Sunteți pe pagina 1din 115

SOCIOLOGIE- PROF.

HAN VIOLETA

Tema 1:
SOCIOLOGIA CA ŞTIINŢĂ

I. Definirea sociologiei. Obiectul de studiu al sociologiei.


Raporturile cu alte ştiinţe

1.1.Definirea sociologiei
Într-un sens foarte general, termenul de sociologie este folosit pentru a desemna ştiinţa
socialului.
Termenul de sociologie provine din îmbinarea a două cuvinte, unul latin „socius” ce
înseamnă social şi altul ce provine din limba greacă „logos” cu semnificaţia – ştiinţă; ca
urmare putem considera că sociologia este o ştiinţă despre social, despre societate.
De-a lungul timpului sociologia a fost definită în diferite moduri în funcţie de nivelul
de cunoaştere şi de explicare a socialului.
Filozoful pozitivist francez – Auguste Compte a folosit pentru prima dată termenul de
„sociologie” într-un studiu intitulat: „Course de philosophie positive”, publicat în anul 1838.
În lucrarea respectivă a definit conceptul de „sociologie” ca fiind o „ştiinţă a societăţii”.
Max Weber a apreciat sociologia drept ştiinţa care studiază acţiunea socială.
George Gurtvich a considerat că „sociologia este ştiinţa fenomenelor sociale totale,
care are drept obiect studiul global al relaţiilor sociale, societatea ca integralitate de raporturi”.
Dimitrie Gusti a definit sociologia ca fiind „ştiinţa realităţilor sociale”. În concepţia lui
Petre Andrei „sociologia studiază în mod obiectiv, în primul rând, existenţa socială sub
aspectul ei static-structural, şi apoi sub aspectul dinamic - funcţional al ei, arătând fazele şi
tipurile sociale realizate”.
Pentru Traian Herseni „sociologia este ştiinţa societăţilor omeneşti, este o disciplină ce
se ocupă cu studiul vieţii sociale, al fenomenelor de comunicare umană, de convieţuire
socială”.
Dicţionarul „Le Petit Larousse” defineşte sociologia ca fiind disciplina care „studiază
ştiinţific societăţile omeneşti şi faptele sociale”.
Cătălin Zamfirescu şi Lazăr Vlăsceanu în „Dicţionarul de sociologie” consideră că
„sociologia este o ştiinţă despre societate”.
Din succinta trecere în revistă a diferitelor definiţii date sociologiei se desprind
elementele fundamentale privitoare la specificitatea sa ca disciplină ştiinţifică.
Rezultă din definiţiile date că sociologia, ca ştiinţă, dispune de un obiect propriu de
cunoaştere şi anume societatea. Numai că societatea este obiect de studiu nu doar al
sociologiei , ci şi al multor alte ştiinţe sociale. Se naşte în mod firesc întrebarea ce anume
conferă specificitate sociologiei? Se consideră că ceea ce deosebeşte sociologia, în principal
de toate celelalte ştiinţe sociale este perspectiva de abordare a obiectului de cercetare comun,
respectiv societatea. Sociologia este ştiinţa care abordează societatea ca totalitate, ca întreg,
studiind ansamblul faptelor, fenomenelor, relaţiilor şi proceselor sociale.
Sociologia se manifestă atât ca ştiinţă a socialului, ca formă generală de existenţă a
vieţii umane, cât şi ca ştiinţă a societăţii globale, a organizării şi dinamicii sale, a
subsistemelor din care se compune societatea globală şi a relaţiilor lor atât cu sistemul social-
global, cât şi cu celelalte subsisteme ale acestuia. Din această perspectivă se desprind trei
paliere ale sociologiei:
- teoria generală a socialului.
- teorie a societăţii globale
- teorii ale diferitelor subsisteme ale societăţii globale.
Un astfel de mod de manifestare arată că sociologia permite observarea şi reflectarea
asupra vieţii sociale, descoperirea disfuncţionalităţilor şi crizelor sociale de la nivelul
individului şi comunităţilor umane de posibilitatea de a găsi soluţii la problemele cu care se
confruntă societatea.

1.2.Obiectul de studiu a sociologiei


Sociologia este o ramura a ştiinţelor sociale relativ recentă, a cărei recunoaştere
oficială şi instituţionalizare s-a făcut la cumpăna secolelor XIX şi XX. La sfârşitul secolului
al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, revoluţia industrială a produs prin
industrializare, profesionalizare şi raţionalitate ştiinţifică şi economică schimbări sociale fără
precedent, concretizate atât în apariţia unor fenomene sociale total necunoscute, precum
migraţia aglomerarea, înstrăinarea şi depersonalizarea, cât şi în intensificarea şi extinderea la
nivel de societate a fenomenelor sociale cunoscute, precum sărăcia, exploatarea, devianţa,
prostituţia, divorţialitatea, naşterile ilegitime, criminalitatea şi sinuciderea. Schimbările
produse au avut consecinţe profunde asupra funcţionalităţii societăţii şi a vieţii indivizilor,
situaţie ce a impus nevoia cunoaşterii ştiinţifice - prin observaţie, descriere, explicaţie şi
predicţie - atât a fenomenelor respective, cât şi a structurilor, instituţiilor şi grupurilor sociale
care le-au determinat. Astfel a început să se constituie ştiinţa despre societate, a sociologiei ca
ştiinţă de sine stătătoare strâns legată de schimbările social-economice profunde petrecute în
societatea europeană, fiind un reflex teoretic al acestora şi o încercare de răspuns la
problemele ridicate de aceste schimbări.
Auguste Comte (1798-1857) a conceput studierea societăţii dintr-o dublă perspectivă:
una statică, ca factor constitutiv şi de stabilitate şi una dinamică, ca factor de progres şi de
schimbare. Interpretarea dată de Comte faptelor sociale a exprimat mai mult o intenţie
epistemologică (teoria cunoaşterii ştiinţifice – epistemologia) în efortul său de a evidenţia
ansamblul legilor fundamentale care guvernează în social.
Herbert Spencer (1820-1903) a interpretat societatea ca un organism, apt în mod
sistematic de adaptare şi de evoluţie.
Emile Durkheim (1858-1917) a desemnat un obiect de cercetare precis al sociologiei
şi anume „faptele sociale”. În studiul „Regulile metodei sociologice” (1894) el a emis o
formulă celebră: faptele sociale trebuie să fie tratate „ca lucruri” având un interes intrisec,
autonom. Conform acestei înţelegeri societatea este un complex de fapte sociale. Nici una din
aceste fapte sociale nu este întâmplătoare şi nu poate fi explicată de sine stătător. Orice fapt
social pentru a putea fi înţeles trebuie raportat la totul în care se naşte şi privit paralel cu
celelalte părţi componente (fapte sociale) ale acestui tot.
Contribuţii importante la determinarea obiectului de studiu al sociologiei le-au avut
Max Weber , Karl Marx, Wilhelm Wundt, Talcott Parsons, Dimitrie Gusti ş.a.
Aceşti gânditori au mari merite în efortul făcut pentru:
1. a se preciza cu claritate obiectul specific de studiu
2. a se preciza raporturile cu alte discipline
3. elaborarea unui sistem conceptual şi a unei metodologii de investigaţie proprii
sociologiei.
Domeniul sociologiei este realitatea socială în procesualitatea devenirii şi stabilităţii
ei. Studiul realităţilor sociale arată că anumite procese, instituţii şi fenomene sociale precum:
familia, stratificarea socială, raporturile dintre componentele societăţii, mecanismele de
funcţionare a societăţii au devenit obiect al unor anumite discipline ştiinţifice numai după
constituirea sociologiei ca ştiinţă, ex.: sociologia familiei, sociologia comportamentului
deviant, sociologia copilului, sociologia rurală, sociologia puterii etc.
În mod concret obiectul de studiu al sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor
umane şi al relaţiilor interumane din cadrul acestora, precum şi comportamentul uman în
interiorul grupurilor şi comunităţilor umane.
Drept urmare în cadrul cursului se vor studia probleme referitoare la acţiunea socială,
structura socială, grupurile sociale, organizaţia, socializarea, grupurile de vârstă, genul social,
relaţiile interetnice, rasiale şi naţionale, familie, religie, devianţă, cultură etc.
Întrucât obiectul sociologiei cuprinde o arie de probleme de mare diversitate şi
complexitate, s-a conturat prin diferenţierea şi aprofundarea investigaţiei ştiinţifice, un sistem
de discipline sociologice. Numărul acestor discipline sociologice se apropie de 100, dintre
care enumerăm: sociologia culturii, sociologia politică, sociologia civilizaţiilor, sociologia
economică, sociologia cunoaşterii, sociologia familiei, sociologia devianţei, sociologia
comunităţilor, sociologia morală, sociologia juridică, sociologia limbii, sociologia artei,
sociologia literaturii, sociologia educaţiei, sociologia muncii etc. Numărul impresionant al
ramurilor sociologiei scoate în relief două aspecte importante privitoare la statutul acesteia ca
ştiinţă. Un prim aspect are în vedere procesul de delimitare continuu, tot mai precis şi nuanţat
al obiectului de studiu al sociologiei. Celălalt aspect pune în evidenţă capacitatea sociologiei
de a evolua ca ştiinţă a socialului, de a se adapta la condiţiile sociale concrete şi de a încerca
să răspundă provocărilor agenţilor sociali şi cerinţelor realităţii sociale.

1.3.Raporturile sociologiei cu alte ştiinţe socio-umane.


Specificul unei ştiinţe, în general, este dat de următoarele elemente:
- obiectul de cercetare
- aria tematică şi aparatul conceptual
- perspectiva de abordare a obiectului de studiu
- metodele de investigaţie
- finalitatea cercetării ştiinţifice
Sociologia, ca ştiinţă socială, are drept obiect de studiu societatea omenească. După
cum s-a arătat mai sus, specific pentru sociologie este faptul că ea abordează societatea ca un
întreg, ca ansamblu integral şi coerent de elemente componente, ca totalitate a diversităţii şi
simultaneităţii interacţiunilor care au loc în interiorul său. Sociologia este ştiinţa ansamblului
de fapte, fenomene, relaţii şi procese sociale, de unităţi şi grupuri sociale, de contradicţii,
mişcări şi lupte sociale, a structurii, organizării, funcţionării şi dinamicii societăţii ca întreg.
Delimitarea sociologiei de celelalte ştiinţe socio-umane se reflectă nu numai în modul
de abordare a obiectului obiectul de studiu, ci şi în problematica specifică. Sociologia
studiază realitatea socială dincolo de modul cum se exprimă ea în aspectele particulare.
Finalitatea sociologiei stă în explicarea şi înţelegerea structurii şi funcţionării realităţii sociale.
Ea urmăreşte cunoaşterea ştiinţifică a societăţii globale. Sociologia caută răspuns la o
chestiune esenţială, şi anume relaţia dintre individ şi societate sub toate aspectele ei.
Din această perspectivă este oportună analiza raporturilor sociologice cu celelalte
ştiinţe socio-umane.
Psihologia - ştiinţa care se ocupă cu studiul comportamentului individual şi a
personalităţii prin proprietăţi cum sunt: atitudini, necesităţi, sentimente, precum şi prin
procese ca: învăţare, percepţie etc.
Psihologia socială este strâns legată de sociologie. Ea studiază interacţiunile
comportamentelor individuale şi de grup, stările şi procesele psihice colective, personalitatea
sub raportul condiţionării socio-culturale. Psihologia socială studiază psihicul individului în
procesele de grup iar sociologia abordează colectivităţile sociale din perspectiva relaţiilor
sociale, a structurilor, interacţiunilor şi organizării din societate.
Antropologia – este ştiinţa care studiază omul ca individ, grup şi specie din
perspectiva biologică şi socială.
Antropologia fizică se ocupă cu studiul temelor referitoare la originea omului.
Antropologia culturală studiază comportamentul uman în contextul normelor şi
valorilor recunoscute de societate la un moment dat. Între sociologie şi antropologia culturală
sunt mici diferenţe: prima studiază societăţile contemporane în timp ce a doua studiază
societăţile arhaice.
Ştiinţele economice - studiază producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor şi
serviciilor şi acordă o mică importanţă interacţiunii dintre oameni sau structurile sociale din
sfera economică. Pentru sociologie, economia este mediul de producere a unor relaţii sociale,
de afirmare a omului ca forţă de muncă în anumite contexte sociale.
Ştiinţele politice - se ocupă de studiul organizării politice a societăţii, modul de
guvernare, comportamentul politic, structurile de putere, mişcările politice, participarea
politică etc.
Ştiinţele politice cercetează politicul sub toate formele sale de manifestare. Sociologia
include în câmpul de investigare, alături de problemele specifice ştiinţelor politice şi aspecte
ce sunt studiate de toate celelalte ştiinţe socio-umane.

1.4.Perspective în sociologie
Studiul societăţii, a părţilor sale componente şi a interacţiunilor dintre acestea de către
sociologi a generat o diversitate de concepţii sociologice. Lucru este absolut firesc, întrucât,
pe de o parte, cunoaşterea ştiinţifică este un proces continuu, rezultat al interacţiunii
intelectuale a unui număr mare de cercetători, iar pe de altă parte, viaţa socială are o infinitate
de aspecte şi poate fi privită din unghiuri foarte deferite. Astfel conceptele şi concepţiile
sociologice s-au grupat în moduri diferite de abordare şi explicare a societăţii, fapt care a dus
la delimitări teoretice majore şi a constituit premize pentru naşterea perspectivelor sau
curentelor sociologice.
Perspectiva sociologică poate fi definită ca o analiză a societăţii făcută dintr-un anumit
punct de vedere. Este o cale de a privi societatea, de a studia viaţa socială şi de a o explica:
este o construcţie mentală care ne ajută să vizualizăm şi să explicăm ceea ce este în societate.
Perspectivele care s-au impus în sociologie sunt: evoluţionismul, funcţionalismul,
conflictualismul şi interacţionismul.

1.4.1 Perspectiva evoluţionistă a fost prima formulată în sociologie, fiind


fundamentată în special pe lucrările lui Auguste Comte şi Herbert Spencer. Această
perspectivă explică originea societăţilor şi creşterea lor din punct de vedere evoluţionist.
Evoluţionismul a avut o mare răspândire în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după care
a intrat într-o lungă perioadă de ignorare. În ultimii ani se înregistrează o semnificativă
reconsiderare a acestei perspective sociologice.

1.4.2. Perspectiva funcţionalistă are ca principali reprezentanţi pe Auguate Comte,


Herbert Spencer, Emile Durkheim, Talcott Parsons, Robert Merton ş.a. În anii 1950-1960 a
fost perspectiva dominantă în sociologie. Antropologul englez Bronislaw Malinowski a pus
bazele funcţionalismul sociologic. Funcţionaliştii concep societatea ca un sistem, ca pe un
întreg compus din mai multe părţi aflate în interacţiune, fiecare parte îndeplinind o anumită
funcţiune. Conform acestei perspective societăţile tind spre echilibru, spre menţinerea ordinii.
Atingerea echilibrului este dependentă de îndeplinirea funcţiei specifice de către fiecare parte
a sistemului. Dacă funcţiile nu sunt realizate, sistemul se dezechilibrează şi poată să moară.
Funcţionalitatea sistemului se asigură prin controlul social. Fiecare instituţie îndeplineşte o
funcţie socială clară. Dar instituţiile nu se manifestă separat, ele sunt interdependente, sunt
părţi fundamentale ale societăţii care se prezintă sub forma unui sistem complex şi relativ
stabil. Schimbarea socială se produce numai în cadrul sistemului, care îşi păstrează echilibrul
şi stabilitatea. Nu sunt acceptate mişcările sociale bruşte sau revoluţionare. Anumite părţi ale
societăţi nu-şi pot îndeplini funcţiile şi atunci devin disfuncţionale. În acelaşi timp, diferite
elemente ale socialului pot fi funcţionale şi disfuncţionale. Şomajul, de exemplu, este
ambivalent; el poate fi funcţional prin încurajarea creşterii competenţei profesionale, a
performanţelor individuale, prin crearea locurilor de muncă pentru cei ce se ocupă de asistenţa
şomerilor, dar poate fi , în acelaşi timp, disfuncţional prin problemele sociale pe care le
creează: sărăcie, alcoolism, insatisfacţie, devianţă, etc.
Pentru menţinerea echilibrului şi a stabilităţii sistemului social este necesar să se
asigure un consens social, adică un acord al membrilor societăţii asupra a ceea ce este bine,
drept şi moral. Procesul de socializare joacă unul dintre cele mai importante roluri în
obţinerea consensului social. Perspectiva funcţionalistă oferă o bună interpretare a organizării
sociale, a raporturilor dintre componentele sistemului şi rolul fiecărei componente.
Capacitatea explicativă a acestei perspective este redusă în ceea ce priveşte analiza proceselor
sociale şi a schimbărilor care au loc în societate. Funcţionalismul insistă asupra consensului,
integrării şi stabilităţii şi nu acordă importanţa necesară conflictelor, instabilităţii şi
neintegrării. Funcţionalismului i se reproşează conservatorismul la care ajunge în cele din
urmă.

1.4.3. Perspectiva conflictuală derivă din ideile lui K. Marx, Georg Simmel, Wright
Mills, Lewis Coser, Randall Collins. Aceşti gânditori explică evoluţia şi funcţionarea
societăţii prin conflict. Această perspectivă concepe conflictul ca o sursă a schimbării sociale
şi îşi concentrează analiza asupra instabilităţii şi dezechilibrelor. Ei susţin că insuficienţa
resurselor de bogăţie, putere şi prestigiu a determinat structurarea societăţii în grupuri de
interese contrare, structură ce este determinată de lupta continuă dintre indivizi sau grupuri.
Dacă funcţionaliştii consideră conflictul ca fiind element al dezechilibrului social şi
care trebuie înlăturat, adepţii conflictului îi atribuie acestuia virtuţi progresiste stimulând
schimbarea socială. Conflictualismul nu este o perspectivă sociologică omogenă. Principalul
iniţiator al acestei perspective a fost Karl Marx, care şi-a concentrat analiza sociologică
asupra conflictului dintre clase, demersul său având o finalitate politică declarată. În concepţia
lui Marx fiecare mod de producţie se caracterizează printr-un anumit tip de conflicte
intregrupale, dintre care cele mai importante sunt conflictele între clasele sociale. Din
perspectiva sociologului german Georg Simmel (1858 – 1918), conflictele sunt inerente vieţii
sociale, dar el nu deduce de aici concluzii pentru acţiunea politică. Adepţii contemporani ai
perspectivei conflictualiste extind aria de cuprindere a analizei la conflictele dintre grupele de
vârstă, grupuri etnice sau religioase, dintre profesii, comunităţile locale şi puterea centrală
etc.
Ideea de bază a acestei perspective constă în afirmaţia că fiecare societate este
formată din forţe sociale şi interese diferite, pe care nu şi le pot satisface într-un mediu având
resurse limitate. Apare astfel o competiţie permanentă pentru bunuri, putere şi bunăstare. În
această luptă, unii câştigă şi ajung să-i domine pe alţii sau, potrivit formulărilor marxiste, să-i
exploateze pe alţii.
Dacă în societate există conflicte permanente, se pune problema cum poate ea să mai
existe. La această întrebare s-au formulat două răspunsuri. Primul afirmă că, în urma
conflictului, o categorie ajunge dominantă şi impune prin mijloace de constrângere acele
reguli care servesc la realizarea propriilor interese, statul fiind conceput ca o instituţie menită
să domine, să promoveze interesele celor ce deţin puterea.
Al doilea răspuns susţine că, în societate există o diversitate atât de mare de grupuri de
interese, încât, pentru a putea să întreprindă ceva, oamenii trebuie să se asocieze. În acest caz
cooperarea este modalitatea de a face faţă conflictului.
Perspectivele funcţionaliste şi conflictualiste pot fi apreciate drept complementare; ele
se referă la acceaşi realitate, prima insistând pe consens, ordine, armonie, a doua – pe
instabilitate, conflicte, constrângere. Dezavantajele uneia pot fi completate cu avantajele
celeilalte.

1.4.4. Perspectiva interacţionistă – are la bază studiile lui Charles Norton Cooley,
George Herbert Meat. Manford Kuhn şi are în vedere capacitatea omului de a crea şi folosi
simboluri. Adepţii acestei orientări teoretice arată că societatea este produsul acţiunii umane,
pe baza modului în care oamenii interpretează semnificaţia informaţiilor, evenimentelor şi
regulilor sociale, în funcţie atât de conţinutul obiectiv al acestora cât şi de particularităţile lor
subiective.
Perspectiva interacţionistă îşi concentrează analiza asupra raporturilor dintre individ şi
societate. Societatea este în permanenţă creată prin interacţiunea indivizilor fiind totuşi
preexistentă lor. Indivizii se modelează în cadrul societăţii în timp ce societatea se schimbă şi
ea sub influenţa acţiunii acestora. Indivizii şi societatea se presupun reciproc şi nici o parte nu
poate exista fără cealaltă.
De reţinut că perspectiva funcţionalistă şi cea conflictualistă abordează aspectele
obiective privind fie funcţionalitatea, fie starea conflictuală din societate la nivel macrosocial,
în timp ce perspectiva interacţionistă evidenţiază aspectele subiective privind acţiunea umană
la nivel microsocial. Cele trei perspective sunt complementare şi împreună conferă
demersului sociologic cuprinderi, profunzime şi relevanţă.

1.5. Funcţiile sociologiei


Sociologia, ca ştiinţă teoretică având deopotrivă o finalitate cognitivă şi una practică are o
serie de funcţii:
Funcţia expozitivă sau descriptivă – se concretizează într-o acumulare de date, fapte
şi informaţii suficiente şi relevante pentru respectiva realitate. Pentru a fi îndeplinită această
funcţie, sociologia trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
- de completitudine – adică de luare în consideraţie a tuturor datelor şi faptelor necesare
pentru a testa valoarea de adevăr a ipotezelor utilizate.
- evitarea selectării arbitrare, strict subiective datelor şi faptelor analizate.
- maxima obiectivitate faţă de fapte (evitarea apropierii de fapte având idei preconcepute
despre acestea; datele, faptele, fenomenele trebuie analizate aşa cum sem prezintă ele).
Funcţia explicativă – permite sociologiei să înţeleagă realitatea socială, să identifice
mecanismele intime de funcţionare şi schimbare a realităţii sociale , de producere şi derulare a
faptelor, a fenomenelor sociale, a vieţii sociale în general, să desprindă determinările multiple
ce se manifestă la nivelul realităţii sociale şi îndeosebi, relaţiile cauzale între variabilele
realităţii sociale. Prin îndeplinirea acestei funcţii, sociologia poate elabora generalizări
teoretice de diferite grade, poate dezvolta teorii explicative, poate construi diferite paradigme.
Funcţia predictivă, prognotică sau previzională: - prin intermediul căreia
sociologia cercetează atent şi aprofundat realităţile sociale prezente pentru a identifica
direcţiile cele mai probabile de evoluţie ulterioară a societăţii. Studiind trecutul şi prezentul,
sociologia poate identifica şi proiecta tendinţele probabile de evoluţie ulterioară a societăţii.
Funcţia critică – presupune ca cercetarea sociologică să nu se rezume la descrierea şi
explicarea societăţii aşa cum este la un moment dat şi la descrierea tendinţelor probabile de
evoluţie ulterioară, ci să încerce să arate cum ar trebui să fie această realitate socială. Pentru a
reuşi acest lucru sociologia trebuie să compare realitatea socială aşa cum se prezintă ea la un
moment dat, cu un model normativ al realităţii sociale. În esenţă, o asemenea analiză
comparativă se reduce la încercarea de surprindere a nemulţumirilor, disfuncţionalităţilor
existente la nivelul realităţii investigate, la realizarea a ceea ce împiedică funcţionarea şi
dezvoltarea normală, firească a societăţii în ansamblul său, a unor unităţi sau grupuri sociale
specifice (deficienţe de organizare, conducere, structurare, deficienţe predominant subiective
posibil de remediat). Pentru ca analiza să fie critică ea trebuie să respecte două condiţii:
a) să fie întemeiată – adică să se bazeze pe o cunoaştere temeinică, aprofundată a
realităţii sociale.
b) să fie constructivă – analiza disfuncţionalităţilor să fie reală şi corectă având ca
scop perfecţionarea realităţii sociale.
Sociologia este o ştiinţă critică, declarat anti apologetică, negarea sau ignorarea
disfuncţionalităţilor este contraproductivă. Funcţia critică a sociologiei conferă acestei ştiinţe
o certă utilitate socială, dar o poate face, în acelaşi timp, relativ incomodă pentru unii factori
aflaţi în posturi de decizi sau de conducere, purtând responsabilitatea modului de derulare a
vieţii sociale atât la nivel macrosocial cât şi la nivel microsocial.
Funcţia practic - operaţională - prin intermediul căreia sociologia îţi propune să
identifice modalităţile prin care se pot înlătura disfuncţionalităţile, dereglările, neajunsurile
constatate în vederea modelării realităţii sociale la un nivel cât mai apropiat de modelul
normativ stabilit. Pentru realizarea acestui deziderat, sociologia trebuie să ţină cont de
următoarele:
- a) - soluţiile propuse trebuie să fie rezultatul unei analize atente atât a realităţii
sociale prezente cât şi a efectelor posibile ale aplicării acestor soluţii asupra realităţii sociale.
b) - soluţiile propuse să fie realiste.
c) – să fie oferite un set de soluţii bine fundamentate şi argumentate realist şi raţionat,
set de soluţii din care decidentul să aleagă varianta optimă.
d) sociologul să acorde asistenţă tehnică la implementarea soluţiei alese, să
urmărească efectele acesteia

BIBLIOGRAFIE:

1. Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, coordonatori: Cătălin Zamfir,


Lazăr Vlăsceanu.
2. Gilles Feréol, Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
3. Petre Andrei, Sociologie generală, Bucureşti, 1970.
4. Nicolae Grosu, Sociologie esenţială, Editura Militară, Bucureşti, 1996.
5. Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, 2000.
6. Nicolae Pepelea, Sociolgie generală, Bucureşti 2000.
7. Nicolae Schifirneţ, Sociologie, Bucureşti, 2002.
8. Ilie Bădescu, Istoria sociologiei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996.
TEMA II SOCIOLOGIE- PROF. HAN VIOLETA

Noţiuni de antropologie

Antropologia se ocupă cu studiul ştiinţific al omului Este o disciplină holistică din două
puncte de vedere:

• se ocupă de studiul tuturor oamenilor, din toate epocile şi tratează toate dimensiunile
umanităţii. În centrul antropologiei se află ideea de cultură şi noţiunea că aceasta
reprezintă specia umană, că specia noastra şi-a dezvoltat o capacitate universală de a
concepe lumea simbolic, de a preda şi învăţa astfel de simboluri în mod social
• de a transforma lumea (şi pe noi înşine) pe baza acestor simboluri.

Antropologia a debutat ca ştiinţă a istoriei. Inspirată de triumful metodei ştiinţifice în ştiinţele


naturale, antropologii secolului al XIX-lea considerau că fenomenele socio-c Această dublă
sensibilitate, faţă de tradiţiile culturale (tradiţie) şi faţă de procesele schimbării sociale
(modernizare) va caracteriza întotdeuna discursul antropologiei ulturale erau guvernate de legi
şi principii care pot fi descoperite.

Obiectul antropologiei

Etimologic, cuvântul antropologie derivă din 2 termeni greceşti: antropos = „om” şi logos
însemnând cuvânt, relatare, ştiinţă.
Din acest punct de vedere, antropologia poate fi definită ca studiu al omului. Depăşind
viziunea etimologică am putea spune că antropologia este un conglomerat sau o configuraţie
de direcţii diferite de studiere a omului..
Antropologia a fost şi continuă să fie expresia şi rezultatul efortului statornic al omului de a se
explica pe sine în relaţia sa şi, în acelaşi timp, asemănătoare cu celălalt, cu străinul. În
consecinţă, ea a beneficiat de ceea ce s-a consemnat, în forme numeroase şi eterogene cu
privire la experienţa, repetată mereu de-a lungul întregii istorii a umanităţii, a întâlnirii
celuilalt.
În consecinţă demersul antropologic se constituie într-un argument consistent: cunoaşterea
celuilalt, în multiplele sale ipostaze s-a dovedit fertilă mijlocind cunoaşterea omului în genere.
În aceasta a constat şansa antropologiei de a trece de la exotism la umanism, de la stadiul
echivoc de exploratoare a „ciudăţeniilor” la cel de ştiinţă a omului

. Ramurile antropologiei

Există trei mari perspective asupra antropologiei fiecare având pretenţia, mai mult sau
mai puţin declarată, de a oferi o imagine generală asupra întregii problematici a omului.
Prima este cea care priveşte antropologia ca o ştiinţă socială, alături de sociologie,
economie, politologie, psihologie. Aceasta a dat naştere antropologiei culturale în sensul cel
mai larg al cuvântului.
A doua perspectivă este cea biologică. Antropologia rezultată din această viziune
studiază omul şi creaţia lui ca un domeniu al lumii biologice şi este o parte integrantă a
ştiinţelor naturii.
A treia perspectivă înţelege antropologia ca o parte a disciplinelor umaniste. În acest
ultim caz este vorba de antropologia filosofică, ce ar putea fi definită ca studiul filosofic al
omului, studiul naturii şi esenţei umane.
După Emil Cioran antropologia filosofică a apărut o dată cu încercarea omului de a-şi
înţelege destinul său, deci, „când omul sustras asimilării naive în obiectivitate s-a diferenţiat
de lumea înconjurătoare devenind totodată, conştient de această diferenţiere”.

În literatura de specialitate există mai multe căi ce duc la determinarea ramurilor


antropologiei, fiecare particularizată prin anumite trăsături.

a). Prima variantă are trei nivele. La primul nivel este antropologia culturală, înţeleasă
ca antropologie generală. Pe al doilea nivel se înscriu două ramuri fundamentale: antropologia
fizică, numită şi biologică şi a doua ramură antropologia socio-culturală sau culturală. Trebuie
menţionat faptul că termenul de antropologie socială este preferat de antropologii britanici
celui de antropologie culturală venit dinspre antropologia americană. Al treilea nivel pleacă
din antropologia socio-culturală şi se constituie din trei subdiscipline: arheologie,
antropologie lingvistică şi etnologie.
Antropologie
Generală

Antropologie Antropologie socio-


fizică culturală

Antropologi Etnologie
Antropologi
e
e lingvistică
arheologică

b). A doua variantă promovează o ramificare a antropologiei tot pe trei nivele. Pe primul se
află antropologia culturală privită ca antropologie generală. Pe al doilea nivel disciplinele
particulare sunt: arheologia, antropologie fizică, antropologie lingvistică şi antropologie
culturală. Pe al treilea nivel se află două subdiscipline ale antropologiei culturale propriu-zise:
etnografia şi etnologia.

Antropologie

Antropologi Antropologi
Antropologi Antropologie
e e
e lingvistică culturală
arheologică fizică

Etnografie Etnologie

c). A treia variantă ce duce dinspre antropologie spre ramurile sale are doar două nivele. Pe
primul nivel este antropologia culturală generală, pe al doilea fiind antropologiile particulare:
antropologia fizică, arheologia, antropologia lingvistică, antropologia culturală în sens
propriu-zis şi antropologia aplicată (introducerea antropologiei aplicate le readuce pe primele
la un statut teoretic).

Antropologie

Antropologi Antropologi Antropologi Antropologi Antropologi


e e e e e
arheologică fizică lingvistică culturală aplicată
1. Antropologia fizică sau biologică
Antropologia fizică reprezintă studiul umanităţii ca fenomen biologic. Antropologii acestei
ramuri studiază specimene atât vii cât şi moarte. Cercetând rămăşiţele fosile ale strămoşilor ei
pot răspunde la întrebări precum: când anume strămoşii noştri au început să umble în poziţie
verticală, la ce stadiu al existenţei lor oamenii au ajuns să aibă creierul de proporţiile actuale
etc. O imagine completă a vieţii duse de strămoşii noştri, şi cum şi de ce au evoluat aceştia
presupune ca antropologia fizică să solicite şi ajutorul altor discipline.( paleoantropologia,
geologie. arheologia,)

2. Antropologia culturală

În timp ce antropologia fizică este îndreptată spre studiul bazei biologice a condiţiei umane,
antropologia culturală se concentrează în direcţia studiului moştenirii sociale a umanităţii.
Toate aspectele existenţei umane, ce sunt transmise prin experienţă socială şi culturală, mai
degrabă decât prin gene, ţin de domeniul antropologiei culturale.
Vorbind despre conţinutul antropologiei culturale propriu-zise este necesar să ţinem cont de
faptul că această disciplină are 2 sub-ramuri, şi anume etnografia şi etnologia. Etnografia se
referă la strângerea datelor de teren despre cultură, în deosebi despre cea tradiţională.
Cercetările sunt efectuate într-o cultură particulară sau într-o regiune sau zonă particulară.
Etnologia este cea care examinează şi compară rezultatele etnografiei, etnologii încercând să
identifice şi să explice diferenţele şi similarităţile culturale, sinteza fiind făcută de
antropologia culturală (Claude Levi-Strauss le consideră etape ale aceleaşi cercetări).

3. Antropologia arheologică

Antropologia arheologică reconstruieşte, descrie şi interpretează comportamentele


umane şi modelele culturale prin analiza rămăşiţelor materiale, fiind centrată cu predilecţie pe
studiul preistoriei, adică a perioadei premergătoare invenţiei scrisului (cca 4000 ani î.H.).
În ultimul timp se vorbeşte de o ramură aparte a antropologiei arheologice care se ocupă cu
studiul situaţiei actuale a societăţilor. Disciplina a căpătat numele de garbologie (garbage =
gunoi). Antropologii acestei noi discipline îşi propun să analizeze rămăşiţele consumului
oamenilor contemporani, pentru a-şi da seama de ceea ce au făcut efectiv oamenii, de ce au
consumat efectiv, de cursul gospodăriei oamenilor.
O altă ramură a antropologiei arheologici este cea care se ocupă cu studiul rămăşiţelor
lucrurilor confecţionate de oameni (artefacte – pe linia arheologiei ceramice).
În cadrul antropologiei arheologice se distinge prezenţa unei discipline numite ecologie care
este studiul interrelaţiilor dintre fiinţele vii şi mediul lor înconjurător. Organismele şi mediul
înconjurător împreună constituie un ecosistem. Ecologia umană studiază ecosistemele ce
includ oamenii, accentuând căile prin care oamenii influenţează natura, iar natura influenţează
organizarea socială şi valorile culturale.
O subramură a ecologiei este paleoecologia ce îşi orientează atenţia înspre ecosistemele din
trecut.

4. Antropologia lingvistică

Este un lucru greu de aproximat când hominizii au început să vorbească, însă ştim că în urmă
cu mii de ani au luat fiinţă limbi bine dezvoltate, complexe din punct de vedere gramatical.
Antropologia lingvistică studiază variaţia limbajelor în timp şi în spaţiu. Dintre temele ce au
preocupat exponenţii acestui domeniu al cercetării antropologice se remarcă: analiza
vocabularului în vederea decelării structurii sale, condiţionările sociale ale variaţiilor limbilor,
subiecţii vorbitori, strategiile discursive şi construcţia sensului

Principalele curente în antropologie

1.Evoluţionismul
Începuturile antropologiei sunt strâns legate de contextul evoluţionist mai general. În
sens general, evoluţionismul desemnează, în antropologie o perspectivă teoretică care
presupune existenţa unei ordini imanente a istoriei umanităţii.
Omenirea are o traiectorie istorică unică în care se pot identifica stadiile succesive parcurse şi
în care se pot descrie legile care guvernează trecerea de la un stadiu la altul. Diversitatea
oamenilor nu este decât aparentă şi numerică, ea se dizolva în universalitatea spiritului uman.
Evoluţioniştii atribuie umanităţii o evoluţie liniară şi unică, toate grupurile umane sunt
angajate pe drumuri paralele, din care cu parcurs o parte, mai mare sau mai mică, dar toate în
acelaşi mod: ca trecere de la simplu la complex, de la inferior la superior, de la iraţional la
raţional.
Schemele dezvoltării umanităţii includ drept stadii: sălbăticia, barbaria şi civilizaţia. Fiecărui
stadiu îi este asociată o forma de organizare familială şi socială.
Situarea antropologiei într-o perspectiva evoluţionistă, imediat după apariţia ideilor
evoluţioniste la jumătatea secolului al XIX-lea s-a datorat mai multor factori:
• noul curent a fost inventat în Occident, într-o epocă în care instaurarea societăţii
industriale oferă acestuia o superioritate tehnologică zdrobitoare faţă de restul lumii.
• Occidentalii erau convinşi că dezvoltarea civilizaţiei şi creşterea economică sunt
efecte inseperabile ale progresului ştiinţific şi tehnic, şi că, prin urmare, civilizaţia lor
este superioară tuturor celorlalte.

2.Difuzionismul

In contextul în care a apărut, la sfârşitul secolului al XIX-lea difuzionismul a fost


iniţial o critică a teoriei evoluţioniste.
Difuzionismul şi-a concentrat interesul teoretic şi metodologic asupra problemei transmisiei
culturale, a împrumutului cultural, a difuziunii. Ceea ce constată înainte de toate difuzioniştii
este ideea că omul ar fi fiinţă inventivă.
Ei şi-au întemeiat teoriile pe faptul incontestabil că ideile şi trăsăturile culturale circulă, ele
sunt transmise de la un continent la altul şi se răspândesc în lumea întreagă prin migraţii şi
drumuri comerciale. In consecinţă ei afirmă că tehnicile complexe n-au putut fi inventate
decât o singură dată, că toate formele diferit pe care le îmbracă provin din aceeaşi sursă.
Principala critică a difuzionismului este absolutizarea principiului difuziunii culturale şi
transformarea lui în dogmă: prin aceasta vrând să demonstreze că întreaga istorie a umanităţii
nu este decât o serie de împrumuturi culturale care pleacă dintr-un număr limitat de centre de
cultură.

3.Funcţionalismul

Conform teoriei funcţionaliste, cea mai mare parte sau totalitatea comportamentelor şi
credinţelor modelate cultural pot fi explicate prin exigenţele funcţionării întregului, ele
servind deci la perpetuarea sistemului respectiv.
Metoda funcţionalistă de cercetate a culturii se întemeiază pe presupunerea (sistemului
respectiv) că elementele unui sistem sociocultural sunt interconexate semnificativ şi nu pot fi
deci studiate decât prin punerea sistematică în contextul în care există.
Doctrina funcţionalistă se bazează pe două postulate:
• conceperea sistemului sociocultural ca un întreg organizat şi funcţional.
• afirmarea caracterului funcţional şi necesar al fiecărui element constitutiv
Nici un element constitutiv într-un sistem sociocultural nu există la întâmplare, ci există
pentru că are un rol de îndeplinit în menţinerea ordini sociale. Orice încercare de a studia
în mod izolat părţile sistemului social a fost apreciată ca neadecvată de funcţionalişti.
Funcţionalismul concepe funcţia ca anterioară formei şi determinantă.
Concluzionând se poate afirma că interpretarea funcţionalistă a vieţi sociale a fost o etapă ce
si-a avut rolul ei în geneza unei antropologi ştiinţifice, dar a accentuat până la caricatură
caracterul funcţional al fenomenelor sociale. Acesta a dus la neglijarea rolului conflictelor,
contradicţiilor şi efectelor disfuncţionale în transformarea socială şi la subestimarea
dimensiunii evenimenţiale a proceselor istorice

4.Structuralismul
.
Premisa structuralismului rezidă în redefinirea scopului însuşi al cercetării
antropologice. Raţionamentul este următorul: natura culturii nu poate fi descoperita la nivelul
individului, ci la cel al inconştientului social. Activitatea inconştientă a minţii impune forme
asupra conţinutului, iar formele sunt fundamental aceeaşi pentru toate minţile.
Scopul cercetătorului constă, prin urmare în descoperire modelelor conştiente care fac
diversele componente ale culturii ansambluri semnificative. Fiinţa umană însăşi trebuie
înţeleasă în termenii structurilor invariate şi impersonale ale gândirii exprimate în limbaj
Aşadar pentru a înţelege realul, pentru a da seamă de faptele observate trebuie elaborate
modele. Actorii sociali sunt incapabili să ni le comunice, ei nu sunt conştienţi de regulile,
principiile care guvernează viaţa lor socială. Sarcina de a construi aceste modele inconştiente
revine antropologiei, care spre deosebire de istorie, preocupată de aspectele conştiente ale
fenomenelor colective trebuie să cerceteze aspectele inconştiente ale acestora.
Tendinţe şi direcţii noi în antropologie
Antropologia urbană

Cercetările din această perspectivă pornesc de la convingerea că un fenomen nu poate fi


cercetat în sine ci el trebuie considerat drept expresie a interacţiunilor diferitelor grupuri
umane (ex. delicvenţa trebuie cercetată ca rezultat al interacţiunii dintre antreprenorii moralei,
devianţi şi cei ce reprimă şi constată devianţa-conceptul de „ordine negociată”)..
Termenul de antropologie urbană a început să fie utilizat pe scară largă în anii 60.
Antropologia urbană implică:
• dezvoltarea sistemelor urbane internaţionale în timp şi în spaţiu,
• studiul sistemelor culturale ale aşezărilor,
• impactul structurii citadine asupra comportamentului uman. Interesul crescând al
antropologilor pentru fenomene urbane, a fost rezultatul recunoaşterii faptului că
obiectul tradiţional de studiu al cercetării antropologice a fost, în proporţie din ce în ce
mai mare, integrat într-o lume dominată de urban. Interesul antropologilor urbani s-a
concentrat asupra migraţiei, adaptării urbane, familiei şi rudeniei, sărăciei, etnicităţii.

Amploarea luată de comunităţile urbane de pe toate continentele, transformarea brutală a


peisajelor, coexistenţă în acelaşi spaţiu a unor populaţii foarte diferite au antrenat la rândul
lor, o explozie a temelor antropologiei urbane. Aflându-se în faţa unei realităţi sociale
caracterizată cel mai adesea prin interconexiune, sincretisme sau hibridare, antropologi se
orientează spre definirea unui câmp de studiu, adică spre identificarea unei serii de fenomene
sau de evenimente a căror descriere şi analiză să permită un răspuns la probleme ample.(ex.
Cum reuşesc marile meciuri de fotbal să alinieze reflecţia asupra inventării de noi rituri)
Legată de câmpul de studiu al antropologiei urbane este şi problematica minorităţilor
urbane. Fenomenul minoritar în mediul urban a fost analizat sub aspectele sale etnice,
religioase, sau în termeni de vârstă, sex sau clasă socială. Unele grupuri minoritare se pot
identifica prin una singură din aceste caracteristici, în timp ce altele pot combina mai multe,
de ex. vârsta şi sexul, etnia şi clasa socială, etnia şi religia etc..
Minorităţile urbane s-au dovedit neasimilabile de către comunităţile tradiţionale, deoarece ele
sunt inserate în societăţi complexe mult diferite de din punct de vedere cultural, economic şi
politic. Aceasta a dus la inventartea unui nou concept, acela de subcultura Subcultura
desemnează fenomenele de recuperare culturală în mediul urban, oraşul fiind un cadru propice
pentru grupare unor indivizi „altfel”, siliţi la izolare .
Antropologia feministă

Spre sfârşitul anilor 60 a început să ia amploare în rândul ştiinţelor umane un câmp de


cercetări inter sau pluridisciplinare, denumite în mod curent „studii feministe” studii făcute cu
sau despre femei. Mai mult sau mai puţin integrate, tolerate sau reprimate în universităţi şi
institute de cercetare, în funcţie de atitudinea fiecărei ţări, studiile feministe şi-au manifestat
dinamismul prin diverse asociaţii, profesionale sau nu, prin conferinţe naţionale sau
internaţionale, prin colecţii, reviste de specialitate.
La nivelul observaţiei unele activităţi ale femeilor fie nu sunt menţionate sau nu sunt descrise,
fie sunt subapreciate. (De ex. un studiu global şi minuţios va indica durata construirii unui
adăpost. Nu însă şi timpul de alăptare şi îngrijire a copiilor de către femei.
. Femeile sunt reduse la „non-vizibilitate”, pe doua planuri: ca actante sociale, chiar ca fiinţe
umane şi ca grup constituit social. Aceasta se corelează cu supra-vizibilitatea lor în calitate de
fiinţe mai naturale decât bărbaţii. Naturalismul ce susţine conceptualizarea femeilor a
împiedicat, pe de o parte, analiza sociologică a procreeri şi a maternităţii şi pe de altă parte
analiza economică a muncii femeilor.

Antropologia maritima
Constituirea într-un domeniu de cercetare specializat a studiului antropologic al
comunităţilor stabilite în zonele litorale şi trăind în principal din resursele mării este de dată
recentă.
Antropologia maritimă are sarcina de a da seama de varietate şi complexitatea
sistemelor tehnice, sociale, simbolice elaborate de populaţiile litorale pentru a controla mediul
maritim şi a-şi extrage de aici mijloacele de subzistenţă.
Disciplina studiază modul de viaţă specific oamenilor marii, în contrast cu modul de
viaţa al „pământenilor”, care, în mod necesar întreţin cu aceştia relaţii strânse, chiar şi în
cazurile extreme ele societăţi de adevăraţi nomazi ai mărilor.
Societăţile maritime specifice sunt tot atât de diverse ca şi societăţile din interiorul zonei
uscate. Din multitudinea de factori ai acestei variabilităţi a culturilor litorale se pot distinge:
a. valorizarea pozitivă sau negativă a mării şi a aspectelor acesteia.
b .modul de organizare economică şi socială tipic pentru comunităţile de pe malul mării
c .importanţa acordată pescuitului în economia de subzistenţă
d .caracterul mai mult sau mai puţin marcat social şi simbolic de activităţile legate de mare.

Antrpologie vizuală

Este antropologia ce adună prin intermediul imaginii informaţii despre popoarele trecute şi
prezente. Formele imaginii sunt multiple şi variază în funcţie de epocă fiind expresia
condiţiilor tehnice ale fiecărei perioade. Ele nu încetează să se diversifice începând din
secolul XIX până în zilele noastre: de la imprimare în lemn la gravare si litografiere, de la
desen până la acuarelă şi pictură în ulei, de la fotografie la film, la video şi la grafică pe
calculator.
Reprezentările figurate reflectă până la un anumit punct stilul şi gustul dominant al timpului.
Ele reprezintă în acest fel o sursă de informare: asupra obiectului reprezentat şi asupra
creatorului imagini şi a condiţiilor istorice.
. Documentarea iconografică vizează obiectele culturii materiale, unelte, ustensile de menaj şi
mobilier, arhitectură, îmbrăcăminte, obiecte de artă şi obiecte practici religioase dar şi
imaginea omului însuşi.

