Sunteți pe pagina 1din 131

Capitol 1.

REZULTATE MACROECONOMICE SI
CONTABILITATE NATIONALA

Macroeconomia - este acea parte a economiei, a actiunii economice, formata din


procesele, faptele, actele si comportamentele de natura economica in contextul raporturilor
dintre ele, ca marimi si variabile agregate ce se realizeaza prin ceea ce face fiecare participant.
Macroeconomia se refera la functionarea economiei pe baza relatiilor multiple dintre
agregatele si categoriile de unitati functional-institutionale.
Adesea macroeconomia se identifica cu economia. Problemele principale ale
macroeconomiei sunt: cresterea economica, ciclurile economice, ocuparea si somajul, inflatia
si nivelul preturilor, bugetul de stat, balanta de plati si cursul valutar. Metoda analizei
macroeconomice are urmatoarele trasaturi specifice: ex-post (analiza se începe cu
contabilitatea nationala, analiza datelor statistice care ne dau posibilitatea sa analizam
rezultatele macroeconomice); ex-anti (anticipari, prognozeaza procesele economice);
agregarea fenomenelor si proceselor economice- presupune unirea mai multor elemente a
fenomenelor economice în unul singur; modelarea economica si formarea modelelor
economice. Modelul economic reprezinta reflectarea realitatii cu scopul de a determina
legitatile realitatii economice. Orice model economic este influentat de doua grupuri de
factori: exogeni si endogeni. Orice model economic include fluxurile si rezervele economice.
La nivel macroeconomic rezultatele activităţii se exprimă cantitativ prin indicatori
macroeconomici. Datorită complexităţii vieţii economice şi a rezultatelor obţinute sub forma
bunurilor materiale şi nemateriale, aceşti indicatori se calculează, în general, în expresie
valorică, prin intermediul preţurilor şi tarifelor. Dar şi preţurile la rândul lor se diferenţiază în
preţuri ale pieţei sau curente la care cumpărătorii îşi achiziţionează bunurile şi serviciile şi
pe baza cărora se întocmesc indicatori nominali şi preţurile factorilor de producţie, numite
şi preţurile producătorilor, care nu includ impozitele indirecte.
Întrucât indicatorii macroeconomici sunt exprimaţi în expresie monetară, iar creşterea
lor se poate datora atât sporirii preţurilor, cât şi volumului fizic al activităţii economice, ei se
exprimă şi în preţuri constante (comparabile), adică preţurile anului de referinţă şi se
numesc indicatori reali. Aceste preţuri arată dinamica rezultatelor macroeconomice sub aspect
material. Raportul dintre indicatorii nominali şi cei reali reprezintă deflatorul preţurilor,
respectiv indicele mediu al preţurilor pe întreaga economie.
Indiferent în ce preţuri se exprimă, indicatorii macroeconomici îndeplinesc o serie de
funcţii importante.
- au rolul de instrument de evidenţă statistică privind măsurarea potenţialului
economic, oferind imaginea de ansamblu asupra rezultatelor activităţii economice.
- sunt un instrument de analiză a activităţii economice din perioada anterioară.
- constituie un suport de bază în fundamentarea deciziilor economice privind
dezvoltarea în perspectivă.
- au o largă utilizare pentru comparaţii internaţionale, evidenţiind interdependenţele
economice dintre ţări în cadrul circuitului economic mondial.
Pornind de la rolul pe care-l au în măsurarea rezultatelor economice, în determinarea
indicatorilor macroeconomici trebuie să se ţină seama de anumite principii. Este necesar să se
pornească mai întâi de la caracterul de sistem al economiei, fapt care impune agregarea
indicatorilor de la nivel microeconomic până la nivel macroeconomic, evidenţiindu-se
diversitatea şi complexitatea vieţii economice şi sociale.
Totodata, sistemul de indicatori trebuie să se bazeze pe o concepţie unitară privind
conţinutul categoriilor pe care le reflectă, pe o metodologie unitară de înregistrare, prelucrare
şi agregare a informaţiilor. Trebuie avute în vedere totodată necesitatea şi posibilitatea
asigurării comparabilităţii în timp şi spaţiu, a indicatorilor respectivi.
De asemenea, pentru măsurarea rezultatelor macroeconomice indicatorii sintetici
trebuie să reflecte atât fluxurile materiale din economie, cât şi cele monetare (de venituri şi
cheltuieli). In fundamentarea sistemului de indicatori se creează condiţiile propice pentru o
analiză cât mai riguroasă a proceselor şi fenomenelor economice de natură să asigure luarea
unor decizii optimale.
Indicatorii macroeconomici de rezultate pot fi clasificaţi după mai multe criterii:
a. După structura lor distingem: indicatori globali care includ, pe lângă producţia
finală, consumul intermediar şi cel de capital fix; de natură brută, când nu includ consumul
intermediar; de natură netă, când nu includ nici consumul intermediar şi nici cel de capital
fix.
b. După aria teritorială a activităţii agenţilor economici, indicatorii macroeconomici se
împart în: indicatori interni ce cuprind rezultatele tuturor operatorilor economici agregaţi
(atât autohtoni, cât şi străini) ce-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul unei ţări; indicatori
naţionali care estimează numai rezultatele operatorilor economici autohtoni, indiferent dacă
ei îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării sau în afara acesteia.
c. În funcţie de preţurile în care sunt calculaţi, aşa după cum s-a arătat, ei se
măsoară în: preţurile pieţei sau curente (preţurile cumpărătorilor); preţurile producătorilor;
preţurile constante sau comparabile.
Pornind de la principiile care stau la baza măsurării rezultatelor macroeconomice,
ţinând seama de sfera de cuprindere a indicatorilor, pe plan internaţional sunt folosite două
sisteme de calcul:1.Sistemul conturilor naţionale (S.C.N.) sau contabilitatea naţională; 2.
Sistemul producţiei materiale (S.P.M.).
Deosebirea dintre cele două sisteme de măsurare a rezultatelor macroeconomice
constă în diferenţa de concepţii teoretice pe care se bazează şi, în consecinţă, în modalităţile
de calcul, evaluare şi, în principal, în sfera de cuprindere a indicatorilor utilizaţi.
Rezultatele activitatii economice pot fi evaluate la nivel:microeconomic(activ.econ în
care are loc activitati legate de obtinerea veniturilor prin producerea de bunuri si
servicii),mezoeconomic(rezultatele la nivel de ramura) si macroeconomic(calculeaza
anumiti indicatori macroeconomici-indicatori sintetici- prin SNC=Sistemul Conturilor
Naionale).
Sistemul de evidenţă şi măsurare a rezultatelor macroeconomice îndeplineşte, prin
indicatorii utilizaţi, o serie de funcţii esenţiale cum ar fi:
a) instrument de evidenţă statistică, cu ajutorul căruia se sintetizează şi se corelează
informaţiile privind desfăşurarea activităţii economice şi măsurarea potenţialului economic,
oferind o imagine de ansamblu asupra procesului creşterii şi dezvoltării economice;
b) instrument de analiză a activităţii economice în perioada anterioară şi a
echilibrului macroeconomic sub diferitele sale forme de manifestare, permiţând înţelegerea
legităţilor economice şi a modului lor concret de manifestare în timp şi spaţiu;
c) suport de bază al fundamentării deciziilor în economie, al influenţării corelaţiilor
şi tendinţelor celor mai favorabile, al corectării unor efecte nedorite ale mecanismului spontan
al pieţei, deoarece indicatorii de rezultate macroeconomice reflectă tabloul fluxurilor din
economia naţională, al interdependenţeor vieţii economice;
d) indicatorii de rezultate macroeconomice au o largă utilizare pentru comparaţii
internaţionale, pentru înţelegerea corectă a fenomenelor şi proceselor din economia
mondială, a interdependenţelor economice internaţionale, a participării ţării la circuitul
economic mondial.
Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice în Sistemul Conturilor Naţionale
pot fi calculaţi prin una din următoarele trei metode:
a) metoda de producţie (metoda valorii adăugate) prin care are loc măsurarea şi
evidenţierea valorilor adăugate brute create de către toţi agenţii economici, producători de
bunuri şi servicii (de consum şi publice) şi agregarea acestor mărimi pe sectoare, ramuri şi pe
ansamblul economiei naţionale. Prin această metodă, din valoarea totală a producţiei sau
valoarea producţiei brute (pe sectoare, ramuri sau economie naţională), se elimină consumul
intermediar (respectiv valoarea bunurilor materiale şi serviciilor produse şi utilizate pentru a
crea noi bunuri), iar în cazul indicatorilor în expresie netă, se elimină şi consumul de capital
fix (amortizarea), rezultând valoarea adăugată netă.
b) metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii veniturilor), care
constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu bunurile materiale şi
serviciile care compun producţia finală. Concret, prin această metodă se însumează:
cheltuielile gospodăriilor (menajelor) pentru produse şi servicii de consum; cheltuielile
publice guvernamentale (instituţiilor administraţiei centrale şi locale) pentru serviciile
administrative puse la dispoziţia colectivităţilor; cheltuielile pentru bunuri de investiţii
(investiţiile brute); exportul net (diferenţa dintre valoarea bunurilor şi serviciilor exportate şi
valoarea celor importate).
c) metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor), care constă în însumarea
elementelor ce reflectă recompensarea factorilor de producţie, concretizate în venituri încasate
de proprietarii acestor factori (salarii, profituri, dobânzi, rente) şi alocaţiile pentru consumul
de capital fix (amortizările).
În practică, pentru calcularea indicatorilor sintetici ai rezultatelor macroeconomice, se
îmbină cele trei metode. Astfel, pentru determinarea producţiei pe ramuri ale economiei, se
utilizează metoda de producţie, pentru domeniul serviciilor se aplică metoda cheltuielilor
ş.a.m.d.
Principalii indicatori de rezultate macroeconomice calculaţi în SCN sunt:
1) produsul global brut (PGB); Produsul global brut (PGB) reflecta valoarea totala
a bunurilor materiale si a serviciilor, cu caracter marfar si nemarfar, obtinute într-o perioada
de timp, de regula un an, în cadrul subsistemelor economiei nationale. Acest indicator include
înregistrari repetate, fapt pentru care are o utilizare redusa. Cu toate acestea, PGB raspunde
unor cerinte reale de cunoastere macroeconomica privind corelatiile care se formeaza între
diferite ramuri, subramuri si activitati. PGB se calculeaza ca suma a productiei brute de
bunuri materiale si servicii din toate sectoarele , adica prin însumarea consumului final si a
celui intermediar.
2) produsul intern brut (P.I.B.); Produsul intern brut (PIB) reflectă, valoric,
producţia finală de bunuri şi servicii obţinute de către toţi agenţii economici (autohtoni şi
străini) care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării, destinate consumului final. Acest
indicator exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor materiale şi serviciilor produse
în interiorul ţării şi ajunse în stadiul final al circuitului economic. PIB se determină fie prin
însumarea valorilor adăugate brute ale tuturor bunurilor create de agenţii economici din
interiorul ţării (agregate la nivel de sector sau ramură), într-o perioadă determinată (un an), fie
prin scăderea din produsul global brut a consumului intermediar, astfel:
PIB = Σ VABi sau PIB = PGB − Ci, unde "i" reprezintă sectoarele economiei, iar Ci -
consumul intermediar.
Acest indicator este baza măsurării rezultatelor macroeconomice în SCN şi se
calculează, în practică, prin combinarea metodei valorii adăugate (metoda de producţie) cu
metoda repartiţiei (a însumării veniturilor).
3) produsul intern net (PIN); Produsul intern net (PIN) sintetizează suma valorilor
adăugate nete ale bunurilor materiale şi serviciilor finale produse de către toţi agenţii
economici (autohtoni şi străini) care acţionează în interiorul ţării, într-o perioadă de timp (de
regulă un an), astfel:
PIN = Σ VANi.
De asemenea, se mai calculează scăzând din produsul intern brut consumul de capital
fix, amortizarea (A), astfel:
PIN = PIB – A
4) produsul naţional brut (PNB); Produsul naţional brut (PNB) reprezintă
valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale provenite din
activităţile agenţilor economici naţionali, obţinute atât în ţară cât şi în afara acesteia, în
decursul unei perioade de timp (un an). PNB se determină prin scăderea din PIB a valorii
adăugate brute realizate pe teritoriul naţional de către agenţii economici străini (VABS), la
care se adună valoarea adăugată brută realizată de agenţii economici naţionali care îşi
desfăşoară activitatea pe teritoriul altor state (VABNS), astfel:
PNB = PIB − VABS + VABNS.
Acest indicator poate fi mai mare sau mai mic decât PIB, în funcţie de soldul pozitiv
sau negativ (± M) dintre VAB obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAB
obţinută de agenţii economici străini în interiorul unei ţări (PNB = PIB ± M). Dacă acest
indicator este evaluat pe baza preţurilor pieţei, denumit şi PNB nominal, el oglindeşte oferta
naţională, iar dacă se calculează pe baza fluxului de cheltuieli ale naţiunii, apare ca indicator
al cererii agregate. Atât PIB, cât şi PNB nu oferă, totuşi, imaginea producţiei finale nete,
deoarece includ şi alocaţia pentru consumul de capital fix, respectiv amortizările (A).
5) produsul naţional net (PNN); Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia
bănească a valorii adăugate nete obţinute de agenţii economici naţionali, atât pe teritoriul ţării,
cât şi în afara acesteia şi se determină prin scăderea din PNB a amortizării capitalului fix (A),
astfel:
PNN = PNB - A.
Produsul naţional net (PNN) se mai poate calcula adăugând la PIN soldul, pozitiv sau
negativ, (± M) dintre VAN obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAN
obţinută de agenţii economici străini pe teritoriul unei ţări astfel:
PNN = PIN ± M.
Dacă PNN este evaluat la preţurile factorilor, atunci el reflectă venitul naţional.
6) venitul naţional (VN); Venitul naţional (VN) sintetizează veniturile obţinute de
către proprietarii factorilor de producţie prin care se recompensează aportul acestora la
producerea bunurilor materiale şi serviciilor. VN poate fi considerat şi ca indicator ce exprimă
veniturile din muncă şi din proprietate care decurg din producţia bunurilor economice. De
asemenea, el refectă şi utilizarea veniturilor pentru cumpărarea de produse şi servicii de
consum şi pentru economisire. Ţinând seama de cheltuielile agenţilor economici,
determinarea venitului naţional porneşte de la PNB evaluat la preţurile pieţei (PNBpp) din
care se scad alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea), precum şi impozitele
indirecte (Ii) şi se adaugă subvenţiile de exploatare (Se). La acelaşi rezultat se ajunge şi prin
scăderea din PNB, exprimat în preţurile factorilor (PNBpf), a alocaţiilor pentru consumul de
capital fix (A). Deci:
VN = PNBpp − A − Ii + Se sau VN = PNBpf − Amortizarea.
Se poate aprecia că venitul naţional exprimă veniturile factorilor de producţie, adică
veniturile provenite din munca angajaţilor, cele provenite din activitatea de întreprinzător şi
cele din patrimoniu, ceea ce reprezintă suma valorilor adăugate nete create de factorii de
producţie naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări. Adică, în venitul naţional se includ: salarii,
rente, profituri, dobânzi nete (diferenţa dintre dobânzile încasate şi dobânzile plătite), toate
aceste venituri fiind supuse impozitării directe
De precizat, că orice ţară efectuează o serie de plăţi către străinătate, plăţi ce nu sunt
legate de activitatea de producţie (transferuri curente privind: cotizaţii la organisme
internaţionale, ajutoare, daune, penalizări, taxe.) şi, totodată, încasează plăţi efectuate de
străinătate către ea, astfel că venitul naţional creat trebuie corectat cu soldul încasărilor şi
plăţilor în raport cu străinătatea, numit şi soldul transferurilor curente cu străinătatea (STCS).
Se obţine astfel venitul naţional disponibil (VND) conform relaţiei:
VND = VN ± STCS.
În funcţie de acest sold, VND poate fi mai mare sau mai mic decât VN. Dacă din
VND se scad veniturile ce nu revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări sociale, profiturile
nedistribuite, impozitele pe profit) şi se adaugă veniturile populaţiei care provin din
transferuri (pensii, ajutoate, burse, alocaţii.), se obţine venitul personal al populaţiei
(menajelor) - VPM. Dacă din venitul personal al menajelor se deduc impozitele şi taxele
plătite de populaţie, se obţine venitul disponibil al menajelor - VDM, indicator ce exprimă
posibilităţile populaţiei pentru consum (C) şi economii (E).
Sporirea venitului naţional, ca expresie a creşterii şi dezvoltării economice este
condiţionată de doi factori: a) creşterea volumului factorilor de producţie; b) creşterea
productivităţii factorilor de producţie
Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi, în general, pentru determinarea dinamicii
economice. Creşterea economică este relevată de creşterea indicatorilor
macroeconomici.întrucât aceşti indicatori sunt exprimaţi monetar (valoric), iar creşterea lor se
poate datora atât creşterii preţurilor de la o perioadă la alta (inflaţie) cât şi creşterii fizice a
activităţii economice, indicatorii macroeconomici se exprimă în preţuri constante (sau
comparabile) care reprezintă preţurile anului şi se numesc indicatori reali (PIB real, PNB
real.). Dacă sunt exprimaţi în preţurile curente ale anului de calcul, indicatorii se numesc
indicatori nominali sau monetari. Raportul dintre PIB nominal şi PIB real se numeşte
deflatorul PIB (D) şi exprimă indicele mediu al preţurilor pe întreaga economie, în perioada
analizată, astfel:
D = PIBnominal / PIBreal, de unde rezultă PIBreal = PIBnominal / D.
După calcularea PIB real, se poate trece la stabilirea dinamicii (evoluţiei) indicatorului
respectiv, prin calcularea indicelui produsului intern brut (IPIB):
IPIB = PIBreal1 / PIBreal0.

Sistemul conturilor nationale Obiectul sistemului conturilor naţionale

Sistemul conturilor sau contabilităţii naţionale (SCN) este un sistem de evidenţă şi


analiză macroeconomică utilizat în statistica ţărilor cu economie de piaţă, în statisticile
O.N.U. şi ale altor organisme internaţionale.
Apariţia sa a fost impusă de necesitatea asigurării unor informaţii pentru efectuarea
unor calcule şi analize macroeconomice, devenind instrumentul principal de evidenţă şi
analiză macroeconomică folosit în statistica mondială. Obiectul său este de a reprezenta
cantitativ realitatea economică într-o perioadă de timp sau la un moment dat. Activitatea
economică are ca rezultat produse şi servicii care au caracter de marfă şi se realizează prin
intermediul pieţei, precum şi produse şi servicii care nu au caracter de marfă şi, ca atare, nu
fac obiectul pieţei. Fluxurile de bunuri se numesc fluxuri materiale. Evidenţa acestora este
necesară pentru ca, prin agregare, să se obţină indicatori care permit analiza dimensiunilor şi
rezultatelor obţinute, privite ca valori de întrebuinţare necesare pentru: satisfacerea nevoilor
populaţiei, producţia de noi bunuri, acumularea de bunuri, stabilirea posibilităţilor de export şi
a necesităţilor de import. În procesul realizării valorilor de întrebuinţare trebuie evidenţiate şi
fluxurile de venituri sau financiare.
Evidenţierea fluxurilor materiale şi financiare răspunde unor nevoi diferite de
informare şi analiză economică. Fluxurile materiale şi financiare, grupate pe categorii de
produse şi servicii, respectiv de venituri şi cheltuieli, sunt evidenţiate în conturi alcătuite după
principiul dublei înregistrări. Categoriile economice utilizate în concepţia SCN au la bază
teoria economică pe care se fundamentează economia de piaţa.
Principiile care stau la baza SCN fac posibilă urmărirea echilibrului material şi
financiar la toateeşaloanele economiei şi se referă la:
- egalitatea resurselor şi utilizărilor în toate fazele reproducţiei şi la toate nivelele de
agregare;
- egalitatea fluxurilor financiare şi materiale, prin care se înfăptuieşte circuitul
economic;
- utilizarea sistemului de contabilitate în partidă dublă, adică a unui proces de
schimbare a deţinătorului de valoare îi corespund două operaţiuni contabile.

Apariţia şi evoluţia conceptului

Sistemul conturilor (contabilităţii) naţionale), primul sistem, a fost elaborat de prof.


Richard Stone în Anglia, în anul 1938. Acesta a stat la baza elaborării conturilor naţionale ale
O.N.U. în anul 1952. Ministerul Finanţelor din Franţa, sub conducerea lui Claude Gursin,
introduce în anul 1956 un sistem adaptat economiei franceze. În anul 1970, R. Stone prezintă
o formă îmbunătăţită a S.N.C. Ca urmare a preocupărilor pentru redarea cât mai corectă a
imaginii de ansamblu a activităţii economico-financiare au apărut diferite variante practice de
aplicare.
S-au distins în mod deosebit sistemele de contabilitate naţională exprimate în stocuri şi
fluxuri. SCN exprimate în stocuri au ca obiect evaluarea mărimilor ce definesc capitalul
naţional, iar cele exprimate în fluxuri, fluxurile ce se stabilesc între sectoarele economiei
naţionale şi între acestea şi restul lumii.
Între acestea prezintă interes deosebit următoarele două, şi anume:
- sistemul Cambridge sau sistemul de contabilitate a produsului naţional şi venitului
naţional, care descrie relaţiile ce se stabilesc între principalele sisteme omogene ale economiei
şi între acestea şi restul lumii, reflectând viaţa economică printr-un sistem de conturi corelate
între ele, în care se contabilizează operaţiunile economice efectuate în cursul unei perioade,
evidenţiind mărimile globale sau macroeconomice privind activitatea economică la nivel
naţional;
- sistemul Leontief sau sistemul interdependenţelor structurale sau input-ouput, care
descrie structura internă a sistemului productiv şi se prezintă sub forma unui tabel matricial cu
2 coloane care indică intrările şi ieşirile fiecărei ramuri, serviciilor publice, populaţiei şi
restului activităţilor. Acesta caută să evidenţieze structura productivă a economiei naţionale,
spre deosebire de sistemul Cambridge care scoate în relief relaţiile dintre sectoare, arătând
doar aspectele principale ale activităţii economice.
Aceste două sisteme sunt complementare între ele dar nu iau în consideraţie fluxurile
banilor şi creditelor rezultate din tranzacţii şi, ca urmare nu explică aspectele monetare şi
financiare ale activităţii economice. Pentru a reda aceste aspecte a apărut sistemul
contabilităţii fluxurilor financiare, care descrie sursele şi utilizarea fondurilor băneşti ale
principalelor sectoare sau grupuri de sectoare ale economiei, înregistrând toate tranzacţiile
care se efectuează prin mijlocirea monedei şi creditului. Spre deosebire de alte sisteme, acesta
are alt conţinut şi urmăreşte alte obiective, prezentând diferenţe şi în ceea ce priveşte
sectorizarea economiei naţionale şi modalitatea de contabilizare a fluxurilor.
Contabilitatea fluxurilor financiare are următoarele obiective principale:
- determinarea relaţiilor care există între funcţionarea sistemului bancar şi variaţiile
activitătilor productive şi comerciale;
- indicarea originii fondurilor şi a modalităţilor de finanţare a cheltuielilor pentru
fiecare sector;
- stabilirea corelaţiilor între cheltuielile de consum, economisire şi alte forme de
finanţare.

Capitol 2. VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE

Schema venitului si cheltuielor nationale se prezinta ca un flux cicular care arata


modul in care productia nationala genereaza profituri-salarii,profituri si rente astfel incat
aceiasi activitate de productie va forma venituri de valoare echivalenta.Astefel, venitul (V), în
procesul utilizării, se divide în două mari componente: consum (C) şi economii nete (E).
De unde, V = C + E
Scopul final al oricărei activităţi economice fiind satisfacerea trebuinţelor directe ale
populaţiei, venitul este utilizat, în primul rând, pentru consum şi apoi pentru economii, pentru
sporirea avuţiei.
Profitul se distribuie celor care au investit în firma respectiva transformându-se în
venit. Tipuri de venit:
a) Venit marginal – venit suplimentar obtinut de o firma care urmarea vânzarii unei
unitati suplimentare de produs. Calcularea venitului marginal este deosebit de importanta
pentru producator deoarece cu ajutorul acestei marimi se determina cantitatea optima de
produse care aduce profit maxim. Astfel o firma îsi mareste productia pâna în momentul în
care costul marginal se identifica cu venitul marginal. Punctul de intersectie al curbei costului
marginal (în crestere) cu curba venitului marginal (în descrestere) poarta denumirea de punct
optim. Pentru orice nivel de productie care depaseste acest punct optim, costurile marginale
vor fi mai mari fata de venitul marginal, iar firma va înregistra pierderi.
b) Venit national – este un indicator macroeconomic care masoara efortul creativ al
unei natiuni. Se calculeaza prin însumarea tuturor veniturilor obtinute de posesorii de factorii
de productie corespunzatori contributiei acestora la realizarea productiei, la nivelul ansamblul
economiei nationale. Venitul national se calculeaza însumând, la scara întregii economii,
totalitatea salariilor, dobânzilor obtinute de posesorii de depozite, rentelor obtinute de
proprietarii de terenuri, ale veniturilor populatiei si antreprenorilor. Venitul national se mai
poate calcula scazând din PNN totalitatea impozitelor indirecte .
c) Venitul perceput – este suma maxima pe care un individ o poate utiliza pentru
consum fara sa-si efectueze rezervele materiale sau banesti denumite anexe sau bogatii.
Venitul perceput este format din venitul permanent si venit tranzitoriu.
Y=YP+YT
Unde:
Y-venitul perceput
YP- venitul permanent care ramâne constant
YT- venitul tranzitoriu, cunoaste modificari de la o perioada la alta.
d) Venitul permanent – venitul unui individ care nu se modifica pe termen scurt. Dupa
Milton Friedman, venitul permanent este acea parte a venitului total care este destinat de
individ consumului si care nu produce modificari în averea sa.
YP= f(iw)
Unde:
YP- venitul permanent
• rata dobânzi
• w- bogatia unui individ
• din aceasta relatie rezulta ca YP este o functie de rata dobânzii si de marimea
averii.
e) Venitul real – reprezinta puterea de cumparare a venitului nominal a unui individ.
Se calculeaza raportând venitul nominal la indicele preturilor bunurilor de consum. Daca
venitul nominal creste mai lent fata de indicele preturilor atunci venitul real scade. Venitul
real indica totalitate bunurilor si serviciilor care pot fi cumparate cu ajutorul venitului nominal
într-o anumita perioada de timp. În venitul nominal al unui individ salarii, dobânda pentru
sumele depuse în conturile bancare, ajutoare primite de la stat, chiria obtinuta pentru spatiile
închiriate, renta obtinuta pentru pamântul arendat, pensii.

Consumul - conţinut, structură, rol şi factori lui de influenţă

În abordarea problematicii consumului trebuie pornit de la concepţia potrivit căreia


desfăşurarea liberă a activităţilor economice impune subordonarea producţiei consumului. De
aceea, orientarea tuturor activităţilor care au loc în cadrul pieţei presupune o bună cunoaştere
şi evaluare a consumului, ca forţă motrice a producţiei.
Consumul reprezintă partea din venit cheltuită pentru cumpărături de bunuri materiale
şi servicii care părăsesc sfera producţiei, destinate satisfacerii directe a trebuinţelor personale
ale populaţiei şi/sau trebuinţelor generale de consum ale societăţii.
Structura consumului este complexă, care poate fi analizată după mai multe criterii.
În limbaj cibernetic, consumul se constituie ca un factor primordial (de fapt scopul
sistemului), care orienteaza productia, o stimuleaza si, în acelasi timp, prin sistemul de
conexiune inversa, o modeleaza si o regleaza potrivit intereselor omului.
În general, consumul ar putea fi definit ca un subsistem final al proceselor economice
ca scop final al reproductiei si începerea unui nou ciclu de productie. Prin urmare, consumul
caracterizeaza scopul principal al sistemului de productie, exprimând, de altfel, si conditiile
de viata ale populatiei, adica nivelul de trai material si spiritual, ca nivel structural, dinamic,
comportamental. Acesta îmbraca forme diferite, în functie de sfera de cuprinde, etapa de
realizare, destinatia finala.
Astfel, dupa stadiul de realizare a produselor (finalizare), se pot avea în vedere:
• consumul intermediar, reprezentând în expresie baneasca recuperarea uzurii fizice si
morale a capitalului fizic (fonduri fizice), prin mecanismele de amortizare, precum si
consumul efectiv de bunuri materiale si servicii încorporate în produs;
• consumul final, adica consumul efectiv care s-a încorporat în produs si care poate fi
considerat ca un produs net destinat consumului final al societatii.
În cadrul analizei noastre ne intereseaza consumul final care, de fapt, devine consumul
uman care ar urma sa se realizeze în economiile dezvoltate prin mecanismele pietei libere,
supuse jocului cererii si al ofertei. În functie de anumite criterii, consumul final s-ar putea
grupa astfel:
a) Dupa natura produselor:
• produse alimentare;
• produse nealimentare;
• energie;
• servicii.
b) Dupa ciclul de viata a produselor:
• bunuri de folosinta îndelungata (durabile);
• bunuri de folosinta semi-durabile;
• bunuri de folosinta curenta (nedurabile);
• servicii.
c) Dupa prioritatile în stadiul de satisfacere a sistemului de trebuinte:
• bunuri de prima necesitate, în special produse alimentare, apa si energie;
• bunuri de necesitate medie (nealimentare);
• bunuri de lux.
Economiştii (pornind de la J. M. Keynes) au împărţit termenul de consum general în
două părţi: consumul privat şi cheltuielile sectorului public.
Consumul privat exprimă valoarea la preţul pieţei, a tuturor bunurilor şi serviciilor
cumpărate sau primite sub formă de venituri în natură de către populaţie şi întreprinderi cu
scop nelucrativ pentru diverse servicii prestate. Consumul public cuprinde toate cheltuielile
curente destinate cumpărării bunurilor materiale şi serviciilor de către administraţiile publice
de la toate nivelurile.
Două avantaje ale împărţirii consumului total în acest mod în teoria macroeconomică
sunt:
• Consumul privat este o preocupare centrală a economiei bunăstării. Investiţiile
private şi subdiviziunile comerciale ale economiei sunt direcţionate ultimativ (în curentul
principal al modelelor economice) înspre creşterea pe termen lung a consumului privat.
• Deoarece este separat de consumul privat endogen, consumul sectorului public poate
fi considerat exogen, astfel încât diferite niveluri ale consumului sectorului public pot fi
considerate ca făcând parte din domeniul plin de sensuri al macroeconomiei.
În funcţie de modul de procurare a bunurilor, există: consum de mărfuri şi
autoconsum.
În raport de destinaţia produselor şi serviciilor care fac obiectul consumului, se
disting: consum de bunuri alimentare, de produse nealimentare şi servicii.
Din punct de vedere al duratei consumului, deosebim: consum de bunuri de folosinţă
curentă şi consum de bunuri de folosinţă îndelungată (bunuri durabile).
Dupa stadiul de realizare a produselor (finalizare), se pot avea în vedere:
• consumul intermediar, reprezentând în expresie baneasca recuperarea uzurii fizice si
morale a capitalului fizic (fonduri fizice), prin mecanismele de amortizare, precum si
consumul efectiv de bunuri materiale si servicii încorporate în produs;
• consumul final, adica consumul efectiv care s-a încorporat în produs si care poate fi
considerat ca un produs net destinat consumului final al societatii.
Structura consumului după aceste ultime două criterii indică, indirect, nivelul de
dezvoltare a unei ţări şi permite caracterizări ale nivelului de trai.
Consumul, ca proces de utilizare a bunurilor şi serviciilor, are funcţii complexe şi de
maximă importanţă atât în satisfacerea directă a trebuinţelor oamenilor, cât şi asupra
producţiei, asupra gradului de folosire a factorilor de producţie, asupra echilibrului şi
dinamismului economic.
Prin consum se realizează scopul final al oricărei producţii, satisfacerea efectivă a
necesităţilor fiziologice, spirituale, sociale. ale omului.
De volumul, structura şi calitatea bunurilor şi serviciilor de consum depind realizarea
echilibrului fiziologic necesar vieţii şi dezvoltării aptitudinilor fizice şi intelectuale ale
oamenilor, reproducţia normală a forţei de muncă. Prin consum se recunoaşte utilitatea
produselor şi serviciilor, utilitatea factorilor de producţie consumaţi şi, pe această bază, se
conferă dreptul la recompensarea factorilor de producţie pentru aportul adus la crearea
produsului naţional.
Consumul dă sens nu numai producţiei bunurilor de consum, ci şi producţiei bunurilor
de producţie. Aceasta din urmă se justifică numai în măsura în care devine mijloc pentru
producţia bunurilor de consum.
Consumul acţionează direct asupra producţiei. Sigur, relaţia este şi inversă. Cum
producătorii se decid în funcţie de perspectivele de vânzare a produselor lor, cererea de bunuri
de consum, la care se adaugă cererea de bunuri de producţie, deci cererea globală, joacă un rol
motor în relaţia consum-producţie. Absorbindu-i produsul, consumul determină reluarea
neîntreruptă a producţiei, creşterea acesteia, îmbunătăţirea calităţii şi structurii ei. Consumul,
prin influenţele sale directe asupra producţiei, determină gradul de folosire a factorilor de
producţie. Practica demonstrează că societăţile în care consumul a crescut în strânsă legătură
cu producţia au cunoscut şi ritmuri înalte de creştere economică, au asigurat un grad înalt de
folosire a forţei de muncă. Stagnarea sau scăderea consumului a fost, de regulă, însoţită de
scăderea producţiei, de creşterea şomajului şi a capacităţilor de producţie nefolosite, de
dezechilibru în economie.
Consumul influenţează decisiv aportul muncii la crearea produsului naţional şi a
venitului global. Un venit personal proporţional cu aportul muncii la crearea produsului şi, în
consecinţă, un consum personal proporţional cu acest venit personal va stimula creşterea
aportului muncii la activitatea economică. Dimpotrivă, un consum personal mai redus în
raport cu aportul muncii la crearea produsului naţional va determina scăderea interesului
pentru muncă, a imboldului pentru muncă şi, drept urmare, scăderea aportului muncii şi a
producţiei.
În cadrul relaţiei de interdependenţă consum - producţie, dacă nevoia de consum
generează şi orientează activitatea umană de a produce, trebuie subliniat rolul determinant al
producţiei ca volum, structură şi calitate asupra consumului. În general, nu se poate consuma
decât dacă s-a produs, ce şi cât s-a produs.
Nivelul şi dinamica consumului depind de influenţa conjugată a numeroşi factori
obiectivi şi subiectivi.
În categoria factorilor obiectivi se includ: mărimea şi dinamica venitului; modificarea
aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre venitul actual şi nivelul viitor al venitului.
Speranţa că, în viitor, veniturile vor spori poate determina creşterea consumului curent şi,
dimpotrivă, prevederea unor venituri viitoare nesigure sau mai reduse poate limita consumul
curent; existenţa unor riscuri, ca de pildă acela de a trăi prea puţin pentru a putea beneficia de
bunurile viitoare; modificările neprevăzute ale valorii capitalului şi neluate în considerare în
calculul de previziune a venitului, datorate schimbării preţurilor şi dobânzilor; modificările
politicii fiscale, fie în scopul trecerii la o politică bazată pe constituirea de fonduri proprii, fie
invers, care pot lărgi sau restrânge cererea de consum; rata dobânzii.
Factorii subiectivi de care depind cheltuielile de consum decurg din caracteristicile
naturii umane, care determină nevoile subiective şi obiceiurile indivizilor. Aceştia sunt:
nivelul consumului atins într-o perioadă dată, care devine, cu timpul, un minimum psihologic
în afara circumstanţelor restrictive; publicitatea şi sistemul de ofertă; influenţa socială a altor
consumatori şi a tuturor factorilor socio-culturali; evaziunea din statutul social real; dorinţa
acelora cu venituri mai coborâte de a aborda modul de viaţă al celor cu venituri mai ridicate;
apariţia produselor noi.
În cadrul factorilor care determină variaţiile consumului, mai ales în perioade scurte
de timp, venitul este, de regulă, variabila determinantă. Relaţia dintre consum şi venit a fost
denumită de J. M. Keynes funcţia de consum şi semnifică modul cum sunt influenţate
nivelul, dinamica şi structura consumului de către venit.
Consumul de bunuri si servicii este studiat cu ajutorul bugetelor de familie. Ele arata
structura consumului si evolutia acestuia in functie de necesitatile vitale de existenta, mediu,
sex, varsta, venituri.
Analizand in timp bugetele de familie, se constata anumite schimbari in structura
consumului si anume: scaderea ponderii cheltuielilor pentru hrana, datorita cresterii calitatii si
valorii nutritive a acesteia: mentinerea relativ constanta a ponderii cheltuielilor pentru hrana,
datorita cresterii calitatii si valorii nutritive a acesteia; mentinerea relativ constanta a ponderii
cheltuielilor pentru imbracaminte, incaltaminte si conform personal; cresterea ponderii
cheltuielilor pentru bunuri de folosinta indelungata ca si pentru servicii, in special cele legate
de ridicarea nivelului de cultura si civilizatie.
Partea din venit care depaseste consumul o reprezinta economiile S = Y – C, ele fiind
folosite de agentii economici pentru investitii. Deci, venitul se transforma in cheltuieli pentru
consum si cheltuieli pentru productie, adica: Y = C + I unde, Y = venit, C = consum, I =
investitii.

Înclinaţiile spre consum, medie şi marginală

Proporţia consumului faţă de venit şi tendinţa acesteia se exprimă prin înclinaţiile spre
consum, medie şi marginală.
Înclinaţia medie spre consum, denumită şi rata medie a consumului c, exprimă
raportul dintre valoarea totală a consumului C şi valoarea totală a venitului V.
Deci, c = C / V; de unde C = c.V, o relaţie funcţională dintre un anumit venit şi
cheltuielile efectuate pentru consum, c = f(V).
Înclinaţia marginală spre consum, denumită şi rata marginală a consumului c’, reprezintă
raportul dintre variaţia consumului dC şi variaţia venitului dV. Deci, c’ = dC / dV = f’(V). Ea ne arată
ce efect are asupra consumului modificarea cu o unitate a venitului.
In mod logic, cum orice crestere a venitului este destinata consumului sau
economisirii, suma ambelor este egala cu o unitate: pmc+pms=1 si imc+ime=1. J. M.
Keynes, credea ca inclinatia marginala spre consum este constanta, adica, cand indivizii
reusesc sa-si creasca venitul, isi orienteaza intotdeauna aceeasi cantitate din aceasta crestere
catre consum. Acest lucru implica ca reprezentarea grafica a functiei consumului este o
dreapta cu aceeasi panta oricare ar fi venitul.

Factorii formativi ai consumului

Modelul de consum, ritmul si structura acestuia depind de un sir de factori, directi sau
indirecti, iar altii chiar învaluiti.
Acest model de consum, care de altfel este mobilul oricarei societati, s-ar putea
prezenta ca o functie plurifunctionala, potrivit relatiei:
C = ff (n, s, q, d, e)
în care:
C – reprezinta modelul teoretic de consum;
n – nivelul trebuintelor;
s – gradul de solvabilitate a satisfacerii;
q – productia de bunuri si servicii;
d – nivelul de dezvoltare a societatii;
e – relatiile economice externe.
Fiecare din acesti factori nu actioneaza independent, ci în strânsa legatura cu altii, ei
nu pot reprezenta o însumare, ci mai degraba o corelare si o întrepatrundere reciproca.
Modelul de consum este un factor al stimularii productiei, a nivelului si structurii
acesteia, a îmbunatatirii calitative si sortimentale. În acelasi timp, productia, prin conexiune
inversa, actioneaza asupra consumului, a sistemului de trebuinte, a diversificarii acestuia si a
calitatii produselor si serviciilor de consum.
În evolutia economiei moderne s-a produs un proces puternic de polarizare a nivelului
de consum între tarile dezvoltate si cele în curs de dezvoltare, iar în cadrul tarilor, între bogati
si saraci. În tarile dezvoltate a aparut o categorie de supraconsum, cu implicatii nu numai
morale, dar si sociale asupra sanatatii unor categorii de persoane, mai ales în ceea ce priveste
consumul alimentar.
Apar tot mai multe cazuri chiar de sub-tipologii de consum cu produse, în special
alimentare, de calitate îndoielnica, cu produse contrafacute, ce afecteaza sanatatea
persoanelor.
Dar fenomenul cel mai semnificativ si deci cel mai restrictiv este consumul unor
produse precum droguri, tutun, alcool, care dauneaza grav sanatatii si securitatii populatiei.

Previzionarea consumului si orientarea pietei

Previzionarea consumului depinde de mai multi factori, ce sunt în legatura si cu


comportamentul general al populatiei privind alocarea resurselor disponibile pentru consum,
comportament care este diferentiat pe diferite structuri socio-profesionale, tipologii de
venituri. Printre asemenea factori se poate mentiona si coeficientul marginal al propensiunii
pentru consum.
Vom retine faptul ca indicatorii propensiunii prezinta o mare importanta teoretica si
practica în special în analiza, previzionarea si modelarea sistemului de piete si în genere a
mentinerii echilibrelor economice, respectiv între acumulare si consum, între venituri si
cheltuieli.
Modelele de consum ale populatiei se integreaza în mod organic în comportamentul
pietei de bunuri de consum, ca variabile ale cererii, dar si ofertei de marfuri, probleme ce vor
fi examinate mai pe larg în capitolul care urmeaza.
Cheltuielile de consum ale populatiei reprezinta ponderea cea mai importanta a cererii
agregate dintr-o economie.
Cunoasterea comportamentului de consum al populatiei, mai ales raspunsul acestuia la
socurile exogene care afecteaza determinantele cererii agregate, reprezinta o importanta sursa
de informatie pentru întelegerea fluctuatiilor pe termen scurt si a tendintelor pe termen lung ce
se manifesta în economie, inclusiv în relatiile financiare cu exteriorul, reflectate în balanta de
plati.
Daca avem în vedere doar stabilitatea financiara, accentul trebuie pus pe evolutia si
modificarile în evolutia si structura consumului populatiei, numai astfel putându-se surprinde
trebuintele posibile referitoare mai ales la nivelul si dinamica gradului de îndatorare al
populatiei.
Având în vedere o serie de factori, precum (I) exigentele în materie de deficit bugetar
pe care România va trebui sa le respecte în anii ce urmeaza, (ii) evolutia descendenta a ratelor
de dobânda, precum si (iii) tendinta de apreciere a monedei nationale, este foarte posibil ca
rolul consumului (alaturi de cel al investitiilor) sa creasca în ceea ce priveste formarea PIB.
Aceasta ipoteza este validata si de dinamica înclinatiei marginale spre consum care este din
2003, superioara înclinatiei medii, asa cum de altfel rezulta din datele de mai sus.
Concluzia ca volumul cheltuielilor populatiei destinate consumului va creste, poate
chiar semnificativ, este sustinuta si prin analizarea comportamentului economic al populatiei
prin prisma teoriilor formulate de Modigliani si Friedman privind ciclul de viata al
economisirii si venitul permanent.
Economiile. Conţinut, structură şi factori de influenţă

În procesul utilizării, o parte a venitului naţional disponibil este destinată economisirii,


formându-se economiile nete.
Prin economii nete se înţelege, de regulă, partea din venit care nu este consumată,
deci V – C = E. Dacă la economiile nete se adaugă consumul de capital fix (amortizarea) se
formează economiile brute.
Ca parte componentă a venitului, proporţia dintre economiile nete şi venit, ca şi
tendinţa acestora, se exprimă prin înclinaţiile spre economii, medie şi marginală.
Înclinaţia medie spre economii, denumită şi rata medie a economiilor, e, exprimă cât
se economiseşte dintr-o unitate monetară de venit şi se determină raportând economiile nete la
E
venit, e = . De aici rezultă că: E = e ⋅ V
V
Înclinaţia marginală spre economii, denumită şi rata marginală a economiilor, e’, ne
arată cu cât variază economiile la variaţia cu o unitate a venitului. Se calculează variaţia
dE
economiilor dE la variaţia venitului dV, e' = . De unde, dE = e’⋅ dV.
dV
Structura economiilor poate fi analizată din mai multe puncte de vedere. În funcţie
de sursele de finanţare există economii ale sectorului privat şi economii ale sectorului public.
În ţările cu economie de piaţă modernă, ponderea principală în totalul economiilor o deţin
economiile sectorului privat, îndeosebi, economiile private ale persoanelor şi familiilor, în
raport cu economiile nedistribuite ale corporaţiilor şi ale sectorului public.
După modul cum se iau deciziile de economisire, pot exista: economii libere şi
economii forţate. Economiile libere sunt economiile corespunzătoare unui ideal individualist,
rezultate dintr-un non-consum. Potrivit împrejurărilor care determină apariţia unui non-
consum, economiile libere pot fi: economii destinate şi economii reziduale.
Economiile destinate sunt economiile rezultate dintr-o atitudine deliberată şi activă,
dintr-o alegere între consum şi non-consum, care reprezintă partea de venit sustrasă
consumului imediat, cu intenţia de a-i destina valoarea altor întrebuinţări. Economiile
reziduale reprezintă economiile rezultate dintr-o atitudine deliberată şi pasivă; ele sunt un
reziduu al consumului; ele nu reprezintă un sacrificiu al prezentului pentru viitor.
Economiile forţate exprimă economiile provenite din procedee mai mult sau mai
puţin discrete, care limitează partea de opţiune individuală în repartiţia venitului între consum
şi economii. Ele reprezintă surplusul economiilor efective peste ceea ce s-ar economisi dacă
nu ar exista o constrângere exterioară, deliberată sau nu, care să impună această alegere
deţinătorului de venit şi care conferă economiilor un caracter colectiv.
Într-o economie de piaţă la baza incitaţiei spre economii se află numeroşi factori, între
care:
a) dorinţa de organizare raţională a cheltuielilor în timp - se renunţă la o satisfacţie
imediată în favoarea unei satisfacţii viitoare, considerată de preferat. Un asemenea
raţionament este condiţionat de utilizarea diferită în timp a bunurilor;
b) dorinţa de îmbogăţire - este dorinţa de a acumula mijloace care să permită
creşterea veniturilor viitoare, fie în condiţii de satisfacţie prin bunuri de consum durabile, fie
în condiţii de venituri monetare (care pot conduce la crearea de capitaluri tehnice noi prin
investiţii sau la însuşirea directă a capitalurilor tehnice deja existente – altfel spus –
plasament);
c) întârzieri de adaptare a consumului - o asemenea situaţie există
atunci când dispare dorinţa de noi cheltuieli imediate. O astfel de economie poate îmbrăca
două forme: forma elementară, care se manifestă la consumatorii de o anumită vârstă, mai
puţin sensibili la creşterea consumului, mai ales dacă venitul creşte după ce modul de viaţă
este bine determinat de mai mulţi ani; forma raţională, care se manifestă atunci când, deşi
venitul este în creştere, economia nu poate face posibil accesul la noi cumpărături dorite decât
dacă se depăşeşte un anumit prag;
d) preferinţa pentru lichiditate - o dată atins un anumit nivel de consum, în anumite
împrejurări, se preferă, abţinerea de la consum în plus în favoarea păstrării venitului
excedentar sub formă lichidă. Printre motivele care stau la baza banilor lichizi sunt:
tranzacţia, pentru a face faţă cumpărăturilor curente; precauţia, pentru a face faţă unor
cheltuieli neprevăzute; speculaţia pentru a se profita de ocaziile favorabile unor cumpărături
(de exemplu titluri la bursă.).

Relaţiile dintre consum şi economii

Ţinând cont de definiţia economiilor şi de faptul că C +E = V, iar dC + dE = dV, prin


raportarea ambilor termeni din relaţiile anterioare la V şi, respectiv la dV rezultă că suma
înclinaţiilor spre consum şi economii, medii şi marginale corespunzătoare, este egală cu
unitatea.
Astfel, c + e =1; c’ +e’ =1. De aici, se observă că fiecare dintre cele două înclinaţii
este reversul celeilalte sau, altfel spus, complementul celeilalte, în sensurile: cu cât creşte
consumul cu atât trebuie să se reducă economiile şi invers, cu cât cresc economiile cu atât
trebuie să se reducă consumul. Într-un fel sau altul, venitul trebuie să fie utilizat integral.
Deci, e= 1 – c; c= 1 – e; e’ = 1 – c’; c’ = 1 – e’.
Funcţia economie se determină având în vedere relaţiile de mai sus, prin simpla
deducţie din funcţia consum.Economia este funcţie de venit:
E= V - C = V - f(V)=E(V).
Din ipoteza funcţiei consum afină, reprezentată prin relaţia C=aV+C0, rezultă că
funcţia economie afină se scrie:
E = V - (a⋅ V+C0) = (1-a )V- C0.
Pentru că 0 < c < 1 rezultă:
e’ = dE/dV = 1 ≥ c’ > 0
Formula precedentă pune în evidenţă faptul că economia este funcţie crescătoare de
nivelul venitului. Înclinaţia medie spre economie este, în mod evident, variabilă, urmând
nivelul venitului. Această ipoteză implică şi ideea, mai realistă, că nu se poate economisi
decât pornindu-se de la un anumit nivel al venitului.
Din analiza funcţiei consum şi a funcţiei economii rezultă următoarele concluzii: a)
deciziile de repartizare a venitului pentru consum şi economii nu pot avea valori
independente, izvorâte dintr-o succesiune separată de decizii luate fără legătură una cu alte; b)
factorii care influenţează înclinaţiile spre consum şi economii afectează, concomitent,
repartizarea venitului între cele două utilizări; c) dacă la un venit nul consumul este pozitiv
are loc o “dezeconomie“, cu posibile consecinţă nefaste în viitor, situaţie care nu poate fi
tolerată mult timp; d) economii se pot face numai la un anumit nivel al venitului. De aici
decurg problemele care se ridică pentru ţările slab dezvoltate în a-şi asigura economiile
interne necesare dezvoltării.
Economiile, în esenţa lor, au rol progresist în societate prin investiţii.
Economiile si investitiile nete sunt marimi egale reprezentand diferite fatete ale
aceluiasi fenomen. La baza inclinatiei oamenilor spre economii stau o serie de mobiluri
psihologice si anume: nevoia de a crea rezerve pentru situatii neprevazute, de a se asigura
pentru batranete sau de a intretine alte persoane, dorinta de a beneficia de dobanzi sau sporuri
de valoare; senzatia de independenta si libertate in miscare pe care o confera o suma
economisita; constituirea de fonduri banesti pentru realizarea unor afaceri viitoare; placerea
de a lasa avere mostenitorilor sau pur si simplu zgarcenia, avaritia.
Economiile, in general, se transforma in investitii. Investitiile in sens larg si din
perspectiva unitatilor individuale, se indentifica cu plasamentele persoanelor fizice si/sau
juridice, in diferite domenii. Acestea sunt: cumpararea de noi echipamente de productie,
cresterea capitalului productiv; modernizarea si perfectionarea capitaluli fix; cresterea
stocurilor de capital circulant; constructii de locuinte; achizitii de terenuri; cumpararea de
titluri de valoare; cheltuieli pentru prospectiuni geologice; cheltuieli pentru noi plantatii;
impaduriri, hidroamelioratii; finantarea proiectarii si cercetarii stiintifice; demontarea si
remontarea echipamentelor de productie.

Investiţiile: concept, structură şi rol - raporturile dintre consum şi


investiţii

Formarea de capital - factor de producţie implică cu necesitate efectuarea de


investiţii.Investitiile sunt de mai multe feluri:
- Investitii nete ;
- Investitii brute;
Investitia neta presupune - partea din venit cheltuită pentru formarea capitalului;
- se concretizeaza prin acumularea neta de capital;
Investitia bruta este investitia neta plus capitalul fix.Ea reprezinta cresterea volumului
stocurilor materiale.
Orice investiţie (netă) presupune ca o parte din venit să fie îndreptată către bunurile de
producţie. Aceste venituri sunt economisite.
Clasificare
1.Dupa modul de folosire al bunurilor de capital achizitionate :
a) investitii de inlocuire,destinate inlocuirii bunurilor de capital fix scoase din
functie,ca urmare a deprecierii lor.Sursa acestor cheltuieli o constituie amortizarea;
b) investitii pentru dezvoltare sau nete,destinate sporirii volumului capitalului tehnic
real,adica formarii nete a capitalului,a caror sursa o formeaza venitul economisit 1a + 1b =
formarea bruta a capitalului tehnic
2.Dupa proprietari :
a) investitii private - effectuate de sectorul privat
b) investitii publice - effectuate de catre stat
Indicatori economici ai deciziei de investitii:
a) raportul dintre valoarea prezenta a venitului,ce urmeaza sa fie obtinut din investitie
si costul investitiei;
b) raportul dintre rata venitului net actualizat si rata reala a dobanzii (sau costul de
oportunutate al investitiei.
a) Decizia de a investi este favorabila daca valoarea prezenta a venitului este mai mare
sau cel mai mult egala cu marimea costului investitiei.In situatia in care costul investitiei este
mai mare decat valoarea prezenta,investitia nu trebuie realizata;
b) Rata venitului net se determina raportand profitul net actualizat la costul
investitiei,iar rata reala a dobanzii este egala cu diferenta dintre rata nominala (de piata) si rata
inflatiei.Atunci cand rata venitului net este mai mare sau egala cu rata reala a
dobanzii,investitia se poate realize.

Economiile apar ca o condiţie a investiţiilor nete

Inca din cele mai vechi timpuri cuvantul economie s-a rezumat la neconsumarea
venitului insa privind din punct de vedere functional economiile sunt veniturile neconsumate
destinate investitiilor. . De aici, unii autori susţin că ceea ce se economiseşte din venit, prin
non-consum, nu este obligatoriu şi întotdeauna să fie egal cu valoarea veniturilor investite.
Veniturile economisite pot fi utilizate ca investiţii, plasamente de capital sau pot fi
tezaurizate; de asemenea, o parte a veniturilor investite poate proveni nu din veniturile
economisite, ci din crearea de monedă care produce venituri ce nu sunt rezultate din
activitatea economică. Se face deci o delimitare netă între investiţii, plasamente de capital şi
tezaurizare. Capitalul investit lucrează, produce împreună cu ceilalţi factori de producţie
bunuri materiale şi servicii.Atat investitiile cat si economiile sunt esentiale in cresterea
economica.Economiile in sine nu ajuta cresterea economica daca nu sunt investite si utilizate
in mod productiv.
Plasamentele de capital sunt operaţiunile prin care deţinătorii de capital
întrebuinţează fondurile (economiile) în afara activităţii lor de bază, în scopul de a obţine
profituri cât mai ridicate.Capitalul plasat apare doar ca aducător de câştig. Plasamentele de
capital au o largă sferă de cuprindere: plasamente în hârtii de valoare - obligaţiuni, acţiuni,
rente.; plasamente imobiliare - în terenuri, construcţii, lucrări de infrastructură; achiziţionarea
de bunuri mobile - metale preţioase, tablouri, mobilă şi obiecte de artă, mărci poştale, care
vizează sporirea simţitoare a capitalului când se scontează creşterea în perspectivă a preţului
bunurilor cumpărate.
Tezaurizarea, respectiv punerea deoparte şi păstrarea neproductivă a valorilor, are
drept rezultat scoaterea unor importante mijloace din circuitul monetar şi economic.
După alţi autori, printre care şi J. M. Keynes, la nivel macroeconomic, investiţiile
sunt în mod necesar egale cu economiile. Economiile şi investiţiile, la nivelul unei ţări, nu
reprezintă decât faţete diferite ale aceluiaşi lucru. Orice individ poate economisi o anumită
sumă de bani, mai mare sau mai mică, în funcţie de venitul şi comportamentul său economic.
Nu orice individ însă poate fi un întreprinzător, nu poate să-şi asume riscurile investitorului,
nu are calităţile necesare. Dar ”Oamenii nu-şi bagă economiile sub saltea". Ei îşi pun
economiile la lucru. Dacă nu-şi cumpără ei înşişi bunuri de capital cu venitul pe care-l
economisesc, atunci cumpără active financiare de mai multe feluri (obligaţiuni, acţiuni,
conturi de ecoomii) şi, în felul acesta, transferă economiile altcuiva care va achiziţiona bunuri
de capital “. Prin urmare, volumul economiilor este rezultatul comportamentului colectiv al
consumatorului individual, în timp ce investiţiile reprezintă un rezultat al comportamentului
colectiv al întreprinzătorului individual.
Rolul investiţiilor. Prin implicaţiile lor, investiţiile au un puternic efect de antrenare
în toate sectoarele economiei, asupra tuturor agenţilor economici. Prin investiţii sporeşte şi se
modernizează capitalul – factor de producţie. Investiţiile nete constituie suportul material al
creării de noi locuri de muncă şi sporirii înzestrării tehnice a muncii, al promovării celor mai
noi şi eficiente cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii moderne în producţie, al modernizării structurii
şi diversificării producţiei, al creşterii productivităţii factorilor de producţiei şi al rentabilităţii,
a competitivităţii, a creşterii economice şi, pe această bază, a venitului şi consumului. Prin
urmare, creşterea consumului în viitor implică, în mod necesar, folosirea unei părţi din venit
pentru investiţii, pentru dezvoltare.

