeiată pe consimțământul soților. Căsătoria
și familia sunt rânduite spre binele soților și spre procrearea și educarea copiilor.
Iubirea dintre soți și nașterea de copii întemeiază între membrii aceleiași familii
relații personale și responsabilități primordiale.
Un bărbat și o femeie uniți în căsătorie alcătuiesc împreună cu copiii lor o
familie. Această instituție precede orice recunoaștere din partea autorității
publice; ea i se impune. Ea trebuie să fie considerată ca referința normală, în
funcție de care trebuie să fie apreciate diferitele forme de rudenie.
Creând bărbatul și femeia, Dumnezeu a întemeiat familia umană și a
înzestrat-o cu constituția ei fundamentală. Membrii ei sunt persoane egale în
demnitate. Pentru binele comun al membrilor săi și al societății, familia comportă o
diversitate de răspunderi, drepturi și îndatoriri.

• Familia creștină
„Familia creștină constituie o revelare și o realizare specifică a comuniunii
ecleziale; din acest motiv, (…) ea trebuie să fie numită Biserică familială”. Ea este
o comunitate de credință, de speranță și de iubire; în Biserică, ea îmbracă o
importanță aparte, așa cum se arată în Noul Testament.
!!! Familia creștină este o comuniune între persoane, semn și imagine a
comuniunii dintre Tatăl și Fiul în Duhul Sfânt. Activitatea ei de procreare și
educare este reflectarea lucrării creatoare a Tatălui. Ea este chemată să
împărtășească rugăciunea și jertfa lui Cristos. Rugăciunea zilnică și citirea
Cuvântului lui Dumnezeu o întăresc în dragoste. Familia creștină este
evanghelizatoare și misionară.

II. Familia și societatea

Familia este celula originară a vieții sociale. Ea este societatea naturală în
care bărbatul și femeia sunt chemați la dăruirea de sine în iubire și în dăruirea
vieții. Autoritatea, stabilitatea și viața de relații în sânul familiei constituie temelia
libertății, a siguranței, a fraternității în societate. Familia este comunitatea în
care, încă din copilărie, se pot învăța valorile morale, se poate începe a-l cinsti
pe Dumnezeu și a folosi corect libertatea. Viața de familie este o inițiere în
viața de societate.
Familia trebuie să trăiască în așa fel încât membrii săi să învețe să se
îngrijească și să se ocupe de tineri și de vârstnici, de persoanele bolnave sau
handicapate și de săraci. Sunt numeroase familiile care, în anumite momente, nu
sunt în măsură să dea acest ajutor. Le revine atunci altor persoane, altor familii și,
în mod subsidiar, societății, sarcina să aibă grijă de trebuințele lor: „Evlavia curată
și neîntinată în fața lui Dumnezeu, Tatăl nostru, aceasta este: a-i cerceta pe orfani
și pe văduve în încercările lor și a te păzi de orice prihană a lumii” (Iac 1, 27).
Importanța familiei pentru viața și bunăstarea societății implică pentru societate o
răspundere deosebită în susținerea și consolidarea căsătoriei și a familiei. Puterea
civilă să considere că este îndatorirea ei sacră „recunoașterea, ocrotirea și
favorizarea adevăratei naturi a căsătoriei și familiei, ocrotirea moralității
publice și promovarea prosperității domestice”.
Porunca a patra luminează celelalte relații în societate. În frații și surorile
noastre îi vedem pe copiii părinților noștri; în veri, pe urmașii strămoșilor; în
concetățeni, pe fiii patriei noastre; în cei botezați, pe fiii maicii noastre, Biserica; în
orice persoană umană, un fiu sau o fiică a Celui care vrea să fie numit „Tatăl
nostru”. Prin aceasta, relațiile noastre cu aproapele sunt recunoscute ca fiind de
ordin personal. Aproapele nu este un „individ” al colectivității umane; este
„cineva” care, prin originile sale cunoscute, merită o atenție și un respect deosebit.
Comunitățile omenești sunt alcătuite din persoane. Buna lor guvernare nu se
limitează la garantarea drepturilor și la îndeplinirea îndatoririlor, precum și la
respectarea contractelor. Relațiile corecte între patroni și angajați, între guvernanți
și cetățeni presupun bunăvoință naturală conformă demnității persoanelor umane
preocupate de dreptate și frăție.