Antropologia interpretativă

Îşi are originea în curentul postmodern american care a transformat antropologia într-o
întreprindere de critică culturală şi de lectură intertextuală. Din această perspectivă cultura
este definită ca o entitate stilistică şi expresivă, ca un sistem simbolic în acţiune. Plecând de la
ideea că indigenii produc interpretări ale propriei lor experienţe, sarcina antropologului este
aceea nu doar modul în care ei dau formă vieţii lor, ei şi modul în care ei problematizează
această punere în formă.
Antropologia interpretativă este una din cele mai populare orientări actuale. Exponenţii şi
susţinătorii săi îi apreciază rezultatele ca fiind bogate în intuiţii umaniste, stimulative,
interesante. Ea lansează o provocare intelectuală de proporţii: combinarea cunoaşterii
rezultate din ancheta de teren cu cea provenită din teatru, pictură gramatică, literatură, lege,
joc. Prin urmare înseamnă a participa la „cel mai mare joc”, dar la un joc în care toţi câştigă
dat fiind că fiecare interpretare poate fi definită drept o interpretare bună.

Antropologia reflexivă

Componenta reflexivă a apărut în antropologie în momentul în care cercerătorii au formulat


întrebări despre validitatea datelor lor şi autenticitatea aspiraţiilor lor. Aspectul reflexivităţi a
rămas în bună măsură implicit. Întrebările: ce cunoaştem?, cum comunicăm acestea? cum
ştim că e validă cunoaşterea noastră? Sunt probleme referitoare la reflexivitate apărute
explicit numai în ultimele două decenii în contextul mai general al postmodernismului
La acestea se adaugă aspecte referitoare la etica cercetării ştiinţifice în general şi a celei
antropologice în special. Exponenţii acestei direcţii au contribuit la elaborarea unei noi
strategi care îsi concentrează interesul asupra relaţiei dintre subiect şi obiect. Dintre
antropolog şi cultura celuilalt.

Antropologii postmoderni insistă asupra naturii construit a oricărei relatări despre cultură şi în
special a monografiei de teren. Ei îşi propun să experimenteze noi forme de scriere care să
reflecte relaţiile dintre autor şi obiectul antropologiei. Faptul că azi informatorul indigen are
acces la produsul muncii antropologului şi poate să o conteste este una din marile schimbări.

Socializare — concept care desemnează procesul de creare (producere) a „eului social”, a


identităţii sociale a unui individ o evoluţie a personalităţii individuale pe o traiectorie
dependentă de traiectoria sa socială.
În sensul cel mai larg, socializarea” este procesul prin care o fiinţă asocială — care nu
stăpâneşte principiul (sensul) „structurii sociale” date şi nu se comportă în mod sistematic aşa
cum o fac majoritatea membrilor colectivităţii — devine o fiinţă socială (corespunde tipului
individual mediu al colectivităţii).
Caracterul asocial al fiinţei poate fi evaluat în raport cu oricare dintre colectivităţile umane,
iar din această perspectivă numai noul-născut poate fi considerat asocial, sau în raport cu o
colectivitate determinată, orice fiinţă umană putând fi socială în raport cu una sau mai multe
colectivităţi şi asocială în raport cu altele.
Din aceste raţiuni, socializarea este un proces a cărui durată coincide, în societăţile moderne
diferenţiate, în schimbare rapidă şi care permit mobilitatea indivizilor, cu durata vieţii.
Pentru oricare dintre indivizi, procesul socializării începe cu socializarea primară prin care un
individ biologic, asocial în raport cu oricare dintre colectivităţile umane, dobândeşte primul
său „eu social”, prima sa „identitate socială” .
Socializarea primară echivalează cu umanizarea individului de regulă, colectivitatea în contact
cu care se realizează socializarea primară este familia
. Individul care posedă deja cel puţiri un „eu social” (cel puţin o „identitate socială”) este
supus unor procese simultane şi succesive de socializare secundară, în urma cărora
dobândeşte o pluralitate de „euri sociale” (o pluralitate de „identităţi sociale”).

1. Sensuri şi accepţiuni ale socializării


În literatura de specialitate termenului de “socializare”, alături de sensul foarte bine
cunoscut din manualele de biologie şi antropologie şi anume a celei de umanizare a maimuţei
antropoide în procesul de antropogeneză şi sociogeneză, îi este asociat şi înţelesul strict
sociologie de antrenare a indivizilor dintr-o anumită societate
, prin intermediul diverselor grupuri umane, în procesul de asimilare a normelor,
cunoştinţelor, valorilor şi credinţelor, fenomen care va face din ei membri ai unei societăţi
determinate.
Această din urmă accepţiune, priveşte socializarea ca pe un proces îndelungat şi
continuu, ce se desfăşoară pe parcursul întregii vieţi a persoanei şi în cadrul căruia putem
distinge mai multe etape, relativ distincte între ele.
Fiecare etapă este condiţionată de criterii de vârstă, statut social, sisteme specifice de norme şi
valori.
Astfel înţeleasă, socializarea poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: a societăţii şi a
individului.
Din punctul de vedere al societăţii, socializarea reprezintă calea spre cultură a individului,
procesul prin care omul în funcţie de influenţe1e şi interacţiunile socio-psihologice la care
este supus, îşi proiectează o direcţie de evoluţie pe care o poate urma şi pe parcursul căreia
devine membru funcţional al unei comunităţi sociale, capabil să-şi exercite propriul control
asupra atitudinilor, comportamentelor şi conduitelor sale.
Individul uman nu se naşte “social”, ci devine astfel în mod progresiv, pe măsură ce învaţă să
ia parte la viaţa grupului şi a societăţii sale, asimilându-i normele, valorile, credinţele şi
dezvoltând la rândul său altele noi.
Deşi părinţii sunt de regulă principalii agenţi ai socializării copilului, ei înşişi sunt
socializaţi concomitent cu îndeplinirea rolului de părinte.’
Din punctul de vedere al individului, socializarea înseamnă realizarea potenţialităţilor de
creştere şi dezvoltare personală, transformarea sa dintr-un simplu exemplar al speciei homo în
personalitate.
În procesul socializării biologic este umanizat şi transformat într-o personalitate înzestrată
cu conştiinţă de sine, cu idealuri, valori şi aspiraţii, o persoana ce îşi are conştiinţa propriei
identităţi şi este capabilă de disciplinarea şi ordonarea propriului comportament.
Prin intermediul socializării individul este pregătit să-şi desfăşoare activitatea la orice
nivel şi în indiferent ce sector al vieţii sociale: umanist, tehnic, sanitar, artistic, managerial sau
executiv, instituţional sau neconvenţional, de stat sau privat etc. Socializarea reglează
conduita individului în conformitate cu cerinţele, normele, valorile şi modelele
comportamentale impuse de o anumită comunitate socială, dar în acelaşi timp este o condiţie
indispensabilă a formării, prin individualizare şi autoconştientizare, a unei personalităţi sui
generis, înzestrată cu originalitate şi unicitate.
Astfel, socializarea, are două înţelesuri fundamentale (Broom şi Selzniek,) transmiterea
culturii şi dezvoltarea personalităţii.
Totuşi, indiferent de perspectiva din care este privită, socializarea, proces fundamental de
integrare a individului în viaţa comunităţii sociale şi !sau de modelare a personalităţii, este
necondiţionat şi indestructibil legată de dimensiunea bioereditară a devenirii fiinţei umane, şi
anume maturizarea biologică.
Prin această sintagmă înţelegem totalitatea schimbărilor ce survin la nivelul structurilor
anatomice şi neuro-psiho-fiziologice care depind de tendinţa naturală de creştere a
organismului
Socializarea nu se poate produce decât în interacţiune directă cu maturizarea
biologică, în dependenţă de aceasta. Oricât de bine intenţionaţi ar fi părinţii cu privire la
dezvoltarea copilului lor, ei nu îl vor putea stimula să progreseze decât dacă acţiunile lor
educative vor fi în concordanţă cu nivelul de dezvoltare psiho-motorie şi neuro-fiziologică a
organismului.
Sugarul de 3 luni, de exemplu, nu poate fi antrenat să înveţe să meargă, întrucât sistemul său
osos şi muscular sunt insuficient dezvoltate. In acest caz, actul de socializare a mersului biped
eşuează, întrucât el devansează etapa de dezvoltare biologică.
Dacă, dimpotrivă, copilul va fi lăsat să descopere singur mersul biped, el nu numai că va face
acest lucru foarte târziu, dar însăşi dezvoltarea sa psiho-motorie se va produce tardiv şi cu
mari dificultăţi.
Maturizarea biologică, pe de altă parte, poate fi accelerată prin socializare în măsura în
care acţiunea factorilor sociali este realizată în momentele optime ale dezvoltării individului şi
în concordanţă cu trebuinţele, capacităţile şi cu posibilităţile sale acţionale. Această
influenţă este exercitată iniţial de grupul primar al familiei şi ulterior de numeroşi alţi agenţi
socializanţi, instituţionalizaţi sau nu (şcoala, grupurile de apartenenţă şi cele de referinţă,
mass-media etc.).
2.Premise biologice ale socializării

Tendinţele specific umane, indiferent dacă sunt de ordin intelectual sau afectiv, spiritual
sau ludic, etic sau estetic, sunt prezente la naştere doar ca simple potenţialităţi. Pentru a se
transforma din trăsături virtuale în capacităţi efective, ce pot fi actualizate în atitudinile şi
comportamentul unui individ uman concret, nu este suficientă numai maturizarea organică,
biologică; în egală măsură este necesară socializarea organismului biologic, adică producerea
unor schimbări în structurile personale şi în conduitele individului, ce rezultă din interacţiunea
cu altul .
La venirea sa pe lume, fiinţa umană este un homunculus, un simplu organism biologic
echipat cu un set de trebuinţe, impulsuri şi anumite ref1exe înnăscute. Dar aceste predispoziţii
nu sunt suficiente, prin simpla lor prezenţă, pentru a-i permite individului accesul la
comunitatea umană.
Umanizarea substratului biologic al omului este numai o precondiţie a dezvoltării sale ca
personalitate.
Socializarea este posibilă pentru că omul are virtual înnăscută capacitatea folosirii
limbajului. Această predispoziţie însă nu poate deveni operaţională, nu se poate manifesta
dacă nu este activată şi stimulată prin interacţiunea socială.
În absenţa relaţiilor interpersonale cu alţi membri ai societăţii, fiinţa umană nu numai că
nu poate evolua în limitele normalităţii psihice, dar nici la nivel biologic nu poate supravieţui
existenţial şi, cu atât mai puţin, nu se poate dezvolta şi forma ca personalitate umană.
Numai în şi prin intermediul interacţiunilor sociale individul se descoperă, îşi construieşte
treptat personalitatea şi conştiinţa de sine. Însăşi evoluţia status-quo-lui său cognitiv şi socio-
afectiv depinde în mod esenţial de complexitatea, multitudinea şi varietatea raporturilor
interpersonale în care este implicat. Fără. afecţiune şi dragoste, fără. atenţie şi îmbrăţişări,
noul născut nu are prea multe şanse de supravieţuire şi cu atât mai puţin de evoluţie in direcţia
maturităţii. Efectele privaţiunii sociale pot fi uneori fatale şi, în funcţie de durata şi severitatea
acesteia, aproape întotdeauna conduc la întârzierea dezvoltării intelectuale şi socio-afective.
Cazurile de copii izolaţi de societate, crescuţi în singurătate în pădure sau cei mai adesea
adoptaţi de animale (de obicei lupi sau urşi), probează importanţa extremă pe care
convieţuirea socială o are în dezvoltarea individului ca personalitate.
Dintre acestea, cel mai cunoscut şi mai mediatizat este cazul celor două fetiţe, Amala şi
Kamala, crescute de o familie de lupi. Când au fost descoperite, în 1920, într-o pădure din
India — prima în vârstă de doi ani iar cealaltă de opt-nouă ani — ele nu aveau nici o trăsătură
caracteristică naturii umane. Comportamentul şi manifestările le erau identice cu ale lupilor,
în preajma cărora crescuseră: mergeau asemeni patrupedelor, folosindu-se de coate şi
genunchi, pentru a se deplasa pe distanţe scurte, sui pe palme şi tălpi pentru parcurgerea
distanţelor lungi; se hrăneau exclusiv carnivor, din prada adusă de lupi, urlau ca lupii, etc.
După ce au fost descoperite şi preluate de un centru de reeducare, comportamentul lor a rămas
mult timp neschimbat. Îşi petreceau ziua la fel ca în jungla tropicală, stând ascunse în zone
întunecoase sau umbrite, într-o stare de apatie şi inactivitate. Nu râdeau şi nu plângeau
niciodată, astfel de reacţii emoţionale nefiind întâlnite, cu excepţia primatelor, in lumea
intraumană.
TEMA III SOCIOLOGIE- PROF. HAN VIOLETA

STRUCTURA SOCIALĂ

3.1.Conceptul de structură socială


Termenul de structura provine de la verbul „struer = a construi”
În ştiinţă, conceptul de structură desemnează părţile componente ale unui obiect,
fiinţă, concepţie, doctrină etc.
Structura socială se referă la modul de alcătuire al realităţii sociale, la modul în care
elementele sistemului social se ordonează şi se ierarhizează, la relaţiile necesare, esenţiale ce
se stabilesc între aceste elemente. Teoriile despre stratificare sunt destinate în special analizei
ierarhiilor sociale ale indivizilor şi grupurilor. Ele încearcă să explice nivelurile existente în
diferite comunităţi sociale şi relaţiile acestora cu stabilitatea sau schimbarea socială. Aproape
toate pornesc de la premisa că toate societăţile cunosc sisteme variate de stratificare socială
( nu există societăţi fără ierarhii sociale.
Structura socială reprezintă un ansamblu de interacţiuni umane şi sociale integrate
într-un sistem, căruia îi conferă omogenitate şi continuitate şi-i determină identitatea şi
stabilitatea.
Prin lucrările unor sociologi precum: Auguste Comte, Karl Marx, Emile Durkheim,
Claude Levi-Strauss, Talcott Parsons, Jean Piaget, Anthony Giddens, s-a constituit un curent
de investigare a realităţii sociale din perspectivă structurală denumit structuralismul
sociologic.
Talcott Parsons, fondatorul acestui curent, a susţinut că sistemul social se distinge prin
organizarea structurală şi funcţională, structura fiind calea de investigare a modului de
funcţionare a societăţii. Claude Levi-Strauss a conceput structura ca un model de fapte reale,
care se acceptă sau se exclud în interiorul unor unităţi sociale, care alcătuiesc laolaltă un
sistem de relaţii numit civilizaţie sau cultură. Anthony Giddens a analizat structurile sociale în
relaţie cu acţiunea socială. În concepţia sa, cunoaşterea societăţii se poate face prin structurile
sale aşa cum se conturează acestea în acţiunile actorilor sociali.
Structura socială ca sistem include pe axa orizontală forme precum familia, satul,
oraşul, naţiunea, iar pe verticală – grupările clasice, de stratificare, ocupaţionale, generaţii,
sexe, vârste, nivel de instruire şcolară etc. Structura socială cuprinde relaţii sociale repetate şi
stabile între componenţii unui sistem social. Datorită existenţei structurilor sociale, viaţa
umană şi socială capătă caracterul de regularitate şi organizare. Orice societate nu poate fiinţa
decât dacă dispune de structuri, adică de elemente de durabilitate, în temeiul cărora să se
desfăşoare viaţa socială. Însuşi convieţuirea oamenilor întru-un anumit spaţiu şi într-o
anumită epocă este determinată de structuri sociale. Aşadar, structurile sociale sunt colective
de indivizi care acţionează în anumite moduri percepute ca o convieţuire. În raport de relaţiile
de convieţuire, oamenii se grupează pe diferite niveluri ale societăţii, rezultând stratificările
de diferite tipuri.
Studiul structurilor sociale asigură descoperirea elementelor esenţiale pentru evaluarea
oamenilor, a modului lor de viaţă, a poziţiei în ansamblu social a diferitelor colectivităţi
umane, a coeziunii interne a unui sistem.

3.2. Status social


Prin socializare, individul învaţă să exercite anumite acţiuni sociale, să interacţioneze
cu alţii şi ajunge să ocupe anumite poziţii în cadrul societăţii. Astfel spus, în cadrul structurii
sociale, indivizii deţin anumite statusuri şi joacă anumite roluri.
Statusul social reprezintă poziţia ocupată de o persoană în societate. În mod obişnuit,
statusul este definit drept poziţia sau rangul unui individ în cadrul grupului sau ale unui grup
în raport cu alte grupuri.
În literatura de specialitate se întâlnesc diverse definiţi date conceptului de status
social. Astfel Septimiu Chelcea consideră că statusul social exprimă drepturile şi obligaţiile
unei persoane, puterea de care dispune. Max Webber aprecia că statusul social este echivalent
cu prestigiul social. Robert Linton a definit statusul social ca fiind o colecţie de drepturi şi
datorii determinate de locul ocupat de individ în societate.
Statusul social este, aşadar, treapta pe care se află un individ într-o structură socială şi
reflectă tipul de apreciere asupra lui dată de către ceilalţi membri din structură. Fiecare om
este evaluat în funcţie de poziţia ocupată în cadrul structurii din care face parte.
Recunoaşterea status-ului depinde atât de personalitatea individului, cât şi de normele şi
valorile specifice structurii sociale din care face parte. (ex. medic/dar şi membru al celei mai
înalte asociaţii ştiinţifice din lumea medicală).
Fiecare individ deţine o multitudine de statusuri şi trece mereu de la un status la altul.
Talcott Parsons a evidenţiat două tipuri de statusuri sociale: status atribuit sau prescris, care
reprezintă poziţia, treapta, recunoaşterea dată de societate, ca urmare a unor dimensiuni
psihosociale (vârstă, religie, sex, rasă, mediu familial etc.) şi status dobândit, care este
poziţia câştigată de o persoană prin învăţare, prin efort.
Atribuirea statusurilor se face în raport cu sexul, vârsta, naţionalitatea, rasa, religia sau
clasa socială. Socializarea statusurilor prescrise începe foarte timpuriu. Încă de la naştere, în
majoritatea societăţilor, copiii sunt socializaţi diferenţiat în raport cu sexul. Prima diferenţiere
simbolică apare în culoarea cu care sunt îmbrăcaţi băieţii şi fetele. Ulterior jocurile pe care le
practică fetele, jucăriile pe care la folosesc sunt diferite de cele ale băieţilor. În mod
tradiţional fetele sunt socializate pentru a deţine statusuri de mame, soţii, gospodine, în timp
ce băieţii sunt socializaţi în raport cu alte aşteptări sociale; ei trebuie să dea dovadă de forţă,
curaj şi fermitate.
Atribuirea statusurilor în funcţie de sex se face pe baza unor modele culturale, în
temeiul normelor sociale dominante. Spre exemplu în unele societăţi, pregătirea hranei este o
activitate exclusiv feminină, în altele predominant masculină; în unele societăţi activitatea
agricolă este exercitată predominant de către bărbaţi, în altele, de către femei; în unele
societăţi din Asia de Sud-Est şi din Orientul Apropiat, munca de secretariat este făcută de
către bărbaţi, pentru că se apreciază că femeile nu pot ţine un secret şi nu pot lucra în acelaşi
loc cu bărbaţii. Realizarea statusurilor specifice de sex este supravegheată de către societate
prin diverse mijloace. Un individ care nu-şi îndeplineşte atribuţiile statusului său riscă să fie
penalizat social şi marginalizat. În general, societăţile (mai ales cele moderne, industrializate)
au devenit mai tolerante în raport cu prescrierea statusurilor de sex.
Atribuirea statusurilor în funcţie de vârstă se face în societate în raport cu categoriile
de vârstă (copii, adolescenţi, adulţi şi bătrâni). Societatea atribuie fiecărui individ un anumit
status în funcţie de vârsta pe care o are. Importanţa statusurilor de vârstă s-a achimbat pe
măsura modernizării societăţilor. Societăţile moderne sunt mult mai puţin riguroase,
comparativ cu cele tradiţionale, în prestabilirea statusurilor în funcţie de vârstă. În societăţile
tradiţionale exista o puternică diviziune comunitară a statusurilor în funcţie de vârstă.
Trecerea de la o vârstă la alta era pregătită şi marcată prin ceremonii şi ritualuri. În societăţile
tradiţionale, bătrâni aveau un status cu prestigiu social ridicat. Ei erau stăpânii averii,
principalii decidenţi şi judecători.În societăţile moderne, trecerea de la vârsta de adolescent la
cea de adult este mai puţin marcată şi nu mai constituie obiectul unui control comunitar. În
prezent, bătrânii sunt marginalizaţi social în majoritatea societăţilor. După ieşirea la pensie ei
îşi reduc brusc importanţa statusului social. Societăţile moderne au dezvoltat un o formă de
cvasiatribuire de status: meritocraţia - un sistem social în care statusul este prescris în raport
cu meritul, care este măsurat prin performanţe educaţionale şi profesionale.
Statusul dobândit se conturează şi se obţine de către individ în cadrul competiţiei cu
ceilalţi membri ai societăţii care aspiră la el (exemplu de statusuri dobândite: student, director,
actor economist etc.).
Toate societăţile distribuie un număr limitat de status-uri dobândite. Spre deosebire de
statusurile atribuite care sunt caracteristice pentru întreaga populaţie dintr-o comunitate (ex.
bărbaţi, femei, copii, tineri, adulţi, bătrâni etc.), statusurile dobândite fiinţează într-un număr
stabilit de societate, în raport cu oportunităţile sale. Dobândirea unui status este rezultatul unei
alegeri individuale şi al unei competiţii. Statusul de bărbat este ptrescris/atribuit, cel de soţ
este dobândit. Nu toţi bărbaţii ajung soţi. Căsătoria este rezultatul unei alegeri individuale. În
societăţile tradiţionale, majoritatea statusurilor erau prescrise în raport cu condiţiile sociale ale
familiei din care se năştea copilul. Societăţile industriale au redus sfera statusurilor prescrise
şi oferă posibilităţi mari de mobilitate a statusului descendenţilor faţă de cel al părinţilor şi de
dobândire de statusuri noi prin preformanţe. Dobândirea unui status se face prin eforturi
personale şi este însoţit de anumite costuri personale, întrucât obligă individul la alegeri
multiple: carieră şcolară, ocupaţională, relaţii cu prietenii, loc de rezidenţă etc. Dobândirea
unui nou status este asociată cu schimbări în raport locuinţa, grupul de prieteni, relaţiile
sociale, raporturile cu rudele, inclusiv cu distanţarea faţă de părinţi.
Un tip special de status este status-ul fundamental. Vârsta, sexul şi, în anumite
condiţii - ocupaţia, sunt status-uri fundamentale. În virtutea acestui status, societatea, membrii
acesteia, aşteaptă de la noi un anumit comportament. Într-un fel se manifestă cerinţele legate
de acţiunile şi abilităţile unui copil (conformarea la regulile sociale, inocenţă, puritate) şi în cu
totul alt mod este perceput adultul, judecat, în principiu, prin asumarea responsabilităţilor
sociale, competenţă profesională şi socială.
Fiecare individ deţine o multitudine de statusuri care se asociază între ele şi formează
un ansamblu denumit status global. Statusul global poate fi unitar, coerent, dacă statusurile
care îl compun sunt congruente între ele. Tendinţa generală a oricărui individ este de a asocia
statusurile pe care le deţine, de a evita orice conflict între ele, de ale face congruente.
Conflictele sau incongruenţa de status se manifestă între componentele profesionale,
familiale, economice, politice, sociale etc. ale statusului global. Absenţa congruenţei între
diferitele statusuri provoacă la nivelul individului un anumit sentiment de insecuritate sau de
culpabilitate, care se poate compensa fie printr-un conformism accentuat, fie prin revoltă.
Inconsistenţa statusurilor pot crea confuzie. Soţul şi soţia au , de regulă, vârste apropiate.
Statusul de soţ bătrân şi de proaspăt tată sunt considerate statusuri incongruente.

3.3.Rolul social
Rolul social exprimă totalitatea aşteptărilor care definesc comportamentul oamenilor
exprimate în drepturi şi responsabilităţi ca fiind proprii sau improprii pentru ocuparea unui
status. Statusul este o poziţie ocupată de individ în societate iar rolul social reprezintă
comportamentul aşteptat de societate de la cel care ocupă acel status.
Rolurile sociale sunt expresia comportamentului social direcţionate pentru îndeplinirea
unui scop bine definit. Rolurile pun în evidenţă toate sarcinile ce-i revin sau pe care şi le
asumă un individ din poziţia socială ocupată. Rolul este comportamentul real al unei persoane
care deţine un status. Rolul îndeplinit de fiecare este unic, el nu poate fi reprodus sau recreat
de altcineva. În schimb societatea dispune de un sistem de norme şi de mijloace ce obligă pe
membrii săi să-şi adapteze comportamentul la rolurile derivate din status-ul dobândit sau
atribuit. Rolurile sunt primele legături între structurile instituţionale şi experienţele personale
ale membrilor unei societăţi. Rolurile sociale por fi dobândite sau pot fi atribuite. Fiecare rol
are, în societate sau în grup, semnificaţia sa. Învăţarea rolului implică două aspecte:
dobândirea capacităţii de a exercita îndatoririle şi de a pretinde privilegiile rolului şi
dobândirea atitudinilor, sentimentelor aşteptărilor pretinse de rol. Primul aspect se realizează
mai uşor, al doilea presupune reorientări mentale şi atitudinale necesare pentru exercitarea
eficientă a rolului. Personalitatea influenţează alegerea rolurilor, modul de exercitare al
acestora. În acelaşi timp, dobândirea unui rol produce modificări ale eului, ale personalităţii.
O fată îşi schimbă personalitatea după căsătorie, iar o soţie după ce naşte. Faţă e fiecare rol
există aşteptări din partea celorlalţi. Se deosebesc trei tipuri de aşteptări: necesare, obligatorii
şi facultative. Aşteptările necesare se impun cu forţă maximă, iar deţinătorul unui rol nu se
poate sustrage lor. Dacă individul nu satisface aceste aşteptări, el este sancţionat în mod sever.
Un poliţist care fură este sancţionat mai sever decât alte persoane care fură. În mod
asemănător sunt sancţionaţi: un judecător care ia mită, un preot imoral, un contabil care
fraudează etc. Aşteptările obligatorii se manifestă la nivelul grupurilor sociale, care impun
anumite reguli de conduită, iar gradul de conformare la ele este variabil. Aşteptările
facultative exprimă libertatea individului de a le respecta mai mult sau mai puţin.
Un rol nu fiinţează autonom. Fiecare persoană îndeplineşte mai multe roluri. Fiecare
status este determinat de mai multe roluri. Totalitatea rolurilor asociate unui status formează
un set de roluri. Statusul unui individ este determinat de contextul social şi de numărul de
roluri jucate. De exemplu statusului de student îi revin mai multe roluri: rolul de membru al
comunităţii universitare; rol de învăţare şi pregătire; rolul de coleg; rolul de membru al
familiei; rolul de prieten; rolul de cititor al bibliotecii universitare; rolul de membru al
societăţilor ştiinţifice; rolul de membru al consiliului facultăţii etc. Rolurile jucate de o
persoană se pot combina într-un ansamblu omogen, persoanele exercitând fără dificultăţi
întregul set de roluri. Persoanele care realizează aceste performanţe sunt puţine. În foarte
multe cazuri stresurile de rol care desemnează dificultăţile pe care le au oamenii în exercitarea
cerinţelor de rol. Stresul de rol se datorează pregătiri inadecvate pentru rol, dificultăţilor în
tranziţiile de rol, conflictelor de rol şi eşecurilor de rol.
Orice rol are cel puţin un rol reciproc ataşat lui. Drepturile legate de un rol sunt
îndatoriri legate de un alt rol. De aceea există situaţii când individul este obligat să joace
simultan mai multe roluri şi atunci apare conflictul interroluri. De exemplu un individ care
medic fiind trebuie să-şi opereze propriul copil.

3.4. Relaţii sociale


Fiinţa umană intră în relaţie cu ceilalţi membri ai societăţii din nevoia intrinsecă de
celălalt. Oamenii intră în contact unii cu alţii dintr-o necesitate. Orice societate sau grup social
nu este o simplă sumă de indivizi, ci constă într-o reţea de legături între aceştia, în mijloacele
materiale şi simbolice pe care ei le folosesc în interacţiunile şi activitatea lor, precum şi în
rezultatele sau produsele materiale şi spirituale ale activităţii lor sociale. Relaţiile
interindividuale pot fi întâmplătoare, efemere sau spontane, având în această situaţie, din
punctul de vedere al vieţii sociale un rol derivat, secundar. În toate colectivităţile, grupurile şi
unităţile sociale există însă relaţii fundamentale, ce se caracterizează prin durată şi stabilitate,
se desfăşoară după norme şi reguli stabilite, sunt consfinţite în legi, coduri, reguli, obiceiuri
sau tradiţii. Nu toate relaţiile dintre indivizi sunt relaţii sociale. Relaţiile interumane prezintă
mai multe forme: contactul spaţial, contactul psihic, contactul social, interacţiunile sociale
Contactul spaţial are în vedere diversele împrejurări în care indivizii intră în contact (locul de
muncă, locul de studiu, locuinţe, adunări publice etc.). Contactul psihic este o formă de relaţie
de lungă durată în care indivizii îşi observă reciproc caracteristicile, aspectul, trăsăturile de
caracter, pregătirea intelectuală, preocupările etc. Contactele sociale se nasc prin intermediul
relaţiilor dintre cel puţin doi oameni care manifestă un interes comun pentru un obiect şi
acţionează împreună.
Contractele sociale pot fi : trecătoare şi durabile; particulare şi publice; directe şi
indirecte; personale şi impersonale; materiale şi personale. Indiferent de natura lor, contractele
sociale stau la baza relaţiilor sociale. Absenţa acestor contacte poate duce la marginalizare,
însingurare, la consecinţe negative asupra echilibrului psihic al indivizilor.
În situaţia în care contactele sociale sunt durabile, între indivizi apare un fenomen nou,
ei caută să se influenţeze reciproc. În acest mod se naşte interacţiunea socială. Ea generează
procesele de adaptare, de acceptare, de socializare, de cooperare, de opoziţie , de conflict etc.
Interacţiunile sociale se realizează după anumite modele statornicite în practica vieţii sociale.
Intrând într-un grup, individul trebuie să se conformeze modelelor de interacţiune existente în
grupul respectiv. Interacţiunile pot fi directe sau indirecte. Interacţiunile sociale sunt mai
durabile decât contactele sociale. Pe baza lor apar relaţiile sociale.
Relaţiile sociale – reprezintă un sistem de legături ce cuprinde minimum doi parteneri
(indivizi sau grupuri), un contact, atitudini, interese şi situaţii, un sistem de drepturi şi
obligaţii pe care partenerii trebuie să le realizeze. Relaţiile sociale reprezintă elementul
durabil al legăturilor sociale care unesc oamenii în grupuri. Fără relaţii sociale şi interacţiuni
interioare un grup nu poate exista un anumit timp, în mod organizat şi coeziv. Relaţiile
sociale sunt raporturi între unităţile sociale (grupuri, instituţii, colectivităţi)
Relaţiile sociale prezintă o mare diversitate, fapt care face ca să existe mai multe
criterii de clasificare.
După natura lor relaţiile sociale sunt: economice, politice, educaţionale, juridice etc.
După tipul partenerilor relaţiile sociale sunt:
- relaţii interindividuale - reprezintă relaţiile stabilite între doi indivizi. În acest caz
relaţiile pot fi: de prietenie, de colaborare, de duşmănie, de conflict, de întrajutorare, de
indiferenţă;
- relaţii între individ şi grup - în acest tip de relaţii individul reprezintă o entitate şi
grupul cealaltă entitate în care sunt incluse valorile, interesele şi normele grupului; de regulă
în cadrul grupurilor mici relaţiile sociale sunt relaţii de cunoaştere, afective, de comunicare,
de mobilitate; o altă clasificare a relaţiilor sociale la nivelul grupului mic este dată de Jean
Piaget, conform căruia relaţiilor sociale se împart în relaţii intelectuale, afective şi morale;
- relaţii intergrupale sunt acele relaţii care au ca parteneri grupurile luate ca totalităţi.
Un alt criteriu de clasificarea a relaţiilor sociale îl constituie influenţa exercitată de
acestea asupra coeziunii sociale. Conform acestui criteriu deosebim:
- relaţia de cooperare, care poate fi personală sau impersonală, deliberată sau
simbolică. În grupurile mici cooperarea este directă şi personală. În grupurile mari ea este
impersonală şi simbolică;
- relaţii de subordonare şi supraordonare; un grup sau un individ este dominat de un
grup sau individ sau domină, prin diferite mijloace un alt grup sau individ;
- relaţii de compromis şi toleranţă; presupun existenţa a doi indivizi sau grupuri cu
interese şi scopuri diferite, pe care nu şi le pot impune şi se acceptă reciproc;
- relaţia de marginalitate apare când indivizii participă la grupuri cu modele valorice
diferite fără a se identifica în totalitate cu nici unul dintre ele;
- relaţii de competiţie; ele apar când resursele de putere, prestigiu, produse, afecţiune,
statusuri etc. sunt limitate, percepute ca atare; aspectul competitiv reiese din obţinerea unui
rezultat pe seama celorlalţi participanţi în relaţie;
- relaţii conflictuale; apar când deosebirea de interese nu admite compromisul , iar
partenerii încearcă să se reciproc unul pe celălalt.
Natura activităţii reprezintă un alt criteriu de clasificare a relaţiilor sociale. Se
deosebesc din perspectiva acestui criteriu relaţii de muncă, relaţii familiale, relaţii de
vecinătate, relaţii de petrecere a timpului liber. Investigarea acestor relaţii este obiectul de
studiu al unor ramuri ale sociologiei: sociologia muncii, sociologia familiei, sociologia
timpului liber etc.
TEMA IV SOCIOLOGIE- PROF. HAN VIOLETA
SOCIALIZAREA

. Conceptul de socializare
Socializare este un proces foarte complex, ce presupune multiple interacţiuni între
individ, în calitate de socializat şi societate, în calitate de socializator. Din perspectiva
societăţii, socializarea este procesul de pătrundere a noi indivizi într-un mod organizat de
viaţă ţi într-o tradiţie culturală stabilită. Din perspectiva individului, socializarea este un
proces prin care animalul uman devine fiinţă umană şi dobândeşte un sine. Socializare începe
din copilărie, continuă de-a lungul vieţii oamenilor şi constă în învăţarea modului de viaţă din
societatea şi din grupurile din care face parte individul. Prin procesul de socializare, societatea
exercită o putere considerabilă asupra noilor membri pe care îi învaţă cum ar trebui să se
comporte. În formarea comportamentului intervin două influenţe puternice: ereditatea şi
mediul social. Adepţii influenţei „naturale” susţin: comportamentul uman este produsul
eredităţii persoanei, ereditate cu care este înzestrat la naştere şi care se află în afara controlului
uman. Conform acestui punct de vedere multe dintre caracteristicile, abilităţile şi trăsăturile de
personalitate sunt dictate de „echipamentul” nostru biologic, de inteligenţa înnăscută, de
structura hormonală.
Cei care susţin prioritatea mediului social asupra eredităţii arată că fiinţa umană este
adaptabilă şi flexibilă, iar comportamentul său este determinat de învăţare şi de contactele
sociale din cadrul lungului proces de maturizare.
Filozoful John Locke susţine că fiinţa umană se naşte „tabula rasa”, fără nici o
capacitate de înţelegere şi cunoaştere. El afirmă că oamenii au puţine limite biologice impuse,
iar comportamentul şi abilităţile sunt rezultatul învăţării din cadrul procesului de socializare.
Fără a diminua importanţa eredităţii, trebuie precizat că în viaţa noastră şi, mai ales în primii
ani de viaţă, contactul cu ceilalţi membri ai societăţii este vital.
Interacţiunea socială din această perioadă de viaţă este esenţială pentru dezvoltarea
normală din punct de vedere biologic, psihic şi social. Fără socializare, disponibilitatea
omului de a folosi şi crea semne şi simboluri rămâne nerealizată. Capacitatea omului de a
învăţa este direct legată de capacitatea lui pentru limbaj. În calitatea sa de vehicul pentru
cunoştinţe şi atitudini, limbajul este factorul cheie în crearea societăţii umane. El face posibilă
depăşirea graniţelor limitate ale biologicului pur, comunicarea ideilor, interacţiunea simbolică
de care depinde societatea umană. Acest punct de vedere este puternic susţinut de studii
efectuate asupra copiilor lipsiţi de contactul uman. Contactele umane şi afecţiunea au rol
deosebit în învăţarea comportamentului uman. Lipsa acestora face ca un copil să nu poată
învăţa elementele rudimentare ale comportamentului uman, dezvoltarea sa fiind încetinită
pentru totdeauna.
Socializarea poate fi definită ca un proces de comunicare interactivă a valorilor,
normelor şi metodelor de comportament specifice unui grup sau unei societăţi, desfăşurat în
evoluţia individului pe parcursul întregii sale vieţi. Socializarea este realizată în modalităţi
diferite, de oameni diferiţi şi într-o varietate de contexte sociale. Socializarea poate fi
deliberată sau neintenţionată, formală sau informală. Socializarea poate fi făcută în beneficiul
celui ce urmează a fi socializat sau în beneficiul socializatorului; deci cele două interese pot fi
compatibile sau opuse. Ca urmare, socializarea poate decurge lin, proces în care credinţele,
valorile şi normele societăţii sunt internalizate de către individ în aşa mod încât aderenţa la
acestea pare a fi din propria iniţiativă. Dar socializarea poate fi aspră sau chiar brutală, cu
reciprocă a coerciţiei şi conflictului, fiind marcată de discontinuităţi.
Fiinţa umană percepe influenţele mediului în raport cu modul propriu de gândire şi de
acţiune. Ea are, totodată disponibilitatea de a-şi structura comportamentul conform cerinţelor
sociale. Procesul socializării îl formează pe individ pentru stimuli sociali şi îi dezvoltă
deprinderile şi conştiinţa asumării obligaţiilor sociale.
Transmiterea normelor, tradiţiilor, valorilor, concepţiilor sau a modurilor de viaţă de
către grup sau de către societate urmăreşte integrarea individului în structurile cu o conduită
adecvată scopurilor sociale fundamentale, adică asigurarea ordinii şi stabilităţii sociale.
Socializarea nu obligă pe indivizi la o asimilare mecanică a normelor şi valorilor, ci ea
îi determină la o readaptare continuă în funcţie de condiţiile specifice de diferenţiere socială.
Individul este pregătit astfel ca fiinţă socială cooperantă şi participantă. Prin socializare omul
se „califică să fi om”. Prin socializare, insul devine conştient de sine însuşi, devine o persoană
capabilă de cunoaştere.
Aşadar, socializarea este procesul prin care individul deprinde, treptat, prin
interacţiune cu alţi semeni şi participare la viaţa socială, normele, valorile, gândirea şi
cunoştinţele unei anumite culturi în care s-a născut.
Socializarea este un proces activ şi o formă de „programare culturală” a individului,
materializată printr-o serie de finalităţi de ordin psihic, social şi cultural.
Finalitatea psihică – constă în dezvoltarea, la copil, a trăsăturilor psihice constante prin
care el percepe sinele său, propria identitate în raport cu ceilalţi semeni.
Finalitatea socială – înseamnă formarea deprinderilor de exercitare corectă a status-
urilor şi a rolurilor sociale necesare în integrarea socială, ţinând cont de faptul că acestea se
schimbă odată cu vârsta, condiţia socială, profesia etc.
Finalitatea culturală – se referă la asimilarea simbolurilor, a limbajului şi a valorilor
mediului de viaţă, a unui model cultural.
În urma procesului de socializare, individul tinde să atingă, conştient sau nu, un
anumit tip de personalitate propriu societăţii în care trăieşte. De-a lungul timpului s-au impus
diferite modele de personalitate: în Grecia Kalokagathon, model care promova ultiva idealul
armonizării virtuţilor morale cu frumuseţea fizică; în Roma antică s-a impus Civis Romanus,
ce însuma o sinteză a trăsăturilor civice; în lumea modernă capitalistă,self –made-man-ul,
omul care se realizează singur; iar socialismul a promovat modelul omului nou sau
comunistuuil de omenie.
Socializarea se deosebeşte de alte procese psihologice prin care individul este integrat
precum: invitaţia, adaptarea, integrarea, culturală, procese ce se pot regăsi în cadrul
socializării.

. Tipuri de socializare şi agenţii socializării


Socializarea începe din primele zile de viaţă şi continuă de-a lungul întregii existenţe.
În primii ani copilul este introdus, prin intermediul limbajului, în elementele sociale de bază:
norme, valori, credinţe etc. Dimensiunile dobândite iniţial sunt completate cu elemente noi,
care intervin pe parcursul diferitelor cicluri de viaţă. Înainte de a exercita un anumit rol,
individul parcurge o perioadă de pregătire în care învaţă comportamentele pretinse de rolul
respectiv, drepturile şi îndatoririle specifice acestuia. Deşi este un proces social global,
socializarea se realizează în cadrul unor grupuri, în medii sociale diferite. Grupurile şi mediile
sociale se raportează în mod diferit la cultura societăţii globale. Din acest punct de vedere
socializarea poate fi: pozitivă (conformă cu valorile, normele şi aşteptările sociale dezirabile
şi promovate de societate) şi negativă ( (adică contră aşteptărilor, valorilor şi normelor sociale
generale, dar conformă cu cele ale unui grup sau ale unei subculturi), concordantă ( conformă
cu normele şi valorile sociale generale) şi discordantă (neconformă cu valorile şi normele
sociale generale).
Socializarea poate lua diferite forme: socializarea primară, socializarea secundară,
socializarea continuă, socializarea anticipativă şi resocializarea.
Socializarea primară:
- are loc în copilărie.
- este profund afectivă.
- reprezintă un proces de transformare a copiilor în adevărate fiinţe umane, sociale
prin învăţarea valorilor de bază, prin pregătire şi limbaj.
- cunoaşte o dezvoltare pozitivă din punct de vedere social şi psihologic atunci
când copii sunt crescuţi în familii de către ambii părinţi.
Socializarea secundară – se manifestă ca proces de învăţare a normelor şi valorilor
altor instanţe de socializare (şcoala, grupul de prieteni, grupul de adulţi etc.).
- este orientată către neutralitate afectivă.
Socializarea continuă – este procesul de transmitere şi însuşire a unor modele
culturale şi normative de-a lungul întregii vieţi a unui individ.
- acest tip de socializare reflectă necesitatea învăţării permanente de către individ,
inclusiv pe perioada adultă, a noi norme şi valori.
- educaţia adulţilor este, în esenţă, un act de socializare a adultului.
Socializarea anticipativă – implică învăţarea valorilor, credinţelor şi
comportamentelor unui grup căruia persoana nu îi aparţine în prezent, dar la care aderă.
- acest tip de socializare permite oamenilor să facă schimbări în atitudinile şi
acţiunile lor, schimbări ce le vor fi necesare de îndată ce vor intra în noul grup; - exemplu:
studenţii care se pregătesc pentru noua profesie.
Resocializarea – se referă la învăţarea unui nou set de valori, credinţe şi
comportamente care sunt diferite de cele anterioare.
Resocializarea presupune că o persoană trebuie să se dezveţe de ce este vechi şi să
înveţe ceea ce este nou.
Orice persoană care îşi schimbă statutul social sau grupul de apartenenţă cunoaşte un
proces de resocializare. Acest proces este normal când individul îşi schimbă slujba sau devine
părinte; dar produce schimbări dramatice atunci când este şomer sau emigrant .