Multiplicatorul investiţiilor şi acceleratorul

La nivel macroeconomic, volumul activităţii de la o perioadă la alta, este guvernat de


un proces continuu de adaptare a cererii globale şi a ofertei globale. Cum producătorii, care
sunt exponenţii ofertei, se decid să producă în funcţie de perspectivele de vânzare a
produselor lor, cererea globală este cea care joacă rolul motor. Dacă se reduce economisirea la
un rol pasiv, cererea efectivă se constituie din suma cererii de bunuri de consum şi a cererii de
bunuri de producţie, fiecare depinzând de factori diferiţi. La rândul său, producţia, ca expresie
a ofertei, este generatoare de venituri, care vor alimenta cererea globală a perioadei
următoare. La rândul lor, cele două componente ale cererii efective se vor influenţa reciproc.
Cererea de bunuri de producţie sau decizia de investiţie sunt susceptibile variaţilor, care se
vor repercuta asupra producţiei, apoi asupra venitului şi, în final, asupra consumului. Dar
bunuri de producţie nu sunt decât intermediari care trebuie, în definitiv, să contribuie la
producţia de consum. De unde rezultă că există o acţiune posibilă a consumului asupra
investiţiilor. Aceste interdependenţe sunt exprimate prin multiplicatorul investiţiilor şi
acceleratorul.
Repartitia venitului se face pentru consum si investitii. Economiile (E) reprezinta
surplusul de venit (Y) peste cheltuielile de consum (C). Y = C + E, iar E = Y C. Între evolutia
economiilor ( E) si cea a venitului ( Y) exista o legatura functionala exprimata prin inclinatia
marginala spre economii (s). Aceasta reflecta raportul dintre cresterea economiilor si cea a
venitului, relevand cu cat sporesc economiile la cresterea cu o unitate a sporului de venituri,
adica s = E / Y. Cresterea medie a economiilor (/\E) devanseaza cresterea medie a venitului
(/\Y), E > Y deoarece Y = C + E, rezulta ca inclinatia marginala spre economii este un numar
pozitiv, dar subunitar, adica: 0< s < 1. Economiile se concretizeaza, in principal, in
plasamente sub forma de investitii sau in tezaurizarea lor. Investitiile reprezinta un adaos la
capitalul sau la patrimoniul personal existent, rezultat din folosirea unei parti a economiilor
obtinute din activitatea perioadei respective, indiferent daca se refera la elemente de capital
fix sau circulant, la capitalul lichid sau la bunurile aflate in proprietatea menajelor.
Venitul unei perioade unei cereri de bunuri de consum (C) si de bunuri de investitii (I),
adica Y = C +I dar si unei valori egale de venit, destinat consumului si economiilor, adica Y =
C + E. Rezulta ca investitiile (I) si economiile (E) reprezinta un excedent de venit peste
cheltuielile de consum (C), si deci I= E . Partea de venit destinata investitiilor reprezinta
investitia neta si asigura formarea neta a capitalului (sporeste volumul capitalului fix si a
stocurilor de capital). Prin adaugarea la investitia neta a alocatiilor pentru consumul de capital
fix (amortizarea), se constituie investitia bruta, aceasta fiind sursa formarii brute a capitalului.
(pe seama investitiei brute se asigura si refacerea-repararea si inlocuirea capitalului fix
consumat). Înclinatia spre economii constituie un factor de progres daca se transforma in
investitii.
Acestea sunt influentate de mai multi factori:
a) Cererea de investitii care depinde de eficienta marginala a capitalului si de nivelul
ratei dobanzii. Dimensiunile investitiilor curente cresc pana in acel punct in care eficienta
marginala a capitalului nu mai depaseste rata curenta a dobanzii la nici o categorie de bunuri
de capital, adica eficienta marginala a capitalului (WmK) este aproximativ egala cu rata de
piata a dobanzii (d), adica: WmK = d. Motivatia de a investi depinde si de riscurile asumate
de intreprinzator si respectiv de cel care imprumuta.
b) Randamentul viitor al bunului capital incita motivatia pentru investitii, acesta fiind
in functie de raportul dintre pretul de oferta al unui bun capital si randamentul sau.
c) Fluctuatiile profitului la investitiile existente influenteaza imboldul spre investitii.
(mai evidente sunt la intrarile sezoniere).
d) Politica statului in domeniul investitiilor, indeosebi cele in domeniul public care
antreneaza cresterea cererii de bunuri investitionale.
e) Starea generala a economiei nationale, stabilizeaza sau instabilizeaza factorii
economico-sociali.
f) Conjunctura economiei mondiale variatia fazelor ciclurilor economice. Luarea unei
decizii de catre intreprinzator se fundamenteaza pe studii privind oportunitatea financiara,
care vizeaza indicatorii: rata rentabilitatii investitiei; rata rentabilitatii minime a investitiei;
perioada de rambursare.

Proportia dintre cheltuielile de consum si investitii.

La stabilirea proportiei dintre consum si investitii se au in vedere principiile


multiplicatorului si acceleratorului. Multiplicatorul (K) reliefeaza influenta investitiei asupra
venitului (Y), iar acceleratorul (a), influenta consumului asupra investitiilor (I). Investitia
influenteaza productia, venitul si consumul, astfel sporirea lor are drept rezultat cresterea
venitului care, la randul sau, duce la cresterea consumului. Unui volum mai mare de venit ii
va corespunde un nivel mai ridicat al consumului; aceste interdependente se repeta, se
amplifica. Sporul de venit este independent de multiplicatorul investitiei (K). Multiplicatorul
investitiei evidentiaza de cate ori sporul de investitii (I) se cuprinde in sporul de venit (Y),
adica: K = Y/ I. Sporul de venit creste cu o marime de K ori mai mare decat sporul de
investitii, respectiv: Y = K x I, in care: K > 1. La J. M. Keynes, multiplicatorul investitiei
apare sub forma: K = 1/(1 c`), unde c� = inclinatia marginala spre consum. Multiplicatorul
lui J. M. Keynes caracterizeaza relatia venitului national investitie, tinandu-se seama de
efectul conexiunii inverse, generat de consumul personal si colectiv, respectiv: Y = [ 1/(1-c`)]
x I cum K = 1/(1-c`), rezulta ca K = 1/s, deci, multiplicatorul investitiei este egal cu inversul
inclinatiei marginale spre economii. Interdependentele ce se manifesta intre inclinatia
marginala spre consum (c`), inclinatia marginala spre economie (s) si multiplicatorul
investitiei (K). În procesul luarii deciziilor se are in vedere si influenta consumului asupra
investitiei, influenta exprimata prin accelerator.
Multiplicatorul investiţiilor. Multiplicatorul investiţiilor stabileşte un raport, pe baza
unei înclinaţii spre consum date, între venit şi investiţii. După J. M. Keynes, multiplicatorul
investiţiilor (m = dV/dI) ne arată de câte ori se cuprinde sporul investiţiilor în sporul de venit.
El denumeşte coeficientul m ca multiplicator, deoarece din formula lui m rezultă
relaţia m⋅ dI=dV, adică unei anumite creşteri a investiţiilor îi corespunde creşterea venitului
de m ori.
O variaţie a investiţiilor se răsfrânge asupra consumului din perioada următoare prin
intermediul unei acţiuni amplificată asupra venitului global.
Valoarea multiplicatorului investiţiilor este cu atât mai ridicată cu cât înclinaţia
marginală spre economii este mai scăzută. Multiplicatorul investiţiilor este egal cu inversul
înclinaţiei marginale spre economii.
Efectul de multiplicare nu acţionează în totalitate decât în anumite condiţii: constanta
forţei de muncă; invariabilitatea tehnicilor folosite; existenţa unei situaţii de nefolosire
completă a resurselor; economiile să fie egale cu investiţiile; efectul de multiplicare se judecă
pe o succesiune infinită de consumuri adiţionale din ce în ce mai mici.
Acceleratorul. Acceleratorul relevă influenţa consumului asupra investiţiilor. Între
cererea de mărfuri (în care cererea de bunuri de consum este o componentă principală) şi
investiţii există o relaţie de accelerare. Dacă toate mijloacele de producţie sunt utilizate, o
schimbare a cererii de bunuri de consum generează o schimbare de o mai mare amplitudine a
investiţiei.
Schimbările survenite în cererea şi furnizarea de produse finite şi servicii tind să
determine variaţii mai accentuate ale cererii şi fabricării bunurilor de producţie care le
creează. Cum cererea de bunuri de producţie derivă din cea de produse finite, se poate vorbi,
în aceeaşi măsură, de principiul amplificării cererii derivate.
Acceleratorul (a) se exprimă prin relaţia:
It I
a= = , unde: t – timpul.
Vt − Vt −1 dV
De unde, rezultă mărimea investiţiilor: I=a⋅ dV, cu 0<a<1. Acceleratorul ne indică ce
investiţie suplimentară ar trebui să corespundă la o creştere a cererii de produse finite.
Principiul accelerării nu acţionează decât în anumite condiţii, cum sunt: se consideră
folosite la capacitatea maximă bunurile de producţie existente. El acţionează numai în faza de
expansiune şi încetează să mai acţioneze imediat ce cererea de produse scade. Se consideră că
acceleratorul reprezintă o mărime constantă. Se presupune că pentru a creşte fabricarea de
produse finite într-o proporţie dată trebuie să sporească în aceeaşi proporţie şi investiţia.

Eficienţa economică a investiţiilor

Imboldul la investiţii depinde de numeroşi factori, dar în mod hotărâtor de eficienţa


economică a acestora.
Eficienţa economică a investiţiilor exprimă, în general, raportul dintre rezultatele
economice utile obţinute pe multiple planuri de pe urma acestora şi efortul de investiţii.
O investiţie, pentru a aduce avantaje maxime, impune ca decizia de investiţii să se
bazeze pe calcule de eficienţă şi analiză riguroasă a condiţiilor în care se va realiza, să ţină
seama de faptul că investiţiile sunt supuse unui regim de incertitudine. O investiţie angajează
imediat însemnate fonduri băneşti, a căror imobilizare este certă; recuperarea lor prin
câştigurile nete ce vor rezulta de pe urma capitalului tehnic format este o incertitudine, o
speranţă (desigur, întemeiată pe anumite calcule) a cărei traducere în viaţă depinde de o suită
de factori.
Totodată, trebuie avut în vedere că realizarea investiţiilor este un proces ireversibil.
Cazurile întâlnite în practică de investiţii sistate, de investiţii de capital fix realizate şi puse în
funcţiune, dar care necesită imediat după această dată noi fonduri de modernizare sau
capacităţi de producţie care stau nefolosite, sunt consecinţa unor decizii care nu s-au luat pe
baza unei analize riguroase, având efecte negative asupra rezultatelor financiare ale agenţilor
economici.
Eficienţa economică a investiţiilor poate fi apreciată în mai multe feluri, utilizând
diferiţi indicatori, dintre care menţionăm:
a) Procedeul cel mai general, pentru un obiectiv de investiţie, este calcularea ratei de
rentabilitate a investiţiei. Calculul ei se bazează pe principiul dobânzilor compuse şi pe
principiul actualizării. Dacă se cunosc valoarea cheltuielilor cu investiţiile (costul capitalului
tehnic) şi câştigurile obţinute anual pe toată durata de viaţă a capitalului tehnic (încasările nete
obţinute), rata de rentabilitate a investiţiei, R, se determină prin raportarea profitului actualizat
(câştigurile actualizate minus costurile actaulizate), Pr⋅ a, şi costurile actualizate, Ca, după
relaţia:
Pr ⋅ a
R= ⋅100 .
Ca
La nivelul economiei naţionale, indicatorul sintetic cel mai edificator se obţine prin
raportarea sporului de venit naţional la volumul investiţiilor.
Rata rentabilităţii permite alegerea variantei optime între diferite proiecte de investiţii.
Deoarece suma necesară investiţiei poate fi plasată cu dobândă compusă faţă de rata dobânzii
de piaţă, există o dorinţă puternică de a investi cu condiţia ca rata rentabilităţii să fie mai mare
decât rata dobânzii. J. M. Keynes, care consideră că înclinaţia spre investiţii este determinată
de eficienţa marginală a investiţiilor şi de rata dobânzii, explică, în esenţă, în felul următor
influenţa acestora asupra volumului investiţiilor: atunci când eficienţa marginală a capitalului
este mai mare decât rata dobânzii, investiţiile vor creşte, va creşte, pe de o parte “abundenţa”
de capital, dar, pe de altă parte, vor creşte preţurile la materialele necesare pentru investiţii,
ceea ce va reduce eficienţa marginală a capitalului. Scăderea eficienţei marginale a capitalului
sub acest nivel va reduce volumul investiţiilor, până când capitalul real va deveni destul de
“rar” pentru ca nivelul eficienţei marginale a capitalului să atingă din nou nivelul dobânzii.
Fluctuaţiile ciclice ale eficienţei marginale a capitalului în raport cu rata dobânzii, spune J. M.
Keynes, atrage după sine fluctuaţiile ciclice ale investiţiilor.
b) O expresie a eficienţei investiţiilor este randamentul intern al investiţiei: rata de
actualizare care permite egalarea valorilor actuale ale cheltuielilor cu investiţiile cu câştigurile
nete cumulate aşteptate.
c) O largă folosire în analiza eficienţei economice a investiţiilor o are perioada de
rambursare (recuperarea) a investiţiei. Acest indicator exprimă perioada la sfârşitul căreia
antreprenorul a rambursat costul iniţial al investiţiei din profitul obţinut. Se determină
raportând volumul investiţiilor (I) la profitul anual (Pr⋅ A), după relaţia: T=I/Pr⋅ A. Varianta
reţinută este cea a cărei perioadă de rambursare este mai scăzută.
Pentru creşterea eficienţei economice a investiţiilor este necesar să se acţioneze atât în
perioada de pregătire a investiţiei, cât şi în perioadele de execuţie şi de realizare a
parametrilor tehnico-economici proiectaţi. Prezintă importanţă stabilirea mărimii optime a
capacităţii de producţie, realizarea unei structuri raţioanle a investiţiilor, creşterea ponderii
echipamentelor de producţie la nivelul tehnicii avansate, reducerea perioadelor de realizare a
obiectivului de investiţie, cât şi de realizare a parametrilor proiectaţi.

Capitol 3. CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI ECHILIBRUL


ECONOMIC

În contextul general al dezvoltării teoriei economice şi al intervenţiei statului în


mecanismul de funcţionare a economiei naţionale, a pieţei libere, în cea de-a doua jumătate a
secolului al XX-lea, creşterea economică şi echilibrul economic au devenit probleme
fundamentale ale teoriei şi practicii economice. Teoria creşterii economice abordează
probleme care vizează macroeconomia, adică economia naţională în ansamblul ei.
Ea studiază procesele economice în dinamica lor pe termen lung, cauzele dezvoltării
în perspectivă a economiei, condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru realizarea echilibrului
dinamic precum şi alegerea strategiei care să asigure traiectoriile cele mai favorabile ale
indicatorilor macroeconomici. Ea are ca obiectiv sporirea producţiei naţionale în vederea
satisfacerii mai bune a trebuinţelor umane.

Conceptul de creştere economică

Din totdeauna oamenii au considerat că, sporind bunurile materiale şi serviciile, adică
realizând creşterea economică, au pe ce să-şi bazeze îmbunătăţirea nivelului de trai. De aceea,
de-a lungul dezvoltării societăţii omeneşti, oamenii au realizat creşterea economică fără însă
să o denumească ca atare.
Noţiunea de creştere economică a fost introdusă de economistul englez Roy F.Harrod,
în 1939, iar primele căutări teoretice sistematice încep în anii ’30, când criza economică a
deplasat preocupările economiştilor de la analiza microeconomică spre analiza problemelor
macroeconomice, pentru a găsi factorii creşterii economice pe termen lung şi, totodată, soluţii
pentru politicele economice ale ţărilor cu economie de piaţă.
Teoria creşterii economice, ca o componentă a ştiinţei economice contemporane,
deşi s-a conturat după cel de-al doilea război mondial, îşi are originea în secolul al XVIII-lea.
Prima abordare sistematică a evoluţiei vieţii economice de asamblu şi primul model cantitativ,
numeric al conexiunilor reproducţiei sunt realizate de economistul clasic francez François
Quesnay, în celebra sa lucrare “Tabloul economic”. Studirea unor probleme macroeconomice
a fost continuată de reprezentanţi ai economiei politice clasice, A.Smith şi apoi de D. Ricardo.
Ei au elaborat concepţiile privind diviziunea muncii la scara societăţii, înzestrarea economiei
naţionale cu factori de producţie, schimburile economice intrenaţionale.
În secolul al XX-lea, conceptul de creştere economică a cunoscut o evoluţie continuă,
de la formularea primelor elemente ale teoriei în deceniul anilor ’30, până astăzi. În prezent,
acest concept se transformă sub imperativul restricţiilor pe care le are de înfruntat economia
mondială, aflată într-o profundă şi îndelungată criză.
În literatura economică există concepţii diferite referitoare la definirea creşterii
economice.
Majoritatea manualelor de economie politică, din ţări cu economie de piaţă dezvoltate,
sintetizând părerea diferiţilor economişti, definesc creşterea economică ca fiind “creşterea, în
cadrul economiei, a produsului efectiv de bunuri şi servicii”. Aşadar, conceptul de creştere
economică este identic cu acela de creştere a venitului naţional.
Pentru delimitarea conceptului de creştere economică în literatura de specialitate se fac
comparaţii între acesta şi dezvoltare economică, progres economic, expansiune, reproducţie.
Creşterea economică exprimă procesul complex de evoluţie de lungă durată, care se
manifestă printr-o mărire a dimensiunilor caracteristice ale unei economii naţionale. Ea nu
poate fi analizată decât într-o perioadă lungă. Creşterea economică reprezintă mişcarea
profundă a unei economii în întregime, după ce se elimină mişcările sezoniere sau ciclice.
Pentru a exista creştere, nu trebuie doar ca producţia să crească, ci şi ca mişcarea
ascendentă să fie durabilă şi nu întâmplătoare. Din acest punct de vedere, al perioadei în care
are loc creşterea economică, ea nu se identifică cu expansiunea, ca fază a ciclului economic ce
desemnează mişcarea de sporire a producţiei naţionale pe termen scurt ( şi deci reversibilă), în
timp ce creşterea economică desemnează un fenomen pe termen lung, o mişcare ascendentă
a unor mărimi macroeconomice (creşterea PIB, a venitului naţional) pe o perioadă
îndelungată. Scăderea temporară a producţiei nu înseamnă oprirea creşterii; în special
recesiunile sunt, deci, parte integrantă a creşterii economice. Prin urmare, creşterea economică
include atât expansiunea, cât şi recesiunea din mai multe cicluri economice succesive.
Creşterea economică este un fenomen profund ireversibil, autoîntreţinut prin
modificările cumulative ale condiţiilor de producţie.
O creştere sensibilă a PNB (PIB) nu va fi o dovadă a creşterii decât dacă rezultă dintr-
o mărire a potenţialului productiv. Nu se poate vorbi de creştere economică dacă un climat
favorabil face ca într-un an PNB să sporească, iar în anul următor un hazard climatic anulează
sporul respectiv. În schimb, va fi forba de creştere economică dacă această sporire este rolul
investiţiilor nete în creştere, modificării calificării mâinii de lucru, încorporării progresului
tehnic prin noile maşini, obiceiurilor noi de consum.
Unii autori identifică creşterea economică cu dezvoltarea economică. Alţi, disting
creşterea economică de dezvoltarea economic, noţiune căreia i se atribuie semnificaţia de
modificare structurală a economiei. În conformitate cu această distincţie, noţiunea creştere
economică şi-ar găsi aplicaţie numai la ţările industriale, iar cea de dezvoltare economică
numai la ţările în curs de dezvoltare, ale căror structuri sunt în curs de modificare în direcţia
structurilor de mult dobândite de ţările dezvoltate economic. În această concepţie, dezvoltarea
economică este o noţiune mai largă, pentru că include, implicit, creşterea venitului naţional,
fără de care nu ar putea avea loc nici o modificare structurală.
În timp ce conceptul de creştere economică se referă la modificările cantitative ale
producţiei reale, totale şi pe locuitor, dezvoltarea economică reliefează aspectele calitative
ale activităţii economice, respectiv modificările intervenite în structurile teritoriale,
organizaţionale, de producţie şi de ocupare a forţei de muncă, în structurile mediului şi ale
standardului de viaţă. Totodată, se menţionează că, pe o perioadă îndelungată, procesul
creşterii economice determină modificarea structurilor economice şi instituţionale,
contribuind astfel la dezvoltarea economică a societăţii.
Prin creştere economică, unii economişti înţeleg creşterea globală a produsului net
(venitului naţional) al unei economii naţionale date, pe când progresul economic presupune o
creştere a venitului naţional pe locuitor. Pe baza acestei delimitări între creştere şi progres
economic, se ajunge la concluzia că, o economie poate să fie în creştere fără a fi progresivă şi
invers. Dacă produsul net creşte mai încet decât populaţia, atunci avem o creştere economică,
nu însă şi un progres economic. Dacă, dimpotrivă, populaţia se micşorează, iar mărimea
globală a produsului net rămâne constantă, ceea ce înseamnă că pe cap de locuitor va creşte,
în acest caz economia naţională respectivă este progresivă, dar nu şi în creştere. Pe de altă
parte, dacă progresul economic însemnă o creştere a produsului net pe locuitor, progresul
social ar însemna, după afirmaţia lui James, o repartiţie mai bună, mai egală a acestuia.
Caracteristicile iniţiale ale teoriei creşterii economice - cu deosebire analiza la nivel
macroeconomic pentru o perioadă mai lungă de timp, stabilirea unor combinaţii între factorii
creşterii pentru obţinerea de ritmuri cât mai ridicate ale produsului intern brut, analiza
contribuţiei factorului progres tehnic - au suferit schimbări, aducând în acest fel modificări
conceptului formulat iniţial.
Principalele caracteristici ale creşterii economice ce s-a realizat până la declanşarea
crizei energetice din 1973, numită uneori tradiţională, alteori necontrolată sau chiar
devastatoare, sunt: modul rectiliniu de realizare a schimbului între oameni şi natură; lipsa de
preocupare sistematică privind integritatea resurselor şi “sănătatea” naturii; socotirea
eficienţei activităţilor umane numai din punct de vedere al sporului de venit şi câştig, fără
luarea în considerare a calităţii mediului natural şi a epuizării resurselor neregenerabile; luarea
drept criteriu de promovare a progresului tehnic, tehnologic, ştiinţific şi organizaţional, pe cel
al eficienţei în sensul menţionat mai sus; degradarea, chiar diminuarea, părţii naturale a
avuţiei naţionale şi mondiale; realizarea creşterii economice în cadrul unor mecanisme care
alimentează mari discrepanţe de avere şi putere în interiorul ţărilor, dar şi la scara întregii
lumi, între continente, zone, regiuni şi ţări; realizarea ciclică a echilibrului, crizele fiind un
moment, iar şomajul un aspect, ambele importante ale evoluţiilor fluctuante.
Printre virtuţile creşterii economice tradiţionale pot fi reţinute: amplificarea avuţiei
create şi, odată cu ea, sporirea bazei de ridicare a nivelului de trai, a gradului de civilizaţie
materiale şi spirituală; lărgirea posibilităţilor de acumulare şi investire în vederea perpetuării
activităţilor economico-sociale, culturale, ştiinţifice, educaţionale pe scară mai mare; crearea
de noi lcuri de muncă; impulsionarea creşterii productivităţii factorilor, a progresului în toate
planurile; stimularea procesului de socializare a activităţilor economice, concomitent cu
generarea şi regenerarea de microcelule ale corpului economic; accentuarea divizării şi
specializării activităţilor, a cooperării dar şi a concurenţei între agenţii economici; sporirea
interdependenţelor dintre mărimile şi spaţiile macroeconomice, evidenţiindu-se nevoia
dezvoltării independente într-o lume interdependentă.
Creşterea economică tradiţională este contestată astăzi din mai multe direcţii şi în
diverse planuri: micro, macro, zono şi mondoeconomic; al repartiţiei şi folosirii resurselor; al
decalajului de structuri şi nivel; al modului de concepere, realizare şi măsurare a efectelor; al
legăturilor dintre creşterea demo-economică, resursele naturale şi calitatea mediului
înconjurător; al proporţiilor dintre activităţile industriale şi cele agricole, la scara ţărilor,
zonelor şi mai ales a lumii.
De la reacţiile critice faţă de aspecte şi/sau părţi ale creşterii economice tradiţionale, s-
a evoluat spre cele globale. Ele vizează schimbarea din temelii a creşterii tradiţionale şi
înlocuirea ei cu un asemenea mod sau gen de creştere care să aducă armonie între om,
societate şi natură; între clase şi grupuri sociale; între economii şi state naţionale.
De exemplu, economiştii americani James Tobin, laureat al Premiului Nobel pentru
economie în 1981, şi William Nordhaus, coautor la Economics -ul lui P.A.Samuelson
începând cu a XIII-a ediţie din 1989, într-un raport către Congresul SUA, au formulat critici
la adresa modului de concepere, realizare şi apreciere a creşterii economice. După concepţia
lor, concentrarea atenţiei asupra creşterii economice ca spor de produs naţional, brut, net sau
venit naţional, acoperă mari capcane în zilele noastre. Avuţia naţională în formă valorică sau
monetară poate să crească fără ca sporul de bunăstare generală să aibă loc. Aceasta, întrucât
sporul, sau o parte a lui, poate fi materializat în bunuri şi servicii inutile, dăunătoare sau chiar
periculoase pentru oameni, cum ar fi armamentul. Ei susţin recunoaşterea drept creştere
economică numai a părţii care contribuie realmente la creşterea bunăstării generale a
oamenilor. Deci, nu creşterea pentru maximizarea profitului cu orice chip, cu efecte şi
rezultate oricum, ci numai creşterea care să ridice nielul de viaţă şi civilizaţie a oamenilor.
Tocmai de aceea elaboratul lor teoretic se numeşte teoria creşterii în măsura asigurării
bunăstării generale.
Gradul ridicat al interdependenţelor dintre economiile ţărilor a contribuit la sporirea
rolului pe care-l are ordinea economică internaţională asupra realizării creşterii .
Pe baza diferitelor opinii din literatura de specialitate, exprimate în contextul
dezbaterilor pe probleme ale abandonării vechiului tip de creştere economică şi fundamentării
unui nou tip şi concept de creştere economică, definim creşterea economică ca fiind procesul
complex de lungă durată de sporire a producţiei naţionale exprimată prin produsul intern brut
real sau produsul naţional brut real atât total, cât şi pe locuitor, în condiţiile folosirii cu
eficienţă sporită a resurselor economice în scopul ridicării nivelului de trai şi în condiţiile
compatibilităţii relaţiilor om - societate - natură, a intereselor generaţiilor prezente cu cele
viitoare.
Măsurarea creşterii economice şi problema ratei de creştere
economică

Indicatorul cel mai frecvent utilizat pentru a măsura creşterea economică este produsul
intern brut (PIB) sau produsul naţional brut (PNB), pe total şi pe locuitor. Pentru eliminarea
efectului variaţiilor de preţuri, acest produs este exprimat în termeni reali, adică în preţuri
constante. Măsurarea creşterii economice se face prin compararea PIB sau PNB de la
începutul intervalului cu cel de la sfârşitul intervalului. Măsurarea se efectuează prin ritmul
sporului PIB sau PNB real, total şi pe locuitor.
Din punct de vedere al mărimii sporului într-o anumită perioadă de timp, creşterea este
liniară şi exponenţială. O mărime creşte liniar atunci când creşterea respectivă, în mărime
absolută, este constantă, într-o anumită perioadă dată de timp. Astfel, creşterea exponenţială
desemnează creşterea cu o rată constantă. O mărime prezintă o creştere exponenţială atunci
când creşte cu un procent constant din valoarea ei totală, într-o perioadă constantă de timp.
Creşterea exponenţială generează foarte repede numere imense. Ea este un fenomen
dinamic, ce implică elemente care se modifică în timp (factorii creşterii). Metoda “dinamica
sistemelor” - o nouă metodă pentru înţelegerea dinamicii comportării sistemelor complexe -
recunoaşte faptul că în structura unui sistem numeroasele relaţii circulare interdependente,
uneori distanţate în timp, dintre componentele acestuia, sunt adesea tot atât de importante
pentru determinarea comportării sistemului ca şi componentele individuale înşile.
Teoria modelării dinamice arată că oricare mărime care creşte exponenţial este, într-un
mod oarecare, legată de o buclă pozitiv de conexiune inversă. O asemenea buclă este uneori
denumită “cerc vicios”. Intr-o buclă pozitiv de conexiune inversă, un lanţ de relaţii cauză -
efect se include în el însuşi, în aşa fel încât creşterea oricărui element în circuit declanşează o
secvenţă de modificări care are drept rezultat o creştere şi mai mare a elementului iniţial
modificat. De exemplu, creşterea venitului naţional, ca efect, face să crească factorii de
producţie care, la rândul lor, generează o nouă creştere a venitului naţional ş.a.m.d. De aceea,
alegerea ratei de creştere economică constituie una din opţiunile fundamentale a oricărei
politici a dezvoltării economice la nivel naţional.
Progresul economic şi social al oricărei ţări se află în strânsă dependenţă cu creşterea
economică. De sporirea continuă şi în ritm optim a venitului naţional depinde realizarea
obiectivelor pe care şi le propune societatea în etapa dată. Ritmurile înalte de creştere
economică permit obţinerea unor sporuri absolute mai mari şi, prin urmare, duc la ridicarea
mai rapidă pe trepte superioare de civilizaţie materială şi spirituală. De la un anumit nivel de
dezvoltare economică, ritmurile mai înalte de creştere economică în ţările mai puţin
dezvoltate determină obţinerea unor sporuri ale producţiei pe locuitor egale şi apoi mai mari
ca în ţările dezvoltate economic, accelerarea reducerii decalajelor relative, intrarea într-o nouă
etapă, aceea a eliminării decalajelor absolute.
În general, timpul necesar eliminării decalajelor economice între două ţări cu niveluri
diferite de dezvoltare este direct proporţional cu mărimea decalajelor economice şi invers
proporţional cu ritmul mai înalt de creştere economică în ţări mai puţin dezvoltate.
Pentru România, care are mari rămâneri în urmă faţă de ţările dezvoltate economic,
mobilizarea intensă a factorilor interni şi externi ai creşterii economice, în scopul reducerii şi
eliminării decalajelor faţă de alte ţări este o necesitate obiectivă, o legitate care rezultă din
interesele naţionale ale poporului român, din finalitatea social-umană a ridicării ţării la
niveluri superioare de dezvoltare.
Resursele şi factorii creşterii economice

În analiza creşterii economice, resursele şi factorii creşterii au roluri diferite. Astfel,


resursele creşterii economice reprezintă potenţialul de substanţe minerale utile (minereuri,
hidrocarburi.), potenţialul uman (populaţia în vârstă de muncă), de cercetare ştiinţifică,
financiar. de care dispune societatea la un moment dat. Din resurse se creează factorii creşterii
economice care sunt utilizaţi şi care determină posibilităţile reale de dezvoltare a societăţii.
Factorii creşterii economice sunt componentele ce participă direct în procesele de producţie,
determinând ritmul şi eficienţa acestora. Aşadar, resursele se transformă în factori ai creşterii
într-un flux neîntrerupt, marcat de condiţiile naturale şi economice existente, de obiectivele
societăţii.
Transformarea ireversibilă a resurselor în factori ai creşterii economice este dominată
de spaţiu, timp şi de progresul tehnic. Trăsătura spaţiu determină ca resursele minerale, spre
exemplu, să se găsească la distanţe şi adâncimi convenabile faţă de locul unde se desfăşoară
procesul de producţie, astfel încât factorii de creştere să îndeplinească cerinţele economice.
Trăsătura timp impune ca transformarea în factori ai creşterii şi transportul acestora la locul
de producţie să se facă în durate de timp acceptabile, în orice perioadă a anului. Trăsătura
progres tehnic determină eficienţa extracţiei, respectiv costul factorilor, posibilitatea de
utilizare a unor resurse mai sărace în substanţe utile prin intermediul unei tehnologii
perfecţionate de extracţie.
Resursele de muncă potenţiale pentru a deveni un factor de creştere economică trebuie
să dispună de calificarea cerută de procesul de producţie, care-i conferă, desigur, calitatea
necesară, concomitent cu asigurarea şi a celorlalţi factori necesari. Resursele de investiţii,
devin factori ai creşterii numai după transformarea lor în capital fix şi circulant productiv.
Resursele funciare, silvice, de apă se transformă în factori ai creşterii în măsura în care devin
suprafeţe agricole, cantităţi de lemn, debite de apă, ce pot fi şi sunt utilizate în procesele de
producţie.
Preocupările legate de conturarea unei teorii a creşterii economice au generat o amplă
dezbatere cu privire la factorii creşterii, interdependenţa acestora în cadrul proceselor
economice şi contribuţia lor la obţinerea rezultatelor. Opiniile privind numărul factorilor
economici, locul şi rolul lor au evoluat pe măsură ce teoria creşterii economice a început să
capete consistenţă şi mai ales când s-au dezvoltat cercetările economice care au urmărit să
stabilească corelaţiile ce se formează între elementele proceselor de producţie.
Factorii de producţie formează o unitate, se află în interdependenţă; acţiunea lor
determină particularităţile activităţilor economice şi dimensionează aspectele ei cantitative,
structurale şi calitative. Fiecare factor de producţie apare ca o unitate a unor determinări
cantitative, calitative şi structurale. Experienţa practică arată că dezvoltarea producţiei are
loc atât prin atragerea unor cantităţi sporite de resurse economice, cât şi prin îmbunătăţirea
calitativă a factorilor de producţie, rolul şi aportul lor fiind diferite în evoluţia istorică.
Îmbunătăţirea calitativă a factorilor de producţie a fost întotdeauna, este şi va fi permanent o
necesitate obiectivă a dezvoltării economico-sociale, impusă de soluţionarea contradicţiei
dintre trebuinţele umane nelimitate şi resursele primare materiale şi energetice disponibile
care, în general, au un caracter limitat.
Progresul calitativ al factorilor de producţie trebuie să aibă ca rezultat îmbunătăţirea
raportului dintre rezultatele economice obţinute în activitatea economică şi volumul resurselor
atrase şi consumate, prin asigurarea unei devansări a dinamicii resurselor utilizate de către
dinamica producţiei. Îmbunătăţirea se produce pentru fiecare factor de producţie în parte,
precum şi pentru ansamblul factorilor de producţie. Evoluţia cantitativă a resurselor atrase în
circuitul economic se împleteşte tot mai mult cu procesele de natură calitativă: de înlocuire a
celor devenite rare şi scumpe cu altele mai abundente şi mai ieftine, a celor ameninţate cu
epuizarea cu altele recuperabile şi reproductibile, a celor uzate fizic sau moral cu cele ce
încorporează rezultate noi ale ştiinţei ce oferă soluţii mai eficiente.
Întrepătrunderea laturilor cantitative ale evoluţiei factorilor de producţie cu cele
calitative determină puternice modificări în structura factorilor de producţie şi în rolul
fiecăruia în cadrul proceselor economice. Trăsătura esenţială a restructurării constă în
progresul ce se înregistrează în privinţa îmbinării resurselor materiale cu cele umane,
concretizată în creşterea gradului de înzestrare tehnică a forţei de muncă, în ridicarea
calificării, în schimbarea structurii socio-profesionale a populaţiei, toate având ca rezultat
mărirea productivităţii muncii.
Schimbările calitative ale factorilor de producţie se înfăptuiesc prin intermediul
progresului ştiinţific şi tehnic, luat în accepţiunea cea mai largă, ca proces complex de
perfecţionare a tehnicii şi tehnologiilor, în al cărui conţinut se includ înnoirea şi modernizarea
produselor, perfecţionarea echipamentelor de producţie, modificările în natura şi structura
resurselor de materii prime şi de energie, îmbunătăţirea tehnologiilor de fabricaţie, de
transporturi şi comunicaţii, perfecţionarea sistemului informaţional şi a metodelor de
organizare şi conducere a producţiei şi serviciilor.
Factorul uman şi investiţiile în resurse umane. Factorul uman contribuie la
creşterea economică prin sporirea volumului de muncă prestată la scara macroeconomică de
către populaţia ocupată în cadrul timpului de muncă efectiv, precum şi prin calitatea acestui
factor, exprimată sintetic prin productivitatea muncii. La baza factorului uman se află
resursele de muncă. Resursele de muncă sau potenţialul de muncă al unei ţări exprimă
totalitatea persoanelor în vârstă legală de muncă şi apte de muncă. Limitele vârstei de muncă
sunt convenţionale, fiind determinate în mod diferenţiat în fiecare ţară, potrivit legislaţiei în
vigoare.
Potenţialul de resurse de muncă depinde, în principal, de factorii demografici, cum
sunt: densitatea populaţiei, natalitatea, mortalitatea, mişcarea migratorie internaţională a
oamenilor, durata medie de viaţă, mai ales a vieţii active, condiţiile de trai.
Spre deosebire de unii economişti care consideră creşterea populaţiei ca o ameninţare
pentru creşterea economică, iar pentru a se evita o catastrofă trebuie să se recurgă la rata zero
de creştere a populaţiei, Alfred Sauvy, cunoscut ca un demograf de seamă, a pus un accent
deosebit pe factorul demografic în creşterea economică.
Din resursele de muncă, o parte formează populaţia activă, iar cealaltă parte constituie
populaţia inactivă.
Populaţia activă reprezintă forţa nemijlocită de producţie a societăţii. În definirea
conceptului de populaţie activă există deosebiri naţionale.
În literatura de specialitate din ţara noastră, populaţia activă este considerată ca fiind
totalitatea persoanelor ocupate în procesul muncii sociale în diferite activităţi profesionale,
inclusiv persoanele care satisfac stagiul militar, elevii şi studenţii de la cursurile de zi, precum
şi persoanele în curs de schimbare a locului de muncă.
La o mărime dată a populaţiei totale, populaţia activă şi ponderea acesteia în total
depind de: evoluţia demografică anterioară, durata şcolarizării, structura pe sexe a populaţiei,
reglementarea vârstei de pensionare, normalitatea, respectiv gradul de infirmitate a populaţiei.
Din populaţia activă, cea care-şi aduce efectiv contribuţia la crearea de noi bunuri
materiale şi servicii este populaţia ocupată. Aceasta cuprinde persoanele care au un loc de
muncă, prestează efectiv o muncă şi obţin un venit din prestarea muncii. Populaţia ocupată nu
include militarii în termen, elevii şi studenţii, persoanele în curs de schimbare a locului de
muncă. Dinamica populaţiei ocupate şi ponderea ei în totalul populaţiei depind de mai mulţi
factori: capacitatea economiei naţionale de a crea noi locuri de muncă; raportul dintre cererea
şi oferta de braţe de muncă; motivaţia participării la muncă. }omajul este unul dintre factorii
care influenţează în permanenţă raportul dintre populaţia ocupată şi cea activă.
Dimensiunile muncii depind atât de numărul persoanelor ocupate în activitatea
economică, cât şi de durata timpului de muncă. Pe termen lung, durata săptămânii de lucru
a înregistrat o importantă tendinţă de reducere. Reducerea timpului de muncă este şi mai mare
dacă se are în vedere, comparativ cu trecutul, numărul de ore lucrate anual, influenţat de
prelungirea concediului plătit, creşterea numărului de zile libere în cursul anului. Ca urmare a
tuturor acestor modificări s-a produs o netă reducere a timpului de lucru în timpul total al
vieţii oamenilor şi creşterea timpului liber. Asemenea schimbări în timpul de muncă au fost
posibile şi vor fi posibile în viitor, în principal, prin promovarea progresului tehnic şi a tuturor
căilor care conduc la creşterea productivităţii muncii.
Potenţialul de muncă este influenţat şi de calitatea factorului uman, care se află în
strânsă legătură atât cu nivelul de instruire profesională şi de cultură generală, cât şi cu nivelul
de dezvoltare economică a ţării. Între conţinutul factorului uman şi nivelul general de
dezvoltare a societăţii există permanent o relaţie de interdependenţă, de intercondiţionare.
Simon Kuznetz apreciază că sporirea masei de cunoştiinţe constituie factorul cel mai
important al creşterii economice.
De-a lungul mileniilor, omul a trecut de la activităţi simple la altele mai complexe, de
la o muncă preponderent fizică la alta preponderent intelectuală. Astăzi, automatizarea,
robotizarea şi informatizarea producţiei schimbă locul şi rolul omului în economie, determină
sporirea ponderii muncii complexe, creative, ridicarea permanentă a volumului de cunoştinţe,
sporirea importanţei laturii calitative a factorului uman. Drept urmare, intensificarea
procesului de formare şi perfecţionare permanentă a resurselor de muncă au devenit probleme
esenţiale ale fiecărei ţări, a susţinerii creşterii economice.
Creşterea calităţii factorului uman depinde în mod hotărâtor de dezvoltarea
învăţământului, a activităţilor cultural - artistice şi de ocrotirea sănătăţii. De aceea, investiţiile
în resurse umane sunt considerate cele mai eficiente investiţii şi, totodată, factori importanţi ai
creşterii economice.
Cheltuielile pentru învăţământ contribuie la sporirea eficienţei economice iar expresia
cea mai sintetică a eficienţei economice a cheltuielilor pentru învăţământ o reprezintă
contribuţia la creşterea economică. În ultimele decenii s-au făcut numeroase încercări de a
cuantifica această contribuţie.
Activităţile social-culturale contribuie, alături de învăţământ, la creşterea calităţii
factorului uman; crearea şi îmbogăţirea nivelului cultural, cultivarea gusturilor şi idealurilor
morale şi etice, ridicarea gradului de educaţie şi civilizaţie. Prin urmare, resursele financiare
destinate culturii şi artei intră în componenţa “investiţiei în resurse umane”; ele au un efect
indirect şi mai îndepărtat, influenţează pozitiv activitatea economică şi socială şi, în final,
contribuie la creşterea economică.
Sănătatea reprezintă unul din cei mai importanţi factori care asigură desfăşurarea vieţii
şi activităţii. Ocrotirea sănătăţii nu este numai o problemă medicală, ci şi o problemă cu
profund caracter social făcând parte integrantă din ansamblul condiţiilor social economice de
dezvoltare.
Eficienţa economică a ocrotirii sănătăţii se concretizează în reducerea perioadelor de
incapacitate de muncă datorate îmbolnăvirilor şi accidentelor, eradicarea unor boli, limitarea
extinderii altora; păstrarea sănătăţii conduce la creşterea duratei medii de viaţă şi a vieţii
active, la creşterea capacităţii de muncă, la economisirea unor importante fonduri financiare
şi, în ansamblu, la creşterea venitului naţional.
Investiţiile în resurse umane, cheltuielile pentru acţiuni social-culturale exercită o
anumită influenţă asupra economiei, asupra dezvoltării economice, deasemenea, ele
contribuie la întreţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţii de muncă a indivizilor, la
formarea şi ridicarea calificării acestora, la reproducerea forţei de muncă.
Între cheltuielile pentru acţiuni social-culturale şi cele pentru creşterea economică a
ţării există relaţii de intercondiţionare: o ţară dezvoltată din punct de vedere economic va
dispune de mari resurse financiare şi va putea îndrepta o mare parte din ele pentru finanţarea
acestor acţiuni; la rândul lor, acţiunile de învăţământ, cultură, vor conduce la instruirea şi
calificarea indivizilor, la păstrarea stării de sănătate a populaţiei sau la refacerea acesteia
creând astfel condiţii propice participării cu o productivitatea a muncii sporită la dezvoltarea
activităţii economice şi sociale.
Factorul natural. În cadrul resurselor economice, un rol deosebit revine resurselor
naturale. Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este natura. Mediul natural este cel
dintâi izvor al resurselor materiale şi cadrul existenţei şi al activităţii oamenilor. Direct sau
indirect, natura oferă aproape toate cele necesare existenţei omului şi progresului societăţii.
Problemele folosirii raţionale, ale conservării şi economisirii resurselor naturale de toate
felurile au devenit tot mai stringente în ultimul timp.
Desfăşurarea unei creşteri economice într-un mod realist sustenabil presupune
cunoaşterea resurselor naturale, clasificarea lor detaliată şi luarea în considerare a progresului
ştiinţific şi tehnic care trebuie să fie şi progres economic şi ecologic.
Clasificarea resurselor naturale din punctul de vedere al originii şi ritmului de formare
în resurse neregenerabile şi resurse regenerabile, oferă posibilitatea unei politici economice
bazate pe un orizont de timp adecvat şi unei alocări eficiente a resurselor nu numai între
producţii dar şi între generaţii. Resursele neregenerabile cuprind zăcămintele de cărbune,
petrol, minereuri de fier, cupru, cositor, aur, argint., care nu se reproduc sau se produc în
cantităţi irelevante pentru creşterea economică. Resursele regenerabile se disting prin
capacitatea de a se reînnoi, fie în mod natural, fie prin intervenţia omului, în conjugare cu
opera naturii. Aici se includ solurile, produsele agriculturii, apa, aerul, vegetaţia care creşte
natural şi fauna. Este important de ştiut că durata de reproducţie a resurselor regenerabile
diferă foarte mult de la o varietate la alta. Această circumscriere urmăreşte să răspundă
cerinţei, devenită acută, de gospodărire judicioasă a patrimoniului de materii prime şi de
resurse energetice, astfel încât să nu ducă la epuizarea lor în ritmuri mai rapide decât pot ele
să se regenereze sau recicleze în cadrul ecosistemului. Atrase în circuitul economic, trecute,
deci, prin filtrul muncii, resursele naturale devin materii prime.
Având în vedere posibilităţile de recuperare şi refolosire a lor în producţie sau în
consum, resursele mai pot fi categorisite în recuperabile, parţial recuperabile şi
nerecuperabile. În condiţiile crizei de materii prime şi energie, recuperarea oricărei resurse
refolosibile, sub diferite forme, capătă asemenea dimensiuni încât poate şi trebuie să fie
înscrisă ca o măsură eficientă în orice strategie care-şi propune drept ţel activizarea
elementelor dispersate în procesele de producţie, circulaţie şi consum, dar care pot fi
revalorificate cu finalităţi multiple.
Revoluţia ştiinţifică şi tehnică contemporană ridică noi probleme şi în relaţia dintre
acumulare şi progres tehnic, pe de o parte, şi protecţia mediului natural, pe de altă parte.
Creşterea economică în condiţiile neprotejării resurselor se dovedeşte inacceptabilă atât din
punct de vedere al mediului cât şi al dezvoltării căci subminează baza unei dezvoltări
durabile.
În procesul acumulării mijloacelor de producţie şi al creşterii economice pe baza
progresului tehnic este necesar ca societatea să protejeze eficient resursele naturale, să ia
măsuri pentru combaterea efectelor negative asupra naturii. |inând seama de necesitatea
obiectivă a protecţiei mediului natural, în scopul satisfacerii nevoilor curente şi de perspectivă
în procesul acumulării se impune luarea în considerare a unor cerinţe, din care precizăm:
− descoperirea şi punerea în valoare a noi resurse naturale, crearea de înlocuitori,
folosirea unor cantităţi cât mai reduse de resurse materiale prin utilizarea unor tehnici şi
tehnologii corespunzătoare şi a unor produse mici consumatoare de materii prime şi energie;
recuperarea şi refolosirea deşeurilor, materialelor, pieselor; utilizarea cu prioritate a resurselor
materiale regenerabile şi luarea de măsuri care să asigure reînnoirea lor; la folosirea resurselor
care nu se reînnoiesc să se ia în considerare interesele generaţiilor viitoare şi posibilităţie
descoperirii de înlocuitori sau producerea pe cale artificială;
− aplicarea de tehnici şi tehnologii nepoluante şi antipoluante; creşterea importanţei
problemelor ecologice în selectarea tehnologiilor; refacerea mediului înconjurător degradat;
− folosirea resurselor în scopuri paşnice, reducerea şi eliminarea acumulărilor de
mijloace de distrugere a societăţii şi naturii.
Din toate acestea se impune ca strategia acumulării şi dezvoltării pe termen
lung să integreze organic principiile ecologice şi să se finalizeze în progres economic, social,
tehnic şi ecologic.
Resursele naturale sunt limitate. Oamenii, în lupta lor pentru satisfacerea nevoilor în
continuă creştere şi diversificare, au căutat, au găsit şi au atras noi resurse în circuitul
economic. Privite absolut, acestea au sporit şi s-au diversificat continuu. În raport de creşterea
şi diversificarea nevoilor umane, resursele au fost şi au rămas însă limitate. Deci, creşterea
nevoilor nu poate fi însoţită de o creştere similară a resurselor. Raritatea resurselor şi a
bunurilor economice, privită cantitativ şi calitativ, reprezintă o caracteristică generală a
economiei. De unde decurge că sustenabilitatea cu resurse naturale a creşterii economice
solicită ca orice acoperire a unor nevoi suplimentare trebuie să se realizeze printr-o utilizare
mai bună, mai raţională, mai eficientă, a resurselor care sunt limitate. Premisa creşterii
eficienţei constă în dezvoltarea şi utilizarea în tot mai mare măsură a cunoştiinţelor ştiinţifice
în activitatea economică, ca de altfel, în orice activitate umană, concomitent cu dezvoltarea
unui progres tehnic care, în acelaşi timp, să fie şi progres economic şi progres ecologic.
Capitalul real şi investiţiile (acumularea capitalului real). Fără a absolutiza
funcţiile acumulării în procesul creşterii economice, încadrând-o în complexitatea factorilor şi
condiţiilor care o determină, este de remarcat că aceasta este procesul care exprimă cel mai
cuprinzător factorii creşterii economice. Acumularea declanşează efecte antrenante multiple,
cantitative şi calitative în toţi factorii creşterii economice şi, deci, asupra producţiei, venitului
naţional şi produsului social. De volumul, structura şi dinamica fondului de acumulare, de
nivelul tehnic al maşinilor şi utilajelor depinde, în mare măsură, crearea de noi capacităţi de
producţie şi modernizarea celor existente, sporirea forţei de muncă atrasă în procesul de
producţie şi calitatea acesteia, atragerea în circuitul economic a noi resurse naturale. În etapa
dezvoltării intensive, funcţiile acumulării sporesc. Prin aceasta se realizează dotarea muncii cu
mijloace automatizate, cibernetizate, roboţi şi calculatoare, se ridică nivelul tehnic al
maşinilor şi utilajelor, se modernizează structura economiei naţionale şi, prin toate acestea, se
măreşte productivitatea muncii sociale, eficienţa fondurilor fixe şi circulante, se intensifică
legăturile calitative ale dezvoltării. Iată de ce putem aprecia că acumularea capitalului real
privit cantitativ, cantitativ şi structural constituie factori hotărâtori ai creşterii economico-
sociale.
De intensitatea acumulării şi eficienţa ei depinde nemijlocit creşterea economică; cu o
rată a acumulării mai înaltă, bineînţeles, dacă dimensiunile ei se situează în limitele
socialmente necesare, se obţine, în general, şi un ritm mai înalt de creştere economică.
Influenţa este şi inversă, în sensul că, dacă o economie are un ritm mai înalt de creştere
economică, ea devine mai puternică, obţine sporuri mai mari de venit naţional, are, atunci,
posibilităţi superioare de satisfacere a nevoilor de consum şi de acumulare, de realizare a unor
vaste programe de investiţii. Apare, totodată, necesară, în special în perioadele de stagnare a
acumulării, mobilizarea intensă a celorlalţi factori ai creşterii economice şi sporirea eficienţei
acestora în vederea menţinerii sau accelerării ritmului venitului naţional cu un efort de
acumulare mai redus.
Deşi creşterea economică depinde de numeroşi factori, din evoluţia istorică a
economiei diferitelor ţări se desprinde relaţia deosebit de strânsă dintre ritmul creşterii
economice şi rata acumulării, atestată de faptul că perioadele de dezvoltare rapidă a forţelor
de producţie se suprapun, de regulă, cu acelea în care se alocă o parte însemnată din venitul
naţional pentru desfăşurarea reproducţiei lărgite, se realizează ritmuri înalte de creştere a
investiţiilor.
Acumularea capitalului real poate avea loc la nivel tehnic-calitativ constant sau
prin încorporarea economică a progresului tehnic, în condiţiile acumulării extensive, adică
a sporirii capitalului fix şi circulant la nivel tehnic constant, datorită relaţiei strânse existente
între creşterea economică şi acumulare, pare foarte plauzibilă ideea că, pe măsura sporirii
ponderii fondului de acumulare în venitul naţional, are loc ridicarea ritmului de creştere
economică deoarece vor fi puse în funcţiune mai multe mijloace de muncă şi un număr mai
mare de lucrători vor fi atraşi în procesul de producţie. Dar în cazul acumulării la nivel tehnic
constant se manifestă tendinţa de creştere a raportului capital-producţie, deci, de scădere a
efectului pe măsura măririi efortului. Procesul se explică prin faptul că societatea atrage, de
regulă, în circuitul economic, mai întâi resursele economice cele mai favorabile şi apoi, pe
măsura insuficienţei lor în satisfacerea trebuinţelor trece la folosirea şi a resurselor
exploatabile în condiţii din ce în ce mai nefavorabile. Drept urmare, dacă nivelul tehnic-
calitativ al mijloacelor de producţie rămâne constant, datorită scăderii eficienţei economice a
acumulării, ritmurile de dezvoltare devenind mai costisitoare, societatea, pentru a obţine
acelaşi efect util, este nevoită să aloce resurse materiale şi umane sporite.
În condiţiile arătate, creşterea producţiei bazată pe o rată a acumulării tot mai ridicată
întâmpină limite insurmontabile. Astfel, datorită necesităţii de a menţine cel puţin nivelul
existent al consumului,fondul de acumulare, fiind limitat, nu mai poate susţine ritmul creşterii
economice care, inevitabil, scade continuu şi, în final, are loc scăderea producţiei. Totodată,
acumularea mijloacelor de producţie la nivel tehnic constant este limitată de numărul
populaţiei apte de muncă, care nu ar putea satisface locurile de muncă create. Resursele
naturale constituie o altă limită în creşterea producţiei şi a acumulării extensive. O
întreprindere care face investiţii de proporţii fără asimilarea progresului tehnic, în condiţiile
autogestiunii şi autofinanţării, în scurt timp ar ajunge la stagnare. Lucrurile sunt valabile şi
pentru economia naţională expusă competiţiei celorlate ţări pe plan mondial.
Ca atare, în condiţiile nivelului tehnic calitativ constant al mijloacelor de producţie,
acumularea poate să ducă la stagnare sau chiar la descreştere.
În practica economică, tendinţa de scădere a efectului pe măsura sporirii efortului
pentru dezvoltare este anulată şi întrecută atunci când se aplică în producţie rezultatele
cercetării ştiinţifice, ale progresului tehnic. Acest proces se observă de-a lungul întregii istorii
a dezvoltării societăţii omeneşti.
Acumularea de mijloace de producţie care încorporează progresul ştiinţific şi tehnic,
deci acumularea intensivă, calitativă este calea hotărâtoare a dezvoltării economice şi sociale
pentru fiecare ţară. Prin înzestrarea tehnică superioară a forţei de muncă se înregistrează
creşterea productivităţii muncii, economisirea muncii vii şi înfrângerea limitelor impuse de
numărul populaţiei. Se realizează importante economii de materii prime, materiale,
combustibili pe unitatea de produs concomitent cu atragerea largă a acestora în circuitul
economic. Se obţine sporirea eficienţei muncii sociale, cresc producţia şi consumul cu un total
mai redus de resurse. Se ridică continuu competitivitatea produselor pe plan internaţional şi
eficienţa participării la circuitul mondial de valori materiale.
Prin îngemănarea dintre acumulare şi progres tehnic se creează posibilitatea creşterii
economice nu atât prin sporirea volumului fondului de acumulare cât mai ales pe seama
sporirii eficienţei acestuia ca urmare a ridicării nivelului tehnic şi a calităţii mijloacelor de
producţie acumulate, a schimbărilor structurale tehnice şi economice produse în economia
naţională. În aceste condiţii, creşterea economică este determinată hotărâtor de dezvoltarea
ştiinţiei şi aplicarea ei în producţie, de ridicarea calificării forţei de muncă.
Drept urmare, efortul de acumulare pe care îl face o ţară îşi poate atinge scopul numai
prin promovarea unei politici ferme de dezvoltare şi asimilare a ştiinţeişi tehnicii avansate.
În analiza teoretică a acumulării se impune să se facă distincţie între aspectul calitativ
şi cantitativ al acesteia. Numai în a doua ipostază acumularea devine instrument capabil să
menţină pe termen lung un ritm de creştere suficient de înalt pentru a satisface tot mai bine
nevoile societăţii în continuă diversificare şi amplificare. În practica economică, delimitarea
completă a celor două forme ale acumulării, extensivă şi intensivă, nu este posibilă întrucât
ele se întrepătrund; într-o perioadă în care baza tehnică materiale are un nivel mai redus,
predomină acumularea extensivă, bazată, în principal, pe crearea de noi capacităţi de
producţie, concomitent cu asimilarea progresului tehnic; de la un anumit nivel de dezvoltare,
relativ ridicat, în strânsă dependenţă cu progresul ştiinţei şi tehnicii, predomină acumularea
intensivă bazată, în esenţă, pe reînnoirea şi modernizarea continuă a mijloacelor de producţie,
pe îmbunătăţirea tehnologiilor de fabricaţie şi a calităţii forţei de muncă, fără să fie excluse
elemente ale extinderii volumului mijloacelor de producţie. În prezent, la nivelul de
dezvoltare a ţării noastre, revoluţia ştiinţifică şi tehnică asigură premisele predominării
acumulării de tip intensiv, bazată pe mijloace de muncă la un înalt nivel de automatizare,
robotizare, cibernetizare, pe materii prime de calitate superioară, făcând posibilă sporirea
producţiei şi ridicării calităţii acesteia în condiţii de înaltă eficienţă economică.
Promovarea largă şi intensă a progresului tehnic presupune însă eforturi mari de
acumulare. Nivelul tehnic al unei economii nu poate fi ridicat rapid şi continuu fără acumulări
sistematice însemnate în mijloace tehnice moderne. Acumularea este un factor esenţial al
creşterii economice numai în condiţiile asimilării progresului ştiinţific şi tehnic, iar difuzarea
acestuia în economie implică importante resurse materiale, financiare şi umane.
Există mai multe direcţii de promovare a progresului tehnic prin acumulare. Principala
cale constă în punerea în funcţiune de maşini, utilaje şi instalaţii noi, cu o valoare de
întrebuinţare superioară celei existente. O mare importanţă prezintă încorporarea progresului
tehnic în procesul reînnoirii fondurilor fixe.
În consecinţă, ori de câte ori este posibil şi eficient, reînnoirea fondurilor fixe trebuie
să se facă la un nivel tehnic-calitativ superior. Acumularea fondurilor fixe sub aspect natural-
material prin încorporarea tehnicii noi se realizează şi prin modernizarea acestora. Eficacitatea
economică este cu atât mai mare cu cât măsurile de modernizare a capitalului fix sunt aplicate
mai repede ştiut fiind faptul că în primii ani de funcţionare, volumul cheltuielilor de ridicare a
nivelului tehnic pe această cale este mai mic, în timp ce rezultatele posibile de obţinut sunt
mai mari. Deosebit de eficientă este efectuarea lucrărilor de modernizare odată cu cele de
reparaţii capitale deorece se reduce la minimum volumul pieselor care, deşi nu prezintă grad
înalt de uzură fizică, trebuie înlocuite sau adaptate.
Concomitent cu creşterea a capitalului fix are şi trebuie să aibă loc îmbunătăţirea
calităţii materiilor prime şi materialelor, diversificarea acestora, folosirea noilor resurse de
energie, perfecţionarea tehnologiilor care, în procesul acumulării lor, trebuie să încorporeze
cele mai noi cuceriri ale revoluţiei ştiinţifice şi tehnice.
Progresul tehnic promovat prin acumularea capitalului real, pentru a fi acceptat de
societate, trebuie să asigure creşterea eficienţei economico-sociale privită în toată
complexitatea sa.
Relaţia progres tehnic - acumulare intensivă impune economiei o anumită structură
tehnico-economică, capabilă să genereze şi să asimileze progresul ştiinţific şi tehnic. În acest
sens, un rol primordial revine cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, învăţământului,
industriei constructoare de maşini, metalurgiei şi chimiei ca şi comerţului exterior, în vederea
obţinerii de produse cu nivel tehnic şi calitativ superior.
Nevoia socială are tendinţa de a depăşi resursele limitate existente la un anumit
moment dat. Din această cauză, trebuinţele în continuă creştere şi diversificare nu pot fi
satisfăcute integral cu resursele posibil a fi atrase în circuitul economic într-o anumită
perioadă. Rezultă deci, necesiatea trierii, selectării nevoilor şi stabilirea priorităţilor în
alocarea resurselor. În cazul acumulării ideal ar fi ca toate investiţiile să fie realizate la nivelul
tehnic suprem. Dezideratul acesta este însă îngrădit de caracterul limitat al fondului de
acumulare, de problemele pe care le implică ridicarea calificării şi ocuparea deplină a forţei de
muncă. Drept urmare, devin necesare o serie de preferinţe şi de priorităţi care să asigure
înzestrarea sectoarelor decisive ale economiei cu maşini şi utilaje la nivelul tehnicii celei mai
înalte existente la nivel mondial. O problemă dificilă constă în delimitarea şi selecţionarea
acestor sectoare, astfel încât, cu fondurile de investiţii date, să se obţină cel puţin pe termen
mijlociu un spor maxim al venitului naţional şi continuitatea progresului tehnic.
De asemenea, caracterul limitat al fondului de acumulare impune identificarea
posibilităţilor de sporire a producţiei fără investiţii sau cu investiţii mult reduse. Chiar în
interiorul ramurilor, care sunt principalele promotoare ale progresului tehnic, sectorul
lucrărilor auxiliare poate funcţiona cu o înzestrare tehnică mai puţin costisitoare fără să
afecteze creşterea nivelului tehnic general al ramurii şi al produselor. Ideea aceasta poate fi
generalizată pe întreaga economie, în sensul că ridicarea nivelului tehnic va avea efecte
maxime atunci când se va da preferinţă înzestrării la cel mai înalt nivel sectoarelor producţiei
de bază faţă de sectoarele auxiliare şi de deservire unde substituţia capitalului fix prin forţă de
muncă are un spaţiu de joc mai mare. Aceasta nu are însă un caracter nelimitat.
În epoca noastră, când ştiinţa a devenit o importantă forţă de producţie,
interdependenţa dintre ştiinţă, progres tehnic, acumulare şi dezvoltare economico-socială se
intensifică tot mai mult. Aplicarea în producţie a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii moderne a
devenit o condiţie sine qua non pentru progresul fiecărei ţări, pentru ridicarea nivelului de trai
al popoarelor.
Dacă progresul economico-social rapid al oricărei ţări nu poate fi conceput în
condiţiile revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane decât prin asimilarea celor mai noi
cuceriri ale acesteia, experienţa tuturor ţărilor astăzi dezvoltate, ca şi a ţării noastre,
evidenţiază că acest progres nu se poate realiza fără o rată înaltă a acumulării. Se poate
observa cu uşurinţă că economiile cele mai dinamice au o rată înaltă de acumulare şi, în
general, cu cât această rată este mai ridicată, dar optim dimensionată, cu atât şi ritmul de
creştere economică este mai rapid. Aşa-zisele “miracole” economice contemporane sunt
rezultatul unei rate înalte de acumulare menţinute mult timp şi folosirii resurselor cu eficienţă
maximă.
Revoluţia ştiinţifică tehnică contemporană oferă posibilitatea accelerării dezvoltării şi,
pe această bază, comprimarea timpului necesar reducerii decalajelor dar. Aşadar, în etapa
actuală, revoluţia ştiinţifică şi tehnică impune amplificarea eforturilor pentru dezvoltarea
ştiinţei şi tehnicii şi aplicarea lor în producţie. Dezvoltarea forţelor de producţie, acumularea
de mijloace de producţie este o necesitate obiectivă pentru orânduirile sociale în care are loc
reproducţia lărgită, este una dintre legităţile cele mai însemnate ale dezvoltării. De proporţia
în care se împarte venitul naţional pentru consum şi dezvoltare, de mărimea fondului destinat
lărgirii dimensiunilor producţiei, depinde în măsură hotărâtoare progresul economic şi social
al fiecărui popor, gradul de civilizaţie din fiecare ţară.
Funcţia nemijlocită a acumulării constă în asigurarea suportului material al sporirii
cantitative şi calitative a fondurilor productive şi neproductive în întreaga viaţă socială. Prin
faptul că serveşte sporirii producţiei, acumulara este unul din “pilonii” de bază ai ritmurilor
înalte ale reproducţiei, ale creşterii venitului naţional şi avuţiei naţionale.
De volumul, ritmul de creştere, destinaţia şi eficienţa acumulării depind ritmurile de
dezvoltare ale diferitelor ramuri ale economiei naţionale şi proporţiile dintre acestea, structura
teritorială şi de ramură a complexului economic naţional. Permiţând înzestrarea economiei cu
maşini şi utilaje la nivelul tehnicii mondiale, acumularea impune sarcini mari învătământului
şi cercetării ştiinţifice, stimulând dezvoltarea lor.
Impulsionând progresul tehnic şi ridicarea calificării forţei de muncă, acumularea
serveşte nemijlocit la creşterea productivităţii muncii, la îmbunătăţirea calităţii produselor, la
reducerea costurilor de producţie şi creşterea rentabilităţii.
Prin toare acestea sporeşte capacitatea de competitivitate a economiei pe plan mondial,
se asigură reducerea treptată a decalajelor faţă de ţările dezvoltate din punct de vedere
economic.
Îmbogăţind economia cu noi fabrici, uzine,unităţi de cercetare şi inginerie tehologică,
utilaje şi aparate, acumularea determină crearea de noi locuri de muncă, creşterea ponderii
personalului muncitor în totalul populaţiei ocupate.
În condiţiile exigenţelor impuse de actuala revoluţie ştiinţifică şi tehnică, acumularea
prezintă o importanţă crescândă, devine o pârghie hotărâtoare de realizare a numeroase
procese generate de aceasta.
Prin caracterul său multilateral această revoluţie îşi pune amprenta asupra întregii
sfere a activităţii umane, având conexiuni multiple directe şi inverse cu toate sistemele din
componenţa economiei naţionale, cu întregul sistem social-economic al societăţii, cu spaţiul
economiei mondiale. În sistemul forţelor de producţie rolul ei se remarcă prin amploarea
schimbărilor calitative provocate simultan în mijloacele de producţie, în locul pe care îl ocupă
omul în procesul producţiei materiale, adâncind interdepenedenţele şi, totodată, contradicţiile
lăuntrice forţelor de producţie care acţionează ca un mobil al progresului acestora în
ansamblu. Automatizarea, electronizarea şi robotizarea producţieie - cele mai importante
componente ale actualei revoluţii în ştiinţă şi tehnică - influenţează profund toţi indicatorii
economici, inclusiv volumul investiţiilor totale şi pe unitatea de produs, dimensiunile
producţiei.
Ponderea cheltuielilor pentru automatizare în totalul investiţiilor ce se efectuează în
principalele ţări dezvoltate este considerabilă.
Perfecţionările tehnicii de vârf din perioada actuală, deşi conduc la reducerea
consumurilor specifice, fac necesară sporirea deosebită a volumului de materii prime şi
materiale, îmbunătăţirea calităţii acestora, dezvoltarea pe scară largă a producţiei de materii
prime şi materiale noi. A crescut substanţial producţia de mase plastice, fibre sintetice şi fibre
celulozice. Toate acestea au stimulat dezvoltarea industrie extractive cât şi producţia de
înlocuitori, solicitând un mare efort investiţional. Dezvoltarea mijloacelor de producţie
moderne, a producţiei contemporane a întregului sistem social, se găsesc într-o
interdependenţă complexă cu baza energetică, presupunând utilizarea unor mari cantităţi de
energie, gaze naturale, petrol, energie electrică, se folosesc noi surse de energie, cea nucleară
având perspectiva de a ocupa locul principal, ceea ce necesită un efort de acumulare imens.
Perfecţionările în domeniul tehnicii implică şi creşterea calificării, modificări în structura
profesională a forţei de muncă, condiţii de bază pentru utilizarea cu randament maxim a
maşinilor, instalaţiilor şi utilajelor, premisă importantă pentru perfecţionarea lor continuă.
Toate acestea cer dezvoltarea puternică a învăţământului, a bazei sale tehnico-materiale.
Ridicând nivelul compoziţiei organice a fondurilor de producţie, sporind volumul
cheltuielilor pentru echiparea unui loc de muncă, progresul tehnic contemporan determină
creşterea investiţiilor totale în economia naţională în vederea folosirii depline a forţei de
muncă.
Pe baza tehnicii celei mai avansate, dezvoltarea economică face să apară în anumite
perioade pericolul subutilizării forţei de muncă. Acest lucru se întâmplă, mai ales, datorită
întârzierii în timp a procesului de adaptare a economiei la condiţiile create prin tehnică
modernă şi care constau în absorbţia forţei de muncă devenită disponibilă în ramurile noi,
generate de progresul tehnic şi în sectorul terţiar.
Aceste transformări structurale în utilizarea forţei de muncă cer, desigur, un mare efort
investiţional.
Dezvoltarea şi perfecţionarea tehnicii, a tehnologiei de fabricaţie, crearea de noi
materiale sunt condiţionate tot mai mult de dezvoltarea cercetării ştiinţifice. În acestă sferă se
concentrează un important potenţial material şi uman, determinând existenţa unei relaţii
strânse între investiţiile în ştiinţă şi creşterea economică. Prin urmare, nu este întâmplător
faptul că investiţiile pentru cercetare deţin o pondere ridicată din PIB (V) în majoritatea ţărilor
dezvoltate şi se apreciază, de numeroşi specialişti, că acest procent va creşte în viitor.
Elementele constitutive ale forţelor de producţie se află într-o multilaterală şi
contradictorie interdepenedenţă. Toate aceste legături, în condiţiile adâncirii diviziunii sociale
a muncii, determină sporirea efortului făcut concomitent pentru dezvoltarea optimă atât a
mijloacelor de muncă, a obiectelor muncii, a surselor de energie, cât şi a forţei de muncă.
Rapiditatea cu care au loc perfecţionările în domeniul tehnicii, avalanşa descoperirilor
ştiinţifice accelereză fără precedent uzura morală a fondurilor fixe şi, totodată, procesul de
modernizare şi reînnoire la nivel tehnic superior a mijloacelor de muncă, a tehnologiilor,
ridicarea calităţii materiilor prime şi materialelor, ceea ce implică sporirea cheltuielilor
materiale şi băneşti pentru realizarea acestora.
Revoluţia ştiinţifică şi tehnică contemporană determină importante mutaţii în structura
producţiei materiale mărind rolul ramurilor moderne, noi, care solicită mari fonduri de
investiţii, continuându-se, totodată, dezvoltarea unor ramuri tradiţionale. O puternică
dezvoltare cunoaşte sectorul terţiar. Se produc modificări în nivelul şi structura consumului
populaţiei, determinând sporirea resurselor alocate dezvoltării sectorului II şi, prin acesta, a
sectorului I.
Nivelul tot mai ridicat al dezvoltării economiei naţionale, adâncirea diviziunii sociale
a muncii în condiţiile progresului tehnic contemporan, intensifică raporturile şi condiţionările
reciproce între ramurile, subramurile şi sectoarele economiei naţionale, ridică pe un plan
superior interdependenţa subsistemelor în cadrul complexului economiei naţionale unitare,
sporeşte necesitatea unor noi eforturi în alte ramuri ale economie naţionale. Drept urmare,
nivelul minim al efortului de acumulare total necesar pentru dezvoltarea optimă a economiei
naţionale se ridică substanţial.
Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană creează posibilitatea valorificării resurselor
naturale din diferite zone zone şi localităţi şi, prin aceasta, dezvoltarea raţională a forţelor de
producţie pe întreg teritoriul ţării.
Aplicarea în producţie a ştiinţei şi tehnicii moderne permite creşterea productivităţii
muncii sociale, reducerea cheltuielilor de producţie în general, a cheltuielilor materiale în
special, valorificarea superioară a resurselor naturale, creşterea eficienţei fondurilor fixe, a
rentabilităţii. Realizarea acestor laturi ale creşterii intensive a economiei impun şi importante
eforturi material-financiar.
Adâncirea interdependenţelor dintre economiile naţionale în cadrul economiei
mondiale unice sub influenţa revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane, care are un
caracter universal, impune participarea intensă şi eficientă a fiecărei ţări la circuitul economic
mondial, presupune adaptarea corespunzătoare a economiei naţionale, crearea ramurilor,
subramurilor legate de tehnica de vârf, capabile să valorifice superior materia primă, energia
şi forţa de muncă superior calificată, ca şi rezultatele cercetării ştiinţifice şi progresului tehnic.
Aceste modificări structurale cer noi şi noi investiţii.
Eforturile mari necesare pentru progresul economico-social general, în condiţiile
revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane şi a adâncirii interdependenţelor dintre ţări în
cadrul economiei mondiale unice, ridică problema resurselor acumulării.
Factorul informaţional tehnologic. Inovarea. Paternitatea ideii corespunzător căreia
inovaţia creează stimuli pentru creşterea capitalistă şi permite explicaţia fluctuaţiei economice
în ciclurile lungi este atribuită lui Joseph Schumpeter.
Acesta consideră că “îngrămădirea” neregulată ( în cicluri) a inovaţiei este însăşi
inovaţie; întreprinzătorul capitalist, după convingerea sa, este promotorul activităţii de
inovaţie, “stimulat fiind de dispariţia profitului după ce s-a stins punctul cel mai înalt al
ciclului”. Soluţia fundamentală apare, în optica lui Schumpeter, sub forma creării de noi
bunuri materiale, de noi metode de producţie, de noi pieţe, de noi organizări industriale.
Inovaţia, impulsionând un proces “de distrugere creatoare”, revoluţionează permanent
şi din interior structura economiei şi constituie deopotrivă factor de progres şi de instabilitate
pentru sistemul economic.
Mai mulţi economişti occidentali continuă, regândesc şi dezvoltă rolul inovaţiei ca
motor endogen al dezvoltării .
G.Mensch argumentează că în deceniile de adâncă depresiune are loc o acumulare de
inovaţii fundamentale care se îngrămădesc să iasă, creând stimuli pentru următoarea fază
ascendentă şi izbucnind în perioada boom-ului. El deosebeşte :
a) inovaţii fundamentale (radicale sau de bază) prin care înţelege acele inovaţii care
generează sectoare de producţie complet noi şi care schimbă radical direcţia dezvoltării;
b) inovaţii de raţionalizare (îmbunătăţire) care au loc în perioadele în care sectoarele
noi se maturizează şi se manifestă o anumită saturare faţă de produsele lor, care au ca scop să
le prelungească viaţa. Inovaţiile fundamentale au un rol major în procesul creşterii întrucât
creând sectoare noi acestea se extind rapid şi generează noi pieţe, sub impactul cererii şi al
concurenţei, îşi concentrează şi-şi dezvoltă capacităţile de producţie, promovează procese de
îmbunătăţire a produselor şi a proceselor de fabricaţie.
La un moment dat însă, epuizându-se posibilităţile de extindere a vânzărilor
produselor lor, (piaţa depăşind treptat cadrul naţional, atrage şi ţările în curs de dezvoltare)
capacităţile de producţie a acestor sectoare generatoare de inovaţii fundamentale este în exces
faţă de cererea care este complet saturată. Treptat, de la acest punct începe recesiunea şi
deprinderea mişcării ciclice.
Depresiunea este declanşatorul inovaţiilor fundamentale; acestea sunt motorul
dezvoltării viitoare iar la baza lor stă :
- raportul cerere ofertă;
- competiţia şi profitul;
- valorificarea şi dezvoltarea stocului de capital;
- înclinaţia capitalistului de a investi în acelaşi sector sau în sectoare noi.
Teoria sustine: - teoria microeconomică - a acţiunii,
şi - teoria macroeconomică - a dezvoltării.
Consumul. Creşterea cantitativă şi mai ales calitativă a consumului - factor al creşterii
economice. Creşterea economică este adeseori privită ca un proces cantitativ care depinde
exclusiv de producţie, făcându-se abstracţie de consum. Analizarea procesului de creştere
devine astfel unilateral. În felul acesta se produce sciziunea netă între producţie şi consum
Ori, procesul de creştere economică este un proces unitar, de sporire simultană atât a
producţiei cât şi a consumului. Realizarea unui ritm optim de creştere economică presupune
optimizarea tuturor elementelor sistemului printre care şi crearea unui raport optim între
producţie şi consum.
Continuarea creşterii depinde de satisfacerea unor nevoi dinamice reale şi relativ
imediate, care se nasc pe măsura creşterii productivităţii muncii şi a veniturilor. Absorbindu-i
produsul, consumul determină reluarea neîntreruptă a producţiei, creşterea ei, îmbunătăţirea
calităţii şi structurii ei.
Practica demonstrează că societăţile în care consumul a crescut în strânsă legătură cu
producţia au cunoscut şi ritmuri înalte de creştere economică, au asigurat un grad înalt de
folosire a forţei de muncă. Stagnarea sau scăderea consumului a fost, de regulă, însoţită de
scăderea producţiei, de creşterea şomajului şi a capacităţii de producţie nefolosite, de
dezechilibre în economie.
Susţinerea creşterii economice presupune sporirea cantitativă dar mai ales calitativă a
consumului, schimbările structurii acestuia. Aceasta deoarece nevoile fundamentale
fiziologice ale omului (hrană, îmbrăcăminte, adăpost.) pot fi satisfăcute relativ repede, ceea ce
ar face inutilă creşterea productivităţii muncii şi, pe acestă bază, a venitului. Se ştie însă că,
simultan cu creşterea cantitativă, consumul are o dinamică calitativă. Cercetările lui Engel ,
din secolul XIX, au arătat schimbările structurale care au loc în domeniul consumului pe
măsura creşterii venitului. Dar şi această dinamică calitativă este plafonată de nivelul tehnic
existent. Pentru a ridica continuu acest plafon este nevoie de progres tehnic care să susţină
consumul de inovaţie de produs, simultan cu dinamica producţiei în domeniul bunurilor de
consum adică de inventarea continuă de produse absolut noi, necunoscute, spre care să se
îndrepte cererea care depăşeşte nevoile satisfăcute. Se creează astfel noi posibilităţi de
investire a capitalului, noi locuri de muncă, creşte productivitatea factorilor şi, pe această
bază, are loc o creştere economică continuă.
Deci, creşterea economică continuă trebuie să se bazeze pe echilibrul dintre creşterea
producţiei (bazată pe investiţii şi sporirea productivităţii factorilor) şi a consumului (bazată pe
creşterea veniturilor ca urmare a sporirii productivităţii muncii).
Tipuri de creştere economică. În funcţie de modul cum contribuie diferitele laturi ale
factorilor de producţie la realizarea acestui proces, creşterea economică poate fi extensivă
sau intensivă.
Atunci când pentru creşterea producţiei naţionale s-au folosit mai multe persoane, mai
multe maşini, cantităţi mai mari de materii prime, suprafeţe de terenuri mai mari creşterea
economică este extensivă. Ea este, deci, o creştere obţinută, în principal, prin mărirea
volumului factorilor de producţie folosiţi.
Creşterea economică intensivă desemnează creşterea producţiei naţionale, în
principal, prin îmbunătăţirea calităţii şi folosirea mai eficientă a factorilor de producţie.
Experienţa practică arată că atragerea în circuitul economic a unor cantităţi sporite de
resurse s-a împletit permanent cu importante ameliorări calitative ale factorilor de producţie:
de înlocuire a resurselor devenite rare şi scumpe sau ameninţate de epuizare cu altele mai
abundente sau reproductibile, a celor uzate fizic şi moral cu cele care încorporează rezultatele
noi ale ştiinţei şi tehnicii ce oferă soluţii mai eficiente. Creşterea de bunuri şi servicii a fost
posibilă pe seama evoluţiei ascendente a ambelor determinări ale factorilor, chiar dacă rolul şi
aportul lor au fost diferite în evoluţia istorică.
Ameliorarea calităţii factorilor de producţie şi creşterea eficienţei economice a
acestora a fost o necesitate obiectivă din totdeauna. Ea se amplifică în mod deosebit în epoca
noastră, sub impulsul a numeroase împrejurări: tendinţa generală de scumpire a factorilor de
producţie; unii dintre aceştia, cum sunt anumite resurse naturale manifestă tendinţă de
epuizare sau devin mai greu accesibile; schimbările rapide în volumul şi structura nevoilor şi
exigenţa sporită faţă de calitatea bunurilor şi serviciilor solicitate de consumatori, care sunt
condiţionate în mare măsură de însăşi calitatea factorilor de producţie; omenirea este
confruntată cu o evidentă criză ecologică, iar poluarea şi degradarea mediului natural pot
genera probleme şi mai dificile pentru generaţiile viitoare.
Soluţiile la aceste probleme se află în dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii care conduc la
progresul calitativ al factorilor de producţie şi implicit la creşterea eficienţei acestora. Într-o
economie de piaţă competitivă creşterea economică depinde şi de alţi factori cum sunt:
capacităţile manageriale la toate nivelurile; gradul de protecţie a mediului natural; eficienţa
participării la diviziunea şi cooperarea internaţională a muncii şi politici mondiale de politică
monetară, financiară, valutară; de cadrul legislativ; mediul concurenţial; intervenţia statului.