III. Îndatoririle membrilor familiei

Îndatoririle copiilor
• Paternitatea divină este izvorul paternității umane; pe ea se bazează
cinstirea datorată părinților. Respectul copiilor, minori sau adulți, față de tatăl și
mama lor se hrănește din afecțiunea naturală născută din legătura care îi unește.
Acest respect le este cerut de porunca divină.
• Respectul față de părinți (pietatea filială) înseamnă recunoștință față de cei care,
prin dăruirea vieții, a iubirii și a muncii lor, și-au adus copiii pe lume și le-au
îngăduit să crească în statură, în înțelepciune și în har. „Din toată inima cinstește-l
pe tatăl tău și nu uita durerile mamei tale. Amintește-ți că ei te-au adus pe lume; ce
le vei da în schimb pentru ceea ce au făcut ei pentru tine?” (Sir 7, 27-28)
• Respectul filial se arată prin supunere și ascultare adevărată. „Păzește, fiule,
povața tatălui tău și nu disprețui îndemnul maicii tale. (…) Ele te vor călăuzi când
vei vrea să mergi; în vremea somnului te vor păzi, iar când te vei deștepta vor grăi
cu tine” (Prov 6, 20-22). „Fiul înțelept ascultă de învățătura tatălui său, dar cel
batjocoritor nici de mustrare” (Prov 13, 1).
• Atâta timp cât copilul trăiește în casa părinților săi, el trebuie să asculte
orice cerere a părinților, motivată de binele său sau al familiei. „Copii, ascultați
în toate de părinții voștri, căci acest lucru este plăcut Domnului” (Col 3, 20). Copiii
trebuie să mai asculte de dispozițiile rezonabile ale educatorilor lor și de toți cei
cărora i-au încredințat părinții. Dar când copilul este convins în conștiința sa că,
din punct de vedere moral, este rău să asculte de un anumit ordin, să nu-l
împlinească.
Crescând, copiii vor continua să-și respecte părinții. Vor fi prevenitori față de
dorințele lor, le vor cere cu plăcere sfaturile și le vor accepta mustrările
îndreptățite. Ascultarea față de părinți încetează o dată cu emanciparea
copiilor, dar nu respectul pe care li-l datorează pentru totdeauna. Iar acesta își
află rădăcina în frica de Dumnezeu, care este unul dintre darurile Duhului Sfânt.
• Porunca a patra le amintește copiilor deveniți adulți răspunderile față de părinți.
Atât cât pot, trebuie să le dea ajutorul material și moral, în anii bătrâneții și în timp
de boală, de singurătate sau de suferință. Isus reamintește această datorie de
recunoștință.
• Respectul filial favorizează armonia întregii vieți de familie; el privește
și relațiile între frați și surori. Respectul față de părinți se reflectă asupra
întregului mediu familial. „Cununa bătrânilor sunt fiii fiilor lor” (Prov 17, 6).
„Îngăduiți-vă unii pe alții în iubire, cu toată smerenia, blândețea și răbdarea” (Ef 4,
2).

Îndatoririle părinților
Rodnicia iubirii conjugale nu se reduce numai la procrearea copiilor, ci
trebuie să se extindă și la educația lor morală și la formarea lor spirituală.
„Funcția educativă a părinților este atât de importantă, încât, acolo unde lipsește,
cu greu poate fi suplinită”. Dreptul și îndatorirea de a educa sunt, pentru părinți,
primordiale și inalienabile.
• Părinții trebuie să-i privească pe copiii lor ca pe fii ai lui Dumnezeu și să-i
respecte ca persoane umane. Ei îi educă pe copii să împlinească Legea lui
Dumnezeu, arătându-se ei înșiși ascultători față de voința Tatălui ceresc.
• Părinții sunt cei dintâi răspunzători de educația copiilor lor. Ei își
dovedesc această răspundere, în primul rând, prin întemeierea unui cămin în care
afecțiunea, iertarea, respectul, fidelitatea și slujirea dezinteresată constituie regula.
Căminul este un loc foarte potrivit pentru educarea virtuților. Aceasta cere
deprinderea abnegației, a judecății sănătoase, a stăpânirii de sine, condițiile oricărei
libertăți adevărate. Părinții își vor învăța copiii să subordoneze „dimensiunile fizice
și instinctive dimensiunilor lăuntrice și spirituale”. Este o responsabilitate gravă
pentru părinți să dea exemplu bun copiilor lor.[16] Știind să-și recunoască în
fața lor propriile lipsuri, vor putea mai bine să-i călăuzească și să-i îndrepte:
„Cel ce-l iubește pe fiul său nu cruță nuiaua; cel care-l
ceartă pe fiul său va avea mulțumire” (Sir 30, 1-2). „Și voi,
părinților, nu-i întărâtați pe copiii voștri, ci creșteți-i întru
învățătura și mustrarea Domnului” (Ef 6, 4).
• Căminul constituie mediul natural pentru inițierea ființei umane la
solidaritate și la responsabilitățile comunitare. Părinții îi vor învăța pe copii să se
ferească de compromisurile și degradările care amenință societățile umane.
• Prin harul sacramentului Căsătoriei, părinții au dobândit răspunderea
și privilegiul de a-și evangheliza copiii. Ei îi vor iniția din primii ani ai vieții în
tainele credinței, fiind pentru copiii lor „primii vestitori”[17] ai ei. Din cea mai
fragedă copilărie îi vor asocia la viața Bisericii. Modul de viață în familie poate
hrăni dispozițiile afective care în timpul întregii vieți rămân autentice preliminarii
și fundamente ale unei credințe vii.