Agenţii socializării:
Socializarea este realizată într-o multitudine de forme şi situaţii, de numeroşi agenţi,
dintre care oamenii, grupurile şi instituţiile sunt cei mai importanţi.
Familia este principalul agent al socializării. Ea este intermediarul între societatea
globală şi copil, locul în care se modelează principalele componente ale personalităţii. Deşi
familiile realizează funcţii socializatoare comune, în realitate numeroase diferenţe în modul
în care fiecare familie îşi socializează copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate
(tradiţională sau modernă), de categoriile socio-profesionale ale părinţilor, de rezidenţă etc. .
Familia este cea care ne oferă o poziţie în societate, determină atribuirea de statusuri precum
rasa şi etnia şi influenţează alte statusuri precum religia şi clasa socială. În familie învăţăm să
fim umani. În socializarea realizată la nivelul familiei, imitaţia are un rol important, mai ales
în primii ani de viaţă când este dominantă. Ulterior copiii încep un proces de separare de gen,
băieţii se detaşează de mamă şi se apropie de tată printr-un mecanism de identificare, iar
fetele realizează identificarea fără a se detaşa de mamă. În societăţile tradiţionale identificarea
cu părinţii şi imitarea rolurilor se realizau relativ uşor, mai ales în mediul rural. Băiatul
precum şi fata trăiau alături de părinţi, îi ajuta în muncă, le continua activitatea. În societăţile
moderne, identificarea nu se poate realiza decât parţial, mai ales în mediul urban. Locul de
domiciliu este separat de locul de muncă, iar copiii nu au decât o imagine foarte vagă a rolului
profesional exercitat de părinţi. Cercetările de sociologia familiei scot în evidenţă faptul că, în
societăţile urbane moderne, familia a pierdut din importanţa sa socializatoare tradiţională. Mai
ales în situaţiile în care ambii părinţi îşi desfăşoară activitatea în afara menajului, iar copilul
interacţionează cu părinţii doar câteva ore pe zi. În acest context funcţia socializatoare a
familiei se exercită mai dificil şi mai sumar, o parte din elementele ei sunt preluate de alţi
agenţi socializatori, îndeosebi de către scoală.
Grupul de prieteni (anturajul) constituie un grup social ai cărui membri au aceeaşi
vârstă şi poziţii relativ similare. Acesta se manifestă ca un puternic agent socializator în
perioada copilăriei şi a adolescenţei. Grupul de prieteni le oferă copiilor posibilitatea să se
manifeste independent în afara controlului părinţilor. În grupul de prieteni copii se află pe
poziţii egale. Spontaneitatea, limitată ori cenzurată de adulţi sau autocenzurată, se exprimă
liber în absenţa adulţilor. Aici copii învaţă să interacţioneze ca egali, ca parteneri de cooperare
şi colaborare, într-un cadru cooperant, conform principiului „primeşti ceea ce oferi”. Deşi
stăpânesc mai puţin simbolurile şi mijloacele de comunicare comparativ cu adulţii, copiii
comunică mai uşor decât aceştia. S-a constatat că doi copii care vorbesc limbi diferite şi au
fost socializaţi în culturi diferite stabilesc uşor raporturi , în timp ce, în aceiaşi situaţie, doi
adulţi s-ar simţi nesiguri şi incapabili să interacţioneze.
Şcoala este un agent socializator complex, care oferă atât informaţii, calificări, cât şi
un întreg climat valoric şi normativ, formal şi informal. Reprezintă primul contact major al
copilului cu lumea din afara familiei. În cadrul şcolii copilul învaţă despre noi statusuri şi
roluri care nu sunt în familie şi în grupul de prieteni din care a făcut parte până atunci. Şcoala
accentuează efectul socializator al grupului de prieteni şi reduce influenţa familiei.
Socializarea din perioada şcolii este o socializare dominant participativă şi anticipativă.
Şcoala suplineşte familia în transmiterea componentelor culturii. Prin intermediul acestui
agent de socializare cultura societăţii respective îşi pune amprenta sa distinctivă asupra
personalităţii umane.
Mijloacele de comunicare de masă tind să devină, în societăţile contemporane, unul
dintre principalii agenţi de socializare. Mass-media reprezintă ansamblul organizaţiilor (radio,
TV, filme, ziare, reviste, afişe etc.) care vehiculează informaţii către un număr mare de
oameni. Efectele socializatoare ale mijloacelor de comunicare de masă au făcut obiectul a
numeroase analize, iar concluzia comună a fost că acestea s-au impus ca un influent agent
socializator pentru copii, cu efecte atât pozitive, cât şi negative, în funcţie de conţinutul
mesajului. Emisiunile TV cu conţinut prosocial oferă modele comportamentale conforme cu
normele şi valorile sociale, învăţându-i pe copii normele unui comportament acceptat, în timp
ce emisiunile ce propagă violenţa induc copiilor comportamente violente sau accentuează
predispoziţiile agresive. Violenţa din filme determină un comportament agresiv sau violent
mai ales la băieţii cu vârste cuprinse între 8-12 ani.
Socializarea nu se limitează doar la cei patru agenţi principali amintiţi. Ea se
realizează şi prin intermediul organizaţiilor religioase, politice, asociaţiilor voluntare, în mod
difuz, de ansamblul comunităţii în care trăieşte individul.
TEMA V SOCIOLOGIE- PROF. HAN VIOLETA

GRUPURI SOCIALE

4.1. Abordarea sociologică a structurii grupale


Caracterul eminamente colectiv al vieţii sociale, în totalitatea componentelor şi
diversităţii sale îşi găsesc expresia în structura grupală a societăţii. Această structură grupală a
fost, este şi va fi o permanenţă a vieţii sociale ca rezultat al existenţei, acţiunii şi interacţiunii
umane. Primele referiri la grup le întâlnim încă din antichitate. Hesiod face primele referiri la
relaţiile grupele atunci când vorbeşte de relaţiile de vecinătate dintre oameni. Aristotel a
evidenţiat un alt plan al structurilor grupale şi anume cel dat de rolul rudeniei în raporturile
sociale şi umane. Lucretius a abordat relaţiile dintre oameni din perspectiva de grup.
În epoca modernă problematica grupului este abordată frecvent, mai ales în literatură,
pictură, teatru, muzică. Acest fapt duce la concluzia că arta, în general, a devansat ştiinţa în
studiul teoretic al grupului. Analize speciale asupra grupului întâlnim în spaţiul european
pentru prima dată în scrierile lui Emile Durkheim şi Georg Simmel.
Emile Durkheim, în lucrarea sa intitulată „Diviziunea muncii sociale”, a cercetat
procese şi fenomene la nivelul grupurilor mici. A susţinut că naşterea grupurilor este
determinată de „solidaritatea organică” specifică activităţii umane. În cadrul grupurilor apar
relaţii care trebuie instituţionalizate pentru a înlătura conflictele intragrupale ce pot să apară.
Relaţiile se clasifică în relaţii informale (bazate pe solidaritatea organică) şi relaţii formale
(constituite în principal de regulile organizării sociale). Potrivit concepţiei sale, în organizarea
grupurilor, un rol esenţial îl joacă diviziunea muncii mai ales în distribuirea de roluri.
Georg Simmel a analizat procesul de constituire a grupurilor în raport de anumite
condiţii şi criterii şi a ajuns la concluzia că oamenii nu pot exista decât grupaţi. A evidenţiat
deosebirile dintre grupul mic şi grupul mare, dintre relaţia în diadă şi triadă.
C. H. Cooley are o contribuţie decisivă la dezvoltarea studiului ştiinţific al grupului, el
fiind întemeietorul teoriei despre grupul unic. C. H. Cooley a făcut o delimitare clară între
grupurile mici denumite grupuri primare şi celelalte grupuri desemnate a fi grupuri secundare.
Sociologia ca ştiinţă a structurii grupale a societăţii îşi propune analiza şi clasificarea
formelor şi tipurilor de colectivităţi, identificarea trăsăturilor şi configuraţiilor stabilite,
realativ permanente ale acestora, ţinând cont de enorma lor diversitate şi perpetua lor evoluţie.
Teoria şi cercetarea empirică asupra grupului s-a dezvoltat în ritm foarte înalt în S.U.A.,
secolul al XX-lea consemnând supremaţia absolută a şcolii americane în domeniul
psihosociologiei grupului mic. Cauzele care explică avansul american în acest domeniu al
vieţii sociale sunt următoarele: o teoretizare excesivă a cercetării sociologice europene de la
începutul secolului XX şi particularităţile modului american de organizare şi administrare a
vieţii sociale şi publice. Societatea americană a fost şi este continuu preocupată de
democraţie, ceea ce înseamnă, în principal, asigurarea libertăţii individuale. Democraţia nu se
poate înfăptui de unul singur ci în relaţii cu alţii. Această perspectivă de înţelegere a
democraţiei a determinat focalizarea eforturilor pe individ, pentru a-i asigura posibilităţi
neîngrădite de afirmare, situaţie ce a descătuşat energiile creatoare ale acestuia. Dezvoltarea
industrială a influenţat comportamentul uman şi social deoarece organizarea muncii cerea în
mod necesar activităţile în echipă, deci în grupuri de muncă. S-a ivit problema punerii de
acord între principiile democratice şi cerinţele activităţii de tip industrial. Îmbinarea cerinţelor
democraţiei, de respect pentru individ, pentru drepturile şi libertăţile sale cu exigenţele
impuse de activitatea industrială, a însemnat, în fond, realizarea unui echilibru optim între
trebuinţele individuale şi nevoia de eficienţă, reabilitate şi calitate a muncii. Patronii au
înţeles, în primul rând din raţiuni economice, necesitatea optimizării condiţiei sociale,
materiale şi psihologice ale lucrătorului. De aceea au cerut cercetării sociale o investigare
psihologică şi socială a aspiraţiilor, opţiunilor şi interesului lucrătorului.

4.2.Noţiunea de grup social


Sociologia operează cu două accepţiuni ale termenului de grup social - una generică şi
foarte largă, aplicabilă tuturor formelor de grupare umană şi alta specifică şi mai riguroasă
aplicabilă numai grupurilor umane. În această ordine de idei, în literatura sociologică se
întâlnesc mai multe înţelesuri ale termenului de „grup”, astfel:
- considerarea grupului ca reprezentând orice colecţie fizică de oameni ce presupune
doar o apropiere fizică (de exemplu: publicul la un spectacol; călătorii din mijloacele de
transport; numărul cumpărătorilor dintr-un magazin);
- un alt sens consideră că grupul este un număr de oameni care au anumite
caracteristici comune (exemplu: gruparea socială, categoria socială, colectivităţile sociale)
- grupul considerat ca un număr de persoane care au în comun anumite modele de
organizare, au conştiinţa apartenenţei la grup şi a interacţiunii.
Având în vedere diversitatea grupărilor umane, se consideră de către sociologi că
esenţial pentru definirea grupului social este nu apropierea fizică şi conştiinţa unei
interacţiuni, care poate fi prezentă chiar atunci când nu există interacţiune personală între
indivizi. Există mai multe definiţii asupra conceptului de grup social, unele dintre ele fiind
legate de anumite orientări teoretice. În general noţiunea de grup social desemnează diferite
ansambluri de indivizi constituite în anumite contexte situaţionale şi de timp între care există
unul sau mai multe tipuri de interacţiune.
Definim grupul social ca fiind un ansamblu de mai multe persoane aflate în relaţie
de interacţiune şi dependenţă reciprocă, mijlocită de o activitate comună şi care dezvoltă
norme şi valori comune pentru componenţii grupului.
Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un număr de persoane pentru a constitui un
grup social:
- existenţa unui număr mai sau mai mare de persoane ce constituie membrii grupului;
- existenţa unei interacţiuni între membrii grupului, care nu este obligatoriu de a fi o
relaţie directă; interacţiunea poate avea loc şi printr-un document scris sau al unei comunicări
verbale;
- perceperea calităţii de membru, o anumită conştiinţă de sine, adică persoanele din grup
să se vadă ele însele ca membri ai acestuia; nu orice reuniune de persoane formează un
grup( de exemplu călătorii din staţia de metrou); uneori calitatea este atribuită, chiar şi atunci
când indivizii înşişi nu exprimă calitatea de membru al unui grup (de exemplu grupurile
etnice, religioase, rasiale);
- existenţa unei structuri specifice de statusuri şi roluri şi a unui anumit nivel de
organizare; o ierarhie internă, efectiv existentă, chiar dacă incomplet conştientizată;
- existenţa unui set de norme şi scopuri împărtăşite de membrii grupului; caracteristic este
că normelor şi regulile de comportament sunt acceptate şi susţinute de membrii lor;
- existenţa unor acţiuni comune în care sunt implicaţi, într-un fel sau altul toţi membrii
grupului;
- existenţa şi manifestarea unor forme de control şi presiune a grupului ca întreg asupra
membrilor săi, durabilitate în timp;
- una dintre cauzele pentru care oamenii se reunesc în grupuri este un scop a cărui
realizare este posibilă doar având condiţia de membru a acelui grup.
- interdependenţa de destin, adică implicarea tuturor persoanelor ce alcătuiesc grupul la
evenimentele care îi afectează.
Motivele asocierii în grup
Orice persoană aspiră să devină membru al unui grup indiferent de comunitatea naţională,
statusul social etc. ceea ce constituie o constantă universală a oricărei culturi. S-a evaluat că
circa 80% din activităţile pe care oamenii le fac în grup pot fi făcute de unul singur şi totuşi
oamenii se asociază mereu şi extrem de divers, aceasta fiind o caracteristică a societăţii
contemporane. Se apreciază că principalele motive ale asocierii în grup sunt următoarele:
atracţia pentru activităţile grupului, simpatia pentru membrii grupului şi satisfacerea nevoilor
per se.
Atracţia pentru activităţile grupului este considerat ca fiind unul din principalele
motive de constituire a grupurilor sociale. Acest motiv este susţinut de dorinţa omului de a
participa la activităţi de grup şi mai ales de faptul că atingerea unui obiectiv este mai uşor de
realizat în grup decât singur. Pot fi evidenţiate mai multe tipuri de grupuri de această natură
precum:
- grupurile de muncă – formate pentru a realiza o sarcină mai eficient şi mai rapid.
- grupurile de soluţionare – mai ales atunci când apar probleme legate de activităţi
civile şi sociale.
- grupuri legislative – grupurile constituite în vederea elaborării legilor,
regulamentelor etc.
Experimentul lui M. Sherif a urmărit să demonstreze cum scopul poate influenţa
formarea unui grup. Experimentul s-a derulat pe mai multe faze. Au fost constituite 2 grupe
de băieţi cu vârste de 11-12 ani , care au fost aşezate în locuri opuse ale unei tabere de vară.
Faza I – antrenarea în copiilor în activităţi care puteau fi realizate doar în grup (căratul
unei canoe, curăţatul plajei etc.). Grupurile au evoluat distinct, şi-au dat nume, au stabilit de
comun acord norme de comportament etc.
Faza II – a constat în organizarea unor competiţii şi întreceri între cele două grupuri de
copii deja formate. Competiţia a degenerat: cele două grupuri şi-au atacat şi devastat zona; la
vizionarea unui film în comun s-au luat la bătaie. Pentru detensionarea situaţiei a fost introdus
un alt grup de copii. Noul grup a fost prezentat ca ostil, dar rivalitatea dintre cele două grupuri
nu s-a redus.
Faza III - s-a pornit de la strategia iniţială şi anume că un scop comun a transformat o
grupare umană oarecare de băieţi într-un grup social prin crearea condiţiilor de formare şi
existenţă ale unui grup social. A fost elaborată o strategie prin care cele două grupuri ostile au
fost puse să îndeplinească scopuri comune în situaţii aparent excepţionale: defectarea
depozitului de apă, căutarea unui băiat „rătăcit” în pădure. După mai multe asemenea
evenimente s-a constatat diminuarea ostilităţii, dezvoltarea prieteniilor şi în final unificarea
grupurilor. Experimentul a pus în evidenţă importanţa scopurilor în explicarea calităţii de
membru al grupului.
Simpatia pentru membrii grupului reprezintă un alt motiv care stă la baza
constituirii grupurilor sociale. S-a pornit de la observaţia că adeseori oamenii aderă la un grup
nu pentru că sunt interesaţi de scopurile sau activităţile grupului, ci pentru că membrii
grupului respectiv sunt atractivi din punct de vedere interpersonal. Grupurile care se formează
pe baza atracţiei interpersonale apar în mod spontan. Ex: clicile, bandele de stradă, grupurile
de prieteni, cluburile sociale apar şi se şi se dezvoltă ca o alternativă la interacţiunea
inadecvată social.
Grupurile astfel constituite au mai multe moduri formale de susţinere a activităţii din
partea membrilor săi.
Experimentul lui Festinger a fost elaborat pentru a evidenţia acest motiv al asocierii în
grup. S-a bazat pe trăsături ale spaţiului de locuit: zonă, sistem stradal, forma clădirilor,
trotuare, holurile, scările etc., trăsături care au provocat simpatia individului pentru locuitorii
zonei. Această simpatie l-a determinat pe individ să-şi aleagă prietenii din spaţiul respectiv.
Odată ce prietenia s-a stabilit, grupurile s-au născut spontan şi un mare număr de oameni se
simt atrase de acestea.
Satisfacerea nevoilor emoţionale per se.
Oamenii devin membri ai unui grup pentru că numai în cadrul unei colectivităţi le sunt
îndeplinite nevoile emoţionale de comparare, de evaluare socială. Omul în stare izolată nu are
posibilitatea de a se autoevalua corect, de a-şi compara abilităţile în raport cu ceilalţi oameni.
De aceea omul caută oameni asemănători pentru a-şi evalua calităţile, abilităţile, pentru a
maximaliza vizibilitatea socială a acestora.

4.3.Clasificarea grupurilor
O preocupare constantă a sociologiei a constituit-o găsirea unor modalităţi de clasificare
tipologică a grupurilor sociale. De-a lungul timpului au fost elaborate mai multe „scheme
clasificatorii”, având la bază o diversitate de criterii. Literatura sociologică a înregistrat ca
cele mai des utilizate următoarele proprietăţi: mărimea grupului, cantitatea de interacţiune
fizică dintre membrii grupului, gradul de intimitate, nivelul de solidaritate, extensiunea
formalizării regulilor ce guvernează relaţiile dintre membri, locul controlului activităţilor în
grup etc.
Grupul primar – este un grup format dintr-un număr mic de membri, aflaţi într-o relaţie
directă, coezivă şi de lungă durată.
- fiecare membru se simte angajat în viaţa şi activitatea grupului, îi percepe pe ceilalţi ca
membri de familie sau prieteni.
- grupul reprezintă pentru membri acestuia un scop şi nu un mijloc în vederea realizării
unor scopuri.
În cadrul acestui grup individul trăieşte sentimentul propriei identităţi direct şi totodată îşi
afirmă specificitatea pe care ceilalţi membri o acceptă ca atare.
Tipuri de grupuri primare:
- familie
- grupul de joc al copiilor
- grupul de vecinătate
- comunitatea de bătrâni.
Funcţiile grupului primar:
Funcţia de socializare reprezintă o funcţie fundamentală a grupului primar.
Grupurile primare au rol esenţial în socializare. Primele procese de socializare copilul
le învaţă în familie. În cadrul familial copilul achiziţionează normele şi valorile prin
intermediul cărora descifrează mecanismele vieţii sociale. Grupurile primare sunt punţi între
individ şi societate pentru că ele transmit şi oferă modele culturale ale societăţii după care
individul îşi organizează propria viaţă. Orice individ de formează ca om între-un grup primar,
de aceea grupurile primare sunt fundamentale pentru individ şi societate. În cadrul acestora
oamenii experimentează prietenia, iubirea, securitatea şi sensul global al existenţei.
Funcţia de control social.
Prin intermediul acestei funcţii grupurile primare se manifestă ca puternice
instrumente de control asupra comportamentului individului. Comportamentul individului
trebuie să se conformeze normelor grupului. În acest sens grupul impune individului un
comportament care să se conformeze atât la valorile şi normele sale interne cât şi la cerinţele
societăţii.
Grupul secundar
Dezvoltarea generală a societăţii, îndeosebi în epoca actuală, este marcată de o
tendinţă accelerată de trecere spre o societate bazată, în principal, pe grupuri secundare, în
care relaţiile sunt impersonale, contractuale, specializate, orientate spre obiective şi interese.
Rezultă că grupul secundar este acel grup format din două sau mai multe persoane implicate
într-o relaţie impersonală şi care au un scop practic specific. În grupul secundar oamenii
cooperează pentru atingerea unui ţel, iar relaţiile interumane se stabilesc pe baza unor
regulamente pe care, fie că le acceptă sau nu, trebuie să le respecte. În acest tip de grup,
oamenii se reunesc dincolo de diferenţele ce-i marchează pentru că nu au altă cale de
înfăptuire a intereselor lor. În cadrul grupurilor secundare individul fiinţează ca realitate
socială. Grupul primar acţionează pentru insul concret, în timp ce grupul secundar activează
individul prin status-urile sale. De pildă în grupul primar poţi fi prieten ceea ce este o condiţie
suficientă în timp ce în grupul secundar apartenenţa este dictată în special de status-ul social,
de profesiune, de cultura, religie etc. Grupurile secundare au un rol esenţial în afirmarea
socială şi profesională a individului.
Raportul grup secundar/grup primar
Trebuie reţinut că în societatea contemporană grupul secundar, deşi a pus în umbră
grupul primar, nu l-a eliminat şi nu-l va putea înlătura. Grupurile primare persistă şi vor
persista într-o lume dominată de grupul secundar, deoarece nevoia umană de asociere intimă
simpatetică este o nevoie permanentă. Omul nu poate trăi bine fără să aparţină unui grup mic
de oameni cărora realmente să le pese ce se întâmplă cu ei. Aşa se explică de ce în cadrul
grupului secundar apar şi se dezvoltă relaţii interumane care duc la formarea grupurilor
primare.
Grupul de referinţă
Conceptul şi teoria aferentă au fost elaborate de Robert Merton, care l-a definit ca
fiind un număr de oameni care interacţionează unii cu alţii, în conformitate cu modelele
stabilite anterior. Aşadar grupul de referinţă reprezintă o unitate socială utilizată pentru
evaluarea, compararea şi modelarea atitudinilor, trăirilor şi acţiunilor individului. Grupul de
referinţă poate fi grupul din care face parte individul sau unul exterior lui. Grupul de referinţă
este baza din care individul vede lumina.
Funcţiile grupului de referinţă:
Funcţia normativă – prin intermediul acestei funcţii grupul de referinţă influenţează
direct criteriile şi standardele individului. Individul în tendinţa sa firească, pentru o poziţie
mai bună întru-un grup, în societate, aderă la valorile şi normele grupului de referinţă. Aceasta
se face prin adaptarea stilului de viaţă, atitudinilor politice, preferinţelor muzicale,
alimentaţiei specifice grupului de referinţă.
Funcţia comparativă – conform acestei funcţii individul face o evaluarea propriei
activităţi şi comportament prin comparaţie cu standardele grupului de referinţă. În acest fel,
oamenii judecă viaţa, comportamentul, valorile proprii precum sănătatea, inteligenţa, nivelul
de trai, poziţia socială etc. Uneori individul conştientizează că există o diferenţă între ceea ce
reprezintă grupul de apartenenţă şi ceea ce crede el că ar putea fi, prin comparare cu grupul de
referinţă. În aceste situaţii apare sentimentul de deprimare relativă care contribuie la alienarea
socială.
Funcţia asociativă – are în vedere posibilitatea preluării status-ului membrilor grupului
de referinţă de către o persoană din afară lui. În îndeplinirea acestei funcţii se porneşte de la
teza conform căreia un grup poate influenţa comportamentul unui individ din afara sa.
Grup intern - grup extern
În orice societate există grupuri interne şi grupuri externe.
Grupul intern este acel tip de grup de care aparţin membrii săi şi cu care se identifică. La
membrii acestui tip de grup există conştiinţa de NOI, adică ei realizează că fac parte din acel
grup şi sunt implicaţi în tot ceea ce se întâmplă în grup. Prin conştiinţa de NOI, membrii
grupului realizează că, simultan, existenţa lor se situează şi în afara altor grupuri.
Deci, conştiinţa de se afirmă în raport cu conştiinţa de ei. Această diferenţă a conştiinţei de
NOI şi de EI, conferă membrilor unui grup identitatea lor. Clasificarea grup intern – grup
extern este semnificativă în evidenţa graniţelor sociale. Liniile de demarcaţie între structurile
grupale apar acolo unde începe şi sfârşeşte interacţiunea socială. Graniţele unui grup
încadrează indivizii într-o structură de desfăşurare a acţiunilor astfel încât ei se simt incluşi în
ea. Unele graniţe se bazează pe modul de aşezare spaţială: vecinătate, comunitate, naţiune,
stat. Alte linii de demarcaţie îşi au temeiul în diferenţele sociale şi culturale: religioase, etnice,
politice, ocupaţionale, lingvistice, rudenie, status-uri socio-economice etc.
Grup formal-grup informal
Grupurile formale sunt constituite, în mod deliberat, de către societate pentru
îndeplinirea unor sarcini sau atingerea unor obiective. Ceea ce caracterizează, atât structura,
cât şi relaţiile dintre membrii grupurilor formale este faptul că sunt reglementate oficial,
instituţionalizat, prin acte normative, decizii etc.
Caracteristici:
- structura, atât pe orizontală, cât şi cea ierarhică, este determinată de specificul
sarcinii grupului(de exemplu: formaţii de muncă, clase de elevi, pluton de soldaţi);
- relaţiile dintre componenţii grupului, conduita membrilor acestuia, sunt precis
reglementate şi obligatorii, fiind menite să asigure funcţionalitatea optimă a grupului;
- liderul grupului este desemnat sau ales în conformitate cu anumite reglementări
legale sau statutare;
- nerespectarea regulilor de conduită, a raporturilor de lucru, a regulamentelor
specifice grupului atrage sancţiuni
De subliniat că în cadrul grupurilor formale, dincolo de relaţiile formale, obligatorii
dintre membrii acestora pot exista şi relaţii interpersonale foarte variate, de la relaţii afective,
prieteneşti, până la relaţii deschis conflictuale.
Grupurile informale apar fie în cadrul grupurilor formale (echipă de muncă, clasă de
elevi, grupă de studenţi), fie în afara acestora, independent de grupurile formale.
Grupurile informale sunt grupuri mici şi primare, care nu crează instituţii formalizate. Se
constituie în mod spontan bazându-se preponderent pe afinităţi şi contacte personale. Atât
structura, cât şi relaţiile interpersonale, sunt informale în sensul că nu sunt oficial
reglementate. Liderii sunt recunoscuţi spontan, nu beneficiază de un status oficial.. caracterul
informal nu înseamnă lipsa organizării. Dimpotrivă, uneori grupurile informale au o
organizare internă foarte bine pusă la punct, o structură ierarhică proprie, anumite norme de
conduită şi valori proprii bine conturate.
TEMA VI SOCIOLOGIE- PROF. HAN VIOLETA

GRUPUL MIC

5.1.Conceptul de grup mic. Relaţiile şi funcţiile grupului mic.


Grupurile sociale se disting între ele ăi prin mărimea lor, prin numărul de membrilor.
Este de domeniul evidenţei că oamenii fac parte , simultan sau succesiv, în decursul vieţii lor,
dintr-un număr considerabil de grupuri mari şi mici, în cadrul cărora furnizează răspunsuri
personale la normele, valorile şi simbolurile specifice fiecărui grup. Deşi în literatura
sociologică s-au afirmat o diversitate de puncte de vedere referitoare la grupurile mici, s-au
impus câteva caracteristici specifice acestora, precum: un număr relativ mic de membri;
relaţiile sociale se manifestă direct, nemijlocit, prin aceasta diferenţiindu-se de alte grupuri
sociale; au o structură simplă, neexistând în cadrul lor nici un fel de subgrupuri distincte. Fără
a avea o structură foarte complexă, grupurile mici dezvoltă, în schimb, un sistem deosebit de
complex de relaţii, atât în interiorul său, cât şi în raporturile cu societatea. Relaţiile din
interior sunt orientate şi structurate în funcţie de sarcinile grupului, de personalităţile
membrilor, de raporturile dintre aceştia. Relaţiile cu mediul social ia în considerare faptul că
grupul mic este un sistem deschis, relativ independent, integrat în viaţa socială şi aflat în
interrelaţia cu ea.
Relaţiile interumane din grupul mic se clasifică după mai multe criterii. În funcţie de
conţinutul lor psihologic: cognitiv (oamenii se văd, se aud, se cunosc, emit păreri, impresii
sau convingeri unii faţă de alţii), comunicaţional ( oamenii comunică, fac schimb de
informaţii unii cu alţii) şi afectiv (se simpatizează, se resping, se preferă), iau naştere
următoarele categorii de relaţii interumane, în cadrul grupului:
-relaţii cognitive sunt cele prin care se realizează strângerea, interpretarea şi utilizarea
corectă a informaţiilor despre parteneri. Existenţa unor informaţii corecte, reale asigură o
funcţionare optimă a grupului şi o eficienţă ridicată în îndeplinirea scopurilor;
- relaţii comunicaţionale sunt considerate de unii sociologi ca esenţiale în perceperea
şi descrierea relaţiilor umane. Procesele de comunicare au un rol vital în afirmarea grupului ca
entitate şi favorizează mecanismele prin care grupul îşi promovează originalitatea pentru a fi
acceptat în mediul social. Calitatea relaţiilor comunicaţionale influenţează în mod direct
performanţele grupului, coeziunea şi unitatea sa, eficienţa în îndeplinirea sarcinilor, în timp ce
o comunicare precară determină disfuncţionalităţi în funcţionarea acestuia;
- relaţiile afective au la bază sentimente şi afecte; pot fi de cooperare sau conflictuale
şi au capacitatea fie de a stimula, fie de a împiedica buna funcţionare a grupului. Cele trei
tipuri de relaţii determină apariţia în cadrul grupului de structuri adecvate fiecăreia dintre ele,
respectiv: structuri cognitive, structuri comunicaţionale, structuri afective. Aceste structuri se
combină într-o diversitate de configuraţii care determină însăşi evoluţia grupului.
În analiza socială se acordă a importanţă deosebită problemei efectelor de grup.
Grupurile nu pot fi reduse la suma indivizilor care îl compune, iar cunoaşterea grupului este
altceva decât studierea fiecărui individ în parte. Efectele de grup pot fi constatate în eficienţa
grupului (modul cum îşi îndeplineşte sarcinile), în existenţa lui ca structură socială de sine
stătătoare, în influenţa asupra comportamentului şi personalităţii membrilor săi. În cazul
grupului mic efectele de grup sunt puse în evidenţă de: eficienţa lui; de existenţa şi
dezvoltarea ca fenomen de sine stătător; de influenţa sa exercitată asupra personalităţii
prezente şi viitoare a membrilor grupului. Rezultă că grupul mic este un fenomen calitativ
distinct, o structură care poate să dezvolte o forţă sau să aibă un efect mult mai mare decât al
membrii săi luaţi separat.
Cele mai mici grupuri sunt diada şi triada. În interiorul acestora iau naştere relaţii le
diadice. Unii sociologi consideră orice grup mai mare ca diada nu este altceva decât o
extensie a acesteia ( a diadei,n.ns.), de fapt a relaţiilor diadice . Din totalul activităţilor umane,
71% - se desfăşoară în diadă, 21% - în triadă, 6% - la 4 persoane, 2% în grupul de 5 persoane.
Mărimea optimă a grupului este discutabilă. Unii autori consideră că grupul de 5 persoane e
optimal.
Pe baza analizei făcute asupra grupului mic, în calitatea sa sistem social deschis, având
o calitate proprie, diferită de cea a elementelor componente, se pot evidenţia caracteristicile de
bază ale grupului mic, precum: un număr redus de membri; relaţii interpersonale între aceştia
şi grup; o anumită durată; o anumită solidaritate, atât timp cât membrii se identifică cu grup;
diferenţierea membrilor grupului de ceilalţi membri din afara acestuia; ţeluri comune;
simboluri comune; o anumită autonomie în stabilirea metodelor şi măsurilor pentru realizarea
sarcinilor.
În concluzie se poate afirma că grupul mic este o realitate supraindividuală, născută
ca urmare a interacţiunii directe a unui număr redus de persoane în scopul realizării unor
sarcini (obiective) şi are o importanţă atât pentru membrii săi, întrucât contribuie la formarea
şi dezvoltarea personalităţii lor, prin transmiterea unor sisteme de norme şi valori, cât şi
pentru societate, deoarece asigură mediază integrarea indivizilor în societatea cărora le
aparţin.
Funcţiile grupului mic:
a) satisfacerea diferenţiată a nevoilor – grupul nu poate satisface în mod egal
dorinţele şi aspiraţiile membrilor săi;
b) nevoia de încorporare socială şi de dominare – grupul distribuie roluri ce
permit afirmarea membrilor după calităţile lor:
- indivizi cu potenţial de lider – prin care se acoperă nevoia de dominare.
- indivizi cu potenţial participativ – indivizi ce simt nevoia de a fi încorporaţi în
grup, de a lucra în echipă;
c) crearea de noi nevoi – aderând la grup, nevoile individului se schimbă, se
transformă potrivit noilor cerinţe şi aspiraţii specifice grupului respectiv;
d) funcţia de securitate, de integrare;
Se manifestă tendinţa de a identifica grupul mic cu grupul primar. Între cele două
tipuri de grupuri sunt foarte multe asemănări. Dar sunt şi deosebiri de fond. Deosebirea
principală constă în modul de percepere a grupului de către indivizi. Grupul primar este vital
pentru individ datorită relaţiilor directe , nemijlocite, de lungă durată şi cu o încărcătură
afectivă deosebit de puternică dintre membrii acestuia (de exemplu familia). Deşi în grupul
mic individul este perceput într-o configuraţie şi o potenţialitate fizică şi spirituală deosebit de
complexă, grupul nu dobândeşte acelaşi caracter vital pentru membrii săi, întrucât diferă
gradul de implicare afectivă.
Raportul grup mic/grup mare:
În grupul mic individul este perceput direct, nemijlocit ca individ, care posedă o configuraţie
şi o potenţialitate fizică şi spirituală deosebit de complexă. De aceea, relaţiile în grupul mic
capătă un pronunţat caracter psihologic şi au o importanţă deosebită asupra vieţii cotidiene a
individului. În grupul mare individul este evaluat prin status şi constituie o unitate statistică.
Unii autori consideră că grupurile mici sunt raţionale, conştiente, pe când cele mari
sunt inconştiente şi iraţionale, de aici rezultă concepţia psihologică asupra societăţii. Asta
înseamnă că elementul psihologic este fundamental în constituirea societăţii

5.2.Grupul conformist
Conformismul de grup – apare în grupurile puternice, coezive, în care toţi membrii sunt
interesaţi în menţinerea consensului, reprimarea oricărei tendinţe spre critică, asigurarea
unanimităţii şi sprijinirea liderului.
Caracteristicile grupului conformist:
1. Iluzia că grupul este invulnerabil şi nu poate comite erori importante.
2. Efortul este îndreptat spre raţionalizarea şi reducerea informaţiilor contradictorii.
3. Alte grupuri sunt percepute ca neimportante (subestimarea adversarului).
4. Se fac presiuni asupra membrilor grupului pentru a adopta punctul de vedere majoritar şi
de a elimina opiniile divergente, minoritare.
5. Membrii grupului îşi reprimă opiniile sau convingerile personale care nu sunt conforme cu
opinia dominantă.
6. Există opinia unanimităţii, ca efect a presiunii făcute asupra membrilor grupului pentru a
se conforma.
7. Grupul este protejat prin anumite persoane de informaţiile divergente sau contradictorii.
Un caz de notorietate în demonstrarea efectelor gândirii de grup îl reprezintă modul
simplist de organizare şi executare a atacul american asupra Cubei, în anul 1962. O analiză
statistică a deciziilor militare luate de armata americană în timpul celui de al doilea război
mondial a arătat că 42% din soluţii au fost bune, 37% din soluţii au fost impuse de grupul
conformist, iar diferenţa greşite.
Tehnici de diminuare a gândirii de grup:
Comunicarea de informaţii membrilor grupului asupra consecinţelor şi cauzelor
existenţei situaţiei specifice grupului conformist.
• Liderul să fie imparţial şi să nu adopte nici o poziţie.
• Instruirea membrilor grupului pentru a evalua critic problemele şi a exprima
îndoielile şi obiecţiunile lor.
• Desemnarea unuia sau a mai multor membri din grup drept „avocat al diavolului”.
• Dividerea grupului în grupuri mai mici în vederea evaluării separate a temei.
• Urmărirea atentă a semnalelor de avertizare ale adversarului.

5.3.Influenţa grupului asupra comportamentului individual sau colectiv.


Procesele şi funcţiile grupurilor evidenţiază în mod clar că aceste influenţează în mod clar
comportamentul individual şi colectiv. Această influenţare are o mare semnificaţie pentru
individ şi societate câteva efecte ele acestei influenţe:
 Facilitatea socială.
 Economia de efort.
 Dilema socială.
Facilitatea socială este o consecinţă a integrării în grup şi se manifestă prin
îmbunătăţirea performanţelor individuale datorită tendinţelor individului de a răspunde cât
mai bine la sarcinile de grup. Teoria facilităţii sociale a fost elaborată de către Robert
Zagonec, care a ajuns la concluzia că, prezenţa altor persoane induce o motivaţie puternică ce
sporeşte tendinţa pentru îndeplinirea de sarcini importante, fie că aceste sunt corecte sau
incorecte. Alţi sociologi şi psihologi precum Robert Feldman, H. Markus, N.B. Conttrell au
dezvoltat cercetările privind facilitatea socială şi au adus importante contribuţii la descifrarea
mecanismelor psihologice care inflenţează activitatea grupurilor umane.
Economia de efort (lenea socială)
Max Ringelmann a descoperit că în cadrul grupului acţionează principiul „mai multe
mâini fac munca mai uşoară”.
Experimentul a constat în punerea subiecţilor de a trage de o funie în mod individual
sau în grupuri de diferite dimensiuni. S-a constat că în situaţia când a fost solicitată o singură
persoană , aceasta a dezvoltat o forţă de 85,3 de kg. Când au fost implicate mai multe
persoane s-a observat o descreştere a forţei cu care s-a implicat fiecare persoană din grup. În
situaţia de şapte persoane a rezultat o medie de 65 de kg; iar la grupul de 14 persoane media a
fost de 61,4 kg. S-a constatat o diminuare a efortului colectiv într-o acţiune comună, fapt care
a fost denumit fenomenul „economiei de efort”.
În acest caz indivizii sunt dispuşi să muncească mai puţin şi să nu răspundă pe deplin
la efortul cerut de activitatea în grup.
Cauze care explică fenomenul economiei de efort:
 Perceperea de către membrii grupului a faptului că o parte din aceştia sunt mai
motivaţi sau mai puţin calificaţi decât ei.
 Alegerea de către membrii grupului a unor scopuri mai puţin semnificative,
pornind de la premiza că astfel de scopuri sunt mai uşor de realizat împreună cu ceilalţi.
 Convingerea indivizilor că eforturile lor nu pot fi cuantificate în cadrul
efortului general.
Există riscul ca neimplicarea performantă a individului dominaţia colectivismului să
genereze atitudini de masă (vezi comunismul).
Dilema socială – este situaţia în care membrii unui grup se confruntă cu alternativa
între maximalizarea propriilor interese şi maximalizarea interesului public.
Dilema socială apare în legătură cu contextele sociale derivate din experienţa unor
resurse limitate.
- Dilema socială denumită „tragedia comunelor ” a fost descrisă de Garrett Hardin
într-un studiu din anul 1968.
- alte dileme sociale: dilema controlului populaţiei; dilema barierelor vamale; dilema
O.P.E.C; dilema sindicalistului; dilema soldatului; dilema bugetului etc.

TEMA 7 SOCIOLOGIE- PROF. HAN VIOLETA


FAMILIA

. Definiţie şi clasificare
De-a lungul timpurilor, pentru a supravieţui, oamenii au fost nevoiţi să se asocieze
intim în grupuri sau cupluri, statuate sub denumirea de familie. Reuşind să asigure
supravieţuirea, calitativ şi cantitativ a tot mai multe persoane, familia a devenit din ce în ce
mai funcţională, viaţa a elaborat, a uniformizat şi a impus tot mai multe norme de formare şi
existenţă a acesteia. Familia a fost prima instituţie socială din istoria lumii.
Familia este definită drept un tip de comunitate umană alcătuită din persoane legate
între ele prin relaţii de consangvinitate şi înrudire, care trăiesc împreună, cooperează şi au
grijă de copii. Familia s-a delimitat, în funcţie de posibilităţile concrete, într-o diversitate de
forme. Grupul familial poate fi restrâns sau lărgit în raport de condiţiile economice, de
contexte istorice şi culturale specifice diferitelor culturi umane. Indiferent de mărimea ei,
familia constituie o instituţie regăsită în orice societate de oriunde şi din orice timp, ceea ce nu
este valabil pentru alte tipuri de instituţii: religioase, economice, politice, educaţionale,
medicale. Nu exista societate fără relaţii familiale.
Istoria evoluţiei omenirii a cunoscut mai multe tipuri de familie. În general, în
societăţile tradiţionale au predominat tipul de familie mare, precum familia de grupe mari
(cuprindea grupuri de perechi căsătorite care trăiau împreună în cadrul aceleaşi gospodării;
spre exemplu: la slavii din sud o asemenea familie se numea zdruga) şi familia extinsă ( era
formată dintr-un cuplu împreună cu rudele apropiate; într-o asemenea familie coabita una sau
două generaţii ascendente sau descendente, iar relaţiile dintre soţi erau mediate de relaţiile
fiecăruia dintre ei cu rudele existente în cadrul familiei: părinţi, nepoţi etc.).
Familia nucleară, constituită din soţ - soţie şi, ulterior copiii, care trăieşte într-o
locuinţă proprie, separat de celelalte rude, s-a impus şi a devenit dominantă în ultimul secol.
Este modelul de familie care predomină în societatea contemporană şi, în general, fiecare
membru al cuplului conjugal provine dintr-o familie nucleară. Schimbările generate în
societate în urma proceselor de industrializare şi urbanizare au determinat structurarea
relaţiilor de căsătorie în forma familiei nucleare. Familia nucleară asigură, prin restrângerea
binară a relaţiilor dintre soţi, cea mai strânsă intimitate, cea mai mare probabilitate de
compatibilizare a partenerilor, în comparaţie cu diversele forme de poligamie.
Relaţiile dintre bărbat şi femeie în cadrul familiei au cunoscut de-a lungul timpului
următoarele modele:
- monogamia – de fapt cuplul conjugal. Este forma preferată de către societăţile
civilizate.
- poliginia – un bărbat, soţul cu mai multe soţii.
- poliandria – o femeie, soţia cu mai mulţi soţi.
- grupul de cupluri – doi sau mai mulţi soţi cu mai multe soţii.
Familia se constituie prin mariaj ca modalitate istoric standardizată şi socialmente
acceptată de unire a două persoane de sex diferit. Mariajul se realizează prin oficiere juridică,
facultativ şi religioasă, sub forma de contract între parteneri şi între aceştia şi stat, prin care
părţile îşi recunosc reciproc drepturile şi obligaţiile. Oficierea mariajului, cunoscută oficial
prin termenul de nuntă, realizându-se sub forma unei ceremonii, constituie prilejul iniţial şi
major de recunoaştere socială a noii familii şi de conştientizare publică de către comunitate şi
de către parteneri a noului lor status, atât ca familie cât şi ca indivizi. Constituie totodată şi
unul din marile prilejuri comunitare de a se strânge legăturile şi de a se sprijini material, prin
daruri, tinerele mariaje.
Un aspect important al sociologiei familiei îl reprezintă analiza descendenţei şi a
raporturilor de rudenie. Rudenia – relaţia dintre un individ şi alţii dar care provin dintr-un
strămoş comun. Rudenia poate fi: biologică (consangvină) – bazată pe legături de sânge;
afină – rezultată din căsătorie şi spirituală – determinată de un eveniment deosebit din viaţa
individului (frăţia de cruce, năşia etc.)
Pentru a se realiza compatibilizarea, alegerea partenerilor se realiza, în societăţile
tradiţionale, în majoritatea cazurilor în mod endogam (adică din cadrul aceleiaşi comunităţi
rasiale, etnice şi religioase) şi în mod homogam ( din aceiaşi arie geografică şi de aceiaşi
condiţie socială şi culturală). În ultimul secol s-a înregistrat o continuă înmulţire a mariajelor
exogame şi heterogame datorită mobilităţii sociale şi emancipării.
Descendenţa – este totalitatea inşilor în linie directă care se trag dintr-un cuplu
conjugal sau dintr-o persoană. Principiul descendenţei atribuie indivizii la grupuri de rudenie
în funcţie de linia de descendenţă. Cele mai multe societăţi preferă numai o linie de
descendenţă. Descendenţa poate fi:
- patrilineală – tatăl este considerat important în afirmarea individualităţii unei
persoane şi în stabilirea dreptului asupra moştenirii şi a proprietăţii.
- matrilineală – mama este responsabilă de evoluţia descendenţilor şi stabilirea
drepturilor în cadrul societăţii se face în raport de familia mamei – societatea evreiască.
- bilineală – ambii părinţi sunt luaţi în considerare la stabilirea descendenţei.
Familia modernă îşi transmite, în succesiunea generaţiilor, majoritatea valorilor (status
social, idealuri, avere) în mod biliniar, însă numele se transmite în mod patriliniar, cu
excepţia cazurilor când numele tatălui este inestetic sau al mamei este foarte cunoscut şi
prestigios.
Rezidenţa familială - este determinarea relaţiilor intrafamiliale şi interfamiliale
determinate de modul de locuire al tinerilor căsătoriţi. Din acest punct de vedere rezidenţa
poate fi :
- patrilocală - tânăra familie locuieşte cu familia soţului.
- matrilocală - tânăra familie locuieşte cu familia soţiei.
- neolocalismul - tânăra familie locuieşte independent de familiile părinţilor. În
societate românească multă vreme a dominat tipul de reşedinţă patrilocală. În prezent în
majoritatea cazurilor reşedinţa familiei se stabileşte neolocal.

. Funcţiile familiei
Satisfacerea necesităţilor care au determinat apariţia instituţiei familiei au devenit
funcţii specifice ale acesteia. O familie este constituită în scopul realizării unor scopuri clare,
derivate din trebuinţele fiecăruia, dar şi din oportunităţi şi obligaţii sociale. Funcţiile familiei
sunt:
Funcţia de reproducere biologică. Familia este locul de procreare şi naştere a copiilor
(descendenţilor biologici). În prezent această funcţie are o tendinţă regresivă, mai ales în ţările
dezvoltate, datorită: diminuării semnificaţiei valorice a copilului în comparaţie cu alte valori
(serviciu, carieră, confort) şi opţiunii, mai ales a femeii pentru aceste valori; conştientizării
răspunderii faţă de naşterea unui copil, în condiţiile supraocupării părinţilor, mai ales a
mamelor, dar şi creşterii cheltuielilor pentru educaţie şi pregătire a copilului conform
standardelor ştiinţifice, tehnologice şi economice; ofertei medico-farmateutice de produse
anticocepţionale etc.
Funcţia economică - este determinată de necesitatea asigurării condiţiilor materiale
necesare vieţii de familie, a creşterii şi educării copiilor. În familiile tradiţionale, soţul era
singurul furnizor de venituri acesta fiind principalul argument de stabilire a autorităţii paterne
în familie. În societăţile preindustriale, funcţia economică a familiei era şi mai pregnantă
deoarece familia întreagă era un producător de bunuri, bunuri care erau valorificate în vederea
susţinerii materiale a familiei. În societatea modernă ambii soţi sunt aducători de venituri în
familie ceea ce îi conferă acesteia un mai mare echilibru. Prin modificările survenite în
statusul economic şi social al femeii au dat posibilitatea obţinerii de către aceste a unor
drepturi de care nu beneficia în societăţile vechi, tradiţionale:
a) creşterea posibilităţilor de putere şi autoritate în cadrul familiei între soţ şi soţie.
b) creşterea posibilităţilor femeilor de a avea o carieră socială şi profesională proprie.
c) augmentarea gradului de satisfacţie.
Fără o bună colaborare şi înţelegere între cei doi parteneri, acele puncte favorabile
câştigate în statusul social al femeii pot avea şi aspecte negative:
- diminuarea rolului familiei.
- sărăcirea conţinutului vieţii de familie.
- diminuarea atenţiei acordate copiilor în ceea ce priveşte afecţiunea şi supravegherea.
Funcţia de socializare În mod firesc familia constituie mediul primar de îngrijire a
copiilor încă din primele momente ale vieţii. Prin socializarea din cadrul familiei copilului îi
sunt inoculate valorile, motivaţia şi comportamentele specifice ascensiunii sociale. Procesul
de dezvoltare a copilului este de lungă durată şi autonomia şi răspunderea reală îi sunt
acordate acestuia de către societate la vârsta majoratului. Pe toată această perioadă din
copilărie până la obţinerea independenţei totale, procesul de socializare a copilului are loc în
cadrul familiei.
Funcţia de satisfacere sexuală morală. Familia, prin norme morale şi cutume
reglementează comportamentul sexual. În trecut funcţia respectivă era riguros reglementată şi
controlată. Această funcţie cunoaşte particularităţi semnificative în societatea contemporană
datorită scăderii controlului social în marile aglomeraţii urbane, heterogenitatea modelelor şi
rapiditatea schimbărilor, creşterii procentului de imprevizibilitate comportamentală. Relaţiile
sexuale s-au liberalizat sub forma:
- sexualismului precoce, ca relaţii premaritale, diminuându-se motivaţia pentri
întemeierea familiei;
- sexualismului labil, ca relaţii sexuale extrafamiliale, subminându-se consistenţa şi
durabilitatea familiei;
- sexualismului pervers, ca relaţii homosexuale, negându-se ontologoc familia şi viaţa.
- Funcţia educativă - se manifestă prin efortul familiei de a educa pe membrii săi
conform unor norme şi cutume proprii în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate. În
foarte multe cazuri familiile îşi educă membrii în spirit tradiţionalist şi al conservatorismului.
- Funcţia de statuare a personalităţii prin determinarea statusului social al acesteia din
punct de vedere
- natural, ca rasă, epocă istorică a naşterii, sex, rang (poziţia cronologică între eilalţi
copii ai familiei);
- social, ca religie, clasă, avere, rezidenţă (urbană- rurală, centrală-marginală),
socializare, pregătire.
- Funcţia afectivă. În trecut, consistentă prin integrare în cadrul afectiv al
comunităţilor locale. În prezent familia a rămas, după distrugerea comunităţilor locale, unicul
refugiu sufletesc într-o lume supraaglomerată, ultra-rapidă, impersonală şi crudă, în care
partenerii sunt tot mai diferiţi ca socializare, tot mai nevrotici şi mai imprevizibili, ceea ce
face compatibilizarea lor să devină tot mai dificilă. Se observă o creştere a preferinţelor către
singurătate, relaţii efemere, reorientare afectivă către animale, mai ales câini şi pisici, a căror
stabilitate instinctuală este interpretată, prin raţionalizare, drept afecţiune şi fidelitate.