Echilibrul economic

Susţinerea creşterii economice pe termen lung ridică problema echilibrului şi


dezechilibrului economic. Economia, a cărei mişcare are loc pe proiectarea relaţiei dintre
nevoi şi resurse sau, într-o economie de piaţă, între cerere şi ofertă, este de mare complexitate,
fiind alcătuită din subsisteme aflate în interdependenţă care, în unitatea lor, determină
creşterea economică. Funcţionarea normală a sistemului economic în ansamblul său şi a
fiecărui subsistem în parte necesită alocarea şi utilizarea resurselor naţionale în concordanţă
cu nevoia socială, concretizată într-o varietate de bunuri şi servicii destinate consumului,
producţiei şi exportului, în condiţii de eficienţă maximă. Echilibrul economic este condiţia cea
mai importantă pentru o economie eficientă. Preocupările în domeniul teoriei echilibrului
economic s-au extins pe măsura accentuării complexităţii vieţii economice, amplificării şi
adâncirii interdependenţelor dintre diferitele procese economice şi laturi ale producţiei
sociale, din necesitatea de a asigura funcţionarea sistemului economic.
Progresul continuu al factorilor de producţie, accentuarea permanentă a diviziunii
naţionale şi mondiale a muncii sociale determină diversificarea producţiei şi generează
amplificarea şi adâncirea complexităţii interdependenţelor dintre sferele reproducţiei, dintre
ramurile şi zonele ţării, intensificarea legăturilor dintre diferite subsisteme ale economiei
naţionale, dintre economie şi mediul natural, dintre economiile naţionale pe plan mondial.
Interdependenţele dintre subsistemele economiei naţionale prin efectul propagat imprimă
mişcarea tuturor subsistemelor, inclusiv a economiei naţionale. În acest context de mare
complexitate a economiei, în care se formează un sistem de proporţii economice privite sub
aspect natural - material, valoric şi al resurselor de muncă, de reliefarea şi respectarea
principalelor corelaţii economice depinde desfăşurarea normală, fără dezechilibre structurale
profunde, a producţiei sociale în ansamblul său.
Echilibru economic desemnează, într-un sens mai general, egalitatea între nevoi şi
resurse care, în condiţiile economiei de piaţă, se prezintă ca egalitate a cererii şi ofertei, la
diferite niveluri de manifestare a acestora. Problema echilibrului economic include:
constatarea egalităţii sau inegalităţii celor doi termeni de bază (resurse - nevoi sau ofertă -
cerere); descoperirea factorilor şi a condiţiilor care concură la realizarea acestor situaţii;
cuantificarea influenţei factorilor; identificarea legităţilor de mişcare a echilibrelor. Aceasta
presupune ca, pe lângă aspectele cantitative, să fie avute în vedere şi multiple aspecte
calitative, legate de modificările structurale din economie, de intensitatea şi eficienţa utilizării
resurselor.
Echilibrul economic îmbracă mai multe forme. În acest sens de egalitate între mărimi
cuantificabile, noţiunea de echilibru economic este folosită pentru desemnarea diferitelor stări
din cadrul economiei naţionale. Din punct de vedere al sferei de cuprindere, echilibrul
economic este privit la nivel microeconomic (echilibru microeconomic), la nivel
macroeconomic (echilibru macroeconomic) sau în profil teritorial. Deci, echilibrul economic
se compune din echilibrul general şi echilibre parţiale. Cel general este conceput ca rezultat
al unor echilibre parţiale, cum ar fi: echilibrul dintre cererea şi oferta de pe piaţa bunurilor
economice, de pe piaţa monetară, de pe piaţa capitalurilor, a muncii ca şi echilibrul producţiei,
echilibrul repartiţiei, echilibrul schimburilor, echilibrul bugetar, echilibrul teritorial. care
formează, de fapt, un sistem de echilibre economice. Echilibrul economic general poate fi
realizat şi în condiţiile existenţei unor dezechilibre parţiale, dacă acestea se pot resorbi prin
compensare reciprocă şi nu afectează grav desfăşurarea normală a activităţii economice.
Din punct de vedere al dimensiunilor sale, echilibrul este privit cantitativ şi calitativ.
Legătura dintre aspectele cantitative şi calitative ale echilibrului economic se exprimă prin
unitatea echilibrului economic funcţional şi a celui structural. Starea de echilibru funcţional
este dată de raportul dintre resursele, care exprimă potenţialul economic şi necesităţile de
resurse, pentru nevoile de consum individual şi social, pentru producţie şi export. Echilibrul
economic structural este dat de raporturile structurale dintre sferele, ramurile, subramurile şi
domeniile de activitate care asigură realizarea unei producţii destinate, prin nivelul, structura
şi calitatea sa, înfăptuirii echilibrului economic funcţional.
Din punct de vedere al perioadei de realizare, putem vorbi de echilibru economic pe
termen scurt, în care se concretizează raportul dintre resurse şi necesităţi într-o perspectivă
imediată, favorabilă cuantificării mai exacte a influenţelor exercitate de factorii de
condiţionare a echilibrului, şi despre echilibrul economic pe termen lung, în care
concordanţa dintre cei doi termeni ai echilibrului funcţional şi structurile economiei îşi menţin
stabilitatea pe o perioadă mai îndelungată de timp, depăşind unele dezechilibre pe termen
scurt.
Echilibrul economic are un caracter relativ şi nu absolut. Economia tinde doar către
echilibru înţeles ca egalitate între nevoi şi resurse sau ca o stare de concordanţă între ramuri,
subramuri şi sectoare de activitate. În momentul în care atinge această stare, ea este deja
depăşită, deoarece economia se află într-o continuă mişcare. Echilibrul economic desemnează
o stare efemeră. În realitate, permanent este dezechilibru, dar nici acesta imobil, ci într-o
continuă mişcare, ca stări mereu diferite.
Atunci când vorbim însă despre dezechilibru economic, trebuie să distingem
dezechilibru ca stare normală, necesară ascensiunii spre un nou nivel de echilibru, de
dezechilibru ca stare gravă de disfuncţionalitate în economie, de deteriorare de proporţii a
raportului dintre nevoi şi resurse, de perturbare anormală a relaţiilor intersectoriale, care
numai cu mari eforturi poate fi resorbit pentru a se tinde apoi către echilibru. Într-o astfel de
situaţie, se poate ajunge prin neglijarea cerinţelor legităţilor economice, prin acţiuni
voluntariste de alocare şi utilizare a resurselor în neconcordanţă cu nevoile sociale prioritare,
fără a se ţine seama de potenţialul economic al ţării, de dimensiunile sale, prin neluarea în
considerare a realităţii şi acceptarea acumulării şi amplificării dezechilibrelor.
Raportându-se la timpul în care se realizează anularea reciprocă a forţelor de sensuri
contrarii, care aduce sistemul în stare de echilibru, putem vorbi de echilibru temporal static,
atins într-o secvenţă de timp, şi de echilibrul economic dinamic, înfăptuit de-al lungul
succesiunii mai multor momente sau perioade de timp. Starea de echilibru static este o
abstracţie creată de nevoia de a putea opera cu fenomenul economic complex. Statica
economică nu se justifică decât ca premisă iniţială a analizei dinamice, deoarece - mai ales în
condiţiile actualului progres tehnico - ştiinţific - procesele reproducţiei sunt într-o permanentă
schimbare. De aceea, analiza structurală trebuie îmbinată cu analiza variaţională.
Un caz particular al echilibrului dinamic este aşa-numita stare staţionară, în care
toate variabilele sunt date, dar continuă să rămână neschimbate de la o perioadă la alta, deci
cu o rată de creştere egală cu zero. O extindere firească a stării staţionare este şi starea de
creştere echilibrată sau, prescurtat, starea de echilibru în care ratele de creştere în timp ale
variabilelor relevante sunt egale şi constante. La o asemenea situaţie însă nu se poate ajunge
decât în momentul în care se sting anumite stări de saturaţie.
Rezultă deci că atât starea staţionară, cât şi echilibrul dinamic şi creşterea echilibrată
sunt noţiuni pur teoretice, convenţionale, deoarece în orice economie naţională, multitudinea
de factori nu au permanent aceeaşi rată de creştere, iar proporţiile nu rămân aceleaşi pentru
perioade mai mari de timp. În realitate, progresul tehnico-ştiinţific, comportamentul agenţilor
economici, influenţele exercitate de mediul extern, fenomenele naturale, variaţia în timp a
resurselor naturale, creşterea populaţiei, au drept consecinţe o evoluţie în timp a variabilelor şi
parametrilor economiei naţionale nu după o rată constantă, ci după una mai mult sau mai
puţin, oscilatorie, fapt care duce la realizarea aşa numitului "dezechilibru dinamic".
Dezechilibrul economic este înţeles ca stare normală necesară dezvoltării şi nu ca stare
gravă de disfuncţionalitate. În gândirea economică contemporană, se semnalează mai multe
tipuri de situaţii de dezechilibru:
a. exces de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii;
b. exces de cerere pe piaţa bunurilor şi exces de ofertă pe piaţa muncii (şomajul
clasic, când echipamentul de producţie era insuficient pentru a satisface cererea de bunuri şi
prea strâns pentru a ocupa toată forţa de muncă disponibilă);
c. exces de cerere pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii (când întreprinderile nu
găsesc atâţea lucrători de câţi au nevoie şi cererea de bunuri nu poate fi satisfăcută);
d. exces de ofertă pe piaţa bunurilor şi de cerere pe piaţa muncii, care corespunde
situaţiei de supracapitalizare.
În strânsă legătură cu echilibrul economic se află optimul economic, adică acea
variantă de echilibru care asigură obţinerea unor rezultate economice maxime pe unitatea de
cheltuială, în condiţiile protejării mediului natural.
O problemă de mare importanţă practică o constituie modul de realizare a echilibrului
economic, mijloacele prin care să se poată pune de acord oferta cu cererea. În condiţiile
actuale, sporeşte însemnătatea echilibrului macroeconomic şi, odată cu aceasta, creşte rolul
statului în economie. Integrarea statului în modelul de echilibru macroeconomic are loc,
înainte de toate, prin cheltuielile publice (CPb) care constituie o componentă a cererii globale
alături de consumul privat (CP) şi cheltuielile de investiţii (I).
Deasemenea, realizarea echilibrului macroeconomic în condiţiile actuale nu poate face
abstracţie de schimburile economice cu alte ţări; integrarea acestora în modelul general de
echilibru macroeconomic presupune luarea în considerare a exporturilor (E) şi importurilor
(H), în cadrul relaţiei dintre oferta globală şi cererea globală. Ca urmare, expresia de
echilibru economic pe piaţa bunurilor economice se poate scrie sub forma:

Y + H = CP + CPb + I + E

Accentuarea interdependenţelor dintre economiile naţionale, ca şi problemele globale


ale lumii de azi, impun ca nevoia de echilibru economic să depăşească cadrul naţional şi să
reprezinte o cerinţă şi la scară mondială. De aceea, în ultimele decenii, s-a impus atenţiei în
domeniul cercetării ştiinţifice încercarea de a elabora modele globale sau mondoeconomice,
care privesc societatea umană ca sistem a cărei funcţionare de ansamblu este condiţionată de
comportamentul fiecărei economii naţionale.

Capitol 4. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Tendinţa naturală a oricărei mărimi economice este aceea de a varia continuu în timp.
Niciodată de la începutul activităţii economice, în înţelesul contemporan al acestor termeni (şi
istoria economică situează apariţia activităţilor agricole în urmă cu aproximativ 10.000 ani),
viaţa economică nu a cunoscut un ritm regulat de creştere. Ca orice organism viu, evoluţia
economică şi socială este punctată de faze când favorabile (expansiune) când nefavorabile
(criză, recesiune, depresiune).

Crizele economice - concept şi tipologie

Criza, ca noţiune, reprezintă, în sens etimologic, o stare de disconfort, de jenă care


rezultă din ruptura unui anumit ritm în evoluţia unui fenomen. În sens curent, criza reprezintă
faza de ruptură în interiorul unei tendinţe pe termen lung (trend). Se poate referi la o
încetinire, la o stagnare sau la o scădere în cursul unei faze de creştere. În sens strict, criza
este un punct de inflexiune a curbei de evoluţie a unui indicator economic, punct începând de
la care economia trece de la o fază de expansiune la o fază de recesiune sau de depresiune.
În literatura de specialitate sunt prezentate diferite tipologii ale crizelor, în funcţie de
diverse criterii: crize ciclice şi neciclice; cronice (cu o durată lungă de manifestare) şi de
scurtă durată; mondiale, regionale, naţionale, locale; sectoriale (industriale, agrare,
comerciale, valutar-financiare), globale.
Deoarece în economiile actuale condiţiile economice şi sociale sunt profund diferite
de cele din secolele anterioare, în tipologia obişnuită a crizelor economice se disting două
categorii: crizele pre-industriale şi crizele moderne.
Crizele pre-industriale sau crizele tradiţionale au fost crize de subzistenţă, legate de
insuficienţa producţiei alimentare în anumite perioade (recolte slabe, secete, inundaţii ...) în
societăţile dominant rurale. Aceste societăţi se caracterizează prin: agricultura domină viaţa
economică; tehnica de producţie este constantă sau cvasi-constantă în timp; sporurile de
productivitate sunt nule sau productivitatea înregistrează creşteri mici; producţia este
constantă în timp sau creşte puţin în perioadele de calm climatic; populaţia creşte în
perioadele de calm politic.
Aceaste caracteristici ale societăţilor tradiţionale au dus la apariţia frecventă a unor
crize de subproducţie agricolă. În virtutea legii randamentelor descrescătoare, potrivt căreia
expansiunea producţiei se realizează pe terenuri din ce în ce mai puţin fertile, raportul dintre
producţie (stabilă sau cvasi-stabilă) şi populaţie (în creştere) se deteriorează, având ca efect
scăderea nivelului mediu de viaţă.
Revoluţia industrială a făcut să apară un nou tip de societate şi prin aceasta un nou tip
de criză în economie. Complexitatea acestui tip de criză economică a crescut pe măsura
dezvoltării capitalismului industrial.
Crizele moderne din ţările dezvoltate sunt, în general, crize de supra-producţie.
Supraproducţia reprezintă o situaţie economică în care mărfurile oferite nu întâlnesc o cerere
solvabilă: dezvoltarea aparatului productiv produce o masă în creştere de mărfuri, care nu
găsesc cumpărători. Prima criză de supraproducţie a avut loc în Anglia în 1825, următoarele
două (1836 şi 1847-1848) au fost înregistrate şi în alte ţări europene, iar criza din 1857 a fost
prima criză cu caracter mondial.
Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, prin extensia crizelor de supraproducţie
declanşate în una sau cateva economii importante asupra întregii economii mondiale, crizele
economice majore au înregistrat un caracter global, mondial. Mai mult, dacă în cazul crizelor
economice înregistrate înainte de 1929, dereglările intervenite în diferite zone sau domenii şi
procese ale economiei mondiale se derulau separat unele de altele, suprapunerea lor nefiind
obligatorie, datorită faptului că interdependenţele dintre fluxurile economice şi dintre state
erau relativ slabe, iar efectele se propagau în ritmuri lente şi la scară redusă, crizele
economice ulterioare s-au manifestat cu un grad mai mare sincronizare, în condiţiile
accentuării interdependenţelor între diferitele economii naţionale. Dar, chiar şi înainte de
marea criză declanşată în 1929, crizele de supraproducţie aveau un caracter global îndeosebi
în faza descendentă a ciclurilor economice, în timp ce în faza acendentă a acestora apăreau, de
obicei, anumite desincronizări.
Creşterea gradului de complexitate a economiilor naţionale şi a relaţiilor dintre acestea
în cadrul circuitului economic mondial a făcut ca situaţiile de criză mondială să nu constituie
o simplă extensie a crizelor de supraproducţie din principalele ţări dezvoltate şi, în consecinţă,
revirimentul înregistrat de aceste ţări nu duce în mod obligatoriu la resorbirea crizei
economice mondiale: pe fondul dezvoltării economice din ţările care constituie motorul
economiei mondiale s-au agravat crize economice sectoriale sau regionale: (criza datoriilor
externe, crize comerciale, crize agricole).
În majoritatea abordărilor teoretice, crizele economice moderne sunt interpretate ca
având un caracter ciclic, fiind, aşa cum s-a arătat, punctele de inflexiune, de inversare a
tendinţei de creştere din economiile moderne.

Fluctuaţiile şi ciclurile economice

Fluctuaţiile economice reprezintă alternanţa fazelor de expansiune şi a celor de


depresiune sau de încetinire a activităţii economice, indiferent de ritmul şi intensitatea
diferitelor mişcări ascendente sau descendente (eventual, alternanţa acestor mişcări după o
periodicitate şi o amplitudine neregulată). Ansamblul mişcărilor ascendente sau descendente
ale activităţii economice sunt măsurate prin evoluţia unor indicatori economici (producţie,
preţuri, venituri, ocupare).
Fluctuaţii în activitatea economică au existat întotdeauna. Şapte vaci grase şi şapte
spice pline, urmate de şapte vaci slabe şi şapte spice goale este metafora prin care Biblia
exprimă consecinţele pe termen lung ale fluctuaţiilor economice din producţia agricolă,
producţie legată de revărsările Nilului.
Expansiunea este faza în care activitatea economică înregistrează o dinamică
ascendentă: producţia, profitul şi veniturile cresc, creşte gradul de utilizare a factorilor de
producţie (inclusiv gradul de ocupare a populaţiei active).
Recesiunea este primul şi cel mai slab nivel al intensităţii de modificare a trendului
crescător al activităţii economice. Se vorbeşte de recesiune atunci când are loc o uşoară
reducere a activităţii economice sau o încetinire a ratei de creştere economică. De obicei,
recesiunea se referă la un fenomen conjunctural care nu afectează durabil creşterea
economică.
Depresiunea reprezintă o trecere brutală de la o fază de expansiune la o fază de
restrângere a activităţii economice, restrângere care intră într-un proces cumulativ: prăbuşirea
cererii, a producţiei, a veniturilor reale, creşterea şomajului.
Repetarea fazelor de prosperitate (expansiune) şi a celor de recesiune sau de
depresiune duce la apariţia, pe termen lung, a fluctuaţiilor economice.
Ciclurile economice presupun existenţa unor fluctuaţii care prezintă o anumită
regularitate a mişcărilor ascendente şi descendente, precum şi o anumită constanţă a
intensităţii acestor mişcări. Adică presupun succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări
ale economiei care seamănă în linii generale de la un ciclu la altul.
Folosirea termenului de ciclu a făcut obiectul unor critici în literatura de specialitate.
Sunt opinii potrivit cărora ar trebui utilizat doar conceptul de fluctuaţii economice deoarece
acesta este mai larg, înglobând în acelaşi timp atât fenomenele pur ciclice cât şi fenomenele
de recurenţă. Mai mult, seriile economice nu prezintă caracterele de regularitate strictă,
caractere observabile, de exemplu, la fenomenele descrise de către ştiinţele fizice. De aceea,
definind anumite fluctuaţii economice drept mişcări ciclice, admitem faptul că în economie,
ciclurile nu descriu cu necesitate fenomene caracterizate printr-o regularitate perfectă.
Pornind de la aceste precizări, prin definiţie, ciclul economic reprezintă alternanţa,
după o anumită periodicitate şi cu o amplitudine relativ constantă a fazelor de expansiune şi
recesiune (depresiune). Ciclul implică existenţa a patru timpi: expansiunea (mişcarea
ascendentă); criza (punctul de inflexiune a curbei, de la tendinţa ascendentă la o evoluţie
descendentă); depresiunea (descreşterea bruscă şi cumulativă a activităţii economice) sau
recesiunea (o uşoară reducere a activităţii economice sau o încetinire a ratei de creştere
economică); reluarea creşterii (reluarea mişcării ascendente).

Fazele ciclului economic

lea
Secolul al XIX a fost marcat de o mare instabilitate economică. Fluctuaţiile
economice s-au manifestat cu o relativă regularitate şi acest lucru a contribuit la apariţia
primelor încercări teoretice de a pune în evidenţă şi a explica ciclurile economice. Pe baza
unor analize statistice complexe şi a unor elaborări teoretice adecvate, au fost identificate mai
multe tipuri de cicluri economice, atât generale, cât şi specifice unui anumit domeniu sau unei
ramuri economice.
Ciclurile sunt clasificate pornind de la durata, natura şi nivelul de analiză. Ciclurile
generale, prezentate în literatura de specialitate sunt: ciclurile pe termen lung (Kondratieff),
ciclurile pe termen mediu sau ciclurile majore (Juglar) şi ciclurile minore sau hipo-ciclurile
(Kitchin). Dintre ciclurile specifice, cele mai cunoscute sunt: ciclul intermediar sau ciclul
construcţiilor (ciclu specific unei ramuri, determinat de durata lungă de extindere şi de
reînnoire a capitalului imobilizat în construcţii) şi ciclul agricol, specific fiecărui tip de
producţie animală sau vegetală (ciclul porcului de treizeci şi două de luni – în SUA, ciclul
bumbacului.).

Ciclul de afaceri

Ciclurile de afaceri fac parte din fluctuaţiile pe termen mediu ale căror faze
(expansiune, depresiune, reluare) sau momente (crize) pot fi explicate prin cauze structurale
apărute în procesul desfăşurării activităţii economice a firmelor.
Faza de expansiune sau de elan economic este marcată prin creşterea generală a
preţurilor de vânzare ca şi prin creşterea producţiei, dezvoltarea uneori excesivă a
operaţiunilor de credit, o creştere generală a veniturilor. Criza înseamnă o inversare bruscă a
mişcării de expansiune: preţurile se prăbuşesc, la fel ca şi cursurile la bursă, băncile
diminuează creditele industriale şi comerciale. Firmele, afectate concomitent de scăderea
preţurilor şi de restricţiile privind creditele, riscă să intre în faliment.. Faza de depresiune,
succede crizei propriu-zise (care poate să dureze câteva zile sau câteva săptămâni) şi este
caracterizată prin fenomene inverse celor observate în faza de expansiune: preţurile scad,
producţia şi volumul operaţiunilor de credit se diminuează, şomajul creşte. Ca urmare a
scăderii costurilor de producţie, apar condiţii de relansare a creşterii. Întreprinzătorii, pentru a
reveni la nivelul anterior al producţiei, lansează cereri pe pieţele specifice de materii prime,
capitaluri, forţă de muncă şi, astfel, determină apariţia unei noi faze de expansiune şi un nou
ciclu economic apare.
În ceea ce priveşte crizele – fenomene esenţiale ale ciclurilor de afaceri -, ca puncte de
inversare a unor conjuncturi economice favorabile, acestea au câteva trăsături esenţiale:
a) Crizele sunt periodice, în sensul că se repetă la fiecare 6-10 (11) ani, prin
această repetare oferind evoluţiei economice un caracter relativ ciclic; între anii 1825 şi 1938
au fost identificate 13 astfel de cicluri, cu o durată medie puţin peste opt ani;
b) Crizele sunt specifice organizării producţiei pe principii capitaliste: apariţia lor
coincide cu avântul capitalismului industrial liberal. Se poate vorbi de crize şi în sistemele
precapitaliste, dar acestea sunt de altă natură, sunt crize alimentare (foamete), rezultând din
recoltele proaste, însoţite de creşteri ale preţurilor. Crizele perioadei industriale se
caracterizează prin scăderea preţurilor şi supraproducţie industrială.
c) Crizele sunt generale, în sensul că afectează, evident în ritmuri diferite, toate
domeniile economice şi toate ramurile importante ale producţiei (cu excepţia, uneori, a
agriculturii). Sunt, de asemenea, generale în sensul că nu se limitează la cadrul economic
naţional ci afectează toate ţările dezvoltate economic. Criza economică majoră, chiar atunci
când apare într-un anumit spaţiu, tinde să se difuzeze în întreaga economie mondială, prin
inter-condiţionarile care există între economiile naţionale.
Ciclul de creştere - după anul 1945, o lungă perioadă de timp, fluctuaţiile economice
au fost atenuate în asemenea mod încât s-a pus problema dacă noţiunea de ciclu mai este de
actualitate. Dacă răspunsul este pozitiv, atunci, în analiza economică se pleacă de la afirmaţia
că, în mod sigur, crizele postbelice s-au manifestat într-o formă diferită faţă de cele
înregistrate în perioada anterioară. Aceasta deoarece, creşterea indicilor care măsoară nivelul
activităţii economice a fost cvasi-continuă în Europa, America de Nord şi Japonia, chiar dacă
a suferit uneori încetiniri, calificate drept recesiuni (pentru a le distinge de depresiunile din
ciclurile tradiţionale).
Această transformare a evoluţiei conjuncturii, determinată de valul puternic de
creştere înregistrat în perioada postbelică a condus la două abordări esenţiale a problemei
ciclurilor economice:
• abordare care consideră declinul absolut al activităţii economice ca fiind trăsătura
esenţială a ciclurilor. Situaţia diferită în perioadele ante şi postbelice rezultă din
diferenţele de natură între fluctuaţiile de dinainte şi de după cel de-al doilea război
mondial. Ciclul tradiţional fie aparţine trecutului, fie a suferit o amânare (o
eclipsă) de aproximativ douăzeci şi cinci de ani.
• abordare care ia în considerare evoluţia economică nu în termeni absoluţi, ci în
termeni relativi. Potrivit acestei abordări, nu există, de exemplu, diferenţă între o
evoluţie care alternează o fază ascendentă cu o rată a creşterii de +2% şi o fază de
depresiune cu o rată de –1% şi o fluctuaţie care include o fază de expansiune cu o
rată de +4% şi o fază de încetinire a creşterii (recesiune) la +1%.
În cea de-a doua abordare, există o problemă unică a fluctuaţiilor, dar acestea s-au
manifestat şi au fost percepute, începând cu debutul perioadei industriale, prin două tipuri de
cicluri: un tip de ciclu economic măsurat pornind de la valorile absolute ale unor variabile
economice – producţie, preţuri, ocupare, venituri ş.a. (ciclul de afaceri tradiţional); un ciclu
economic identificat pornind de la ratele de variaţie a diferiţilor indicatori într-o economie în
creştere, fluctuaţie care poate fi considerată ciclu de creştere.
Între ciclul de creştere şi ciclul clasic de afaceri există atât similitudini, cât şi diferenţe:
ciclurile de creştere prezintă şi ele o evoluţie după un model similar ciclurilor de afaceri
(presupunând faze distincte de mişcare a economiei, limitate de două puncte de inversare a
tendinţei - unul la nivelul superioar şi altul la nivelul inferioar); diferenţa majoră constă în
faptul că ciclul de afaceri se manifestă pe fondul unei tendinţe orizontale sau uşor crescătoare,
în timp ce ciclul de creştere se dezvoltă în jurul unui trend puternic crescător.
Cicluri specifice - spre deosebire de ciclurile generale, ciclurile specifice afectează o
singură ramură a economiei naţionale, un singur domeniu economic sau un singur produs.
Fluctuaţiile de acest tip sunt, de obicei, explicate prin cauze endogene. Atunci când durata
ciclului nu depăşeşte un an, deumirea utilizată este de cicluri sezoniere. Cele mai cunoscute
cicluri specifice sunt ciclurile agricole şi ciclul construcţiilor.
Manifestarea ciclului agricol depinde de tipul de producţie. Explicarea variaţiilor
ciclice în producţia agricolă porneşte de la modul concret în care oferta se adaptează
condiţiilor de pe pieţele specifice. Exemplul clasic de ciclu agricol este ciclul porcului. Preţul
cărnii de porc înregistrează, în ţările dezvoltate economic, variaţii sensibile, perioadele de
creştere alternând cu perioadele de scădere. Acest ciclu durează în Statele Unite, în medie,
circa treizeci de luni.

Politici economice anticiclice


Politica economică anticiclică reprezintă o intervenţie conştientă şi coerentă a puterii
publice în desfăşurarea proceselor economice. Această intervenţie presupune o orientare a
tuturor acţiunilor publice, care au impact asupra economiei, în vederea asigurării unei mai
mari stabilităţi a proceselor economice şi a atenuării efectelor negative prezente în timpul
crizelor şi în timpul fazelor descendente (recesiunea, depresiunea) din evoluţiile economice.
Politicile economice au apărut iniţial cu scopul de a menţine concurenţa în economiile
construite pe principiile liberalismului clasic: funcţia statului era aceea de asigura ordinea şi
justiţia în folosul tuturor pentru a se preveni violenţa, frauda sau extinderea monopolurilor,
fapte în stare să afecteze ordinea economică apărută spontan. Ulterior s-a constatat că
economia liberă de piaţă nu tinde în mod spontan spre realizarea unor echilibre satisfăcătoare.
Teoria keynesiană a reprezentat o adevărată revoluţie în perceperea rolului politicilor
economice în realizarea stabilităţii şi atenuarea fenomenelor de criză: în esenţă, potrivit
acestei teorii, statul trebuie să-şi asume realizarea unor obiective privind creşterea economică
şi ocuparea într-o economie de piaţă care nu reuşeşte să le realizeze prin simpla funcţionare a
mecanismelor specifice. Pentru aceasta, statul trebuie să utilizeze instrumente de tipul
deficitului bugetar, fixarea preţurilor sau a cantităţii de monedă în circulaţie. Politica
economică intervenţionistă a început să fie contestată: instrumentele de intervenţie s-au
dovedit a fi extrem de costisitoare şi cu o eficienţă limitată; reacţia agenţilor economici nu
este întotdeauna cea aşteptată, apar în economie şocuri externe.
Obiectivele fundamentale ale politicilor economice, în general, şi ale politicilor
economice anticiclice, în special, tind, în ultimă instanţă, spre o finalitate unică: asigurarea
prosperităţii generale. Acest obiectiv este fie urmărit direct, fie politicile promovate vizează
protejarea prosperităţii de apariţia unor perturbaţii. Concret, acest obiectiv este urmărit prin
asigurarea unor scopuri precise: creşterea economică, ocuparea, controlul inflaţiei şi a
deficitului public extern.
Creşterea economică este obiectivul cu cel mai mare grad de generalitate. Deşi
conceptul de creştere economică este mai larg şi presupune un proces cumulativ care poate să
ducă pe termen lung inclusiv la o transformare a structurilor economice, pentru necesităţi de
evaluare practică, de obicei se estimează prin evoluţia unui indicator economic agregat,
calculat în sistemul conturilor naţionale (de cele mai multe ori, acest indicator este produsul
intern brut sau, mai rar, produsul naţional brut). Prin modificarea anuală, exprimată în termeni
reali, a valorii indicatorului respectiv se evaluează eşecul sau succesul politicii anticiclice în
realizarea obiectivului de creştere economică.
Utilizarea deplină a resurselor de creştere economică, în special a resurselor umane,
reprezintă un al doilea obiectiv major al politicilor economice. Deşi acest obiectiv este
puternic corelat cu primul, totuşi creşterea economică nu garantează, în orice condiţii,
ocuparea deplină a resurselor de muncă. O creştere susţinută de evoluţia productivităţii
muncii poate duce la scăderea ocupării. În consecinţă, ocuparea reprezintă un obiectiv relativ
autonom al politicilor economice.
Creşterea economică nu poate fi durabilă atunci când este însoţită de dezechilibre
grave: inflaţie, datorie publică internă şi/sau externă.
Controlul inflaţiei constituie un al treilea obiectiv major al politicilor economice.
Inflaţia duce la creşterea impreciziei calculului economic şi, prin aceasta, la imposibilitatea
realizării unor anticipaţii raţionale ale agenţilor economici, producând pierderi sau câştiguri
imprevizibile. Din această cauză, în economie se dezvoltă un comportament fie de precauţie,
fie speculativ, ambele având ca efect apariţia şi agravarea perturbaţiilor în desfăşurarea
normală a proceselor economice. Mai mult, acest proces poate fi cumulativ, inflaţia
dezvoltându-se după o tendinţă exponenţială. La limită, moneda îşi pierde orice valoare şi
orice funcţie economică, procesele evoluând spre o economie de troc.
Deficitul contului curent sau al contului de capital atunci când este rezultatul unui
proces de lungă durată poate avea ca efect apariţia unei crize a datoriei publice externe.
Serviciul datoriei (plata ratelor scadente şi a dobânzilor) poate duce la diminuarea resurselor
folosite pentru dezvoltare şi, de la o anumită limită, poate pune în pericol însăşi dezvoltarea.
Cumulând doar aceste patru obiective în formularea expansiune economică în condiţii
de stabilitate, rezultă careul magic al politicii economice, instrument care oferă o imagine
sintetică a ecartului dintre realitate şi situaţia ideală (creştere economică, ocupare deplină,
stabilitatea preţurilor, echilibrul extern).
Obiectivele respective sunt, într-o anumită măsură, contradictorii: creşterea economică
susţinută presupune creşterea cererii pe piaţa muncii, de bunuri de investiţii şi de mijoace de
finanţare, de materii prime. Raritatea unora dintre aceste resurse antrenează presiuni
inflaţioniste şi creşterea nevoilor de importuri, deci deteriorarea echilibrului extern.
Reducerea inflaţiei prin măsuri de restrângere a cererii poate afecta creşterea economică şi
nivelul ocupării. Din această cauză, este nevoie - aşa cum s-a precizat deja - în politica
economică de realizarea unei ierarhizări a obiectivelor şi de alegerea, în funcţie de aceste
obiective a instrumentelor adecvate de politică economică.
Instrumentele politicii economice pot fi grupate, în funcţie de modul în care, teoretic,
se percep cauzele fluctuaţiilor ciclice, în două mari categorii: influenţarea cererii agregate şi
influenţarea ofertei agregate.
Politicile economice anticiclice care se bazează pe influenţarea cererii agregate sunt,
în esenţă de inspiraţie keynesiană. Instrumentele recomandate ţin de politica bugetară, politica
monetară şi de politica fiscală.
Potrivit teoriei lui J. M. Keynes, o relansare a politicii bugetare, bazată pe majorarea
cheltuielilor bugetului administraţiei publice şi acceptarea temporară a deficitelor bugetare,
poate impulsiona cererea agregată, cerere care stimulează producţia şi deci depăşirea fazei de
recesiune.
De asemenea, în faza de recesiune, statul poate interveni prin instrumente ale politicii
monetare (rata dobânzii, volumul creditelor, oferta de monedă): prin reducerea ratei dobânzii
pe piaţa de capital (ca urmare a reducerii de către banca centrală a ratei scontului), reducerea
ratei rezervelor obligatorii (şi, deci, creşterea multiplicatorului creditului), creşterea masei
monetare ş.a. se stimulează consumul şi investiţiile şi, prin aceasta, creşterea producţiei şi a
gradului de ocupare.
Tot în scopuri anticiclice se recomandă, în teoria keynesiană, utilizarea instrumentelor
de politică fiscală (sistemul de impozite şi taxe). În condiţii de recesiune, reducerea
fiscalităţii, prin scăderea gradului de impozitare directă a veniturilor şi indirectă a consumului,
majorează veniturile destinate consumului, deci cererea şi, în consecinţă, încurajează
producţia.
Abordările recente de inspiraţie keynesiană (post-keynesiene, neo-keynesiene)
procedează la o rafinare a analizelor şi a recomandărilor de politică economică, recomandări
care rămân însă, în esenţă, în domeniul stimulării cererii.
Politicile economice anticiclice bazate pe stimularea ofertei pornesc, în ultimă
instanţă, de la diferitele variante ale teoriei economice neoclasice. Ideea de bază este aceea că
depăşirea momentelor de criză sau a fazelor de recesiune (depresiune) se poate realiza prin
determinarea (incitarea) producătorilor să mărească oferta agregată. Acest lucru se poate
realiza prin: a) asigurarea unor condiţiilor adecvate astfel încât să funcţioneze mecanismele de
piaţă liberă (extinderea concurenţei, atenuarea centrelor de forţă economică - monopol,
oligopol, monopson - inclusiv a centralelor sindicale, restrângerea intervenţiilor directe ale
statului.); b) stimularea producătorilor prin reducerea fiscalităţii, realizarea unor investiţii
publice care au ca efect reducerea unor elemente de cost a agenţilor economici (de exemplu,
investiţii în infrastructură).
Aşa cum rezultă din prezentarea succintă de mai sus, există identificate, pentru fiecare
categorie în parte, o serie de instrumente specifice, capabile ca, în anumite condiţii, să
amelioreze situaţia economică afectată de fazele defavorabile ale ciclurilor economice.
Oricare ar fi modelul teoretic promovat, se consideră că în aplicarea acestor instrumente
trebuie să fie avute în vedere câteva reguli.
a) Regula lui Tinbergen: Obiectivele politicii economice pot fi contradictorii. Cum
un instrument nu poate fi utilizat simultan în două direcţii opuse, nu poate servi concomitent
două obiective contradictorii (crearea de noi locuri de muncă şi stabilitatea preţurilor,
creşterea economică şi echilibrul extern.). Rezultă că politica economică trebuie să utilizeze
cel puţin tot atâtea instrumente independente câte obiective independente urmăreşte.
b) Regulile lui Mundell: Pornind de la regula lui Tinbergen, precum şi de la faptul că
eficacitatea instrumentelor nu este identică în raport cu fiecare obiectiv urmărit este necesar
să se afecteze fiecare instrument obiectivului pentru care dispune de eficacitatea relativă cea
mai puternică. Pornind de la două instrumente de politică economică (de exemlu, controlul
bugetului şi a masei monetare) Mundell recomandă:

Regulile lui Mundell*) Şomaj (fără inflaţie) Inflaţie (fără şomaj)


Relansare bugetară Rigoare bugetară
Excedent extern
Relansare monetară Relansare monetară
Relansare bugetară Rigoare bugetară
Deficit extern
Rigoare monetară Rigoare monetară

În studiile recente, instrumentele de politică economică sunt analizate pornind de la


câteva caracteristici esenţiale.
1. Rapiditatea în aplicare. Procesele economice contemporane se desfăşoară în ritmuri
extrem de rapide. Ciclurile de afaceri trec de la faza favorabilă, prin criză la recesiune în
intervale de timp din ce în ce mai scurte. Adoptarea unei măsuri de politică economică
presupune sesizarea fenomenului (şi, indiferent de nivelul de dezvoltare a aparatului statistic,
există un lag informaţional), adoptarea deciziei şi aplicarea măsurii. Însumând lag-ul
informaţional cu lag-ul decizional şi cu întârzierea dintre decizie şi aplicarea efectivă a
acesteia rezultă lag-ul intern al instrumentului de politică economică. Evident, pe măsură ce
acest lag este mai mic, potenţial, instrumentul respectiv poate deveni mai eficace.
2. Rapiditatea impactului. După aplicarea unei măsuri de politică economică, reacţia
decidenţilor privaţi care să inducă efecte asupra nivelului producţiei, ocupării, preţurilor ş.a.
are loc după trecerea unui interval de timp. Această întârziere între acţiune şi manifestarea
consecinţelor acestei acţiuni reprezintă lag-ul extern al politicii economice. De obicei, efectul
unei măsuri de politică economică se distribuie în timp astfel încât consecinţele sunt mici
imediat după adoptarea măsurii, cresc în următorul interval de timp şi pe termen lung
diminuează spre zero. În analiza statistică, o asemenea evoluţie este cunoscută sub denumirea
de lag distribuit. În politicile economice sunt preferate acele instrumente care ating maximum
de efect într-un timp cât mai scurt.
3. Predictibilitatea impactului. Instrumentele de politică economică utilizate trebuie să
influenţeze procesele economice în direcţia dorită. Mai mult, este de dorit ca dimensiunea
impactului să poată fi evaluată prospectiv în limite rezonabile de eroare.
4. Neutralitatea. Prin instrumentele de politică economică nu ar trebui să se creeze
avantaje decisive pentru anumiţi agenţi economici. Prin aceasta se poate asigura o alocare a
resurselor potrivit regulilor pieţei libere. Se consideră că nu există o politică economică
absolut neutră în sensul precizat mai sus.
Evident, aşa cum experienţa ultimilor ani o demonstrează, eficacitatea măsurilor de
politică economică este limitată, indiferent de modelul teoretic de diagnosticare aplicat. Mai
mult, măsuri care induc efecte benefice pe termen scurt pot determina apariţia şi agravarea
dezechilibrelor economice pe termen lung sau atenuarea unor procese economice nedorite
într-un domeniu poate duce la agravarea unor asemenea procese în alte domenii (sectoare
economice). Cu toate aceste rezerve, în practică se consideră că, deşi modelele de tipul celor
prezentate sunt extrem de agregate ca să poată surprinde complexitatea proceselor economice,
totuşi analizele respective sunt utile pentru definirea şi fundamentarea regulilor de conduită
ale politicilor economice.

Capitol 5. PIAŢA MONETARĂ

În procesele economice apar numeroşi factori interesaţi în vânzarea sau cumpărarea


capitalurilor disponibile pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată şi că în realizarea
dezideratelor lor privind fructificarea capitalurilor ei negociază, se confruntă şi se pun de
acord în cadrul unor relaţii specifice de piaţă .
Clasificarea pieţelor pe care se tranzacţionează fonduri băneşti se realizeaza în funcţie
de anumite criterii, cel mai utilizat fiind durata contractelor de vânzare-cumpărare.
Astfel, titlurile financiare care vizeaza mişcările de fonduri băneşti pe termen scurt
formează piaţa monetară (de obicei cu o durata de până la un an), iar cele care vizează mişcări
de fonduri băneşti pe termen mediu şi lung ( cu durata de peste un an) constituie piaţa
financiară.
Piaţa monetară reprezintă spaţiul economic în care se întâlnesc şi confruntă cererea şi
oferta de monedă. Pe această piaţă, obiectul tranzacţiilor îl reprezintă şi efecte comerciale
(prin scontare şi rescontare), bonuri de tezaur, depozite interbancare, certificate de depozit
bancare. Piaţa monetară este un mecanism important în sistemul monetar şi financiar al unei
ţări. Ea este locul intervenţiilor băncii de emisiune asupra lichidităţilor bancare.
Principalii agenţi economici care acţionează pe această piaţă sunt: banca centrală,
băncile comerciale şi trezoreria (când sunt emise bonuri de tezaur, respectiv titluri de stat).

Banii şi moneda. Sistemul monetar.

Sistemul monetar a evoluat permanent, perfectionarea lui parcurgand cronologic faza


formelor primitive a monedelor metalice, apoi cea superioara a biletelor de banca si a cecului,
culminand cu faza actuala a monedei electronice. In prezent se manifesta tot mai accentuat
tendinta inlaturarii din circulatie a monedei efective, adica a monedei scripturale care prezinta
avantajul unei circulatii mai rapide, fara efort sau risc in manipulare, constituind pentru statele
occidentale dezvoltate forma ideala a monedei.
Folosirea generalizată a banilor, sub diferite forme, reprezintă o condiţie
indispensabilă a desfăşurării oricărei activităţi economice şi pe care o influenţează într-un
sens sau altul. Banii fac parte din viaţa de zi cu zi a omului, ei reprezentând, prin mişcarea şi
fluxul lor, poate cel mai interesant şi fascinant instrument economic pe care omul se
străduieşte să-l înţeleagă şi să-l folosească.
Acestia inca mai constituie un obiect al disputei între specialişti.”Ce sunt banii?”,
„Care este natura lor?”, „Ce rol joacă aceştia în viaţa economică?” sunt intrebari la care, de
secole sau chiar de milenii, nu s-a dat încă un răspuns care să exprime un anumit consens al
economiştilor în problema discutată. Reliefând diversitatea punctelor de vedere privind natura
şi funcţiile banilor, literatura economică atrage atenţia asupra faptului că ori de câte ori se va
pune întrebarea -„ Ce sunt banii?”, de fiecare dată vor exista mai multe răspunsuri.
În acest sens, de regulă, definirea banilor se realizează într-o manieră indirectă,
pornindu-se de la funcţiile lor, iar determinarea masei băneşti din economie presupune un
oarecare grad de convenţionalitate. Astfel, exista două sensuri în care se realizează definirea
banilor: unul funcţional şi altul statistic informaţional, care vizează mai ales aspectele
macroeconomice ale masei monetare, circulaţiei băneşti şi structurii agregatelor monetare.
Clasicii economiei politice au arătat că banii sunt o marfă desprinsă din lumea
mărfurilor pentru a îndeplini un rol deosebit, acela de echivalent general al valorii tuturor
mărfurilor şi de instrument de schimb. Apariţia lor este considerată a fi spontană, în urma
unui îndelungat proces istoric de dezvoltare a schimbului.
Alţi autori consideră că banii reprezintă produsul unei convenţii, al unui acord la care
oamenii ar fi ajuns pentru înlesnirea schimbului sau că ar fi o ficţiune juridică,o creaţie socială
artificială, de îndată ce bunurile pot fi cumpărate sau vândute pe un lucru dat, publicul va
consimţi să se folosească de ei pentru cumpărările şi vânzările sale.
Există şi puncte de vedere care exprimă o simbioză între aceste concepţii, potrivit
cărora banii sunt produs al schimbului de mărfuri, investiţi cu încrederea tuturor posesorilor
lor, numai în aceste condiţii banii fiind acceptaţi în societate. Astfel, ei sunt consideraţi ca
fiind orice activ care mijloceşte tranzacţionarea şi reglementarea schimburilor şi datoriilor.
Toţi autorii subliniază importanţa banilor în societate, chiar dacă unii, pentru a
simplifica lucrurile, se opresc mai mult sau mai puţin asupra funcţionării lor în cadrul
economic. “Noi identificăm banii ca un element cheie pentru promovarea eficienţei în
producţia şi schimbul de produse şi servicii. Fără bani, schimbul poate fi îngreunat şi
specializarea poate fi inhibată. Banii ajută la rezolvarea acestor probleme din cauză că sunt un
bun care are acceptarea generală ca mijloc de schimb. „Ce sunt banii?” Răspunsul la această
întrebare suscită multe, variate şi aprinse discuţii. Pentru aceasta noi dorim să îndreptăm
atenţia spre întrebarea câţi bani trebuie să fie în circulaţie şi cine trebuie să îi asigure”.
Încercând o detaşare de răspunsurile care se dau la întrebarea ce sunt banii, un reputat
economist român arată că aceştia “reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat
mobilizabilă a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de
cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul social al ţării
emitente”. În acelaşi sens economistul francez J. M. Albertini defineşte banii drept "un semn
concretizat printr-o hârtie, piesă metalică sau o cifră înscrisă în cartotecile unei bănci, care
simbolizează dreptul de a lua o parte din ceea ce este produs şi oferit vânzării în cadrul
naţiunii unde banii sunt recunoscuţi".
Apariţia banilor, a avut loc în procesul trecerii de la schimbul direct de bunuri, fără
mijlocitor, cunoscut sub numele de troc, caracteristic societăţilor neevoluate (civilizaţiilor
primitive), la economia de schimb, în care schimburile simple şi întâmplătoare se dezvoltă şi
devin permanente.
În evoluţia lor continuă în timp, banii au cunoscut atât o creştere a complexităţii
funcţiilor lor, cât şi o diversificare a instrumentelor băneşti pe fondul dematerializării lor. În
functie de natura instrumentelor care au mijlocit raporturile de schimb, banii au cunoscut în
evoluţia lor logico-istorică mai multe etape.
Prima etapă este cea a banilor – marfă, caracterizată prin mijlocirea raporturilor de
schimb de către anumite bunuri care aveau o utilitate intrinsecă. Rolul de bani a fost iniţial
îndeplinit de diverse obiecte, ulterior funcţia socială de echivalent general revenind în
exclusivitate metalelor preţioase.Aurul era preferat datorită proprietăţilor sale: prezintă o
valoare mare într-un volum mic; este perfect divizibil fără pierdere de valoare; prezintă o
omogenitate a tuturor părţilor divizate; este nealterabil; poate fi transportat uşor. Astfel, banii
din aur întruneau toate calităţile pentru a fi universal acceptaţi şi conservaţi. In cele din urmă
baterea si punerea in circulatie a monedelor de aur au intrat în atribuţiile statului care stabilea
şi conţinutul lor în metal.
În procesul schimbului, banii se află doar temporar în mâinile agenţilor economici şi,
ca urmare, nu este obligatoriu ca ei să aibă o valoare deplină. Se trece astfel la posibilitatea ca
banii – monedă de metal preţios să fie înlocuiţi, în circulaţie, de semne ale valorii
confecţionate dintr-un material comun şi deci la o nouă etapă – aceea a banilor de hârtie şi a
banilor metalici (sub formă de monedă divizionară). După natura lor economică, banii
confecţionaţi din hârtie sunt de două feluri: bilete de bancă (bancnotele) şi banii de hârtie
propriu-zişi sau hârtie monedă.
Biletele de bancă sunt semne ale valorii, care în procesul circulaţiei înlocuiesc banii
cu valoare deplină datorită faptului că ele sunt convertibile la prezentare şi la purtător. Se
bucură de încrederea unanimă a utilizatorilor lor si sunt emise pe baza unor garanţii certe şi
reale constând în aur şi creanţe comerciale care reprezintă bunuri economice. Iniţial, suma
bancnotelor nu putea depăşi stocul de metal preţios deţinut de băncile emitente. Stocul de aur
a devenit, în timp, insuficient pe măsura dezvoltării comerţului.
Aceasta a dus la emiterea mai multor bancnote, deoarece se considera că schimbarea
acestora pe metal nu va fi solicitată simultan de către toţi deţinătorii lor. Iniţial, agenţii
particulari emiteau biletele de banca, apoi au fost emise de către băncile comerciale pentru ca,
in final, privilegiul sa fie încredinţat băncii centrale sau de emisiune. Biletele emise aveau un
curs legal şi trebuiau să fie acceptate în tranzacţiile de schimb, ca şi metalul preţios pe care îl
reprezentau. Acestea circulau în calitate de bani de credit şi aveau o dublă garanţie: în efectele
comerciale sub forme de cambii, aflate în portofoliul băncilor centrale şi în stocul de aur al
acestora. Procedeul de garantare al biletelor de bancă prin efectele comerciale avea rolul de a
asigura o legătură nemijlocită între emisiunea lor şi necesităţile de bani ale circulaţiei
mărfurilor.
Odată cu dezvoltarea circulaţiei mărfurilor, se lărgeşte şi circulaţia cambiilor şi,
concomitent, emisiunea biletelor de bancă şi invers. Biletele de bancă nu pot fi emise şi
introduse în circulaţie la simpla voinţă a băncii de emisiune. Acestea ies de la ghişeul băncii şi
intră pe piaţă ca urmare a cererii de credit a diferiţilor agenţi economici, ori de câte ori aceştia
pun în circulaţie bunurile create sau schimbate. Cambia cumpărată de banca de emisiune are
acoperire în bunuri concrete şi, în acelaşi timp, în angajamentele ferme ale unor agenţi
economici care o garantează cu tot patrimoniul lor.Adăugând la aceste garanţii economice
concrete stocul de metal preţios,vom obţine o asemenea acoperire a biletului respectiv încât se
poate spune că el reprezintă o valoare certă şi o monedă reprezentativă demnă de încredere.
Stabilitatea iniţială a biletelor de bancă s-a redus tot mai mult pentru că se emiteau nu
numai pentru operaţiuni comerciale, cât mai ales pentru alte tranzacţii care nu aveau la bază
garanţii certe şi reale. Aceasta face ca în condiţiile economiei de piaţă, semnele băneşti să
poată fi doar parţial bilete de bancă. In măsura în care ele s-au emis în special pentru
creditarea circulaţiei mărfurilor, s-au transformat treptat în bani de hârtie.
Banii de hârtie (hârtia monedă) reprezintă înscrisuri care, în procesul circulaţiei,
înlocuiesc banii cu acoperire în bunuri reale. Caracteristicile acestor semne ale valorii sunt
opuse însuşirilor biletelor de bancă, întrucât hârtia – monedă nu este convertibilă, ea circulă în
virtutea unui curs forţat stabilit de stat.Ea nu este acoperită cu metal preţios şi se emite, de
regulă, pentru finanţarea cheltuielilor neproductive sau militare şi a deficitelor bugetare
cronice. Semnele băneşti neconvertibile au apărut, s-au generalizat şi s-au permanentizat ca
urmare a amplificării relaţiilor de schimb, a apariţiei altor procese şi motivaţii economice care
solicitau facilităţile conferite de monedă. Banii de hârtie simbolizează doar cantitatea de
bunuri materiale şi servicii care pot fi procurate cu ajutorul lor şi nu utilitatea intrinsecă a
aurului.
Atunci când biletele de bancă nu se mai bazează pe garanţii reale, respectiv încetează
să mai fie convertibile, declarându-li-se un curs forţat, ele pot fi transformate în hârtie
monedă. Pe de altă parte, hârtia monedă poate deveni bilet de bancă atunci când este
convertibilă. Dacă volumul de bani de hârtie emis de către stat ar corespunde cantităţii de aur
necesară asigurării unei circulaţii de mărfuri normale, fiecare unitate bănească ar reprezenta o
anumită cantitate de aur. Dar, sub aspect istoric, de aproape 60 de ani, aurul nu mai este
stăpân al pieţei monetare, locul lui fiind luat de forme băneşti moderne, iar după 1971, nici o
monedă nu mai este convertibilă în aur. Din 1975, banii s-au rupt complet de baza lor, aurul şi
s-a trecut de la cursurile fixe, care oscilau în jurul parităţii monetare, la cursurile flotante care
se formează liber pe piaţă, în funcţie de cererea şi oferta pentru moneda respectivă. Astfel,
teoriile monetariste contemporane nu se mai referă la aur, ci la sistemul complex al diferitelor
forme de bani: bani de hârtie, bani de credit, bani scripturali.
Un alt moment important în evoluţia banilor s-a conturat odată cu utilizarea banilor
de cont. Înlocuirea banilor confecţionaţi din hârtie cu banii de cont (sau moneda scripturală) a
fost condiţionată de existenţa unor depozite bancare ca bază pentru tragerile de cecuri,
efectuarea diverselor depuneri şi utilizarea de mijloace de plată electronice. În prezent,
instrumentele moderne de efectuare rapidă a cumpărărilor şi, respectiv, de reglementare a
datoriilor, sunt reprezentate de cărţile de credit, facilităţile de casă, liniile de credit, creditele
confirmate. Utilizarea acestor forme face ca, în prezent, în S.U.A., circa 9/10 din operaţiunile
băneşti să fie efectuate prin cecuri care servesc la diferite plăţi, cu excepţia unei cantităţi
limitate de bani cash (bani gheaţă) pe care cetăţeanul îi utilizează pentru a plăti produsele
destinate consumului curent (hrana zilnică, transport, ţigări.).Banii continuă să joace un rol
deosebit de important în economie, contribuind la efectuarea evidenţei, atragerii şi utilizării
factorilor de producţie şi a repartiţiei bunurilor produse în societate. Rolul banilor, importanţa
lor în organizarea şi desfăşurarea vieţii economice într-o ţară pot fi mai bine scoase în
evidenţă din analiza funcţiilor îndeplinite de aceştia.
Aceste funcţii sunt:
1. mijloc de circulaţie- se manifestă prin faptul că banii elimină trocul, permiţând
transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul schimbului.
Recurgerea la bani a dus la disocierea schimbului în două acte opuse şi separate în timp şi
spaţiu: vânzarea unui bun prin intermediul banilor (M – B), şi respectiv, schimbul banilor
astfel obţinuţi pentru cumpărarea altui bun.
2. mijloc de plată-apare datorită nesincronizarii dintre momentul apariţiei unui
angajament de livrare a monedei şi momentul efectiv al acestei livrări (de exemplu:
cumpărările pe credit, plata salariilor); obligaţiile economice se evaluează în bani şi se sting
prin plata sumei corespunzătoare.
3. măsură a valorii (etalon de calcul)-constă în calitatea banilor de a cuantifica
mărimea absolută a valorii mărfurilor; această funcţie se bazează pe etalonul monetar
(cantitatea de aur conţinută de unitatea monetară sau, în zilele noastre, unitatea elementară de
putere de cumpărare). Banii măsoară valoarea tuturor mărfurilor, aceasta realizandu-se cu
ajutorul preţului, care reprezintă expresia bănească a valorii mărfurilor. In fiecare ţară există
un etalon general al preţurilor, moneda ţării respective (leu, liră, dolar, marcă.).
4. mijloc de economisire- are la bază caracterul impersonal al monedei care poate fi
utilizată oricând, de către oricine, pentru orice marfă. Banii reprezintă, prin excelenţă,
lichiditate, toate rezervele agenţilor economici pentru asigurarea continuităţii activităţii
constituindu-se sub formă de bani.
5)bani universali- reprezintă capacitatea banilor de a servi pentru circulaţie sau
stingere de obligaţii pe plan internaţional. În calitate de bani universali pot servi doar
monedele foarte puternice, actualmente dolarul american, yenul japonez, marca germană ş.a.
Masa monetară reprezintă instrumentul cheie într-o economie de piaţă. Ea înlesneste
schimbul şi contribuie la dezvoltarea economiei pe baza liberei iniţiative a agenţilor
economici. Moneda face posibilă derularea tuturor tranzacţiilor economice, oricare ar fi natura
lor, conservă averea şi înlesneşte transmiterea activelor care o compun de la un subiect la
altul, facilitează economisirea şi formarea capitalului. Desfăşurarea activităţii economice a
ajuns astfel, să fie tot mai mult funcţie de monedă, de folosirea instrumentelor monetare.
Sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor şi instituţiilor care
reglementează funcţionarea monedei şi echilibrul monetar.
Funcţionarea unui sistem monetar este condiţionată de întrunirea cumulativă a mai
multor premise:
a) existenţa unei unităţi monetare definite printr-o denumire şi printr-o putere de
cumpărare;
b) o bancă centrală de emisiune. În România, unitatea monetară este leul, iar rolul de
bancă centrală, de emisiune este îndeplinit de către Banca Naţională a României;
c) existenţa unei pieţe monetare cu menirea de a permite întâlnirea cererii cu oferta de
monedă. În această privinţă, nu trebuie confundată piaţa monetară pe care se vând şi se
cumpără active non-monetare, cu piaţa valutară pe care se vând şi se cumpără monede;
d) un sistem legislativ şi organizatoric-funcţional care să reglementeze politica
monetară.
In contextul actual moneda sporeste rolul bancii de emisiune, in primul rand in
sistemul economiei monetare, intrucat nu poate fi conceputa existenta unui stat si a unei
economii nationale fara o unitate a sa caracteristica prin stabilitate si fara o banca de emisiune
cu o statornica preocupare de inbunatatire a climatului monetar national.
Moneda naţională este un atribut exclusiv al Băncii Centrale prin emisiunea de
monedă.
Masa monetară este alcatuita din totalitatea instrumentelor monetare, existente la un
moment dat în economia unei tari. Deoarece cantitatea de bani poate fluctua semnificativ de la
o zi la alta, masa monetară se determină, de regulă, ca o medie pe o anumită perioadă de timp.
În teoria şi practica economică, masa monetară cunoaşte accepţiuni diferite, în funcţie
de elementele incluse în structura ei. Aceasta, întrucât cantitatea de bani (de monedă) atribuită
diferitelor active ale rezidenţilor este în fapt o funcţie a instituţiilor financiar-bancare, un
rezultat al practicilor monetare care s-au dezvoltat de-a lungul timpului. Din acest punct de
vedere, s-au conturat două concepte cu privire la cantitatea de bani ce defineşte masa
monetară : moneda propriu-zisă (bani lichizi, bani cash, bani gheaţă) care se referă la acele
instrumente monetare caracterizate prin lichiditate perfectă,schimbarea lor cu alte active
realizându-se imediat şi fără nici un cost din partea deţinătorului; semimonede
(quasimonedă), reprezentate de către acele instrumente monetare care necesită una sau mai
multe operaţii pentru a deveni bani lichizi, ceea ce presupune din partea deţinătorului consum
de timp şi alte costuri, fără să existe însă riscul diminuării activelor deţinute, ca în cazul unor
active fizice.
În consecinţă, masa monetară poate fi determinată fie ca stoc (existentă la un moment
dat), fie ca flux (care circulă într-o anumită perioada de timp) – în funcţie de agregatul
monetar care o defineşte.
Un agregat monetar cuprinde moneda propriu-zisă (banii lichizi) şi o parte a
instrumentelor semimonetare gestionate de bănci sau de alte instituţii financiare. Criteriul
după care aceste instrumente semimonetare sunt delimitate şi incluse în fiecare agregat
monetar îl constituie gradul de lichiditate. De el depinde şi costul transformării lor în bani
lichizi, aceasta în funcţie de modul cum ele se află mai aproape sau mai departe de moneda
propriu-zisă, care constituie primul agregat monetar – M1.
Celelalte agregate monetare sunt: M2, M3 şi L. Primul agregat monetar – M1,
defineşte masa monetară în sens restrâns, aceasta fiind formată din : numerar (bancnotele
şi moneda divizionară); conturile bancare, operabile prin cecuri, aparţinând rezidenţilor
nonfinanciari, cunoscute şi sub denumirea de depozite la vedere; cecurile la purtător sau de
călătorie. Important de reţinut este faptul că e vorba numai de numerarul aflat în circulaţie sau
din afara sistemului bancar. Aceasta înseamnă că depunerile sau retragerile de numerar în şi
din conturile curente nu modifică volumul lui M1: se modifică numai forma în care sunt
deţinute mijloacele de plată de către rezidenţii nonfinanciari.
Al doilea agregat monetar – M2, reprezintă masa monetară definită în sens larg.
Aceasta cuprinde, în plus faţă de primul agregat ( M2 – M1), următoarele disponibilităţi
semimonetare: depozitele la termen deţinute de public la băncile comerciale, depunerile la
casele de economii si împrumut, alte conturi neoperabile prin cecuri.
M1 şi M2 constituie principalele agregate ce caracterizează (ca stoc şi ca flux) masa
monetară din economia unei ţări. Primul agregat, M1, evidenţiază, la un moment dat sau într-o
anumită perioadă, mărimea mijloacelor reale de plată ale agenţilor economici din afara
sistemului bancar, instrumentele monetare respective răspunzând pe deplin calităţii şi
facilităţilor atribuite monedei propriu-zise, banilor lichizi. Componentele suplimentare ale lui
M2 (M2 – M1) reprezintă economiile sau disponibilităţile băneşti ale rezidenţilor nonfinanciari
gestionate de instituţiile bancar-financiare.
Raporturile de mărime dintre cele două agregate ale masei monetare şi evoluţiile lor în
timp, diferă semnificativ de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Modificările în structura
lui M2 reflectă consecinţele preferinţelor publicului pentru lichiditate (bani lichizi) sau pentru
economisirea mijloacelor băneşti pe care le deţine. Astfel, dacă cei 1.000 lei sunt transferaţi
din contul operabil prin cecuri, într-un cont de economii la bancă (depozit, la termen), M1 se
va reduce cu suma respectivă, dar M2 va rămâne neschimbat, deoarece acest agregat monetar
include tot ce cuprinde M1. Suma de 1.000 lei pe care o posedă persoana respectivă contribuie
deci, în aceeaşi măsură, la totalul lui M2, indiferent dacă acest activ este deţinut sub formă de
numerar, într-un cont operabil prin cecuri sau dacă se află într-un cont de economii la bancă.
Ca urmare,ritmurile de creştere al lui M1 şi M2 vor fi influentate de inclinatia publicului de a
retine mai mult din activele sale sub forma de bani lichizi sau de a retine mai mult conturi de
economii.
În teoria şi practica monetară sunt analizate şi agregate monetare cu o sferă mai
largă, reprezentate prin M3 şi L. M3 cuprinde în plus faţă de M2: bonurile de tezaur şi
certificatele de subscriere la împrumuturile de stat, depunerile de valoare mare sau pe termen
lung. De exemplu, în ţara noastră, M3 este determinat adăugând la M2: bonurile de tezaur,
disponibilităţile bugetului de stat, soldul bugetului, disponibilităţile deţinute de asigurările
sociale, fondul pentru pensia suplimentară ş.a.
Agregatul monetar, L, caracterizează cea mai largă structură a masei monetare,
incluzând, în plus faţă de M3, titlurile de valoare emise de agenţii economici nonfinanciari şi
alte plasamente neoperabile ale acestora.

Problema cantităţii de bani în circulaţie. Ecuaţia cantitativă a schimbului.

Problema cantităţii de bani în circulaţie a fost amplu dezbătută în literatura de


specialitate. Modul ei de abordare şi soluţionare s-a aflat în dependenţă de forma
predominantă a banilor în circulaţie.
Astfel, în condiţiile când circulaţia monetară era limitată la metalele preţioase sau la
semnele băneşti liber convertibile în aur, ecuaţia cantitativă a schimbului a fost abordată prin
prisma teoriei metaliste a cantităţii de bani în circulaţie. Potrivit acestei teorii, mărimea
preţurilor mărfurilor depinde de cantitatea şi valoarea metalului preţios, pe de o parte, şi de
volumul tranzacţiilor cu bunuri, pe de altă parte.Astfel, valoarea banilor se detaşa de preţul
mărfurilor pe care le măsura. Odată cu trecerea definitivă la exprimarea preţurilor doar în
monedă, s-a impus teoria cantitativă a banilor. În termenii cei mai generali, această teorie
evidenţiază relaţia dintre cantitatea de semne băneşti în circulaţie, pe de o parte, nivelul
general şi dinamica preţurilor, pe de altă parte. Analizand relaţia dintre preturi şi monedă,
economistul american, Irving Fisher, a exprimat-o prin următoarea ecuaţie care îi poartă
numele:
MV = PT, în care
M = cantitatea de monedă existentă în medie într-un interval de timp;
V = viteza de circulaţie a monedei;
P = nivelul preţurilor;
T = volumul tranzacţiilor.
Din ecuaţia cantitativă a schimbului rezultă că masa monetară în circulaţie se află în
raport direct proporţional cu volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de monedă
(produsul dintre T şi P) şi invers proporţional cu viteza de circulaţie a monedei (V). În
consecinţă, la acest nivel de analiză, formula masei monetare în circulaţie este următoarea:
M = TP/V
Teoria cantitativă a banilor a fost supusă, încă de la început, unei analize critice.
Astfel, o serie de economişti au atras atenţia că relaţia de schimb nu poate fi explicată doar pe
baza luării în considerare a influenţei dintr-un singur sens, acela dinspre monedă spre preturi,
precum şi a faptului că nu se poate identifica cantitatea de bani disponibilă cu cea efectiv
cheltuită. S-au pus astfel bazele aşa-numitei teorii calitative a banilor, prin care se
introduceau unele elemente subiective în analiza relaţiei preţ-monedă. In general, variaţia
preţurilor nu este pusă în dependenţă cu masa monetară, ci mai ales cu acele disponibilităţi
băneşti care sunt considerate de către deţinătorii lor ca venituri ce pot fi cheltuite în perioada
dată. Ecuaţia cantitativă a schimbului cuprinde deci şi unele elemente ce ţin de
comportamentul deţinătorilor de mijloace băneşti, care decid asupra modului şi momentului
utilizării banilor de care dispun.
In ultimele decenii, eforturile economiştilor au fost îndreptate spre analiza şi
explicarea complexă a cantităţii de bani în circulaţie.Astfel s-a elaborat o teorie integratoare
şi dinamică despre bani şi rolul lor în economia de piaţă. Unul dintre cei mai cunoscuţi
monetarişti contemporani, economistul america, Milton Friedman, arată că mişcarea preţurilor
şi evoluţia veniturilor băneşti nominale sunt provocate de variaţiile cererii şi ofertei de
monedă şi sunt importante, nu numai intelegerea nivelului si dinamicii mărimilor nominale,
dar si a celor reale privite dintr-o perspectivă mai îndelungată. In acest sens, el introduce
noţiunea de putere de cumpărare a monedei,care provine din compararea, nu întotdeauna
conştientă, între mărimile disponibile cuvenite şi cele viitoare previzibile ale indicatorilor
marfaro-băneşti. Valoarea banilor (puterea de cumpărare a unei unităţi monetare) depinde de
modalităţile de emisiune a banilor, de structurile masei monetare şi mecanismele ei, de
volumul tranzacţiilor economice şi de evoluţia acestuia, respectiv de toţi factorii care
influenţează oferta şi cererea pe piaţa monetară.
Puterea de cumpărare a banilor constituie cantitatea de bunuri materiale şi servicii
ce poate fi cumpărată cu o unitate monetară. Ea depinde de nivelul mediu al preţurilor. Dacă
indicele preţurilor creşte, cantitatea de bunuri ce poate fi şi cumpărată cu o unitate monetară
se reduce. Puterea de cumpărare este egală cu raportul dintre 1 şi indicele preţurilor (1/ Ip) .
Cererea pentru monedă reprezintă cantitatea de bani pe care agenţii economici şi
populaţia intenţionează să o deţină. Cererea totală de bani este o cerere agregată care rezultă
din deciziile tuturor participanţilor la viaţa economică. Mărimea cererii de monedă în
economie depinde de utilitatea acesteia, exprimată prin facilităţile pe care le pot asigura
disponibilităţile băneşti(se refera la rolul de mijlocitor al monedei in schimbul de marfuri),
respectiv de funcţiile îndeplinite de bani. În consecinţă, cererea de monedă şi cererea pentru
fiecare agregat monetar sunt condiţionate de numeroşi factori obiectivi şi subiectivi. Piaţa
monetară se referă,în esenţă, la cererea de monedă propriu-zisă (de bani lichizi), care
determină masa monetară în circulaţie sub forma numerarului şi a monedei scripturale.
Cererea de monedă depinde de volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de
monedă şi de viteza de rotaţie a acesteia.
a) ea se află în raport direct proporţional cu volumul schimburilor calculat prin
potenţarea volumului fizic al bunurilor şi serviciilor care au făcut obiectul vânzării -
cumpărării cu preţurile şi tarifele corespunzătoare;
b) se află totodată în raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a banilor, respectiv
cu numărul mediu de acte de vânzare - cumpărare şi de plăţi mijlocite de o unitate monetară
în unitatea de timp;
c) invers proportionala cu amploarea creditului de consum, de raportul dintre vânzările
pe credit şi plăţile făcute în contul creditelor ajunse la scadenţă în perioada de referinţă;
d) si invers proportinala cu inclinaţia agenţilor economici spre lichiditate, explicată de
J.M. Keynes prin mai multe mobiluri: mobilulul tranzacţiilor - stă la baza cererii de bani
pentru efectuarea schimburilor curente, personale şi de afaceri; mobilul afacerilor - păstrarea
unui volum de bani în aşteptarea unor plasamente mai avantajoase în perspectivă; mobilul
prudenţei - dorinţa agenţilor economici de a fi pregătiţi pentru a face faţă unor situaţii
neprevăzute, care nu pot fi rezolvate decât prin cheltuirea unor sume băneşti;mobilul
speculaţiei-bazat pe banii lichizi ca activ financiar superior faţă de diferite titluri de valoare,
ceea ce îi determină pe posesorii de economii să le posede îndeosebi într-un asemenea activ.
Pe această bază, J. M. Keynes a explicat o funcţie a cererii de monedă (L) formată
din două componente:
Lt care se referă la mobilul venitului, afacerilor şi prudenţei. Aceasta variază, de
regulă, o dată cu modificarea venitului (Y) şi se află într-o mică măsură sub influenţa ratei
dobânzii;
Ls care reprezintă cererea de monedă în scopuri speculative.Mărimea ei depinde de
rata dobânzii, aflându-se într-un raport invers proporţional cu aceasta, potrivit relaţiilor:
Lt = Lt (Y), unde Lt > 0 şi Ls = Ls ( r ), unde Ls < 0;
Simbolul "L" provine de la lichiditate, în sensul mijloacelor băneşti aflate în circulaţie.
Relaţia Lt = Lt (Y), unde Lt > 0 (corelaţie pozitivă), prezintă cererea pentru tranzacţii şi
prevedere, în funcţie de nivelul venitului (Y). Cu cât nivelul veniturilor este mai mare, cu atât
această cerere de bani creşte.
Relaţia Ls = Ls ( r ), unde Ls < 0 (corelaţie negativă),reflectă cererea speculativă pentru
bani care este invers proporţională cu rata dobânzii:când rata dobânzii este mare, cererea
speculativă pentru bani este mică şi invers, când rata dobânzii ( r ) este scăzută, cererea
speculativă este mare.
Cererea totală pentru bani ( L ) va fi formată din cererea de bani pentru tranzacţii plus
cererea speculativă pentru bani, potrivit relaţiei:
L = Lt + Ls
Deoarece cererea de bani pentru tranzacţii (Lt) nu depinde de rata dobânzii, ea apare în
grafic ca o sumă fixă:
- ca flux, pe o anumită perioadă de timp, ca produs între masa monetară (M) şi viteza
de rotaţie a banilor (V);
- ca stoc, reprezintă ansamblul mijloacelor băneşti care există la un moment dat în
economia naţională.
Oferta de monedă se manifestă efectiv atunci când moneda părăseşte depozitele
băncilor şi încetează când banii revin în sistemul bancar.
Componentele masei monetare sunt puse în circulaţie, ca ofertă de monedă, de catre
banca centrala sau de emisiune si de bancile comerciale.
Banca Centrală - prin alimentarea nevoilor de resurse financiare ale statului,
respectiv acoperirea deficitului bugetar. Ea modifică totodată masa monetară în funcţie de
nevoile de valută, sporind masa monetară atunci când cumpără devize străine obţinute prin
exporturile efectuate de agenţii economici. În plus, banca de emisiune oferă bani băncilor
comerciale pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile (refinanţare).
Băncile comerciale oferă monedă scripturală prin acordare de credite agenţilor
economici. Sumele împrumutate se reîntorc în sistemul băncilor comerciale sub formă de
depuneri. Totodată, fiecare bancă comercială îşi constituie o cotă obligatorie de rezervă (r)
prin aplicarea unei cote procentuale, stabilite de Banca Centrală, la depozitul iniţial. Creşterea
ofertei monetare se realizează prin “multiplicatorul creditului” calculat ca raport între
creşterea depozitelor şi cota obligatorie de rezervă.
Oferta de bani este în mod necesar controlată şi reglată de stat, realizându-se printr-o
serie de pârghii, cele mai importante fiind:
a) modificarea cotei rezervelor obligatorii, în raport cu obiectivele urmărite,
procedându-se la sporirea sau diminuarea potenţialului băncilor comerciale de a crea bani prin
creditare. Nivelul acestor rezerve este stabilit de Banca Centrală şi dacă se urmăreşte
restrângerea capacităţii de creditare, se va proceda la sporirea cotelor obligatorii de rezervă.
b) modificarea taxei oficiale a scontului (taxei de reescont). Pentru sumele
împrumutate de băncile comerciale, Banca Centrală fixează rata oficială a scontului în raport
cu obiectivele politicii monetare. Reducerea ei va încuraja băncile comerciale să se
împrumute de la Banca Centrală, ceea ce va conduce, în final, la sporirea capacităţii de
creditare şi, pe această bază,la creşterea ofertei monetare.
c) vânzarea şi cumpărarea de obligaţiuni care modifică oferta monetară. În cazul în
care se decide o emisiune de obligaţiuni care se va vinde pe piaţă, oferta monetară se
reduce,iar pentru cumpararea de obligaţiuni, oferta monetara sporeste.
Echilibrul pietei monetare este stabilit atunci cand, la un anumit nivel al ratei
dobanzii, cantitatea de monedă oferită este egală cu cea cerută. Punctul de intersecţie (E),
dintre curba cererii de monedă (CM) şi curba ofertei de monedă (OM), arată că echilibrul pe
piaţa monetară se realizează la un anumit nivel al ratei dobânzii (d’e) şi la o anumită mărime a
masei monetare în circulaţie (Me).
Daca cererea de moneda scade atunci scad atat cantitatea de moneda cat si rata
dobanzii.Scăderea cererii de monedă are ca efect atât scăderea cantităţii de monedă, cât şi a
ratei dobânzii.
Creşterea ofertei de monedă va avea ca efect scăderea ratei dobânzii şi creşterea masei
monetare. Surplusul de monedă va putea fi absorbit numai dacă scade rata dobânzii, aceasta
stimulând cererea de monedă.
Scăderea ofertei de monedă (de la M01 la M02) determină sporirea ratei dobânzii şi
diminuarea cantităţii de monedă.
Creşterea cererii de monedă de la Mc1 la Mc2 are ca efect sporirea atât a cantităţii de
monedă pe piaţă, cât şi a ratei dobânzii.
Acest proces de intercondiţionare şi ajustare reciprocă în relaţia cerere-ofertă, are loc
în condiţiile specificului pieţei monetare: este o piaţă omogenă prin natura tranzacţiilor, dar de
tip oligopol. Rata dobânzii se caracterizează printr-o anumită rigiditate: o bancă comercială nu
poate cobori rata dobânzii pentru a mări volumul creditelor acordate decât dacă reduce şi rata
dobânzii pentru depozite. Acest comportament al băncilor poate duce însă la pierderea unor
clienţi, care se vor reorienta spre băncile care oferă dobânzi mai ridicate pentru depuneri.

Capitol 6. PIAŢA MUNCII ŞI ŞOMAJUL

Piaţa muncii constituie principala piaţă de factori, întrucât munca este singurul factor
de producţie activ al cărui rol dinamizator se întemeiază pe autoorganizare.
De aceea, prezintă o mare importanţă analiza celor mai semnificative aspecte care
privesc mecanismele pieţei muncii, legate de fluxurile economice, ce caracterizează mişcarea
forţei de muncă, problemele ocupării şi şomajului, negocierile dintre partenerii sociali
(sindicate, guvern, patronat) referitoare la condiţiile de muncă şi remunerare, precum şi cele
legate de politicile macrosociale de combatere a şomajului şi de acordare a protecţiei sociale.
Ca principală piaţă de factori de producţie, piaţa muncii „reprezintă spaţiul economic
în care tranzacţionează în mod liber utilizatorii de muncă (deţinătorii de capital)în calitate de
cumpărători şi posesorii resursei de muncă, în calitate de vânzători, spaţiu în care, prin
mecanismul preţului muncii, al concurenţei libere între agenţii economici, al altor mecanisme
specifice, se ajustează cererea şi oferta de muncă”.
Această piaţă se circumscrie regulilor jocului economic ce guvernează pieţele de
factori. Datorită subiectivismului său, generat de comportamentul agenţilor economici
posesori ai forţei de muncă, ea dobândeşte unele conotaţii sui-generis.
Acest fapt imprimă anumite particularităţi tranzacţiilor legate de muncă, spre
deosebire de tranzacţiile generate de ceilalţi factori de producţie.
1. Munca nu poate fi vândută sau cumpărată decât închiriind forţa de muncă a
proprietarului.
2. Contractul de angajare a forţei de muncă este strict determinat de anumite
reglementări legislative interdictive: cumpărătorul nu dispune total de „marfa” sa; el nu o
poate utiliza decât pentru prestarea activităţilor specificate în contract şi în limita timpului de
muncă convenit.
3. Deţinătorii de forţă de muncă au mai puţine posibilităţi de utilizare alternativă a
proprietăţii lor: recreere, munca în propria gospodărie, dar ei se pot sustrage pieţei cu o parte
din acest potenţial pentru anumite perioade de timp.
4. Tranzacţiile cu forţa de muncă sunt legate de criteriile de preferenţialitate ale
posesorilor acestei „mărfi”, înzestrarea nativă, educaţia, orientarea profesională, stilul de
viaţă, modelul cultural, motivaţiile valorice.
5. Munca este singurul factor de producţie cu autoorganizare.
6. Posesorii forţei de muncă se constituie în sindicate cu scopul de a influenţa
condiţiile tranzacţiilor pe piaţa muncii:
• sindicatele, reprezentând munca organizată, negociază direct conţinutul normativ
al instituţiilor pieţei muncii: condiţiile de muncă; nivelul salarizării; durata timpului de lucru;
criteriile de promovare şi participare; clauzele disponibilizării (concedierii); garantarea
protecţiei sociale; dreptul legal la grevă (protest).;
• sindicatele pot utiliza o strategie de monopol, monopson sau oligopol ori pot
recurge prin forţa lor socială la tactica de intimidare a partenerilor;
• sindicatele pot induce numeroase abateri de la regulile pieţei, ceea ce deformează
modelul raţional de comportament economic pe piaţa muncii.
7. Comportamentul posesorilor de forţă de muncă se află sub incidenţa unei
inerţialităţi sporite, deoarece: calificarea profesională şi specializarea forţei de muncă nu pot fi
modificate brusc; mobilitatea teritorială este limitată de numeroşi factori de risc obiectivi şi
subiectivi: familie, habitat, mediul socioeconomic şi cultural, pierderea câştigului curent între
două slujbe, cheltuieli de transport şi instalare.
Formarea şi dezvoltarea pieţei muncii are o dublă determinare: (a) economico-
demografică şi (b) cultural-instituţională, care se intercondiţionează şi se influenţează
reciproc.
La rândul lor, fiecare dintre aceste tipuri de cauzalitate, acţionând simultan asupra
fenomenelor de echilibru sau dezechilibru ale pieţei muncii, înregistrează evoluţii diferite de
la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.
Cauzalitatea economică generează nevoia de muncă în toate sistemele de civilizaţie
cunoscute în istorie, dar, din punctul de vedere al pieţei muncii, acesta nu se identifică cu
cererea de muncă. Am putea spune că, în timp ce nevoia de muncă, într-un spaţiu economic
dat şi într-un orizont de timp definit, reflectă necesarul virtual al volumului total de muncă,
cererea de muncă reflectă necesarul real, condiţionat de efectivitatea locurilor de muncă,
în funcţie de care tranzacţiile de schimb dintre purtătorii cererii şi ai ofertei de mână de lucru
devin practic operabile. Spre deosebire de cerere, oferta de muncă reprezintă potenţialul de
muncă latent, existent în societate la un moment dat, respectiv volumul total de muncă pe
care populaţia aptă disponibilă îl poate presta în condiţii salariale.
Condiţia salarială este hotărâtoare atât pentru definirea cererii, cât şi pentru
definirea ofertei de muncă. Tocmai de aceea, nevoia de muncă neremunerată, vizând, de
pildă, atragerea de personal voluntar pentru prestarea anumitor servicii în beneficiul unor
organizaţii umanitare, al unor colectivităţi locale sau al unor organizaţii nonguvernamentale
cu scop caritabil (nonprofit), nu intră în calculul determinării cererii de muncă. De asemenea,
populaţia aptă disponibilă, ce stă la baza formării ofertei de muncă în termeni de piaţă, nu
cuprinde: persoanele casnice care prestează muncă în gospodăria proprie (de regulă femei),
persoanele încorporate în satisfacerea serviciului militar (de regulă, bărbaţi), tinerii care, deşi
au îndeplinit vârsta activă de intrare pe piaţa muncii, se află în perioada de instruire,
frecventând cursurile de zi ale diferitelor forme şi instituţii de şcolarizare, alte persoane apte
de muncă, de vârstă activă, care, din diverse motive, nu doresc să se angajeze sau care
desfăşoară activităţi neremunerate.
Cererea şi oferta de muncă sunt, deopotrivă, prin conţinut şi formă de manifestare,
categorii economice şi mărimi economice dinamice, aşa cum, de altfel, sunt şi valorile de
aşteptare ale indivizilor şi societăţilor. Ele se modifică de la o generaţie la alta, sub incidenţa
progresului cultural şi instituţional, dobândite de fiecare sistem şi nu în ultimul rând, ca
urmare a rangurilor de prioritate pe care acesta este în masură să le atribuie nevoii de educaţie
în cadrul ierarhiei nevoilor sale sociale.
În ceea ce priveşte politicile macrosociale de gestiune a pieţei muncii, fără a neglija
rolul şi funcţiile social-economice ale proceselor demografice, ele sunt focalizate,
preponderent, pe dinamica structurii populaţiei, distribuită pe grupe de vârstă, sexe, medii
(rural, urban), grupe de ocupaţii, ramuri de activităţi ale economiei naţionale, fiind interesate
de statutul profesional al populaţiei ocupate (salariat, patron, lucrător pe cont propriu.), de
numărul şi compoziţia gospodăriilor după numărul total al persoanelor, ponderea persoanelor
active şi inactive, cea a şomerilor. Aceasta, deoarece măsurarea şi prognozarea acestor
mărimi statistice permit determinarea mişcării fluxurilor fizice şi economice ce caracterizează
alcătuirea dispozitivelor de intrare şi ieşire în raport cu piaţa educaţiei şi piaţa muncii, precum
şi legătura lor funcţională de flexibilizare structurală reciprocă. De asemenea, pe baza
evaluării cantitative şi calitative, referitoare la modificările ce au loc în formarea şi ocuparea
forţei de muncă, pot fi deduse presiunile cu care piaţa muncii se confruntă direct, atât la
intrare (angajare, reangajare), cât şi la ieşire (concediere, pensionare).
Din punctul de vedere al teoriei economice, ca şi din cel al analizei empirice a pieţei
muncii populaţia activă sau populaţia disponibilă pentru muncă este formată din totalitatea
persoanelor care exercită o activitate remunerată (în sens profesional) sau care se află în
căutarea unui loc de muncă, în condiţii salariale. Această categorie a populaţiei constituie
resursele de forţă de muncă ale unei ţări şi se manifestă direct pe piaţa muncii ca ofertă de
muncă. Populaţia ocupată sau populaţia efectiv activă este compusă din totalul persoanelor
salariate, inclusiv cel al persoanelor care lucrează pe cont propriu ca liberi profesionişti, cel al
persoanelor care lucrează în asociaţii lucrative de tip familial sau care prestează activităţi
lucrative ca auxiliari familiali, precum şi din totalul personalului angajat al unor asociaţii
lucrative de tip cooperatist, de pildă, în agricultură, prestări de servicii. Această categorie a
populaţiei constituie cererea de muncă satisfăcută la un moment dat.
Confruntarea dintre cererea şi oferta de muncă în spaţiul pieţei se desfăşoară,
concomitent, în mai multe planuri a căror stratificare rezidă, de fapt, în conotaţiile sui
generis pe care subiectivismul comportamental al acestei pieţe le ataşează funcţionării ei în
plan structural, în raport cu direcţiile care polarizează mecanismele pieţelor reale, în general:
(a) omogenitate versus eterogenitate; (b) libertate versus reglementare; (c) segmentare versus
integrare; (d) mobilitate (elasticitate) versus rigiditate.
În mod tradiţional, teoria economică şi deopotrivă, analizele empirice pe care se
întemeiază proiectarea modelelor de gestiune a pieţei muncii se ocupă, cu precădere, de
acele aspecte care influenţează direct relaţia cerere-ofertă de mână de lucru,
considerându-le ca un dat, adică abordându-le aşa cum apar ele din situaţiile statistice, menite
să le localizeze spaţial şi temporal, şi anume: anvergura sau deschiderea pieţelor forţei de
muncă; segmentarea socio-profesională şi teritorială; natura concurenţei şi dimensiunile
firmelor; orizontul de timp; formalităţile şi reglementările instituţionale legate de angajare şi
disponibilizare; costurile de informaţie ale angajării, evaluate fie din perspectiva firmelor, fie
din perspectiva persoanelor care concurează pentru ocuparea unei slujbe. Aceste aspecte de
natură economică se impun a fi coroborate cu cele de ordin social-politic, instituţional şi
cultural-educaţional.
a) Anvergura sau deschiderea pieţelor muncii se instituie, cel mai adesea, sub
incidenţa segmentării socio-profesionale şi teritoriale a cererii şi a ofertei de mână de lucru, în
strânsă conexiune cu natura concurenţei şi dimensiunile firmelor. Ceea ce face ca unele pieţe
ale forţei de muncă să aibă un caracter local, de exemplu, cererea şi oferta de funcţionari, de
personal sanitar, de muncitori necalificaţi, de tineri angajaţi. În acelaşi timp, alte pieţe ale
forţei de muncă dobândesc, prin anvergură şi deschidere socio-profesională o importanţă de
interes naţional, care survolează barierele de mobilitate teritorială, de exemplu, cererea şi
oferta de ingineri. Numai o mică parte a cererii şi a ofertei de forţă de muncă atinge
proporţiile confruntării unor pieţe socio-profesionale internaţionale, de exemplu: piloţii şi
echipajele aeronautice şi aerospaţiale, comandorii şi echipajele maritime, cadrele universitare
şi medicii de prestigiu, artiştii, sportivii cei mai bine cotaţi în topurile mondiale ş.a.m.d.
b) Segmentarea socio-profesională şi teritorială a pieţelor muncii reprezintă un
aspect socio-economic al structurării, destructurării şi restructurării economiilor naţionale,
specifice strategiilor dezvoltării statelor lumii în pragul intrării lor în mileniul trei.
c) Natura concurenţei şi dimensiunile firmelor joacă un rol hotărâtor în
determinarea cererii de mână de lucru şi respectiv în incitarea sau inhibarea ofertei. Însăşi
formarea preţului de echilibru pe piaţa muncii, propriu unui anumit sector de activitate,
depinde de tipul de concurenţă predominant în domeniul în cauză şi implicit, de numărul şi
mărimea firmelor existente. Aceasta deoarece cererea de muncă este o cerere derivată faţă de
cererea de bunuri materiale şi servicii, astfel încât, piaţa muncii se comportă ca un
rezonator, ca o cutie de rezonanţă, care captează şi amplifică semnalele economice ce-i sunt
transmise prin intermediul pieţei bunurilor de către toate celelalte pieţe concrete. Pe lângă
faptul că, indiferent de natura concurenţei, piaţa muncii este influenţată de poziţia şi puterea
sindicatelor.
Fiind, prin excelenţă, o piaţă segmentată sub aspect socio-profesional, sectorial,
regional şi chiar instituţional, piaţa muncii este o piaţă eterogenă, având în plus, comparativ
cu celelalte pieţe, o rigiditate sporită, marcată de o multitudine de factori care ridică
numeroase bariere de mobilitate structurală şi funcţională, diferite în timp şi spaţiu.
d) Orizontul de timp exercită influenţe distincte cantitative şi calitative asupra
comportamentului cererii şi ofertei de muncă. Pe termen scurt, cererea de muncă apare ca
fiind relativ constantă, întrucât substituirile reciproce dintre muncă şi capital, respectiv
modificările în structura, volumul şi modul de combinare a factorilor de producţie, având un
caracter parţial, nu sunt suficient de puternice pentru a determina schimbări semnificative
referitoare la variaţia locurilor de muncă. Ele devin însă relevante pentru formarea cererii de
muncă pe termen lung. Adică atunci când firmele sunt în masură să opereze modificări
esenţiale ale valorilor de intrare ce se vor regăsi, graţie creşterii cererii de bunuri şi servicii, în
creşterea ofertei de produse destinate pieţei şi implicit în creşterea gradului de ocupare.
În ceea ce priveşte oferta de muncă, pe termen scurt, aceasta manifestă o inerţie
sporită ca volum şi structură, gradul ei de flexibilitate (mobilitate) fiind condiţionat, pe de o
parte de factori obiectivi, iar pe de altă parte de factori subiectivi. Dintre factorii obiectivi
remarcăm, dincolo de rata creşterii demografice, timpul fizic necesar instruirii profesionale
sau, după caz, cel al reconversiei calificării, impus de procesele restructurării economice,
precum şi incitamentul preţului muncii sau salariului, care acţionează ca rezultat al
mecanismelor pieţei.
Incitamentul nivelului salarial joacă un rol hotărâtor în formarea ofertei de muncă,
fiind poarta de trecere dintre factorii obiectivi şi subiectivi, fapt care diversifică şi nuanţează
nivelul costului de oportunitate al timpului liber de la un individ la altul, precum şi orientarea
profesională. Astfel opţiunile personale ale ofertanţilor pentru o profesiune sau alta, de pildă,
deşi apar ca fiind foarte strâns legate de vocaţie, ele pot înregistra cu totul alte direcţii de
orientare, dacă incitamentul salarial este foarte puternic, uneori, indiferent de condiţiile de
muncă specifice unui anumit domeniu de activitate: risc, poluare. Pe termen lung, oferta de
muncă devine mai relaxată sub aspectul flexibilităţii (mobilităţii), fie ca urmare a
modificărilor structurale ale economiei naţionale, care se regăsesc în obiectivarea
reorientărilor ce au loc în cadrul politicilor sociale de pregătire socio-profesională a forţei de
muncă şi al politicilor de creştere şi ocupare, fie ca urmare a corecţiilor sau ajustărilor operate
de către mecanismele pieţei înseşi.
e) Formalităţile şi reglementările instituţionale ale angajării forţei de muncă
variază, practic, în funcţie de statutul şi cerinţele ocupării diferitelor slujbe.
Din punctul de vedere al tranzacţiilor dintre purtătorii cererii şi ai ofertei de forţă de
muncă, ocuparea unor locuri de muncă poate fi mai puţin reglementată instituţional, în sensul
că angajarea implică doar acordul bilateral firmă-salariat, conform legislaţiei juridice în
vigoare. Alte locuri de muncă, însă, pot fi puternic reglementate, sub aspectul angajării. Cele
mai multe formalităţi instituţionalizate sunt cerute de ocuparea slujbelor guvernamentale
civile şi diplomatice şi cele ale corpurilor militare din anumite domenii: armată, poliţie,
securitate, servicii de informaţii şi contrainformaţii.
f) Costurile de informaţie ale angajării se referă, pe de o parte, la cheltuielile
monetare ale firmelor de a testa potenţialul de productivitate al viitorilor salariaţi, iar, pe de
altă parte la cheltuielile nemonetare ale celor aflaţi în căutarea unei slujbe.
La nivelul firmei (al producătorului, deci), problema costului de informaţie al angajării
este similară cu problema costului de oportunitate al alegerii cumpărătorului, cu deosebirea
că, în timp ce firma producătoare este interesată să strângă informaţii despre productivitatea
potenţială a fiecărui nou angajat, consumatorul este interesat să strângă informaţie despre
calitatea şi preţul fiecărui nou produs ce urmează a fi cumpărat. Consumatorii rezolvă această
problemă cumpărând produse ale unor mărci renumite, iar producătorii cumpărând prestigiul
sau reputaţia unor şcoli şi universităţi în privinţa pregătirii profesionale a absolvenţilor, în
ambele cazuri, opţiunea bazându-se pe încredere, până la proba contrarie.
La nivelul persoanelor care solicită angajarea, costurile de informaţie sunt,
preponderent, de natură nemonetară, constând în timpul fizic consumat pentru a cunoaşte
oportunităţile şi formalităţile impuse de ocuparea unei slujbe.
Realităţi şi tendinţe pe piaţa muncii