. Problemele sociale ale familiei


În trecut familia constituia unica şansă de supravieţuire asigurând protejarea totală
economică, fizică, psihică, mai ales a femeii şi a copiilor. În prezent s-a produs o diminuare a
funcţiei protectoare a familiei prin apariţia instituţiilor de protecţie a familiei, a condiţiei
femeii şi copiilor. Evoluţia unui cuplu nu este scutită de o serie de dificultăţi sociale,
dificultăţi care îşi au origini diferite. Statusul social şi economic al femeii din societatea
modernă, diminuează mult prezenţa afectivă a acesteia în familie şi în relaţiile cotidiene cu
copii. De aici rezultă o serie de modificări în relaţiile din cadrul familiei. Întrucât soţia
lucrează acelaşi timp cu soţul determină o redistribuire a timpului destinat implicării ei în
activităţile gospodăreşti. Evident că aceasta nu se poate face decât după perioada achitării
obligaţiilor profesionale, ceea ce măreşte în mod considerabil efortul fizic şi intelectual al
femeii. În asemenea circumstanţe poziţia soţului în cadrul familiei suferă modificări prin
împărţirea sau preluarea unei părţi din atribuţiile din sfera de activitate tradiţională a soţiei.
Dar această schimbare, de regulă, se produce cu încetinitorul deoarece este încă predominantă
mentalitatea bărbatului orientată pe o anumită înţelegere tradiţională a masculinităţii
concomitent cu perpetuarea de către femeia însăţi a mentalităţii existente de veacuri privind
poziţia lor în familie.
În cazul imposibilităţii partenerilor de a convieţui, societatea recunoaşte necesitatea şi
voinţa acestora de a se despărţi, instituindu-se astfel divorţul, ca oficiere de anulare a
mariajului.
Divorţul este un fenomen determinat de factori sociali şi personali multipli. În plan
personal divorţul este determinat, de regulă, de insatisfacţia rezultată din incompatibilitatea
celor doi parteneri, care provin fie din două moduri de socializare prea diferite, fie din două
segmente sociale prea distanţate. Dificultăţile materiale şi sociale îşi pun amprenta asupra
relaţiilor dintre soţi şi amplifică divergenţele deja existente. Divorţul este iniţiat în majoritatea
cazurilor de către femei din cauza înmulţirii insatisfacţiilor cauzate de bărbaţi prin gradul de
ocupare, uzură, abrutizare, vulgaritate şi imoralitate; susceptibilităţii specifice psihismului lor;
reducerii, prin emanciparea lor culturală şi economică a ataşamentului faţă de familie.
Divorţul este traumatizant pentru ambii soţi din cauza: sentimentului reciproc de dependenţă
inerţială a partenerilor; percepţiei publice nefavorabile; panicii specifice golului relaţional în
care rămân partenerii, generaţiile lor fiind deja căsătorite; dificultăţilor privind încredinţarea şi
creşterea copiilor, locuinţa, veniturile, bunurile materiale etc. Posibilitatea femeii de a-şi
asigura singură un venit prin prestarea unei activităţi este un factor ce acţionează în hotărârea
pentru despărţire. În perioada actuală, în România se constată cea mai înaltă rată a
divorţurilor.
Violenţa în familie vizează mai ales violenţa soţului faţă de soţie dar şi faţă de ceilalţi
membri ai familiei (copii, părinţi) ea este generată de trăsăturile de personalitate, de nivelul de
educaţie, de modelul parental cunoscut în copilărie, de comportamentul soţiei şi de forţa ei de
a interzice un asemenea comportament, de tipul de comunicare dintre membrii familiei, de
respectul pe care îl/şi-l acordă fiecare etc. Faţă de copii violenţa poate fi manifestată şi din
partea mamei. Stresul social generat atât de mediul social cât şi de evenimentele din viaţa
socială (divorţ, pierderea slujbei, exercitarea unei activităţi potrivnică nivelului de aspiraţii şi
de pregătire profesională) accentuează comportamentul violent şi abuziv faţă de copii. Mulţi
dintre aşa-zişii copii ai străzii provin din familii în care se manifestă un comportament abuziv
şi violent.
Problema bătrânilor – În epoca actuală s-a înregistrat o modificare semnificativă a
mentalităţii şi comportamentului faţă de bătrâni. În general, în societăţile dezvoltate se
constată o foarte scăzută implicare a familiilor în întreţinerea bătrânilor. Spre exemplu în
S.U.A circa 80% dintre persoanele în vârstă nu au primit nici o îngrijire din partea altor
membri ai familiei. În societatea românească putem observa în majoritatea familiilor o
comunicare permanentă între generaţii şi acordarea de sprijin pentru generaţia în vârstă.
Totuşi, evenimentele din 1989 au erodat şi la noi relaţiile dintre părinţi şi copii, fără însă a
putea susţine că acest fenomen este o tendinţă generalizată a societăţii româneşti. Nu este mai
puţin adevărat că în societatea românească actuală, bătrânii nu dispun de un sistem de
asigurări de sănătate sau de viaţă adecvat şi de aceea sprijinul acordat de copii rămâne
fundamental.
Măsura în care funcţiile familiei s-au diminuat relevă măsura în care familia a decăzut
şi, totodată, măsura prin care este concurată de stiluri de viaţă alternative precum:
Celibatul – reprezintă opţiunea individului de a trăi singur fără ca această opţiune să
se manifeste ca o constrângere exterioară. Celibatul este rezultatul direct al diminuării
funcţiilor de protecţie, economice şi afective specifice familiei, şi indirect, al funcţiei de
socializare în familia de provenienţă, al incapacităţii tinerilor de a socializa roluri de părinte ţi
soţ. Celibatul include persoane care nu întreţin relaţii sexuale permanente, şi persoane care au
relaţii sexuale cu alte persoane celibatare. Acest stil de viaţă este unul dintre factorii care
determină scăderea natalităţii, ceea ce a determinat în majoritatea ţărilor adoptarea de acţiuni
de descurajare a acestuia: taxe pe celibat, impozite mai mari pentru celibatari, restricţii în
obţinerea de credite pentru locuinţe din fondurile publice etc.
Coabitarea consensuală – convieţuire informală de scurtă durată, practicată de
persoane de sex opus între care nu există relaţii de căsătorie. Din punct de vedere funcţional
acest tip de cuplu determină o percepere reductivă a funcţiilor familiei, stimulează
efemeritatea şi instabilitatea, reduce probabilitatea formării familiei. Este un stil adoptat de
tineri, mai ales în perioada studiilor.
Căsătoria fără copii – este o altă alternativă faţă de familia clasică (soţ, soţie, copii).
Dacă tradiţional acest tip de cuplu era întâlnit accidental, astăzi ponderea lui a crescut foarte
mult. Cauzele rezultă din incapacitatea de procreare naturală sau deliberată; din imaturitatea
specifică opţiunii spre valori mai mici precum serviciu, confort, distracţii sau din maturitatea
specifică unei meniri deosebite (ştiinţifice, artistice) benefice pentru societate. În prezent, în
România, cauza principală pentru familiile tinere de a nu avea copii o constituie insuficientele
resurse financiare necesara creşterii şi asigurării educaţiei acestora.
Familiile monoparentale presupune creşterea de către un singur adult a unui sau mai
multor copii. Apariţia familiilor monoparentale poate fi determinată de:
- divorţ – în majoritatea cazurilor.
- decesul unuia dintre soţi.
- naşteri în afara căsătoriei.
- adopţii din partea unui singur individ – de regulă femeile singure adoptă un copil.
Concubinajul este o formă informală de convieţuire de lungă durată, aparent similar
familiei, dar cu reducţia responsabilizării şi a funcţiilor specifice acesteia şi deci, cu o durată
imprevizibilă.
Familia homosexuală este constituită din indivizi marcaţi fie din punct de vedere
organic, fiziologic şi psihic, fie din punct de vedere social, prin pervertire, frustrare şi
complexare. În unele ţări s-a legiferat căsătoria între persoane de acelaşi sex (Olanda).
Manifestarea acestui mod de raporturi dintre bărbaţi sau femei trezeşte în opinia publică
românească atitudini de respingere, dat fiind faptul că, tradiţional, în societatea românească a
existat dintotdeauna familia sub forma cuplului heterosexual.
TEMA 8 SOCIOLOGIE- PROF. HAN VIOLETA
ORGANIZAŢIA

.Conceptul de organizaţie.
Analiza grupurilor sociale, a structurilor sociale a arătat că societatea fiinţează şi prin
modul diferit în care sunt organizate relaţiile dintre oameni, raporturile dintre instituţii şi
legăturile dintre oameni şi instituţii. La baza acţiunii sociale stă raţionalitatea actelor umane,
ca efect al scopurilor urmărite. Spre deosebire de colectivităţile animale în care relaţiile dintre
indivizi sunt doar naturale, determinate de nevoile de hrană, apărare şi reproducere, în
colectivităţile umane relaţiile dintre indivizi sau grupuri de indivizi sunt raporturi de
cooperare animate de interese şi trebuinţe complexe stabilite raţional.
Cooperarea caracterizează viaţa umană încă din cele mai vechi timpuri. A coopera
înseamnă a constitui în mod conştient un ansamblu uman în vederea realizării unor scopuri
bine determinate. Realizarea scopurilor se obţine prin interacţiunea dintre membrii
ansamblului social respectiv. Efortul oamenilor în muncă reprezintă o trăsătură universală a
societăţii omeneşti în timp şi spaţiu. Nici o acţiune socială nu se poate realiza fără o formă de
cooperare. Din acest punct de vedere putem susţine că a scrie istoria omenirii este sinonim cu
a scrie istoria cooperării. Evoluţia istorică a cooperării a evidenţiat un fapt fundamental: pe
măsură ce societatea a evoluat, procesul de cooperare a înregistrat o tendinţă continuă spre
instituţionalizare şi formalizare.
Pretutindeni în viaţa socială găsim sisteme de activitate, ansambluri concret
organizate, în interiorul cărora agenţii acţiunii (adică indivizi sau grupurile de indivizi)
colaborează, depun o activitate socialmente vitală pentru realizarea unor anumitor scopuri.
Aceste ansambluri voit constituite, denumite generic organizaţii se deosebesc de
grupurile sociale prin (dimensiunile) caracteristicile lor formalizate (oficiale) şi puternic
ierarhizate care asigură cooperarea şi coordonarea indivizilor din compunerea lor.
Apariţia organizaţiilor în societatea omenească semnifică faptul că avem de-a face cu
un model stabil de cooperare interumană, construit deliberat pe un sistem de norme şi reguli
care obligă indivizii să desfăşoare anumite conduite.
Organizaţiile îşi desfăşoară activitatea în temeiul acestor norme, principii, statute, prin
intermediul lor reglementează relaţiile dintre membrii lor şi numai în acest mod pot realiza
ordinea şi stabilitatea socială. O trăsătură esenţială a societăţii moderne o constituie
proliferarea variatelor tipuri de organizaţii şi sporirea rolului lor în viaţa omului. Omul se
naşte, trăieşte, se formează şi munceşte în organizaţii concrete.
Anitai Etzioni scria:”... noi ne naştem în organizaţii, suntem educaţi în organizaţii şi
cei mai mulţi dintre noi îşi petrec viaţa muncind pentru organizaţii. Într-o mare parte a
timpului ei liber, lumea se distrează sau se roagă tot în organizaţii. Cei mai mulţi mor în
serviciul unei organizaţii, iar când soseşte clipa înmormântării, cea mai mare dintre
organizaţii – statul – trebuie să îşi dea oficial consimţământul”.
Societatea contemporană este „o societate organizaţională, iar omul de astăzi poate fi
definit şi ca un „om organizaţional”.
Definirea conceptul de organizaţie de organizaţie este dificilă, întrucât un număr mare
de economişti, sociologi, filozofi au analizat şi explicat conceptul din perspective diferite.
Talcott Parsons a definit organizaţia ca fiind o unitate socială creată intenţionat
pentru a urmări anumite ţeluri concrete.
Georges Lapassade scria că organizaţia este un ansamblu format din părţi care
cooperează.
Tadeusz Katarbinski considera că organizaţia însemna punerea părţilor unui
ansamblu în asemenea raporturi încât acestea să coopereze eficient la succesul întregului.
Peter M. Blau a spus că o organizaţie se constituie atunci când sunt stabilite
proceduri explicite pentru a coordona activităţile unui grup în interesul atingerii unor
obiective specifice. Eforturile colective ale oamenilor ajung să fie organizate oficial (formal),
fie pentru că toţi au interese comune, fie că un grup furnizează stimuli celorlalţi ca să lucreze
pentru interesul său. Dean J. Champion a prezentat foarte plastic această mare varietate a
perspectivelor de abordare, apelând la o povestire a lui Tolstoi: „un şef indian a chemat câţiva
orbi şi le-a cerut să descrie un elefant. Fiecare orb a atins o parte a corpului elefantului (ex:
cap, coada, picior, corp etc.) şi ca urmare, fiecare a dat o altă interpretare a ceea ce înseamnă
un elefant pentru el.” Într-un mod asemănător stau lucrurile în ceea ce priveşte elaborarea unei
definiţii care să surprindă trăsăturile esenţiale ale organizaţiei acceptate de majoritatea
abordărilor. Parcurgerea câtorva definiţii cu autoritate aflate în circulaţie, am propus-o nu
dintr-o intenţionaliate eclectică, ci pentru a putea realiza o imagine din care să extragem o
formulare sintetică, care să surprindă trăsăturile definitorii ale conceptului de organizaţie,
câteva elemente constant prezente în majoritatea abordărilor. Prin urmare definim conceptul
de organizaţie astfel: organizaţia constituie un sistem deschis, coerent, dinamic, alcătuit
dintr-un număr relativ mare de membri cu statute şi roluri relativ distincte, constituit
intenţionat pentru a realiza eficient un scop definit, prin armonizarea resurselor umane şi
materiale, în condiţiile existenţei unui ansamblu de valori şi norme şi a unor modalităţi de
conducere.
Definiţia dată ilustrează că organizaţia reprezintă un tip de sistem aparte şi care
are caracteristici ce decurg din specificul sistemelor sociale organizate.
Organizaţia, ca sistem social, este un sistem deschis, adaptiv, componentă a unor
sisteme mai mari cu care are legături armonizate prin diferite procese, având totodată un grad
propriu de autonomie, o funcţionare de sine stătătoare. Organizaţia poate fi înţeleasă numai ca
sistem deschis, ale cărui procese interne se afla în inter-relaţie cu mediul. Organizaţia, ca
sistem complet închis, probabil nu va exista niciodată, deoarece componentele sale sunt
întotdeauna influenţate de forţe din afara sistemului.
Caracteristicile ale organizaţiei:
- constituie un sistem relativ stabil, cu capacitate de autoreglare şi auto-organizare.
Ca sistem autoreglabil, organizaţia acţionează în concordanţă cu ansamblul propriu de valori
şi norme şi se autoreglează prin intermediul acţiunii umane care dispune de libertatea de a
alege căile şi mijlocele de acţiune. Auto-organizarea exprimă capacitatea organizaţiei de a
reface echilibrul componentelor sale, în raport cu perturbaţiile ivite.
- dispune de o structură şi relaţii formale. Acestea reglementează mecanismele
conducerii şi verigile funcţionale şi induc o anumită rigiditate, care obligă pe individ să ocupe
o anumită poziţie, să aibă un status oficial şi să joace unul sau mai multe roluri de eficienţă şi
competenţă. Dinamismul şi complexitatea procesului de funcţionare a unei organizaţii duce la
apariţia unor relaţii care reflectă interacţiuni ce nu sunt închise în reglementările oficiale,
denumite elemente informale. Elementele informale se dezvoltă şi funcţionează pe suportul
organizaţiei formale şi în interiorul ei.
- implică în mod necesar exercitarea actului de conducere. Conducerea are un rol
esenţial în organizarea, funcţionarea şi perfecţionarea sistemului. A conduce presupune
previziune, organizare, comandă, coordonare şi control.
- presupune existenţa comportamentului colectiv. Comportamentul colectiv al unei
organizaţii este rezultatul acţiunii membrilor săi, a relaţiilor dintre ei, dintre ei şi factorii de
control şi de putere. Elementul central al comportamentului colectiv al organizaţiei îl
reprezintă climatul. Modul în care membrii organizaţiei percep climatul duce la formarea
imaginii acesteia despre organizaţie. Organizaţiile pot fi percepute ca:
- dinamice/lipsite de dinamism
- „umane”/„reci” sau „dure”.
Felul în care sunt trataţi oamenii în organizaţie, locul ocupat în ierarhia
organizaţională, practicile de control şi de impunere a normelor şi regulilor, sistemul de
comunicare, coeziunea grupului, loialitatea faţă de organizaţie, imaginea despre mediul de
care aparţine organizaţia sunt coordonate ale climatului din organizaţie.
- existenţa unui ansamblu de norme care fixează fiecărui individ norme şi direcţii de
acţiune, o anumită intensitate a acţiunii. Norma este o regulă, un model de comportare care se
impune prin uz, tradiţie, consens sau autoritate. Autoritatea este cea care impune şi menţine
normativitatea în cadrul organizaţiei şi ea reprezintă puterea unei persoane sau a unui grup, în
virtutea rolului sau poziţiei din cadrul organizaţiei. În organizaţie se manifestă, de regulă, o
presiune pentru asigurarea normativităţii, fapt ce presupune respingerea devianţelor, a
membrilor care nu adoptă valorile, normele, scopurile propuse. Un rol important îl are aici
motivaţia. O motivaţie puternică reduce devianţa membrilor organizaţiei. Echilibrul
organizaţiei, ca sistem, depinde de comportarea conformă a membrilor săi.
Analiză succintă a unor elemente care influenţezaă climatul organizaţional
Coeziunea organizaţiei- are un rol major în atingerea scopurilor deoarece prin
intermediul acesteia sunt asigurate condiţiile de participare a indivizilor la efortul comun.
Coeziunea este influenţată de o serie de factori precum: mărimea organizaţiei; modul de
organizare ; capacitatea organizaţiei de a satisface nevoile membrilor săi; scopurile
organizaţiei. În privinţa scopurilor organizaţiei se are în vedere următoarele trei aspecte:
- claritatea scopurilor;
- pertinenţa scopurilor –să fie bine alese;
- acceptarea scopurilor de către membrii organizaţiei.
Acordul membrilor faţă de aceste aspecte semnifică de fapt forţa de atracţie, coeziunea
organizaţiei. Dezacordul conduce la respingere şi când el devine dominant se ajunge la
dispersie.
Comunicarea este un factor de primă mărime pentru că organizarea socială este
imposibilă fără aceasta. Pentru organizaţie, comunicarea este importantă din punct de vedere
al reţelelor de comunicare şi a vitezei cu care circulă informaţiile în cadrul său.
Reţelele de comunicare sunt:
- reţele formale, oficiale: circulare, rapoarte, note de serviciu.
- reţele informale.
Circulaţia informaţiilor poate fi: în lanţ, în stea, în cerc. Circulaţia în stea favorizează
randamentul, dar generează starea de frustrare. Circulaţia în cerc răspunde sentimentelor
membrilor, dar duce la pierdere de timp. Într-o organizaţie, circuitul informaţional, pentru a fi
eficient şi controlabil, trebuie să parcurgă traiectorii verticale şi orizontale. Informaţia trebuie
să fie exactă, concisă, concretă, oportună, sistematizată, utilă, reînoită şi furnizată permanent.
Stilul de conducere are o contribuţie semnificativă la construirea climatului
organizaţiei. Stilul este, de regulă, imitat pe linia descendentă a ierarhiei. Stilul de conducere
poate tensiona sau detensiona relaţiile din interiorul organizaţiei. Stilul de conducere poate
stimula sau nu participarea indivizilor la scopurile organizaţiei. Stilul directiv, autoritar,
amplificat de ierarhia organizaţiei, creează rigiditate, controlul excesiv, supunere, dependenţă
şi se declanşează fenomene precum absenteismul, stări conflictuale, agresiune, frustrare etc.
Stilul participativ, democratic contribuie la îmbunătăţirea performanţelor organizaţiei,
stimulează energiile creatoare ale membrilor acesteia.

Clasificarea organizaţiilor
Este o problemă dificilă pentru că în literatura de specialitate nu există unanimitate
asupra criteriilor de clasificare a organizaţiilor. J. Hall, R. Hass şi N. Johnson într-un studiu
intitulat „Toward an Empirically Derved Taxonomy of Organizations” publicat în „Studie son
Behavior in Organizations” au prezentat o listă cu 32 de criterii care pot sta la baza clasificării
organizaţiilor. Un alt sociolog E.C. Hughes a identificat cinci tipuri de organizaţii
caracteristice societăţii contemporane, folosind drept criteriu de referinţă scopul general al
fiecăruia:
- asociaţii voluntare - în care a inclus diferite asociaţii, cluburi, biserica catolică etc.
- organizaţii militare - armata naţională, academiile militare
- organizaţii filantropice- universităţi, spitale, institute de cercetare
- organizaţii tip corporaţii: IBM, Ford, General Motors
- organizaţii de afaceri familiare: Mafia, micile afaceri de familie.
Peter M. Blau şi A. Scott au făcut o clasificare o organizaţiilor după principiul: „cine
beneficiază de activitatea organizaţională specifică” şi au propus următoarele patru tipuri de
organizaţie:
- organizaţie cu beneficiu mutual – al cărei primi beneficiari sunt membrii şi cei
înscrişi şi care deţin un rang. Ex: partidele politice, sindicatele, organizaţiile veteranilor;
- organizaţiile de afaceri – au ca prim beneficiar proprietarii şi managerii. Cuprind
firmele industriale, bănci, companiile de asigurare, magazinele;
- organizaţii care organizează servicii – au ca prim beneficiar clienţii. Includ în acest
caz agenţiile de plasare a forţei de muncă, de turism, spitalele, şcolile, societăţile de ajutor;
- organizaţiile publice de care beneficiază marele public şi aici sunt incluse: serviciile
militare, poliţia, pompierii, magistratura etc.
W. M. Evan a propus drept criteriu de clasificare a organizaţiilor după numărul de
niveluri existente în interiorul lor:
Organizaţiile se clasifică în:
- „organizaţii scunde” – cu un număr mic de niveluri intermediare între veriga de bază
şi conducere.
- „organizaţii înalte cu un număr mare de niveluri intermediare.
Repercusiuni – un număr mare de niveluri determină mărirea numărului de
subordonaţi şi de şefi şi are implicaţii asupra comunicării în organizaţie.
Amitai Etzioni a realizat o clasificare a organizaţiilor pe baza comportamentului
conformist. Conformismul este un element major de relaţionare între cei ce deţin puterea şi
cei asupra cărora se exercită. Cei care au puterea pot exercita autoritate asupra subordonaţilor
prin coerciţie, recompensă şi mijloace normative rezultând trei tipuri de putere:
- putere coercitivă, putere renumerativă, putere normativă. După tipul de putere,
organizaţiile se împart în:
 organizaţii coercitive – lagăre de concentrare, închisori, ospicii, lagăre de
prizonieri.
 organizaţii utilitare – întreprinderi industriale, institute de cercetări, uniuni de
afaceri.
 Organizaţii normative – organizaţii religioase, politice, şcoala, asociaţii
profesionale.
Altă clasificare are drept criteriu funcţia genotipică, adică funcţia pe care o
îndeplineşte organizaţia ca subsistem al societăţii ca sistem social global.
- organizaţii productive sau economice precum: fabricile, companii de transport,
companii de comunicaţii.
- organizaţiile de menţinere – şcolile, bisericile.
- organizaţiile de adaptare – instituţiile de cercetare, laboratoarele, universităţile.
- organizaţiile managerial-politice – au în vedere structura administraţiei de stat,
guvernamentală şi locală, partidele politice, sindicatele, grupurile de presiune.
Se pot realiza clasificări ale organizaţiilor în raport cu o mulţime de alte criterii
precum:
- după modul de conducere - democratice
- autoritare
- după exigenţele impuse la selectarea membrilor:
- organizaţii cu grad mare de selectivitate
- organizaţii cu grad scăzut de selectivitate
- după impunerea de restricţii:
- membrii organizaţiei pot participa la acţiunile altor
organizaţii
- membrii organizaţiei nu pot participa la acţiunile altor
organizaţii
Tema 9 SOCIOLOGIE MEDICALĂ PROF HAN VIOLETA

1. Apariţia sociologiei. Obiectul si problematica sociologiei.

August Comte este creditat drept inventatorul termenului de sociologie, el folosind


pentru prima oară acest termen în 1838, în cea de-a 47-a lecţie din volumul IV. Iniţial, el
folosise termenul de fizică socială pentru noua ştiinţă
Etimologia termenului este hibridă, provenind de la cuvântul latinesc „socio“ (social)
şi de la cel grec „logos“ (ştiinţă), sociologia fiind definită de către cea mai mare parte a
cercetătorilo drept studiul ştiinţific al vieţii sociale a oamenilor“.
În cadrul sociologiei au existat şi există o multitudine de orientări teoretice şi
doctrinare determinate de complexitatea societăţii, obiectul ei de studiu.
În ceea ce priveşte perioada constituirii sociologiei ca ştiinţă, există mai multe opinii.
Astfel, unii cercetători consideră că sociologia îşi găseşte originile în scrierile filosofice ale lui
Platon şi Aristotel. De asemeni s-a considerat că sociologia a apărut ca ştiinţă în cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, întemeietorii săi fiind consideraţi Auguste Comte, Emile
Durkheim, Gustave Tarde şi H.Spencer. O altă orientare consideră sociologia drept rezultat al
puseului empirist din ştiinţele sociale americane în perioada postbelică, în timp ce, în fine, un
alt punct de vedere propune o sociologie încă neconstituită ca ştiinţă de sine stătătoare.
Cea mai mare parte a istoricilor acestei discipline au căzut de acord asupra celui de-al
doilea punct de vedere, conform căruia sociologia s-a născut în a doua jumătate a ecolului al
XIX-lea, ca o necesitate impusă de dezvoltarea societăţii industriale moderne şi de problemele
socio-umane induse de aceasta.

Aparitia sociologiei. Condiţii socio-structurale şi epistemologice.

Sociologia a apărut în contextul dezvoltării impetuoase a gândirii umane şi totodată a


studiilor sociale impuse de revoluţia industrială şi de afirmarea societăţii capitaliste în secolul
al XIX-lea. Modificarea relaţiilor sociale şi economice, necesitatea elaborării unor teorii
privind folosirea resurselor umane în economia capitalistă pentru obţinerea unui maxim de
randament au condus la apariţia sociologiei ca ştiinţă ce avea drept obiective majore
organizarea pe baze raţionale a vieţii sociale şi soluţionarea disfuncţionalităţilor sociale.
Dezvoltarea spectaculoasă a ştiinţelor naturii în aceeaşi perioadă a creat şi condiţiile
epistemologice ale apariţiei sociologiei ca ştiinţă de sine stătătoare. Înainte de acest moment
în filosofia socială au mai fost efectuate studii asupra societăţii, dar într-o modalitate deductiv
– speculativă, care propunea modele de indivizi, fenomene sociale şi societate în ansamblu,
modele bazate pe anumite norme deduse a priori, speculativ, din raţiune.
Noul model ştiinţific propus aducea o perspectivă nouă, constatativă, descriptivă şi
explicativă cu privire la om şi societate. Obiectivul noii ştiinţe erau definirea a ceea ce sunt
omul şi societatea şi nu a ceea ce trebuie să fie. Conform acestei noi orientări, fenomenele şi
procesele sociale trebuie tratate ca fapte, adică descrise, consemnate şi explicate cauzal.
Sociologia a aplicat astfel în studiul socialului metodele propuse de ştiinţele naturii,
programul lui August Comte stabilind drept sarcina fundamentală a sociologiei studiul pozitiv
al faptelor sociale şi evidenţierea pe această cale a legilor fundamentale proprii vieţii sociale.
Emile Durkheim va fi în schimb cel care va formula regulile şi principiile metodologice ale
sociologiei, realizând în acelaşi timp şi cercetări efective în care a aplicat metoda elaborată.

Iniţiatorii sociologiei ca ştiinţă


Emile Durkheim (1858 – 1917)
Născut la Epinal, îşi face studiile la Paris, după care activează ca profesor la Bordeaux
şi la Sorbona. În 1894 publică „Les regles de la methode sociologique“, iar în 1897, „Le
suicide“. Din punctul său de vedere, sociologia trebuie să îndeplinească două condiţii pentru a
se constitui ca ştiinţă:
- să îşi definească obiectul propriu de cercetare: faptele sociale deosebite de obiectul altor
ştiinţe.
- faptele sociale trebuie observate şi explicate cu aceeaşi rigurozitate metodologică.
Cea dintâi problemă care se pune sociologului este de a defini faptul social, în acest sens
trebuind să aibă două caracteristici: să fie exterior individului şi să se impună individului cu o
forţă coercitivă.
„Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să exercite asupra individului
o constrângere exterioară, sau care este general pentru o întreagă societate dată, având totuşi o
existenţăproprie, independentă de manifestările sale individuale.“ (Durkheim). Astfel, faptul
social se delimitează în mod clar de faptul biologic, fiind reprezentare sau acţiune şi de faptul
psihic, fiind exterior individului, impunându-I-se cu o forţă de constrângere. Faptele sociale
sunt se diferenţiază şi în fapte normale şi fapte patologice, această clasificare având la bază tot
criterii statistice. Faptele normale sunt caracteristice majorităţii indivizilor în timp ce faptele
patologice sau anomice apar la un număr relativ restrâns de indivizi şi au o condiţionare
spaţio-temporală. Astfel, anumite fenomene considerate patologice, precum crima sau
suicidul, devin normale din punctul de vedere al lui Durkheim, o societate fără crime sau
sinucideri fiind imposibilă, iar aceste fapte trecând în rândul normalităţii.
După definire şi clasificare, faptele sociale trebuie supuse metodei de cercetare, prima
regulă fiind aceea de a considera faptele drept lucruri, pentru a deveni obiectivi în studiu,
eliminând subiectivismul caracteristic gândirii speculative, psihologismului şi ideologismului.
De asemeni, explicaţia faptului social trebuie să fie de ordin cauzal, această cauză fiind tot din
mediul social şi nu din cel psihologic sau biologic, air funcţia pe care o îndeplineşte trebuie să
fie tot din mediul vieţii sociale. O altă necesitate pe care metoda o impune este cercetarea din
punct de vedere statistic a faptelor sociale, precum şi stabilirea de corelaţii între diversele
tipuri de fapte sociale. El va aplica aceste reguli în celebrul studiu asupra suicidului, „Le
Suicide“.

Max Weber (1864 – 1920)


Născut la Erfurt, face studii de drept, economie, istorie şi filosofie, după care activează
ca profesor la Freiburg, Heidelberg şi Munchen. În lucrările sale abordează trei teme majore:
- natura dominaţiei
- caracteristicile raţionalităţii
- raporturile dintre idei şi interesele materiale (ideile religioase şi activitatea economică).
În definirea sociologiei, Weber va pleca de la distincţia dintre judecăţile de valoare şi
judecăţile de raportare la valori. Primele nu intră în corpul ştiinţei, în timp ce celelalte servesc
la selecţia şi ierarhizarea faptelor sociale devenite subiect al ştiinţei. A doua etapă a metodei
propuse de Weber constă în explicaţia cauzală a faptelor sociale, care trebuie să fie universal
valabilă. La acest nivel, cercetătorul trebuie să se supună principiului neutralităţii axiologice,
trebuind să dea dovadă de obiectivitate, verificabilitate independenţă şi consistenţă logică.
În viziunea lui Weber, sociologia este o ştiinţă care îşi propune să înţeleagă prin
interpretare activitatea socială şi prin aceasta să explice cauzal desfăşurarea şi efectele
activităţii sociale. Astfel, sociologia este o ştiinţă comprehensivă şi explicativă a faptelor
sociale. Ea are obligaţia înţelegerii acestor fapte şi apoi a explicării lor prin interpretare.
Sarcina sociologiei este de a reduce formele cooperării umane la o activitate comprehensibilă.
Talcott Parsons (1902 – 1979)
Născut în Colorado Springs, urmează cursurile unor prestigiose universităţi americane şi
europene, după care va activa ca profesor la Universitatea Harvard. Este principalul
reprezentant al structuralismului funcţionalist din sociologia americană, în viziunea sa,
sistemul social constând dintr-o pluritate de actori individuali incluşi într-un proces de
interacţiune şi motivaţi de obţinerea unor satisfacţii optime. El a introdus şi conceptele de rol
şi status social, statusul reprezentând poziţia individului în cadrul sistemului social, în timp ce
rolul defineşte latura dinamică a acestuia, activarea sa în viaţa socială. Astfel, acţiunea umană
este modelată de norme, valori şi simboluri sociale care delimitează comportamentul adecvat
şi permis al actorilor implicaţi în viaţa socială.
Conform lui Parsons, sistemul social se confruntă cu nevoia de integrare socială a
indivizilor şi menţinerea echilibrului funcţional, în acest scop reliefând patru funcţii: funcţia
de intergrare, de adaptare, de atingere a scopului şi de păstrare a structurilor sociale şi
atenuare a tensiunilor. Echilibrul funcţional poate fi păstrat prin socializarea valorilor şi prin
controlul social asupra indivizilor.

Sociologiile de ramură

Sociologia îşi are prin definiţie direcţionate acţiunile către viaţa socială a oamenilor,
studiind formele de viaţă colectivă, normele, valorile, instituţiile, tradiţiile şi modurile de
comportament, geneza acestora, precum şi modul în care acestea influenţează indivizii şi
existenţa lor socială. Sociologia studiază astfel manifestări sociale de tipologii diferite
(economice, politice, religioase, juridice, etice, filosofice, ştiinţifice), tratate seprat, dar
raportate prin conexiunile dintre ele la realitatea socială.
Astfel, sociologia a manifestat deschidere faţă de alte discipline sociale, dar deosebinduţse
de acestea prin modalitatea de tratare a faptelor şi proceselor, integrându-le în ansamblul vieţii
sociale. Structura şi dinamica vieţii sociale, obiectul de studiu al sociologiei, cuprind un
domeniu de probleme extrem de vast, fapt ce a condus la apariţia sociologiilor de ramură, cu
caracter aplicativ şi explicativ, numărul crescând în mod impresionant.
În conformitate cu Jan Szczepanski (1970), în sociologia actuală se pot întâlni următoarele
subramuri:
Sociologii care studiază instituţii sociale:
- sociologia politică
- sociologia dreptului
- sociologia educaţiei
- sociologia religiei
- sociologia comparativă a instituţiilor sociale
- sociologia economică
- sociologia militară
- sociologia familiei
- sociologia artei
- sociologia ştiinţei
- sociologia medicinei
Sociologii care studiază tipuri de colectivităţi:
- sociologia structurii sociale
- sociologia claselor sociale
- sociologia consensului şi a conflictului social
- sociologia grupurilor mici
- sociologia urbană
- sociologia rurală
- sociologia profesiilor
- sociologia organizaţiilor
- sociologia grupurilor etnice
- sociologia tineretului
- sociologia profesiilor
Sociologii care studiază fenomene şi procese sociale:
- sociologia comportamentului demografic
- sociologia diferenţierii şi stratificării sociale
- sociologia comportamentului deviant
- sociologia mass - media
- sociologia cunoaşterii
- sociologia informaţiei
- sociologia timpului liber
- sociologia clinică
- sociologia controlului social
- sociologia revoluţiei.
Sociologiile de ramură sunt dublate şi de discipline particulare referitoare la aceleaşi
subsisteme, concentrate pe logica particulară a domeniului respectiv, realizându-se astfel o
utilă complementaritate.
Prin dezvoltarea deosebită a sociologiei în perioada interbelică, demersurile sale teoretice
s-au înscris în cerinţele ştiinţei:
- universalism
- scepticism sistematic
- caracter dezinteresat
- atitudine impersonală
- integritate.
Aceasta este şi perioada în care sociologia se instituţionalizează. Primele catedre de
sociologie au apărut chiar din secolulal XIX-lea (1892, Universitatea din Chicago – profesor
Albion Small, 1893, Universitatea Imperială din Tokyio, 1906, Universitatea Sorbona – prof.
Emile Durkheim).. Totodată, în 1894 se înfiinţează Institutul Internaţional de Sociologie –
Paris, în 1905, American Sociological Association – Baltimore, în 1924, Nippon Shakai
Gakkai (Asociaţia Sociologilor Japonezi), iar în 1948 International Sociological Association,
cu sediul la Oslo. Primul congres mondial de sociologie a avut loc în 1949 la Zurich, sub
auspiciile ISA.
Conform Codului deontologic al sociologilor britanici, există următoarele norme:
- integritatea profesională, care presupune
- garantarea respectului intereselor specifice persoanleor afectate de cercetarea
sociologică
- prezentarea rezultatelor cercetării cu maximă rigoare şi sinceritate
- obligaţia de a-şi recunoaşte limitele competenţei profesionale
- apărarea reputaţiei disciplinei pe care o ilustrează, în relaţiile cu mass – media
- convingerea întemeiată că cercetarea întreprinsă este valoroasă din punct de
vedere ştiinţific şi social
- utilizarea metodelor şi tehnicilor de cercetare adecvate
- relaţii şi responsabilităţi faţă de participanţii la cercetare, conform cărora sociologii
trebuie:
- să fie convinşi că studiul întreprins este necesar pentru progresul cercetării
sociologice şi pentru bunăstarea oamenilor
- să dovedească responsabilitate pentru modul de utilizare a rezultatelor
cercetării
- să evite acţiunile prin care poate afecta colegii şi totodată prestigiul sociologiei
ca ştiinţă
- să se asigure că bunăstarea fizică, psihică şi socială a subiecţilor nu este
afectată în mod negativ de cercetarea sociologică
- să stabilească un echilibru optim între interese opuse
- să stabilească relaţii de încredere şi să obţină consimţământul favorabil
investigaţiei sociologice
- să explice clar obiectivele cercetării sociologice şi sursele de finaţare a
cercetării, scopul şi modalităţile de valorificare a rezultatelor cercetării
- să explice gradul de anonimitate şi confidenţialitate, dreptul lor de a refuza
înregistrarea datelor personale pe suport audio – video
- să anticipeze şi să evite efectele nefavorabile ale cercetării asupra
participanţilor la cercetarea sociologică
- să reducă la minimum neplăcerile provocate de cercetarea participanţilor, mai
ales asupra persoanelor vulnerabile
- să nu violeze regula consimţământului informat, în cazul cercetărilor camuflate
să evite manipularea experimentală a subiecţilor fără informarea acestora şi să obţină
acordul lor pentru publicarea rezultatelor cercetării,.
- anonimitatea, intimitatea şi confidenţialitatea care presupune
- respectarea anonimitatea şi intimităţii subiecţilor
- să păstreze confidenţiale informaţiile privitoare la viaţa personală a
participanţilor la cercetare
- să-şi ia măsuri pentru păstrarea în deplină siguranţă a informaţiilor
confidenţiale furnizate de participanţii la cercetare
- să se asigure că regula garantării confidenţialităţii şi anonimităţii este
respectată şi de către ceilalţi sociologi angrenaţi în cercetări
- să îşi respecte angajamentul de garantare a confidenţialităţii şi anonimităţii,
inclusiv în faţa presiunilor sistemului juridic.

2. Sociologia medicală. Subramură importantă a sociologiei.

Apariţia sociologiei medicale se bazează atât pe pluridimensionalitatea fenomenului


„sănătate“, cât şi pe ambiţia sociologiei care se dreşte, în conformitate cu dezioderatele
enunţate de întemeietorii săi, o ştiinţă a „bunăstării“ şi a „libertăţii“ umane.
Sociologia medicală a debutat practic odată cu publicarea lucrării „Le suicide. Etude
de sociologie“ (1897) a lui Durkheim, în care el distinge două tipuri de solidaritate: mecanică
şi organică.
Solidaritatea mecanică este, ca formă de integrare socială caracteristică societăţilor
primitive, definite de o minimă diviziune a muncii, omogenitate a rolurilor sociale, experienţe
de viaţă comună şi o conştiinţă colectivă puternică.
Solidaritatea organică este specifică societăţii moderne industriale cu o diviziune a
muncii sociale complexă, care presupune prin specializare şi interdependenţa între indivizi.
Membrii societăţii sunt diferiţi, fiecare având propria personalitate, iar conştiinţa colectivă
restrangându-se în favoarea celei individuale. Fiecare parte a sistemului are propria mişcare,
diviziunea complexă a muncii asigurând armonia şi coeziunea ansamblului. Indivizii
cooperează pentru realizarea unor scopuri pe care nu le pot atinge singuri, datorită diferenţelor
de rol şi a interdependenţei impuse de diferenţelor de status.
Dezagregarea relaţiilor sociale – anomia - are consecinţe negative pentru societate, dar
şi pentru persoane, acestea putând fi îminse către comiterea sucidului. Folosind date statistice,
demografice din surse autorizate, Durkheim contrazice teoriile potrivit cărora rata suicidului
este influenţată de factori geografici, climatici, biologici, rasiali sau psihologici. El a susţinut
că suicidul este un fapt social obiectiv şi poate fi explicat numai prin factori sociali. Analizând
fenomenul sinuciderii (fenomen medical şi social) Durkheim a demonstrat că acesta variază în
funcţie de un alt fapt social, integrarea şi coeziunea socială, apărând astfel cerinţa
metodologică de a explica un fapt social tot prin factori de natură socială.
Primele teorii de sociologie medicală au apărut în anii ’50 fiind elaborate de
cercetători celebri precum Parsons, Merton sau Kendall. Ei au abordat din perspectivă
sociologică aspecte ale instituţiilor de îngrijire a sănătăţii, ale rolurilor profesionale,
organizarea instituţiilor de învăţământ medical, au definit conceptele de boală şi sănătate şi au
precizat şi principalele drepturi aşi obligaţii ale statusurilor şi rolurilor de pacient şi medic.
Sociologia medicală are drept obiect de studiu fundamentele sociale ale sănătăţii şi
îmbolnăvirii, interdependenţa dintre factorii sociali şi starea de sănătate sau de boală a
populaţiei, precum şi incidenţa stării de sănătate sau de boală asupra vieţii sociale a indivizilor
şi a grupurilor umane.
Sociologia medicinei – studiază factori precum structura organizatorică, relaţiile dintre
roluri, sistemul de valori, ritualurile şi funcţiile medicinei ca un sistem de conduite (R.
Strauss, 1955)
Sociologia în medicină – integrează conceptele, principiile şi cercetările sociologice în
medicină, inclusiv educaţia sociologică a studenţilor medicinişti, studiul comportamentului
sanitar şi al epidemiologiei sociale, studiul proceselor de dezvoltare ale unei boli sau ale
factorilor care influenţează atitudinea pacienţilor faţă de boală (R. Strauss, 1972)
Sociologia sănătăţii – studiul particular al aspectelor economico-sociale ale sănătăţii,
ale locului sitemului sanitar în societate şi raporturile dintre diferitele politici sanitare
(Steudler, 1972)
Toate aceste definiţii sunt complementare, vizează aspecte particulare ale sistemelor
de sănătate şi se circumscriu sociologiei medicale.
Între obiectivele sociologiei medicale se numără:
- distribuirea bolilor în societate, în funcţie de sistemul social, mediul familial, religie, sex,
clase sociale, profesie.
- factorii sociali şi culturali legaţi de natura şi gravitatea bolii
- tipul de tratament adoptat
- elementele sociale care intervin în procesul terapeutic
- etiologia socială şi ecologia bolii
- comportamentele sociale ale terapiei şi readaptării
- medicina ca instituţie socială
- sociologia învăţământului social
- studiul variabilelor culturale ale manifestării sănătăţii şi bolii
- relaţiile medicale şi sociale în grupurile mici
- bazele economice ale serviciilor medicale
- influenţa industriilor medicale asupra stării de sănătate a populaţiei
- conexiunea dintre structura socială şi boală
- influenţa factorilor economico-sociali asupra stării de sănătate şi răspunsul societăţii la
sănătate şi îmbolnăvire.
Aceste obiective interferează cu cele ale epidemiologiei şi sănătăţii publice, dar exită
diferenţe remarcabile în ceea ce priveşte metodele şi tehnicile utilizate de foecare disciplină în
parte, precum şi direcţiile şi obiectivele cercetării.