Analizele empirice ale pieţei muncii, întemeiate pe prelucrarea şi interpretarea unui


imens stoc de date statistice, referitoare la comportamentul diferitelor variabile ale compunerii
acestui spaţiu economic sub aspect structural-funcţional, semnalează anumite adevăruri de
necontestat ce caracterizează diagnoza realităţilor şi prognoza tendinţelor pe diferite
orizonturi de timp predictibile.
Aproape toate ţările s-au confruntat cu modificări structurale esenţiale în configuraţia
fluxurilor forţei de muncă pe sexe, prin creşterea ratei de participare a femeilor pe piaţa
muncii, fapt care se regăseşte şi la nivelul economiei româneşti. La originea acestui fenomen
stau, fireşte, factorii demografici, care reflectă dinamica structurii populaţiei pe sexe şi
mişcarea naturală a populaţiei.
Este, totodată, important să subliniem faptul că, factorilor demografici li se adaugă o
multitudine de factori social-economici, cultural-educaţionali, familiali. dintre cei mai diverşi,
cum ar fi: emanciparea şi dorinţa femeilor de a se realiza pe plan profesional; creşterea
numărului de divorţuri, care le obligă să-şi găsească o slujbă, concomitent cu reducerea
numărului căsătoriilor; costul de oportunitate foarte mic al muncii în gospodăria familială,
comparativ cu mărimea câştigului realizat din munca salariată.
În legatură cu fenomenul creşterii ratei de participare a femeilor în constituirea ofertei
de muncă, explicaţiile şi argumentele se împart în două categorii. Din punctul de vedere
sociologic şi psihosocial, explicaţiile insistă pe modificările ce au loc în distribuirea rolurilor
sociale între bărbaţi şi femei (teoria rolurilor), sau pe alte cauze subadiacente, cum ar fi: (a)
dispariţia familiei tradiţionale alcătuită din mai multe paliere biologice, atât prin
autonomizarea noilor paliere (ca urmare a mariajului), cât şi prin desprinderea de familie a
tinerilor (ca urmare a dobândirii unei calificări profesionale şi deţinerii unei slujbe); (b)
celibatul; (c) divorţialitatea. Explicaţiile economice, făcând, oarecum, abstracţie de aceste
aspecte, în sensul de a le considera un dat social, sunt focalizate, în principal, pe următoarele
cauze care acţionează ca incitament al intrării femeilor pe piaţa muncii: (a) costul de
oportunitate al muncii prestate de către femei în cadrul „producţiei casnice neremunerate” este
mult mai mic decât preţul pieţei pentru acest tip de activitate (salariul de menajeră), iar acesta
este, la rândul său, mult mai mic faţă de salariul de echilibru al celorlalte activităţi
profesionale; (b) creşterea salariilor femeilor şi dispariţia treptată a ecartului dintre nivelurile
de salarizare acordate bărbaţilor pentru activităţi echivalente; (c) creşterea numărului de slujbe
parţiale sau temporare, îndeosebi în sfera serviciilor (sectorul terţiar) şi în comerţ, care se
adresează, preponderent, femeilor; (d) dezvoltarea de-a lungul timpului a unor categorii
ocupaţionale, socio-profesionale din anumite domenii, ramuri, subramuri ale economiei
naţionale: învăţământ, sănătate şi asistenţă socială, activităţi financiar-bancare, comerţ,
turism, hoteluri şi restaurante., care a polarizat formarea şi ocuparea forţei de muncă
feminine. Acest fenomen, deşi înregistrează, prin amploare, persistenţă şi consecinţe, valori
diferite de la o ţară la alta şi de la un interval istoric la altul, este prezent, sub variate forme de
manifestare, în cadrul oricărui areal naţional al pieţei forţei de muncă, fiind un constituent
structural al acestui spaţiu economic, aflat sub impactul evoluţiei diviziunii sociale a muncii
(inter)ramuri şi (intra)ramuri. Astfel, structura pe sexe a populaţiei ocupate în economia
României este marcată de diferenţierea (segmentarea) pe ramuri şi subramuri economice a
pieţei muncii, ponderea femeilor depăşind pe cea a bărbaţilor în comerţ, sănătate, învăţământ,
hoteluri şi restaurante, activităţi bancare şi financiare, precum şi în serviciile de poştă şi
telecomunicaţii.
Detaliind analiza structurii pe sexe a populaţiei ocupate în diferite activităţi ale
economiei naţionale, din perspectiva distribuţiei pe categorii de vârstă, posibilităţile de
interpretare ale mişcării fluxurilor pe piaţa muncii dobândesc noi valenţe economice, întrucât
acestea sunt, pe de o parte, rezultatul politicilor de formare profesională a forţei de muncă, iar
pe de altă parte, rezultatul modificărilor tehnice şi tehnologice ale aparatului productiv, în
domeniul de referinţă.
Studiile empirice care se ocupă cu analiza alcătuirii, succesiunii şi dinamicii
dispozitivelor de vârstă ale vieţii active, în cadrul structurii populaţiei ocupate şi, într-un sens
mai larg, în cadrul relaţiilor acestora cu piaţa forţei de muncă, semnalează, de asemenea că,
dincolo de distribuţia pe sexe, caracterizată de ofensiva forţei de muncă feminine, pieţele
muncii din Europa, ca şi cele din SUA şi Japonia se confruntă cu o remaniere în profunzime,
dacă nu chiar cu un abandon, al modelului ternar de parcurgere a ciclurilor de viaţă. Potrivit
acestuia, vârstele ar trebui parcurse în trei timpi succesivi, fiecare, având, în accepţiunea
acordului sau pactului social dintre generaţii, funcţii bine delimitate: (1) tinerii se formează;
(2) adulţii muncesc; (3) bătrânii au dreptul la odihnă.
Între dispozitivele de intrare şi ieşire se produce cel mai dramatic fenomen social al
pieţei muncii, legat de lipsa instrumentării unei corelaţii structurale şi funcţionale între piaţa
educaţiei şi piaţa muncii, în sensul unei flexibilizări reciproce (prin sistemele de perfecţionare
şi reactualizare a cunoştinţelor profesionale), dar mai ales legat de carieră şi promovare.
Astfel, în politica firmelor privind forţa de muncă (angajare, instruire, promovare), persoanele
care au depăşit vârsta de 45 de ani sunt, de regulă, considerate prea bătrâne pentru a mai fi
promovate sau pentru a mai beneficia de o investiţie în pregătire, succesul în cariera
profesională trebuind, deci, să aibă loc până în 40 - 45 de ani. Tocmai datorită acestei
competiţii dure, patronii sunt interesaţi să recruteze, cu precădere, tineri bine instruiţi, ştiut
fiind că miza realizării carierei în profesiune, într-un termen relativ scurt, îi va face să se
„livreze” total în slujba prosperării firmelor.
În ceea ce priveşte salariaţii care au depăşit vârsta de 55 de ani, aceştia încep să fie
percepuţi, în cadrul managementului organizaţional al firmelor, mai degrabă, drept un
„balast”, decât o resursă profitabilă. Continuarea carierei şi rămânerea în slujbă, fiindu-le,
frecvent, închise, singura lor şansă pare să fie pensionarea înainte de termen, fapt pe care
legislaţiile naţionale îl acceptă cu destulă largheţe. Pe de altă parte, apar numeroase semne de
întrebare, din perspectiva fenomenului obiectiv al îmbătrânirii demografice, cu care se
confruntă toate economiile de piaţă dezvoltate, şi nu numai.
În acest context, instituţiile pieţei educaţiei şi pieţei muncii, cu întregul lor eşafodaj de
politici sociale, vor trebui revizuite de o aşa manieră, încât toate aspectele controversate
referitoare la managementul resurselor umane, de la politicile macrosociale de gestiune a
pieţei muncii până la politicile de gestiune a forţei de muncă la nivel microeconomic, să-şi
redirecţioneze obiectivele şi instrumentele.
În realitate, amploarea şomajului este mai mare, statisticile neluând în calcul numărul
şomerilor cărora le-a expirat termenul pentru acordarea ajutorului de şomaj şi alocaţiei de
sprijin şi care nu şi-au găsit, încă, un loc de muncă.
Judecând după datele statistice care descriu principalele direcţii ale evoluţiei pieţei
muncii în economia de tranziţie, şi anume: (a) scăderea efectivului de salariaţi; (b) persistenţa
şomajului; (c) creşterea numărului de pensionari; (d) insuficienta capacitate a sectorului privat
de absorbţie a forţei de muncă disponibilizate şi, implicit, de contribuţie la formarea
fondurilor de asigurări sociale, se poate lesne constata continua accentuare a erodării
financiare a raportului de susţinere, în condiţiile accelerării reformei economice. Astfel,
potrivit unor analize mai recente efectivul de salariaţi din economie s-a redus, în decursul
anului 1997, cu circa 500 mii persoane, îndeosebi în semestrul II, o dată cu disponibilizările
de personal determinate de restructurarea sau lichidarea unor societăţi comerciale şi regii
autonome. Spre deosebire de anii anteriori, ajustarea forţei de muncă s-a realizat, în principal,
ca rezultat al unui proces de management macro şi nu microeconomic, ale cărui consecinţe în
plan social au fost atenuate prin acordarea de plăţi compensatorii şi asigurarea de facilităţi
celor disponibilizaţi pentru întreprinderea unor activităţi private. Reducerea numărului de
salariaţi s-a caracterizat atât prin amploarea fenomenului (care a afectat circa 5 % din
populaţia civilă activă), cât şi prin manifestarea sa ca tendinţă aproape permanentă, inclusiv în
perioadele favorabile activităţii sezoniere.
Scăderea numărului de salariaţi din economie nu a determinat creşterea în egală
măsură a şomajului, fie datorită ieşirii de pe piaţa forţei de muncă a unor categorii de
persoane, în general cele vârstnice, fie datorită angajării altora în activităţi private,
modificându-şi statutul socio-profesional.
Creşterea numărului de pensionari din sistemul asigurărilor de stat, ca şi a celor
cuprinşi în alte categorii de asigurări sociale, grevează asupra bugetului asigurărilor publice,
deşi nivelul pensiei medii lunare ce revine pe o persoană este, potrivit studiilor de specialitate,
alarmant de neacoperitor, în raport cu oricare scenariu de buget, apreciat la cotele minimale
ale standardului decent de viaţă.
Urmărind datele referitoare la evoluţia cuantumului pensiilor în anii tranziţiei la
economia de piaţă se impune a semnala că, pe lângă eroziunea raportului de susţinere, se
produce un fenomen general de evicţiune a surselor de finanţare, concomitent cu o sărăcire
generală a bugetului persoanelor care trăiesc din pensiile de asigurări sociale şi, implicit, o
evicţiune generală a bugetului menajelor.
În acest context, se pune evident, următoarea întrebare: „Până la ce nivel de
impozitare (salarială) va fi dispusă, în principiu, macrodecizia guvernamentală (axată pe
protecţie socială) să apese pe pedala fiscalităţii în următorii 2 - 3 ani ai reformelor economice,
dat fiind faptul că această povară este, deja, greu de suportat, îndeosebi de către cei ale căror
venituri sunt legate de bugetul de stat ?”
Minimul de trai decent reflectă cheltuielile minime necesare pentru satisfacerea
trebuinţelor minime de consum la un nivel decent, indispensabile asigurării reproducţiei şi
funcţionării forţei de muncă;
Minimul de supravieţuire este ajustat la posibilităţile stadiului actual de dezvoltare a
societăţii de tranziţie, determinat de nivelul de manifestare a crizei economiei naţionale,
reflectând (prin intermediul alunecării dinamicii negative a PIB), incapacitatea economiei
naţionale de acoperire a cererii solvabile a populaţiei cu bunuri şi servicii de consum.

Ocuparea şi şomajul

Spre deosebire de teoriile economice care se dovedesc, uneori, neacoperitoare în


raport cu realitatea economică devenită tot mai complexă, macropoliticile actuale reflectă
extrem de percutant schimbările care s-au produs în ultimele patru decenii în alcătuirea şi
funcţionarea mecanismelor interne ale economiilor naţionale, ca şi în relaţiile acestora
cu mediul extern.
La nivel macroeconomic, prefacerile de profunzime ale macrodeciziei guvernamentale
de creştere şi ocupare rezidă în faptul că o serie de variabile macroeconomice nu mai pot fi
controlate în mod eficient din interiorul sistemului: moneda şi cursul de schimb; creditul şi
dobânda; preţurile materiilor prime, combustibililor şi energiei, petrolului îndeosebi, inflaţia;
cotaţiile bursiere; exporturile de capital care migrează pe pieţe mai atractive; importurile de
bunuri de consum din spaţiile economice care practică preţuri mai mici.
Într-o lume interdependentă, aflată în continuă mişcare şi transformare, guvernele se
află sub incidenţa unor cote sporite de risc şi incertitudine cu privire la demersul lor acţional
asupra economiei. Şi aceasta deoarece ele nu mai pot controla propagarea efectelor de
agregare, activate de aplicarea diverselor instrumente de ajustare macroeconomică, decât cu
costuri sociale foarte mari; ceea ce grevează, în lanţ, asupra deficitului bugetar, datoriei
publice interne şi externe şi, în ultimă instanţă, asupra fiscalităţii, reducând, astfel, ratele de
economisire şi investiţii, iar, în replică, determinând creşterea dobânzilor şi pierderea masivă
a locurilor de muncă.
Interconectarea mondială a reţelelor financiar-bancare şi bursiere, ca şi
întrepătrunderea fluxurilor economice mondiale în termeni fizici, valutari şi monetari, prin
intermediul comerţului exterior, mişcărilor de capital şi speculaţiilor în cadrul tranzacţiilor cu
monedă, au transformat canalele externe ce leagă economiile naţionale, în adevărate vase
comunicante la scară globală. Ca atare, economiile naţionale îşi transmit, direct, propriile lor
distorsiuni şi dezechilibre într-un mod imperfect şi imprevizibil, făcând ca mediul economic
extern al afacerilor să devină un colector de tensiuni economice; pe care, la rândul său, acesta
le retransmite economiilor naţionale, tot atât de imperfect şi imprevizibil, prin mecanismele
pieţei mondiale. În acest context, stabilitatea economică reclamă practicarea unor politici
macroeconomice flexibile, în măsură să gestioneze corect abaterile de la nivelul anticipat al
„fluctuaţiilor controlate” şi să absoarbă şocurile provocate de dezechilibrele structurale şi
conjuncturale dintre cererea agregată (însumând volumul economiilor, impozitele şi
investiţiile totale) şi oferta agregată (însumând investiţiile private şi cheltuielile
guvernamentale). Potrivit modelului de analiză bazat pe curba IS-LM, care evidenţiază,
simultan tipul de echilibru pe piaţa bunurilor (curba IS: investment-saving) şi cel existent pe
piaţa monetară (curba LM: liquidity-money), pot fi identificate mecanismele de transmisie a
efectelor de agregare pe piaţa muncii (ca piaţă derivată) vizând variaţia nivelului ocupării
forţei de muncă şi formarea salariului de echilibru, sub impactul diferitelor constrângeri de tip
keynesian sau al celor generate de anumite politici monetar-financiare şi valutare mai
restrictive sau mai relaxate. Totodată, acest model poate fi extins şi la analiza altor fenomene
economice agregate vizând: inerţialitatea, pragurile economice, efectele economice perverse,
raportul echilibru-dezechilibru, fiabilitatea generală a sistemului şi cea a pieţelor concrete,
fluctuaţiile structurale şi conjuncturale, tactul (măsura) sau ritmurile creşterii/descreşterii,
fenomenul capilarităţii economice şi chiar multiplicarea redundanţei instituţional-legislative,
ca reacţie-răspuns a autorităţilor guvernamentale de identificare a erorilor induse prin stimuli
endogeni şi exogeni.
În al doilea rând, macrodeciziile guvernamentale privind politicile de creştere şi
ocupare, fiind inevitabil legate de accesul la resursele de capital şi diversificarea debuşeelor
pe pieţele externe, sunt constrânse să-şi reconfigureze orientările înspre stimularea
dezvoltării acelor structuri şi substructuri economice în profil de ramură care sunt mai
atractive pentru investiţiile de capital şi pieţele de desfacere. Criteriul avantajului
comparativ de specializare a economiilor naţionale, întemeiat pe înzestrarea proprie cu
resurse naturale şi umane este astfel translatat într-o zonă incertă a pieţei în care accesul la
resurse financiare şi debuşee devine hotărâtor, dar mai puţin controlabil din interior.
În al treilea rând, se constată că cele mai puternice şi durabile performanţe
economice pe plan mondial le-au obţinut acele economii naţionale care au fost mai permisive
la fenomenul de „rotaţie a elitelor”, în sensul că „elitele” din domeniile inovaţiilor tehnice şi
tehnologice au lăsat, să se situeze şi să opereze liber, în avanscena afacerilor, „elitele” din
domeniul managementului. Ca atare, acest top management (de elită) prezent în toate
structurile decizionale, de la managementul guvernamental la managementul muncii, a fost în
măsură să producă transformări radicale în ceea ce priveşte corelaţia dintre instituţiile social-
economice şi inovaţiile organizaţionale (forma, tipul şi dimensiunea firmelor), asigurând o
mai rapidă aplicare şi generalizare a inovaţiilor tehnice şi tehnologice şi o diversificare
substanţială a debuşeelor. Ocuparea şi şomajul şi, în general, politicile de gestiune a pieţei
forţei de muncă reflectă destul de fidel fenomenul de „rotaţie a elitelor” prin aşa-numita
rocadă între masa şi durata şomajului. Pe intervale medii de timp, şomajul structural a
crescut ca amploare, în timp ce durata şomajului a scăzut considerabil.
În al patrulea rând, lipsa de performanţe economice a multor economii naţionale
rezidă în ceea ce specialiştii numesc „încapsulare instituţională”, adică o inerţie sporită a
instituţiilor socio-economice la schimbare, care, datorită rigidităţii lor, nu au permis
manifestarea unor inovaţii organizaţionale radicale, devenind astfel incoerente în difuzarea
noilor principii impuse de procesele reale ale dinamicii economice. Printre altele, aceasta a
condus la apariţia economiei paralele şi la proliferarea foarte rapidă a acestui fenomen, fapt pe
care economiile de tranziţie îl resimt din plin.
În economia reală ţi funcţională, date fiind condiţiile de turbulenţă sistemică
induse de dezordinea reformei, atât la nivel micro, cât şi macroeconomic, şomajul cunoaşte o
multitudine de forme de manifestare.
(a) Şomajul involuntar prezent, în mod inevitabil, în orice sistem economic este
cauzat de discrepanţele inerente ce apar între cererea şi oferta de mână de lucru segmentate în
plan structural şi teritorial, fapt care necesită politici sociale de realocare a resurselor dinspre
anumite regiuni şi ocupaţii înspre altele.
(b) Şomajul voluntar reprezintă o formă specifică de şomaj ce ia naştere prin
intermediul procesului de privatizare şi se manifestă prin faptul că unii salariaţi renunţă la
slujbă în favoarea deschiderii unei afaceri pe cont propriu, considerată mai benefică din
punctul de vedere al câştigurilor individuale, fapt care trebuie încurajat de către politicile
sociale, deoarece acest tip de şomaj este de scurtă durată.
(c) Şomajul natural rezultat din însumarea şomajului voluntar şi involuntar este
considerat a fi acel nivel inevitabil al şomajului faţă de care se apreciază că o economie se află
în starea de ocupare deplină. În expresie relativă este cunoscut sub denumirea de rată naturală
a şomajului. Aceasta diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, studiile empirice
situând-o între 4 şi 6 % în condiţii de relativă stabilitate economică. În economia de tranziţie a
României, rata naturală a şomajului a în registrat valori cuprinse între 8 şi 13,5 % în intervalul
1992 - 1997, devansând rata curentă a şomajului. În literatura economică se face trimiterea că
reducerea ratei curente (efective) a şomajului sub limitele ratei sale naturale, de pildă prin
promovarea unor politici de forţare a creşterii cererii agregate antrenează creşterea ratei
inflaţiei. De aici şi consacrarea termenului: Non Accelerating Inflation Rate of
Unemployment (NAIRU) sintagmă menită să exprime rolul şi importanţa dinamicii ratei
naturale a şomajului, comparativ cu dinamica ratei curente. În cadrul analizelor economice
este pusă în balanţă dilema politicilor guvernamentale în alegerea între două rele: creşterea
şomajului sau creşterea inflaţiei. În acest sens, cel mai cunoscut instrument de analiză este
Curba Philips, trasată într-un sistem rectangular bidimensional care înscrie pe abscisă ratele
anuale ale şomajului şi pe ordonată ratele anuale ale inflaţiei (fig. 18.2).
(d) Şomajul fricţional ia naştere în cadrul fluxului continuu intrări-ieşiri în raport cu
anumite segmente ale pieţei muncii. Acesta este un fenomen de fluctuaţie relativă a forţei de
muncă determinat, pe de o parte de pensionare, iar pe de altă parte de căutările permanente ale
salariaţilor de a găsi slujbe mai bune şi ale firmelor de a angaja personal mai performant
pentru locurile de muncă vacante.
Imperfecţiunile informaţiei şi costurile căutării ofertanţilor şi angajatorilor creează un
interval de aşteptare ce caracterizează în mod diferit durata şomajului fricţional în timp şi
spaţiu. Faţă de această categorie de şomaj, politicile sociale apelează la o mai bună
mediatizare privind locurile vacante prin intermediul agenţiilor guvernamentale, teritoriale,
locale, presă, radio TV., precum şi la serviciile de consiliere a celor aflaţi în căutarea unei
slujbe, inclusiv la sprijinul ONG care se ocupă cu aceste probleme.
(e) Şomajul structural este, în mare parte un şomaj involuntar, dar spre deosebire de
şomajul fricţional, el se datorează, deopotrivă modificărilor ce au loc în configuraţia sau
compoziţia cererii şi a ofertei de mână de lucru, fapt care generează două tipuri de discrepanţe
legate de segmentare: (a) discrepanţe socioprofesionale, atunci când calificările cerute de
locurile de muncă vacante nu coincid cu cele ale ofertanţilor de mână de lucru; (b)
discrepanţe teritorial-geografice, atunci când locurile vacante şi ofertanţii de mână de lucru
se află plasaţi spaţial în locuri diferite.
Un paradox aparent al şomajului structural este că tocmai progresul tehnic, tehnologic
şi ştiinţific şi viteza foarte mare de încorporare a lui în procesul de producţie sunt percepute,
uneori, drept cauze care îl amplifică în termeni de masă, dar îl contractă în termeni de durată,
întrucât pe măsură ce anumite ocupaţii tradiţionale dispar, apar alte locuri de muncă ce
reclamă calificări şi ocupaţii noi. De fapt, aparentul paradox constă în neconcordanţa dintre
ritmurile de înnoire ale producţiei graţie progresului ştiinţei şi tehnicii şi inerţialitatea pieţei
educaţiei, inhibată de conservatorism şi, adesea lipsită de resursele financiare necesare
investiţiei în capitalul uman. Ca atare, politicile sociale de combatere a acestui tip de şomaj
cheltuiesc mai mult pentru reconversia profesională şi mai puţin pentru ceea ce specialiştii
numesc a fi cea de a IV-a revoluţie industrială – revoluţia educaţională a sistemelor de
instruire şi învăţământ.
(f) Şomajul ciclic reprezintă o formă de creştere a ratei şomajului peste rata sa
naturală, fiind cauzat de fluctuaţiile economice, în speţă persistenţa stării de recesiune care
duce la scăderea cererii agregate (şomajul keynesian) şi, îndeosebi, a investiţiilor care
grevează asupra relansării creşterii economice. Există însă şi teorii care pun şomajul ciclic pe
seama discrepanţelor ce apar între ratele anticipate şi cele efective ale inflaţiei, cantonând
încetinirea ritmului creşterii economice în zona contracţiei masei monetare, respectiv în zona
insuficienţei ofertei de bani.
Din punctul de vedere al politicilor sociale care se adresează pieţei muncii, acestea
sunt focalizate pe următoarele instrumente: f.1.) instrumente fiscale: creşterea cheltuielilor
guvernamentale destinate revigorării cererii agregate, care, de regulă amplifică deficitul
bugetar şi, inevitabil, sporeşte fiscalitatea; f.2.) instrumente monetare: creşterea ofertei de
bani şi reducerea ratei dobânzii pentru a atrage punerea în funcţiune a capitalurilor latente
depuse în bănci; f.3.) instrumente ale ofertei: crearea de noi locuri de muncă în sectorul
public; dezvoltarea infrastructurii comunicaţionale; investiţii publice în sănătate, învăţământ,
protecţia mediului; atragerea unor resurse financiare ale sectorului privat din interior şi
exterior în scopul creşterii investiţiilor în zonele defavorizate monoindustriale pentru a
diversifica gama activităţilor economice, combinându-se, astfel, programele de dezvoltare
regională cu cele de reconversie sau recalificare profesională a şomerilor.
În concluzie, economia de tranziţie, comportându-se ca un organism lezat de şocul
shimbării şi-a concentrat, într-un mod aproape natural (firesc), cea mai mare parte a
eforturilor disponibile către suprastimularea sau supraexcitarea structurilor sale cele mai
agresate de acest impact – întreprinderile de stat. Reformele care au urmat, nu au făcut altceva
decât să accentueze sindromul maladiv al „supracompensării” (considerată în termenii legii
entropiei economice), astfel încât, supradoza terapeutică aplicată sectorului proprietăţii
monopoliste de stat (intrinsec deficient) a declanşat un lanţ de contrabalansări ale
dezechilibrelor economice, transferate imperfect şi imprevizibil sectorului privat. Piaţa muncii
s-a transformat, astfel, într-un colector de tensiuni sociale, devenind, la rândul său, un furnizor
constant de instabilitate economică şi politică.

Capitol 7. INFLAŢIA

Inflatia este procesul de crestere semnficativa si persistenta a nivelului preturilor.


Inflatia reprezinta acea stare de dezechilibru economic in care masa monetara existenta in
economie depaseste necesarul real de moneda, ducand la cresterea generalizata a preturilor si
la scaderea puterii de cumparare a banilor.
Nu orice sporire a preturilor inseamna inflatie. Inflatia este, inainte de toate, un
fenomen monetar, fiind legata de excedentul de masa monetara peste nevoile reale ale
economiei, determinate de oferta de bunuri si servicii scazuta.
Procesul inflationist are o istorie indelungata si s-a manifestat de-a lungul timpului cu
intensitati diferite si cu schimbari de sens. Astfel, perioadele in care inflatia s-a manifestat
puternic in viata economica au fost consemnate de catre istorici, prima astfel de mentiune
datind din secolul al III-lea, cand Imperiul Roman de Apus a traversat o grava criza
economica.
Un alt moment istoric care a cunoscut o inflatie de proportii a fost trecerea de la bani
din metale pretioase la cei de hartie. Pe termen lung inflatia este prezenta in orice economie.
Fenomenul nu poate fi controlat in totalitate, si in acelasi timp nu este dezavantajos pentru
toata lumea. Cei care anticipeaza corect evolutia inflatiei pot mereu gasi metode de a se
imbogati, in detrimentul celor care nu o pot anticipa.
Termen larg folosit pretutindeni, inflatia continua sa ramana insuficient conturata.
Procesul inflationist a aparut, este unananim acceptat acest punct de vedere, cu mult inainte ca
stiinta economica. Fiind, anainte de toate un proces monetar, precizarea naturii inflatiei se
poate face in corelatie cu formele istorice pe care le-au imbracat banii.
Initial s-a manifestat sub forma dezvoltarii mascate a monedelor din metale pretioase,
acest proces fiind cunoscut in prezent sub denumirea de inflatie monetaro-baneasca.
Elementele definitorii ale acestei inflatii sunt :separarea continutului nominal al monedelor
metalice (mai mare )de continutul lor real (mai mic); transformarea existentei – aur a monedei
in aparerenta –aur; aglomerarea circulatiei cu monede ieftine fara valoare deplina ; scaderea
puterei de cumparare a monedelor falsificate.
Inflatia banilor de hartie convertibili in aur a fost cea de de-a 2-a forma de inflatie. In
perioada formarii economiei de piata in Europa, tinerele state au fost preucupate de lichidarea
haosului monetar specific epocii feudale tarzii, haos ce atins cote inalte in sec. XVI-lea. S-a
actionat pentru sisteme banesti stabile si o circulatie monetara sanatoasa ( normala ) acestea
bazandu-se pe etalonul aur. Cand banii de hartie inlocuiau realmente aurul monetar, miscarea
semnelor valorii oglindea legile circulatiei banilor – aur cu valoare deplina. De altfel, acestea
puteau fi convertiti liber in aur. Corespunzator, cantitatea banilor de hartie se limitau la aurul
pe care acesti bani il reprezentau in circaulatie. In aceasta situatie, inflatia nu putea sa apara,
ea nu avea baza de desfasurare.
Dar, relativ repede, canalele circulatiei banesti au inceput sa se aglomereze. Intr-o
anumita perioada, acestea s-a datorat insuficientei cantitatii de marfuri aflate in circulatie.
Daca banii de hartie intreceau propria lor masura (daca ei depaseau cantitatea monedelor de
aur cu aceeasi denumire ce ar fi trebui sa circule), acesestia se discreditau in fata agentilor
economici. Scaderea puterii de cumparare a banilor aflati in circulatie antrena crestera
preturilor. Inflatia de acest gen aparea atunci cand cantitatea banilor de hartie aflata in
circulatie o depasea sensibil pe care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar si etalonul
aur (o cantitate de aur ce era asezata la baza unei unitati banesti)
Prabusirea etalonului aur a creat premisele unei noi forme de inflatie –inflatia banilor
de hartie neconvenabil in aur. Acum, existenta functionala a banilor de hartie o absoarbe pe
cea materiala. Ca urmare, in conditiile cand singurile elemente de stabilitate si normalitate
monetara decurg din cursul fortat al banilor si din increderea populatiei in buna lor
functionare, inflatia poate sa apara ca un proces ce “iese” din cadrul normalului monetar, ce
pune in evidenta un excedent de bani.
O asemenea inflatie face obiectul acestui capitol. Aceasta delimitare istorica nu
inseamna nicidecum ca sarcina noastra se simplifica foarte mult. Formele pe care le-a
cunoscut inflatia banilor neconvertibili in aur si a celor neconvertibili in general au fost si sunt
destul de diferite in timp si spatiu. Ele s-au diversificat si mai mult pe seama realitatilor din
tarile foste socialiste. Ca urmare, problema naturii inflatiei ramane actuala si complexa.
Inflatia: reprezinta dezechilibru de ansamblu al economiei care consta in aparitia sau
cresterea discrepantei dintre masa monetara si oferta de bunuri fata de situatia existenta
anterior. Procesul poate fi sesizat prin doua tendinte majore strans legate intre ele: cresterea
generalizata a preturilor si scaderea puterii de cumparare a banilor.
Corelat cu acest concept sunt de interes si urmatoarele concepte:
Deflaţia caracterizează situaţia în care pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii este
mai mare decăt cererea, avănd loc scăderea preţurilor.Este opusul inflaţiei.
Stagflaţia este caracterizată de stagnarea producţiei, fără ca masa monetară să se
micşoreze, accentuându–se dezechilibrul dintre cerere şi ofertă şi fenomenul inflaţie.
Slumpflaţia se caracterizează prin declinul economiei, timp în care producţia
naţională scade iar inflaţia se manifestă cu intensitate ridicată.

Descrierea conceptului

Inflatia este un fenomen si un proces economico-social complex, care a devenit


general si persistent in epoca noastra. Ea se caracterizeaza prin cresterea relativ puternica si
cumulativa a preturilor si deprecierea monetara (reducerea puterii de cumparare a unitatii
monetare) si provine din devansarea puterii de cumparare a consumatorilor fata de cantitatea
de bunuri si servicii puse la dispozitia lor.
Politicile antiinflationiste, de asigurare a unei stabilitati monetare relative, de
mentinere a preturilor in limite rezonabile, pornesc de la premiza asigurarii, simultan, si a
cresterii economice si limitarii somajului. Astazi expansiunea in stabilitate pare un ideal
greu de atins, daca nu imposibil. In atentia factorilor de decizie sta, mai intai, preocuparea
tinerii sub control a procesului inflationist, mentinerii acestuia la o rata redusa, franarea
cresterii masei monetare si a preturilor, concomitent cu realizarea obiectivelor de evitare a
stagnarii si de relansare economica.
Politicile antiinflationiste trebuie sa fie suficient de puternice pentru a combate efectiv
inflatia dar, totodata suficient de suple pentru a nu afecta cresterea economica, de a nu duce la
deflatie si depresiune si accentuarea somajului.
In logica strict cantitativa, deflatia pare a fi remediul inflatiei. Deflatia urmareste
reducerea, blocarea sau temperarea cresterii preturilor prin micsorarea masei banilor in
circulatie. In practica insa, perioada de deflatie este insotita de o slabire a activitatii
economice.
Datorita consecintelor negative, este putin folosita ca reforma monetara si
revalorizarea. Prin revalorizare se urmareste reintoarcerea monezii nationale la paritatea
pierduta si intarirea cursului oficial in raport cu alte monede. In tara noastra revalorizarea a
fost incercata, cu rezultate negative, in perioada anilor 1923-1928. Virgil Madgearu a
considerat o eroare monetara revalorizarea din acea perioada de la noi, deoarece prin
plafonarea emisiunii de moneda, in conditiile tolerarii cresterii preturilor, s-a creat o lipsa de
lichiditate care a franat circulatia marfurilor, creditul si a redus posibilitatiile de procurare a
valutei, ingreunand exporturile, ca urmare a scumpirii monedei noastre pe piata externa.
Revalorizarea a fost practicata, impreuna cu devalorizarea si pentru reglementarea
raporturilor valorice oficiale dintre principalele monede internationale, in functie de raportul
real existent intre puterile lor de cumparare.
Devalorizarea monetara reprezinta reducerea legala a valorii paritare a monedei
nationale ca urmare a deprecierii sale in procesul de desfasurare a activitatii economice.
Experienta practica a aratat ca stabilizarea monetara, oprirea ferma a inflatiei, inclusiv
prin devalorizare, a dat rezultate in general favorabile. Reformele monetare pentru a da
rezultate de durata, trebuie sustinute puternic prin cresterea productiei, asigurarea echilibrului
bugetar, a unei balante comerciale si de plati echilibrate, control riguros al emisiunilor
monetare si al acoperirii lor temeinice
Statul trebuie sa actioneze energic si la timp pentru a frana inflatia, mai ales atunci
cand aceasta tinde sa ia dimensiunile ingrijoratoare a inflatiei galopante. Masurile de
combatere a inflatiei merg, de regula, in sensul invers al cailor care au dus la inflatie si se
bazeaza atat pe instrumente monetare, cat si economice si financiare.
Caile principale de reducere a cererii sunt:
• reducerea cheltuielilor publice
• reducerea cheltuielilor private din fonduri imprumutate
• majorarea impozitului
Bancile reduc creditul acordat intreprinderilor si guvernul ia masuri de reducere a
cheltuielilor. Este era economiilor si dezvoltarii increderii in moneda. J.K. Galbraith observa
ca primele cheltuieli bugetare vizate de austeritate, sunt cele prevazute la capitolele destinate
bunastarii, locuintelor, serviciilor urbane, educatiei si altora de acest fel. In ceea ce priveste
cheltuielile bugetare destinate marilor firme, cele concretizate in cheltuieli militare,., acestea
nu sunt in general afectate. Asupra cererii se poate actiona si prin inghetarea salariilor.
Reducerea creditelor si implicit a investitiilor sunt influentate de majorarea ratei dobanzii. Si
de aceasta data marile firme, care se bazeaza in proportii considerabile pe autofinantare, sunt
putin afectate. Impactul principal, aceste mariri, il au aspra firmelor mici si mijlocii-fermierii,
micii comercianti, micii oameni de afaceri, negustorii.
Majorarea impozitelor afecteaza, de asemenea, in cea mai mare masura, tot firmele
mici; cele mari, controland preturile, transfera asupra societatii majorarile fiscale. Strategia de
combatere a inflatiei prin cerere vizeaza si reducerea cererii si descurajarea consumului unor
produse deficitare, precum si revitalizarea cererii pentru produse ce se pot substitui produselor
deficitare. In aceasta privinta mentionez rolul avut de petrol si implicit de reducere a pretului
la acest produs, de politica de economisire a energiei. Se stie ca in aceasta directie s-a trecut la
crearea si utilizarea de tehnologii mici consumatoare de energie, la introducerea in activitatea
economica pe scara tot mai mare a surselor alternative de energie, precum si la schimbari in
structura productiei si consumului mondial.
Imbunatatirea raportului dintre cerere si oferta, in cadrul pietei unor materii prime si
materiale deficitare, este posibila si prin recuperarea, reciclarea si refolosirea materialelor
continute in deseuri de hartie, sticla, fier otel, zinc.
Micsorarea cererii ramane chiar cand nu contribuie la scaderea preturilor, un factor de
moderare a cresterii lor. In conditiile micsorarii cererii, lupta impotriva inflatiei trece insa prin
o crestere economica mai lenta si prin o presiune asupra costurilor salariale. In toate tarile
industrializate, incetinirea inflatiei, la inceputurile anilor 80, a fost rezultatul acestei
combinari. Micsorarea cererii slabeste influenta cererii asupra activitatii economice si nu
faciliteaza resorbirea somajului. J.M. Albertini exprima insa opinia ca somajul s-ar datora in
proportie mai mica insuficientei cererii si mai mult insuficientei productiei si inadaptarii fortei
de munca. El releva faptul ca in Franta, la aceasta perioada, chiar in timpul inviorarii
economice reducerea proportiilor somajului este limitata, fiind un obiectiv aproape de neatins.
Contra inflatiei prin costuri politica monetara sau politica bugetara sunt considerate
ineficace. Tinand seama ca nu numai revendicarile salariale necorelate cu cresterea
productivitatii muncii, ci si profiturile excesive, marja de beneficii prea ridicata, materiile
prime prea scumpe, pot constitui cauze ale inflatiei prin costuri, toate trebuie luate in
considerare pentru evitarea sau combaterea acestui fenomen. Este foarte natural de a duce o
politica de preturi si de venituri care sa evite distribuirea in economie a unor sporuri de
castiguri superioare celor create prin cresterea productivitatii.
Politica de control a preturilor imbraca atat forme radicale, de blocare a preturilor, cat
si forme mai suple. Uneori este inevitabila recurgerea temporara la blocarea preturilor, pentru
evitarea exploziei preturilor. Un control permanent al preturilor insa, poate afecta
mecanismele pietei, bazate pe concurenta si optiunea consumatorilor, si inlocui logica
economica cu procedee administrative, care conduc la preturi in intregime administrate, cu
efecte negative in ce priveste orientarea productiei si cresterea productivitatii muncii. Politica
inflationista, vizand problema veniturilor, ia mai ales, forma politicii salariale.
Este vorba cum s-a mai aratat, de corelarea salariilor cu cea a productivitatii muncii.
Insa, cum se exprima un economist francez (Pierre Masse), politica veniturilor este clara in
intentiile sale, imprecisa in continutul sau si incerta in procedeele sale. Exista de
asemenea, cauze ale inflatiei in structura economiei si in conditile reale de functionare ale
acesteia. Se poate imputa, inflatia, capacitatii insuficiente a productiei de a raspunde
incitatiilor cererii, precum si dezechilibrelor sectoriale si regionale.
Remediul il constituie o politica de diminuare a acestor disparitati, cresterea
productivitatii muncii in aceste sectoare din urma, in special in sectorul serviciilor care ocupa,
in multe tari, ponderea cea mai mare a populatiei.
Inflatia are si o dimensiune sociologica si psihologica. Cauzele si respectiv, remediile
inflatiei se afla si in comportamentul grupurilor sociale si in anticiparile agentilor economici:
salariati, intreprinzatori. Grupurile sociale pot avea reactii de adaptare sau de refuz, fata de
modificarile economice si nemonetare care se produc. In cazul in care indeplinirea unor
dorinte nu poate fi realizata, poate aparea fenomenul de contestare, exprimat, mai ales, in
revendicarea de venituri suplimentare.
Satisfacerea revendicarilor duce la modificari in repartitia existenta a veniturilor in
societate. Daca acest lucru este acceptat ca just de alte grupuri participante la repartitie,
inflatia poate fi prevenita, dar daca si ele se inscriu cu revendicari, inflatia este inevitabila.
Crestera preturilor insa, anuleaza castigurile obtinute peste surplusul global datorat cresterii
productivitatii muncii.
Reluarea revendicarilor face ca spirala inflationista sa nu se mai opreasca. Cercetarile
economice si sociologice au evidentiat o anumita corelatie intre numarul si amplitudinea
grevelor si inflatiei. Remediul inflatiei trebuie cautat si in consensul social asupra repartitiei
veniturilor si beneficiilor rezultate din cresterea economica.
Combaterea inflatiei presupune si instaurarea unui climat de incredere, de reducere a
incertitudinilor, atat pentru salariati, pentru consumatori in general, cat si pentru
intreprinzatori, preocupati de securitatea firmelor, de mersul afacerilor, de oportunitatea si
eficienta investitiilor. In promovarea si, mai ales, in desfasurarea inflatiei, un rol important il
are, ceea ce se numeste efectul de anticipare, teama de o evolutie defavorabila,
incertitudinea, ceea ce determina agentii economici sa-si ia unele masuri de precautie.
Exista opinia altor autori ca un rol moderator in desfasurarea inflatiei deschise il are
mecanismul de indexare, respectiv legarea marimii nominale a salariilor, a capitalurilor, de
evolutia preturilor, a productiei sau productivitatii muncii. Sunt si opinii opuse, care combat
scara mobila, prezentand ca o incercare de a crea aparente false sau de a fi un remediu
periculos care transforma inflatia curenta in inflatie instalata.
Inflatia este un fenomen produs de reactiile organismului economic la dezechilibrele
existente inlauntrul sau, o forma prin care raporturile si proportiile economice si monetare
cauta sa se echilibreze automat.
Dat fiind faptul ca societatea nu poate trai deasupra posibilitatiilor sale, cererea
globala este adusa, prin cresterea preturilor si erodarea puterii de cumparare a unitatii
monetare, la dimensiuni reale, in concordanta cu marimea efectiva a ofertei globale.
Politicile economice de combatere a inflatiei trebuie sa asigure refacerea echilibrului
economic, in conditii de stabilitate a preturilor, si monetara, luand masuri de crestere a ofertei,
in primul rand prin cresterea productiei, precum si masuri de reducere a cererii la un nivel
rezonabil, evitand, pe cat posibil, in procesul redistribuirii veniturilor, deteriorarea situatiei
economice a grupurilor sociale defavorizate.
Cercetarea economica scoate in relief faptul ca, in prezent, la nivel national, exista o
cvasi-disparitie a mecanismelor spontane de limitare a inflatiei.
Totodata exista preocupari de a gasi modalitati de incorporare a mecanismelor auto-
reglatoare direct la nivelul intreprinderilor, la nivelul unde se formeaza preturile. De
asemenea, ca urmare a intensificarii influentei, in ultimele 2 decenii, a curentelor liberale, in
tarile occidentale, cat si in restul lumii, s-au adoptat masuri de liberalizare a economiei,
accentuarii rolului mecanismelor automate ale pietii in reglarea economiei. Probabil ca aceste
mecanisme vor avea un rol mai mare si in sfera inflatiei, in sensul absorbirii si temperarii
automate, in mai mare masura, a fenomenelor inflationiste. Deocamdata in toate tarile exista
un control central in domeniul monetar si al creditului, precum si programe guvernamentale
de stavilire a inflatiei, statul fiind principalul factor al luptei pentru combaterea inflatiei.

Inflaţia constituie:
• este un dezechilibru major prezent în economia oricărei ţări, reprezentat de o
creştere generalizată a preţurilor şi de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei
naţionale;
• un indicator final, care arată la sfârsit de an fiscal dacă politicile
guvernamentale monetare, fiscale, legislative, alături de politicile Băncii Centrale, se
coordonează şi conduc la o stabilitate a preţurilor de consum.
Termen larg folosit pretutindeni, inflatia continua sa ramana insuficient conturata.
Procesul inflationist a aparut, este unananim acceptat acest punct de vedere, cu mult
inainte ca stiinta economica. Fiind un fenomen deosebit de complex , inflatia se poate masura
si ilustra prin utilizarea simultana a mai multor inidici si indicatori, fiecare din acestia
evidentiind o anumita fateta a inflatiei.
Cei mai importanti sunt:
- diferenta dintre cererea solvabila si oferta reala de marfuri, bunuri si servicii
- indicele general al preturilor
- indicele preturilor de consum
- indicele costului vietii
- scaderea de cumparare a banilor pe piata interna si cea externa
- depasirea de catre masa monetara in circulatie a produsului national
Din punct de vedere al intensitatii intalnim:
• inflatia moderata caracterizata printr-o crestere medie anuala a preturilor si
serviciilor de 3%-4% care duce la deprecierea lenta si progresiva a banilor , fara zguduiri
economice
• inflatia deschisa in care cresterea anuala a preturilor este intre 5% si 10% si este
insotita de cresteri economice mai reduse sau chiar stagnari
• inflatia declarata , in care preturile cresc anual cu 10%-15%
• inflatia galopanta , in care preturile si tarifele cresc annual cu mai mult de 15% ,
provocand mari dezechilibre economice si sociale
• hiperinflatia , forma cea mai periculoasa si excesiva a inflatiei la care preturile
cresc la intervale scurte de timp , antrenand dezechilibre generale in economia nationala
• dezinflatia se manifesta prin incetinirea durabila si autointretinuta a ritmului de
crestere a nivelului general al preturilor
• cresterea economica neinflationista este o inflatie moderata insotita de o crestere
economica mai mare decat inflatia
• cresterea economica inflationista releva un ritm pozitiv de crestere a productiei
nationale , insotit de o rata a inflatiei mai inalta decat cea a dinamicii economice
• stagflatia desemneaza acea situatie din economia in care coexista inflatia cu lipsa
de crestere economica
• slumpflatia sintetizeaza coexistenta inflatiei galopante cu recesiunea economica
Exprimarea absoluta a inflatiei se determina ca diferenta dintre cererea absoluta
nominala si cantitatea reala de bunuri si servicii pe care le pot oferi spre vanzare agentii
economici.
Indiferent de cauza declansarii inflatiei, desfasurarea ei, perpetuarea si agravarea
inflatiei are determinari multifactoriale.In conditiile economiei actuale, inflatia are la baza
factori de ordin economic, monetar socio-politic , de natura interna si externa care actioneaza
simultan si se influienteaza reciproc.

Cauzele inflatiei

Inflatia contemporana reprezinta un dezichilibru structurat monetaro-real, care


exprima existenta in circulatie a unei mase monetare ce depaseste nevoile economiei, fapt ce
antreneaza deprecierea banilor neconvertibili in aur si a celor neconvertibili in general, ca si
cresterea durabila si generalizata a preturilor. In manuale si tratate, cauzele inflatiei sunt
analizate pe rand (dupa principiul caeteris parsibus), fiecare dintre acestea generand o forma
specifica de inflatie.
Indiferent de cauza declansarii inflatiei, desfasurarea ei, perpetuarea si agravarea
inflatiei are determinari multifactoriale.In conditiile economiei actuale, inflatia are la baza
factori de ordin economic, monetar socio-politic, de natura interna si externa care actioneaza
simultan si se influienteaza reciproc.
Emisiunea excesiva de moneda peste oferta reala de bunuri si servicii.
Aceasta atrage dup sine un ”surplus de cerere” si, ca urmare, cresterea ansamblului preturilor.
Marirea preturilor are loc nu prin simpla sporire a cantitatii de bani, ci prin cresterea cereerii
pe care acesta o face posibila. Cresterea masei monetare, insotita de cresterea productiei,
poate conduce la cresterea ratei dobanzii, de aici la cresterea cererii pentru investitii si implicit
la cresterea preturilor.
Excedentul de cerere agregata (inflatie prin cerere) – este un fenomen de
crestere a pretului provocata de o situatie de dezechilibru intre o cerere agregata solvabila
prea mare in raport cu oferta agregata la un anumit pret. In conditii normale , excesul de
cerere stimuleaza marirea productiei. Daca insa cresterea volumului cererii nu determina o
crestere corespunzatoare a productiei, a ofertei, preturile cresc si se manifesta fenomenul
inflational.
Excesul cererii de consum a populatiei poate constitui, uneori , factorul principal al
inflatiei. Cresterea cererii de consum a populatiei pote sa provina dintr-o utilizare excesiva a
economiilor banesti. Ea pote avea ca sursa si cresterea excesiva a salariilor, fara o crestere
corespunzatoare a productiei sau a productivitatii muncii. O alta cauza a inflatiei prin cerere
este excesul cererii guvernamentale peste posibilitatile bugetare curente.Ea apare datorita
cresterii cererii agregate, in conditiile in care oferta agregata ramane in urma cererii sau se
micsoreaza. Cererea agregata poate sa creasca si in conditiile in care masa monetara nu se
modifica.
Acest lucru se poate intampla in mai multe cazuri si anume:
• sporesc veniturile banesti ale populatiei, ducand la marirea puterii de cumparare a
acesteia (in Romania mare parte din banii populatiei provin din afara, deoarece un numar
mare de persoane lucreaza peste granita, insa continua sa trimita bani familiei aflate in tara)
• se diminueaza inclinatia spre economisire
• se extinde creditul de consum (exista o tendinta accentuata de a lua credite, fie pentru
nevoi personale, fie pentru achitizitii imobiliare, de masini)
• are loc cresterea salariilor neinsotita de sporirea rezultatelor muncii
Cresterea costurilor de productie (inflatie prin costuri) – marirea costurilor nu
stimuleaza productia si, ca urmare oferta de marfuri scade, iar preturile cresc. Costurile de
productie se maresc atunci cand remunerarea factorilor de productie creste mai mult decat
productivitatea lor; un loc important, in acest sens, il ocupa sporirea cheltuielilor pentru salarii
neinsotita de o crestere superioara a productivitatii muncii. In acelasi sens, al cresterii
costurilor, actioneaza si marirea preturilor la materii prime, materiale.
Inflatia prin costuri, exprima acea crestere inflationista a preturilor datorata cresterii
elementelor ce intra in preturi (materii prime, salarii, beneficii).
Consecintele inflatiei sunt examinate prin prisma deprecierii monetare:
• consecintele inflatiei sunt receptionate in primul rand de agentii economici
cumparatori
• sub incidenta inflatiei cad economiile agentilor economici diminuandulise
resursele datorita scaderii puterii de cumparare a banilor.
• inflatia ii dezavantajeaza pe creditori
• in timpul inflatiei productia scade
• inflatia elimina o parte din resursele accumulate
• inflatia pune deacord capacitatile de productie cu cerintele sociale reale
• inflatia constituie un factor dezorganizator al oricarei economii nationale
• descurajeaza investitiile productive , de lunga durata
• genereaza si extinde somajul
• afecteaza caderea societatii civile
• accentuiaza deprecierea monedei nationale
Inflatia prin cerere si inflatia prin costuri se pot manifesta simultan. Interdependenta
dintre acestea este pusa in evidenta cu ajutorul instrumrntului spirala inflationista.
(Presupuem ca un grup puternic de interese determina in mod constant cresteri ale costurilor.
Oferta agregata se deplaseaza in mod constant catre stanga. Daca in acelas timp autoritatea
guvernamentala stimuleaza cererea globala pentru a preveni sporirea somajului, cererea
agregata se va deplasa constant catre dreapta. Efectul acestor confruntari de interese se va
concretiza intr-un proces inflationist puternic. Daca deplasarile aratate au amplitudini din ce
in ce mai mari, va rezulta o spirala inflationista cu rate crescande ale preturilor).
Inflatia monetara - se datoreaza introducerii si mentinerii in circulatie a unei mase
monetare excedentare raportata la cantitatea de bunuri si servicii de pe piata.Excedentul de
masa monetara poate fi determinat de:
- emisiunea de moneda
- crearea de moneda scripturala
- controlul insuficient al puterii asupra emisiunii de moneda
- cresterea vitezei de circulatie a banilor
- scaderea increderii in moneda nationala
Inflatia prin oferta - reprezinta dezechilibrul inflationist dintre cerere si oferta este
explicat adeseori prin insuficienta ofertei , prin penuria de bunuri materiale si servicii pe piata.
Pentru combaterea inflatiei factorii de decizie trebuie sa aiba in atentie franarea
cresterii masei monetare si a preturilor , atragerea economiilor banesti si transformarea lor in
capitaluri active , revalorizarea banilor , reducerea cererii agregate , reducerea incertitudinilor
Succesul presupune inglogarea unor astfel de masuri in pachete care sa se completeze cat mai
bine pe termen mediu si lung.
Formele inflaţiei sunt:
• inflaţia târâtoare (liniştită) - presupune creşterea preţurilor până la max. 3%;
• inflaţia moderată - reprezintă creşterea anuală a preţurilor cu 15-30%.
Definiţia inflaţiei moderate a fost propusă de către Rudiger Dornbusch, profesor la MIT şi
Stanley Fischer, primul vice-director executiv al FMI;
• criza inflaţionistă - reprezintă acea perioadă de timp, de cel puţin doi ani, pe
parcursul căreia rata anuală a inflaţiei depăşeşte 40%. Definiţia crizei inflaţioniste a fost
propusă de către Michael Bruno şi William Easterly, economişti la Banca Mondială;
• inflaţia rapidă, când ritmul anual de creştere a preţurilor se apropie de 10%;
• inflaţia galopantă, când creşterea preţurilor depăşeşte 10% anual;
• hiperinflaţia - reprezintă creşterea preţurilor de peste 50% pe lună. Definiţia
hiperinflaţiei a fost formulată pentru prima dată de către Phillip Cagan, professor la Columbia
University, în 1956. Hiperinflaţia începe în luna în care creşterea preţurilor depăşeşte 50% şi
se termină, dacă rata creşterii preţurilor scade sub 50% şi timp de un an se menţine sub acest
nivel. După alţi autori, hiperinflaţia presupune o rată medie anuală de 1.000% şi peste.

Măsurarea inflaţiei

• în mărime absolută - Excedentul de masă monetară peste oferta reală de


mărfuri, care dă naştere la un surplus de cerere absolută nominală ce se traduce prin majorări
ale preţurilor efective;
• în expresie relativă - Este raportul între excedentul sau surplusul de monedă
(respectiv, de cerere)şi oferta reală de bunuri şi servicii, în economie, căruia îi corespunde o
anumită majorare a preţurilor.
In acest context, masurarea inflatiei se realizeaza prin:
• Indicele general al preţurilor IGP;
• Indicele preţurilor de consum IPC;
• Indicele puterii de cumpărare a banilor IPCB.

Măsuri antiinflaţioniste

A) Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată:


- politică monetară riguroasă, de natură să evite excedentul de monedă în economie;
- politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului bugetar, spre
menţinerea la un nivel a cheltuielilor publice, în perioada respectivă, şi spre ridicarea, în
anumite limite, a nivelului impozitelor şi taxelor, care să frâneze creşterea cererii şi a
preţurilor;
- politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la o micşorare
artificială a ratei dobânzii şi la ieftinirea creditului;
B) Măsuri de stimulare a creşterii ofertei:
- o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obţinute prin muncă, prin
care să se evite creşterea costurilor medii;
- creşterea capacităţii de adaptare a aparatului de producţie la cerinţele pieţii;
- stimularea extinderii potenţialului de producţie, prin investiţii de capital în mijloacele
de producţie performante, prin forţa de muncă într-o structură de calificare nouă, inovaţii, prin
creşterea productivităţii factorilor de producţie.