Factorii medicali şi sociali ai dezvoltării sociologiei medicale

Sociologia medicală se va dezvolta în special în SUA, unde cercetarea organizaţiilor medicale


a reprezentat o prioritate pentru sociologie. Ulterior, după anii ’70, şi în ţările europene se va
dezvolta acest sector ştiinţific. Între factorii care au influenţat evoluţia sociologiei medicale se
numără:
- evoluţia practicii medicale
- transformarea instituţiilor de îngrijire a sănătăţii
- creşterea preţului sănătăţii şi introducerea sistemelor de asigurare a sănătăţii
- organizarea studiilor de medicină
- modificarea tabloului morbidităţii
- implicarea guvernamentală sporită în domeniul sănătăţii şi apariţia surselor de finanţare
pentru cercetarea sociologică a sistemelor sanitare.

Obiectivele sociologiei medicale

Obiectivul medical
Sociologia medicală informează asupra proceselor sociale care interferează cu
echilibrul fizic sau mental al indivizilor, aducându-şi aportul la realizarea studiilor de
epidemiologie socială, la studiul concepţiilor despre sănătate, şi al comportamentului sanitar,
în organizarea activităţii sanitareşi elaborarea politicii sanitare.

Obiectivul economic
Sociologia medicală efectuează cercetări asupra costurilor îngrijirii medicale,
consumul de medicamente, cheltuielile individuale şi de la buget referitoare la sănătate,
oferind cunoştinţe utile asupra comportamentelor sociale care influenţează producerea şi
consumul prestaţiei sanitare.

Obiectivul sociologic
Analizând problemele de sănătate, sociologia medicală vizează cunoaşterea societăţii,
domeniul medical reflectând în mod specific comportamentul individual şi al grupurilor
sociale. Studiind raportul sănătate – boală – societate, sociologia medicală încearcă să
dezvăluie acest loc particular al vieţii sociale.

Problematica sociologiei medicale


Între temele dominante ale sociologiei medicale se numără:
- conceptele socicologice de sănătate şi boală
- schimbarea socială şi dimanica timpurilor de morbiditate
- cauze sociale ale îmbolnăvirilor
- comportamentul bolnavului în spital şi în societate
- relaţiile dintre medic şi pacient
- spitalul şi pacienţii
- moartea şi starea de muribund
- comunicarea în practica medicală
- inegalitatea accesului la serviciile sanitare
- etnicitate, sănătate, asistenţă medicală
- familia şi îmbolnăvirea
- femeile ca paciente şi asistente ale bolnavilor
- persoanele în vârstă şi sănătatea
- medicina şi controlul social
- devianţă, etichetare şi stigmat social
- sistemul sanitar naţional în perspectivă internaţională (comparativă)
- profesiile medicale şi rolul lor în domeniul apărării şi promovării sănătăţii publice
- măsurarea stării de sănătate
- evaluarea asistenţei medicale.
3. Curente în evoluţia sociologiei medicale.

În sociologia medicală actuală există trei curente majore, ilustrate prin trei perspective
teoretico-metodologice. Astfel, concepţiile cu privire la locul şi rolul sănătăţii, bolii şi al
sistemului medical în cadrul social diferă în funcţie de perspectiva adoptată.
a) Perspectiva (paradigma) funcţionalistă – i-a avut ca reprezentanţi de marcă pe Durkheim,
Weber, Parsons şi Merton, care susţineau că sănătatea este esenţială pentru perpetuarea
speciei umane şi viaţa socială organizată. Pentru a funcţiona în parametri optimi,
societatea trebuie să asigure exitenţa unor persoane productive care să efetueze sarcinile
vitale. În caz contrar, se produc disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte bunul mers al vieţii
sociale, al bunăstării populaţiei, precum şi al alocării de resurse în sectoarele
neproductive. Conform funcţionaliştilor, instituţiile medicale îşi au rolul bine definit de a
diagnostica, a trata şi a încerca să vindece o afecţiune, de asemenea trebuie să prevină
apariţia bolii folosind programele de asistenţă primară şi să activeze în cercetarea
ştiinţifică în scopul eficientizării actului medical. Totodată ele devin şi instituţii de control
social, prin abilitatea de a defini comportamentele umane drept normale ori deviante.
Talcott Parsons a definit rolul de bolnav, printr-un set de aşteptări culturale ce definesc
comportamentele adecvate ori inadecvate ale persoanelor bolnave. Astfel, el consideră că
boala afectează negativ viaţa socială, impunându-se astfel un control al societăţii, rolul de
bolnav având numeroase trăsătrui comune cu rolul de deviant.
b) Perspectiva (paradigma) conflictualistă – între susţinătorii săi se numără Marx, Mills,
Waitzkin şi Therborn şi porneşte de la presupoziţia că serviciile de îngrijire medicală nu
sunt accesibile pentru toţi membrii societăţii, fără dicriminare. Astfel, serviciile de
sănătate sunt condiţionate şi de capacitatea financiară a individului, existând şi aici o
stratificare socială generatoare de inechităţi. Ei acuză reţele private de instituţii medicale,
orientate spre profit, pentru faptul că nu acordă îngrijiri şi celor de nu îşi pot permite
financiar aceste servicii. Totodată, clinicile private sunt acuzate şi de faptul că nu acordă
atenţie învăţământului medical, susţinut din bani publici în spitalele universitare,
cheltuielile acestora din urmă fiind mai mari cu 30%, faţă de cele ale unui spital obişnuit.
c) Perspectiva (paradigma) interacţionistă – promovată de Mead, Cole, Goffman, Schutz şi
Garfinkel, pretinde că boala este o etichetă atribuită unei afecţiuni. Astfel, definiţia bolii
este negociată, validată prin confirmaresau infirmarea sa de către alte persoane în procesul
interacţiunii sociale simbolice. Prin larga lor răspândire, unele afecţiuni nu sunt
considerate anormale, iar în alte cazuri, medici consideră anumite afecţiuni drept boli, deşi
există puţine argumente în ceea ce priveşte existenţa unor cauze biologice certe şi totodată
a unui tratament adecvat. De asemeni, descoperirea unui produs medicamentos înainte ca
afecţiunea pe care o tratează să fie considerată boală, a condus la etichetarea respectivei
afecţiuni. În prezent se manifestă şi procesul de medicalizare a devianţei prin care tipuri
comportamentale considerate imorale în trecut sunt privite acum drept stări patologice.
Din perspectiva interacţionistă, comportamentele sau reglementările sociale îi îndeamnă
pe oameni să se conformeze normelor sociale, să gândească, să acţioneze şi să perceapă
lucrurile în modalităţi acceptabile în cadrul unei culturi. Un rol important în cadrul acestei
perspective îl joacă şi teoria sociologică a etichetării, a rolului reacţiilor sociale faţă de
devianţă. Adepţii acestei teorii susţin că nu actul sau comportamentul unei persoane este
deviant, ci devianţa este determinată de reacţia socială la devianţă.
În ceea ce priveşte metodologia sociologică se disting două paradigme dominante în
sociologia medicală:
a) Perspectiva (paradigma) pozitivistă propune o metodologie bazată pe modelul ştiinţelor
naturii, în care sursele fundamentale ale cunoaşterii sunt inducţia teoretică sau testarea
teoriilor prin intermediul experienţei. Există astfel o distincţie clară între judecăţile de
constatare şi judecăţile de valoare. Astfel, faptele sociale sunt explicate prin alte fapte
sociale, iar cunoaşterea socială trebuie să asigure obiectivitatea discursului sociologic,
evitând explicaţiile axiologice şi bazându-se pe legi şi generalizări empirice. În sociologia
medicală, pozitiviştii au studiat influenţa variabilelor sociale asupra originii bolii.
b) Perspectiva (paradigma) interpretativă are la bază scrierile lui Max Weber, punând
accentul pe specificul subiectiv, ireductibil al faptelor sociale şi conducând la necesitatea
concentrării asupra analizării semnificaţiilor vehiculate de actorii sociali în interacţiunile
sociale. Se pune astfel accent pe distincţia dintre studiul naturii şi studiul culturii, în
sociologia medicală avându-se în vedere distincţia dintre fenomenul biofizic al bolii
(disease) şi fenomenul social al îmbolnăvirii (illness). În timp ce boala apare independent
de natura umană, fiind studiată de ştiinţa bio-medicală, analizarea reacţiei la boală a
grupurilor sociale şi trăirii în plan psihic a stării de boală aparţin psihologiei sociale şi
sociologiei. Astfel, se insistă asupra etichetării bolii şi a bolnavului şi asupra caracterului
stigmatizant al acestei etichetări.
În rândul sociologilor medicali, părerile sunt împărţite, existând fie adepţi ai uneia dintre
cele două paradigme, fie neutri care consideră ca ambele perspective au valoarea lor
explicativă, pentru diferite probleme. De asemenea, au existat şi voci care au promovat
integrarea lor în folosul ştiinţei, ele neexcluzându-se reciproc.
TEMA 10 SOC.MED.HAN VIOLETA
Boala şi sănătatea. Aspecte socio-medicale.

Conceptele de boală şi sănătate sunt concepte evaluative, fiind circumscrise de


dezvoltarea cunoaşterii biomedicale, de orientările intelectuale ale culturii, de sistemul
axiologic al societăţii. Astfel vor exista diferenţe notabile în ceea ce priveşte statutul
bolnavului şi natura stării, considerată normală sau patologică, în funcţie de tipul de societate
şi nivelul de dezvoltare la care a ajuns aceasta.
În prezent, medicii definesc boala în urma aplicării unor standarde riguroase şi a
analizării temeinice a pacientului, definind starea de boală, creând rolul său social şi astfel
legitimând comportamentul bolnavului. Există însă şi factori care afectează negativ acest
proces medico-social: divergenţe de opinii asupra diagnosticului, prognosticului, profilaxiei şi
tratamentului anumitor afecţiuni, un adevărat fenomen al modei în tratarea unor boli, precum
şi alte implicări ale socialului şi medicalului în actul medical.
Boala şi sănătatea nu pot fi deci definitie decât prin raportare la fiinţa umană privită
entitate biologică, psihică şi socială în acelaşi timp.
Conceptul de sănătate este, la fel ca şi cel de boală, unul plurisemantic, semnificaţia sa
înregistrând nuanţări în funcţie de grupuri, clase sociale sau populaţii. În domeniul medical,
sănătatea este privită de către patolog ca o stare de integritate, de către clinician ca lipsă de
simptome şi de bolnav ca o stare de bien-etre (A. Athanasiu, 1983). Sănătatea presupune mai
multe dimensiuni (C. Herzlich):
- absenţa bolii
- o constituţie genetică bună, respectiv un capital biologic înnăscut
- o stare de echilibru a organismului dată de adaptarea individului la mediul de viaţă
Factorii care influenţează starea de sănătate sunt (J. Bond, S. Bond, 1994):
- biologia umană: moştenire genetică, procese de maturizare, îmbătrânire, tulburări cronice,
degenerative, geriatrice
- mediul: apa potabilă, medicamente, poluare, salubrizare, boli transmisibile, schimbări
sociale rapide
- stilul de viată: hrană, activităţi fizice, sedentarism, tabagism, alcoolism
- organizarea asistenţei medicale: cantitatea şi calitatea resurselor medicale, accesul la ele,
relaţia dintre persoane şi resurse în asistenţa medicală.
Din punct de vedere biologic, sănătatea poate fi definită drept acea stare a unui organism
neatins de boală, în care toate organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal (organism
în homeostazie).
Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi înţeleasă drept armonia dintre
comportamentul cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii asimilate de individ, reprezentând
starea organismului în care capacitatea sa de a munci, a studia sau a desfăşura activităţile
preferate este optimă.
Există şi anumite criterii ale sănătăţii mintale (A. Ellis, W. Dryden, 1997):
1. conştiinţa clară a interesului personal
2. conştiinţa limpede a interesului social
3. auto-orientarea (capacitatea de a se conduce şi orienta singur în viaţă)
4. nivelul înalt de toleranţă a frustrării
5. acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare la incertitudine
6. angajarea în activităţi creatoare
7. gândirea ştiinţifică, realistă şi obiectivă
8. auto-acceptarea
9. angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante
10. realismul şi gândirea utopică
11. asumarea responsabilităţii pentru tulburările emoţionale proprii
12. flexibilitatea în gândire şi acţiune
13. îmbinarea plăcerilor immediate cu cele de perspectivă
Conceptul de personalitate autorealizată propus de A.H. Maslow (1976) presupune forma
supremă a sănătăţii psihice şi are următoarele caracteristici:
1. orientarea realistă în viaţă
2. acceptarea de sine, a altora şi a lumii înconjurătoare aşa cum sunt ele
3. înaltul grad de spontaneitate
4. centrarea pe probleme şi nu pe trăiri subiective
5. atitudinea de detaşare şi nevoia de intimitate
6. autonomia şi independenţa
7. aprecierea elastică a oamenilor şi lucrurilor, lipsită de stereotipii
8. existenţa experienţelor spirituale sau mistice profunde, dar nu neapărat cu caracter religios
9. existenţa unor relaţii afective intime profunde şi cu mare încărcătură emoţională,
practicate cu puţine persoane şi a unora superficiale cu un număr mare de persoane
10. identificarea cu omenirea şi existenţa unor interse sociale puternice
11. împărtăşirea atitudinii şi valorilor democratice
12. neconfuzia mijloacelor cu scopurile
13. existenţa unui simţ al umorului superior, detaşat filosofic, neostil şi nevindicativ
14. existenţa unui mare potenţial creator
15. opoziţia faţă de conformismul cultural
16. transcenderea mediului de viaţă şi neconformismul faţă de acesta.
Din punct de vedere social sănătatea este starea organismului în care capacităţile
individuale sunt optime pentru ca persoana să îşi îndeplinească în mod optim rolurile sociale
(de prieten, vecin, cetăţean, soţ, părinte, cetăţean etc.). Parsons defineşte sănătatea drept
capacitatea optimă a unui individ de a îndeplini eficient rolurile şi sarcinile pentru care a fost
socializat.
Sănătatea pozitivă are două componente (Downie, 1992):
1. bunăstarea fizică, psihică şi socială
2. fitness – forma fizică optimă incluzând cei patru S (în engleză)
- strenght – forţă fizică
- stamina – vigoare (rezistenţă fizică)
- suppleness - supleţe fizică
- skills – îndemânare (abilitate) fizică
Conform OMS (1946), sănătatea reprezintă starea de completă bunăstare fizică, mentală şi
socială, care nu se reduce la absenţa bolii sau a infirmităţii. Deţinerea celei mai bune stări de
sănătate de care este capabilă persoana umană este unul dintre drepturile fundamentale ale
omului.
Conceptul de sănătate a fost operaţionalizat pentru a fi aplicat diverselor comunităţi socio-
culturale, evaluările fiind făcute pe baza unor indici precum: morbiditatea, mortalitatea
(generală şi specifică), disconfortul, insatisfacţia, deficienţele, invlidităţile, handicapul,
indicele de dezvoltare umană.
Conceptul de boală este şi el mai multe dimensiuni. Din punct de vedere biologic, boala
este o stare a organismului sau a unei părţi din organism în care funcţiile sunt afectate sau
deranjate de factori interni sau externi.
Din perspectivă plurifactorială, boala poate fi definită drept o stare finală, rezultat al unei
combinaţii a factorilor ecologici şi comprotamentali aflaţi în interacţiune cu predispoziţiile
genetice, care plasează statistic individul într-o situaţie de risc mărit, ca urmare a unei
alimentaţii neraţionale, dezechilibrate, de lungă durată, expunerii cronice la agenţii patogeni
ai locului de muncă, stresului vieţii sau altor factori (R. Fitzpatrick, 1986).
Boala reprezintă, mai mult decât o o sumă de simptome, fiind un proces care chiar dacă nu
conduce la modificări importante structurale sau funcţionale, afectează psihicul individului ca
o reacţie la boală. Starea de boală, legitimată prin diagnostic, conduce la apariţia unui
comportament structurat în jurul acestei stări. Conştiinţa bolii conduce la manifestarea unor
stresuri psihice majore şi de lungă durată.
Se diferenţiază în acest sens anozognozia, negarea subiectivă sau nerecunoaşterea bolii şi
opusul său, hipernozognozia, respectiv supraevaluarea subiectivă a simptomelor.
Pentru dimensiunile particulare ale bolii, literatura medicală anglo-saxonă a introdus
următorii termeni:
- illness – realitatea subiectivă a bolii, ceea ce percepe bolnavul şi nu suferinţa corporală, ci
percepţia individuală a unei schimbări negative în bunăstarea sa şi în activităţile sale
sociale.
- disease – realitatea biofizică a bolii, adică anomalia funcţională a structurii sau fiziologiei
organismului.
- sickness – realitatea socioculturală a bolii, adică modelarea rolului social al bolnavului,
formele de adaptabilitate socială a maladiei ori atribuirea etichetei de bolnav persoanei
suferinde.
Boala presupune şi anumite restricţii modificând stilul de viaţă al individului şi implicit
afectând starea sa psihică:
- restrângerea sau modificarea unor activităţi motrice sau fiziologice
- limitarea sau suprimarea unor activităţi intelectuale sau profesionale
- suprimarea unor activităţi extraprofesionale
- modificarea relaţiilor intepersonale în sensul diminuării contactelor cu cei apropiaţi
- dereglarea raporturilor familiale sau conjugale
- pierderea sau reducerea capacităţii de muncă şi, implicit, a posibilităţilor asigurării
subzistenţei
- dependenţa de alte persoane, mai ales în cazul apariţiei unor infirmităţi.
Starea de boală depăşeşte astfel limita biologicului, fiind o stare socială deviantă şi de
nedorit. Prin devianţă se înţelege orice abatere de la regulile de convieţuire şi imperativele de
ordine ale unei forme de viaţă colective, iar comportamentul deviant este supus de obicei
corecţiei, tratamentului sau pedepsirii de către agenţiile de control social.
În ceea ce priveşte asocierea bolii cu devianţa Scambler (1986) propune trei modalităţi:
- considerarea bolii ca devianţă, şi astfel, pe lângă devierea de la starea normală a
organismului, starea de boală presupune şi o deviere de la normele culturale stabilite cu
privire la ceea ce se consideră sănătate, iar cel ajuns într-o astfel de stare trebuie să caute
tratamentul necesar pentru a o elimina.
- boala este o stare ce permite comportamentul deviant, făcând posibile noi modalităţi de
manifestare a acestuia. Prin asumarea noului rol de bolnav, individul trebuie îşi asume
drepturile şi îndatoririle impuse de acest rol, în caz contrar, comportmentul său deviind de
la obligaţiile de rol
- îmbolnăvirea deviantă sau stigmatizantă care poartă această etichetă pusă de nespecialişti.
Punând diagnostice în virtutea unei autorităţi dobândite, medicul capătă o putere foarte
mare din acest punct de vedere şi poate influenţa persoana etichetată.
Astfel, stigmatul unui individ ajunge să domine percepţia şi modul în care este tratat de
către ceilalţi. Astfel, statutul său deviant devine statut dominant şi influenţează în mod negativ
evoluţia sa ulterioară.
În funcţie de semnificaţia socio-culturală dobândită de boală în societate, de apartenenţa
indivizilor la medii culturale diferite variază şi reacţia acestora faţă de boală şi durere, stări
fiziologice părecum foamea sau durerea având şi determinare socio-culturală. Dacă durerea
este un indiciu al stării morbide sau premorbide a individului, atât contextul biologic cât şi cel
cultural au un anumit rol în definirea lor. Astfel, societatea în care se găseşte individul devine
factorul care condiţionează formarea tipurilor de reacţie individuală faţă de durere. Durerea
este identică la toţi indivizii având funcţia de a provoca reacţii de evitare a stimulilor nocivi
pentru sănătatea individului, dar reacţia faţă de durere este diferită, depinzând de mediul
cultural al indivizilor.
Clasificarea bolilor a ţinut cont de mai multe criterii, pentru sociologia medicală fiind
important criteriul frecvenţei şi al celor mai efecte asupra vieţii colective a oamenilor. Există
astfel mai multe clasificări:
R.M. Coe, 1970 propune urmaătoarele tipuri:
- infecto-contagioase
- cronice
- mintale
D. Field a luat în considerare patru criterii:
- durata episodului de boală
- prognosticul (posibilitatea tratamentului curativ şi întinderea lui)
- gradul de disconfort (incapacitate sau handicap provocate de boală)
- gradul de stigmatizare (potenţialul de autodegradare provocat de boală)
şi a evidenţiat astfel patru tipuri de boli:
- boli acute de scurtă durată (infecţioase: rubeolă, rujeolă, pneumonie)
- boli de lungă durată nestigmatizante (infarctul de miocard, diabetul zaharat)
- boli de lungă durată stigmatizante (cancer, SIDA, sifilis, scleroză multiplă)
- boli mintale (schizofrenia, isteria, fobiile)
Conform OMS (1990), bolile pot fi împărţite în 21 de categorii:
1. boli infecţioase şi parazitare
2. tumori
3. bolile sângelui, ale organelor hematopoietice şi tulburări ale mecanismului de imunitate
4. boli endocrine, de nutriţie şi metabolism
5. tulburări mentale şi de comportament
6. bolile sistemului nervos
7. bolile urechii şi apofizei mastoide
8. bolile ochiului şi anexelor sale
9. bolile aparatului circulator
10. bolile aparatului respirator
11. bolile aparatului digestiv
12. boli ale pielii şi ale ţesutului celular subcutanat
13. bolile sistemului osteo-articular, ale muşchilor şi ţesutului conjunctiv
14. bolile aparatului genito-urinar
15. sarcina, naşterea şi lăuzia
16. unele afecţiuni a cărăr origine se situează în perioada perinatală
17. malformaţii congenitale, deformaţii şi anomalii cromozomiale
18. simptome, semne şi rezultate imprecis definite ale investigaţiilor clinice şi de laborator
19. leziuni traumatice, otrăviri şi alte consecinţe ale cauzelor externe
20. cauze externe de morbiditate şi mortalitate
21. factori influenţând starea de sănătate şi motivele recurgerii la serviciile de sănătate.

TEMA 11 SOC.MED.HAN VIOLETA

Relaţia medic – pacient. Aspecte psiho-sociale.

Relaţia medic – pacient este una extrem de complexă, vizând aspecte culturale,
psihologice şi sociale, care vor influenţa comportamentul fiecăruia dintre cei doi actori.
Această relaţie este una care se stabileşte între membrii a două grupuri sociale distincte în
ceea ce priveşte prestigiul, puterea şi orientările lor: un grup ce oferă îngrijiri specializate unui
alt grup care solicită aceste îngrijiri de sănătate. Totodată, această relaţie se desfăşoară într-un
cadru instituţionalizat, după un anumit ritual. Astfel, în această relaţie se conturează extrem
de bine conceptele de status şi rol social.
1. Statusul social
Statusul reprezintă poziţia ocupată de o persoană sau un grup de persoane în societate,
având determinare atât pe orizontală, în ceea ce priveşte reţeaua de contacte şi schimburi cu
persoane având acelaşi nivel social, cât şi pe verticală, vizând relaţiile cu persoane aflate în
poziţii superioare sau inferioare în ierarhia socială.
Statusul social a primit din aceste puncte de vedere mai multe definiţii şi caracterizări:
- ansamblu de relaţii egalitare şi ierarhice pe care individul le are cu alţi membri din grupul
din care face parte
- prestigiu social (M. Weber, 1921)
- colecţie de drepturi şi de datorii generate de locul ocupat de fiecare individ în societate (R.
Linton, 1936)
- statusurile atribuite (vârstă, sex, rasă) diferă de cele achiziţionate (profesie, poziţie
economică, stare civilă), pentru care individul a optat şi a depus anumite eforturi (T.
Parsons, 1951)
Statusul de vârstă, cel profesional şi cel cultural evoluează împreună în copilărie, ulterior
distanţându-se şi dezvoltându-se separat. Există de asemeni, distincţii, între statusul actual şi
cel latent, posibil de actualizat în alte contexte sociale. Fiecare persoană posedă mai multe
statusuri, grupate astfel:
- Statusul biologic
- Statusul familial
- Statusul extrafamilial
Toate statusurile asociate unei persoane formează setul de statusuri proprii acesteia, între
care cel cultural, cel economic şi cel profesional au cel mai importan rol în configurarea
statusului social al persoanei respective.
Statusul profesional este cel mai important în societăţile moderne, divizându-se în:
- statusuri formale (oficiale, distribuite conform cu organigrama)
- informale (dobândite pe baza caracteristicilor persoanei)
Statusul formal face diferenţa între gradul de autoritate conferit de organizaţie angajaţilor
şi se exteriorizează printr-un set de simboluri:
- titluri profesionale
- avantaje suplimentare
- posibilitatea de a desfăşura o muncă plăcută
- condiţii de lucru luxoase
Statusul informal vizează prestigiul obţinut de angakaţi pe baza unor trăsături necerute
expres de organizaţie:
- angajaţii în vârstă şi cu mai mare experienţă sunt percepuţi cu un status mai înalt decât
ceilalţi colegi
- cei care au capacităţi speciale au de asemeni un status mai înalt
- femeile şi persoanele aparţinând unor grupuri minoritare sunt valorizaţi mai puţin
Dobândirea unui status profesional mai înalt se face pe mai multe căi:
- experienţă câştigată
- trecerea prin posturi de suport mai puţin prestigioase, care oferă posibilitatea dobândirii de
experienţă
- concursuri sau numiri în posturi noi
- calităţi excepţionale
- status privilegiat al familiei individului, relaţii sociale de suport, intervenţii de susţinere în
momentul avansării
Schimbarea statusului profesional implică şi schimbarea statusului economic (venituri şi
prestigiu social). Totodată, statusurile parţiale ale unei persoane pot fi congruente sau
incongruente, putând genera conflicte (statusul profesional cu cel familial), iar poziţiile
ierarhice intermediare determină conflicte intersatus, depăşite doar prin modul în care
persoana îşi percepe propiul status.
2. Rolul social
Rolul social reprezintă model de comportare asociat unui status, punerea în act a
drepturilor şi datoriilor prevăzute de statusurile indivizilor şi grupurilor într-un sistem social.
Învăţarea rolurilor sociale duce la formarea personalităţii şi asigură funcţionalitatea
colectivităţilor umane. Rolul social reprezintă atât comportamentul efectiv cât şi prescripţia
normativă în legătură cu acesta., fiind definit şi ca ansamblul de comportamente pe care în
mod legitim îl aşteaptă ceilalţi de la individul care ocupă un status social. În raport cu statusul
social, rolul este mai flexibil. Statusl poate rămâne neschimbat, dar rolul se poate modifica pe
măsura schimbării cerinţelor sociale. Rolurile sociale evoluează în funcţie de aşteptările
rolului (prescripţiile normative care definesc modul în care trebuie jucat un rol), iar realizarea
rolului este dependentă de cerinţele de rol, perceperea lor de către individ, trăsăturile de
personalitate ori gradul de identificare a individului cu grupul de apartenenţă.
În problema raporturilor dintre rol şi personalitate au fost distinse trei poziţii (J.
Maisonneuve, 1996):
- personalitatea nu se poate confunda cu rolurile, ea doar le transcende şi se exprimă prin
intermediul lor
- personalitatea se reduce la jocul de roluri
- personalitatea este o putere de opţiune între roluri, o sinteză a lor şi a anumitor elemente
aparte, ireductibile, constituindu-se astfel persoana (legată de o scară de valori) sau
personajul (sinteză compromisă)
Personajul exte astfel un compromis între spontaneitatea subiectului şi exigenţele sociale,
realizându-se în diverse modalităţi:
- rol stereotipizat (a trebui să fii), în strictă conformitate cu modelul şi aşteptările
celorlalţi
- mască (aparenţă), un compromis cu intenţie manipulatorie sau oportunistă
- refugiu (alibi), cu intrarea în roluri protectoare sau magice
- ideal personal (a voi să fii), trăit în mod dinamic, ca expresie a unui eu profund
Rolurile sociale au funcţia de reglare a raporturilor sociale şi de structurare a
comportamentului indivizilor în limite aşteptate de societate. Statutul social presupune
existenţa concomitentă a unui set de roluri ce pot fi sau nu congruente.Tensiunea rolului
(persoana nu poate răspunde aşteptărilor rolului) apare în situaţii precum:
- există discrepanţe între trăsăturile de personalitate şi prevederile rolului social
- apare o schimbare rapidă a rolului de la un tip de activitate la altul
- persoana este supra- ori subsolicitată în rolul respectiv.
Conflictul de rol apare atunci când individul joacă două sau mai multe roluri ale căror
cerinţe sunt contrare şi nu pot fi conciliate, singura soluţie în acest sens fiind ierarhizarea
rolurilor prin ignorarea anumitor prevederi până la o limtiă maximă.Între sursele de conflit
între roluri se numără (J. Maisonneuve):
- proliferarea rolurilor în societatea contemporană
- inconsistenţa sau echivocul poziţiilor şi al modelelor de roluri corelative
- evoluţia rolurilor în defavoarea statusurilor şi a modelelor comune
- articularea deficientă a funcţiilor
- plasarea individului într-o poziţie de intersecţie
- inaderenţa individului afectivă şi ideologică la rol
- reacţia provocată asupra individului de exigenţele incompatibile ale unui rol mixt.
Metodele de ieşire din conflictul de roluri pot fi (J.Maisonneuve):
- opţiunea pentru un rol în defavoarea altuia
- compromisul pe baza unei ierarhii între prescripţii, ori a unei alternanţe a rolurilor
- inovaţia în promovarea unui nou model de rol care conciliază aşteptările contrare,
menţinând doar o parte din aspectele rolurilor aflate în conflict
- raţionalizarea elimină antagonismul conduitelor concrete prin referirea la principii care
par să se concilieze in abstracto
- negarea conflictului în scopul protejării de anxietate şi îndepărtării scadenţei.
Astfel, conflictele între roluri devin factori de schimbare socială, având potenţial perturbator
pe paln social şi personal, provocând chiar, prin amplificare la nivelul societăţii, o revizuire a
aşteptărilor şi a datelor obiective.
Rolurile sociale pot fi şi ele impuse şi dobândite, în condiţii similare statusurilor sociale, iar
între rol şi personalitate există o strânsă interdependenţă

Statusurile sociale şi rolurile sociale în relaţia medic – pacient

În societatea actuală, medicul are un status extrem de înalt, diferenţiindu-se prin nivelul de
formaţie abstractă şi specializată, prin orientarea spre profesie, prin recunoaşterea autorităţii
depline asupra bolii şi monopolul asupra tratamentului. Monopolul asupra activităţii proprii îi
diferenţiază net pe medici de alţi profesionişti, dobândind astfel şi o autonomie extremă
asupra controlului şi exerciţiului meseriei. Statusul social al medicului este perceput de către
masa largă de persoane în asociere cu valori precum: putere, cunoaştere, devotament, eroism,
putere de sacrificiu.
Intervenind în situaţiile de criză, medicul apare într-o triplă ipostază, de om care:
- alină suferinţa
- vindecă boala
- salvează viaţa bolnavului
Medicul dobândeşte puteri magice, precum şamanii, devenind un personaj cu puteri şi
drepturi inaccesibile muritorilor de rând. Statusul înalt al medicului provine din duritatea şi
frustarea înregistrate pe parcursul pregătirii profesionale îndelungate. Totodată, la acest lucru
contribuie şi apartenenţa sa la clase sociale superioare care se datorează costurilor mari de
instruire.
Rolul social al medicului este asociat statusului său şi este caracterizat de cinci trăsături
principale (T. Parsons, 1956):
- competenţa tehnică determinată de conţinutul tehnic al ştiinţei medicale şi prioritară în
înfăptuirea eficientă a actului medical. Este asimilată încă de la începutul studiilor şi se
probează prin concursuri şi examene şi atestată de titlul profesional. Unul dintre atributele
sale, întâlnit cel mai des în cazul medicilor generalişti, este minima competenţă în
maximum de domenii medicale. Competenţa tehnică presupune şi cunoaşterea unor
noţiuni non-medicale, care au însă implicaţii profesionale ori socio-administrative pentru
bolnav (drepturi materiale şi legale, pensionări, protecţie împotriva noxelor, etc.)
- universalismul care presupune existenţa unei relaţii cu pacientul bazate pe reguli formale
şi nu pe legături personale, neputând face nici un fel de discriminare în acest sens. Există
însă şi excepţiile care confirmă regula:
1. medicina de campanie în care asistenţa medicală se acordă cu precădere gradelor
superioare
2. presiunile de natură socială cu privire la îngrijirea unor personaje cheie în viaţa
politică ori socio-economică
3. cabinetele şi clinicile particulare
- specificitatea funcţională privind îngrijirea sănătăţii şi rezolvarea cazurilor de boală, care
presupune acţiunea cu mijloace şi tehnici specifice (tehnice, psihologice, psihiatrice, etc.)
şi fără a interveni în alte aspecte ale vieţii pacientului.
- neutralitatea afectivă care impune un existenţa unei relaţii obiective şi fără implicare
emoţională. Dacă relaţia medic – pacient presupune existenţa unui anumit grad de acces
din partea medicului la intimitatea corporală şi psihică a pacientului, acest proces nu
trebuie să fie unul care să acţioneze şi în sens invers. Chiar dacă în aceste raporturi
medicul devine un surogat de părinte, frate sau prieten, el nu trebuie să se confunde cu
aceştia şi nici să judece ori să condamne bolnavul indiferent de culpa acestuia.
- orientarea spre colectivitate este obiectivul ideologiei medicale, care pune accent pe
devotamentul faţă de colectivitate şi mai puţin pe urmărirea unor profituri materiale.
Profesiunea de medic presupune, ca şi alte profesii, reuşita dar, spre deosebire de acestea
în care orientarea valorilor se face spre sine, aici este spre alţii. În plus, moralitatea
medicului este crucială în chiar legitimarea stării de bolnav a pacientului.
Rolul social de bolnav implică cinci trăsături caracteristice (I. B. Iamandescu, 1997):
- situaţia marginală a bolnavului din care rezultă instabilitate emoţională şi stări conflictuale
- pericolul care apare asupra bolnavului şi care îl determină să apeleze la mijloace şi tehnici
de protecţie, rezultând şi aici stări euforice ori sugestibilitate amplificată.
- restrângerea orizontului
- egocentrism
- anxietate şi exagerarea acţiunii factorilor de mai sus ca urmare a unei perspective
temporare de lungă durată a bolii.
Tot rolul social de bolnav, cu caracter temporar sau permanent presupune alte patru
caracteristici (Parsons):
- degrevarea de sarcinile şi responsabilităţile vieţii normale, ce se poate transforma într-un
drept în cazul în care boala nu se vindecă
- receptarea sprijinului din partea instituţiilor abilitate în acordarea ajutorului medical,
acţiune care presupune şi două extreme: exagerare ori refuz.
- dorinţa de însănătoşire ca o legitimitate condiţionată a rolului de bolnav.
- obligaţia de a căuta ajutor competent şi de cooperare cu personalul abilitat în acest sens,
obligaţie care legitimează starea de boală, anulând caracterul de devianţă al acesteia.
Prima caracteristică nu este una generalizată, aplicându-se necondiţionat în cazul bolilor
grave dar nu şi în acela al unor boli cronice ori malformaţii congenitale, în timp ce a doua
trăsătură nu este valabilă în cazul formelor uşoare de boală.
Tipul de rol social al bolii este în strânsă corelaţie cu:
- natura bolii (somatică, psihică)
- gravitatea bolii
- cronicizarea bolii
- tipul de tratament aplicat (ambulator, staţionar, spitalicesc).
Se poate vorbi în acealşi timp şi de două tipuri de pacienţi (Beckmann, 1979):
- bolnavii timizi care doresc o relaţie extrem de apropiată cu medicul curant, care să le ofere
protecţie şi compasiune pentru probleme de orice natură (personală, socio-emoţională,
etc.)
- bolnavii „suprasănătoşi“, cu grave tulburări de sănătate, dar care refuză să accepte boala şi
să consulte medicul ştiind că tratamentul nu este eficient.
Rolul social al bolnavului legitimează astfel vulnerabilitatea sa temporară sau permanentă,
totodată obligându-l să caute vindecarea şi să îşi asume incapacitatea, existând însă în acelaşi
timp şi pericolul ca pacientul să încerce să evite o serie de responsabilităţi invocând o stare de
boală mai mult sau mai puţin existentă.
Relaţia medic – pacient devine astfel şi o relaţie de roluri, asimetrică şi consensuală, în
care medicul are poziţia de superioritate, fiind elementul activ care caută soluţia la boala de
care suferă pacientul, văzut aici ca un element pasiv. Totodată, pacientul recunoaşte
autoritatea medicului, iar relaţia terapeutică se bazează pe reciprocitate, cele două roluri
alcătuind un cuplu complementar. Atitudinile pe care medicul le adoptă în cadrul acestei
relaţii pot fi:
- tutor autoritar
- mentor
- savant detaşat
- părinte bun şi protector
- avocat al „adevărului înainte de toate“
Natura relaţiei medic – pacient influenţează în mod decisiv actul terapeutic şi stabilirea
diagnosticului.
În caracterizarea relaţiei sociale medic – pacient s-au impus două puncte de vedere:
1. relaţie între doi actori sociali (T. Parsons), în care cele două roluri sunt
complementare, iar drepturile şi obligaţiile sociale prevăzute potenţează eventualul
conflict interrelaţional, fără a-l elimina în totalitate. Acest model se referă însă la
bolile acute, care în societatea actuală au cedat locul bolilor cronice, în care pacienţii
rămân în activitatea socio-economică cu responsabilităţile aferente. Prin prisma
faptului că bolile cronice sunt greu vindecabile, relaţia medic – pacient a suferit
modificări apărând şi incertitudini de ordin clinic (privind diagnosticul şi prognosticul
său) şi funcţionale (privind secretul păstrat de medic asupra diagnosticului). În acest
model de relaţie s-au diferenţiat trei situaţii, legate de simptomele organice ale
pacientului (T. Szasz, M. H. Hollender, 1956):
- activitate – pasivitate, medicul este activ, bolnavul pasiv (răni grave, comă,
anestezie)
- conducere – cooperare, bolnavul urmează sfaturi şi are raţionament (boli acute,
infecţii)
- participare reciprocă, medicul ghidează bolnavul în a-şi acorda singur ajutorul,
întâlnirile fiind ocazionale (boli cronice)
În această relaţie a fost însă omisă o a patra situaţie, în care pacientul conduce, iar
medicul cooperează, situaţie apărută în momentul în care medicul răspunde pozitiv
cererilor pacientului, scriindu-i o reţetă ori o trimitere.
Relaţia medic – pacient are şi o importantă coordonată socială, bolnavii proveniţi din
clasele medii şi înalte bucurându-se de o mai atentă îngrijire decât cei din clasele de jos,
acest aspect modificând natura raporturile existente între cei doi actori.
2. relaţie potenţial conflictuală (E. Freidson, 1970), originile stării conflictuale fiind
interesele şi perspectivele diferite avute de medic şi pacient.profesia de medic este una
dintre grupele de interes din societate, iar codurile etice şi legile care reglementează
exerciţiul medical devin mecanisme care îî protejează pe medici de ingerinţa
publicului şi de concurenţa altor profesionişti. Medicul percepe boala şi bolnavul din
perspectiva specializării sale profesionale şi va defini el însuşi conţinutul şi formele
serviciului pe care îl acordă bolnavului, în timp ce acesta din urmă îşi percepe
afecţiunea în funcţie de nevoile cotidiene şi de nivelul său cultural. Chiar dacă nu va
reuşi să îşi impună punctul de vedere în faţa medicului, bolnavul nu va fi un element
docil pe parcursul existenţei unei relaţii între el şi medic.
Situaţiile conflictuale au la origini şi alţi factori:
- tipul de activitate medicală (chirurgie, psihiatrie, neurologie, etc.)
- tipul de pacient
- tipul de boală.
De asemeni, tensiuni interrelaţionale pot apărea şi în cazul în care medicul va efectua
consultul fără acceptul pacientului, acesta putând deveni un pericol pentru anturaj (Baron,
1991):
- alcoolicul violent în stare de intoxicaţie acută
- psihoticul care poate comite suicid sau acte agresive
- toxicomanul în lipsă de drog,solicitând violent doza
- pacienţii antrenaţi într-un conflict ce poate degenera în violenţe extreme
Între priorităţile actului medical într-un astfel de caz se numără rezolvarea următoarelor
probleme:
- tulburări de comportament ale pacientului
- suferinţei bolnavului
- perturbarea ordinii publice
Priorităţile diferite ale medicului şi pacientului constituie o altă sursă importantă de
conflicte pe parcursul derulării relaţiei între cei doi. În timp ce pentru pacient prioritatea
absolută o are propria afecţiune şi tratamentul efectuat, medicul trebuie să se implice în
tratarea unui număr mai mare de pacienţi.
Tot sursă de conflicte în relaţia medic – pacient este şi diferenţa dintre cei doi actori în
ceea ce priveşte evaluarea gravităţii bolii, diferenţă ce provine din inechilibrul în cunoştiinţe
medicale şi din experienţa personală diferită a bolii. Astfel, de cele mai multe ori, medicii par
a subestima gravitatea bolii şi mai ales efectul acesteia asupra vieţii cotidiene a bolnavilor, în
timp ce pacienţii o supraestimează, considerând-o extrem de gravă.
Aşteptările contradictorii ale indicilor cu privire la comportamentul bolnavilor se
constituie într-o altă sursă de conflict între medic şi pacient. În viziunea medicilor, pacientul
ideal este cel capabil să îşi evalueze starea de sănătate cu suficient discernământ pentru a
cunoaşte problemele pe care trebuie să le supună atenţiei medicului, deci un individ cu
suficiente cunoştiinţe medicale. Acest ideal vine însă în contradicţie cu dorinţa ca pacientul să
accepte fără echivoc diagnosticul şi tratamentul prescris, iar pacientul văzut în această dublă
ipostază devine o potenţială sursă de conflict.
Din fericire însă, toate aceste surse de conflict sunt unele potenţiale, ele îmbrăcând rareori
forme deschise.
Strategiile de control în relaţia medic – pacient se împart în patru categorii (Morgan,
1986):
1. Persuasiunea - dacă pacienţii încearcă să convingă medicul că un anumit tip de tratament
este mai potrivit, prezentând informaţiile legate de boală într-un mod convenabil lor, şi
medicul va încerca la rândul său să convingă pacientul că procedeul său este cel mai bun
prin copleşirea sa cu dovezi sub formă de analize de laborator ori exemple din experienţa
anterioară şi nu acceptă sugerarea de proceduri de către pacient.
2. Negocierea – procesul prin care medicii şi pacienţii ajung la un compromis, de obicei în
ceea ce priveşte durata programului de tratament.
3. Incertitudinea funcţională – în momentul în care există siguranţă privind evoluţia unei boli
ori succesul unei terapii, medicul poate menţine incertitudinea pacientului, în scopul
economisirii de timp, evitării unor scene emoţionale, ori al menţinerii autorităţii asupra
pacientului.
4. Comportamentul non-verbal – joacă un rol important în desfăşurarea acestei relaţii şi în
influenţarea calităţii informaţiei communicate. Aceste tehnici non-verbale servesc la
controlul consultaţiei, ori pentru a indica sfârşitul acesteia. Din punctul de vedere al
comportamentului non-verbal, medicul ocupă poziţia dominantă, conducând dialogul şi
semnalând intrarea ori ieşirea pacientului, posibilitatea acestuia din urmă de a influenţa în
vreun fel conversaţia depinzând de nivelul cunoştiinţelor medicale pe care le posedă, de
gradul de disconfort creat de boală, precum şi de capacitatea de a-şi exprima trăirile, dar şi
de bunăvoinţa medicului.
Consultaţiile au fost şi ele împărţite în două categorii ce se deosebesc prin oportunitatea
acordată participării pacienţilor (Byrne, Long, 1976):
- centrate pe medic, caracterizate prin abordare directă, utilizarea unui interviu strâns
controlat care ţinea la stabilirea diagnosticului într-un timp cât mai scurt, iar pacientului i
se refuză posibilitatea discutării simptomelor, problemelor şi angoaselor.
- centrate pe pacient, în care medicul acordă mai mult timp pacientului şi tuturor
problemelor acestuia, acest model tinzând spre extindere, dar având şanse reduse
deocamdată datorită presiunii timpului.