Efectele inflatiei

Inflatia poate fi anticipata sau neanticipata. Daca ea este anticipata, atunci toate
unitatile si agentii economici o prevad si pot obtine o compensatie integrala a acesteia. Intr-un
astfel de caz, inflatia nu va avea urmari importante asupra distributiei venitului si averii in
economie. Inflatia poate fi totusi si neanticipata din urmatoarele trei motive:
• Daca economia in ansamblu esueaza in prezicerea corecta a inflatiei, astfel
incat rata reala a inflatiei depaseste rata expectata;
• Daca anumite unitati economice sau agenti conomici nu reusesc sa anticipeze
corect inflatia, incat solicitari mai mici ale salariilor nominale decat cresterile necesare pentru
a mentine salariile reale;
• Daca o anumita unitate economica sau agenti economici, chiar daca au
prevazut corect inflatia, nu pot obtine o compensare integrala a acestuia.
Cand inflatia este neanticipata, exista un effect de redistribuire: adica unii vor putea
profita, in vreme ce altii vor fi dezavantajati.

Politici antiinflationiste

“Urmarind aducerea inflatiei in limite normale, problemele antiinflationiste trebuie


sa stabileasca si modalitatile trecerii de la stabilire economica monetara la cresterea
aconomica autentica” (Milton Ffriedmann)
Combaterea inflatiei trebuie realizata prin masuri de presiune asupra masei monetare,
prin reducerea acesteia cu ajutorul unor restrictii in domeniul creditului si dobanzii. Inflatia a
fost si a ramas un proces preponderent negativ, un dezechilibru monetar cu efecte de
antrenare in economia reala. Agentii ecnomici sunt preocupati sa evite efectele negative ale
procesului.
Politicile antiinflationiste de asigurare a unei stabilitati monetare relative, de
mentinere a preturilor in limite rezonabile, pornesc simultan de la premiza asigurarii, si a
cresterii economice si limitarii somajului.
In atentia factorilor de decizie sta, mai intai:
• preocuparea tinerii sub control a procesului inflationist
• mentinerea acestuia la o rata redusa
• franarea cresterii masei monetere
• franarea cresterii preturilor.
Politicile antiinflationiste trebuie sa fie suficient de puternice pentru a combate efectiv
inflatia dar totodata suficient de suple pentru a nu afecta cresterea economica, a nu duce la
deflatie, depresiune si la accentuarea somajului.
Statul poate influenta in sensul depasirii inflatiei exercitand masuri antiinflationiste de
ordin strategic sau de ordin tactic.
Politicile antiinflationiste se clasifica dupa mai multe criterii:
A. Dupa intensitatea si sensul procesului
• Politici de lupta cu criza inflationista
• Politici de prevenire a hiperinflatiei si de mentinere a inflatiei moderate sub
controlul factorilor responsabili
B. Dupa doctrina social-eonomica ce sta la baza lor
• Politicile de combatere a inflatiei de control a cererii agregate
• Politici de stimulare a ofertei agregate
C. Dupa metodele si instrumentele folosite
Politicile cererii agregate se deruleaza cu folosirea preponderenta fie a instrumentelor
fiscale, fie a celor monetare.
Politicile fiscale de combatere a inflatiei presupun modificarea cheltuielilor publice
si/sau a veniturilor din impozite si taxe. Cererea agregata poate fi redusa prin diminuarea si
temporizarea cheltuielilor guvernamentale sau prin ridicarea nivelului impozitelor si taxelor.
Politicile monetare se bazeaza fie pe modificarea ofertei de moneda, fie pe cea a ratei
dobanzii.
Deoarece consecintele fenomenului inflationist sunt negative este evident ca in
politicile guvernamentele obiectivele de combatere a inflatiei vor fi prioritare, cu atat mai
mult cu cat ea afecteaza intreaga populatie a tarii.
“Pentru a invinge inflatia-spune profesorul Michel Didier-trebuie deci usurate
sarcinile intreprinderilor si favorizata productivitatea.”
Masuri de ordin strategic
1. diminuarea cererii, stimularea dezvoltarii productiei de marfuri de consum si
de servicii, modificandu-se structura economiei nationale, ridicandu-se eficienta economica.
Caile principale de reducere a cererii sunt:
• reducerea cheltuielilor publice
• reducerea cheltuielilor private din fonduri imprumutate
• majorarea impozitului
In conditiile micsorarii cererii, lupta impotriva inflatiei trece insa printr-o presiune
asupra costurilor salariale.
2. aplicarea unei politici monetare juste de lunga durata, orientata spre franarea
cresterii masei monetare si a preturilor si insotita de procesele de etapizare a economie, de
demonopolizare si de extindere a infrastructurii de piata
3. reducerea deficitului bugetar, care se poate realiza pe doua cai:
• pe calea micsorarii cheltuialilor publice
• pe calea majorarii impozitilor
Masuri de ordin tactic
1. marirea continua a volumului ofertei pe baza aplicarii unui sistem de
impozitare favorabil producatorilor:
• crearea de conditii normale pentru realizarea bunurilor si sviciilor
• acordarea de subventii intreprinzatorilor..
2. privatizatrea proprietatii de stat, ceea ce ar contribui la procurarea de actiuni in
intreprinderile private si la realizarea cererii
3. marirea dobanzii pentru depunerile banesti ale populatiei in casele de
economii, dobanda care nu trebuie sa fie mai mica decat ritmul de crestere al preturilor
4. majorarea volumului marfurilor de comsum de import, ceea ce ar frana in mare
masura inflatia.
5. realizarea reformei banesti si stoparea devalorizarii monetare.

Implicatii economice, politice si sociale

Consecinţele inflaţiei sunt: Inflatia ca stare de dezechilibru economic este


preponderent negativa, avand numeroase consecinte asupra populatei, agentilor economici si
asupra mersului de ansamblu al economiei.
scăderea puterii de cumpărare a populaţiei;
redistribuirea veniturilor şi avuţiei;
este stimulata inclinatia spre consum şi este descurajată înclinaţia spre economisire;
inflaţia avantajează debitorii (in moneda naţională); rata dobânzii este influenţată de
rata inflaţiei.
’fuga’ de lichiditati si preferinta pentru plasarea disponibilitatilor banesti in bunuri
durabile neproductive
Examinate prin prisma deprecierii monetare consecintele inflatiei:
• sunt receptionate in primul rand de agentii economici cumparatori
• sub incidenta inflatiei cad economiile agentilor economici diminuandulise
resursele datorita scaderii puterii de cumparare a banilor.
• inflatia ii dezavantajeaza pe creditori
• in timpul inflatiei productia scade
• inflatia elimina o parte din resursele accumulate
• inflatia pune deacord capacitatile de productie cu cerintele sociale reale
• inflatia constituie un factor dezorganizator al oricarei economii nationale
• descurajeaza investitiile productive , de lunga durata
• genereaza si extinde somajul
• afecteaza caderea societatii civile
• accentuiaza deprecierea monedei nationale

Pentr combaterea inflatiei factorii de decizie trebuie sa aiba in atentie franarea cresterii
masei monetare si a preturilor, atragerea economiilor banesti si transformarea lor in capitaluri
active, revalorizarea banilor, reducerea cererii agregate, reducerea incertitudinilor. Succesul
presupune inglogarea unor astfel de masuri in pachete care sa se completeze cat mai bine pe
termen mediu si lung.
Capitol 8. ECONOMIA MONDIALĂ ŞI CIRCUITUL
ECONOMIC MONDIAL

Datorita adancirii si amplificarii interdependentelor economice internationale, precum


si datorita tendintelor puternice spre globalizare procesul creşterii şi dezvoltării economice în
orice ţară a lumii si programul economic-social al fiecărui popor sunt puternic condiţionate de
amploarea şi eficienţa participării la raporturile economice internaţionale, de amploarea şi
eficienţa schimbului de activităţi cu toate statele lumii.

Economia mondială şi trăsăturile economiei mondiale contemporane

Economia mondială poate fi definită ca fiind ansamblul economiilor naţionale aflate


în relaţii economice interdependente, generate de participarea fiecărei ţări la diviziunea
internaţională a muncii şi la circuitul economic mondial, în condiţiile unei anumite ordini
internaţionale existente în fiecare etapă dată.
Desemenea se poate spune ca economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului
reciproc de activităţi dintre state când, în virtutea diviziunii internaţionale a muncii, este
implicată, în mod obiectiv, la acest schimb o parte importantă a agenţilor economici de pe
glob.
Economia mondială, ca sistem, s-a format în decursul unui proces istoric îndelungat şi
complex. Există o serie de trăsături esentiale, care decurg din caracteristicile economiiilor
nationale, din relatiile ce se stabilesc între acestea, printre care putem aminti:
- eterogenitatea;
- unicitatea;
- existenta mai multor centre de putere economică şi polarizarea puterii;
- interdependenta componentelor sale;
- dinamismul şi diversitatea formelor de manifestare;
- integrarea nivelurilor de dezvoltare
Se poate spune ca economia mondială este un sistem închegat, interdependent, ale
cărui componente se manifestă prin intermediul fluxurilor comerciale, financiare, tehnologice,
de cooperare economică şi tehnico ştiinţifică internaţională şi prin instituţiile care asigură
vigoarea şi ordinea internaţională. Baza tuturor acestor fluxuri o reprezintă diviziunea
internaţională a muncii, respectiv ansamblul de relaţii care se formează şi există între state
în procesul specializării internaţionale, a distribuirii forţelor de producţie şi activităţilor
lucrative în spaţiul economic şi confruntarea lor pe piaţa mondială. Un factor cu rol aparte la
formarea economiei mondiale l-a reprezentat generalizarea primei revoluţii industriale,
respectiv "perioada marii industrii maşiniste" (sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul
secolului al XIX-lea), care a permis cristalizarea diviziunii internaţionale a muncii, creşterea
productivităţii muncii şi, implicit, amplificarea considerabilă a schimbului de mărfuri între
ţări.
Odată cu afirmarea diviziunii mondiale a muncii, se poate vorbi despre o "explozie" a
schimbului reciproc de activităţi dintre state şi dintre agenţi economici din ţări diferite, care
capătă o dimensiune mondială. În consecinţă, spre sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al
XX-lea, structurile economiei mondiale erau create.
Principalele componente ale economiei mondiale sunt reprezentate, în
interdependenţa lor, de:
- economiile naţionale, ca verigi de bază; diviziunea internaţională a muncii;
- piaţa mondială;
- relaţiile economice internaţionale;
- circuitul economic mondial;
- organismele şi organizaţiile economice internaţionale şi societăţile transnaţionale.
Economia mondială şi-a creat, în procesul funcţionării sale, mecanisme, norme
juridice şi instituţii cu caracter naţional, regional sau cu vocaţie universală, pe baza cărora
aceste relaţii se desfăşoară. Evoluţia ei este influenţată de procesele care au loc pe plan intern,
de gradul şi modul în care fiecare economie naţională participă la ansamblul relaţiilor
economice internaţionale prin specializare în cadrul diviziunii internaţionale a muncii.
Economia mondială contemporană are următoarele caracteristici fundamentale:
a) Celulele de bază sunt economiile naţionale, cu numeroase particularităţi de la o ţara
la alta. Ele joacă rolul de factor determinant al înfăptuirii diviziunii internaţionale a muncii, al
amplificării relaţiilor economice internaţionale şi al circuitului economic mondial, al căror
evoluţie determină însăşi dinamica de ansamblu a economiei mondiale;
b) S-a accentuat şi s-a amplificat caracterul global, atotcuprinzător, la scară planetară,
al subsistemelor de bază ale economiei mondiale;
c) Se afirmă puternic caracterul unitar, prin interrelaţii dintre subsistemele
componente ale economiei mondiale;
d) Conţinutul eterogen al economiei mondiale contemporane, este determinat, în
primul rând de marea diversitate a economiilor nationale care o alcătuiesc, care se deosebesc
între ele din punctul de vedere al dimensiunilor pietei interne şi al potentialului economic,
prin nivelul de dezvoltare, prin structurile interne productive şi sociale, prin specificul
consumului şi prin gradul de participare la economia mondială.
O parte dintre aceste caracteristici derivă din factorii natural-geografici, altele sunt
rezultatul conditiilor economice, tehnice, sociale, culturale, politice, istorice, în care s-au
format, s-au dezvoltat şi evoluează astăzi tările analizate.
e) Pe parcursul dezvoltării sale au apărut şi apar contradicţii care trebuie rezolvate
având în vedere interesele tuturor ţărilor şi nu de pe poziţii de forţă;
f) Interdependenţele economice dintre state care se află la baza existenţei şi
funcţionării economiei mondiale devin tot mai profunde şi tot mai diversificate.
Factorii obiectivi şi subiectivi, care au stat la baza formării acestor interdependenţe
sunt:
1. diviziunea internaţională a muncii;
2. ponderea exportului şi a importului în crearea produsului intern brut, ceea ce
exprimă deschiderea economiilor naţionale către exterior;
3. dezvoltarea tehnicii şi a tehnologiilor şi diversificarea gradului de aplicare a
acestora în economie;
4. nivelul şi evoluţia preţurilor pe pieţele mondiale;
5. gradul de dezvoltare şi de diversificare a schimburilor şi fluxurilor economice;
6. mutaţiile survenite în raporturile de putere economică;
7. factori politici, sociali, culturali
In consecinţă, ca un sistem complex, existând şi funcţionând pe baza unor
interdependenţe economice ample şi tot mai profunde, economia mondială este unică.
Unicitatea economiei mondiale decurge, în primul rând, din rolul pe care îl au factorii
fundamentali de producţie, ştiinţa şi tehnologia, gestiunea eficientă a resurselor, pentru
satisfacerea trebuinţelor fundamentale ale omenirii.
Economiile naţionale, statele independente şi suverane, ca verigi de bază ale
economiei mondiale, reprezintă principalii "poli" ai vieţii economice internaţionale, ai
procesului de adâncire a interdependenţelor economice internaţionale. Fiecare economie
naţională reprezintă ansamblul de resurse naturale şi umane, de activităţi productive şi
servicii, de schimb, constituite ca ramuri, sectoare sau domenii de activitate social-
economică pe un anumit teritoriu naţional şi a cărui dezvoltare este indispensabil legată de
adâncirea diviziunii sociale a muncii, de progresul tehnic.
Legăturile dintre economiile naţionale pot fi sintetizate astfel:
a) Economiile naţionale se deosebesc între ele prin înzestrare diferită cu factori de
producţie. Acest lucru datorită faptului că unele ţări au o ofertă elastică de forţă de muncă
slab calificată, altele dispun de capital fizic sau uman, căci fiecare ţară se specializează în
cadrul ramurilor şi subramurilor în producţia acelor bunuri şi servicii unde sunt folosiţi
intensiv factorii de producţie existenţi într-o formă abundentă şi deci, sunt relativi mai ieftini;
b) Înzestrarea cu factori a unei economii naţionale nu este dată pentru totdeauna, ci
este dinamică, evoluează în anumite limite (de exemplu, creşterea înzestrării cu capital uman
prin eforturi sporite pentru educarea şi pregătirea forţei de muncă sau a gradului de înzestrare
cu capital fizic prin intensificarea procesului investiţional);
c) Diferenţele în înzestrarea cu factori se pot compensa prin migraţia factorilor, dar cu
condiţia ca aceştia să fie suficient de mobili. O premisă pentru mobilitatea factorilor este ca o
ţară să ofere condiţii suficient de atractive pentru a atrage factorii de producţie deficitari.
Datorită faptului că, în lumea contemporană, există aproape 200 de state şi teritorii
independente, viaţa economică se desfăşoară în condiţii extrem de diferite, incluzând aici
populaţia, condiţii pedoclimaterice, bogăţiile solului şi subsolului, nivelul dezvoltării, forme
de organizare social-statală.
Afirmarea naţiunilor şi statelor este condiţionată de participarea lor la diviziunea
internaţională a muncii şi la circuitul economic mondial pe baze reciproc avantajoase. Deci,
intensificarea raporturilor economice internaţionale nu se opune dezvoltării suverane a
economiei naţionale.
Relaţiile economice internaţionale sunt relaţiile prin care se materializează legăturile
dintre economiile naţionale în sfera circulaţiei mărfurilor, forţei de muncă, a serviciilor şi
capitalului. Ele au evoluat în raport cu caracterul şi gradul de adâncire a diviziunii
internaţionale a muncii şi pe măsura formării şi dezvoltării pieţei mondiale.

Diviziunea internaţională a muncii şi piaţa mondială.

Diviziunea internaţională a muncii reprezintă, alături de economiile naţionale, unul


din elementele constitutive de bază ale afirmării şi evoluţiei economiei mondiale, premisa şi
suportul acestora.
De asemenea diviziunea internaţională a muncii exprimă relaţiile care se stabilesc
între economiile naţionale cu privire la activităţile economice pe care le desfăşoară fiecare
dintre ele şi arată modul de înserare, poziţia şi locul fiecărei ţări în economia mondială.
Ea reflectă procesul istoric de specializare a ţărilor lumii în producţia şi
comercializarea pe piaţa mondială a unor bunuri economice pentru care ele deţin un avantaj.
Astfel diviziunea internaţională a muncii nu este altceva decât expresia tendinţelor de
specializare internaţională, ca bază a participării ţărilor la circuitul economic mondial.
Tendinţa ei istorică este de adâncire continuă, ca efect al progresului tehnico-ştiinţific, al
dezvoltării forţelor de producţie.
Specializarea internaţională a economiei fiecărei ţări are ca scop adaptarea
potenţialului economic naţional, a economiei de piaţă internă, la cerinţele pieţei mondiale, în
condiţii de eficienţă.
Principalii factori care determină specializarea internaţională a economiilor naţionale
sunt:
• condiţiile naturale, care pot favoriza un anumit fel de producţie (cafea, citrice,
grâu);
• mărimea teritoriului şi a populaţiei, dimensiunile pieţei interne, căci ţările au un
potenţial diferit şi implicit posibilităţi diferite de a se specializa în producţie;
• nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare, inclusiv calificarea
forţei de muncă, disponibilităţile de capital;
• tradiţiile economice, care pot favoriza sau defavoriza specializarea în producţia
de un anumit fel;
• factori extraeconomici (războaie, asuprirea colonială, menţinerea unor
mentalităţi anacronice).
În actuala diviziune internaţională a muncii există ţări cu grade diferite de specializare
internaţională. În partea superioară a ierarhiei ţărilor lumii se află grupul statelor care se
bazează pe tehnica modernă, care au o specializare internaţională de înaltă eficienţă, ceea ce
le permite să deţină o pondere mare în totalul exporturilor mondiale. La polul celălalt, se află
ţările slab dezvoltate, a căror specializare internaţională este unilaterală şi care deţin o
pondere mică în PNB însumat şi în exporturile mondiale. Între ele, se află ţările în curs de
dezvoltare şi cele cu nivel mediu de dezvoltare, căci specializarea internaţională, în esenţă,
reflectă potenţialul economic al statelor.
Diviziunea internaţională a muncii a înregistrat importante mutaţii în timp datorită
acţiunii multor factori de ordin economic, tehnico-ştiinţifici, demografici, sociali, politici.
În prezent, în cadrul diviziunii internaţionale muncii se manifestă următoarele tipuri de
specializare internaţională, care se intercondiţionează:
a) Specializarea intersectorială a producţiei şi exportului, adică sub forma
agricultură-industrie şi extracţie-prelucrare. Acest tip de diviziune internaţională a muncii,
denumit şi tip vertical de specializare, este caracterizat prin deosebiri fundamentale în funcţie
de gradul de valorificare economică a factorilor de producţie şi prin efectul care derivă din
aceasta pe planul schimburilor economice externe - avantajos pentru ţările industrializate şi
dezavantajos pentru ţările slab dezvoltate.
Acest tip de specializare intersectorială cunoaşte, la rândul său, o gamă largă de
variante / forme: materii prime minerale - produse prelucrate, produse agroalimentare -
produse prelucrate, materii prime minerale - produse agroalimentare, servicii - produse de
bază / prelucrate.
Modelul de schimburi materii prime minerale - produse prelucrate este cel care mult
timp a fost caracteristic raporturilor economice dintre ţările în curs de dezvoltare şi statele
avansate economic. Acest tip de specializare are două variante: prima, unde materiile prime
minerale ocupă un loc preponderent în exporturile ţărilor în curs de dezvoltare, iar produsele
prelucrate sunt obiecte de consum; a doua variantă a acestui model este cea care reflectă
participarea ţărilor dezvoltate la exportul unor materii prime sau semifabricate. Datorită crizei
energetice şi de materii prime de la mijlocul anilor '70 şi celor două şocuri petroliere, în ţările
dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre produsele de bază şi o intensificare a
coeficientului de corelaţie între creşterea industriei prelucrătoare şi cea a industriei extractive.
Un model relativ nou al specializării intersectoriale şi care se va impune în continuare
este cel al materii prime minerale - produse agroalimentare. Este cunoscut faptul că unele
state posesoare de resurse minerale întâmpină dificultăţi în aprovizionarea populaţiei cu
produse agroalimentare, în vreme ce alte state, care dispun de asemenea produse sau le pot
obţine prin dezvoltarea producţiei, se confruntă cu consecinţele lipsei de energie şi de materii
prime.
O altă variantă a specializării intersectoriale o reprezintă modelul servicii - produse de
bază / prelucrate, cunoscut de unele ţări ca: Anglia, Grecia, Spania, Portugalia. Serviciile de
transport maritime, de credit, bancare sau cele de asigurări au constituit mereu surse
importante de venit pentru Anglia. Flota comercială a Greciei i-a consacrat pe armatorii greci.
b) Specializarea interramuri, reprezinta specializarea intre ramuri industriale
prelucrătoare cum ar fi: maşini şi utilaje - produse chimice, produse chimice - bunuri
industriale de consum, bunuri industriale de consum - maşini şi utilaje. Aceste trei ramuri ale
industriei prelucrătoare sunt cele mai dinamice segmente ale producţiei şi exportului mondial
de produse finite.
Acest tip de specializare se realizează, de regulă, între ţări care se află în poziţie
simetrică unele faţă de altele atât în ceea ce priveşte sectoarele economice, cât şi în ceea ce
priveşte ramurile şi subramurile industriale. Extinderea şi diversificarea cerinţelor de consum,
precum şi a exigenţelor crescânde ale eficienţei economice a producţiei şi exportului impun
statelor o dezvoltare complexă a industriei prelucrătoare şi, în acelaşi timp, adâncirea
specializării interramuri.
c) Specializarea intraramură, care se prezintă sub multiple variante, cum ar fi:
specializare maşini - maşini, produse chimice - produse chimice, textile - textile, produse
electrotehnice-produse electrotehnice. În cadrul său, partenerii schimbă produse ale aceloraşi
ramuri şi subramuri prelucrătoare, aceste produse deosebindu-se unele de altele prin
tipodimensiuni, gabarite, profile, caracteristici de funcţionalitate în raport cu mediul de
exploatare, procedee tehnologice, estetică. Se remarcă astfel preponderent în exporturile
ţărilor în curs de dezvoltare, iar produsele prelucrate sunt obiecte de consum; a doua variantă
a acestui model este cea care reflectă participarea ţărilor dezvoltate la exportul unor materii
prime sau semifabricate. Datorită crizei energetice şi de materii prime de la mijlocul anilor '70
şi celor două şocuri petroliere, în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre
produsele de bază şi o intensificare a coeficientului de corelaţie între creşterea industriei
prelucrătoare şi cea a industriei extractive.
Un model relativ nou al specializării intersectoriale şi care se va impune în continuare
este cel al materii prime minerale - produse agroalimentare. Este cunoscut faptul că unele
state posesoare de resurse minerale întâmpină dificultăţi în aprovizionarea populaţiei cu
produse agroalimentare, în vreme ce alte state, care dispun de asemenea produse sau le pot
obţine prin dezvoltarea producţiei, se confruntă cu consecinţele lipsei de energie şi de materii
prime.
O altă variantă a specializării intersectoriale o reprezintă modelul servicii - produse de
bază / prelucrate, cunoscut de unele ţări ca: Anglia Grecia, Spania, Portugalia. Serviciile de
transport maritime, de credit, bancare sau cele de asigurări au constituit mereu surse
importante de venit pentru Anglia. Flota comercială a Greciei i-a consacrat pe armatorii greci.
b) Specializarea interramuri, reprezinta specializarea intre ramuri industriale
prelucrătoare cum ar fi: maşini şi utilaje - produse chimice, produse chimice - bunuri
industriale de consum, bunuri industriale de consum - maşini şi utilaje. Aceste trei ramuri ale
industriei prelucrătoare sunt cele mai dinamice segmente ale producţiei şi exportului mondial
de produse finite.
Acest tip de specializare se realizează, de regulă, între ţări care se află în poziţie
simetrică unele faţă de altele atât în ceea ce priveşte sectoarele economice, cât şi în ceea ce
priveşte ramurile şi subramurile industriale. Extinderea şi diversificarea cerinţelor de consum,
precum şi a exigenţelor crescânde ale eficienţei economice a producţiei şi exportului impun
statelor o dezvoltare complexă a industriei prelucrătoare şi, în acelaşi timp, adâncirea
specializării interramuri.
c) Specializarea intraramură, care se prezintă sub multiple variante, cum ar fi:
specializare maşini - maşini, produse chimice - produse chimice, textile - textile, produse
electrotehnice-produse electrotehnice. În cadrul său, partenerii schimbă produse ale aceloraşi
ramuri şi subramuri prelucrătoare, aceste produse deosebindu-se unele de altele prin
tipodimensiuni, gabarite, profile, caracteristici de funcţionalitate în raport cu mediul de
exploatare, procedee tehnologice, estetică. Se remarcă astfel schimbul reciproc de calculatoare
între firmele din ţările dezvoltate, produse care se deosebesc, însă, prin capacitatea lor de
prelucrare, generaţia tehnologică.
d) Specializarea organologică, adică structurarea producţiei pe verticală, pe faze ale
procesului de fabricaţie şi respectiv pe părţi componente ale produselor complexe.
Standardizarea şi tipizarea modulelor componente permit producţia lor în serie mare, prin
robotizarea şi diversificarea produselor finite, prin asamblarea lor (subansamble, produs finit
şi subansamble - subansamble).
e) Specializarea tehnologică, reprezinta tipul de specializare in care partenerii fac
schimburi de rezultate ale cercetării tehnico-ştiinţifice, ajungându-se, astfel, la comerţul cu
brevete, licenţe, know-how, la cooperarea în domeniul cercetării, asimilării şi comercializării
unor produse la care creativitatea tehnico-ştiinţifică este substanţa schimburilor economice.
De exemplu, licenţe şi / sau know-how, licenţă - subansamble, licenţă - produs finit.
Diviziunea internaţională a muncii a fost caracterizată, dintotdeauna, de asimetrii şi
dezechilibre; în prezent se manifestă tendinţa de împărţire a lumii în ţări producătoare şi
exportatoare de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnologii noi şi ţări producătoare şi exportatoare de
bunuri materiale.
Adâncirea diviziunii internaţionale a muncii şi formele concrete pe care le-a îmbrăcat
au depins şi depind de nivelul de dezvoltare economică şi, în primul rând, de dezvoltarea
industrială a statelor lumii.
În perioada postbelică, un factor a cărui influenţă pe termen lung asupra diviziunii
internaţionale a muncii şi care se va resimţi şi în viitor, este abolirea imperiilor coloniale şi
apariţia pe harta politică a lumii a cca 100 de noi state suverane. Înlăturarea dominaţiei
economice străine din ţările în curs de dezvoltare, trecerea în patrimoniul naţional a bogăţiilor
de care dispun acestea, intensificarea procesului lor de industrializare, pe baza tehnicii
moderne, concomitent cu înlăturarea specializării economice unilaterale ce le-a fost impusă de
fostele metropole, dezvoltarea de sine stătătoare a acestora, fără ingerinţele altor state, toate
acestea vor exercita o influenţă pozitivă asupra diviziunii internaţionale a muncii şi, implicit,
în direcţia atenuării decalajul celor care separă aceste state de cele puternic dezvoltate.
De asemenea, un alt factor al dinamizării diviziunii internaţionale a muncii şi a
comerţului internaţional cu implicaţii comune, dar şi specifice pentru fiecare componentă a
economiei mondiale, este revoluţia ştiinţifică şi tehnologică. Extinderea diviziunii
internaţionale a muncii de tip industrial, pe deplin echitabilă, sub influenţa revoluţiei tehnico-
ştiinţifice contemporane, reclamă dezvoltarea economică multilaterală a economiilor ţărilor
lumii, crearea unei industrii moderne, diversificate în fiecare ţară, pe baza eforturilor proprii -
ca factor primordial - şi a unei largi colaborări internaţionale, dezvoltarea puternică a
celorlalte ramuri ale economiei.
Revoluţia tehnico-ştiinţifică a determinat, în acelaşi timp, o asemenea creştere a
nivelului tehnic, a complexităţii şi diversificării producţiei în general, a industriilor de vârf în
special (construcţii de maşini, electrotehnică, electronică, chimie), încât organizarea în fiecare
ţară a producţiei tuturor tipurilor de produse (din toate ramurile şi subramurile industriei, care
se găsesc într-un permanent proces de modernizare şi diversificare) a devenit practic
imposibilă şi în acelaşi timp ineficientă din punct de vedere economic chiar şi pentru cele mai
dezvoltate ţări. Astfel, revoluţia tehnico-ştiinţifică a determinat o accentuare a
interdependenţelor economice dintre state (consecinţă a adâncirii diviziunii internaţionale a
muncii) şi a impus, în mod obiectiv, o largă specializare şi cooperare cu implicaţii directe nu
numai asupra structurii economiei mondiale, ci şi asupra comerţului internaţional sub toate
aspectele sale.
Specializarea internaţională a statelor lumii, determinată de diviziunea mondială a
muncii, are la bază criteriul de eficienţă economică. Fiecare ţară îşi orientează specializarea
producţiei în raporturilor cu celelalte economii naţionale, având în vedere înzestrarea cu
factori de producţie, gradul de abundenţă a unor resurse de care dispune, nivelul
productivităţii factorilor de producţie şi al costurilor comparativ cu performanţele realizate pe
plan internaţional. Se urmăreşte astfel, ca mărfurile oferite la export să fie competitive şi, în
consecinţă, schimburile realizate să fie eficiente.
Având în vedere însemnătatea teoretică şi practică a specializării internaţionale, în
gândirea economică au fost formulate mai multe criterii de specializarea internaţională,
cele mai semnificative fiind:
1) criteriul avantajului absolut, analizat de către A. Smith, criteriu conform căruia
fiecare ţară se specializează în producţia acelor mărfuri ale căror costuri sunt absolut mai mici
comparativ cu străinătatea;
2) criteriul avantajului relativ, elaborat de către D. Ricardo, criteriu cunoscut şi sub
denumirea "teoria costurilor comparative", care recomandă specializarea ţărilor în activităţile
pentru care dispun de cel mai mare avantaj comparativ sau, la limită, de cel mai mic
dezavantaj (inferioritate) comparativ faţă de partenerul extern. Superioritatea sau inferioritatea
comparativă se exprimă prin costuri comparative. Acestea se calculează prin raportarea
costurilor pentru un anumit produs din diferite ţări;
3) criteriul dotării cu factori de producţie, elaborat de economiştii suedezi E.
Heckscher şi B. Ohlin şi americanul P. Samuelson, presupune specializarea ţărilor lumii în
producţia acelor bunuri a căror fabricaţie necesită factori d producţie abundenţi în ţara
respectivă. Această teorie, numită prescurtat teoria HOS, constituie şi azi un punct de referire
în teoria comerţului internaţional. Dar, paralel cu aceasta, teoria neoclasică a dezvoltat o altă
interpretare, conform căreia comerţul internaţional este generat de intersecţia a trei elemente
fundamentale:
a) dotarea cu factori de producţie;
b) gustul consumatorului;
c) tehnologiile de producţie;
4) criteriul productivităţii aferente elaborat de către economistul român Mihail
Manoilescu. Pornind de la principiul productivităţii aferente sau comparate a factorilor de
producţie, Manoilescu recomandă ţărilor agrare sau celor mai puţin dezvoltate industrial, să
dezvolte pentru export acele ramuri şi acele produse care au o productivitate ce depăşeşte
nivelul mediu mondial al productivităţii factorilor de producţie respectivi. În condiţiile
exportului unor produse cu o productivitate a factorilor de producţie respectivi sub nivelul
mediu mondial, are loc un schimb neechivalent, o scurgere de venit naţional;
5) criteriul efectului de antrenare, elaborat de economistul francez Fr. Perroux,
conform căruia obiectul specializării pentru export al unei ţări trebuie să-l constituie, pe cât
posibil, ramurile sau produsele cu un grad înalt de antrenare;
6) criteriul "dinamica şi structura cererii internaţionale" sau a "ciclului produsului".
În acest caz, se are în vedere tot decalajul tehnologic. În economiile moderne, cererea de
produse noi este continuă, datorită circulaţiei foarte rapide a informaţiilor privind modalităţile
de fabricare a acestora. Un rol principal în această privinţă revine corporaţiilor transnaţionale.
Plecând de la aceste premise, se poate înţelege cum dezvoltarea ciclului de viaţă al produsului
trece de a faza iniţială, când este lansat pe piaţă, la faza de maturitate, după care urmează faza
de declin - determină formarea fluxurilor de import şi de export. Când produsul intră în faza
maturităţii, el va fi produs şi exportat de către ţările care produc la costuri inferioare (ca
urmare a salariilor cu cele mai scăzute nivele). Astfel, ţările dezvoltate tind să se
"specializeze" în producerea de produse noi, iar ţările mai recent industrializate tind să se
"specializeze" în exportul de produse manufacturate standardizate, create de către primele.
Cadrul general de manifestare a diviziunii internaţionale a muncii este piaţa mondială.
Piaţa mondială reprezintă totalitatea raporturilor de schimb de bunuri materiale şi
servicii, monetare şi de transferuri valorice, privite în complexitatea şi interdependenţa lor,
dintre ţările lumii, respectiv dintre agenţii economici din ţări diferite.
Pe plan internaţional schimburile economice au cunoscut de la început forma de
comerţ internaţional cu mărfuri (mătase, mirodenii, ţesături.) rezultate din producţia agricolă
şi meşteşugărească. Marile descoperiri geografice din sec XV şi XVI, importantele cuceriri
coloniale au permis includerea în circuitul economic a unor vaste regiuni de pe glob şi în
primul rând a celor două Americi. Acest lucru a dat un considerabil impuls vieţii economice.
Comerţul din Lumea Veche şi Lumea Nouă va creşte în ritmuri nemaiîntâlnite, astfel secolul
XVI este considerat secolul apariţiei pieţei mondiale. Revoluţia industrială, maşinismul,
apariţia şi dezvoltarea diviziunii internaţionale a muncii au impulsionat creşterea şi extinderea
comerţului cu mărfuri între naţiuni aflate în curs de formare şi consolidare.
Piata muncii a evoluat într-o strânsă legătură cu diviziunea internaţională a muncii.
Astfel, pe măsura lărgirii schimburilor economice dintre state şi cu participarea unui număr
crescând de ţări la operaţiunile de export şi import, s-au amplificat şi lărgit procesele legate de
specializarea internaţională a economiilor naţionale în producţia pentru export, evoluând şi
diversificându-se formele de specializare internaţională. În acelaşi timp, odată cu evoluţia
procesului de specializare internaţională a ţărilor, a sporit volumul schimburilor economice
dintre state, concomitent cu diversificarea acestora.
Piata mondială are un rol tot mai mare în realizarea progresului economic, tehnologic,
social atât pe plan national cât si pe plan internaţional. O dovedeşte faptul că schimburile
economice internaţionale (cu mărfuri, servicii şi capital cunosc o dinamică superioară
produsului intern brut, ceea ce conduce la creşterea cotei de export sau import din PIB. În
prezent o cotă de peste 40% din PIB-ul mondial este atrasă pe piaţa mondială, în schimburile
economice internaţionale. Dar piaţa mondială contemporană nu reprezintă doar un simplu loc
de debuşeu al mărfurilor şi serviciilor create în economiile naţionale, ci asigură şi o strânsă
interdependenţă a economiilor naţionale, reprezintă terenul principal de înfăptuire a
proceselor de integrare şi mondializare economică în forme variate şi atât de controversate.
O caracteristică a pieţei mondiale este concurenţa ce se manifestă între agenţii
economici. Concurenţa conduce la o “selecţie naturală” a agenţilor economici în raport cu
forţa lor de inovaţie tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls progresului economic. Un
element specific ultimilor 30-40 de ani este schimbarea raportului între cerere şi ofertă.
Astfel, dacă în trecut până în anii 60 cererea era mare, superioară ofertei, în ultima perioadă
oferta la majoritatea produselor şi serviciilor este mai mare decât cererea, ceea ce ridică
probleme serioase producătorilor în ceea ce priveşte desfacerea produselor.
O altă caracteristică a pieţei mondiale contemporane constă în elaborarea de multiple
reglementări economice internaţionale, dar spre deosebire de trecut acestea nu urmăresc
protejarea autarhiei naţionale a exportatorilor sau importurilor, ci libera circulaţie a
mărfurilor, serviciilor, capitalului şi a forţei de muncă.
O trăsătură a pieţei mondiale este şi apariţia unor noi segmente ale pieţei care nu
vizează ca în trecut doar comerţul cu bunuri materiale.
Astfel piaţa mondială se prezintă sub numeroase forme sau segmente, care se află
într-o strânsă legătură şi anume:
a) Comerţul internaţional , respectiv ansamblul tranzacţiilor cu bunuri materiale şi
servicii derulate între agenţii economici din diferite ţări;
b) Piaţa internaţională a capitalurilor, care include ansamblul de operaţiuni legate de
plasarea capitalului dintr-o ţară în alta, sub forma investiţiilor, a împrumuturilor şi a
tranzacţiilor cu hârtii de valoare;
c) Piaţa mondială a muncii, care include tranzacţii în legătură cu deplasarea unei părţi
a forţei de muncă dintr-o ţară în alta pentru a se angaja;
d) Piaţa tehnologiilor şi a altor rezultate ale cercetării ştiinţifice, care se referă la
transferurile de brevete, invenţii, know-how. Această piaţă se dezvoltă foarte rapid în
economia contemporană şi tinde să devanseze, ca dinamică, pieţele tradiţionale de mărfuri şi
servicii.
În perioada actuală, piaţa mondială se caracterizează printr-o multitudine de
subsisteme, de pieţe specifice - componente ale pieţei mondiale unice - care pot fi clasificate
astfel:
• pieţe relativ "libere" (bursele de mărfuri şi de valori); pieţe "controlate" / "protejate"
(cu puternică intervenţie statală); pieţe monopoliste de ex. pieţele noilor tehnologii controlate
în bună măsură de către societăţile transnaţionale);
• pieţe relativ "închise" (în cadrul unor grupări integraţioniste).
O caracteristică a pieţei mondiale este concurenţa ce se manifestă între agenţii
economici. Concurenţa conduce la o “selecţie naturală” a agenţilor economici în raport cu
forţa lor de inovaţie tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls progresului economic. Un
element specific ultimilor 30-40 de ani este schimbarea raportului între cerere şi ofertă.
Astfel, dacă în trecut până în anii 60 cererea era mare, superioară ofertei, în ultima perioadă
oferta la majoritatea produselor şi serviciilor este mai mare decât cererea, ceea ce ridică
probleme serioase producătorilor în ceea ce priveşte desfacerea produselor.
O altă caracteristică a pieţei mondiale contemporane constă în elaborarea de multiple
reglementări economice internaţionale, dar spre deosebire de trecut acestea nu urmăresc
protejarea autarhiei naţionale a exportatorilor sau importurilor, ci libera circulaţie a
mărfurilor, serviciilor, capitalului şi a forţei de muncă.
O trăsătură a pieţei mondiale este şi apariţia unor noi segmente ale pieţei care nu
vizează ca în trecut doar comerţul cu bunuri materiale.
În ultimele decenii se înregistrează o puternică diversificare a pieţei mondiale, prin
tendinţele de trecere de la interdependenţele comerciale la cele din domeniul producţiei
materiale şi a serviciilor, de la schimbul de activităţi în domeniul circulaţiei mărfurilor la
conlucrarea directă în sectorul producţiei, cercetării ştiinţifice.
Asupra evoluţiei pieţei mondiale îşi pun amprenta decalajele economice care există şi
se adâncesc între ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare, agravarea situaţiei datoriei
externe a ţărilor slab dezvoltate, instabilitatea politică din multe regiuni ale globului. De
aceea, se impun acţiuni concertate ale statelor lumii, ale organizaţiilor economice
internaţionale, inclusiv ale ONU şi instituţiilor sale, pentru reducerea şi înlăturarea efectelor
negative ale numeroşilor factori care destabilizează piaţa mondială.
Piaţa mondială actuală aproape că nu mai suportă comparaţia cu piaţa mondială din
sec XVI, secolul apariţiei ei, şi nu atât din punctul de vedere al volumului tranzacţiilor, cât
mai ales al conţinutului, segmentelor, fluxurilor şi tehnicilor de realizare a lor. Fiecare flux
internaţional îşi are propriul segment al pieţei mondiale, care în interdependenţa şi
continuitatea lor formează circuitul economic mondial.

Fluxurile economice internaţionale şi circuitul economic mondial

Prin flux economic internaţional se înţelege mişcarea unor valori materiale, băneşti
sau spirituale dintr-o ţară în alta.
Deci, fluxurile economice internaţionale reprezintă desfăşurarea concretă a raporturile
economice dintre state sub forma schimburilor de activităţi, a mişcării de bunuri materiale şi
de servicii, de valori spirituale şi
de mijloace băneşti, care are loc cu o anumită regularitate în timp şi care sunt mijlocite
de instrumente adecvate de măsurare şi de evaluare.
Caracterizarea fluxurilor economice internaţionale presupune luarea în considerare a
mai multor elemente:
a)obiectul schimburilor care au loc şi care poate fi reprezentat prin bunuri materiale,
servicii, valori spirituale, mijloace băneşti, activităţi de cooperare.;
b) orientarea geografică, în sensul că fiecare flux are loc între agenţi economici din
ţări diferite sau zone ale Terrei, implicând, deci, deplasarea în spaţiu;
c)o anumită frecvenţă, regularitate şi repetabilitate, determinate de însăşi continuitatea
activităţilor economice din fiecare ţară.
Totalitatea fluxurilor economice internaţionale, privite în strânsa lor interdependenţă,
formează circuitul economic mondial. El exprimă împletirea tuturor formelor schimbului
reciproc de activităţi dintre economiile naţionale, care, pe lângă sfera circulaţiei, cuprind şi
sferele producţiei şi cercetării ştiinţifice.
Apariţia şi dezvoltarea circuitului economic mondial este strâns legată de existenţa şi
adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, a specializării economiilor naţionale. Deci,
circuitul economic mondial nu poate exista independent de economiile naţionale, ci numai în
strânsă legătură cu modul cum acestea evoluează.
Evoluţia bunurilor şi formele de manifestare ale circuitului internaţional depind de
3 factori:
• Gradul de dezvoltare a economiei naţionale
• Gradul de adâncire a diviziunii mondiale a muncii;
• Stadiul în care se află şi direcţiile în care evoluează relaţiile politice internaţionale,
care pot stimula sau frâna diferite fluxuri economice internaţionale;
La rândul său, circuitul economic mondial poate exercita o mare influenţă atât asupra
relaţiilor politice internaţionale, cât şi asupra economiei mondiale, implicit asupra economiei
naţionale.
Inegalităţile de forţă economică dintre ţări determină inegalităţile în schimburile
internaţionale, cu influenţă asupra racordului economiei naţionale la fluxurile economice
mondiale.
Există o strânsă corelaţie între potenţialul economic al unei ţări şi participarea ei la
circuitul economic mondial; între nivelul dezvoltării economice şi intensitatea antrenării
economiei naţionale în schimburile cu străinătatea.
Ca urmare, conţinutul circuitului economic mondial îl constituie
însăşi fluxurile economice internaţionale, în interdependenţa lor. Se disting mai multe
fluxuri care intră în componenţa circuitului economic mondial.
Din punct de vedere al obiectului raporturilor economice dintre ţări, există următoarele
fluxuri:
a)fluxuri comerciale internaţionale, determinate de exportul şi importul de mărfuri;
b)fluxuri de investiţii;
c)fluxuri de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice sau fluxuri tehnologice, sub forma
tranzacţiilor cu licenţe la brevetele de invenţie, a operaţiunilor de know-how, consulting,
engineering, leasing., prin care se poate beneficia de rezultatele creaţiei ştiinţifice şi tehnice la
scară mondială;
d)fluxuri de prestări de servicii, cum sunt: turismul, transporturile, telecomunicaţiile,
asigurările, serviciile bancare, medicale, juridice, de învăţământ, în cadrul relaţiilor dintre ţări;
e)fluxurile de cooperare economică internaţională în sfera producţiei, a comercializării
mărfurilor, a serviciilor, în sfera cercetării ştiinţifice.;
f) fluxurile de forţă de muncă, care reprezintă procesul de trecere a forţei de muncă
dintr-o ţară în alta, în vederea desfăşurării de activităţi economice;
g)fluxuri valutar-financiare, care oglindesc relaţiile generate de mişcările
internaţionale de fonduri băneşti între agenţii economici din ţări diferite.
Rezultă deci, că fluxurile economice internaţionale au un conţinut deosebit de
complex, reflectând o multitudine de schimburi de activităţi dintre ţările lumii. Ele nu sunt
numai operaţiuni de vânzare-cumpărare de mărfuri, ci şi prestări reciproce de servicii; nu
numai investiţii de capital şi credite, ci şi de forţă de muncă şi cunoştinţe ştiinţifice, operaţiuni
de încasări şi plăţi valutare.
Din punct de vedere geografic, se disting următoarele fluxuri economice:
a) fluxuri dintre ţările dezvoltate economic, cunoscute şi sub denumirea de fluxuri
Nord-Nord, cum sunt fluxurile intraeuropene între ţările membre ale Uniunii Europene, între
ţările din Europa Occidentală şi celelalte zone şi ţări puternic dezvoltate, dintre S.U.A. şi
Canada, dintre S.U.A. şi Japonia;
b) fluxuri dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, cunoscute şi sub
denumirea de fluxuri Nord-Sud;
c) fluxuri dintre ţările din Europa Centrală şi de Est şi ţările dezvoltate economic,
cunoscute şi sub denumirea de fluxuri Est-Vest;
d) fluxuri dintre ţările Europei Centrale şi de Est şi ţările în curs de dezvoltare;
e) fluxuri dintre ţările din Europa Centrală şi de Est;
f) fluxuri dintre ţările în curs de dezvoltare, cunoscute şi sub denumirea de fluxuri
Sud-Sud.

Fluxurile economice internaţionale şi, deci, circuitul economic mondial, au caracter


dinamic, în sensul că, de la o perioadă la alta au loc modificări cantitative şi schimbări
structurale importante în sistemul de forme şi mecanisme de desfăşurare, al preţurilor, al
cursurilor de schimb valutar, al telecomunicaţiilor.
În structura fluxurilor economice internaţionale se înregistrează unele tendinţe.Astfel,
spre deosebire de perioada de început a economiei mondiale, când fluxurile economice
internaţionale îmbrăcau forma fluxurilor de mărfuri, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul secolului al XX-lea, alături de aceste fluxuri, un rol deosebit capătă fluxurile de
capital sub forma investiţiilor şi creditelor internaţionale. În perioada postbelică, au căpătat o
mare extindere fluxurile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, care
reprezintă, în fapt, un complex de fluxuri (de investiţii, de echipamente de producţie, de
servicii, de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice.), stimulând puternic celelalte fluxuri economice
dintre state (comerţul internaţional, fluxurile valutar-financiare), menifestându-se puternice
elemente de continuitate şi stabilitate în raporturile economice dintre state.
În cadrul circuitului economic mondial în condiţiile contemporane, se impune atenţiei
adâncirea interdependenţelor dintre fluxurile sale. De exemplu, fluxurile de cooperare
economică internaţională, la rândul lor, exercită o mare influenţă asupra extinderii fluxurilor
de mărfuri, de servicii, de forţă de muncă, valutare, de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice.
Realizarea fluxurilor de cooperare economică depinde, la rândul ei, de amploarea şi modul de
evoluţie a celorlalte fluxuri economice.
Evoluţia fluxurilor economice internaţionale şi a circuitului economic mondial
depinde de mai mulţi factori, cum sunt: a) gradul de dezvoltare a economiilor naţionale ,
factor ce se reflectă în dinamica şi structurile cererii şi ofertei externe a fiecărui stat de la o
perioadă la alta; b) adâncirea diviziunii mondială a muncii care, aşa cum s-a arătat mai sus,
atrage după sine amplificarea interdependenţelor economice internaţionale; c) relaţiile politice
internaţionale, care pot favoriza dezvoltarea raporturilor economice dintre ţări sau,
dimpotrivă, pot acţiona restrictiv asupra fluxurilor economice internaţionale.
Fluxurile economice internaţionale şi circuitul economic mondial se caracterizează, în
ultimele decenii, prin dinamici superioare faţă de cele ale producţiei materiale şi chiar ale
venitului naţional, lucru ce subliniază contribuţia acestor raporturi la procesul creşterii şi
dezvoltării economice în fiecare ţară.
Între caracterul şi gradul de adâncire a diviziunii internaţionale a muncii, formele şi
conţinutul circuitului economic mondial, natura mecanismelor comerciale şi valutar -
financiare internaţionale şi formele instituţionale ale interdependenţelor economice
internaţionale există o strânsă intercondiţionare. Totalitatea acestora formează ordinea
economică internaţională.
De asemenea, evoluţia fluxurilor economice internaţionale şi a circuitului economic
mondial se află în strânsă legătură cu dezvoltarea de ansamblu a economiei mondiale, cu
evoluţia ciclică în special a economiilor ţărilor dezvoltate. În acest sens, pot apărea
dezechilibre ale ofertei şi cererii mondiale, variaţii ample ale preţurilor internaţionale,
alternarea perioadelor de avânt cu perioade de stagnare sau chiar de criză acute pe unele pieţe,
cu implicaţii negative asupra fluxurilor economice internaţionale.

Cooperarea economică internaţională

Cooperarea economică internaţională are un conţinut propriu, distinct, reliefându-se ca


un flux nou în cadrul circuitului economic mondial, cu implicaţii economice şi sociale
specifice şi de mare importanţă.
Aceasta nu poate fi identificată cu ansamblul relaţiilor economice internaţionale, cu
colaborarea economică, privită în general, cu integrarea economică şi nici cu formele
schimburilor comerciale dintre statele lumii. Alaturi de formele traditionale de comert
exterior, o extindere din ce in ce mai mare cunoaste in zilele noastre, cooperarea economica
internationa-la. Aceasta reprezinta o forma superioara a legaturilor economice dintre state, in
care se impletesc elemente din domeniul productiei cu cele din sfera circulatiei, cele din
economie cu cele din stiinta si tehnica, presupu-nandexistenta unei legaturi mai stramse si pe
perioade mai lungi intre parteneri.
Realizarea cooperarii economice internationale poate avea loc intr-o gama variata de
forme, cum sunt:
a) construirea de obiective economice pe teritoriul unei tari;
b) cooperarea in fabricarea de utilaje, masini, subansamble si piese;
c) fabricarea unor produse pe baza folosirii licentelor, brevetelor sau documentatiei
tehnice a partenerului;
d) efectuarea de prospectiuni si explorari de catre o tara in alta tara;
e) cooperarea cu firme comerciale straine;
f) cooperarea in realizarea unor obiective turistice;
g) fondarea de societati mixte.