Prescrierea reţetelor medicale este o trăsătură generală a practicii medicale, îndeplinind


funcţii sociale importante în relaţia medic – pacient. Astfel, medicul poate prescrie reţete
pentru a-şi satisface aşteptările pacientului, aşa cum le percepe el, poate scurta durata unei
consultaţii şi în acelaşi timp, poate influenţa comportamentul pacientului dincolo de relaţia
directă între ei.
În prezent, s-a înregistrat o importantă sporire a participării pacientului la actul
medical, datorită acumulării de cunoştiinţe medicale în rândul pacienţilor. Acest lucru reflectă
importanţa acordată de mass-media bolii şi sănătăţii şi, în consecinţă, creşterea
responsabilităţii indivizilor în legătură cu propria sănătate. De asemeni, acceptarea ideii că
medicii trebuie să se comporte şi ca educatori în problemele de sănătate au condus la
modificarea raporturilor medic – pacient.
Pentru optimizarea relaţiilor medic – pacient, a fost elaborat chiar un cod de conduită
(I. Saas, 1995):
A. Reguli pentru cetăţeni privind îngrijirile medicale
1. consultaţi un expert medical experimentat şi demn de încredere
2. dezvoltaţi-vă simţul responsabilităţii şi competenţa pentru a înlătura riscurile medicale
3. utilizaţi din plin medicina preventivă şi predictivă
4. profitaţi de îngrijirile medicale de vârf, dar fiţi atenţi la limitele şi riscurile oricărei
intervenţii medicale.
5. cereţi informaţii şi sfaturi experţilor medicali şi fiţi-le un partener loial
6. definiţi-vă sensul calităţii vieţii, valabil din copilărie până la bătrâneţe, pentru perioadele
de boală şi de sănătate şi bucuraţi-vă de ea
7. pregaătiţi un testament biologic şi desemnaţi pe cineva pentru a lua decizii dacă veţi
deveni dependent
8. folosiţi în mod responsabil resursele medicale comune
B. Reguli pentru personalul medical
1. trataţi fiecare pacient ca pe o persoană, nu ca pe un caz
2. ajutaţi pacienţii să îşi dezvolte competenţa lor medicală pentru a elimina riscurile
medicale
3. integraţi statusul de valori al pacientului în statusul său clinic din diagnosticul diferenţial
şi pentru a stabili prognosticul
4. cunoaşteţi avantajele, limitele şi riscurile medicinei de vârf şi discutaţi-le cu pacienţii
5. fiţi un partener cometent în relaţiile cu pacientul şi respectaţi-I punctele de vedere şi
valorile sale
6. preocupaţi-vă permanent de perfecţionarea pregătirii voastre profesionale şi oferiţi cele
mai bune servicii clinice şi personale pacienţilor
7. ajutaţi pacientul să îşi pregătească un testament biologic (privitor la donarea de organe) şi
colaboraţi cu cei apropiaţi lui, în interesul său.
8. folosiţi în mod responsabil resursele medicale comune.
TEMA 12 SOC .MED.HAN VIOLETA

Comunicarea şi rolul său în practica medicală

Procesul comunicării reprezintă transmiterea, recepţionarea, stocarea, prelucrarea şi


utilizarea informaţiilor, fiind caracteristică individului şi societăţii în toate etapele dezvoltării.
Prin comunicare omul dispune de principalul mijloc de socializare, în timp ce sistemele şi
structurile sociale îşi menţin stabilitatea şi îşi realizează finalităţile prin intermediul reţelelor
de comunicaţie disponibile.
Claude Shannon (1948) emite prima teorie matematică a comunicării, conform căreia
cel mai elementar act al comunicării presupune existenţa unui emiţător, care utilizând un
limbaj codifică un mesaj pe care îl transmite printr-un canal de comunicare spre un receptor
ce primeşte mesajul în decodifică şi îi înţelege sensul. Există de asemenea şi răspunsul
receptorului la mesajul primit, fiind vorba de feedback.
În cercetările asupra comunicării au fost emise şi şapte axiome ale acestui proces:
1. Comunicarea este inevitabilă atâta timp cât între doi interlocutori comunciarea nu
se limitează la componenta verbală, ci include procesul complex al mişcării
corporale voluntare sau involuntare, al gesturilor, privirii, tăcerii, spaţiului
individual, vestimentaţiei, toate acestea având o valoare comunicativă foarte
bogată.
2. Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional, cel de-al
doilea oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui dintâi.
3. Comunicarea este un proces continuu, care nu poate fi tratat în termeni de cauză –
efect sau stimul răspuns.
4. Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie o formă analogică.
5. Comunicarea este ireversibilă.
6. Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau
complementare.
7. Comunicarea presupune procese de ajustare şi acordare.
Procesul de comunicare presupune şi existenţa unor scopuri, care au fost reliefate de
N. Stanton (1995):
- să fim recepţionaţi (auziţi sau citiţi)
- să fim înţeleşi
- să fim acceptaţi
- să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine)
E. La Monica (1994) propune alte nouă scopuri ce pot fi găsite în procesul
comunicării:
1. a învăţa, transmite sau primi cunoştiinţe
2. a influenţa comportamentul cuiva
3. a exprima sentimente
4. a explica sau a înţelege propriul comportament sau al altora
5. a întreţine legături cu cei din jur sau a te integra într-o colectivitate sau grup social
6. a clarifica o problemă
7. a atinge un obiectiv propus
8. a reduce tensiunile sau a rezolva un conflict
9. a stimula interesele proprii sau ale celor din jur
Clasificarea comunicării a pornit de la două tipuri principale:
- comunicarea verbală
- comunicarea non-verbală,
Fiecare categorie poate avea două subgrupe:
- comunicare într-un sens
- comunicare în ambele sensuri (cu feedback)
Comunicarea verbală include tot ceea ce este scris sau spus, mijlocind schimbul de
semnificaţii în societate şi reprezantând o paradigmă a tuturor celorlalte forme de
comunicare umană. În comunicare, limbajul are şase funcţii, conforme cu cele şase
elemente ale procesului comunicativ – emiţător, transmiţător, referent (realitatea la care se
referă mesajul), codul, canalul şi destinatarul – (R. Jakobson, 1964):
1. Funcţia emotivă – exprimă direct atitudinea vorbitorului faţă de cele spuse de el
2. Funcţia conativă sau persuasivă – urmăreşte obţinerea unui anumit tip de răspuns din
partea destinatarului
3. Funcţia referenţială – denotativă sau cognitivă vizează referentul, interesul fiind pentru
semnificaţia, conţinutul exprimat
4. Funcţia fatică – se referă la controlul canalului de comunicare dintre cei doi
interlocutori.
5. Funcţia poetică – vizează mesajul, modul de exprimare şi forma care reţin atenţia la fel
de mult ca şi conţinutul cognitiv al mesajului
6. Funcţia metalingvistică – se referă la codul utilizat, manifestându-se atunci când în
comunicare apare necesitatea atenţionării în legătură cu codul utilizat.
Aceste funcţii coexistă în orice tip de comunicare, într-un mesaj predominând una
dintre ele, care determină, de altfel, şi structura verbală a acestuia.
În comunicare, vorbitorul realizează trei tipui de acte (I.L. Austin):
- acte locuţionare, privind realitatea propriu-zisă a unui mesaj
- acte ilocuţionare, privitoare la scopul şi stitudinea emiţătorului faţă de receptorul
mesajului
- acte perlocuţionare, referitoare la influenţa exercitată de vorbitor asupra receptorului prin
mesajul emis.
O altă caracteristică a limbajului este productivitatea sa, orice utilizator putând construi
mesaje inteligibile pentru orice recpetor aparţinând aceleiaşi comunităţi lingvistice, cu privire
la orice subiect, real sau imaginar. Astfel pot apărea şi mesaje sau relatări in absentia despre
evenimente ori situaţii, generatoare ale unei subclase degradate de mesaje, zvonurile sau
minciuna. Folosirea minciunii are anumite raţiuni, pe lângă cele legate de obţinerea unor
avantaje personale existând şi unele chiar altruiste.
Între limbajul scris şi cel oral există câteva deosebiri definitorii:
- limbajul scris exprimă în cele trei dimensiuni ale spaţiului ceea ce limbajul fonetic
exprimă în unica dimensiune a timpului (A. Leroi-Gurham, 1983)
- limbajul scris privilegiază raţionamentul, rigoarea termenilor, formulările clare
- comunicarea scrisă implică formulări definitive, exclude negocierea sensurilor între
emiţător şi receptor, aceştia putând fi separaţi în spaţiu şi timp, este logică, precisă şi
suficientă sieşi
- limbajul oral are un registru mai larg de manifestări, prin intermediul factorilor extra şi
paralingvistici care îl însoţesc, prin influenţa decisivă a cadrului situaţional în care are loc
comunicarea
- limbajul verbal are o forţă de sugestie mai mare, fiind generator chiar de efecte hipnotice
în anumite condiţii
- limbajul verbal primeşte particularităţi şi nuanţe în funcţie de sexul, vârsta şi statusul
social al interlocutorilor
Situaţiile de comunicare influenţează utilizarea limbajului verbal, elementele esenţiale
fiind: rolurile sociale, cadrul fizic, cadrul social, contextul lingvistic şi extralingvistic şi
momentul desfăşurării comunicării, între acestea trebuind să existe o anumită compatibilitate
în scopul unei comunicări eficiente.
- în funcţie de rolul jucat, vorbitorul alege anumite registre de vorbire
- în funcţie de relaţia de rol, vorbitorul alege registrele de vorbire adecvate, deduse din
practica socială şi culturală, alternându-le în funcţie de rolurile pe care le adoptă
- comunicarea prin limbaj verbal se asociază comunicării prin mijloace nonlingvistice, cu
metacomunicarea de relaţii interpersonale şi poate atinge performanţe superioare când se
întemeiază pe modalităţi extralingvistice (expresii ale trăirii).
Comunicarea non-verbală însoţeşte limbajul verbal, comunicând o serie de informaţii
despre emitent, vocea acestuia putând oferi date despre starea sa de sănătate, originea
socială, geografică, starea de spirit din acel moment. Informaţiile verbale sunt însoţite de
un ansamblu de procedee non-verbale (gesturi, mimică, manifestări vocale, accent,
intonaţie, ritm, pauze etc.) care contribuie la precizarea intenţiei vorbitorului.
Aceste mijloace non-verbale au fost grupate în opt tipuri (N. Hayes, S. Orrel, 1997):
- paralimbaj
- contact vizual
- expresii faciale
- postură
- gesturi
- atingere
- proximitate
- îmbrăcăminte
O altă categorisire a indicilor non-verbali (N. Stanton, 1995)
- expresia feţei (zâmbet, încruntare)
- gesturi (mişcarea mâinilor şi a corpului)
- poziţia corpului (în picioare sau aşezaţi)
- orientarea (cu faţa sau spatele la interlocutor)
- proximitatea (distanţa faţă de interlocutor)
- contactul vizual (privirea îndreptată sau nu spre interlocutor)
- contactul corporal (atingere, bătaie pe umăr)
- mişcări ale corpului (indică aprobarea sau dezaprobarea, încurajare)
- aspectul exterior (înfăţişarea fizică, vestimentaţia)
- aspectele non-verbale ale vorbirii (variaţii de volum şi tonalitate)
- aspectele non-verbale ale scrisului (aşezare, acurateţe, organizare, aspect vizual general)
În categoria limbajelor non-verbale se mai înscriu:
1. limbajul tăcerii – formă de limbaj cu profunde semnificaţii comunicative. Tăcerea
presupune mai multe stări: neştiinţa răspunsului la o întrebare, plicitseală, meditaţie, ascultare.
Ascultarea nu este un proces pasiv, el presupunând înţelegerea, interpretarea şi integrarea
informaţiei primite în modelele de cunoaştere proprii, dar există şi posibilitatea ca individul să
se gândească la altceva în timpul ascultării, ori să se conceapă propriul răspuns, neglijând
astfel ascultarea eficientă.
Ascultarea atentă prespupune şi efecte benefice:
- încurajarea celorlalţi
- obţinerea întregii informaţii
- ameliorarea relaţiilor cu ceilalţi
- rezolvarea problemelor
- o mai bună înţelegere a oamenilor,
altfel spus, un bun ascultător câştigă:
- informaţie
- înţelegere
- receptare (ascultare) reciprocă
- cooperare
3. Limbajul spaţiului – obiectul de studiu al proxemicii (disciplină fondată în anii ’60 de
Edward Hall), ştiinţă care studiază proprietăţile comunicaţionale ale spaţiului şi
modalităţile de folosire optimă a acestor proprietăţi. Conform acestei ştiinţe, fiecare
individ are tendinţa de a-şi marca imaginar un spaţiu personal, considerându-l o prelungire
a propriului corp. Încălcarea acestui spaţi îi creează disconfort individului, îl lezează şi
poate crea chiar stări conflictuale. În scopul evitării acestor situaţii fiecare individ îşi
construieşte un spaţiu tampon între el şi celelalte persoane sau locruri, cu o anumită
permeabilitate, mărime sau formă, cu importante funcţii psihosociale: protecţie, intimitate,
siguranţă, odihnă, reverie etc. Acest spaţiu poate fi împărţit în patru zone distincte, fiecare
având la rândul său două subzone, una apropiată şi una îndepărtată:
Zona intimă – se întinde de la suprafaţa corpului până la distanţa de 46 cm, fiind cea mai
importantă şi mai apărată de către om, fiind permis accesul doar celor apropiaţi
- emoţional. Favorizează comunicarea tactilă şi olfactivă. Subzona apropiată se întinde până
la 15 centimetri de corp, ea fiind penetrată doar în timpul contactului fizic (raporturi
sexuale sau luptă). Mesajele transmise în acest caz sunt puternic colorate afectiv.
- Zona personală – cuprinsă între 46 şi 122 cm, include o subzonă apropiată (46 – 75 cm) în
care intră prietenii şi persoanele pe care le simpatizăm şi o subzonă îndepărtată dedicată
indivizilor întâlniţi la reuniuni prieteneşti ,oficiale ori ceremonii. Distanţa asigură
protecţia faţă de atingerea celorlalţi şi comunicarea verbală optimă, mesajul olfactiv
rămâne perceptibil, contactul vizual devine mai bun, iar limita extremă a zonei permite
stabilirea unui contact fizic direct pe un teritoriu relativ neutru (strângerea mâinii).
- Zona socială – cuprinsă între 122 şi 369 cm, include o subzonă apropiată (122 – 220 cm)
care presupune comunicarea verbală clară, evitarea contactului fizic printr-o serie de
bariere şi o subzonă îndepărtată (220 – 369 cm), care sugerează şi o distanţă ierarhică.
Transgresarea acestor limite presupune situaţii cu totul speciale.
- Zona publică – peste 360 cm, corepsunzătoare aunci când ne adresăm unui grup mare de
oameni, iar comunciarea îşi pierde caracterul interpersonal. În acest caz volumul vocal al
vorbitorului creşte în timpul comunicării, el neputând controla vizual fiecare interlocutor,
dar poate urmări recţia acestora. Include şi subzona 360 – 75 cm în care se poate recepta
optim reacţia publicului, dupăaceastă distanţă feedback-ul diminuându-se progresiv.
Există cazuri în care zonele intime sunt invadate de necunoscuţi, indivizii adoptând un
comportament de autoapărare ale cărui reguli au fost enunţate de Allan Pease (1993):
1. Nu ai voie să vorbeşti cu nimeni, nici chiar cu cei pe care îi cunoşti
2. Trebuie să eviţi ca privirea ta să se întâlnească cu privirile altora
3. Să păstrezi o expresie de jucător de poker, fără a afişa vreo emoţie
4. Dacă ai o carte sau un ziar să dai impresia că eşti cufundat în citirea lor
5. Cu cât aglomeraţia este mai mare, cu atât îţi poţi permite mai puţine mişcări ale
trupului
6. În ascensor să urmăreşti cifrele care indică etajele.
Distanţele spaţiului personal variază şi în funcţie de factori sociali, culturali, demografici
etc.
4. Paralimbajul include aspectele nonverbale ale vorbirii care dezvăluie o serie de
informaţii despre vorbitor, despre emoţiile şi sentimentele sale, precum şi despre
atitudinea sa faţă de mesajul verbal pe care îl transmite. Între elementele de paralimbaj
se remarcă tonul vocii, intensitatea vorbirii, timbrul vocii, ritmul sau fluenţa vorbirii.
Toae acestea furnizează date extrem de utile despre calităţile psihice ale vorbitorului şi
despre starea în care acesta se află în momentul comunicării (nesiguranţă, anxietate,
nelinişte, furie, spaimă etc.)
5. Contactul vizual – are un poate cel mai important rol în emiterea şi receptarea
semnelor interpersonale, pentru că:
- multe din aprecierile noastre cu privire la alte persoane se bazează pe durata şi timpul
contactului vizual pe care îl avem cu acestea
- este un puternic indicator al stărilor interioare
- are o mare putere de influenţare a sentimentelor
Contactul vizual urmează o serie de reguli sociale nescrise care stabilesc, în funcţie de
circumstanţe, timpul cât putem privi o persoană fără a-i provoca iritare sau reacţii ostile.
Durata medie a privirii unei persoane necunoscute este de 1,28 secunde, peste această
limită putând fi interpretată ca un act de agresiune şi determinând reacţii ostile. Într-o
conversaţie obişnuită, modul de a privi este în relaţie cu interesul acordat interlocutorului.
Fără contact vizual nu se poate ghici întreg conţinutul mesajului, totodată acest contact
denotând şi relaţia socială întreţinută cu interlocutorul. O durată mai mare a contactului
vizual presupune dorinţa de intimitate, în timp ce evitarea contactului vizual conduce la o
relaţie de inamiciţie. Un alt criteriu privind reacţia determinată de contactul vizual este cel
oferit de dilatarea pupilei, proces determinat şi de sentimentele pe care le încercăm în
legătură cu persoana privită. Contactul vizual îndeplineşte patru funcţii în comunicare:
1. reglarea fluxului conversaţiei
2. furnizarea de feed-back
3. semnalarea naturii relaţiei
4. exprimarea emoţiei
6.Expresia facială
Faţa reprezintă cel mai puternic mijloc non-verbal de comunicare, musculatura feţei conferind
o mobilitate ce exprimă o gamă variată de reacţii, emoţii, sentimente. Au fost distinse 21 de
tipuri de trăsături faciale (Paul Eckman, 1978), împărţite în trei grupe:
- statice (structura osoasă a feţei)
- mobile dar lente (pigmentaţia pielii, dentiţia, ridurile, relifeul feţei)
- rapide (temperatura, culoarea, poziţia feţei)
Faţa omenească poate furniza 18 tipuri de informaţii, printre care: temperament, inteligenţă,
emoţie, dispoziţie, vârstă, starea sănătăţii.
Totodată s-a demonstrat că multe dintre expresiile emoţionale de bază sunt înnăscute,
manifestându-se similar la indivizi aparţinând unor medii culturale diferite, precum şi la
persoane care nu au avut posibilitatea de a şi le însuşi prin învăţare. Emoţiile sunt astfel
definite drept fenomene psihologice şi comportamentale care:
a) se produc în situaţii repetabile la aceste situaţii
b) implică aprecierea şi reacţiile la aceste situaţii
c) au un debut brusc
d) au în general durată scurtă
e) sunt percepute ca reacţii involuntare
f) sunt prezente şi la alte primate
g) au elemente comune într-un anumit context, dincolo de diferenţele individuale produse de
ereditate sau educaţie
Emoţiile fundamentale au un număr variabil:
1. fericire
2. mirare
3. furie
4. tristeţe
5. dezgust
6. teamă
7. dispreţ (Eckman, 1984)
8. ruşinea
9. culpabilitatea
10. bucuria (Izard, 1990)
Pe lângă acestea există şi emoţii complexe sau mixte,alcătuite din combinarea celor de bază
(gelozia = teamă + furie; anxietatea = teamă + culpabilitate + tristeţe + ruşine). Aceste emoţii
sunt comune tuturor indivizilor, indiferent de mediul social şi cultural din care provin, dar
gradul de expresivitate facială variază. Au fost astfel diferenţiaţi:
- internalişti – persoane cu feţe relativ inexpresive şi reactivitate fiziologică internă mare
- externalişti – indivizi cu feţe expresive şi reactivitate fiziologică redusă.
Expresiile universale de bază pot fi controlate conştient, în trei situaţii:
- conformarea la regulile culturale de exprimare a emoţiilor
- autoprezentarea într-o lumină favorabilă
- tendinţa de a înşela pe cineva
Controlul expresiei faciale şi astfel al informaţiei afective exprimate include trei forme:
- inhibarea reacţiei
- exagerarea reacţiei
- mimarea reacţiei contrare.
7. Atitudinile şi poziţiile corporale
Poziţia corporală indică şi ea, involuntar uneori, indicii privind starea psiho-socială a
individului. Astfel, modul în care stăm în picioare, stăm aşezaţi sau ne mişcăm transmit o
serie de atitudini complexe, printre care pot fi remarcate cu uşurinţă starea socială, dorinţa de
dominaţie, supunerea, ostilitatea, teama etc.
8. Gesturile
Gesturile sunt modalităţi obişnuite de comunicare non-verbală a informaţiilor, avand în
cea mai mare măsură semnificaţie universală. Totuşi, există gesturi cu o determinare
culturală specifică, caracteristice aşadar anumitor grupuri socio-culturale. Gestul poate fi
deliberat (comunică ceva), spontan (rezonanţă a stărilor emoţionale) sau poate fi simulat.
Gesturile se manifestă din copilărie, finnd expansive şi imitative, comunicarea prin gesturi
fiind asimilată înainte de cea verbală, ulterior învăţându-se gesturile implicate în
conduitele civilizate, cele legate de statusuri şi roluri sociale, reverenţioase, legate de
relaţiile dintre sexe.
Gesturile servesc la îndeplinirea a cinci scopuri ale comunicării (N. Stanton, 1995):
1. comunicarea informaţiei – completând înţelesul cuvintelor sau înlocuind discursul
2. comunicarea emoţiei
3. susţinerea discursului – corelându-se cu acesta
4. exprimarea imaginii de sine – cu diferenţe între intro- şi extrovertiţi
5. exprimarea prieteniei

9. Atingerea
Este în strânsă corelaţie cu ideea de spaţiu personal şi chiar dacă este considerată cea mai
veche formă de comunicare, atingerea corpului de către diferite persoane este permisă
extrem de selectiv. Dacă mâinile sunt permise atingerii de către persoane chiar atunci
cunoscute, faţa, trunchiul, gâtul sunt interzise străinilor. Culturile occidentale prevăd
norme ce au stabilit zonele corpului ce pot fi atinse de către anumite persoane, în anumite
împrejurări, existând diferenţe privind vârsta, sexul, statusul social ori gradul de apropiere
al interlocutorului.
Funcţiile comunicării tactile se împart în cinci categorii (S. Jones, E. Yarbrough, 1987)
1. atingeri care transmit emoţii pozitive – exprimă afecţiune, căldură
2. atingeri în joacă –exprimă încurajare, apropiere, solidaritate
3. atingeri de control – dirijează comportamentul sau atitudinea persoanei atinse
4. atingeri rituale – exprimă formă de salut, de respect
5. atingeri în alt scop decât comunicare – ajutor, control fiziologic, nu au drept scop
comunicarea, dar transmit şi o serie de informaţii afective
În ultimul timp se discută şi despre atingerea terapeutică, întâlnită în cadrul terapiei
bioenergetice.

10. Indiciile non-verbale ale comunicării


Indiciile non-verbale al comunicări au fost clasificate în cinci grupe (N. Hazes, S. Orrel,
1997):
1. Simboluri – acţiuni sau gesturi non-verbale cu o semnificaţie explicită, ce poate fi
exprimată şi verbal
2. Ilustratorii – gesturi şi acţiuni non-verbale ce însoţesc şi completează comunicarea
verbală
3. Manifestări specifice – indici non-verbali ce dezvăluie stările afective
4. Elemente de reglaj – gesturi şi acţiuni non-verbale ce controlează şi întreţin
comunicarea
5. Elemente de adaptare – mişcări şi gesturi ce răspund unor necesităţi umane şi care ne
permit adaptarea la anumite situaţii.
Comunicarea non-verbală este frecvent întrebuinţată în procesele de instruire,
învăţământ, artă dramatică şi medicină. Între indivizi există diferenţe semnificative
privind comportamentul non-verbal sau stilul non-verbal de comunicare, de asemeni
există corelaţii strânse şi între indicii non-verbali utilizaţi în comunicare, precum şi între
mesajul verbal şi cel non-verbal transmis de individ. Între nivelul de pregătire, statusul
social şi disponibilităţile de vorbire ale unei persoane şi numărul de gesturi utilizate de ea
pentru a transmite un mesaj există de asemeni o strânsă legătură.

Comunicarea in relaţia medic – pacient

Proces cheie în medicină, comunicarea îmbracă mai multe forme şi poate fi întâlnită în
diverse situaţii, cea mai importantă dintre ele fiind fără îndoială cea între medic şi pacient,
care furnizează o mare parte din datele necesare stabilirii diagnosticului. Totodată,
comunicarea devine chiar unica modalitate de tratament în cazul unor boli cronice, prin
sfaturi, suporturi, informaţii găsindu-se stilul de viaţă impus de boală. Ameliorarea relaţiei de
comunicare între medic şi pacient presupune înţelegerea complexităţii şi subtilităţii
comportamentelor interpersonale (B.H. Doblin, D. Klamen, 1997). Între cauzele insuficientei
comunicări între medic şi pacient se numără:
1. Atitudinea profesională – mulţi medici afirmând că timpul consultaţiei trebuie redus în
favoarea educaţiei de specialitate. Dacă unii medici nu oferă informaţii pacienţilor,
considerând că acestea le-ar putea afecta psihicul, o altă categorie de medici consideră
comunicarea informaţiilor legate de boală către pacient, indiferent dacă au fost sau nu
solicitate, drept o parte integrantă a îndatoririlor lor. Dacă în primul caz se poate vorbi
despre o delimitare clară a rolurilor, de control asupra consultaţiei şi de accentuare a
distanţei dintre ele, în a doua categorie se regăseşte deja o relaţie de reciprocitate, medicul
recunoscând în pacient un factor activ pe tot parcursul desfăşurării relaţiei medicale.
2. Stiluri de interviu – s-au diferenţiat mai multe stiluri de interviu, printre care se numără:
birocratic (cel mai comun, sondaj eficient, limitare a sensibilităţii pacientului,
nediferenţiere în funcţie de pacient), orientat spre persoană (empatia şi conştientizarea
sentimentelor pacienţilor sunt obiectul comunicării), orientat spre pacient, orientat spre
medic.
3. Problema incertitudinii – este des întâlnită în cazul bolilor cronice, unde etiologia lor nu
este suficient cunoscută, astfel neputându-se oferi informaţii satisfăcătoare. Menţinerea
incertitudinii este şi o practică de menţinere a controlului asupra pacientului şi
tratamentului.
4. Neîncrederea pacientului – la această neîncredere o contribuţie importantă îşi aduce şi
diferenţierea socială impusă de medici în procesul de comunicare a informaţiilor legate de
boală, dar şi modul în care se răspunde pacienţilor ce solicită informaţii.
5. Perspective diferite ale medicului şi pacientului – perspectiva medicului se îndreaptă spre
raţionamentul ştiinţific şi datele psiho-clinice în evoluţia bolii, în timp ce pacientul acordă
importanţă experienţei subiective a bolii şi semnificaţiei duratei acestei experienţe.
6. Dificultăţi legate de înţelegere şi memorie – apar atunci când informaţiile furnizate pe
parcursul consultaţiei nu sunt înţelese ori sunt uitate într-un timp relativ scurt după
consultaţie. Între factorii care contribuie la aceste aspecte se numără vocabularul tehnic al
medicilor, agitaţia pe care o produce vizita medicală, cantitatea prea mare de informaţie
furnizată uneori de către medic, chiar şi într-un limbaj comun, selecţia convenabilă a
informaţiei de către pacient.
Efectele comunicării adecvate în practica medicală:
1. Controlul durerii postoperatorii – fenomen fiziologic identic la toţi indivizii, durerea
presupune, pe lângă „senzaţia de durere“ cu răspunsurile ei imediate şi o serie de stări
afective asociate în „experienţa durerii“. Comunicarea cu pacienţii înainte de actul
operator reduce atât nervozitatea acestora, care este legată de durere, cât şi durerile
postoperatorii, contribuind la îmbunătăţirea stării lor fizice.
2. Reducerea anxietăţii şi stresului preoperator – neliniştea dinaintea intervenţiei chirurgicale
influenţează starea pacientului, uneori fiind necesară mărirea dozei de anestezic. O bună
comunicare cu pacientul înainte de actul operator contribuie la optimizarea stării
fiziologice generale a pacientului, la reducerea stresului şi la scăderea complicaţiilor
somatice care survin după operaţie.
3. Respectarea indicaţiilor medicale – mulţi pacienţi nu respectă întru totul recomandările
medicului privind tratamentul pe care trebuie să îl urmeze. La originea acestei atitudini se
găsesc doi factori principali, calitatea consultaţiei şi durata tratamentului, dar şi lipsa de
comunicare dintre medic şi pacient. Nerespectarea indicaţiilor medicale creşte astfel
atunci când medicul nu oferă explicaţii privind natura şi cauzele bolii ori când manifestă
dezinteres în implicare pacientului într-o relaţie de colaborare având drept scop
ameliorarea stării de sănătate. S-a realizat astfel un model de coparticipare la decizia
privind tratamentul adecvat (C. Charles, 1997):
a) medicul şi pacientul sunt participanţi în luarea deciziilor medicale
b) ei trebuie să îşi transmită reciproc informaţiile pe car ele deţin
c) ei trebuie sa facă paşi în direcţia consensului necesar pentru aplicarea metodei de
tratament adecvată
d) ei trebuie să ajungă la un acord asupra tratamentului aplicat.
4. Satisfacţia pacientului faţă de îngrijirea medicală primită – pacienţii au tendinţa de a pune
accent pe calităţile personale ale medicului, în defavoarea abilităţilor tehnice,
profesionale. Buna comunicare medic – pacient va conduce la scăderea nemulţumirii celui
din urmă în ceea ce priveşte calitatea serviciilor medicale primite şi a acuzelor de
neglijenţă profesională.
Metode de îmbunătăţire a comunicării în practica medicală
Pentru eficientizarea relaţiei de comunicare între cei doi actori ai actului medical, au fost
elaborate câteva sugestii (Ley, 1976):
1. îndrumările şi recomandările să fie date la ănceputul interviului
2. să fie accentuată importanţa recomandărilor şi indicaţiilor medicale
3. să se folosească propoziţii şi cuvinte scurte
4. informaţia ce trebuie comunicată să fie furnizată în propoziţii clare
5. recomandările să fie repetate
6. să fie furnizate informaţii concrete, precise, în mod detaliat, mai degrabă decât
informaţiile generale.
7. să fie date şi informaţii scrise pacientului, pentru a se putea orienta atunci când este
cazul.
8. desemnarea unei persoane specializate în comunicare a cu pacientul din rândul echipei
terapeutice.
TEMA 13 SOC .MED. HAN VIOLETA

Sănătatea, produs al unui stil de viaţă adecvat.

Două concepte îşi găsesc în acest caz terenul propice de desfăşurare: stilul de viaţă şi modul
de viaţă.
1. Modul de viaţă se referă la elementele obiective ale traiului, la condiţiile materiale,
economice şi sociale ale vieţii, între indicatorii săi numărându-se (A. Roth, 1996):
- natura muncii (ocupaţiei, profesiunii) şi durata ei
- învăţământul, calificarea profesională şi accesibilitatea formelor acestora
- rezidenţa şi circulaţia (timpul afectat şi mijloacele de transport disponibile şi utilizate)
- locuinţa (m²/persoană) şi echipamentul acesteia (gradul de confort)
- condiţii de igienă şi asistenţă sanitară (accesibilitatea acesteia)
- mijloace de comunicare, telecomunicare
- informaţie şi cultură
- timpul liber (durata şi folosirea acestuia)
- sistemul tradiţiilor, obiceiurilor si moralei
Acesti factori, prin evolutia lor istorica, isi aduc aportul la crearea profilului psihologic al
unei populaţii, la formarea personalităţii indivizilor şi la structurarea relaţiilor sociale. Orice
mod de viaţă este produsul unei istorii, reflexul unei culturi şi al unor tradiţii specifice, fiecare
societate având un mod specific de viaţă. Un factor ce contribuie la diferenţierea tipurilor de
societăţi pe baza modului de viaţă este distribuţia, cuantumul şi utilizarea veniturilor şi a
bunurilor materiale.
Astfel, în cazul societăţilor de tip tradiţional-agrar cheltuielile preponderente sunt cele
pentru nevoile primare, de alimentaţie, în timp ce în cazul modului de viaţă urban, cheltuielile
familiale se orientează spre produsele industriale care staisfac encesităţi secundare, iar în
cazul societăţilor post-industriale se deplasează preponderent spre nevoia de servicii.
Modul de viaţă postindustrial are tendinţa de globalizare şi este unul contruit în jurul
automobilului, al echipamentului domestic, electronic, al telecomunicaţiilor şi al mediilor de
informare. Acest mod de viaţă va fi asimilat de populaţiile care ajung la nivelul de dezvoltare
atins de ţările occidentale în prezent.

Stilul de viaţă – se referă la aspectul subiectiv al modului de viaţă, reprezentând opţiunea


individului şi direcţia spre care se orientează manifestările sale particulare. La baza acestei
opţiuni se află anumite credinţe, imagini şi reprezentări ale individului despre lume şi viaţă,
care îl dirijează în acţiuni şi alegeri şi care îl pot conduce la reuşită sau eşec.
Astfel, stilul de viaţă se referă la decizii, acţiuni şi condiţii de viaţă care afectează
sănătatea persoanelor, apărând riscurile autoasumate (tabagismul, abuzul de droguri, excesele
alimentare sau subnutriţia, alcoolismul, promiscuitatea sexuală, condusul auto imprudent,
sedentarismul, munca în exces, stresul profesional, etc.), o parte dintre acestea fiind şi impuse
de condiţiile sociale.
Stilul de viaţă constă din combinaţii ale diferitelor practici şi deprinderi comportamentale
şi condiţii de mediu ce reflectă modul de viaţă, influenţate de antecedentele familiale,
condiţiile culturale şi socio-economice ale persoanei. Altfel spus, stilul de viaţă este tipul de
comportament repetitiv, habitual, condiţionat de nivelul de cultură şi de nivelul de trai, aflat
sub controlul limitat al familiei şi individului, în cadrul impus de resursele economice.
Modificarea stilului de viaţă implică deci schimbarea concomitentă a comportamentului
personal şi a condiţiilor de viaţă.
Primele abordăriale stilului de viaţă aparţin lui Alfred Adler în psihologie şi lui Max
Weber în sociologie. Adler a legat stilul de viaţă de procesul de strucutrare a personalităţii în
funcţie de eul ideal, complexul de inferioritate, complexul de superioritate şi sentimentul de
comuniune socială. Pe baza acestui model, au fost propuse ulterior 14 tipuri generale ale
stilului de viaţă: Descurcăreţul, Controlorul, Conducătorul, Corectul, Superiorul, Simpaticul,
Binevoitorul, Opozantul, Victima, Martirul, Copilarosul, Neadaptatul, Pasionatul şi Placidul.
Ulterior s-a mai realizat o tipologie a stilurilor de viaţă folosind descrieri împrumutate din
lumea animală:
- Tigrul – agresiv, autoritar, ambiţios
- Cameleonul – conformist, flexibil
- Broasca ţestoasă – retras, discret, serios, zelos, descurcăreţ, echilibrat
- Vulturul – individualist, egoist
- Somonul – dârz, opozant
Max Weber a definit stilul de viaţă în dependenţă de doi factori: comportamentul în viaţă
(opţiunile avute în alegerea unui anumit stil de viaţă) şi şansele de viaţă (probabilitatea
realizării practice a acestor opţiuni personale, ţinând cont de de condiţiile structurale necesare
pentru susţinerea unui anumit stil de viaţă). Astfel, el îmbină opţiunile individuale cu
constrângerile social-economice în operaţionalizarea conceptului de Lebensstil.
Stilul de viaţă poartă amprenta modului de viaţă al comunităţii şi al grupului în care
persoana s-a născut şi s-a format. Opţiunile în funcţie de care se structurează stilul de viaţă
sunt individuale, dar valorile, reprezentările, ţelurile şi aspiraţiile care impun aceste opţiuni au
determinare socială. Astfel, dacă modul de viaţă se referă la aspectele exterioare ale vieţii, la
condiţiile economice şi sociale, stilul de viaţă priveşte modul în care omul şi grupurile sociale
valorizează aceste condiţii, în funcţie de anumite opţiuni valorico-normative.
Evaluarea stilurilor de viaţă şi a modurilor de viaţă este importantă pentru stabilirea
calităţii vieţii pe care o pot asigura. Există aşadar stiluri de viaţă defavorabile pentru sănătate
precum şi stiluri de viaţă favorabile sănătăţii (abstinenţă tabagică, consum moderat de alcool,
fitness, dietă echilibrată şi variată, evitarea consumului de droguri, prudenţă în traficul rutier,
prudenţă în viaţa sexuală, folosirea strategiilor adecvate de ajustare a stresului profesional). S-
a realizat chiar o suită de 7 porunci pentru un stil de viaţă favorabil (N. Belloc, L. Breslow,
1972):
1. Nu fumaţi
2. Consumaţi alcool în cantităţi moderate
3. Nu săriţi niciodată peste micul dejun
4. Păstraţi-vă greutatea corporală în limitele ideale
5. Serviţi 3 mese pe zi la ore fixe şi evitaţi gustările între mesele principale
6. Practicaţi exerciţii fizice moderate de 2-3 ori pe săptămână
7. Dormiţi cel puţin 7-8 ore pe noapte.
Stilul de viaţă poate fi:
- pozitiv (comportamentele nu se abat de la standardele normale)
- negativ (abaterile se constituie în factori de risc)
Stilul de viaţă negativ este determinat de doi factori:
- factorul socio-economic
- factorul cultural-educativ
Efectele stilului de viaţă asupra sănătăţii sunt de două feluri:
- directe (fumatul şi alcoolul constituie riscuri de cancer pulmonar sau de ciroză, alimentaţia
bogată în colesterol are rol etiologic în aterogeneză)
- mediate (agravarea diabetului zaharat, a hipertensiunii arteriale, etc.)

Sisteme de sănătate. Caracteristici şi evaluări.


Întrucât sănătatea reprezintă o valoare fundamentală pentru individ şi societate, o
resursă a dezvoltării vieţii sociale în ansamblul ei, orice societate tinde să-şi valorifice
sănătatea ca resursă funcţională şi să organizeze un sistem de protecţie împotriva bolii,
organizat astfel încât să asigure depistarea, îngrijirea şi restabilirea celor afectaţi.
Sistemele de asigurare a sănătăţii au apărut începând cu a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, în cadrul programelor de protecţie socială iniţiate la presiunea mişcărilor sindicale,
muncitoreşti şi a diverselor grupări politice. Prin perfecţionarea acestor programe s-a ajuns la
conceptul de „securitate socială“ utilizat în 1935 în SUA, termen prin care se înţelege
protecţia pe care o asigură societatea pentru membrii ei, printr-o serie de măsuri publice,
împotriva problemelor economice şi sociale cauzate de pierderea sau reducerea substanţială a
veniturilor datorită îmbolnăvirii, invalidităţii, bîtrâneţii sau morţii. Securitatea socială devine
astfel expresia solidarităţii financiare dintre membrii unei societăţi, în virtutea unui principiu
conform căruia „mărimea cotizaţiei nu se face în funcţie de porbabilitatea producerii
evenimentului contra căruia se face asigurarea, ci în funcţie de venit“ (D. Anvers, 1991).
Sistemele de asistenţă presupun ajutarea minorităţilor lipsite de resurse de către
colectivitate, neadmiţându-se astfel excluderea unor categorii sociale, spre deosebire de
asigurările facultative ce pot fi contractate individual şi sunt o cumpărare de drepturi.
Primul sistem de asigurări sociale a fost creat de Bismarck, între anii 1883-1889,
debutând prin asigurarea de boală condusă prin fondurile de ajutor mutual existente şi ulterior
apărând asigurările privind accidentele de muncă operate de asociaţiile patronale şi cele de
invaliditate şi bătrâneţe, în administraţia locală. Deja muncitorii, patronii şi statul , ca
parteneri sociali, aveau roluri, drepturi şi obligaţii în conducerea sistemului ca întreg.
Asigurările sociale erau finanţate prin contribuţii şi erau obligatorii pentru salariaţii pentru
care fuseseră create. După anii ’30 sistemele de asigurări sociale se extind în multe din ţările
lumii, iar în perioada postbelică, prin sistemul propus de William Beveridge, înregistrează un
salt calitativ. El a considerat că orice sistem satisfăcător de asigurări sociale trbuie să se
bazeze pe trei elemente:
- alocaţii pentru copii, cerinţele familiilor cu copii trebuind să fie satisfăcute mai bine prin
alocaţii universale, indiferent dacă susţinătorii au sau nu de lucru
- serviciu naţional de sănătate care să furnizeze îngrijire acolo unde este necesar fără
condiţia de plată a indivizilor şi care înlocuieşte rolul asigurărilor de sănătate, menţinând o
populaţie sănătoasă.
- asigurarea de către guvern a forţei de muncă şi prevenirea şomajului în masă.
În conformitate cu modul de finanţare, se cunosc patru tipuri fundamentale de sisteme de
sănătate:
1. Sistemul asigurărilor private – este preponderent în SUA, Thailanda, Africa de Sud,
Filipine, Nepal şi este excepţia în ţările Europei Occidentale. A apărut ca rezultat al
politicii economice americane potrivit căreia sectorul particular şi mecanismele pieţei
libere conduc la o mai bună funcţionare cu cheltuieli mai mici şi, totodată, a
cuantificării sănătăţii drept un bun de consum pe care individul îl cumpără în funcţie
de posibilităţi, fără ca societatea să fie obligată să furnizeze cuiva îngrijire medicală.
Nu există un sistem de asigurări pentru caz de boală generalizat, cheltuielile publice
alocate sănătăţii sunt minime şi, de asemeni, nu există asigurare obligatorie de boală,
individul adresându-se unei companii private de asigurări. În anii ‘60, în SUA, au fost
totuşi iniţiate programe sociale de asigurare medicală a populaţiei destinate
persoanelor cu venituri reduse şi persoanelor în vârstă de peste 65 de ani, ce furnizează
protecţie împotriva costurilor ridicate ale spitalizării şi ale plăţii medicilor.
Avantaje ale sistemului asigurărilor private:
- alegerea furnizorului şi a gamei de servicii
- transparenţă în costurile şi beneficiile oferite de sistem
- finanţarea nu depinde de obiectivele politice stabilite pe termen scurt
- finanţarea directă îl face pe consumator să fie conştient de costul îngrijirii
sănătăţii, determinându-l să adopte un stil de viaţă preventiv
Dezavantaje ale sistemului asigurărilor private:
- lipsa echităţii în contribuţia cetăţenilor la finanţarea sistemului medical
- slaba acoperire a populaţiei cu servicii de sănătate
- dificultatea de a controla cheltuielile medicale globale (la nivel naţional)
- accesibilitatea scăzută la asistenţă medicală a populaţiei defavorizate
- costurile ridicate implicate de companiile de asigurare şi onorariile ridicate ale
medicilor.
2. Sistemul naţional de sănătate bazat pe finanţarea centrală – întâlnit în Anglia, Suedia,
Danemarca, Norvegia, Grecia, Arabia Saudită, Israel, Noua Zeelandă, Canada,
Portugalia, Italia, Spania, are atât dimensiuni sociale cât şi economice. Fondurile
destinate sănătăţii sunt colectate prin intermediul sistemului fiscal, iar acoperirea cu
servicii medicale se realizează prin înscrierea fiecărui individ pe lista de pacienţi ai
medicului generalist preferat, fără a se folosi drept criteriu capacitatea de plată a
cetăţeanului. Gradul de echitate a sistemului depinde de modalitatea de impozitare
aleasă, iar sumele alocate asistenţei medicale sunt stabilite de Parlament. Finanţarea
prin impozite generale nu presupune doar existenţa unui sistem sanitar public, din
banii colectaţi finanţându-se atât furnizorii de sănătate publici, cât şi cei privaţi. Plata
medicilor în acest sistem are la bază fie capitaţia, fie salariul.
Avantaje ale sistemului de finanţare centrală:
- echitatea în finanţare
- acoperirea largă şi reglementată cu servicii de sănătate
- posibilitatea controlului asupra cheltuielilor medicale totale
Dezvantaje ale sistemului de finanţare centrală:
- lipsa participării individuale la deciziile de finanţare
- lipsa de transparenţă în finanţarea unor costuri pentru servicii medicale
adiţionale
- posibilitatea afectării finanţării sistemului medical de deciziile politice pe
termen scurt.
3. Sistemul de asigurări sociale de sănătate (de tip Bismarck) – este prezent în ţări
precum Germania, Franţa, Belgia, Japonia, Australia, Brazilia, Egipt, India şi are ca
principală sursă de finanţare contribuţiile obligatorii plătite de angajatori şi angajaţi.
Fondurile adunate sunt dependente de numărul persoanelor active şi cotizante, iar
rezultatele sunt legate de echilibrul între numărul acestora şi cel al beneficiarilor de
servicii medicale. Acest lucru conduce la apariţia dificultăţilor în perioadele cu rate
înalte ale şomajului, atunci când scade numărul cotizanţilor, fiind necesară intervenţia
de la buget pentru a nu creşte prima de asigurare. Asistenţa sanitară pentru categoriile
de persoane ce nu activează pe piaţa muncii (şomeri, pensionari, copii, elevi, studenţi)
este suportată de stat. Fondurile obţinute nu sunt stabilite de Parlament, ci se stabilesc
în funcţie de capacitatea financiară a cetăţenilor, indiferent de starea lor de sănătate,
toţi trebuind să aibă acces la îngrijirile medicale. Palta medicilor se face după numărul
de prestaţii acordate, existând astfel riscul consumului indus şi al inflaţiei de servicii.
Avantaje ale sistemului de asigurări sociale de sănătate:
- transparenţa mai mare a contribuţiilor şi beneficiilor sistemului pentru cetăţean
- finanţarea sistemului medical este legată de nivelul veniturilor
- finanţarea este independentă de schimbarea priorităţile politice
Dezavantaje ale sistemului de asigurări sociale de sănătate:
- reducerea bazei de contribuţii în perioadă de recesiune economică
- finanţarea este strâns dependentă de gradul de ocupare ori şomaj al forţei de
muncă
- impune costuri mai mari pentru agenţii economici.
4. Sistemele socialiste – au fost întâlnite în ţările cu acest sistem politic, având
următoarele caracteristici:
- serviciile medicale sunt caracterizate un drept legitim al fiecărui individ, fără
cheltuieli personale considerabile
- furnizarea serviciilor medicale cade în sarcina guvernului şi a organismelor
sale la nivel central şi local
- serviciile medicale preventive şi terapeutice sunt integrate, cu accent pe
asistenţa medicală preventivă
- resursele şi serviciile medicale sunt planificate centralizat
- politica sanitară este decisă de către autorităţile politice şi medicale centrale,
fără participarea cetăţenilor
- datorită caracterului limitat al resurselor, sistemul sanitar acordă prioritate
îngrijirii sănătăţii muncitorilor şi copiilor
- toate componentele sistemului sanitar sunt subordonate unei autorităţi centrale
unice – Ministerul Sănătăţii
- activitatea medicală privată nu este interzisă, dar este supusă unor reglementări
drastice
- întreaga activitate medicală trebuie să se bazeze pe principii ştiiţifice, astfel
încât activităţile medicale paraştiinţifice sunt îngrădite.
Încă de la apariţia lor, sistemele medicale şi de asigurări medicale din întreaga lume se
confruntă cu o serie de probleme structurale:
- greşita alocare a resurselor financiare
- inechitatea accesului populaţiei la serviciile medicale preventive, curative şi
recuperatorii
- ineficienţa cheltuirii fondurilor destinate sănătăţii
- creşterea explozivă a costurilor asistenţei medicale.
Principalele criterii de evaluare a sistemelor de sănătate sunt:
- echitatea în finanţare
- gama de servicii pe care le acoperă
- gradul de acoperire a populaţiei
- eficienţa
- transparenţa
- libertatea de alegere
- accesibilitatea
- stabilirea finanţării
- procentul cheltuielilor din PIB pentru sănătate
- satisfacţia populaţiei faţă de îngrijirea sănătăţii
Sociologie PROF HAN VIOLETA TEMA 14.

Metode de cercetare sociologica.