Cooperarea economică internaţională reprezintă relaţiile bi- sau multilaterale dintre


state sau agenţi economici din ţări diferite, vizând realizarea, prin eforturi conjugate şi pe baze
contractuale, a unor activităţi conexe (de producţie, de cercetare şi transfer tehnologic, de
comercializare şi servicii.), eşalonate în timp, în scopul obţinerii unor rezultate comune,
superioare sumei celor singulare.
În acest fel, se pot evidenţia anumite trăsături esenţiale ale cooperării economice:
a) în activitatea de cooperare, bilateralismul şi mutilateralismul nu se exclud,
partenerii fiind autonomi în dimensionarea şi organizarea relaţiilor lor;
b) cooperarea este un proces atât macro, cât şi microeconomic, aceste două laturi,
adesea legate între ele, nu se contrazic, ci se completează şi se armonizează reciproc;
c) cooperarea face necesară unirea eforturilor - materiale, umane, tehnice, financiare.
- ale partenerilor. Această unire se realizează însă, nu sub forma unei simple însumări, ci prin
împletirea, conjugarea lor strânsă, pe baza unor complementarităţi economice;
d) cooperarea este o relaţie strict reglementată juridic, pe bază de contract cu titlu
oneros, care implică drepturi şi obligaţii reciproce pentru parteneri;
e) cooperarea presupune, în majoritatea cazurilor, conexarea unor activităţi înrudite,
productive, comerciale, financiare ş.a, având, în virtutea acestui fapt, un caracter complex,
multidomenial şi multiform;
f) acţiunile de cooperare se caracterizează, de regulă, prin continuitate, fiind eşalonate
pe faze, pentru un timp îndelungat, fapt care îi conferă stabilitate;
g) condiţia necesară şi justificativă a oricărei relaţii de cooperare se exprimă prin
funcţia - scop a acesteia şi anume obţinerea de rezultate superioare (cantitativ şi calitativ)
celor pe care le-ar obţine partenerii, activând separat. Cooperarea generează deci un sinergism
economic; acest sinergism reprezintă raţiunea de a fi a cooperării economice internaţionale.
Premisele apariţiei şi factorii propulsori ai cooperării economice internaţionale sunt
numeroşi.
a) Cooperarea economică internaţională este, un rezultat al revoluţiei ştiinţifice şi
tehnologice în perioada postbelică, care a determinat mutaţii structurale profunde şi rapide
în toate sferele activităţii economice, inclusiv în domeniul relaţiilor economice internaţionale.
De aceea, premisa obiectivă a cooperării economice internaţionale îşi are sorgintea în
procese si structuri de esenţă ale evoluţiei economice contemporane: progresul tehnic,
adâncirea diviziunii mondiale a muncii adâncirea şi amplificarea interdependenţelor
economice.
b) Abolirea sistemului colonial şi apariţia, după cel de al doilea război mondial, a
unui mare număr de state independente au generat evoluţii şi cerinţe noi în modul de realizare
a relaţiilor economice internaţionale. Sprijinirea ţărilor în curs dezvoltare are un caracter
necesar, dictat de înseeşi interesele generale ale comunităţii internaţionale, de cerinţele
evoluţiei pieţei mondiale şi a circuitului economic mondial. Cooperarea economică
internaţională face posibilă extinderea raporturilor economice internaţionale bazate pe avantaj
reciproc între ţări cu nivel şi potenţial economic foarte diferit şi este un factor de mare
însemnătate pentru reducerea decalajelor economice dintre state.
c) Monopolul materiilor prime a fost practic desfiinţat, tinerele state au trecut tot
mai mult la prelucrarea pe plan naţional a acestora, cel puţin pentru faza de produse
semifinite, încorporând în ele muncă naţională. Obiective industriale necesare s-au realizat în
bună măsură mai ales prin diverse forme de cooperare, întrucât ţările în cauză nu dispuneau
de resurse valutare adecvate
d) Monopolul financiar a fost, la rândul său, fisurat. În ţările deţinătoare de resurse
petroliere şi de materii prime s-au acumulat importante capitaluri, de regulă în valută forte. De
obicei, acestea sunt utilizate de deţinători, pentru investiţii în ţări dezvoltate, mai ales în
sectoare unde circuitul capitalului este rapid: servicii, societăţi de asigurare, în sistemul
bancar ş.a. La rândul lor, societăţile transnaţionale sunt interesate în realizarea unor programe
prin acţiuni de cooperare, fiind posesoare de potenţial industrial şi tehnologic incomplet
utilizat.
e) Monopolul tehnologic, de care dispun ţările industrializate. Pentru ca acest
monopol să fie valorificat, cei care îl controlează sunt nevoiţi să intre în relaţii de cooperare
industrială şi pentru construcţii infrastructurale cu agenţi economici din ţările mai puţin
dezvoltate.
f) Tranziţia de la economia centralizată la economia de piaţă. Antrenarea activă şi
eficientă a agenţilor economici din ţările în tranziţie în acţiuni de cooperare cu parteneri din
ţările dezvoltate, constituie o necesitate pentru înfăptuirea programelor şi strategiilor de
restructurare şi retehnologizare a economiei. Înlăturarea barierelor artificiale de natură politică
şi ideologică oferă o premisă favorabilă pentru deschiderea unor noi oportunităţi de
cooperare a ţărilor aflate în tranziţie, oportunităţi concertate la nivel regional şi internaţional.
g) Un factor, de natură instituţională, care a dus la impulsionarea şi proliferarea
cooperării economice internaţionale îl constituie şi perfecţionarea continuă a sistemului
Organizaţiei Naţiunilor Unite. O.N.U. s-a universalizat, iar prin intermediul ei s-au afirmat
o serie de principii care s-au bucurat de o largă acceptare şi care stau la baza relaţiilor dintre
state. Totodată, s-au creat şi dezvoltat organisme specializate care stimulează colaborarea pe
multiple planuri între ţările lumii şi care sunt în măsură să acorde asistenţă de specialitate
participanţilor.
h) În aprecierea evoluţiei cooperării economice internaţionale trebuie să se ţină seama
şi de alte categorii de factori şi anume: factori restrictivi şi cei cu acţiune duală. Dintre
factorii de restricţie amintim: recesiunea economică prelungită, care duce la subutilizarea
capacităţilor de producţie, criza financiar-valutară internaţională - mai ales prin două
manifestări ale sale şi anume inflaţia şi creşterea ratei dobânzilor - care descurajează
investiţiile productive şi amplifică şomajul. Măsurile de politică economică pot avea acţiune
duală, fie de stimulare, fie de restrângere, o delimitare netă, în acest caz, fiind dificil de
stabilit.
În mod similar, criza energetică şi de materii prime a determinat unele ţări să se
implice mai profund în diverse acţiuni de cooperare, pentru a-şi depăşi şi acoperi mai bine
eventualele riscuri provenite din această situaţie. Conjugarea tuturor acestor factori pe termen
mai lung poate avea însă efecte negative asupra dezvoltării cooperării economice
internaţionale.
Principalele obiective ale cooperãrilor şi parteneriatelor internaţionale sunt:
a) întãrirea capacitãţii naţionale de cercetare-dezvoltare producţie şi servicii şi
creşterea eficienţei utilizãrii potenţialului ştiinţific şi tehnologic şi a aplicabilitãţii rezultatelor
obţinute;
b) obţinerea excelenţei ştiinţifice şi tehnologice pe plan naţional, în contextul
globalizãrii;
c) realizarea unor contribuţii semnificative în îndeplinirea unor obiective de politicã
specificã, în anumite sectoare ale economiei naţionale în domeniul politicii externe;
d) stimularea participãrii specialiş tilor strãini în programele naţionale de cercetare-
dezvoltare, producţie şi servicii;
e) creşterea nivelului educaþţional şi a nivelului de trai naţional;
f) stimularea participãrii specialiştilor din România în programe internaţionale;
Principalele obiective strategice ale cooperãrilor şi parteneriatelor internaþionale sunt:
a) promovarea cooperãrii între întreprinderi şi organizaţii în cadrul unor parteneriate
realizate la nivel european şi euro-atlantic, cu scopul de a obţine beneficii semnificative
pentru participanţi;
b) formarea şi desfãşurarea de practici în conformitate cu reglementãrile în vigoare în
domeniul drepturilor de proprietate intelectualã şi industrialã;
c) facilitarea accesului la centre de cercetare de prestigiu şi la centre de cercetare din
întreprinderi cu realizãri ştiinţifice şi tehnologice de prestigiu, în scopul obţinerii unor
cunoştinţe de nivel ştiinţific şi tehnologic mondial sau european şi utilizarea acestora în
proiecte de interes naţional;
d) stabilizarea şi întãrirea potenţialului naţional la nivel internaţional;
e) instituirea unor concepte moderne de organizare şi management în producţie,
servicii, cercetare-dezvoltare, inovare şi integrarea acestora în economia de piaţã.
Cooperarea internaţională tripartită* este o formă specială a cooperării economice. Ea
este o formă de cooperare prin care trei firme sau organizaţii economice din ţări diferite - ţări
estice, ţări occidentale dezvoltate şi ţări în curs de dezvoltare - convin să conlucreze pentru
fabricarea în comun a unor produse de mare complexitate tehnică, pentru construcţia în ţările
în curs de dezvoltare a unor obiective industriale sau de infrastructură economică şi socială,
precum şi pentru explorarea, extragerea şi valorificarea materiilor prime, pentru fertilizarea şi
atragerea în circuitul agricol a unor terenuri.
Poziţia partenerilor din ţările estice şi cele occidentale dezvoltate, participanţi la
cooperarea internaţională tripartita, este de cofurnizori, respectiv de furnizor (antreprenor)
general şi subfurnizor (subcontractor), iar a partenerului din ţara în curs de dezvoltare este de
regulă, aceea de beneficiar, care poate avea însă o contribuţie activă la realizarea proiectului.
În literatura de specialitate, cooperarea internaţională tripartită mai este cunoscută şi
sub denumirea de "Cooperare Est-Vest-Sud". În cazul în care ţara în curs de dezvoltare,
beneficiară a proiectului are un rol pasiv, aceasta se numeşte "Cooperare Est-Vest pe terţe
pieţe" sau "cooperare trilaterală".
Ca structură, aportul cofurnizorilor se materializează în utilaje şi echipamente, know-
how, asistenţă tehnică pentru demararea obiectivului sau cu un caracter permanent, pregătirea
personalului autohton, prototipul de produse, anumite materiale auxiliare. Beneficiarul
contribuie, la rândul său, cu tehnologie complementară, materii prime, prestări de servicii,
teren şi infrastructură, forţă de muncă.(se constată, mai ales în ultimii ani, creşterea ponderii
aportului beneficiarului, care în unele ţări receptoare a ajuns la 40% din valoarea totală a
obiectivului). În general însă acest nou tip de diviziune internaţională a muncii, ingineria şi
tehnicile de vârf sunt apanajul firmelor din ţările dezvoltate; subcontractarea şi montajul
reprezintă contribuţiile întreprinderilor din ţările estice; ţările receptoare asigură materia
primă, uneori montajul.
Acţiunile de cooperare tripartită au ca punct de plecare licitaţiile deschise de ţările
interesate, de regulă ţări în curs de dezvoltare, pentru construcţia unor obiective economice şi
sociale incluse în programele lor de dezvoltare.
Un impuls puternic pentru cooperarea internaţională tripartite este şi luarea în
antrepriză de către întreprinderi estice şi vestice a unor proiecte şi programe de dezvoltare a
unor state - iniţiate şi finanţate de organizaţii internaţionale din sistemul ONU, în special
PNUD, ONUDI şi UNCTAD. Plata unor astfel de proiecte, parţial în valută forte, uneori cu
anticipaţie, riscul redus pe care ele îl comportă, precum şi alte avantaje şi facilităţi - creează o
adevărată competiţie între firme pentru obţinerea de comenzi din partea organizaţiilor
internaţionale.
Există cel puţin trei considerente pentru care se impune ca ţara noastră să participe la
acţiuni de cooperare internaţională tripartită. Antrenarea agenţilor economici din România în
acţiuni de cooperare internaţională tripartită reprezintă o soluţie pentru scoaterea din inerţie,
din starea de subtilizare a industriei constructoare de maşini, de valorificare a experienţei şi
potenţialului de care dispun societăţile comerciale în domeniul construcţiilor industriale, în
cel al explorării şi exploatării unor resurse de materii prime şi hidroenergetice, pentru
construcţia unor elemente de infrastructură economică şi socială, în domeniul urbanizării.
Astfel, din totalul aranjamentelor de cooperare internaţională tripartită la care participă fostele
ţari membre ale CAER - România deţine o pondere de 15%, situându-se la acelaşi nivel cu
fosta URSS şi înaintea Ungariei (5%), Bulgariei (2,5%), dat fiind depăşită de Polonia (22%).
Cooperarea internaţională tripartită se află în consens cu politica economică externă a ţării
noastre, de extindere a schimburilor economice cu toate ţările lumii, indiferent de zona
geografică în care se situează.
Ţărilor în curs de dezvoltare receptoare li s-a recomandat eliminarea totală a
obstacolelor tarifare şi netarifare din calea schimburilor comerciale ocazionate de cooperarea
internaţională tripartită şi acordarea de facilităţi întreprinderilor cofurnizoare în ceea ce
priveşte impozitele şi taxele asupra profiturilor, posibilităţi de transfer a profiturilor şi
capitalurilor.
O alta organizatie cu un rol important in cooperarea economica internationala este
OCDE. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică este un forum unic unde
guvernele a 30 de democraţii conlucrează pentru a răspunde provocărilor economice, sociale,
a celor ce ţin de globalizare şi de exploatare a oportunităţilor globalizării.
Organizaţia oferă un cadru în care guvernele pot să îşi compare experienţele politice,
să caute răspunsuri la problemele comune, să identifice practicile bune şi să-şi coordoneze
politicile interne şi internaţionale. Aceasta este un forum, unde presiunea egală poate acţiona
ca un stimulent puternic pentru îmbunătăţirea politicii şi pentru implementarea instrumentelor
independente care, ocazional, pot conduce la semnarea unor tratate.
Schimburile de informaţii şi analize dintre guvernele OCDE sunt puse la dispoziţie de
un secretariat din Paris. Secretariatul culege date, monitorizează trenduri şi analize şi
prognozează dezvoltările economice. Acesta cercetează şi schimbările sociale sau modelele
comerciale dezvoltate, mediul, agricultura, tehnologia, taxele şi alte domenii.
OCDE ajută guvernele în direcţia creşterii prosperităţii şi a luptei împotriva sărăciei
prin creştere economică, stabilitate economică, comerţ şi investiţii, tehnologie, inovaţie,
anteprenoriat şi cooperare în scopul dezvoltării. Trebuie să existe asigurarea că creşterea
economică, dezvoltarea socială şi protecţia mediului sunt obţinute împreună. Alte scopuri
includ crearea de locuri de muncă pentru toţi, echitate socială, guvernare curată şi efectivă.
OCDE face eforturi pentru a înţelege şi a ajuta guvernele să răspundă la noi dezvoltări
şi preocupări. Acestea cuprind comerţul şi ajustarea structurală, securitatea online şi
provocările legate de reducerea sărăciei în lumea dezvoltată. De mai mult de 40 de ani, OCDE
este una dintre cele mai mari şi mai de încredere surse de statistică comparată, statistică
economică şi date sociale. Bazele de date OCDE cuprind o arie largă şi diversă, cum ar fi
conturile naţionale, indicatorii economici, forţa de muncă, comerţul, ocupaţia, migraţia,
educaţia, energia, sănătatea, industria, taxele şi impozitele, şi mediul. Cea mai mare parte a
studiilor şi analizelor sunt publicate.
De-a lungul ultimei decade, OCDE a rezolvat o serie de probleme sociale, economice
şi legate de mediu, adâncindu-şi legatura cu afacerile, uniunile comerciale şi alţi reprezentanţi
ai societăţii civile. Negocierile de la OCDE în privinţa taxelor şi a preţurilor de transfer au
deschis drumul tratatelor bilaterale în jurul lumii.

Fluxurile de investiţii străine în economia mondială contemporană

Una din trăsăturile circuitului economic mondial, începând mai ales cu anii ’80, este
sporirea considerabilă a rolului fluxurilor de investiţii străine. Atragerea acestora constituie o
sursă importantă de finanţare pe termen lung, devenind, în consecinţă, o componentă a
politicii economice a tuturor statelor lumii.
Investitia internationala presupune existenta a cel putin doi agenti economici: agentul
economic emitent si agentul economic receptor al investitie. Ca atare , exista doua tipuri de
investitii internationale – directe si de portofoliu – care se refera la raportul ce se stabileste
intre emitent si receptor.
Atunci cand investitia presupune transferarea catre agentul emitent a posibilitatii de
control si decizie asupra activitatii agentului receptor este vorba despre o investitie directa. In
restul cazurilor, cand investitia nu presupune stabilirea unu asemenea raport, este vorba
despre o investitie de portofoliu.
Investitia de portofoliu reprezinta intotdeauna un plasament pur financiar, o investitie
pur financiara. Investitia directa imbina insa intr-un mod mult mai complex plasamentul
financiar cu investitia reala. Atunci cand agentul emitent ajunge sa controleze agentul
receptor, pe langa fluxul financiar initia apar si alte fluxuri, multe dintre ele avand o
consistenta reala: fluxul de tehnologie, fluxuri de forta de munca, fluxuri manageriale si chiar
fluxuri de bunuri si servicii.
De multe ori, incadrarea unei investitii internationale in unul din cele doua tipuri este
foarte dificila. Intre investitia directa si cea de portofoliu exista o zona “gri”, in care cu greu
se poate deslusi frontiera. Cel mai bun exemplu in acest sens il constituie achizitionarea de
actiuni pe piata financiara internationala. Deoarece pachetul de control al actiunilor nu
reprezinta un anumit procent fix in totalul actiunilor, ci variaza de la caz la caz, investitia, la
randul ei, se va incadra in unul sau altul din tipurile mentionate.
Investitiile straine directe sunt definite ca proprietatea directa sau indirecta a unei
entitati straine de a detine cel putin 10% din actiunile cu drept de vot ale unei intreprinderi. O
investitie directa straina poate insemna o achizitie, o fuziune, o noua fabrica, extinderea
fabricii sau o absorbire.
Aceasta definitie este considerata cea mai buna, asa ca va fi folosita cand vom discuta
investitiile directe straine. Sunt cel putin patru caracteristici care le disting direct de
portofoliul de investitii.
Un aspect fundamental al investitiilor directe, ca opuse investitiilor de portofoliu aste
ca investitorul cumpara puterea de a exercita controlul asupra managementului investitiei si
tocmai de aceea nu implica doar capital. Acest lucru implica abilitati manageriale si tehnice
sau cunostinte de marketing. Puterea controlului va varia in functie de distributia actiunilor in
firma respectiva. Explicatia acestui fapt este aceea ca daca un investitor detine peste 30% din
actiunile unei companii si nici un alt investitor nu detine mai mult de 10% aste foarte posibil
sa fie apt de a exercita controlul cu toate ca este minoritate, nedetinand 51% din actiunile unei
companii.
O alta diferenta fundamentala este tinta finala a investitorului direct ti a investitorului
de portofoliu. Capitalul de portofoliu are tendinta de a se muta in unele sectoare din tari
straine care au un avantaj asupra respectivelor sectoare interne. Acest avantaj va fi reflectat de
un profit superior. Acest lucrul impus este posibil sa se intample cu o investitie directa intr-o
industrie in care tara sursa are avantajul dar unde acest avantaj poate fi transferat unei tari
straine in folosul acesteia.
Vasta majoritate a investitorilor de portofoliu este realizata de persoane fizice sau
institutii si nu de persoane juridice, de companii. Ei au tendinta sa investeasca in persoane
fizice si institutii straine prin intermediul mecanismului pietei de capital strain. In cazul
investitiilor directe straine este normal sa fie facut de companii. Poate implica cumpararea
unei intregi companii sau numai unei parti din aceasta constituind un schimb de proprietate
sau, alternativ, poate consta in cladirea unei intregi noi fabrici in strainatate intr-o forma pe
verticala sau orizontala, cu toate ca acestea, reprezentand inca o extensie geografica a acestei
firme. Acestea pot fi motivele diferite de maximizare a profitului imediat. Rezultatul analizei
generale facute la CERT a confirmat acest lucru.
Investitiile directe straine nu necesita un flux de capital de la o tara la alta. Economisti
obisnuiau sa se gandeasca la investitiile directe ca la o miscare internationala a capitalului ce
poate avea forme diverse, de exemplu noi actiuni, anumite forme de obligatiuni, vanzari-
cumparari ale actiunilor si obligatiunilor existente prin schimburile de titluri de valoare sau
printr-o varietate de forme si instrumente de credit pe termen scurt. Singura diferenta pe care
economisti ar accepta-o a fost aceea ca investitiile directe sunt insotite de grade diferite de
control si miscare de management si tehnologie.
Investitiile directe straine pot sa joace un rol crucial in restructurarea si refacerea
economica romaneasca pe o crestere sustinuta. Firmele vestice prin introducerea tehnologiei
de varf si a modelelor de management modern la filialele lor deschise Romania vor pune sub
presiune companiile romanesti care vor fi obligate, la randul lor, sa realizeze astfel de
imbunatatiri.
Sunt si alte beneficii pe care o investitie straina le-ar putea aduce, ca de exemplu: -
sporirea productie si a calitatii produselor in concordanta cu standardele vestice;
- realizarea cantitatii necesare tuturor pietelor potentiale straine sau interne;
- crearea de noi locuri de munca;
- accesul la noi piete.
Firmele multinationale isi pot folosi legaturile lor deja formate pentru a importa si
exporta produse din si in Romania sporind astfel greutatea economiei romanesti in economia
mondiala.
Pe de alta parte investitiile sunt componenta cea mai volatila a PIB. Cand exportul de
bunuri si servicii trece printr-o perioada de recesiune si acest declin este, de obicei, datorat
unei scaderi a cheltuielilor pentru investitii. Cu mult mai putin volatile decat investitiile
nationale, investitiile straine directe raspund la mult mai multe determinante decat investitiile
domestice (nationale).
Sunt factori care afecteaza investitiile straine directe in Romania si acestia trebuie
considerati nu numai in interiorul economiei ci si in exteriorul ei, pe piata mondiala.
Investitiile straine directe depind de factori interni dintre care inchiderea in climatul
politic este cea mai importanta dar depinde, de asemenea, si de starea de bum sau de recesiune
a economiei mondiale. Astfel prevederile investitiilor directe straine sunt inevitabil hazardate.
In aceasta lucrare mai multa atentie va fi acordata factorilor interni din Romania. Va fi facuta
o mentiune unor factori economici si politici majori cum ar fi stabilirea unui cadru de munca
regulator dar si de incredere, increderea in compensare imediata in cazul nationalizarii sau
confiscarii de bunuri, cautarea riscurilor legate de rata de schimb, dezvoltarea infrastructurii
(fizica si comerciala).
Investitiile straine directe constituie prin forma si continut economic o forma a
relatiilor economice si de cooperare internationala. In conditiile unui avant al schimburilor
economice internationale, ce au avut loc sub impactul dezvoltarii economice si sub impactul
politicilor protectioniste ce si-au facut loc dupa politicile de liber schimb, intreprinderile ce
cunoscusera deja o dezvoltare considerabila si devenisera mari corporatii se vad deodata
stingherite de noile politici protectioniste ale unor state nationale noi aparute si dornice sa-si
dezvolte propriile industrii, trec la contracararea acestora prin inlocuirea unor actiuni de
schimb de marfuri clasice cu actiuni de investitii in interiorul acestor state. Apar astfel
primele corporatii internationale. Cele mai renumite exemple sunt constituite din nume ca:
Shell, Standard Oil, British Petroleum, Siemens, Krupp, Ericson, Ciba. care au marcat o prima
perioada a practicii investitiilor directe in strainatate, in special in anii 1975-1995.
In zona statelor nesocialiste, politicile investitiilor straine au continuat si s-au
amplificat. Cea mai evidenta crestere a ISD in tarile occidentale a avut loc in anii de dupa
1965, cand aceasta crestere a fost de peste 20 de ori numai pana la finele anului 1989.
Abolirea sistemelor totalitare in tarile din Europa centrala si de est nu le-a gasit pe
acestea in necunoasterea practicilor privind investitiile straine in propriile economii nationale,
astfel incat au putu demara in scurt timp anumite politici de atragere de capital strain sub
forma ISD. In legislatia acestora existau deja reglementari care s-au constituit in baze de
informatii pentru perfectionarea legislatiei in materie si care au eliminat anumite piedici in
cale ISD.
Piata statelor din Europa centrala si de est a prezentat si prezinta si azi un real interes
din partea capitalului strain, atat datorita calitatii fortei de munca de o calificare deosebita la
nivel profesional sau la nivel de cultura generala, cat si datorita conditiilor de realizare la
costuri mult mai reduse a unor produse de buna calitate. Pe baza unor astfel de considerente
speranta in profituri ridicate ale capitalului strain a fost destul de mare. Orice investitor
urmareste prin investitia pe care o face sa obtina un profit cat mai mare.
In conditiile trecerii la economia de piata, in tarile est-comuniste renaste proprietatea
privata iar principalii investitori incep a fi persoanele sau firmele private. La randul lor si
acestea urmaresc cu prioritate realizarea unui cat mai mare profit. Acest lucru face ca intre
investitorul strain si cel autohton sa existe o anumita convergenta de interese.
Aceasta convergenta de interese la nivel microeconomic se transforma adesea in
divergenta cu interesele macroeconomice. Pentru investitorul privat conteaza mai putin unde
si in ce domeniu se va inscrie proiectul sau de investitie, ci doar daca acesta va aduce profituri
sigure si mari, pe cand interesul macroeconomic cere o anumita orientare a noilor investitii
spre domenii de interes national.
Practica indelungata in domeniul investitiilor straine a dovedit ca investitorii straini au
actionat de fiecare data cu prioritate in interesul propriu, chiar cu completa desconsiderare a
intereselor nationale ale statelor beneficiare de investitii straine. Investitiile straine au slujit
intereselor propriilor lor state si economiilor nationale ale acestora, ceea ce a condus la
dezvoltarea dezechilibrata a zonelor in care s-a investit. Ar fi o grava eroarea daca acest
adevar ar fi trecut cu vederea si nu ar fi luat serios in consideratie. Rezulta ca la nivelul
strategiilor de stat, al macroeconomicului apar serioase delimitari de interese in politicile de
investitii straine.
In conditiile adancirii proceselor de globalizare a problemelor economice si de
intensificare a tendintelor integrationiste pe toate continentele mai ales pe cel european, tarile
aflate in tranzitie au o serie de interese convergente cu cele ale statelor dezvoltate printre care
ar fi de retinut:
- capitalul străin îşi poate aduce contribuţia la sporirea cantitativă şi calitativă a unuia
dintre cei mai importanţi factori de producţie în economia modernă - a capitalului productiv -,
cu multiplele sale efecte directe şi propagate.
- doarece îmbracă forma capitalului productiv, investiţiile directe contribuie nemijlocit
la crearea de noi locuri de muncă, deci la ridicarea gradului de folosire a capitalului uman, la
sporirea veniturilor salariale şi, în consecinţă, la mărirea cererii de mărfuri şi servicii.
- capitalul străin productiv poate aduce cu sine tehnologii moderne, echipamente de
producţie cu randamente ridicate, experienţa avansată în domeniul organizării,
managementului şi marketingului.
- în condiţiile actuale, investiţiile străine pot contribui la accelerarea procesului de
creştere şi dezvoltare economică, la extinderea şi consolidarea sectorului privat şi a capacităţii
de absorbţie a pieţei.
- capitalul străin preia asupra sa o parte din riscurile relansării şi creşterii economice, o
parte din riscurile tranziţiei la economia de piaţă, deci participă inclusiv la crearea premiselor
pentru integrarea în structurile economice europene.
- investiţiile directe, împreună cu alte forme ale importului de capital, aduc o
contribuţie importantă la restructurarea economiei în condiţiile evitării creşterii masive a
datoriei externe.
Economia României oferă importante şanse de câştig investitorilor străini, datorită
multor factori: stabilitatea social politică; climatul propice de afaceri avantajoase; capitalul
uman valoros existent în toate sectoarele; adoptarea unei legislaţii care asigură capitalului
străin garanţii şi condiţii avantajoase de funcţionare; oportunităţi de a produce bunuri
materiale şi servicii pentru piaţa din ţările dezvoltate la costuri mai scăzute, prin folosirea
unor imputuri de producţie relativ ieftine.
Totodată, în strategia de atragere a capitalului străin, trebuie să se aibă în vedere
îmbinarea intereselor naţionale, ale capitalului autohton, cu interesele investitorilor străini,
prevenindu-se manifestări negative care pot apărea şi care pot duce la avantaje unilaterale ale
acestora, în detrimentul propăşirii economiei naţionale şi a intereselor capitalului autohton:
capitalul străin conţine posibilitatea subordonării capitalului naţional, dominaţiei asupra
capitalului endogen, insuficient de competitiv în lupta de concurenţă; investitorul străin poate
emite pretenţii şi formula condiţii care sunt în contradicţie cu interesele naţionale sau chiar cu
principiile cooperării reciproc avantajoase; capitalul străin poate favoriza unele tendinţe spre
formarea diferitelor genuri de monopoluri; capitalul străin, urmărind promovarea intereselor
proprii, ar putea, în anumite condiţii, să contracareze dezvoltarea autohtonă şi, în numele
lipsei de eficienţă a întreprinderilor cumpărate sau a celor în care devine acţionar (proprietar
majoritar), să purceadă la închiderea firmelor respective, cu implicaţii asupra agravării
şomajului sau cu alte implicaţii grave dacă firmele respective sunt din sectoare strategice ale
economiei naţionale.
In elaborarea şi înfăptuirea strategiei de atragere a capitalului străin trebuie să se aibă
în vedere, pe lângă multiplele avantaje asupra progresului economic al ţării atât pe termen
scurt, cât şi pe termen mediu şi lung, posibilitatea apariţiei unor urmări nedorite, care pot fi
prevenite şi înlăturate. Deci, această strategie trebuie să cuprindă, în fapt, selecţia
investitorilor străini, atragerea capitalului străin performant, purtător de creştere economică şi
de progres tehnologic, care să aibă un efect puternic de antrenare a factorilor interni de
producţie, să stimuleze exporturile. Investiţiile străine să fie direcţionate, prin diverse
facilităţi, către domeniile care interesează economia naţională pe termen scurt, mediu şi lung
şi să se elimine, prin mijloace economice, acei investitori străini care urmăresc activităţi
speculative, fără efect multiplicator în economia naţională.
România, ca de altfel toate statele din centrul si estul Europei, are la rândul sau o serie
de motivatii obiective si subiective ce stau la baza interesului fata de investitiile straine directe
dintre care putem retine, mai ales,urmatoarele:
- nevoia de capital în vederea retehnologizarii, a refacerii economice în urma
restructurarii impuse de tranzitia la un alt sistem economic, cel al economiei de piata,
constituie o prima mare motivare a interesului de atragere de capital strain. Trecerea la
economia de piata presupune câteva mutatii de esenta în structurile economice.
- fara o rapida aliniere la cerintele moderne ale economiei mondiale, economiile
fostelor state comuniste risca sa intre într-un periculos regres.
Transferul de tehnologie si de know-how este de asemenea, una din marile motivatii
ale interesului fata de capitalul strain. Este pentru oricine destul de clar ca progresul tehnic
atins de lumea dezvoltata trebuie atras în favoarea economiilor în tranzitie. Ori, una din caile
de prima aplicabilitate în realizarea acestui deziderat poate consta tocmai în asocierea cu
parteneri straini din tarile dezvoltate si prin atragerea de capital sa se faciliteze accesul la
aceasta tehnologie. Prin aceasta, producatorii din tarile în tranzitie vor putea fi pusi în situatia
de competitivitate pe piata mondiala si vor putea avea acces la piata externa cu propriile
produse.
- preluarea si aplicarea noilor metode de conducere constituie o componenta a
restructurarilor necesare reusitei tranzitiei. Printre factorii sinergici cu efecte determinante în
cresterea si dezvoltarea economica, managementul tânar inovativ si cu rol pozitiv, este
considerat de Centrul de Cercetari Economice din Japonia ca deosebit de important.
- accesul la piata occidentala cu pretentiile sale ridicate, constituie, de asemenea, o
motivatie serioasa a atragerii de investitii straine directe. Produsele obtinute în cadrul unor
participari straine la fabricatie au acces mult usurat pe pietele externe, mai ales daca si când
acestea se alatura propriilor realizari ale investitorului strain în tara de origine. În multe cazuri
rezultatul unor astfel de cooperari, ce au ca obiect realizarea de investitii si produse în comun,
se pot bucura chiar de anumite facilitati la intrarea pe pietele statelor dezvoltate, facilitati ce
pot viza diferite autorizari, omologari, asimilari,., precum si facilitati de ordin vamal, fiscal
sau de alta natura.
Atragerea investiţiilor străine s-a realizat şi ca urmare a stimulentelor acordate
investitorilor străini (scutiri sau reduceri ale impozitului pe profit, scutiri de taxe vamale
pentru aport în natură.), acordarea, prin intermediul A.R.D., a unui sprijin direct către
investitorul străin în demersul acestuia pentru înfiinţarea de societăţi comerciale cu participare
străină.
Ca urmare, strategia de atragere şi stimulare a capitalului străin, ca factor exogen
important al dezvoltării, trebuie să creeze condiţii ca acesta să intre în competiţie loială cu
capitalul autohton ca factor endogen al progresului economic, să fie interesat să coopereze şi
să conlucreze cu acesta.
Astfel, multilateralizarea relaţiilor economice internaþionale decurge, din necesitatea
rezolvãrii problemelor globale cu care se confruntã omenirea. Problemele la scarã planetarã
precum datoriile externe, alimentaţia, mediul ambiant, dar mai ales subdezvoltarea, incumbã
soluţii globale a cãror transpunere în practicã presupune angajarea şi conlucrarea tuturor
statelelor lumii, coordonarea eforturilor lor în vederea unei acţiuni eficiente.
Faţã de relaţiile internaţionale bilaterale clasice, multilateralismul oferã, în principiu,
noi posibilitãţi de conlucrare reciproc avantajoase, introducând mai multã stabilitate în
relaţiile interstatale şi mai ales, reduce considerabil riscul confruntãrilor.
Corporaţiile transnaţionale pot juca un rol valoros în dezvoltarea anumitor tipuri de
infrastructură, ar trebui să fie făcute mai multe eforturi pentru a le implica în procesele de
planificare, de dezvoltare, inclusiv prin intermediul parteneriatului public-privat care au ca
scop încurajarea investiţiilor directe în infrastructură.

Capitol 9. MONDOECONOMIA

În lumea contemporană nici o ţară nu se poate dezvolta fără legături comerciale,


financiare, tehnico-ştiinţifice, cu alte ţări, cu piaţa mondială. Aceste relaţii prezintă o
importanţă majoră pentru economia naţională a fiecărei ţări şi exercită influenţe multiple
asupra acesteia.

Comerţul Exterior – prima legătură cu piaţa mondială

Cea mai veche şi totodată, cea mai amplă formă de realizare a legăturilor economice
cu alte ţări o reprezintă comerţul exterior. El cuprinde totalitatea relaţiilor şi tranzacţiilor de
import şi export, realizate de o ţară, într-o perioadă determinată de timp.
Comerţul exterior îndeplineşte funcţii importante în procesul dezvoltării economice a
fiecărei ţări:
- permite aprovizionarea cu factori de producţie fiecărei ţări, precum şi cu bunuri de
consum suplimentare şi diverse;
- prin exporturi se procură mijloacele de plată a importurilor;
- în condiţiile în care schimburile externe se împletesc cu specializarea producţiei şi cu
aprofundarea diviziunii muncii, comerţul extern constituie un factor de creştere a eficienţei
economice în economia naţională.
Ca urmare, odată cu ridicarea nivelului de dezvoltare a crescut gradul de deschidere a
economiilor naţionale spre piaţa mondială. Indicatorul cel mai reprezentativ pentru acest
fenomen îl constituie ponderea exporturilor şi importurilor exprimată în %, în P.I.B.
Incluzând comerţul exterior în modelul de echilibru economic J. M. Keynes a urmărit să pună
în evidenţă modul în care se armonizează sau nu echilibrul intern cu echilibrul extern. S-a
formulat următoarea egalitate:
Y=C+I+E-X
în care:
Y = venitul naţional (sau P.I.B.) determinat ca masă a produselor înmulţite cu preţurile
acestora, este egal cu suma cheltuielilor de consum, la care se adaugă exporturile (E) şi se
scad importurile (X)
Primele două elemente (C + I) reprezintă cererea internă (A), iar ultimele două (E şi
X) - cererea externă netă (B).
Deci: Y = A + B
în care B reprezintă excedentul exporturilor asupra importurilor de bunuri şi servicii.
Soldul B va fi totdeauna egal cu decalajul (soldul) dintre venitul naţional (Y) şi partea
acestuia care este absorbită care este absorbită de cererea internă:
B≡Y-A
Un sold negativ ar indica o situaţie în care cererea internă depăşeşte venitul naţional.
Dacă se porneşte de la ideea că venitul naţional este egal cu consumul ( C ) şi
economiile (S):
Y≡C+S
rezultă că o balanţă (un sold) extern pozitiv va fi egal cu excedentul economiilor
asupra investiţiilor.
B≡S-I

Balanţa comercială

Balanţa de comerţ exterior reprezintă un tablou statistico-economic în care se


reflectă, după o ordine stabilită, totalitatea operaţiunilor de comerţ exterior realizate de ţară,
într-o perioadă dată. Ea cuprinde cumpărările (importurile) şi vânzările (exporturile).
Diferenţa dintre acestea formează Soldul balanţei de comerţ exterior, care poate fi pozitiv,
dacă exporturile sunt mai mari decât importurile (balanţă excedentară), sau negativ, în cazul
în care importurile sunt mai mari decât exporturile (balanţă deficitară); în cazul egalităţii,
soldul este nul, iar balanţa este echilibrată.
Clasificarea mărfurilor cuprinse în balanţă se face pe grupe omogene, care dau
posibilitatea analizei evoluţiei structurii exporturilor, a schimbărilor care se produc de la o
perioadă la alta sub influenţa factorilor interni şi externi
În ultimii ani, balanţa comercială a României, pe relaţia devize convertibile, s-a
prezentat în felul următor (milioane dolari):
Pe fondul general al reducerii volumului general al comerţului exterior structura
exportului a fost formată, în principal, din metale şi produse din metale, lemn şi articole din
lemn, materiale textile, materiale de transport, produse minerale şi mai puţin maşini şi utilaje.
La importuri, o pondere mare revine grupelor: maşini, aparate şi echipamente
electrice, produselor minerale, textilelor.
Balanţa de plăţi

Relaţiile economice dintre ţări nu se rezumă doar la importul şi exporturi de bunuri.


Ele cuprind şi investiţiile directe , creditele externe, transferurile de valută. care sunt cuprinse
în balanţa de plăţi.
Balanţa de plăţi este un tablou economico-statistic în care se înscriu şi prin care se
compară plăţile şi încasările efectuate de o ţară, rezultate din relaţiile cu alte ţări pe o perioadă
de timp determinată ( trimestru, an).
Ca şi balanţa comercială, balanţa de plăţi poate să fie:
- activă (excedentară) , când încasările sunt mai mari decât plăţile;
- pasivă (deficitară), când plăţile sunt mai mari decât încasările;
- soldată (echilibrată), când încasările sunt egale cu plăţile.
Balanţa de plăţi cuprinde următoarele posturi principale:
- încasările şi plăţile în contul comerţului exterior de bunuri economice;
- încasările şi plăţile legate de serviciile externe (transport, turism, bancare, de
asigurări.);
- transferurile de venituri (dobânzi, dividende, rente, profituri);
- investiţiile directe şi indirecte (cumpărarea, respectiv vânzarea ) de acţiuni de către
nerezidenţi;
- creditele şi împrumuturile;
- transferurile băneşti unilaterale (transferurile de economii realizate de lucrătorii
imigranţi către familiile lor).

Eficienţa comerţului exterior şi competitivitatea

Pentru ca activitatea de comerţ exterior să contribuie la creşterea economică, ea


trebuie să fie eficientă.
Eficienţa acestei activităţi se măsoară atât la nivel macroeconomic, cât şi la nivel
microeconomic, utilizându-se în acest scop metode adecvate. Măsurarea eficienţei comerţului
exterior se realizează prin compararea efectelor economice utile obţinute cu eforturile depuse.
Efectele directe, immediate ale acestei activităţi sunt veniturile obţinute din export,
precum şi bunurile şi serviciile obţinute prin import. Eforturile se concretizează în cheltuielile
făcute (în monedă naţională) pentru producerea mărfurilor exportate şi, respectiv în valută
pentru mărfurile importate.
Eficienţa economică a exporturilor se exprimă cu ajutorul cursului de revenire brut
la export, care se calculează ca raport între cheltuielile interne făcute în monedă naţională,
pentru producerea mărfii şi aducerea ei la graniţă şi cantitatea de valută ce se obţine prin
vânzarea acelei mărfi.
Pi + Ce
Cre = unde :
Pe
Pi = preţul produsului pe piaţa internă (lei)
Ce = cheltuielile de circulaţie până la frontieră (lei)
Pe = preţul în valută al mărfii exportate, la frontieră
Acest indicator arată cheltuiala internă cu care se obţine o unitate valutară şi cu cât
raportul respectiv, dintre preţurile interne şi cele externe este mai mic, cu atât exportul este
mai eficient. Un punct de reper îl constituie cursul de schimb, considerându-se că operaţiunea
de export este eficientă dacă cursul de revenire la export este mai mic sau egal în raport cu
cursul de schimb Cr ≤ Cs.
Cursul de revenire (brut) la import – în cazul importului, eficienţa economică se
măsoară prin valoarea ce se obţine în moneda naţională, prin vânzarea pe piaţa internă a
mărfii importate cu o unitate valutară. Acesta este cursul de revenire (brut) la import.
Pi − Ti
Cri = unde :
Pe
Pi = preţul produsului pe piaţa internă (lei)
Ti = taxele de import plătite pentru marfa importată (lei)
Pe = preţul de import în valută, a mărfii respective la frontieră
Cu cât raportul dintre preţurile interne şi deci, încasările în lei din valorificarea
produsului pe piaţa internă, pe de o parte, şi preţurile externe, exprimate în valută plătite
pentru import pe de altă parte, este mai mare, cu atât importul este mai eficient deoarece se
realizează mai multă economie de muncă socială în economia naţională. Ca bază de referinţă
se consideră că operaţiunea de import este mai eficientă în cazul în care cursul de revenire la
import este mai mare sau egal cu cursul de schimb (C.r.i. ≥ C.s.)
Creşterea eficienţei economice a comerţului exterior, constituie o coordonată
fundamentală a dezvoltării comerţului exterior. Principalii factori ai creşterii eficienţei sunt
următorii:
- îmbunătăţirea structurii comerţului exterior, prin mărirea ponderii produselor cu un
grad înalt de prelucrare;
- ridicarea calităţii produselor şi serviciilor destinate exportului;
- valorificarea superioară a resurselor interne de materii prime şi materiale;
- reducerea cheltuielilor de producţie prin creşterea productivităţii muncii;
- îmbunătăţirea publicităţii pe piaţa externă.
O problemă aparte legată de eficienţă, dar specifică, o reprezintă competitivitatea pe
piaţa externă. Ea este aptitudinea sau capacitatea agenţilor economici aparţinând unei ţări, de
a face faţă concurenţei pe piaţa externă, concretizată în câştigarea şi menţinerea unor pieţe.
Competitivitatea este privită în două forme: prin preţ şi fără preţ sau structurală.
1. Competitivitatea prin preţ are la bază capacitatea întreprinderilor (şi a ţării) de a
livra produse pe piaţa externă la preţuri mai mici decât cele ale concurenţei Această formă
depinde de trei factori:
- costurile de producţie la care întreprinderile produc şi comercializează bunurile;
- mărimea ratei de schimb, care acţionează favorabil ca factor de stimulare a
exporturilor atunci când moneda naţională se depreciază pe piaţa valutară şi invers;
- comportamentul exportatorilor în raport cu rata profitului pe care o include în
preţul de ofertă (atunci când ei include o marjă mai mică de profit, produsele sunt mai
competitive).
2. Competitivitatea fără preţ sau structurală prezintă o importanţă majoră şi se
bazează pe următorii factori: calitatea produselor, gradul de inovaţie, termenul de livrare,
prestigiul mărcii de firmă, serviciile post-vânzare şi dinamismul comercial.
O formă deosebită a relaţiilor economice dintre ţări o reprezintă integrarea
economică. Ea s-a dezvoltat începând cu deceniile 6 – 7 ale secolului al XX-lea şi constituie,
în prezent, o componentă caracteristică de bază a evoluţiilor mondo – economice. Analiza
procesului de integrare şi a elementelor de noutate pe care el le aduce în domeniul relaţiilor
economice internaţionale formează conţinutul acestui capitol.

Capitol 10. Capitolul 10. Întreprinderea în economia


contemporană

Contextul actual al sistemelor de producţie

Apariţia şi dezvoltarea deosebit de rapidă a calculatoarelor personale a atras


dezvoltarea şi în mod firesc implementarea sistemelor de producţie asistate de calculator,
acestea asigurând viteze şi capacităţi de lucru compatibile cu cele oferite cu puţin timp în
urmă doar de calculatoarele mari. S-au dezvoltat componentele necesare activităţii datelor din
aparatura de control şi pachete de programe performante care permit crearea unor instrumente
virtuale cu mult mai complexe şi mai performante decât instrumentele reale. Instrumentarea
asistată de calculator constituie acum o treaptă superioară de investigare şi control a
proceselor şi produselor.
Dacă aparatura de măsurare clasică oferă utilizatorului mărimile fizice sub forma unor
indicaţii analogice pe cadrane sau afişaje numerice, uneori combinate cu dispozitive de
înregistrare continuă grafică, calculatoarele oferă o flexibilitate nelimitată în privinţa achiziţiei
şi memorării datelor, a prelucrării lor prin filtrare sau operaţii de modificare dinamică a
referinţelor, de amestecare şi combinare, de analiză a variaţiei mărimilor şi a trecerii acestora
peste praguri de valoare semnificativă, asigurând în acest mod elementele de suport pentru
luarea deciziilor de control automat în medii de fabricaţie complexe.
Mutaţiile complexe din activitatea economică contemporană (proiectarea şi realizarea
produselor) constând în reducerea ciclului de reînnoire şi livrare, creşterea cerinţelor asupra
funcţionării produsului şi nivelul tehnic calitativ al acestuia, reducerea dimensiunii locurilor
de fabricaţie în paralel cu creşterea flexibilităţii proceselor de fabricaţie au determinat
întreprinderile să revoluţionează strategiile industriale, să caute inovarea permanentă.
Interdisciplinaritatea şi deschiderea între servicii, conduce la organizarea activităţilor
industriale în mod flexibil şi comunicativ deschis.
Favorizarea descentralizării structurilor economice, prin ameliorarea comunicaţiilor
dintre ele, conduce către integrarea reciprocă dintre cadrul organizatoric şi suportul
informatic. Această dublă integrare internă este completată de necesitatea existenţei
comunicaţiei extinse.
Ansamblul tuturor componentelor pentru realizarea dezideratului final al întreprinderii
extinse pare a fi astăzi întrunit.
Pe baza acestor considerente, astăzi este absolut esenţială utilizarea acestor sisteme,
cât şi instruirea specialiştilor care lucrează efectiv în cercetare şi producţie, în vederea
asimilării şi integrării acestor tehnologii avansate în noile sisteme de proiectare şi producţie,
pentru asigurarea unei productivităţi ridicate, a ameliorării calităţii produselor, a flexibilităţii
în actualizarea profilului de producţie, a unei fiabilităţii sporite în fabricaţie.
Ca o reacţie la această situaţie apar noi concepte în întreprindere determinate de
introducerea gestiunii de proiect sau a calităţii totale. Iniţierea angajaţilor în aceste noi
tehnologii devine o axă de motivare profundă. Cu toate că scopul este obţinerea unui puternic
efect sinergetic pentru realizarea unui produs, organizarea întreprinderilor încă puternic
orientată pe concentrarea funcţiilor în cadrul departamentelor. Această puternică structură pe
verticală, organizată pe linii de produse, aduce în contrapartidă o nesincronizare între proiecte
şi conduce la structuri etanşe, impermeabile la comunicaţie deşi noile soluţii tehnologice
favorizează creşterea informatizării.
Reţelele locale, bazele de date relaţionale, staţiile de lucru din ce în ce mai puternice,
evoluţia PC-urilor şi a sistemelor de operare, din ce în ce mai performante, conduc la o
adevărată liberalizare în domeniul informaticii. Se impune ideea integrării cu calculatorul a
tuturor funcţiilor unei întreprinderi care să permită rezolvarea problemelor de comunicaţie şi
să se răspundă cât mai rapid cerinţelor pieţii.

Ciclul de viaţă al produselor

Ritmul susţinut de înnoire şi diversificare a ofertei de mărfuri reprezentând o


caracteristică definitorie a economiei contemporane este motivat de o serie de factori majori,
dintre care cei mai importanţi considerăm a fi:
• dinamica inovaţiei tehnologice aflate sub semnul unei tot mai eficiente
gestionări a resurselor planetei;
• diversificarea nevoilor, gusturilor şi preferinţelor consumatorilor, fie ei
individuali sau colectivi;
• accentuarea fenomenelor concurenţiale la nivel mondial, atât în planul
accesului la factorii de producţie, cât şi în cel al câştigării adeziunii clientelei;
• creşterea gradului de solvabilitate al consumatorilor potenţiali de natură a
permite o mai bună nuanţare a exigenţelor acestora;
• globalizarea economiei mondiale, proces care permite o difuzare rapidă a
proceselor şi serviciilor noi pe toate meridianele lumii.
Paralel cu aceşti factori de dinamică asupra ofertei destinate pieţei interne şi
internaţionale acţionează şi comportamentul consumatorului modern, devenit din ce în ce mai
exigent, mai bine informat şi mai selectiv în motivarea cererii sale. Consecinţa directă a
creşterii gradului de complexitate al deciziei de achiziţionare a unui produs sau a altuia o
reprezintă procesul de accentuare a ingerinţelor pieţei.
Subdivizarea purtătorilor de cerere, în grupuri relative omogene, se realizează astăzi
din ce în ce mai rar după criterii naţional-tradiţionale, socio-demografice şi economice, şi în
tot mai mare măsură după variabila comportamentelor socio-umane sau a performanţelor
profesionale, care să le confere cuantificări ale mulţumirilor.
În aceste condiţii, studierea depăşirii fizice şi morale a produselor – rezultat al
modului în care ele sunt percepute de către segmentul pieţei – dobândeşte o semnificaţie
aparte, pentru succesul agenţilor economici participanţi în afaceri. Felul în care răspunsul, din
punct de vedere al calităţii sale marfare (bun material, serviciu şi idee, precum şi aflat în
diversele sale etape de dezvoltare), oferă pieţei soluţii ale rezolvării problematicii apărute în
momentul de impas economic, constituie una dintre motivaţiile necesităţii ale dezvoltării de
produse, (sau a produselor următoare - întrucât acestora li se impune o atenţie sporită asupra
momentelor proiectării şi a apariţiei lor), sau a perfecţionării acestora, determinată şi/sau
anticipată de momentele de criză ale ciclul de viaţă al produsului.
Ciclul de viaţă al produsului reprezintă un concept de marketing care descrie
tendinţa de evoluţie a afacerii şi totodată prezintă modul de realizare a profitului unui produs
scos pe piaţă, de-a lungul vieţii sale comerciale. Altfel spus, reprezintă perioada de timp în
care acesta se află pe piaţă, începând cu introducerea şi sfârşind cu retragerea lui, faze care se
pot identifica cu uşurinţă. Fazele pe care le parcurge produsul în timpul existenţei sale pot fi
identificate cu uşurinţă conform descrierii următoare, întreprinderea, prin managerul ei, va
decide dace este momentul retragerii, declarându-l „mort fizic”, sau menţinerea acestuia pe
piaţa comercială, întrucât motivează gusturile celui mai mare segment al pieţii.
Cronologic, orice proiect se împarte în mai multe etape, la parcursul evoluţiei cărora,
printr-o succesiune de stări, toate se raportează. Aceste evoluţii determină un ciclu de viaţă cu
o logică de derulare naturală şi este marcat de coerenţa acţiunilor sale care completează în
mod real şi progresiv cunoaşterea tuturor aspectelor produsului pe viitoarea sa piaţă. În aceste
condiţii, ciclul de viaţă al proiectului integrează complet ciclul de viaţă al produsului.

cifra de afaceri a
produsului
cifră de afaceri

câştigul general
al produsului

timp
cheltuieli de
costuri de realizare
investiţii
Introducerea lui

suprasaturarea
consolidare
produsului

produsului

maturizare
producere
realizarea

dispariţie
definirea

pe piaţă

creştere

declin
pieţei

Ciclul de viaţă al produsului nou dezvoltat


cifră de
afaceri

produs virtual lansare creştere maturitate declin timp


faza de cercetare -dezvoltare
Fazele ciclului de viaţă al unui produs

Fazele ciclului de vi aţă al unui proiect


timp
studiu de idei

retragere din
proiectare şi

prospecţie a
fezabilitate

fabricaţie
saturarea
punere în
studiu de

studiu de

încercare

studiu de
definire

serviciu
lansare

declin
pieţei
pieţei

PROIECTARE DEZVOLTARE FABRICAŢIE UTILIZAR E


Ciclul de viaţă al produsului comparativ cu cel al proiectului

Determinarea eronată a perioadelor ciclului unui produs, conduce la realizări


(acumulări) de pierderi financiare datorate, fie menţinerii unui nivel inadecvat al cantităţilor
oferite spre comercializare, fie nesincronizărilor din perioadele de evoluţie.
Produsul, pe parcursul vieţii sale are un ciclu de viaţă care, ţinând cont de nivelul
profitului, volumul producţiei, respectiv al costului aferent acesteia, se poate împărţi în
perioade distincte astfel: definirea produsului, realizarea produsului, lansarea lui pe piaţă,
creşterea vânzărilor şi implicit a producţiei, maturitatea la volum de producţie constant,
saturaţia pieţei de desfacere cu limitarea ritmurilor de producţie, declinul şi dispariţia lui.
Timpul de viaţă al produsului, termen adaptat din demografie, reprezintă intervalul de
timp cuprins între momentul apariţiei pe piaţă a unui bun nou, la solicitarea cererii (naşterea
ofertei) şi cel al dispariţiei sale din arena schimburilor comerciale de mărfuri determinat de
încheierea cererii (moartea ofertei).
Reprezentarea grafică a evoluţiei vânzărilor, în interval de timp, este completată de
evoluţia stocurilor, a profitului realizat prin validarea vânzărilor, precum şi a altor indicatori
derivaţi, cum ar fi numărul mediu de cumpărători care îl achiziţionează sau „chash-flow-ul”.
Fotografiată, la un anumit moment, piaţa mărfurilor prezintă imaginea unei aglomerări a patru
categorii de produse care-şi dispută locul în reia schimburilor comerciale.
• în prima categorie se încadrează produsele cu nivel ridicat de rentabilitate, cu
o cotă de piaţă mare şi un volum al vânzărilor în creştere. Acestea sunt „favoritele” gamei şi
trebuie să se bucure de cea mai mare atenţie în cadrul programelor de producţie şi/sau
comercializare;
• în a doua grupă se includ produsele care îşi manifestă un rol ridicat al cotei de
piaţă şi al rentabilităţii, dar care îşi încetinesc ritmurile de creştere a desfacerilor, urmare a
sindromului de intrare în faza de maturitate a ciclului de viaţă, revitalizarea lor impunând
modificări semnificative în rândul componentelor lor;
• în a treia categorie sunt incluse produsele care înregistrează o rentabilitate
scăzută, asistată de o creştere ridicată a desfacerilor, dar cu o cotă redusă pe piaţă. Ele pot
avea perspective dacă fabricaţia şi comercializarea lor se corelează cu exigenţele principalelor
segmente receptoare ale pieţii;
• în a patra grupă, sunt cuprinse produsele care înregistrează la toţi cei trei
parametri (rentabilitate, cotă de piaţă, desfacere) valori în declin, ceea ce atrage decizia
scoaterii lor din gama de fabricaţie, fiind depăşite practic moral.
În aceste condiţii se poate concluziona că scoaterea unui produs la termen devine un
factor esenţial. În aceste condiţii, managerii vor dispune dezvoltarea următorului produs
(începerea studiului de definire şi proiectare) imediat ce produsul este scos pe piaţă (după
momentul prospectării pieţei, sau al afirmării acestuia) astfel încât, la momentul de maturitate
şi mai ales la cel de începere a declinului, produsul următor dezvoltat să fie apt de a câştiga
interesul cumpărătorilor, şi în acest mod să se asigure continuitate de vânzare pe
piaţă.Pierderile din cifra de afaceri cauzate de întârzierea apariţiei pe piaţă a produsului se
poate calcula utilizând o reprezentare schematizată şi liniară a ciclului de viaţă al produsului
dezvoltat.
Pentru ilustrarea directă a efectelor întârzierii, se practică o aproximare liniară şi se
presupune că perioada de declin urmează imediat perioada de dezvoltare (scoaterea
produsului şi creşterea cerinţelor lui).
PCA

T
R
F F
R (3 F − R )
PCA = , unde
2F 2
PCA = pierderi în cifra de afaceri
T = timp
R = întârzierea lansării produsului
În economie, competiţia impune o inovare permanentă antrenând o evoluţie
tehnologică rapidă a produselor. Tendinţa actuală constă într-o concentrare a eforturilor
întreprinzătorilor industriali asupra dezvoltării şi realizării generale a produselor, a
marketingului şi al evoluţiei conform aşteptărilor clienţilor.
Evoluţia contextului industrial arată foarte clar că astăzi întreprinderea se găseşte sub
influenţa tripletei „termene/ costuri/ performanţe”. Ingineria concurentă, paralelă sau
simultană, s-a născut în principal sub presiunea factorului timp pentru că, este tot mai evident
cucerirea şi stăpânirea timpului devine din ce în ce mai mult datele determinante ale
performanţelor întreprinderilor. Ele se aplică în toate domeniile: construcţii de maşini,
electronică, transporturi, informatică.

Contextul industrial

Producerea bunurilor materiale, astăzi, presupune o continuă modernizare şi


perfecţionare a mijloacelor de producţie propriu-zise, punându-se accente ale eficienţei
economice şi obţinerii utilităţilor finale specifice produselor create, începând cu activitatea de
proiectare, planificare a producţiei, controlul proceselor ca şi a sistemelor capabile să
urmărească şi să asigură măsurarea parametrilor proceselor de producţie sau măsurarea
parametrilor dimensionali, funcţionali, identificând aspectul comercial final al produselor
destinate comercializării. În ţările dezvoltate, care totodată deţin şi supremaţia eficienţei şi
performanţelor de piaţă, în unităţile de producţie se folosesc sisteme moderne de
proiectare/dimensionare şi analiză a activităţilor productive (de concept, de cercetare-
proiectare, de fabricaţie, al controlului procesului tehnologic şi al certificării calităţii), a căror
siguranţă şi reprezentare este constituită pe, şi prin, sistemele modulare viabile şi funcţionale
datorate utilizării calculatoarele profesionale.
Tehnologiile noi pătrund din ce în ce mai mult în sfera cercetării-dezvoltării şi în cea
a producţiei, în paralel cu sensibilizarea potenţialilor utilizatori prin intermediul publicaţiilor
de specialitate, a centrelor de instruire şi perfecţionare, a manifestărilor ştiinţifice interne şi
internaţionale şi a realizării publicităţii, în care se prezintă atât aspectul tehnico-funcţional cât
şi aspectul impactului prezent sau viitor (al utilizării acestor noi tehnologii) asupra societăţii şi
mediului înconjurător.
Apariţia şi dezvoltarea deosebit de rapidă a calculatoarelor personale a atras şi
dezvoltat, în mod firesc, implementarea sistemelor asistate de calculator, care au asigurat
viteze şi capacităţi de lucru şi reacţie incomparabile. S-au dezvoltat componentele necesare
achiziţiei şi prelucrării datelor, s-au realizat pachete de programe performante care au permis
crearea unor instrumente virtuale mult mai complexe decât metodele reale şi tradiţionale.
Instrumentarea asistată de calculator constituie acum o treaptă superioară de investigaţie şi
control a proceselor de producţie.
Prin asistarea cu calculatorul a activităţilor economice şi de producţie se obţine nu
numai o automatizare a unor activităţi desfăşurate de personalul specializat, ci se introduce în
procesul productiv – economic (de cercetare – proiectare – planificare – producţie – analiză
economică – control tehnic şi financiar – comercial), totalitatea cunoştinţelor tehnologice
disponibile pentru linia de dezvoltare a producţie respective. Dezvoltarea produsului realizat
prin utilizarea (în ultimii ani) a calculatoarele şi echipamentelor perifericele aferente,
constituie mijlocul esenţial de atragere a profitului maximal, graţie „creierului” activităţii
teoretizate, fapt realizat prin permiterea proiectării de produse din ce în ce mai competitive şi
complementare, atât cu costuri de producţie minime şi cu eficienţă şi calitate maximă, dar şi
într-un timp relativ redus, timp care pe piaţa produsului respectiv, conferă întreprinderii
supremaţie.
Toate activităţile majore cuprinse într-un proces de proiectare (specificaţii, analiză,
sinteză, transformare, prezentare, evaluarea performanţelor, evaluarea costurilor, marketing),
planificare, fabricaţie, control al calităţii, aprovizionare, desfacere, prospecţia pieţei,
management, revalorificare, au constituit obiect de studiu pentru algoritmizarea şi integrarea
activităţilor într-un sistem de calcul unitar devenit activ pentru specialişti. S-a impus astfel un
domeniu distinct al ştiinţei producţie economică denumit „sistem integrator” sau „sistem
integrat de producţie”.
Introducerea informaticii în activităţi industriale asigură rezultatele proceselor,
asigurând sistematic calitatea produselor odată cu reducerea timpilor, termenilor şi costurilor
de realizare (producţie). Obligativitatea coerenţei legată de realizarea prin utilizarea
mijloacelor informatice ridică nivelul de calitate suprimând în interfeţe informaţiile duplicate
şi impunând o gestiune şi o gestionare unică a datelor, accesibilă pentru toţi intervienţii în
timp reale sub controlul unui supervizor. Punerea în practică a acţiunilor preventive cât mai
devreme posibil în derularea proiectului, asigură garanţia unei calităţi ridicate.
Ingineria concurenţială asigură integrarea naturală a calităţii în funcţionarea
întreprinderilor, precum şi comportamentul indivizilor prin definirea rezultatelor şi a
criteriilor de control aplicate simultan cu angajamentul indivizilor într-un ciclu de ameliorare
sau inovare a proiectelor. Obiectivele sunt fixate atât la nivelul rezultatelor în cadrul
proiectelor cât şi la nivelul individual. Fiecare poate încerca şi poartă întreaga sa
responsabilitate în cadrul activităţii (proiectului).
Acest aspect, al punerii problemei, are drept consecinţă faptul că, pe de o parte fiecare
participant are o viziune identică şi globală asupra producţiei, iar pe de altă parte, că
managementul se realizează cât mai posibil, în dezvoltare şi chiar în grupe de lucru.
În esenţă, ingineria concurenţială, paralelă sau simultană, reprezintă într-o primă fază,
căile de cercetare pentru o reducere maximă a ciclului de viaţă, îşi propune rezolvarea
problemelor legate de căutarea informaţiilor necesare dezvoltării produsului întrucât
proiectanţii consideră că este mult mai gratificat să recreeze adaptări pentru multitudinea de
date deja studiate, decât să reutilizeze informaţiile deja existente. În aceste condiţii, numărul
de modificări care se fac asupra produsului ia proporţii din ce în ce mai evidente, iar
stăpânirea proceselor de cercetare-dezvoltare (realizare) devine din ce în ce mai dificilă.