Ca toate celelate stiinte si sociologia indeplineste mai multe functii, acestea fiind:
a) functia descriptiva – care consta in identificarea aspectelor definitorii ale
socialului, a formelor de manifestare ale acestuia si a modului evolutiei sale in
timp.
b) Functia explicativa - care se concretizeaza in cautarea corelatiilor dintre diversele
componente ale socialuluipentru descoperirea cauzelor, conditiilor si legilor ce
stau la baza structurarii si devenirii acestuia. La inceput se formuleaza ipoteze
privitoare la respectivele cauze, conditii si legi, urmand apoi obtinerea dovezilor
prin care respectivele ipoteze sunt validate.
c) Functia previzionala( predictiva) - aceasta constand in capacitatea teoriei
sociologice de a anticipa asupra modului in care se va evalua in perspectiva
socialul.
d) Functia traxiologica – se realizeaza prin utilizarea explicatiilor date de sociologie
diverselor fenomene sociale pentru elaborarea si realizare proiectelor de reforma a
socialului, de modernizare si optimizare a activitatii institutiilor sociale.

Istoria sociologiei nu releva ca aceste functii ale teoriei sociologice nu s-au realizat
concomitent ci in anumite etape au predominat unele sau altele. Astfel in perioada de inceput
a predominat preocuparea pentru explicarea vietii sociale din functia explicativa dar aceasta a
imbracat mai mult forma ipotetico-filosofica deoarece lipseau informatiile concrete referitoare
la viata sociala.
Constietizand aceste carente (lipsuri) sociologia isi va dubla ulterior centrul de interes
spre descrierea vietii sociale, spre cunoasterea modului in care se manifesta socialul,
impunandu-si astfel functia descriptiva, iar sociologia transformandu-se mai mult intr-o socio-
grafie.
De abia in a 2-a jumatate a secolului al XIX- lea se vor intreprinde eforturi sustinute in
directia realizarii unitatii dintre functia descriptiva si cea explicativa, realizandu-se o serie de
sinteze teoretico-explicative importante care vor oferi informatiile necesare pentru
indeplinirea cu succes si a celorlalte 2 functii al e teoriei sociologice.
Etapele investigatiei sociologice.

Cercetarea sociologica se prezinta ca un proces deosebit de complex care va curge in


desfasurarea sa cel putin 7-8 etape. Prima etapa a cercetarii o reprezinta fixarea scopului
acesteia respectiv a temei de cercetare. Aceasta va fi stabilita in functie de nivelul atins de
cunoasterea sociologica in respectivul domeniu, de problemele ramase nesolutionate in cadrul
teoriilor existente sau care nu si-au gasit o solutie corespunzatoare, precum si preocuparile si
interesele teoretice ale echipei de cercetare si ale membrilor acesteia.
A doua etapa este pre-ancheta care consta in documentarea temeinica a celui care
initiaza cercetarea in legatura cu stadiul inregistrat de cunoasterea fenomenului de care se va
ocupa initiatorul cercetarii. Va fi studiata astfel literatura de specialitate din domeniu, se vor
analiza interpretarile date fenomenelor din sfera in care se va realiza investigatia si temeinica
acestora, atentia concentrandu-se asupra unor cerinte explicative si a cauzelor care le-au
determinat.
Prin parcurgerea intregii documentatii existente, cercetatorul isi formeaza o imagine de
ansamblu asupra a ceea ce s-a facut si asupra a ceea ce trebuie sa se faca pentru a se realiza o
explicatie integrala si solida a fenomenelor din domeniul respectiv.
A treia etapa va consta in stabilirea obiectivelor cercetarii, respectiv a problemelor ce
trebuie urmarite si solutionate in cadrul cercetarii intreprinse. Aceste obiective decurg din
tema sau scopul cercetarii. Fiind vorba de probleme ce urmeaza a fi solutionate de cercetare,
cercetatorul va formula in legatura cu fiecare dintre ele anumite ipoteze explicative pe baza
materialului studiat in cadrul pre-anchetei.
Orice ipoteza reprezinta o presupunere rationala in legatura cu cauzele, conditiile si
legile fenomenelor avute in vedere. Pentru a intruni atributul unei ipoteze stiintifice aceste
prim-pozitii trebuie sa intruneasca o serie de caracteristici si anume:
a) fie testabile, adica sa poata fi supuse verificariiprin observatii si experimente.
b) Sa fie adecvate domeniului la care se refera
c) Sa concorde cu explicatiile deja validate cu privire la respectivul domeniu.
Dupa parcurgerea acestor etape urmeaza elaborarea planului cercetarii care consta in
ordonarea logica a obiectivelor vizate, in stabilirea activitatilor ce vor fi realizate pentru
indeplinirea acestor obiective, a metodelor ce vor fi folosite in repartizarea sarcinillor concrete
pe membrii echipei de cercetare.
Etapa urmatoare este aceea a punerii in aplicare a planului respectiv , a desfasurarii
efective a cercetarii. Realizarea cercetarii are ca principal obiectiv colectarea de informatii
privitoare la fenomenul impus investigatiei. Cercetarea se desfasoara pe baza planului dat, nu
intotdeauna planul se respecta intocmai din cauza ca:
- atunci cand se elaboreaza planul nu se cunosc toate aspectele cu care urmeaza a se
confrunta cercetatorul pe teren, ori in masura in care intervin asemenea aspecte se
impun corectari necesare ale palnului initial care inseamna atat detalierea
obiectivelor cat si modificarea unora dintre ele.
- In realizarea cercetarii, cei care o intreprind intampina de multe ori obstructiunea
unor persoane care isi desfasoara activitatea in domeniul cercetat si care percep
cercetarea intreprinsa ca un pericol la adresa sigurantei lor profesionale, de aceea li
se cere cercetatorilor deosebit tact in relatiile cu persoanele cu functii de conducere
din domeniile supuse investigatiei.
- Se contureaza noi ipoteze pe parcursul desfasurarii cercetarii, situatie ce impune
inaintarea acesteia spre cautarea datelor care sa o confirme.

Urmeaza apoi etapa prelucrarii si interpretarii informatiilor colectate, etapa pe


parcursul careia se procedeaza la ordonarea si sistematizarea acestor informatii si la utilizarea
lor pentru a construi explicatii temeinice in legatura cu cele observate.
Ultima etapa a cercetarii este reprezentata de elaborarea rapoartelor de cercetare si
comunicarea acestora. Comunicarea se realizeaza sub forma comunicarilor stiintifice, a
articolelor de specialitate precum si a unor monografii de sine statatoare. Scopul unei
asemenea comunicari este acela de a supune rezultatele cercetarii, analizei specialistilor in
domeniul in care urmeaza sa se pronunte asupra validitatii acestor rezultate.

Tehnici de cercetare sociologica.

A. Observatia sociologica – observatia stiintifica este o metoda generala de


cunoastere utilizata in toate stiintele si ea consta in cercetarea sistematica a realitatii ce face
obiectul fiecarei stiinte. Observatia stiintifica se deosebeste de observatii obisnuita prin
urmatoarele:
- se realizeaza pe baza unei anumite ipoteze explicative
- se desfasoara pe baza unui plan riguros conceput
- are un caracter sistematic
Observatia presupune contactul nemijlocit al cercetatorului in realitatea investigata si
ea consta in urmarirea acestor relitati cu ajutorul organelor de simt. Si in sociologie este
practica observatia stiintifica care se realizeaza in 2 forme: ca observatie indirecta si ca
observatie directa. Se recurge la observatia indirecta atunci cand cercetatorul nu poate ? in
relatii directe cu realitatea pe care o cerceteaza ( ca in cazul realitatilor sociale din trecut)
situatie care va proceda la studiul documentelor privitoare la respectivele realitati.
Observatia directa reprezinta observatia propriu-zisa care se poate desfasura la randul
ei tot sub 2 forme: ca observatie externa si ca observatie interna.
Observatia din exterior se realizeaza atunci cand cercetatorul nu se integreaza in viata
comunitatii cercetate, situandu-se pe pozitia observatorului de afara. El urmareste atent ceea
ce se intampla dar nu intervine in nici un fel in desfasurarea realitatilor observate.
In cazul observatiei din interior cercetatorul se integreaza in grupul social investigat,
participand la activitatile acestuia. Aceasta forma de observatie presupune stabilirea unor
relatii de conlucrare dintre cercetator si membrii grupului social si succesul ei este conditionat
de respectarea mai multor conditii.
Mai intai cercetatorul sa nu caute sa iasa in relief in cadrul actiunilor la care participa,
ci sa se straduiasca sa fie asemenea tuturor membrilor comunitatii. Procedand astfel el castiga
increderea grupului social investigat care nu va manifesta nici o retinere fata de persoana
cercetatorului, comportandu-se in mod firesc si atunci cercetatorul poate sa surprinda
realitatea asa cum este ea.
Acest fel de observatie a fost realizat pe scara larga in Romania in perioada interbelica
de catre Scoala Monografica de la Bucuresti condusa de Dumitru Gusti. Cercetarea pe baza
observatiei participative este foarte eficienta dar in acelasi timp si foarte costisitoare. De
asemenea ea prezinta si riscul ca participarea cercetatorului la viata comunitatii sa devina atat
de puternica incat acesta sa stearga spiritul de obiectivitate stiintifica si sa adopte pozitia de
partizanat fata de fenomenele observate. Ori sarcina cercetatorului trebuie sa ramana aceea de
a consemna ceea ce observa si nu de a lua pozitii pro sau contra in legatura cu cele observate.
Observatia directa, de teren, constituie principala metoda de observatie sociologica, deoarece
ne ofera informatii cu valoare de fapte care alcatuiesc cel mai bogat material susceptibil de
analize calitative.In ciuda unei anumite imprecizii si nesistematizari sau a volumului mare de
date, observatia trebuie sa constituie baza oricarei cercetari sociologice.Rationamentul celor
spuse este simplu: observatia este sursa indispensabila de date si in acelasi timp proba
decisiva a valorii si semnificatiei concluziilor la care se ajunge.
Rotariu si Ilut au incercat realizarea unui clasament al metodelor fundamentaleutilizate
in stiintele sociale, concluzionand ca ele sunt 5: observatia, experimentul, interviul, analiza
documentelor, ancheta.Analizand aceste metode, rezulta ca, observatia include in cadrul ei
interviul, analiza documentelor, ancheta.Clasamentul anterior se rezuma astfel la observatia si
experimentul.Exista chiar metodologi care afirma ca observatia are capacitatea de a include in
sfera ei de cuprindere toate celelalte metode si tehnici.Se face distinctie intre observatia activa
cu/fara interactiune si observatia pasiva cu/fara interactiune.
Daca astazi observatia participativa are statutul de metoda sociologica, lucrurile nu au
stat intotdeauna asa.In secolul XIX multi teoreticieni antropologi isi bazau cercetarile pe
documente cu origine indoielnica, pe povestiri ale calatorile, acestea fiin impregnate in mod
firesc cu propriile judecati de valoare.Experienta antropologilor si etnologilor este foarte
importanta pentru sociologie deoarece regulile observatiei acestora se aplica aproape in
intregime oservatiei sociologice de teren.In ambele cazuri, cercetatorul intra in contact direct
cu realitatea sociala, observand/ descriind procesele/ fenomenele in curs de desfasurare si
apeland la fapte si nu la opinii.Chiar si in conditiile unei observatii intamplatoare,
nesistematizate, observatia nu se reduce la descrierea si inregistrarea pasiva a datelor, fiind
implicata o selectie mai mult sau mai putin constienta a datelor dintr-un anumit domeniu, in
functie de personalitatea cercetatorului.

Clasificarea si caracteristicile observatiei

O prima incercare de clasificare, imparte observatia in


• observatie spontana – fara nici un fel de intentionalitate
• observati e intentionata(impresionistica, proprie reporterilor)
• observatie stiintifica – cand exista intentie si scop bine determinat
Deosebirile existente intre acete trei tipuri sunt de esenta si sunt bine fixate, dar anumite
carateristici ale primelor se regasesc in cadrul ultimei, asigurand o baza de plecare.

Caracteristicile observatiei spontane

1. intamplatoare: se inregistreaza informatii care se regasesc in campul imediat al


observatiei
2. fragmentara: sunt retinute fapte izolate, rupte de sistemul social
3. vaga: imprecisa: se desfasoara sub imperiul emotiilor, afectelor si a primei impresii,
exagerandu-se importanta unor fapte in raport cu altele
4. subiective: domina opiniile proprii si interesele pesonale, acestea depinzand de nivelul
de instruire si cultura
5. necritica: cele observate nu sunt trecute prin filtrul gandirii critice, se accepta totul ca
atare
6. nu este inregistrata, consemnata: cele observate spontan se retin la nivelul memoriei,
care, oricat de exersata ar fi, o data cu trecerea timpului induce grave ditorsiuni asupra
celor retinute
Caracteristicile observatiei stiintifice

1. fundamentata teoretic: vehiculeaza concepte, teorii, modele explicative cu privire la


cele investigate
2. sistematica, integrala si metodica: studiaza fenomenele observate in totalitatea lor, ca
sisteme intocmite dupa regulile epistemologice si metodologice
3. analitica: altfel nu ar avea cum sa fie sistematica si integrala, descompunand
fenomenele in elementele componente
4. repetabila/ verificabila: acest lucru nu este realizabil in cadrul fenomenelor unice, dar
este intalnit in cazul fenomenelor care cunosc o anumita ciclicitate. Prin observatii
repetate se constituie cunoasterea, nu prin cele unice
5. are o finalitate teoretica
In cadrul observatiei stiintifice se disting:
• observatie structurata – cantitativa
• observatie nestructurata – calitativa
Daca cea cantitativa are o grila de categorii comportamentale dinainte stabilita, actul
de observatie canstand in introducerea celor observate in cadrul acestei categorii, observatia
calitaiva inseamna a studia o comunitate din interior, prin participare de lunga durata, fara o
schema prestabilita.
Observatia participativa consta in participarea in mod real la viata/ activitatea celor
observati, caci nu putem studia oamenii decta comunicand cu ei si impartasind cu ei durabil/
trecator existenta. Intelegerea celorlalti, a altor culturi inseamna patrunderea grupului din
interior, impregnarea cu categoriile mentale ale celor observati, iar acesta se face cu pretul
unei lungi observatii, a familiarizarii si increderii reciproce.
Indiferent de tipul de observatie, dar mai ales in cea calitativa, reies la suprafata cateva
caracteristici care o avantajeaza in raport cu alte metode:
1. inregistrarea comportamentului efectiv al oamenilor, ceea ce fac nu ce spun, diferenta
dintre vorbe si fapte fiind semnificativa
2. oamunii sunt observati in mediul lor de viata, existand sansa de a fi surprisa actiunea
complexa a factorilor care conlucreaza in creionarea sitatiei sociale
3. nu exista nici un element de artificialitate in aceasta metoda, ea privind interactiunea si
comportamentle firesti ale oamenilor, nu pe cele provocate prin experiment.

Clasificarea observatiei

1. Dupa scop:
• observatie de explorare: este specifica etnologiei care studiaza o serie
de societati indepartate istoriceste din punct de vedere al mentalitatii, obiceiurilor,
traditilor, comportamentelor.Acest tip de observatie se produce atunci cand
cercetatorul ia pentru prima data contact ce fenomenul studiat.Datele rezultate in urma
acestei observatii nu pot fi transformate in generalizari asupra altor cazuri.Chiar daca
exista asemanari, aceste data nu pot fi folosite decat cel mault ca ipoteze ale altor
investigatii
• observatie de diagnostic: este vorba despre o analiza de profunzimea
situatiei, iar diagnosticul care rezulta pe baza unei astfel de investigatii implica 2
componente: -1- dialogul descriptiv: descrierea amanuntita a situatiei

-2- dialogul explicativ: inventarierea cauzelor care au condus la declansarea


fenomenului studiat
• observatie experimentala: presupune un nivel ridicat de cunostiinta a
obiectului analizat, al existentei ipotezei si verificarea ei.Observatia de laborator este
un model pentru observarea grupurilor naturale. Controlul pe care cercetatorul il
detine asupra situatiei ne indreptateste sa afirmam ca posibilitatea observatiei de a
utiliza acest mijloc de investigatie in teren este mult mai redus.In acest sens,
observaita directa de teren este dominant calitativa.

2. Dupa nivelul de implicare al obseravatorului:


• observatie externa: (nonparticipativa): presupune deplasarea
observatorului in afara in afara sistemului de observatie(ex:medici, asistenti sociali,
oameni de stiinta).Este utilizata mai ales in cazul in care incadrarea observatorului in
sistemul de status-rol al unui grup este foarte dificila sau imposibila
• observatie participativa: caracteristica ei de baza rezida in integrarea
observatorului in comunitatea cercetata pentru o perioada lunga de timp, pentru a
permite o cunoastere de profunzime a acesteia.Practicand acest tip de observatie
calitativa, cercetatorul nu doar ca este prezent in colectivitate, dar se si integreaza in
situatia pe care o observa in viata grupului.

3. Dupa gradul de structurare


• observatia nestructurata(calitativa): nu are prestabilita nici o grila de
categorii, ipoteze.Este utilizata in studii etnologice, antropologice, sociale, de asistenta
sociala, sub forma observatiei participative.In acest tip de observatie cercetatorul nu
trebuie sa se lase impresionat de ceea ce iasa din comun, pentru ca scopul sau si al
observatiei stiintifice nu este alcela de a face o colectie de excentricitati.Aceasta nu
inseamna anularea celor iesite din comun, cunoscute sub numele de
serendipitate(capacitatea de a observa lucruri exceptionale pe care nu ni le-am propus
sa le descoperi)
• observatie structurata(cantitativa): este riguroaa, sistematizata care
apeleaza la o grila de categorii care ghideaza observatia si ajuta la ghidarea
materialului vizat.Categoriile de observatie sunt: comportamente, atitudini,
reprezentari, clase sociale.

4. Dupa durata observatiei:


• observatie continua: se refera la perioade limitate din viata unei
colectivitati, dar centrate pe anumite comportamente care urmeaza a fi
observate.Comportamentele alese pentru observatie sunt ales selectate, principiul de
baza fiind acela ca este imposibil sa observam toate comportamentele unui individ.
• observatie esantionata:(instantanee): se aplica usor si comod,
beneficiind de avantajul faptului ca, nu se perturba viata celor observati.Se aplica in
cazul unor activitati variate, fixandu-se intervalele dintre observatia instantanee in
functie de timpul de studiu al activitatii.La final se completeaza o fisa de observatie in
care sunt trecute numarul observatiei, ziua, ora, tipul activitatii si anumite remarci.

Observatia participativa

Caracteristici generale
Diferentele majore care se impun in delimitarea observatiei calitative de cea cantitativa
constau in:
1. observatia calitativa nu are o modalitate concreta si prealabila de consemnare si
sistematizarea celor observate
2. observatia calitativa da dovada de mare flexibilitate si suplete, codificarea celor
observate avand loc pe parcursul cercetarii, tinandu-se cont de ceea ce este relevant
pentru grupul ce se constituie ca unitatea de analiza

In alta ordine de idei, observatia participativa nu are un caracter atomistic asa cum se
intampla in cazul chestionarului, interviului, cand sunt vizati indivizi izolati urmand agregarea
parerilor lor prin prelucrarea datelor.Aceste date se refera la caracteristicile esentiale ale
grupului, la ceea ce ii este definitoriu.
Principala problema ridicata de observatia participatica este aceea a acceptarii
prezentei observatorului in cadrul grupului analizat.De altfel, numerosi sociologi, antropologi,
etnologi caracterizeaza observatia participativa ca pe o rupere din viata obisnuita a
cercetatorului si ca pe o expunere a propriului corp si personalitati la toate evenimentele care
au loc in grup.Acasta face parte din angajamentul observatorului de a trai in acelasi ritm cu
membrii grupului studiat.
Putem spunde deci ca observatia participativa surprinde existenta cotidiana a unui
grup fiind un studiu comprehensiv al acestuia, de tip calitativ, dupa un sistem riguros de
principii si reguli deontologice si metodologice

Gradul de implicare al cercetatorului in observatie

Gradul de implicare al cercetatorului in observatie si raportul observatie-participare


poate lua forme multiple:
• participant complet
• participant observator
• observator participant
• observator complet

In ultimele decenii s-au afirmat trei roluri ale cercetatorului:


• Cercetator ca membru complet
• Cercetator ca membru activ
• Cercetator ca membru periferic
In fiecare dintre cele trei ipostaze cercetatorul poate avea o identitate deschisa
(subiectii stiu ca sunt observati), sau o identitate ascunsa.
Rolul de membru complet al grupului revine cercetatorului care se integreaza deplin in
grupul observat, observatia devenind autoobservatie.
Rolul de membru activ presupune pastrarea unei anumite distante intre cercetator si
grup.Desi se implica, cercetatorul nu adera la sistemul de valori al grupului, la mentalitatea sa.
Rolul de membru periferic a adoptat in cazul in care grupul da dovada de o inchidere
in sine, iar identitatea observatorului este necesar sa fie ascunsa.Cu toate acestea, observatorul
participa la activitatile colaterale activitatilor de esenta a grupului, devenind persoana de
incredere care isi poate forma o imagine din interiorul grupului, dar nu din centrul sau
profund.

Reguli pentru desfasurarea observatiei participative

Patrunderea in cadrul grupului ridica inainte de toate problema acceptarii ca membu al


cercetatorului, permiterea acestuia sa fie martor la evenimentele si activitatile care definesc
cadrul grupului.In acest sens au fost elaborate o serie de reguli necesar sa fie respecate in de
cercetator cadrul observatiei participative:
1. respectarea normelor de convietuire si traditiilor colectivitatii
2. sa se evite izolarea, retragerea de sub lupa colectivitatii, formularea unor opinii
separate.Trebuie sa se adopte un comportament natural care sa conduca la evitarea
nasterii unor suspiciuni care sa pericliteze cercetarea
3. sa se evite socarea grupului prin cunostintele si vocabularul pe care il poseda, precum
si evitarea transformarii intr-o persoana atotstiutoare care sa dea sfaturi
4. desi nu trebuie sa fie o prezenta ascunsa, observatorul nu trebuie sa se impuna prea
mult, sa faca parte din toate interactiunile care au loc, sa fie participant la toate
conversatiile.El trebuie sa manifeste un interes pentru asemanator cu a unor membrii
simpli fara a pierde nimic din vedere.
5. sa evite fortarea notei prin discutii sau interes exagerat.
6. sa se preocupe in mod desosebit de antrenarea unor subiecti in cercetare, prin captarea
atentiei lor, totodata manifestand o atentie deosebita legata de persoanele din grup:
lideri formali si informali.
7. durata observatiei trebuie sa fie destul de mare pentru a permite observatorului sa
observe ceea ce terebuia observat si destul de mica pentru a nu se transforma intr-un
membru al grupului, pentru a nu se pierde in insiruirile de observatii in favoarea celor
de subiect

Etapele observatiei calitative

1. Inspectarea generala a contextului de cercetat.De la observatiile de ansamblu cu


caracter general se va ajunge la o observatie focalizata pe aspecte si dimensiuni ale
practicilor si interactiunilor umane.
2. Fixarea obiectivelor de urmarit conduse de observarea si consemnarea lor
minutioasa.Se folosesc si mijloace audio-vizuale dar si consemnarile de teren scrise.
Se impun 2 remarce:
• a se consemna minutios nu inseamna a inregistra totul sau orice
• sunt consemnate descrierile nu impresiile
3. Precizarea si consolidarea categoriilor si ipotezelor.Este o etapa care urmaeaza firesc
celei in care atentia se concentreaza pe obiectivul investigatiei.
4. Elaborarea sau constructia unei teorii

Dificultatile observatiei participative

1. Probleme de ordin epistemologic si metodologie legate de fidelitatea si


validitatea datelor culese.Din aceasta perspectiva s-a incercate oferirea unor solutii de
credibilitate a datelor observate printre care:
• folosirea mi multor observatori de varste si sex diferit
• folosirea unor observatii repetate pe aceeasi realitate sociala
• utilizarea unui anumit stil in descrierile prezentate astfel incat sa se
creeze senzatia de verosimil , autentic
2. Este o metoda costisitoare din mai multe puncte de vedere:
• necesita un personal bine instruit
• personalul trebuie sa renunte la viata sa obisnuita
• sunt necesare cheltuieli financiare insemnate pentru recompensarea
celor care isi dedica o mare parte a timpului studiului
3. Se ridica probleme de natura etica mai ales cand subiectii nu stiu ca sunt
observati, argumentul principal fiind acela ca oamenii au drptul la intimitate si viata
privata.

Interviul

1. Caracteristici generale

Termenul este imprumutat din limba engleza si semnifica in limba romana una dintre
cele mai obisnuite si normale activitati umane: comunicarea, discutia, transmiterea de
informatii.Dar interviul nu este o simpla discutie ci si o metoda de investigatie stiintifica
aplicata in cunoasterea uni fenomen din domeniul social.Astfel, el dobandeste valente noi si
deosebite: interviul jurnalistic, convorbirea medic- pacient, profesor-student.
Rezulta ca interviul este comparabil cu intrevederea, discutia, dialogul dar nu se
confunda cu nici unul dintre acestea.Argumentele acstei afirmatii sunt:
1. oamenii se intalnesc nu doar din ratiunea de a schimba informatii ci si pentru
simpla placere de a se vedea, de a fi impreuna
2. nu orice conversatie se constituie intr-un intreviu, (intr-o conversatie rolul de
emitator-receptao se schimba frecvent, fara a exista un conducator de discutie,
un sens care directioneaza informatia)
3. nu intotdeauna prin dialog se pot obtine informatii(ex: ce zi frumoasa, Intr-
adevar)
4. in interogatoriu, informatiile sunt obtinute prin permisiune si constragere
exterioara, pe cand in interviu intervine placerea oamenilor de a-si expune
parerea si libertatea de expresie

Clasificarea interviului

Modalitatile de clasificare ale interviului sunt vaste, avand la baza o multitubine de


criterii.Astfel avem:
O prima clasificare distinge:
• Interviul de opinie si de personalitate: foloseste tehnici intensive si extensive
de cercetare
• interviul de documentare: foloseste tehnicile extensive

Al doilea grupaj se refera la:


1. Dupa genul convorbirii:
• interviu fata in fata
• interviu prin telefon
2. Dupa gradul de liberate acordat cercetatorului in formularea intrebarilor:
• interviu structurat
• interviu nestructurat
• interviu semistructurat

3. Dupa numarul de participanti:


• interviu individual
• interviu de grup

Al treilea grupaj se refera la:


1. Dupa continutul comunicarii:
• interviu de opinie sau personalitate
• interviu de documentare
2. Dupa calitatea informatiei obtinute:
• interviu intensiv
• interviu extensiv
3. Dupa gradul de libertate al cercetatorulu
• interviu clinic
• interviu de profunzime
• interviu centrat(focalizat, ghidat)
• structural
4. Dupa repetabilitatea convorbirilor:
• interviu unic
• interviu repetat
5. Dupa nr persoanelor implicate
• interviu personal
• interviu de grup
6. Dupa statusul socio-demografic al persoanelor:
• interviu cu diverse categorii demografice(copii, tineri, maturi)
• interviu cu personalitati(persoane defavorizate)
Dupa modalitatile de comunicare:
• interviu fata in fata
• interviu telefonic
8. Dupa functia pe care o indeplinesc in investigatie:
• interviu de preancheta
• interviu de coancheta
• interviu postancheta

1. Specificul interviului calitativ

Interviul calitativ este o metoda bazata pe discutie, fondata pe empatia celui care face
interviul in raport cu subiectul intervievat(individ/ grup). Interviul calitativ isi propune
culegerea de informatii care depind de subiectivitatea proprie celui supsu intervievarii.(pot fi
expuse de subiect o serie de puncte de vedere, descrieriale unor situatii asa cum le
vede/intelege el).Esenta si specificul Interviului calitativ rezida in atitudinea non-directiva
care domina acest tip de metoda, subiectul fiind lasat sa raspunda asa cum a inteles el
intrebarea deschisa care i-a fost adresata.Una dintre cerintele fundamentale care trebuie
respecate in desfasurarea interviului, este aceea de a fi eviata orice fel de interventie asupra
subiectului care sa modifice campul lui de experienta(valori, norme, modele, perceptie,
scop).In aceasta situatie s-ar modifica profund raspunsurile pe care le-am fi primit daca nu l-
am fi influentat.
Atitudinea non directiva nu trebuie inteleasa ca una de lejeritate, ea fiin un ansamblu
de tehnici de comunicare interpersonala si procedee non-verbale care evidentiaza munca
depusa de cel care intervieveaza.Exista o serie de astfel de tehnici :tacerea atenta, incurajarea
fara cuvinte, paralimbajul (mimica fetei, tonalitatea vocii), toate concretizandu-se in empatie.
De multe ori in interviu apar situatii in care se fac remarcate anumite neintelegeri ale
cuvintelor(subiectii pot intelege diferit unul si acelsi cuvant), aceasta fiind una dintre limitele
acestui interviu.Aici se face simtit aportul pozitiv al reformularilor care permit intelegerea
autentica a celor transmise de interlocutor.Reformularea poate fi:reformulare sinteze,
reformulare prin inversiunea figura-fond, clarificare, paralimbaj.
Interviul calitativ presupune ca cercetatorul sa aiba discutii total libere cu membrii
populatiei studiate, pe una sau mai multe probleme de interes.Exista chiar situatii in care nici
macar temele nu sunt prestabilite.De obicei aceste dicutii de profunzime se desfasoara in mai
multe intalniri, o intalnire durand mai multe ore.

2. Tipuri de interviu calitativ

Desi Interviul calitativ are un specific care nu poate fi inlaturat (atitudinea non-
directiva) , indiferent de situatie, continutul si forma lui pot sa difere in functie de problema
analizata, de caracteristicile celor intervievati.Luandu-se in ca;cul aceste criterii rezulta mai
multe tipuri de interviu cu specific non-directiv:
1. Interviul calitativ de tip clasic: este utilizat mai ales in cercetarea etnografica si
antropologica, insotiind observatia participativa, fiindu-i co-substanta
2. Studiile de istorie orala: se bazeaza aproape in totalitate pe interviul nestructurat doar
ca elementele de noutate care intervin consista in reconstituirea pe cale verbala a unor
episoade de viata, intamplari, portrete ale unor oameni cu infuenta in viata economica,
educationala, sociala.Aceste studii ajuta la surprinderea biografiilor celor care
relateaza faptele centrale si la intelegerea aspectelor din viata cotidiana a oamenilor
obisnuiti dar care traiesc in contextul din care face parte populatia studiata.
3. Interviul creativ: are ca punt de plecare interviul nestructurat dar se recomanda atat
intervatorului cat si intervievatului sa renunte la o modalitate de gandire/ conduita
formala.Interviul creativ se apropie de metoda istorisirii vietii personale.
4. Miscarea postmodernista: este adpeta a prezentarii cat mai crude/ autentice a celor
relatate de subiect.Putem vorbi despre:
• interviul polifonic: isi propune inregistrarea cat mai fidela a spuselor fiecarei
persoane, particularitatile fiecareia din perspective celor gandite/ vorbite
trebuin sa se regaseasca in raportul de cercetare
• interviul interpretativ.se axeaza pe momentele majore din viata indivizilor,
momente care le-au schimbat traiectoria vietii.
Nici una dintre considerentele specialistilor pe marginea interviului nestructurat nu au
in continutul lor nici o referire cu privire la fazele/ regulile de desfasurare, ci doar enunturi
cu caracter general.Aceasta deoarece, in viziunea calitativa, interviul nu trebuie sa se supuna
sa se supuna unor reguli fixe, ci sa dea dovada de flexibilitate si sa fie usor adaptabil la
persoanele cu care se intra in contact.Aplicarea acetei metode pe teren solicita experienta si
cunostiintele cercetatorului.

Interviul de grup nestructurat si focus-grupul


1. Interviul de grup nestructurat

Interviul de grup nestructurat implica mai multe si dificile problemede organizare,


fiind plasat, dupa R.Muchielli la intersectina a 4 conditii:
• grupul sa fie natural(indivizii sa se cunoasca intre ei)
• sa se discute liber(sa nu existe intrebari prestabilite)
• discutia sa graviteze in jurul unor probleme din viata grupului
• sa fie condu de o persoana competenta(sociolog)
Acest tip de interviu este un interviu clasic de grup si este precedat de o serie de
conversatii preparatorii, particulare intre cercetator si fiecare participant, cu ocazia carora se
explica tema, durata si importanta parerii subiectului.Se asigura o serie de conditii: locul unde
se desfasoara, ora, data, caracteristicile participantilor (este de dorit sa nu fie prezenta o
persoana cu o inalta pozitie sociala deoarece poate avea un efect inhibator asupra
participantilor).

2. Focus-grupul

1.Caracteristici generale:

Focus-grupul este un tip special de grup, scopul lui fiind acela de a asculta, a aduna
informatii despre o anumita problema fata de un produs, serviciu, participantii find alesi pe
baza unor caracteristici comune.(sunt afectati de fenomen).Una dintre regulile Focus-grupului
este a nu forta pe nimeni sa raspunda, participantii fiind incurajati sa-si spuna parerea.De
asemenea, discutia are loc de mai multe ori, cu tipuri similare de participanti, pentru a se crea
posibilitatea de a surprinde anumite curente de idei in legatura cu p[roblema studiata.Un
studiu bine realizat presupune ca discutia sa fie planificata cu mare atentie si desfasurata in
mediu primitor.
Focus-grupul cunoaste mai julte tipuri de abordari:
1. in studiul pietei si comportamentului consumatorului
2. in mediul universitar si stiintific
3. in mediul public si non-profit
Focus-grupul, care prin enumerare, se pot transforma in definitie: Persoane care au
anumite caracteristici si care furnizeaza informatii de calitate intr-o discutie ghidata pentru a
ajuta la intelegerea temei studiate.

1.2. Detalierea caracteristicilor


a. Focus-grupul presupune lucrul cu oamenii.Numarul participantilor trebuie sa fie suficient
de mare pentru a asigura diversitatea si suficient de mic pentru ca toata lumea sa-si expuna
parerea.Cand exista mai mult de 12 persoane, apre tendinta de fragmentare a grupului.Astfel
ideal este ca numar de participanti:5-10 persoane
b. Grupurile sunt alcatuite din persoane care se aseamana intre ele din perspectiva unui
factor important pentru cercetator (ex: sa fie tineri dintr-un anumit cartier) dar pot sa difere
din perspectiva celorlalte caracteristici (venit, stare civila, sex).
In mod traditional focus-grupurile au fost alcatuite din persoane care nu se cunosteau
intre ele fiind considerat ideal ca participantiisa nu se cunoasca absolut deloc.In ultima
vreme cercetatorii au inceput sa puna la indoiala aceasta regula mai ales intr-o comunitate in
care e aproape imposibil sa gasesti persoane care sa nu se cunosca intre ele.
c. Focus-grupurile furnizeaza informatii: Cercetatorii analizeaza deosebirile si asemanarile
dintre informatiile evaluate din cel putin 3 focus grupuri pe aceeasi tema pentru a determina
maniera in care difera opiniile persoanelor apartinand acestor grupuri.
d. Focus-grupurile au o discutie directionala: Intrebarile utilizate sunt stabilite dinainte,
formulate si ordonate de o asemenea maniera incat sa fie usor de inteles si logice pentru
participanti.
e. Utilizarea Focus-grupurilor ajuta la intelegerea punctelor de vedere , sentimentelor
indivizilor legat de anumite probleme, fenomene sociale, produse.

2. Planificarea Focus-grupurilor

Planificarea Focus-grupurilor este o sarcina cruciala care implica efortul tuturor


membrilor echipei care trebuie sa se puna de acord asupra scopului studiului, rezultatele la
care se asteapta sa se ajunga si ceea ce ar trebui facut, ce se poate face cu ajutorul resurselor
de care dispun.
De multe ori se face o greseala in acest tip de studiu implicandu-se ...............................
Experienta cercetatorilor consacrati in utilizarea Focus-grupurilor arata ca este mult mai logic
si mai eficient sa se inceapa cu o intalnire intre cercetatori si coabitorii studiului lamaurindu-
se chestiuni ca:
• problema principala care trebuie tratata
• scopul studiului
• informatiile care trebuie obtinute

3. Situatii in care se aplica focus-grupul


Nu intotdeauna folosirea acestei metode este potrivita pentru studiul unei probleme.
Aceasta metoda poate fi aplicata atunci cand:
• se cauta categorisirea sentimentelor si parerilor pe care oamenii le au fata de o anumita
chestiune
• se incearca stabilirea diferentelor de perspectiva dintre grupuri si categorii diferite de
persoane
• scopul este acela de a afla care sunt motivatiile, factorii care influenteaza opiniile si
comportamentul
• se doreste trasarea unei linii de actiune pentru viitor prin testarea reactiilor la o
anumita idee
• este nevoie de informatie vasta, eficienta si subtila in vederea practicarii unei cercetari
cantitative pe scara larga
• apare nevoia de a intelege mai bine informatia deja obtinuta prin intermediul unui
studiu cantitativ

4. Situatii in care nu se aplica focus-grupul

• cand se doreste ajungerea la un consens


• cand se doreste o actiune de educatie asupra participantilor
• cand se cere destainuirea unor informatii cu caracter personal, confidential,
care pot fi folosite de ceilalati participanti la interviu
• daca apare necesitatea unor estimari si extrapolari statistice
• daca incarcatura emotionala a subiectului este puternica, iar o discutie poate
genera conflicte
• cand cercetatorul nu este sigur ca poate pastra controlul asupra participantilor
• cand pot fi aplicate si alte metode cu rezultate cel putin egale si costuri mai
scazute.

5.Determinarea numarului de grupuri necesara studiului

Regula generala ar fi aceea a obtinerii saturatiei teoretice intelegand prin aceasta


obtinerea tuturor informatiilor de care avem nevoie.In genral, saturatia teoretica se obtine
dupa 3-4 focus-grupuri.Daca si dupa organizarea acestora se mai primesc informatiiatunci
este necesar sa se continue cu alta serie de focus-grupuri.Motivul planificarii este acela al
comparatiei dintre diferite categorii de persoane.

6 Intrebari folosite intr-un interviu de tip focus-grup

a. Calitatile unei bune intrebari


De obicei, un focus-grup cuprinde in fur de 12 intrebari pe un interval de 2
ore.Aceleasi intrebari, puse individual ar dura cateva minute, dar dezvoltarea lor duce la
prelungirea timpului si totodata la surpinderea interactiunilor dintre participanti, caci
raspunsurile unora dau nastere de idei in mintea altora.,

b. Calitatile intrebarilor folosite:


1. sunt intrebari naturale intr-o conversatie, creindu-se o atmosfera degajata
2. folosesc limbajul participantilor
3. nu se folosesc prescurtari, termeni de specialitate si tehnici.Nu trebuie indusa ideea ca
doar unii pot raspunde
4. sunt usor de pronuntat(moderatorul nu trebuie sa se poticneasca in pronuntarea lor)
5. sunt clare (trebuie sa fie intelese de toti participantii)
6. scurte
7. deschise, fiind urmate de explicatie sau descriere/ exemplificari si cunt concise pentru
a nu se depasi timpul alocat interviului
8. unidimensionale, referindu-se la un singur aspect.Nu se formuleaza: „in ce sens acest
program a fost folositor si practic pentru dvs?”. Exista persoane care pot intelege
diferit semnificatiea acestor termeni, ajungandu-se la deturnarea intregului set de
intrebari, intrucat in acest exemplu sunt 2 intrebari.

c. Categorii de intrebari
Se fac remarcate urmatoarele categorii esentiale de intrebari:
• intrebari de deschidere: sunt usoare, dar in acelasi timp nu sunt intrebari personale, de
identificare. Au rolul de a determina pe fiecare sa intervina in discutie inca de la
inceput.Cel mai adesea raspunsurile la intrabarile de deschidere nu sunt analizate si de
aceea ele nu au decat rolul in angajarea in discutie a participantilor
• intrebari intorductive: il introduc pe participant in lumea temei, incurajandu-l sa
converseze cu ceilalti. Ex: „care este primul lucru care va vine in minte cand auziti
sintagma.............................?”.Incepand cu acel moment al primului raspuns,
moderatorul are primele indicii cu privire la parerile participantilor, la viziunea lor
asupra temei.
• intrebari de tranzitie: indreapta discutia spre intrebarile cheie dupa care se ghideaza
studiul , fiind totodata elementul logic de lugatura intre intrebarile intorductive si cele
cheie.Esenta lor se regaseste in inceracrea de a face apel tot mai mult la experienta
participantilor in folosirea unui anumit produs/ serviciu
• intrebari cheie: sunt cele care conduc studiul, numarul lor variind intre 2-5.Este
absolut obligatoriu ca moderatorul sa sti care sunt aceste intrebari, fiind posibila
alocarea de timp mai indelungat raspunsurilor.Daca pentru alte tipuri de intrebari sunt
suficiente cateva minute, pentru cele cheie poate aparea nevoia unei dezbateri de 10-
20min.
• intrebari de incheiere: pot fi de 3 tipuri:
1. intrebari care vizeaza toate aspectele discutate
2. intrebari de sumar
3. intrebarea finala

7. Strategii pentru gasirea participantilor la focus-grup

a. Lista
- Ideal ar fi sa se gaseasca liste care exista deja, cu persoane care corespund
criteriilor cercetarii.
- Este o metoda ieftina, rapida
- Poate contine numele si alte caracteristici socio-demografice ale unor persoane
care sunt clientii/ angajatii unei firme
- Trebuie sa ne asiguram ca lista este actualizata, in caz contrar ea continand grave
erori.Fiecarei organizatii care este disponibila sa puna la dispozitie lista cu
membrii trebuie sa i se explice ca participantii vor fi remunerati pentru timpul
petrecut in cadrul studiului

b. Focus-grupurile parazite
Au loc cu ocazia anumitor evenimente,Desi participantii au fost convocati cu un alt
scopi (simpozion, sesiune de comunicare), are loc totusi o reuniune a participantilor in timpul
unei mese.Astefel de focus-grupuri se utilizeaza mai ales atunci cand dorim o reprezentare
nationala (ex: reuniunea inspectorilor generali a tuturor inspectoratelor judetene)

c. In locatie
Din ce in ce mai des, recrutarea pentru focus-grupuri are loc in locatii in care
participantii vin pentru relaxare, cumparaturi.Initial, li se pun intrebari de filtrare.In cazul in
care corespund scopului nostru sunt invitati sa participe la focus-grupul care se va intruni
peste putin timp intr-un loc adecvat.

d. Nominalizarile
Le putem intalni sub 2 forme:
- persoanele contactate nu participa la focus-grup dar pot indica altele cu
caracteristici asemanatoare
- tehnica „bulgarelui de zapada” in cadrul careia nominalizarile au fost facute
de participantii selectati deja prin filtrare, ei indicand totodata si alte
persoane
-
e. Filtrarea aleatorie
Se aleg la intamplare mai multe numere din cartea de telefon, dupa care persoanele
sunt sunate si selectate cu ajutorul intrebarilor filtr.Dezavantajul este numarul mare de
refuzuri.Pentru evitarea acestei situatii, se alege o persoana profesionista care sa vorbeasca cu
subiectii.

f. Afisele, anunturile in ziar sau la avizier


ex: „Ati cumparat o masina noua in ultimul an? Daca da, sunati la numarul de
telefon...........................................” sau „Cautam colectionari de antichitati in vederea
participarii la un studiu de piata.Nu este vorba despre o tragere la sorti.Daca sunteti selectat,
veti primi 25$.Pentru informatii sunati la..................”.
8. Strategii de selectare a participantilor

a. Trebuie stabilite clar conditiile:


ex: filtrul 1: femeie
filtrul 2: orasul x
filtrul 3: casatorita a doua oara
filtrul 4: copil mai mic de 1 an din prima casatorie
filtrul 5: mama pentru prima data

b. Mentinerea unui control strict asupra procesului de selectie: cercetatarul trebuie sa


se implice activ in controlul selectie participantilor.Exista situatii cand bugetul limitat nu
permite cercetatorului sa se deplaseze in alta localitate daca cercetarea se desfasoara acolo.De
aceea, persoanelor de la fata locului trebuie sa li se explice foarte clar conditiile de selectie.In
caz contrar, riscam sa avem in focus-grup reprezentanti atipi care nu ne intereseaza in mod
special.
c. Trebuie eliminata subiectivitatea: Trebuie sa ne ferim sa alegem persoanele din
memorie (aici vorbim despre o selectie limitata in mod diferit de ceea ce urmarim in
studiu),Nu trebuie sa alegem persoane doar pentru ca isi manifesta interesul fata de o
probleme, ci ele trebuie sa corespunda criteriilor de selectie.In studiu nu trebuies incluse doar
persoane care consideram ca gandesc ca si noi.In aceasta situatie, nu vom afla ceva nou, ci
vom confirma ceea ce stim.Totodata nu trbuie alese persoane care difera in mod flagrant de
clelelalte.
d. Alegerea aleatorie a participantilor: este o startegie care nu se aplica decat rareori
intregii populatii.In cazul focus –grupului, vom recurge la un astfel de procedeu doar in cazul
in care persoanele selectate intrunesc criteriile generala, evitand subiectivitatea.

9.Determinarea oamenilor sa participe la focus-grup

a. Stabilirea datei, orei, locului: acestea trebuie sa fie unele care sa nu se suprapuna cu
alte activitati importante(sarbatori legale / religioase, zile de nastere, evenimente
sportive foarte mediatizate, ziua alegerilor locale). Locul trebuie sa bine ales si
necesita chiar cheltuieli suplimentare daca cercetatorul inchiriaza o sala special
conceputa pentru asta.Locul nu trebuie sa fie zgomotos si sa fie lipst de alte
evenimente care ar putea atrage atentia.
b. Stabilirea unui contact personal cu potentialii participanti: un astfel de contact are loc
cu 2 saptamani inainte de intreunirea focus-grupului uneori chiar si cu o luna.Este
foarte important sa subliniem importanta studiului si a modului de valorificare al
rezultatelor.Se poate apela la serviciile unei persoane cu prestigiu care sa faca
invitatiile.In aceasta situatie participantii se pot considera onorati ca sunt invitati de o
persoana importanta care-si face timp vorbeasca cu fiecare in parte(telefonic)
c. Scrisoarea personalizata cu confirmare: dupa ce am primit acceptul participantilor,
fiecaruia ii va fi transmisa o scrisoare personalizata care va ajunge la destinatar cu o
saptamana inainte de intalnire.Scrisoarea oficiala, purtand antetul institutiei pentru
care lucreaza cercetatorul, va fi semnata de o persoana implicata in cercetare si va
contine un salut personal.Se ofera totodata cateva detalii depsre intalnire, loc si tema.
d. Telefonul: inainte cu o zi de focus-grup, cercetatorul telefoneaza fiecarui participant
reamintindu-i de intalnire
e. Stimulente pentru participanti: nu trebuie sa se uite faptul ca fiecare participant face
eforturi pentru a veni la focus-grup (isi lasa copiii singuri, treverseaza 2 orese, trebuie
sa se deplasezesi sa discute in loc sa se odihneasca). De aceea, aproape ca este
imposibil sa se organizeze focus-grupuri fara stimulente pentru participanti. Banii sunt
cel mai comun stimulent si toti trebuie sa fie platiti la fel (nu se ofera o suma foarte
mica).Stimulentul poate fi simbolic, inlocuind banii. Astfel, se poate oferi o masa care
poate varia de la o gustare la o masa completa, cadouri, dar trebuie ca participantii sa
stie ce sunt aceste cadouri: calendare, brosuri, reviste.

10. Calitatile unui bun moderator

• Sa respecte participantii si opiniile lor


• Sa aiba capacitatea de a audia aceleasi idei fara a se arata plictisit
• Sa asculte fiecare participant in parte si sa dea impresia ca asculta activ
• Trebuie sa se simta onorat ca modereaza discutia fara a o concepe ca pe o treaba
oarecare
• Empatie
• Cunostiinte de fond adecvate su subiectul discutiei
• Capacitatea de a comunica simplu, clar
• Sa nu fie atasat de subiectul discutiei si daca este sa fie rezervat in exprimarea
parerilor personale
• Atitudine prietenoasa si simtul umorului bine dozat (sa nu se faca ironii pe seama
cuiva)

11. Caracteristicile analizei focus-grupului

Analiza poate reprezenta un obstacol de netrecut pentru cercetatorul care efectueaza


studii calitative.Volumul mare de informatii si complexitatea acestora ridica mari
probleme.Nu trebuie uitat ca analiza se ghideaza dupa scop si de aceea depinde profunzimea
si intensitatea ei. Scopul influenteaza toate aspectele studiului de la elaborarea intrebarilor
pana la timpul si resursele alocate.Uneori apare o nepotrivire resursele pentru analiza si
problema.Acest aspect poate avea 2 consecinte:
1. o analiza elaborata a informatiei nerelevante
2. a analiza inadecvata a informatiei complexe, de interes major.
De aceea trebuie sa existe un echilibru intre resursele disponibile si informatia analizata.

Caracteristicile analizei sunt:


1. este un sistem secvential (intentionat, planificat): reflecta tot ce s-a spus in cadrul
grupului, fiecare membru avand posibilitatea de a raspunde daca se ajunge la o
concluzie
2. este verifivabila: si alti cercetatori trebuie sa ajunga la aceleasi concluzii daca folosesc
documentele si informatiile pe care le punem la dispozitie
3. este un proces continuu

Analiza focus grupului difera de analiza cifrelor.Spre deosebire de analiza cantitativa,


care incepe cand am recoltat toate datele (sau o mare parte), analiza cantitativa incepe mai
devreme o data cu primul focus grup, in acelsi timp cu acumularea de informatii.Este o
procedura care favorizeaza transcrierea conversatiei de pe caseta, ajutand moderatorul sa
inteleaga daca re nevoie de mai multe informatii despre problema.

12. Baza de analiza

In functie de scopul studiului, de durata, de buget, nevoile clientului se folosesc


diferite metode de inregistrarea informatiei ca baza pentru analiza.: transcrierea, inregistrarea
audio, notite, memoria.

a. Transcrierea: se bazeaza pe transcrierea integrala a discutiei focus-grupului si se poate


intinde pe 30-50 pagini.Exista cateva principii care ajuta la transcrierea interviului:
• evidentierea enuntului moderatorului – litere mari, ingrosate
• folosirea peste tot a aceluiasi stil – 1 rand intre comentarii, 2 intre vorbitori diferiti,
numar la pagina, antet – data, numarul grupului
• nu se transcriu pauze de genul – aaaaaaaa
• conversatia se trascrie exact, nu se fac corectari gramaticale
• se folosesc paranteze pentru momentele in care participantul rade, vorbeste tare,
intrerupe pe altcineva
• alocati timp suficient transcrierii (transcrierea unei conversatii de 1 ora dureaza 4-8
ore)
• folosirea aparatelor de calitate
• reducerea la minim in timpul transcrierii a lucrurilor care pot deranja

B. Ancheta sociologica.

Aceasta reprezinta o tehnica de cercetare specifica sociologiei si se realizeaza cu


precadere cu ajutorul chestionarului sociologic si al interviului. Ancheta sociologica are ca
scop cunoasterea realitatii faptice din diverse domenii ale socialului precum si a opiniilor si
atitudinilor membrilor diferitelor grupuri sociale. Pe baza cunoasterii acestor 2 elemente,
ancheta sociologica poate previziona asupra comportamentului de viitor al respectivelor
grupuri.
B.1 Chestionarul sociologic.
Este instrumentul cel mai utilizat in ancheta sociologica si el consta dintr-un set de
intrebari formulate in scris si ordonate in mod logic, care se refera la anumite aspecte ale vietii
sociale. Calitatea cercetarii realizate cu ajutorul chestionarului depinde in primul rand de
calitatea intrebarilor acestuia, sociologii apreciind ca ancheta nu poate fi mai buna decat
intrebarile continute de chestionar.
In elaborarea chestionarului sociologic se procedeaza in felul urmator: mai intai se
stabileste tema investigatiei, dupa care se vor identifica aspectele ce decurg din aceasta tema
si se va fixa locul fiecaruia in cadrul domeniului investigat. In functie de aspectele urmarite se
vor formula intrebari clare si precise, se va proceda apoi la ordonarea logica a intrebarilor
formulate. Odata intocmit,chestionarul va pre-testat, adica va fi administrat unui numar redus
de persoane pentru a raspunde la intrebarile pe care le contine.
Din analiza raspunsurilor date cercetatorul poate sa-si dea seama daca intrebarile sunt
intelese de catre cei ce urmeaza sa raspunda, daca sunt clar formulate si daca pe baza lor se
pot obtine raspunsuri concludente. Pe baza concluziilor desprinse in urma pretestarii se
procedeaza la imbunatatirea chestionarului.
In elaborarea oricarui tip de chestionar, cercetatorul trebuie sa tina seama de nivelul de
pregatire a celor ce urmeaza sa raspunda, de maniera in care se poate trezi interesul
respondentilor pentru a completa chestionarul precum si de conditiile de coerenta logica,
claritate si inteligibilitate.
Importanta este apoi si dimensiunea chestionarului, deoarece de aceasta va depinde
timpul necesar pentru completarea lui. Experienta acumulata pana in prezent de cercetarea
realizata pe baza de chestionar evidentiaza ca timpul destinat completarii sale depinde in
primul rand de imprejurarile in care se administreaza chestionarul.
Astfel chestionarele inmanate in magazin, pe strada, la iesirea din centrul de votare nu
trebuie sa necesite pentru completare un interval de 5-10 minute. Acelasi interval de timp va
fi respectat si in cazul chestionarelor la care se solicita raspunsul prin telefon. Daca
chestionarul se administreaza la domiciliu sau la locul de munca al respondentilor, atunci el
poate fi dimensionat pentru a putea fi completat intre 30 si 60 de minute, dar in nici un caz nu
va trebui sa depaseasca termenul de 60 de minute.
Corectitudinea informatiilor colectate cu ajutorul chestionarului este conditionata de
modul in care sunt abordati viitorii respondenti, de increderea pe care o inspira operatorul care
administreaza chestionarul si de abilitatile de comunicare ale acestuia. Cei abordati pentru a
completa chestionarul vor reactiona negativ daca persoana operatorului nu inspira incredere
sau daca acesta nu stie cum sa li se adreseze.
Intervine apoi seriozitatea operatorului caruia ii este interzis sa administreze
chestionarul altor persoane decat celor care sunt incluse in esantion. Pentru sporirea sanselor
de completare a chestionarului de catre toti cei carora le este destinat, se presupune ca
chestionarul sa reprezinte interes si aceasta conditie va fi indeplinita atat prin natura temei
investigate cat si prin maniera de formulare a intrebarilor.
Experienta arata ca chiar chestionarele mai extinse sunt completate integral daca
prezinta interes pentru respondenti. Intrebarile unui chestionar se deosebesc dupa mai multe
criterii:
a) dupa rolul pe care il au in cadrul chestionarului se intalnesc urmatoarele tipuri de
intrebari:
- intrebari introductive menite sa formalizeze respondentul cu subiectul
investigatiei, sa trezeasca interesul acestuia.
- intrebari de trecere spre continutul propriu-zis al chestionarului
- intrebari filtru care nu permit trecerea la intrebarile urmatoare daca nu s-a
raspuns la intrebarea anterioara
- intrebari bifurcate care directioneaza spre intrebarile urmatoare in functie de
raspunsul dat la aceasta intrebare
- intrebari de control cu rolul de a verifica daca respondentul a inteles sensul
intrebarilor anterioare si daca raspunsurile date pana atunci sunt sincere
- intrebari de identificare prin care se cere respondentului sa mentioneze sexul,
varsta, studiile, zona de domiciliu pentru a stabili grupul social carui ii apartine respectivul
respondent
Asemenea de intrebari se plaseaza intotdeauna la sfarsitul chestionarului explicandu-se
totodata ratiunea introducerilor pentru a evita suspiciunile celui care completeaza chestionarul
b) dupa forma intrebarilor si posibilitatile de raspuns se impart in:
- intrebari standard sau inchise( da, nu, nu stiu sau foarte mult, putin, forte
putin,deloc)
- intrebari care contin raspunsuri posibile
- intrebari deschise care dau posibilitatea respondentului sa formuleze el insusi
raspunsul si sa dea propriile explicatii.
Cat priveste clasificarea chestionarelor, acestea se disting in functie de continutul
informatiilor vizate in chestionare de date factuale si chestionare de opinie. Primele se mai
numesc si chestionare administrative si ele sunt lansate de catre institutiile administrative
publice pentru cunoasterea diferitelor realitati sociale( structura populatiei, varste, sexe,
profesii, avere, nivelul de pregatire,etc.). un astfel de chestionar il reprezinta cel administrat
cu prilejul recensamantului populatiei. Celemai folosite chestionare administrative sunt
chestionarele statistice cu ajutorul carora se colecteaza de catre institutul central de statistica
toate informatiile privitoare la viata economica, culturala, politica, religioasa, etc.
Chestionarele de opinie au ca scop cunoasterea opiniilor si atitudinilor respondentilor
fata de anumite realitati sociale iar prin intermediul lor si cunoasterea realitatilor la care se
refera aceste opinii.
Dupa intinderea si diversificarea informatiilor colectate chestionarele se impart in:
- chestionare speciale care se limiteaza la informatii dintr-un singur domeniu
- omni... care colecteaza informatii din mai multe domenii

In cazul chestionarului de opinii reusita anchetei desfasurate cu ajutorul acestora este


conditionata decisiv de modul in care se realizeaza esantionarea si de caracterul reprezentativ
al esantionului. Prin esantion se intelege grupul de persoane selectat pentru a raspunde la
chestionar. In raport cu numarul populatiei investigate esantionul este de dimensiuni foarte
mici, dar acesta nu reprezinta un obstacol in calea obtinerii unor informatii foarte corecte.
Potrivit reprezentantilor institutului Gallup, la o populatie ca a S.U.A. de peste 200
milioane locuitori, un esantion de 100 de persoane da o marja de eroare de 15%, la 200 de
persoane marja de eroare scade la 5%, la un esantion de 10000 de persoane marja de eroare
scade la 1,5%.
Prin urmare legile statisticii sunt cele care determina relatia dintre domeniile
esantionului si corectitudinea evaluarilor. Pentru ca esantionul sa fie cat mai reprezentativ se
recomanda urmatoarea procedura:
a) stabilirea universului anchetei sociologice adica a dimensiunilor populatiei
supuse investigatiilor.
b) Elaborarea modului teoretic al structurii populatiei pe diverse criterii: varsta,
sex, profesii,etc.
c) Stabilirea in functie de dimensiunea populatiei investigate si a celei situate
in esantion
d) Stabilirea dimensiunilor sub-esantioanelor in functie de ponderea pe care o
are fiecare grup social in ansamblul populatiei
e) Selectarea preponderent aleatorie a personalului din esantion, aceasta
metoda de selectare oferind sanse teoretice egale pentru fiecare membru al
populatiei spre a fi inclus in esantion

Chestionarul este cel mai ieftin mijloc de investigare sociala si cu ajutorul lui se pot recolta si
prelucra intr-un interval relativ mic de timp informatii dintre cele mai diverse si intr-un volum
foarte mare. Pentru administrarea chestionarului nu este necesara intotdeauna deplasarea
operatorului la domiciliul sau locul de munca al respondentului, in prezent folosindu-se
chestionarele trimise prin posta sau publicatii in ziare.
Corectitudinea informatiilor dobandite pe baza chestionarului este asigurata daca se
respecta conditiile privitoare la calitatea intrebarilor, la selectarea esantioanelor, la modul de
lucru al operatorilor cu respondentii.
B. 2 Interviul – reprezinta o modalitate de investigare sociologica asemanatoare cu
chestionarul, in sensul ca se realizeaza tot pe baza de intrebari, dar se deosebeste de chestionar
prin forma orala de adresare a intrebarilor si de formularea raspunsurilor.
Interviurile se impart in 2 categorii:
a) interviuri formale- se realizeaza pe baza unei liste de intrebari, comunicata din
timp celui intervievat dupa care are loc intalnirea dintre acesta si persoana care ii ia
interviul, el raspunzand oral la intrebarile care ii sunt adresate de catre
intervievator. Aceasta forma se foloseste indeosebi in cadrul personalului cu
functii publice importante.
b) Interviuri informale – se realizeaza pe baza intrebarilor pe care cel care ia interviul
le adreseaza in momentul intalnirii cu cel intervievat, dandu-se impresia ca
asemenea intrebari ar fi fost concepute chiar in momentul respectiv. In realitate
intervievatorul are stabilite din timp intrebarile pe care le va adresa, dar maniera in
care le formuleaza da impresia de spontanietate.
Interviul prezinta fata de chestionar o serie de avantaje si anume:
a) caracterul mult mai flexibil aal intrebarilor, in sensul ca aceeasi intrebare
poate fi reluata daca nu a fost inteleasa de catre intervievat sau daca nu s-a
obtinut un raspuns multumitor
b) este asigurata posibilitatea de a se obtine raspunsuri la toate intrebarile ce
sunt adresate intervievatului
c) se ofera si posibilitatea extinderii intrebarilor
In acelasi timp interviul va prezenta si o serie de dezavantaje si anume:
a) este mai costisitor decat chestionarul
b) exista riscul incadrarii cond. anonimatului celui investigat
c) exista si posibilitatea deturnarii sensului informatiei obtinute prin interviu.

Experiment sociologic

metodă de cercetare a relaţiilor cauzale dintre faptele, fenomenele şi procesele sociale, care
constă în măsurarea acţiunii variabilelor independente asupra variabilelor dependente, în
condiţiile în care acţiunea altor factori, nespecificaţi în ipoteză, este ţinută sub control.
În e.s. cercetătorul îşi propune să provoace producerea fenomenelor sociale cu scopul de a le
înregistra dinamica şi de a le explica prin identificarea relaţiilor cauză - efect.
Ca observaţie provocată, în. experimentul .sociologic . se urmăreşte ca factorii exteriori, în
afara celor manipulaţi de cercetător, să rămînă constanţi, să nu influenţeze situaţia
experimentală. Controlul situaţiei experimentale constituie nota difinitorie a acestei
metode de cunoaştere.
Pentru a-şi îndeplini funcţia cognitivă, e.s. trebuie să se fondeze pe teorie. În afara teoriei, e.s.
rămîne o activitate sterilă.
În orice e.s. se întîlnesc patru tipuri de variabile:
explanatorii,
variabile exterioare controlate,
variabile exterioare necontrolate care introduc erori sistematice,
variabile exterioare necontrolate care generează erori aleatoare ce se compensează reciproc.
Ansamblul persoanelor asupra cărora se exercită influenţa variabilelor independente poartă
numele de grup experimental. Pentru compararea efectelor introducerii variabilelor
independente se utilizează unul sau mai multe grupe de control, asupra cărora nu
acţionează variabilele independente. Momentul experimental se referă la măsurarea
variabilelor dependente, de regulă, înainte şi după introducerea variabilelor independente.
Situaţia experimentală cuprinde ansamblul persoanelor,obiectelor şi condiţiilor concrete
în care se desfăşoarăe.s.
Există mai multe tipuri de experimente .sociologice.:
1.. natural, în care situaţia experimentală este însăşi viaţa socială,

2. artificial, în care situaţia experimentală este creată de cercetător (J. St. Mill).

De asemenea, se face distincţie între experimente .sociologice

1. proiectat, în care situaţia experimentală este planificată de cercetător

2.. ex post facto, în care situaţia experimentală oferită de schimbările din viaţa socială
serveşte ca material de analiză raţională a legăturilor dintre variabile (F.S. Chapin).

După criteriul temporal, experimente .sociologice . se împarte în:

1 succesive

2. simultane (E. Sydenstricker).

Alte tipologii ale experimente .sociologice. utilizează criterii complexe. E. Greenwood (1945)
a propus luarea în considerare a unui număr de patru tipuri de e.s.: proiectat simultan,
proiectat succesiv, ex post facto cauză-efect şi ex post facto efect-cauză.

Cel mai adesea se face, însă, distincţie între . experimentul .sociologic de laborator şi.
experimente .sociologice de teren.

• experimentul .sociologic de laborator, desfăşurat într-o situaţie socială artificială,


permite izolarea variabilelor expianatorii şi un bun control al situaţiei experimentale.
În e.s. de laborator pot fi proiectate experimente cruciale (lat. ex-perimentum cruciş),
hotărîtoare pentru testarea ipotezelor.
• experimentul .sociologic de teren se desfăşoară în situaţii sociale reale. În raport cu
posibilitatea cercetătorului de a manipula variabilele, e.s. de teren pot fi: pasive, cînd
alţi factori decît cercetătorul determină introducerea variabilelor independente, şi
active, în care cercetătorul are posibilitatea de a introduce variabilele independente în
situaţia experimentală naturală (M. Duverger).

Specificul . experimentul .sociologic. rezultă din:

• complexitatea obiectului de studiu,


• complexitatea relaţiilor cauzele şi datorită influenţei situaţiei experimentale asupra
comportamentului subiecţilor incluşi în cercetare.
• Subiecţii din e.s. au caracteristici sociode-mografice specifice. Generalizarea
rezultatelor e.s. nu este, deci, permisă decît în limitele procedeelor de alcătuire a
grupelor experimentale şi de control şi numai la populaţia din care au fost selecţionaţi
subiecţii de e.s.. Aceasta este problema validităţii externe a e.s.. Validitatea internă a
e.s. constituie şi ea, de asemenea, o problemă generată de complexitatea obiectului de
studiu.
• Problema validităţii interne a e.s. este primordială pentru că în ştiinţele socioumane
variabila independentă reprezintă foarte adesea o combinaţie de stimuli, cercetătorul
trebuind să purifice variabila independentă pentru a stabili cu exactitate dacă între x
(variabila independentă) şi y (variabila dependentă) există într-adevăr o legătură
cauzală. În acest scop sînt proiectate e. placebo. Dat fiind faptul că în situaţiile e.
subiecţii reacţionează atît la variabilele independente, cît şi la comenzile implicite, pe
care le intuiesc, se recomandă utilizarea anchetei post-experiment şi a experimentului
simulat pentru a se afla ce comenzi implicite au fost percepute (Martin T. Orne,
1969).
• La nivelul socialului, cauzalitatea nu este epuizată prin identificarea unui singur
factor: totdeauna avem de a face cu un set complex de fenomene în care condiţiile
contribuitorii în prezenţa celor contingente şi alternative determină probabilistic
apariţia fenomenelor, modificarea variabilei dependente (Achim Mihu, 1973). De aici
decurge necesitatea proiectării e.s. cu mai multe variabile independente. Schema
logică a acestor e.s. se bazează pe canonul diferenţei, formulat de J. St. Mill, (1806-
1873) în lucrarea A System of Logic (1843), iar prelucrarea rezultatelor din e.s.
multivariate presupune utilizarea analizei de variantă.
• În e.s., situaţia experimentală poate ea însăşi să intervină ca o variabilă independentă.
Pentru a măsura influenţa situaţiei experimentale asupra variabilei dependente se
recomandă proiectarea unor experimente cu două şi cu trei grupe de control. Realizat
în conformitate cu principiile metodologice deontologice, e.s. constituie o metodă
principală de cercetare a relaţiilor cauzale în sociologie. .
Politici sociale de sănătate:
-obiectivele Uniunii Europene
-direcţii strategice in domeniul sănătăţii in România

Politica socială defineşte setul de politici publice ce urmăresc realizarea protecţiei sociale şi a
bunăstării. Ca disciplină academică, politica socială este o arie multidisciplinară, ce foloseşte
concepte şi metode din economie, ştiinţa politică, sociologie, asistenţă socială, psihologie,
management, filozofie şi drept. Politica socială studiază fenomene ce transcend acţiunile şi
politicile guvernamentale: dincolo de serviciile sociale politica socială studiază o gamă largă
de fenomene sociale şi economice legate de bunăstarea la nivel individual, familial sau la
nivelul colectivităţii. Astfel, ariile de interes în studiul politicii sociale cuprind:

1. practici administrative şi politici în domeniul serviciilor sociale, incluzând servicii


medicale, asigurări sociale, educaţie, angajare şi formare profesională, servicii
comunitare, locuire;
2. probleme sociale, incluzând criminalitate, handicap, şomaj, sănătate mintală,
bătrâneţe;
3. discriminare şi dezavantaje: rasă, etnie, gen, sărăcie şi inegalitate economică

Ministerul cu cele mai multe atribuţii în domeniul politicii sociale este Ministerul Muncii,
Familiei şi Protecţiei Sociale. Activitatea Ministerului Sănătăţii, a Ministerului Educaţiei,
Cercetării şi Inovării şi a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei are de asemenea un
impact direct asupra politicii sociale, în special în privinţa accesului echitabil la servicii
publice.

O serie de alte instituţii au atribuţii în domeniul politicii sociale:

Instituţii în subordinea Guvernului

1. Agenţia Naţională pentru Romi ]


2. Agenţia pentru Strategii Guvernamentale ]
3. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării]
4. Oficiul Român pentru Adopţii]

Instituţii în subordinea, sub autoritatea sau in coordonarea Ministerului Muncii,


Familiei şi Protecţiei Sociale

1. Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap ]


2. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului ]
3. Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei ]
4. Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi ]
5. Inspecţia Socială]
6. Direcţii de muncă şi incluziune socială judeţene şi a municipiului Bucureşti ]
7. Inspecţia Muncii ]
8. Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale
9. Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă ]
10. Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale -
I.N.C.S.M.P.S. Bucureşti ]
Alte instituţii şi organizaţii

1. Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii]

Politica socială a UE este formată dintr-un set de politici complementare, ce s-au


dezvoltat şi multiplicat pe parcursul timpului şi care acţionează în acele sectoare de activitate
ce afectează sau generează gradul de bunăstare individuală şi socială.

Permanenta preocupare a comunităţii europene pentru aspectele de politică socială -


începută cu Tratatul de Roma (1957)-a dus, în timp, la crearea unui „model social
european”1. Unul din momentele cele mai importante ale evoluţiei acestui model se
situează în jurul anului 2000, când se face trecerea de la o abordare bazată pe minimizarea
consecinţelor sociale negative ale schimbării structurale, la o abordare ce are în vedere
modernizarea sistemului social european şi investiţia în capitalul uman – altfel spus, se trece
de la o abordare cantitativă (minimizarea consecinţelor) la una calitativă(investiţia în oameni )
Politica socială debutează odată cu adoptarea, în 1989, a Cartei comunitare a drepturilor
sociale fundamentale ale lucrătorilor2 (cunoscută şi drept Carta Socială).

Carta Socială reflect- preocuparea pentru dimensiunea socială a politicilor comunitare


încontextul construcţiei pieţei unice europene şi a fost elaborată în urma unui proces de
consultare a părţilor interesate (reprezentanţi ai angajatorilor, lucrătorilor, liber
profesioniştilor, fermierilor,
- respectării drepturilor sociale fundamentale:
- libera circulaţie a muncitorilor,
- angajarea şi salarizarea,
- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă,
- protecţia socială,
- libertatea de asociere şi negocierea colectivă,
- formarea profesională,
- tratamentul egal al bărbaţilor şi femeilor,
- protecţia sănătăţii şi siguranţa la locul de muncă,
- protecţia copiilor, adolescenţilor, persoanelor învârstă şi a persoanelor cu
handicap,
- informarea, participarea şi consultarea lucrătorilor în probleme ce îi afectează
direct.
Carta a fost semnată în decembrie 1989 de către 11 state membre (SM), singura excepţie
fiind Marea Britanie – care a semnat în 1998.
Pasul următor în programarea politicii sociale este reprezentat de Cartea Verde (Green
Paper) - documentul care a lansat procesul de dezbatere asupra viitorului politicilor sociale la
nivel comunitar (1993), în vederea elaborării Cărţii Albe (White Paper) în 1994.
Liniile de discuţie identificate prin Cartea Verde privesc:
 ℘ priorităţile commune tuturor SM în domeniile pieţei muncii, formării profesionale şi
protecţiei sociale;
℘ îmbunătăţirea situaţiei ocupării forţei de muncă;
℘ accelerarea progresului în crearea unui sistem de producţie bazat pe calitate;
℘ stimularea solidarităţii şi integrării sociale;
℘ lupta împotriva sărăciei şi excluderii sociale;
℘ piaţa unică şi libera circulaţie a persoanelor;
℘ promovarea egalităţii de şanse pentru bărbaţi şi femei;
℘ sprijinirea dialogului social;
℘ coeziunea economică şi socială;
Principalii actori instituţionali implicaţi în procesul de decizie şi de implementare a
politicii sociale sunt reprezentaţi de Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul
Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri) şi Comitetul Economic şi Social, sprijiniţi în
activitatea lor de trei agenţii europene şi un număr egal de parteneri sociali
Agenda Politicii Sociale9 este documentul programatic şi cadrul de implementare al politicii
sociale comunitare în perioda 2000-2005 şi a fost adoptată în anul 2000,
Strategia prezintă obiectivul pe 10 ani (2010) al UE - de transformare a economiei
comunitare în cea mai competitivă economie bazată pe cunoaştere
Priorităţile politicii sociale pentru reflectă această orientare spre calitate şi sunt
reprezentate de:
 gradul ridicat de ocupare al forţei de muncă – are în vedere crearea şi promovarea de noi
locuri de muncă;
 calitatea muncii – se referă la locuri de muncă mai bune şi la moduri mai echilibrate de
combinare a vieţii profesionale cu viaţa personală, ceea ce implică existenţa unor politici
de angajare mai bune, salarii rezonabile şi o organizare a muncii adaptată atât nevoilor
companiilor cât şi nevoilor indivizilor;
 calitatea politicii sociale propriu-zise – implică un grad ridicat de protecţie socială,
existenţa unor servicii sociale de calitate pe tot cuprinsul Uniunii şi accesibile tuturor,
crearea de oportunităţi reale pentru toţi indivizii şi garantarea drepturilor fundamentale şi
a celor sociale – aspecte ce joacă un rol esenţial în atingerea obiectivului pe zece ani al
politicii sociale, prin îmbinarea productivităţii cu satisfacţia personal-profesională;
 calitatea relaţiilor industriale – are în vedere adaptarea cu succes la schimbările
industriale şi reflectă impactul „cunoaşterii” – adică al noilor tehnologii şi al cercetării –
în progresul economic.
Aceste priorităţi reflectă nevoile cu care se confruntă la ora actuală societatea europeană şi
se constituie ca puncte de referinţă ale noii politici sociale, fiind secondate de instrumente şi
direcţii de acţiune special adoptate în vederea realizării lor.
B. Direcţii de acţiune ale politicii sociale
Astfel, dat fiind că primele două priorităţi - gradul ridicat de ocupare al forţei de muncă
şi calitatea muncii - ţin de dinamica pieţei muncii şi de sfera profesională, ele sunt tratate
împreună şi dispun de direcţii comune de acţiune ce au în vedere:
 crearea de locuri de muncă mai multe şi mai bune , cu scopul de a creşte rata generală de
ocupare până la 70% şi rata de ocupare în rândul femeilor până la 60%;
 anticiparea şi managementul schimbării, precum şi adaptarea la noul mediu de lucru
(reprezentat de o societate bazată pe cunoaştere şi pe dezvoltare tehnologică) – prin
informarea corespunzătoare şi eficientă atât a angajatorilor cât şi a angajaţilor în vederea
ponderării flexibilităţii şi siguranţei unui loc de muncă;
 exploatarea oportunităţilor oferite de o societate bazată pe cunoaştere – prin promovarea
învăţării continue, a promovării de noi forme de organizare a muncii şi creşterea şanselor
de angajare a persoanelor cu handicap;
 promovarea mobilităţii forţei de muncă, prin implementarea liberei circulaţii a forţei de
muncă şi eliminarea obstacolelor geografice, prin dezvoltarea de mecanisme ce
facilitează mobilitatea (inclusiv noile tehnologii);
Prioritatea referitoare la îmbunătăţirea calităţii politicii sociale ca atare este reprezentată
de măsuri ce au vedere diverse domenii ale vieţii sociale şi este strâns corelată cu modul în
care aceasta interferează cu viaţa profesională.
Direcţiile de acţiune adoptate pentru adresarea acestei nevoi sunt:
 modernizarea şi îmbunătăţirea protecţiei sociale, astfel încât să asigure indivizilor un
venit sigur, să se realizeze securizarea pensiilor şi crearea unor sisteme de pensii
durabile, să ducă la dezvoltarea unui sistem de sănătate performant;
 promovarea incluziunii sociale - ce are ca obiectiv prevenirea şi eradicarea sărăciei,
precum şi promovarea participării tuturor în viaţa economică şi socială;
 promovarea egalităţii de gen, prin promovarea participării femeilor la viaţa economică,
ştiinţifică, socială, politică şi civică;
 întărirea drepturilor fundamentale şi combaterea discriminării, prin asigurarea
dezvoltării şi respectării drepturilor sociale fundamentale.
Promovarea calităţii în relaţiile industriale este poate domeniul prioritar cu cel mai
ridicat caracter de noutate şi are în vedere întărirea dialogului social, promovarea
competitivităţii şi a solidarităţii la acest nivel.
Aspectele problematiceidentificate în cursul acestei evaluări evoluează în jurul :
• tendinţelor demografice (îmbătrânirea populaţiei şi a forţei de muncă în spaţiul
comunitar), inegalităţilor de gen încă existente,
• schimbării naturii familiei (creşterea numărului familiilor monoparentale, ceea ce
duce la
• ajustarea corespunzătoare a protecţiei sociale în această direcţie),
• schimbărilor tehnologice,
• disparităţilor sociale şi sărăciei.
Acestora li se adaugă provocarea adusă de extinderea Uniunii cu încă 10 state în anul 2004.
Una din principalele provocări aduse de extinderea UE în domeniul social se referă la
discriminarea minorităţilor etnice - şi în special a minorităţii roma – şi necesită crearea de
soluţii comune la nivelul Uniunii.
Acesteia i se adaugă potenţialul migrator al forţei de muncă din noile SM şi modul în care
va fi afectat peisajul social comunitar. Totuşi, se poate ca acest efect
migrator să nu fie unul de durată ci unul pe termen scurt, iar fenomenul migrator poate avea
loc şi în sens invers, datorită foştilor lucrători migranţi ce pot alege să se întoarcă în ţara de
origine odată cu integrarea acesteia în UE.
De asemenea, se continuă dezvoltarea obiectivelor stabilite, adică:
• creşterea numărului şi calităţii locurilor de muncă,
• dezvoltarea flexibilităţii şi securităţii în contextual unui mediu de lucru în schimbare,
modernizarea protecţiei sociale,
• promovarea egalităţii de gen,
• combaterea sărăciei, discriminării şi excluziunii sociale.
II. Politica sociala a Romaniei
Documentului de poziţie, prevede :
__legislaţia muncii – a fost adoptat noul Cod al Muncii (ianuari 2003);
__egalitatea de tratament pentru bărbaţi şi femei – a intrat în vigoare legea egalităţii de
şanse (iunie 2002) şi au fost clarificate responsabilităţile delegate următoarelor instituţii:
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), Casa Naţionala de
Pensii şi alte Drepturi de Asigurari Sociale (CNPAS), Inspectia Muncii (IM), Consiliul
Naţional de Formare Profesională a Aduţilor (CNFPA), Institutul Naţional de Cercetare
Stiiţifică în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale şi Institutul Naţional de Cercetare-
Dezvoltare pentru Protecţia Muncii, fiind avută în vedere şi înfiinţarea unei Agenţii
Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între Femei si Bărbaţi.
__sănătate şi securitate în muncă – au fost revizuite normele generale de protecţie a muncii
şi au fost transpuse prevederile a 20 de directive europene din domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, precum şi elaborarea unui Plan Naţional de Îmbunătăţire a Condiţiilor de
Muncă din sectorul sanitar (2003);
__dialogul social – au fost adoptate măsuri legislative pentru:
 consolidarea statutului Consiliului Economic şi Social,
 promovarea dialogului social bipartit (patronate-sindicate),
 crearea parteneriatului social în fundamentarea politicii de stabilire a salariului
minim pe baza coşului minim de consum,
 elaborarea, în parteneriat, a Planului Naţional de Dezvoltare,
 crearea Forumului Virtual de Informare, Consultare si Dezbateri pentru Societatea Civilă
şi Parteneriatul Social
__sănătatea publică – a fost acordată atenţie acţiunilor de întărire a capacităţii instituţionale
de implementare a acquis-ului comunitar în domeniul bolilor transmisibile, al infecţiei cu
HIV la copii, al dependenţei de droguri, al tutunului şi fumatului, al furnizării serviciilor
medicale;
__ocuparea forţei de muncă – principala realizare a fost adoptarea Planului Naţional de
Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă (PNAO) pentru perioda septembrie 2002-
decembrie 2003, la care se adaugă Documentul Comun de Evaluare a Politicii de
Ocupare a Forţei de Muncă (octombrie 2002)– rezultat în urma consultărilor dintre
Guvernul României şi reprezentanţi ai Comisiei Europene, având drept scop identificarea
unor domenii prioritare ce necesită o monitorizare a progresului realizat;
__securitate socială, persoane vârstnice şi excluziune socială – au fost adoptate măsuri în
următoareale direcţii:
 asigurările sociale – a fost elaborat proiectul Legii privind schemele
facultative de pensii ocupaţionale;
 asistenţa socială - a fost aprobat Regulamentul cadru de organizare şi
funcţionare a serviciului public de asistenţă socială (2003) şi a fost
restructurată activitatea de protecţie a persoanelor cu handicap;
__lupta împotriva discriminării – participarea României (începând cu anul 2002) la
Programul Comunitar de Combatere a Discriminării (2002 – 2006);
Aceste realizări şi progrese sunt reflectate de forma de organizare a politicii sociale în
România şi de adoptarea de noi proiecte legislative şi planuri de acţiune.
II.2. Organizarea politicii sociale în România
În România, politica socială este o politică concertată, coordonată de către Ministerul
Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi susţinută de activitatea altor ministere precum
Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Domeniile de activitate ale politicii
sociale naţionale sunt:
A. Piaţa forţei de muncă (inclusiv şomajul) şi politicile salariale
B. Pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale;
C. Asistenţa socială şi politicile familiale;
D. Relaţiile de muncă, securitatea şi sănătatea în muncă

PRINCIPALELE SISTEME DE FINANTARE SI ASIGURARE A SERVICIILOR DE


SANATATE IN TARILE EUROPENE

Pe plan mondial se produc schimbari in sistemele de sanatate, schimbari care urmaresc


eliminarea sau reducerea disfunctiilor aparute atat in tarile democratice cu o economie de
piata stabila, cat si in tarile care au avut o economie bazata pe monopolul de stat al factorilor
de productie cu un sistem de planificare centralizat, rigid si de comanda.
Nemultumirile care au generat procesul de reformare a sistemelor ingrijirilor de sanatate
(SIS) au fost prezente atat in masa contribuabililor (utilizatorilor), a medicilor si a institutiilor
sanitare (a furnizorilor de ingrijiri) cat si a autoritatilor publice si administrative. Insatisfactiile
erau datorate: cresterii cheltuielilor pentru sanatate intr-un ritm greu de suportat, fara
ameliorarea substantiala a starii de sanatate, insuficienta acoperire a populatiei cu servicii,
absenta unor mecanisme eficiente de asigurare a calitatii, volumul exagerat de munca zilnica,
insuficienta elementelor de stimulare, ineficienta manageriala etc.
In Europa operau trei modele de sisteme de ingrijiri de sanatate:
1. modelul serviciului national de sanatate (SNS) -; tip Beveridge;
2. modelul sistemului de asigurari sociale de sanatate (SAS) -; tip Bismark;
3. modelul sistemului centralizat de stat (SCS) -; tip Semasko.
Modelul din Statele Unitate ale Americii este bazat pe asigurari private.
1. Serviciu National de Sanatate (S.N.S.): imaginat de britanici, functioneaza in Danemarca,
Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia, Grecia, Italia, Portugalia, Spania, Anglia.
Caracteristici:
- sursa de finantare: taxe generale;
- controlat de guvern;
- dispune de buget de stat;
- exista si un sector privat;
- acces liber la servicii pentru toti cetatenii;
- acoperire generala a populatiei cu servicii de sanatate;
- conducere prin autoritatile de stat;
- medicii sunt: - salariati sau platiti in functie de numarul pacientilor inscrisi pe listele lor
(capitatie);
- se practica o co-plata a unor parti din costul unor prestatii.
Avantaje:
- impact pozitiv asupra starii de sanatate;
- relativ neoneros (nu este greu de suportat de catre populatie)
Dezavantaje:
- liste lungi de asteptare pentru anumite acte medicale
- medicii -; lipsiti de stimulente
- doza mare de birocratie;
2. Sistemul de Asigurari Sociale de Sanatate (S.A.S.): -; functioneaza in tari ca Austria,
Franta, Olanda, Germania, Belgia.
Caracteristici:
- finantat, in general, din contributia obligatorie a salariatilor si patronilor (cotizatii), in
functie de venit si din taxe generale;
- acoperire larga , dar nu totala (raman neasigurate persoanele care nu lucreaza);
- gestionarea fondurilor se realizeaza prin agentii;
- agentiile contracteaza cu spitalele si medicii de familie sau medicii generalisti serviciile ce
urmeaza a fi oferite asiguratilor;
- contractele cu practicienii au la baza taxa/serviciu, taxa/prestatie, iar cu spitalele prin bugete
globale.

Avantaje:
- performante medicale relativ inalte;
Dezavantaje:
- cheltuieli - cele mai mari din Europa
- costurile administrarii sale sunt mari
- genereaza consum indus ridicat -; cu posibilitatea aparitiei unor fenomene perverse, cum ar
fi:
1.riscul moral (la un serviciu al carui pret este zero, cererea depaseste totdeauna oferta)
2.selectia adversa (se refuza asigurarea grupurilor costisitoare prin volum inalt al consumului
sau costul ridicat al prestatiilor);
3. Sistemul Centralizat de Stat (S.C.S.): -; care a functionat in tarile Europei Centrale si de
Rasarit.
Caracteristici:
- finantare de la bugetul de stat;
- controlat de stat prin sistemul de planificare centralizata;
- statul are monopolul serviciilor de sanatate care sunt proprietatea sa;
- personal sanitar salariat (functionari);
- accesul populatiei la serviciile de sanatate -; general;
- nu exista sector privat.
Avantaje:
- acces general la servicii.
Dezavantaje:
- lipsit de initiativa si competitie;
- functionarizeaza activitatea medicala;
- este subfinantat;
- ineficient;
- neperformant;
- impact redus asupra starii de sanatate.
Conditii pe care ar trebui sa le indeplineasca un Sistem de Ingrijiri de Sanatate (SIS)
corespunzator (dupa Maxwell):

a) acoperire generala a populatiei cu servicii de sanatate;

b) accesibilitate prompta la servicii;

c) pertinenta fata de nevoi;

d) echitate;

e) posibilitati de alegere;

f) eficacitate;

g) eficienta inalta;

h) acceptabilitate sociala larga;

i) responsabilitatea statului fata de sanatatea publica.


Nici un Sistem de Ingrijiri de Sanatate (SIS) nu a putut raspunde integral acestor criterii
de aceea toate sistemele sunt in reforma, fiind supuse modificarilor cerute in timp de nevoile
in schimbare ale practicii medicale, ale societatii si ale rezervelor disponibile.
Schimbarile din Sistemele de Ingrijiri de Sanatate (SIS) pot fi:
- revolutive (brutale);
- evolutive (silentioase).
Cele revolutive (brutale) presupun modificari structurale, de fond ca cele ce au generat
modelele SIS (Beveridge, Bismark, Semasko) dar si ca incercarile care se fac in prezent in
tarile Europei Centrale si de Rasarit, si care vizeaza in principal proprietatea asupra factorilor
de productie, sursele si sistemul de finantare a SIS, alocarea resurselor, sistemele de plata a
furnizorilor de ingrijiri.
Schimbarile evolutive (silentioase) care au loc in tarile cu economie de piata stabilizata
(Anglia, Olanda, Germania) au adus ameliorari sistemelor existente, fara inlocuirea lor, fara
distrugerea si destructurarea lor.
Obiectivele principale ale reformelor SIS in Europa -; sunt subordonate principiilor ce
guverneaza politica europeana a OMS: “Sanatate pentru toti”.
Principii: a) egalitatea sanselor; b) etica actiunilor de politica sanitara; c) participarea activa a
populatiei; d) promovarea sanatatii si prevenirea bolilor; e) prioritatea ingrijirilor primare de
sanatate; f) actiunea intersectoriala; g) cooperarea internationala.
Obiectivele reformelor in Sistemul Ingrijirilor de Sanatate (SIS) din Europa:
1. echilibrarea alocarii resurselor financiare (teritorial si intre categorii de servicii) si controlul
costurilor;
2. reducerea inechitatilor in oferta si accesul la servicii;
3. imbunatatirea gradului de satisfactie a furnizorilor si utilizatorilor de ingrijiri;
4. ameliorarea eficacitatii si impactului SIS asupra starii de sanatate (output si outcome);
5. reducerea utilizarii inadecvate a tehnologiilor moderne;
6. corectarea stimularii inadecvate a consumului medical (consumul indus de oferta);
7. introducerea competitiei controlate (intre furnizorii publici si/sau privati, organizatii de
asigurari etc.);
8. separarea furnizorilor de servicii (medici, spitale) de cumparatori (detinatori de fonduri);
9. stabilirea unor relatii contractuale intre furnizorii si cumparatorii de servicii;
10. plata medicilor si a institutiilor pe baza unor criterii de performanta;
11. introducerea unor mecanisme de asigurare a calitatii ingrijirilor de sanatate;
12. introducerea metodelor manageriale moderne in conducerea serviciilor de sanatate;
13. descentralizarea SIS prin deconcentrare, devolutie si delegarea autoritatii.
Tarile din Europa Centrala si de Rasarit cauta sa modifice bazele structurale ale SIS
anterioare pentru a le face concordante cu principiile democratice si regulile unei economii de
piata in formare.
Transformarea, in perioada de tranzitie este anevoioasa, cu capcane, costisitoare si de
durata.
Reformele SIS din aceste tari nu se pot produce decat in concordanta si odata cu schimbarile
de fond ce au loc in sistemele economice si sociale nationale din care fac parte.
Reformele din ECR trebuie sa tina seama de realitatile comune:
1. recunoasterea rolului sanatatii pentru intreaga dezvoltare sociala, dar sporirea necontrolata
a cheltuielilor pentru sanatate poate avea un impact negativ asupra cresterii economice;
2. in perioada de tranzitie starea de sanatate a populatiei recunoaste o degradare continua,
ceea ce duce la cresterea diferentelor dintre ECR si OECD.
Exemplu:
Tari ECR Tari OECD Diferenta
Speranta de viata la nastere (in ani) 70,5 76,1 +5,6
Speranta de viata la 15 ani (in ani) 57,1 62,0 +4,9
Riscul de deces 0-5 ani (in %) 1,8 0,9 -0,9
Riscul de deces la 15-59 ani (in %) 18,4 11,2 -7,2.
3. baza materiala a serviciilor de sanatate este inadecvata la nevoile esentiale ale modelului
actual de morbiditate, serviciile preventive sunt ineficiente, exista lipsuri in asigurarea cu
medicamente si materiale sanitare consumabile;
4. formarea, distribuirea si utilizarea personalului sanitar este inadecvata;
5. exista lipsuri si distorsiuni financiare: subfinantare, ineficienta interna, practici bugetare
birocratice, cheltuieli gresit orientate, dificultati in transformarea sectorului de finantare;
6. dezvoltarea necontrolata a sectorului medicinei private.
Ca prioritati pentru reformarea SIS din tarile ECR:
1. descentralizarea SIS;
2. modificarea metodelor de planificare si gestionare;
3. mentinerea unei largi accesibilitati;
4. dezvoltarea serviciilor de sanatate comunitare;
5. dezvoltarea serviciilor preventive bazate pe factorii de risc prevalenti;
6. imbunatatirea sistemului de formare a personalului de sanatate.
In prezent se constata convergenta reformelor SIS din tarile europene si America spre
“modele” mixte, cu mecanisme de reglare efectiva prin control public si "piata controlata".
Aceasta se traduce prin introducerea unor elemente de piata (reglare libera) in Sistemul
National de Stat de “tip britanic”si a unor mecanisme de control guvernamental sau
administrativ in Sistemul Asigurarilor Sociale de “tip germanic”.
Criterii de apreciere a reformelor Sistemelor de Ingrijiri de Sanatate (SIS):
1. coerenta SIS;
2. universalitatea asigurarii de servicii;
3. caracterul cuprinzator al acestora;
4. limitarea costurilor cu mentinerea calitatii ingrijirilor de sanatate;
5. plata/contributie echilibrata;
6. motivare pozitiva a medicilor si utilizatorilor.
Relatii economice in ingrijirile de sanatate dintre furnizorii de servicii, utilizatori si “tertul
platitor” (fond de asigurari, case de asigurari, administratia sanitara de stat).