Re-ingineria (Reengineering-ul) întreprinderii

Aproape de abordarea ingineriei simultane, reengineering-ul propune a se reconfigura


organizarea întreprinderii la nivelul proceselor operaţionale. Mai mult decât o reacomodare la
ceea ce există, acesta reia fundamental natura activităţilor, repune în chestiune regulile
stabilite şi face să evolueze toate aspectele de organizare către o structurare transversală a
activităţilor. În timp ce ingineria paralelă influenţează esenţial proiectul şi managementul de
proiect, acţiunile impuse de reengineering antrenează o remodelare completă a întreprinderii.
Reengineering-ul este un manifest pentru o revoluţie în managementul afacerilor şi al
întreprinderii la sfârşitul secolului XX şi debutul secolului XXI.
Cel mai elocvent în acest sens este motto-ul lucrării lui Michael Hammer şi James
Champy „Reengineering the Corporation” publicată în 1993, care susţinea: „Uitaţi ceea ce
ştiţi despre felul cum trebuie să meargă întreprinderea – aproape totul este greşit!”.
Activităţile sunt considerate într-un proces global şi nu izolate în task-uri, obiectivele
sunt radical dirijate către satisfacerea clientului, rolul tehnologiilor informaţionale fiind
fundamental, iar ansamblul acestor acţiuni va necesita o intensă implicare a direcţiilor
generale pentru o lungă durată.
Conceptul de reengineering în raport cu o firmă, întreprindere sau organizaţie, a
apărut odată cu cerinţa de a reproiecta funcţionarea acestora în noul context economic,
tehnologic şi social, specific secolului XXI, când se face tranziţia de la societatea industrială,
cu rădăcinile în sec. XIX, la noul tip de societate: societatea informaţională globală. Pentru a
face faţă noilor condiţii, se pune problema abandonării principiilor care au stat la baza
organizării şi operării unei organizaţii în ultimele două secole, pentru a inventa altele noi, care
să corespundă mai bine noilor provocări. Modul în care noile organizaţii cumpără, realizează,
vând şi distribuie produsele şi serviciile este foarte diferit faţă de situaţia prezentă.
În comparaţie cu descompunerea propusă de Adam Smith, până la nivelul operaţiilor
simple, de bază (task-uri), în noua orientare se pleacă de la necesitatea unificării acestor
operaţii simple într-un sistem coerent. Noul mesaj este clar: „nu mai este necesar şi nici de
dorit ca întreprinderile să-şi organizeze activitatea pe baza principiului diviziunii muncii”
lansat de Adam Smith, deoarece în lumea de astăzi care aparţine clienţilor, concurenţei şi
schimbării, întreprinderile trebuie să-şi organizeze activitatea pe procese. Această nouă
abordare a fost denumită reinginerie, reprezentând conceptual în lumea modernă aceeaşi
revoluţie pe care a reprezentat-o specializarea, care a marcat era industrială1.
Reengineering-ul pleacă de la cerinţele şi caracteristicile actuale şi de perspectivă ale
pieţei, de la puterea tehnologiilor actuale, având la bază noţiunea de proces, definit ca fiind un
lanţ de activităţi, care luate împreună conduc la un rezultat cu o valoare pe piaţă, pentru un
client-consumator, şi, ca urmare, la un nou produs sau serviciu. Procedurile care permit o
asemenea abordare a orientării şi redefinirii activităţilor dintr-o organizaţie au fost denumite
reengineering-ul organizaţiei. Această orientare şi redefinire este impusă de trei forţe, clienţii
„customers”, competiţia „competition” şi schimbarea „change”, cei trei C, cu noi definiţii şi
caracteristici în raport cu ceea ce au reprezentat până acum:
• clienţii (customers) sunt cei care decid în raport cu furnizorii: ce doresc, când
doresc, cum doresc şi cum vor plăti. Această situaţie este diferită de ceea ce se numeşte piaţă
1
Ge. Drăgoi, Întreprinderea Convergentă – informatică industrială, Editura Printech,
Bucureşti, 2001.
cu produse de masă (mass market), mai ales pe piaţa industrială, unde clienţii sunt
profesionişti;
• competiţia (competition) se intensifică în condiţiile căderii barierelor vamale,
deci a globalizării pieţei. Performanţa, care se impune ca standard, este reprezentată de preţul
scăzut, calitatea ridicată şi serviciile cele mai bune. Orice firmă care nu se ridică la nivelul
acestor standarde, impuse pe plan internaţional, este în pericol de a dispărea;
• schimbarea (change) se accelerează ca ritm odată cu globalizarea pieţei şi a
economiei, când firmele se confruntă cu mai mulţi competitori, fiecare dintre ei putând
introduce produse şi servicii inovative pe piaţă, mai ales în condiţiile evoluţiei tehnologiilor.
S-a redus ciclul de viaţă de la ani chiar la luni pentru o mare parte din produse. Firmele care
nu pot intra la timp pe piaţă, în acest nou ritm, cu produse şi servicii inovative, deci firmele
care nu se mişcă repede, aproape sigur vor dispărea (nu se vor mai mişca deloc).
Cei „trei C”, (Customer, Competition, Change) la care ne-am referit au creat o
nouă lume a pieţei şi afacerilor, în care se impun cerinţe severe privind flexibilitatea şi timpul
de răspuns la cerinţele pentru produse şi servicii inovante, pentru a căror realizare trebuie să
existe o responsabilitate la nivelul procesului care însoţeşte şi este declanşat de cererea
realizării fiecărui produs sau serviciu. In reengineering, procesele trebuie regândite, trebuie
definit un nou context al muncii, totul sub impactul tehnologiei informaţiei, care face posibilă
implementarea conceptului de reengineering.
Reenginering-ul proceselor de afaceri şi/sau business – BPR (Business Process
Reengineering) nu poate fi conceput fără utilizarea tehnologiilor informaţionale şi de
telecomunicaţii, asigurând un beneficiu şi o durabilitate schimbărilor. BPR poate influenţa
orice aspect al unei afaceri/firme astfel încât să asigure creşterea fluxului de numerar (cash
flow) şi reducerea costurilor. Controlul costurilor, într-un mediu economic dinamic, cere ca o
organizaţie să aibă o definire şi o înţelegere exactă a căilor de atingere a acestor obiective.
Reengineering-ul unei firme schimbă practic foarte mult, dacă nu chiar totul într-o
firmă, în ceea ce se defineşte a fi elemente esenţiale în „sistemul de aşi al unei firme” BSD
(Business System Diamond): procesele, activităţile şi structurile, sistemul de management şi
măsură, cultura organizaţiei (valori, convingeri). Problematica şi provocările perioadei
actuale, care impun reengineering-ul ca soluţie care să permită schimbări fundamentale, se pot
grupa în patru categorii:

Schimbarea Disponibilitatea
regulilor pentru schimbări
în competiţie majore

Schimbări
fundamentale
în organizaţie
Eficienţa Adaptarea şi
infrastructurii dezvoltarea
informaţionale tehnologiilor avansate

Principiul BPR (reengineering-ul proceselor de afaceri / business)


10.5.1. Business Process Reengineering - BPR, reprezintă regândirea fundamentală
şi reproiectarea radicală a proceselor (economice şi neeconomice) în vederea obţinerii unei
îmbunătăţiri spectaculoase a indicatorilor consideraţi astăzi critici în vederea evaluării
performanţelor, cum ar fi costul, calitatea, serviciul, viteza şi fidelitatea.
• schimbări importante în parametrii şi regulile care definesc competiţia
Economiile „pe scară” şi producţia de masă au fost marcate de absenţa inovării în proiectarea
produselor şi de realizarea produselor de calitate scăzută. Astăzi, organizaţiile sunt
confruntate cu noi cerinţe: o mare flexibilitate în operarea lor, introducerea pe piaţă a
produselor de calitate mai rapid decât competitorii (time to market) şi maximizarea încasărilor
din vânzarea produselor sau a serviciilor, într-un ciclu de viaţă mai redus al acestora. Aceste
cerinţe se adaugă unei dinamici a competiţiei în cadrul unor pieţe globalizate, obligând
organizaţiile să-şi revizuiască fundamental existenţa, concentrându-se asupra ciclicităţii
introducerii produselor pe piaţă, asupra strategiei de inovare, pentru a pătrunde pe diferite
pieţe;
• capacitatea structurală - organizatorică pentru a implementa schimbări de
„tip salt” majore, fundamentale. Într-o organizaţie, birocraţia şi mentalităţile opun rezistenţă
schimbărilor. De multe ori, schimbările sunt acceptate pe bază de consens, ceea ce conduce
adesea la opţiunea pentru nivelul cel mai scăzut, ca numitor comun, în opoziţie cu opţiunea
pentru inovare, care ar corespunde nivelului cel mai ridicat, impus de noile cerinţe. În aceste
condiţii se ajunge în starea caracterizată constant de răspuns la schimbări în loc de iniţiere a
schimbării, în special pentru conducerea la vârf a organizaţiei, care, inevitabil, va pierde faţă
de competitorii care au un comportament inovativ. Abilitatea de a realiza schimbări în firmă
organizaţie se manifestă prin:
 structuri organizatorice,
 realizarea unei culturi a întreprinderii,
 dezvoltarea permanentă a proceselor de afaceri,
 educarea angajaţilor.
• sistemele informaţionale sunt fie ineficiente, fie insuficient adaptate unor
schimbări fundamentale în organizaţie. Un conservatorism în realizarea sau dezvoltarea
sistemelor informaţionale poate duce la costuri ridicate în exploatare, la duplicarea unor
eforturi, la soluţii fragmentate, rolul sistemului reducându-se la automatizarea proceselor
existente şi nu la schimbarea lor în sensul satisfacerii cerinţelor enumerate. Eficienţa
sistemelor informaţionale trebuie să susţină toate activităţile, anticipând evoluţiile;
• tehnologiile avansate nu sunt suficient de bine conduse pentru a se realiza
schimbări majore. Problematica managementului este aceea de a înţelege cum să realizeze o
nouă structură şi cum să schimbe procesele pentru a valorifica la maximum inovaţiile în IT
(International Telecommunication): prelucrarea distribuită şi paralelă în context reţea,
comunicaţiile fără fir, baze de date relaţionale, metodologii CASE (Computer Aided Software
Engineering), work flow-management
Abordarea tradiţională şi actuală a BPR (reengineering-ul proceselor de afaceri /
business) se manifestă prin:
• fixarea principalei ţinte în costurile de operare, calitatea producţiei, ciclurile de
timp;
• stabilirea nivelurilor pentru service la clienţii interni şi externi;
• regândirea activităţii angajaţilor (jobs) pentru a obţine rezultate optime.
Managerii trebuie să fie învăţaţi să treacă de la concentrarea pe control eficient la
gândirea inovatoare urmărind inovaţia, viteza ciclului şi calitatea serviciilor. În orice firmă,
procesele sunt reprezentate de obicei prin activităţi înseriate.
BPR (reengineering-ul proceselor de afaceri / business) restructurează prin asigurarea
desfăşurării concurente (paralele) a activităţilor sub coordonarea unei singure persoane care
are putere decizională totală, ceea ce conferă avantaje: reduce timpul de răspuns; permite
schimbări rapide; creşte satisfacţia şi motivaţia angajaţilor. Scopul BPR nu constă în
automatizarea procedurilor curente din firmă ci în integrarea proiectării afacerii cu proiectarea
sistemului informaţional astfel încât să se atingă obiectivele preconizate.
Tehnologiile avansate sunt principalele instrumente în BPR. Ele trebuie avute în
vedere încă din fazele iniţiale, de aceea trebuie să existe o echipă familiarizată cu
managementul şi tehnologiile avansate.
BPR (reengineering-ul proceselor de afaceri / business) transformă în fapt firma de la
starea de urmăritor rapid al competitorilor într-un inovator care se află permanent cu un pas
înaintea competitorilor.
O abordare corectă şi modernă se prezintă astfel:

BPR
BPR
tradiţiona
modern
Nivel strategic l

TQM
BPA
tradiţiona
clasic
l
Nivel tactic

Low High

BPR în comparaţie cu rolul tehnologiilor avansate

• TQM - Total Quality Management (Managementul calităţii totale) abordează


schema cu o perspectivă tactică şi se foloseşte mai puţin pentru BPA (reengineering-ul
proceselor de afaceri / business);
• BPA - Business Process Automation (reengineering-ul proceselor
automatizate) foloseşte tehnologiile avansate, dar în scopuri tactice;
• BPR - Business Process Reengineering (reengineering-ul proceselor de afaceri
/ business) modern foloseşte tehnologiile avansate pentru schimbarea managementului.
Fazele abordate în implementarea BPR - Business Process Reengineering
(reengineering-ul proceselor de afaceri / business) sunt:

• Faza I: analiza firmei


 strategia:
 realizarea infrastructurii pentru BPR;
 planificarea realizării proiectului.
• Faza II: analiza proceselor curente
 Proiectarea:
 stabilirea ţintelor pentru schimbare;
 reproiectarea activităţilor pentru atingerea scopului propus.

• Faza III: punerea în funcţiune a noilor proceduri


 Implementare:
 se instalează proceduri de monitorizare;
 se asigură unui cadru pentru dezvoltarea continuă.

Importanţa rolului tehnologiilor avansate se va ilustra în continuare prin trei exemple:


• transformarea proceselor secvenţiale, consumatoare de timp, în procese
concurente/paralele;
• managementul în sistemele complexe (producţie de utilaje, avioane, aparatură
medicală);
• satisfacerea clientului (care apreciază service-ul şi piesele de schimb).
Se poate remarca că, pentru a avea succes, BPR - Business Process Reengineering
trebuie implementat rapid şi eficient, o condiţie de pornire fiind existenţa unui sistem integrat.
Reengineering-ul înseamnă „regândirea fundamentală şi reproiectarea radicală a proceselor, în
vederea obţinerii unei îmbunătăţiri spectaculoase a indicatorilor, consideraţi astăzi critici în
evaluarea performanţelor, cum ar fi costul, calitatea, serviciul şi viteza”.
Se observă apariţia în definiţia reengineering-ului a patru cuvinte cheie:
• fundamental: reengineering-ul ignoră ceea ce este deja şi se concentrează asupra
a ceea ce ar trebui să fie.
• radical: reproiectarea radicală implică a se merge la rădăcina lucrurilor, deci nu a
face modificări superficiale sau variaţiuni la ceea ce există ci a se acţiona pentru a se
îndepărta ceea ce este vechi. Reengineering-ul implică reinventarea firmei şi nu îmbunătăţirea
sau dezvoltarea ori modificarea unei activităţi.
• spectaculos: reengineering-ul nu se referă la efectuarea unor îmbunătăţiri
marginale sau treptate ci la realizarea unor salturi spectaculoase în rezultate. Aceasta conduce
la ideea că ar trebui să se apeleze la reengineering numai atunci când este nevoie de o
curăţenie majoră.
• procese: un proces reprezintă o colecţie de activităţi care preiau una sau mai multe
tipuri de intrări şi creează la ieşire o valoare pentru client.
Hammer identifică trei tipuri de întreprindere care abordează reengineering-ul:
• Firmele care se confruntă cu mari dificultăţi şi nu au altă soluţie: astfel, dacă într-o
întreprindere costurile sunt cu ordin de mărime mai mari decât ale concurenţei sau decât ar
permite modelul de proces de producţie în care se încadrează, dacă activitatea de service este
atât de defectuoasă încât clienţii protestează, dacă rata de defectare a produselor este de câteva
ori mai mare decât cea a produselor concurenţei, dacă întreprinderea are deci nevoie de
îmbunătăţiri la scara unui ordin de mărime, atunci, în mod evident, acea întreprindere are
nevoie de reengineering.
• Firmele care nu se confruntă cu dificultăţi, dar a căror conducere anticipează
apariţia acestor dificultăţi. Concepţia acestor întreprinderi este de a aborda reengineering
înainte de a se confrunta cu o situaţie nefavorabilă.
• Firmele care sunt într-o formă maximă, în care nu se pot discerne dificultăţi nici în
prezent şi nici în viitor, însă managementul lor este ambiţios şi agresiv, considerând
reengineering-ul drept o ocazie pentru a-şi extinde supremaţia în dauna concurenţei. Prin
creşterea nivelului performanţei, aceste firme doresc ridicarea ştachetei cât mai sus pentru a
crea dificultăţi competitorilor. În acest caz reengineering-ul este abordat de pe o poziţie de
forţă, semnul distinctiv al acestor firme fiind cu adevărat dorinţa de succes, o firmă cu
adevărat mare nefiind niciodată mulţumită cu rezultatele obţinute. Spre deosebire de
majoritatea firmelor care se declară mulţumite şi sunt călăuzite de principiul „de ce să
reformulezi regulile atunci când câştigi?” având dificultăţi în a abandona ceea ce le-a asigurat
mult timp succesul, firmele mari renunţă de bunăvoie la practici care s-au dovedit mult timp
utile cu speranţa şi dorinţa de a veni cu ceva şi mai bun.
Diferenţele dintre cele trei tipuri de întreprinderi se pot explica plastic astfel: cele din
prima categorie sunt disperate, s-au izbit de un „zid” şi sunt la „pământ”, cele din a doua
categorie avansează cu viteză mare dar au în faţă profilul unei ameninţări majore care poate
ridica un „zid” ce le poate arunca în viitor în prima categorie de întreprinderi, iar
întreprinderile din cea de a treia categorie sunt lipsite de griji, nu văd nici un fel de obstacole
sau probleme la orizont, au liniştea necesară, dar îşi spun că este „o vreme tocmai bună” să
schimbe, să avanseze şi să ridice „un zid” tot mai înalt în calea celorlalţi.
Această clasificare făcută de Hammer ilustrează foarte bine cele patru caracteristici
definitorii pentru reengineering şi constituie definiţia acestuia de reconcepere radicală a
proceselor pentru obţinerea de schimbări spectaculoase în ceea ce priveşte costurile, calitatea,
serviciul şi viteza. Pentru realizarea acestui deziderat organizaţiile se orientează spre proces,
sunt ambiţioase (îmbunătăţirile minore nu le satisfac), neconformiste (nu respectă regulile
vechi, abandonând ipotezele privind specializarea, delimitarea activităţilor şi coordonarea în
timp) şi folosesc în mod creator noile tehnologii informatice şi de telecomunicaţii care le
permit să renunţe la vechile reguli şi să creeze noi modele de procese.

BPR - Business Process Reengineering şi ameliorarea continuă

Complexitatea tehnică crescândă, termenele de execuţie tot mai strânse, bugetele


limitate, concurenţa din ce în ce mai dură sunt elementele principale ale noului context
industrial. Întreprinderile industriale trebuie să găsească abordările adecvate regrupând noile
concepte, uneltele, metodele şi tehnicile capabile de a adapta aplicaţiile şi activităţile proprii
fluctuaţiilor continue ale mediului economic. O vedere comună este pe cale de a se dezvolta
astăzi datorită tendinţei internaţionalizării sau a popularităţii TQM (Total Quality
Management). Fundamentele întreprinderii nu s-au schimbat prin implementarea TQM, dar
ele au fost întărite, pentru că TQM este o metodă de performanţă şi de relansare a producţiei.
Există astăzi două mari axe utilizate de către întreprindere:
• ameliorarea continuă , CQI (Continuous Quality Improvement);
• reengineering-ul, BPR (Business Proces Reengineering).
Ameliorarea continuă trebuie să conţină astăzi elemente interne şi externe
întreprinderii, deoarece opinia clientului asupra calităţii produsului a devenit din ce în ce mai
importantă. Pentru a se obţine acest tip de calitate trebuie să se integreze, în acelaşi timp,
aspectele interne şi externe ale întreprinderii.
Nu este de loc simplu de definit calitatea, deoarece ea depinde de puncte de vedere
diferite: client, management, metode şi tehnici de lucru, norme industriale.
Tendinţa evidentă este de se aplica ameliorarea continuă unei întreprinderi care
funcţionează corect, în vederea creşterii continue a parametrilor activităţii. Dimpotrivă,
reengineering-ul, o schimbare radicală, se aplică în general în situaţiile în care întreprinderea
are dificultăţi.
Se vorbeşte astăzi foarte mult de întreprinderi care aplică programe de reengineering
sau de ameliorare continuă şi, de aceea, este necesar a se efectua o delimitare între cele două
activităţi. Ameliorarea continuă se aplică pe o scară mică având o viziune locală au parţială.
Este imposibil a se perfecţiona într-o singură etapă. Procesul de schimbare este fără sfârşit,
ceea ce implică faptul că, odată pornit, nu se poate opri din evoluţia sa.
BPR (reengineering-ul proceselor de afaceri / business) vizează un efect general
sinergetic la scară mare şi o reorganizare radicală la nivel global al proceselor. Eforturile
schimbării se bazează pe o foarte bună înţelegere a proceselor şi activităţilor întreprinderii. În
plus, tehnicile de modelare trebuie să suporte o modelare dinamică, ceea ce implică să fie
capabile de a schimba continuu şi de o manieră controlată.
Dacă se detaliază scopurile BPR-ului: modernizarea operaţiilor, reducerea costurilor,
ameliorarea calităţii, creşterea cifrei de afaceri, creşterea satisfacţiei clienţilor, eliminarea
redundanţelor, care se accentuează foarte clar diferenţele între cele două abordări.
Apelarea la reengineering ar trebui să se producă numai atunci când este nevoie de o
curăţenie majoră.
Pentru a nu crea confuzii în înţelegerea exactă a noţiunii de reengineering trebuie
subliniate câteva aspecte care nu sunt legate de reengineering sau care nu înseamnă
reengineering:
• în ciuda rolului important pe care îl joacă tehnologiile informatice în
reengineering, trebuie să fie clar că nu este acelaşi lucru cu automatizarea, ci trebuie înţeles că
automatizarea pune pur şi simplu la dispoziţie o metodă mai eficientă uneori de “a face prost
lucrurile”.
• reengineering-ul nu înseamnă restructurare sau reducere de personal, care implică
a face mai puţin cu mai puţin (reducerea capacităţii de producţie pentru a satisface o cerere în
scădere). Dimpotrivă, reengineering-ul înseamnă a produce mai mult cu mai puţin.
• reengineering-ul nu trebuie să se confunde cu “software reengineering” care
înseamnă reconstrucţia sistemelor informaţionale învechite folosind tehnologie modernă.
• reengineering-ul nu înseamnă acelaşi lucru cu reorganizarea, aplatizarea sau de-
ierarhizarea unei firme, chiar dacă conduce la structuri mult mai orizontale. Problema unei
firme nu apare datorită structurii organizatorice, ci datorită structurii proceselor, şi de aceea
schimbarea organizării peste procese învechite nu conduce la nimic bun pentru firmă.
• reengineering-ul nu este acelaşi lucru cu ameliorarea calităţii. Programele de
calitate operează în cadrul proceselor existente pe care încearcă să le amelioreze prin
îmbunătăţiri continue, realizate pas cu pas, scopul final fiind îmbunătăţirea constantă şi
continuă a rezultatelor procesului existent. Dimpotrivă, reengineering-ul îşi propune
înlăturarea şi înlocuirea proceselor deja existente cu altele complet noi, deci o schimbare
radicală.
• reengineering-ul nu trebuie confundat cu TQM (total quality management) pentru
că el implică o abordare a managementului schimbării total diferită însă de cea cerută de
programele de calitate. Reengineering-ul şi TQM nu sunt nici identice şi nici opuse, ele sunt
complementare, având o perspectivă comună care porneşte de la client şi de la procese:
reengineering-ul conduce rapid firma acolo unde vrea să fie, TQM dirijează firma în aceeaşi
direcţie, dar într-un ritm lent.
• reengineering-ul nu înseamnă încă desfiinţarea „birocraţiei”, aceasta fiind liantul
care ţine firmele tradiţionale, fiind în fapt soluţia din ultimii 200 de ani a proceselor
fragmentate. Metoda pentru eliminarea birocraţiei şi aplatizarea întreprinderii constă în
reproiectarea radicală a proceselor astfel încât să se elimine total fragmentarea acestora, caz
ideal de atins.
În concluzie, trebuie revenit la definiţia reengineering-ului dată de Hammer:
„reengineering-ul înseamnă să porneşti totul de la zero având în faţă o coală albă de hârtie, să
renunţi la convenţionalism şi ipoteze inoculate în trecut, să inventezi noi abordări în ceea ce
priveşte structura proceselor, care să amintească foarte puţin sau deloc de cele din perioadele
anterioare”.
În esenţă, reengineering înseamnă revoluţia industrială, în revers, abandonarea
ipotezelor inerente în paradigma industrială a lui Adam Smith privind diviziunea muncii,
avantajul producţiei de masă, controlul ierarhic şi toate celelalte accesorii ale unei economii
aflate într-o etapă primară a dezvoltării. Reengineering înseamnă căutarea de noi modele
pentru organizarea muncii, înseamnă un nou început.”
Una din întrebările care se ridică este: dacă situaţia economică se îmbunătăţeşte,
nu va dispare oare şi necesitatea reengineering-ului? Hammer subliniază că necesitatea
nu va dispare ci numai voinţa.
Să nu uităm clasificarea întreprinderilor care apelează astăzi la reengineering.
Recesiunea intensifică presiunea asupra firmelor de a-şi reproiecta procesele în timp ce
îmbunătăţirea situaţiei economice reduce presiunea dar nu implică că procesele s-au
îmbunătăţit de la sine şi trebuie numai să fie revizuite.
Când perioada ciclică de recesiune revine, problemele vor reapărea şi mai acut, iar
timpul pierdut va face şi mai dificil reengineering-ul. Ceea ce este de aşteptat este însă ca
să se ajungă la un reengineering recurent, deoarece schimbarea a devenit o permanenţă în
lumea de astăzi.

Întreprinderea extinsă, convergentă, virtuală

Întreprinderea de astăzi şi de mâine trebuie să răspundă la câteva chestiuni


fundamentale:ce să se producă?
• de ce să se producă ?
• cum să se producă ?
• care sunt aşteptările clienţilor ce trebuie considerate prioritare pentru
reuşita comercială a produsului sau serviciului ?
• care sunt răspunsurile tehnice ce trebuie privilegiate la nivelul
întreprinderii ? asupra a ce acţionează acestea ? cui aduc ele servicii şi în ce scop ?
• care sunt mijloacele întreprinderii la un moment dat ?
• care sunt dificultăţile potenţiale ale ciclului de dezvoltare al produsului ?
La aceste întrebări esenţiale nu există nici un răspuns tip, nici un model unic nu
este propus în mod direct. Întreprinderile trebuie să fie extrem de mobile, receptive la
evoluţiile continue şi extrem de rapide, deoarece imobilismul unei întreprinderi poate să
conducă chiar la dispariţia acesteia. Interdisciplinaritatea crescândă ca şi deschiderea
între servicii conduc astăzi către organizaţii deschise şi comunicante.Întreprinderea
trebuie văzută sub unghiul proceselor interne şi externe sau altfel spus traversând
informaţia concernând activităţile realizate, derularea acestora, scopul şi starea lor.
Se vizează raportul între procese şi informaţie pe care nici o întreprindere nu-l
poate eluda. De aceia trebuie să fie foarte bine cunoscute frontierele între diferitele
procese în toată dinamica schimbării lor ca şi activităţile proprii fiecărui proces. Fiecare
proces trebuie definit prin prisma aportului său asupra produsului, mai exact prin
condiţiile sale, prin acţiunea sa şi prin frontierele sale. Noncalitatea este la rândul său un
abis în care se pierd profiturile, termenele de livrare şi uneori întreprinderea însăşi.
Un defect reprodus în mari cantităţi antrenează după sine supracosturi intolerabile
aproape întotdeauna deoarece întreprinderile lucrează astăzi pe pieţe cu volume mari şi
variaţii uşoare. Se cunosc destule exemple de întreprinderi care şi-au pierdut reputaţia din
cauza unor probleme de calitate. Deşi accentul nu mai este pus pe controlul produselor,
calitatea a devenit astăzi o parte intrinsecă a culturii oricărei întreprinderi, un efort global
al conducerii sale şi al propriilor angajaţi. Întreprinderea trebuie să-şi formeze fiecare
director sau angajat în metodele calităţii totale, TQM-ul (managementul calităţii totale)
devenind o stare de spirit care caută permanent căile pentru atingerea dezideratului final
„zero defecte" în toate activităţile întreprinderii, în toate acţiunile indivizilor care o
compun.
TQM nu este născut din moda timpului ci este rodul unei munci dificile, de
profunzime, cu oamenii. Calitatea fiind în fond o noţiune total subiectivă, legată de
indicele de satisfacere a cerinţelor clientului, se poate înţelege uşor că prin a face să
intervină acest client cât mai în amonte în definirea unui produs, se ajunge la a se
ameliora calitatea, la reducerea costurile introduse de tatonări sau modificări, obţinând-se
un produs adaptat, din primul foc, cerinţelor clienţilor, ceea ce elimină întârzierile şi
reduce termenele. Indispensabile pentru a se urmări evoluţia unui proiect, mijloacele de
gestiune a acestuia oferă avantajul de a găsi foarte rapid stările de fapt şi permit simulări
pentru replanificarea proiectelor. În toate situaţiile, alegerea mijloacelor
Reglare trebuie să se
Activităţi externe
efectueze în concordanţă cu complexitatea proiectului şi nivelul de informaţii necesare
A externă
pentru conducereaşi acestuia.
trend
C
T
I
V Proiectarea Cercetarea
I produsului pieţii
T
A
T C
E L
Achiziţionarea Planificarea Vânzări I
A uneltelor producţiei E
S N
U Ţ
B I
Flux de Producţie Distribuţie
C materiale,
O achiziţii
N
T
R Stocare
A
C
T

Activitate contractuală Activitate angajaţi


Dacă, utilizarea mijloacelor asistate de calculator accelerează realizarea activităţilor,
beneficiul obţinut astfel trebuie să fie conservat şi chiar dezvoltat prin gestiunea datelor
rezultante. Mai mult, se poate afirma că aceste informaţii constituie veritabilul patrimoniu al
întreprinderii.
Poziţia strategică a unui astfel de sistem permite urmărirea proiectului/produsului pe
parcursul întregului său ciclu de viaţă, situaţie valabilă numai dacă se realizează o abordare
globală, eficienţa sa fiind locală în cazul implementării de insule izolate.

Procesele interne şi externe ale întreprinderii

Succesul în acest domeniu ridică problema structurării datelor şi a modului de


partajare sau acces la acestea. Sistemul trebuie să permită tuturor celor abilitaţi să intervină în
funcţie de privilegiile care le sunt atribuite (consultare, inserare, corectare, modificare) şi în
perfectă cunoştinţă asupra stadiului în care se află aceste informaţii (în curs de realizare, în
stadiu de corectare, finale).
Corolarul acestor funcţionalităţi constă într-o organizare a datelor bazată pe o
configuraţie standardizată şi o gestiune normalizată a schimburilor de date. Întreprinderea
virtuală (zero defecte, zero hârtii, zero stocuri) reprezintă astăzi idealul care se doreşte a fi
atins. Influenţa multiplilor „zero” asupra unei întreprinderi se prezintă astfel:

Întreprinderea şi influenţa multiplilor “zero”

Efecte interne Efecte externe


zero • economie de timp Imaginea
defecte • economie de material mărcii
• respectarea termenelor
diminuarea controlului aposteori
• diminuarea costurilor de garanţie
Efect global: Diminuarea costurilor
zero • diminuarea stocurilor reale Răspuns
stocuri • câştig de spaţiu eficient
• reducerea cheltuielilor neproductive de gestiune
• diminuarea activelor circulante
Efect: Diminuarea costurilor
zero • reactivitate faţă de client Calitatea
întârzieri • reducerea stocurilor serviciului
• gestiune în flux continuu
• stăpânirea proceselor
• ameliorarea previziunilor
Efect: Flexibilitate
zero • organizare suplă Reactivitate
hârtii • acces rapid la informaţie
• comunicare eficace
• autonomie si control diferenţiat
• reducerea blocajelor
Efect: Stăpânirea informaţiei
zero • disponibilitatea mijloacelor Fiabilitatea
defecţiuni • rata de angajare ridicată cuplului
(pane)
• gestiune facilă produs - sistem
• respectarea termenelor
• reducerea punctelor de ştrangulare (gâtuire)
Efect: Fiabilitate şi eficacitate
zero • protecţia individului Imagine
accidente • reducerea costurilor de asigurări Socială
• ameliorarea ambianţei
Efect: Motivaţie
zero • participare, cointeresare Vitrina
conflicte ambianţă (oglinda)
• stăpânirea fluxurilor Socială
• reducerea diverselor pierderi
Efect: Eficacitate, ambianţă

Întreprinderea virtuală devine maniera cea mai rapidă de a se dezvolta un nou produs
şi de a se selecţiona resursele operaţionale. Întreprinderea este agilă, ceea ce implică că
aceasta posedă o flexibilitate organizaţională de a se adapta la fiecare proces. O întreprindere
maşină de producţie, poate fi reprogramată rapid înainte de a se realiza noi produse.
Conţinutul de informaţie este foarte ridicat. Avantajul competitivităţii este determinat
de rapiditatea de sosire pe piaţă, de satisfacerea clienţilor şi de reactivitatea la problemele
legate de impactul social şi de mediu. Lucrul şi dezvoltarea de noi produse se efectuează de o
manieră simultană.
Întreprinderea virtuală se creează prin mijloace virtuale utilizând simularea. Odată ce
partenerii combinaţiei virtuale au aprobat şi validat rezultatele acestor simulări producţia reală
poate demara. Conceptul de întreprindere virtuală, VE (virtual enterprise), reprezintă ţinta
orientării sistemelor de producţie industrială, prin modul în care această orientare este
planificată şi condusă. Ca definiţie, întreprinderea virtuală reprezintă şi o alianţă temporară de
întreprinderi care îşi propun o partajare a resurselor şi aptitudinilor cu scopul de a răspunde
mai bine şi mai repede oportunităţilor care apar pe piaţă, bazându-se pe o infrastructură
tehnică reprezentată de tehnologiile informaţionale şi de comunicaţii/reţele de calculatoare.
Acest concept este susţinut de noile tehnologii şi de fenomenul de globalizare care
începe să domine orientarea dezvoltării industriale. Funcţiunile şi activităţile legate de
realizarea produselor încep să se descentralizeze, distribuindu-se pe arii geografice mari.
Proiectarea, planificarea producţiei şi marketing-ul, aprovizionarea, fabricaţia,
serviciul, pot fi realizate, în perspectivă, în orice loc dintr-o ţară, dintr-un continent sau de pe
glob, datorită facilităţilor oferite de infrastructurile care permit schimbul de informaţii, bunuri,
servicii.
Reprezentarea arhitecturii noului model de întreprindere se prezintă, într-o ipostază
foarte generală şi într-o alta în care sunt evidenţiate principalele relaţii care intervin în noul
context definit de globalizare.

Concepţi Produc
e ţie

Internet

Banc Extranet Furnizo


ă ri
Intranet

Clienţi

Arhitectura generala a VE (virtual enterprise)

În acest fel se evidenţiază relaţia client-firmă, relaţia firmă-furnizori BB (business to


business) şi relaţiile din interiorul firmei IB (intra - business).
Întreprinderea virtuală (VE) se materializează prin selectarea, în condiţii de piaţă, a
unor deprinderi şi resurse din diferite firme, cu realizarea unei sinteze a lor orientată pe
realizarea unui produs sau serviciu, creând aparenţa unei entităţi integrate de afaceri. Ca o
cerinţă generală pentru infrastructura suport a întreprinderii virtuale, se poate sublinia faptul
că firmele trebuie să fie capabile să coopereze, schimbând între ele informaţii, bunuri,
servicii, într-un timp foarte scurt (la limită timp real), dând impresia că lucrează ca o
întreprindere integrată, chiar dacă fiecare componentă îşi păstrează autonomia. Datele,
informaţiile, cunoştinţele şi prelucrarea sau depozitarea lor sunt distribuite temporar la scară
globală, folosind facilităţile oferite de tehnologiile de tip reţea, dezvoltate în ultimii ani şi
pentru care se întrevăd dezvoltări spectaculoase.
În aceste condiţii, se impune o dezvoltare a metodelor şi tehnicilor, a tehnologiilor,
care se încadrează în această tendinţă, prin care se realizează o integrare a fluxurilor
informaţionale şi materiale presupuse de producţie, nu numai la dimensiunea fizică a unei
firme, ci la nivel planetar, pentru produsele esenţiale, care domină piaţa, extinsă şi ea la
aceleaşi dimensiuni. Mediul de afaceri specific producţiei, trebuie tratat ca un mediu virtual,
logic, în care se efectuează un transfer de date, informaţii, cunoştinţe, bunuri şi servicii, pe
baza infrastructurilor moderne ce au la bază tehnologiile informaţionale şi de comunicaţii
capabile să satisfacă cerinţele noului mediu de afaceri.
Răspunsul la cererile pieţei în diferite puncte ale globului impune flexibilitatea
producţiei cu o reacţie rapidă, bazată pe informaţii şi cunoştinţe existente pe piaţă. Timpul de
răspuns specific diferitelor niveluri care caracterizează un model de producţie integrat
(informaţional şi material) este diferit în raport cu fiecare nivel în parte, plasându-se, în
construcţia de maşini de exemplu, între fracţiuni de secundă/secvenţă la nivelul proceselor
tehnologice şi minute, ore sau zile la nivelul firmei. Acest timp de răspuns, precum şi alţi
parametri specifici prelucrării şi transmisiei automate a datelor (capacitate de memorare,
viteză de prelucrare, trafic în comunicaţii), determină caracteristicile structurilor de calcul
necesare, ierarhizarea şi modul de interconectare
Dezvoltarea tot mai rapidă a tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii în ultimii
ani a condus la materializarea conceptului de întreprindere virtuală - VE, care conduce la
restructurarea modului de producere a bunurilor şi serviciilor, pe baza acestor noi tehnologii şi
a tendinţelor de globalizare a pieţelor şi a competiţiei. VE-ul reprezintă o alianţă de
întreprinderi care îşi partajează şi cunoştinţele (know-how) pentru îndeplinirea obiectivelor
comune, alianţă bazată pe suportul tehnic oferit de tehnologiile informaţionale şi de
comunicaţii şi prin aplicaţiile dezvoltate. Întreprinderile operează ca noduri într-o reţea de
furnizori, clienţi/consumatori, distribuitori, servicii. Mediul VE se conturează prin selectarea
resurselor tangibile sau intangibile, pe care le utilizează într-o organizaţie percepută ca o
entitate funcţională.
Din punctul de vedere al duratei, alianţa poate fi realizată pe o perioadă limitată, atât
cât este necesar pentru îndeplinerea obiectivului comun, sau cu o durata mai lungă, vizând
realizarea unor obiective de aceeaşi natură pe termen mediu sau lung.
Din punctul de vedere al topologiei, se pot regăsi VE (virtual enterprise) cu o
topologie total sau parţial fixă, sau VE cu o topologie variabilă (dinamică), orientată pe faze
ale realizării obiectivului sau pe baza unor considerente de piaţă.
Aceasta conduce la posibilitatea prezenţei unor întreprinderi în mai multe medii VE
(alianţe cu diferite configuraţii).
Din punctul de vedere al coordonării, se pot identifica mai multe modele, în funcţie de
ponderea pe care o are întreprinderea în alianţă, inclusiv situaţia în care o întreprindere are rol
dominant, impunând modul de lucru în cadrul alianţei.
Este de remarcat că, orice membru al alianţei trebuie să fie capabil să transmită sau să
recepţioneze informaţii în timp real, astfel încât VE să poată funcţiona ca o întreprindere
integrată, care respectă autonomia fiecărei entităţi componente. Acest obiectiv conduce la
separarea activităţilor proprii în două categorii, cele care privesc funcţionarea internă şi cele
care vizează corelarea cu alte entităţi. Astfel, fiecare entitate componentă operează pe două
niveluri: unul care cuprinde activităţile interne/proprii şi un al doilea modul care acoperă
activităţile de coordonare în mediul VE.
• Activitatea de ansamblu a VE se caracterizează prin trei componente:
• producătorul final de produse şi servicii, de tip OEM (Original Manufacturer
Equipment), cel care iniţiază şi gestionează toate acţiunile necesare pentru dezvoltarea şi
realizarea produsului/serviciului;
• furnizorii, cei care preiau comenzile şi se implică în deplasarea
bunurilor/serviciilor către producător sau direct la client/consumator;
• consumatorii/clienţii, cei care transmit cereri şi se implică în relaţii directe cu
producătorii sau cu furnizorii.
Acest model agregat este caracterizat de o arhitectura specifica unei economii
digitale caracterizată de patru componente specifice:
• planificarea resurselor (ERP);
• relaţiile cu clienţii (CRM);
• aplicaţii pentru comercializarea cunoştinţelor;
• integrarea aplicaţiilor întreprinderii.
Conceptul şi arhitectura VE (întreprindere virtuală) impun o regândire a modului în
care se derulează activităţile, atât în interiorul întreprinderii cât şi în relaţiile cu lumea
exterioară:
• regândirea internă se referă la analiza fluxurilor de activităţi care concură la
dezvoltarea şi realizarea unui produs/serviciu, modificând barierele organizaţionale şi
fluxurile de informaţii astfel încât să crească eficienţa;
• regândirea externă se referă la analiza punctului de vedere al clienţilor asupra
produselor şi/sau serviciilor realizate, în raport cu oferta competitorilor în condiţiile
globalizării pieţei.
În vederea atingerii acestor obiective, se impune modelarea activităţilor de afaceri de o
manieră cât mai naturală, care sa conducă la sisteme eficiente, cu valorificarea la maximum a
noilor tehnologii.
Fiecare proces/activitate operează cu un set de obiecte privind afacerile/activităţile BO
(Business Objects). Un BO poate fi o persoană sau o entitate, care este parte integrantă sau
interacţionează în cadrul unui proces de afaceri.
Această utilizare şi identificare a BO, în completare cu procesele de afaceri, conduce
la obţinerea de avantaje:
• obţinerea de BO comune, care identifică informaţii şi operaţii comune pe
ansamblul proceselor de afaceri;
• permite controlul suprapunerilor în procese şi eliminarea redondanţelor;
• diferite procese de afaceri pot utiliza eficient ceea ce este comun;
• orice proces care foloseşte un BO comun trebuie să se alinieze la regulile care
guvernează acel BO.
O viziune globală pe piaţa industrială, reflectată în conceptul de VE, este susţinută de
noile tehnologii informaţionale şi de comunicaţii, şi conduce la ceea ce se denumeşte reţea
globală inginerească GEN (Global Engineering Network. Se ajunge astfel la implementarea
unei baze de cunoştinţe la nivelul întreprinderii ca o unealtă de ajutor pentru dezvoltarea şi
realizarea produsului sau serviciului. Aceste obiecte ale cunoaşterii inginereşti sunt
reprezentate prin modelele asociate:
• ca soluţii standard existente, care se regăsesc în componente, subansambluri,
software;
• nivelul de cunoaştere, care poate sta la baza realizării produsului, şi este
disponibil ca potenţial de know-how;
• metode, tehnici, tehnologii, instrumente care se pot utiliza în obţinerea unor
niveluri ridicate de productivitate, cu asistenţa şi consultanţa necesare;
• toata gama de noutăţi, actualizată, care priveşte noul produs ce urmează a fi
dezvoltat şi realizat.
Modelarea proceselor de afaceri în dinamica lor, reflectă ansamblul activităţilor din
întreprindere, specificând complexitatea relaţiilor din organizaţie ca răspuns la un eveniment
specific. Astfel, modelul interacţiunilor în afaceri prezintă relaţiile cele mai importante
permiţând identificarea, definirea şi validarea proceselor majore în cadrul întreprinderii.
Pentru un produs se pot defini modele asociate, atât la nivelul de produs virtual cât şi
la cel de produs fizic.
Modelul de lucru la nivelul procesului de afaceri, se compune din activităţi şi
fluxurile asociate acestora, indicând responsabilităţile ce revin diferitelor componente
organizatorice în realizarea acelor activităţi.
Modelul organizaţional se referă la organizarea curentă a întreprinderii, cu entităţile
pe structuri ierarhice şi persoane, care pot fi asociate cu obiective şi activităţi ale
întreprinderii.
Modelul locaţiilor geografice scoate în evidenţă diferitele amplasamente de interes
pentru întreprindere, care se pot identifica atunci când activităţile se derulează în aceste
locaţii. Modelul obiectelor privind afacerile implică caracteristicile majore ale obiectelor de
interes pentru utilizatori precum şi modul în care aceste obiecte interacţionează.
Toate aceste modele se folosesc în diferite contexte, fiind independente de modul de
proiectare şi de implementare a sistemului.
Din punct de vedere metodologic, se tinde spre o standardizare a terminologiei şi a
notaţiilor în diagrame, prin utilizarea UML (Unified Modeling Language) şi recomandările
OMG (Object Management Group), pentru modele specifice activităţilor de afaceri, modele
de proiectare pentru sisteme şi modele de implementare. Unul dintre standardele des uzitate
pentru aplicaţii distribuite în medii eterogene este CORBA (Common Object Request Broker
Architecure), element cheie al OMA (Object Management Architecture).
Acesta reprezintă un model propus de către OMG pentru a se transpune într-un mediu
distribuit, eterogen, toate avantajele programării orientate obiect, ca opţiune în mediile de
programare.
Prelucrarea datelor cuprinde trei categorii de aplicaţii:
• prin care se asigură accesul la informaţii;
• suport pentru e-commerce (asigură prelucrarea cererii clientului, plata pentru
produs/serviciu, urmărirea desfacerii);
• necesare desfăşurării activităţilor de afaceri în mediu distribuit (on-line).
Această facilitate se asigură prin utilizarea tehnologiilor Internet în mediul VE, prin
ceea ce in ultimii ani s-a definit şi acceptat sub denumirea de Intranet, ca suport de reţea
folosită VE, utilizând protocoale, servicii şi echipamente specifice via Internet. Deschiderea
selectivă către parteneri şi clienţi se realizează via Extranet. Avantajele utilizării tehnologiilor
Intranet şi Extranet conduc la reducerea costului total al posesiei şi utilizării tehnicii de calcul
TCO (Total Cost of Ownership).
Extra-netul extinde efectiv graniţele întreprinderii pe arii geografice mari, permiţând
utilizatorilor autorizaţi să acceseze aceleaşi informaţii ca şi propriii angajaţi, selectiv pentru
unele aplicaţii, prin încărcarea de applet-uri care pot fi permise în utilizare, cu rolul de client
pentru un server de aplicaţie oarecare. O configuraţie tipică care operează într-un mediu VE,
compusă dintr-o structură de tip Intranet, şi structuri Extranet pentru parteneri privilegiaţi
(canal de vânzări-marketing prin Internet, client cu staţie de lucru, terminal public, precum şi
angajaţi care lucrează la distanţă), folosind diferite dispozitive de acces.
Furnizorii şi partenerii pot accesa, via Extranet, aceleaşi applet-uri ca şi angajaţii
proprii. Avantajele utilizării tehnologiilor Internet sunt evidente şi de perspectivă, datorită
dinamicii evoluţiei acestor tehnologii:
• simplitatea şi flexibilitatea/diversitatea aplicaţiilor se asociază prin
posibilitatea încărcării/execuţiei programelor de la distanţă, pe funcţionalităţi la cerere (prin
applet-uri), asigurate de platforma Java, realizate chiar pe PC-uri;
• securitatea aplicaţiilor şi a datelor, software-ul fiind instalat şi protejat de către
administratorul de date şi aplicaţii/reţea. Utilizatorii sunt excluşi de la instalarea software-ului
la nivel de PC/WS, prost protejate şi posibil de virusat, cu difuzarea acestor viruşi prin
schimb de informaţii în cadrul întreprinderii;
• utilizarea şi plata software-ului la cerere, pe durate variabile, prin ASP
(Application Service Provides).
• Numai în cazuri sortware-ul este instalat la utilizator şi numai atunci când
acesta are nevoie (folosind şi un software actualizat ca versiune);
• accesul facil printr-o diversitate mare de dispozitive, inclusiv cele mobile;
• posibilitatea dezvoltării e-businees ca mod de a desfăşura activităţile în diverse
domenii, în special prin trei domenii aplicative:
• accesul on-line la informaţii (www);
• comerţul electronic, definit prin EDI (Electronic Data Interchange – schimbul
de date electronice) pentru a alege, a comanda şi a plăti pentru bunuri, cu o mare distribuţie
geografică;
• activităţi on-line, pentru cele mai diferite domenii (lucrul la domiciliu, tele-
medicină, tele-educaţie), prin folosirea tehnologiilor Intranet/Extranet;
• reducerea costurilor legate de posesia sau proprietatea privind dotarea cu
echipamente şi software. Indicatorul sintetic în evaluarea utilizării informaticii TCO (Total
Cost of Ownership) este favorabil tehnologiilor internet, cu reduceri de aproximativ 43% a
costurilor.
S tr u c tu r ă In tr a n e t

S t a ţ ii d e lu c r u

D a te
S e rve r P a rte n e r
n
R e su rse
F ir e w a l l
com une
A p li c a ţ ii
S tru c tu r i c u e x tra n e t
p e n tru p a rte n e ri

R e ţ e l e d e t r a n s p o ( rP t S T N ,
In te r n e t IS D N , G S M , A T M )

P a rte n e r
1

K io s k p u b l ic S ta ţ ie la L u c ră to r la T e le f o n P a lm to p / la p to p /
d o m ic i li u d o m ic i li u m o b il PD A
(W A P )

Infrastructură suport pentru sisteme distribuite dispersate geografic

Reţele de întreprinderea virtuală

Conceptul de întreprindere virtuală şi de reţea holonică a fost dezvoltat în cadrul


preocupărilor teoretice privind evoluţia întreprinderilor şi elaborarea de modele ale
întreprinderilor viitorului. În cadrul acestor noi modele, întreprinderea dispare ca entitate
reală, dispar atributele sale fizice şi funcţiile sale juridice de coordonare.
Ea este înlocuită de un sistem de relaţii stabilite între nuclee capabilităţi autonome,
legate printr-o reţea de comunicare. Sistemul de relaţii dintre aceste nuclee se bazează pe
încredere totală şi sprijin reciproc. Astfel, întreprinderea se transformă din entitate reală în
entitate virtuală.
Conceptul de reţea holonică este definit ca fiind un grupaj de afaceri (businesses)
care, acţionează într-o manieră integrată şi organică, este capabil să se configureze singur şi să
dirijeze fiecare oportunitate de afaceri pe care o prezintă un client. Fiecare dintre afacerile din
reţea furnizează o altă capabilitate şi este denumită holon.
Cuvântul holon nu aparţine dicţionarelor de specialitate, dar semnifică, conform lui
Arthur Koestler în cadrul conceptului actual de reţea holonică (1967), cuvântul care simplifică
conceptul de descriere a procesului din interiorul altor procese.
Fiecare configuraţie a capabilităţi de proces în interiorul unei reţele holonice este
denumită întreprindere virtuală. Prin combinarea esenţei competenţelor mai multor holoni,
consideraţi individuali în cadrul reţelei, fiecare întreprindere virtuală este mai puternică şi mai
flexibilă decât oricare dintre membrii participanţi consideraţi separat.
Fiecare afacere într-o companie virtuală este aleasă datorită excelenţei sale.
Companiile virtuale formează o echipă în care membrii nu negociază costurile, întrucât
acestea sunt predeterminate prin formula de calcul a reţelei holonice. Într-o asemenea
formulă, orice plus de valoare adăugată valorează un procent dat din preţul final de vânzare,
preţ care este decis de piaţă. Toţi holoni din cadrul reţelei cad de acord asupra unui set de
reguli de proiectare (desing rules), care permite utilizarea flexibilă a capacităţii întregului
sistem. În cadrul reţelei holonice, miezul procesului afacerilor nu este numai optimizat, doar
pentru a determina şi furniza punctele de la care se poate vorbi de eficienţă în valoarea oferită
clienţilor, ci este vorba de reutilizarea proceselor de reengineering pentru fiecare nouă
comandă care apare. Reţelele holonice şi companiile virtuale care le formează sunt un răspuns
operaţional practic pentru toate afacerile ai căror clienţi caută produse şi servicii dedicate lor
(customized).
Aceste elemente, care preced stadiul de consumator, au fost denumite generic
„presumer” şi predefinesc esenţa performanţelor proceselor de afaceri, performanţă care
poate fi obţinută prin şi de către reţeaua holonică. Această esenţă, în cadrul companiilor
virtuale, se întinde mult dincolo de graniţele holonilor individuali, iar aceştia satisfac cerinţele
consumatorilor privind costul, calitatea, viteza, inovaţia şi service-ul. Astfel, business-ul în
cadrul unei întreprinderi holonice poate acţiona ca o pârghie pentru relaţiile dintre clienţi,
maximizând limitele şi conducând la obţinerea unor performanţe ale afacerilor superioare.

Operarea în cadrul unei reţele virtuale prezintă următoarele avantaje:


• capacitate de a acţiona pârghie;
• viteză;
• flexibilitate;
• partajarea riscului;
• independenţă;
• rapiditatea dezvoltării şi a creşterii profitului;
• cerinţe de capital mai mici;
• recunoaşterea rapidă a greşelilor;
• creşterea abilităţii de a fi implicat în schimburile inevitabile.
Se pot identifica o largă diversitate a tipurilor de reţele holonice, care se pot încadra
într-unul din următoarele categorii menţionate:
• reţele verticale, care reprezintă cal mai apropiată percepţie asupra unui lanţ de
livrări tradiţionale. În acest tip de reţea un nod adaugă valoare unui obiect, transferându-l unui
alt nod, care la rândul lui adaugă altă valoare şi ciclul se repetă pe lanţul valorii. În interiorul
companiilor virtuale există unele diferenţe faţă de modelele tradiţionale, cel mai
reprezentative exemple regăsindu-se în industria componentelor pentru autovehicule;
• reţele orizontale, care descriu reţele în care toate nodurile au aceeaşi
componenţă şi partajează această capacitate înainte şi înapoi. Acest tip de reţea se regăseşte cu
precădere în industria uşoară. Aice, marile companii producătoare comandă mari cantităţi de
articole, chiar mai mult decât ar putea livra oricare din subcompaniile care ar obţine
contractul. Pentru a rezolva solicitările, apare cedarea unei părţi a comenzii chiar către
companiile concurente, relaţia creată fiind reciprocă pentru un grup de astfel de companii
mici;
• reţele regionale specifice unor anumite zone economico-geografice, fiind
create de grupuri largi de companii mici, în vederea rezolvării unor comenzi de orice mărime,
formând un parteneriat strategic strâns unele cu celelalte. Se ajunge astfel la o specializare pe
componente mici, precum elementele separate ale lanţului valorii. Sunt comune companiilor
industriei uşoare, alimentare, bijuteriilor şi chiar a agriculturii;
• reţele de tip în afara necesităţii care sunt cel mai adesea populate de
companiile mici, care nu au capital suficient pentru a dezvolta o piaţă proprie sau de produs
propriu. Ele se pot reuni atunci într-un grup compus din câteva asemenea companii, pentru a
dezvolta un sistem comun, cooperatist;
• reţele autopromoţionale sunt constituite din companii care reprezintă noduri
singulare de competenţă, dar care caută parteneri reprezentaţi prin alte noduri. Aceste
companii trăiesc sau mor, după cum posedă abilitatea de a realiza ca noduri într-o asemenea
reţea;
• reţele de legături în domeniul cunoştinţelor sunt acele reţele care includ, pe
lângă diferitele companii, şi alte nuclee de competenţă în domeniul cunoştinţelor cum ar fi
universităţile, asociaţiile profesionale, unităţile de consultanţă şi evaluatorii;

• sistemele de reţele organice sunt sistemele care posedă vitalitate, structură şi
scop. Ele sunt capabile să se adapteze şi să reacţioneze la stimulii externi. Există mii de astfel
de exemple de sisteme organice în natură şi deja se poate aprecia că ele pot oferii multe
analogii cu sistemele de afaceri. Prin identificarea sistemului virtual din natură, şi prin
studierea lui, s-a descoperit că modelul acestuia este aproape direct aplicabil sistemelor de
afaceri.
În viitor, ideile pentru sistemele de afaceri vor fi găsite mai degrabă în natură decât în
minţile teoreticienilor. Deşi ideea aplicării sistemului virtual în afaceri ar putea părea un
deziderat, existenţa în mod curent deja aplicată în natură reprezintă un argument incontestabil.
Reţelele holonice pentru afaceri evidenţiază o serie de caracteristici similare
sistemelor holonice organice. S-ar putea afirma că şi companiile neconsiderate într-un sistem
holonic evoluează în concurenţă cu mediul, în speţă cu piaţa. Gradul de flexibilitate şi viteza
de răspuns care se regăseşte la reţeaua holonică este de un ordin de mărime cu o unitate mai
mare.
Reţeaua de tip holonic, se dezvoltă din ce în ce mult, în practica întreprinderilor şi în
cadrul marilor corporaţii internaţionale, precum şi ca urmare a procesului de intensificare a
colaborării dintre întreprinderile de diferite dimensiuni, în cadrul unor forme şi structuri
variate de asociere.
Performanţele realizate de aceste reţele sunt încă departe de a se apropia de cele
prevăzute în modelele teoretice, în special datorită limitărilor performanţelor sistemelor de
comunicaţii practic utilizabile, precum şi barierelor existente în realizarea sistemelor ideale de
relaţii care să permită autoadaptarea la specificul diferitelor oportunităţi de afaceri în condiţii
optime.
Susţinerea cercetării trebuie să fie integrată în efortul de redresare, de relansare a
economiei naţionale, iar cercetarea nu poate fi promovată independent şi indiferent de faptul
prin care industria sau alte ramuri şi activităţi de profil tehnologic, sunt sau nu în cădere sau în
stagnare. Astfel fondurile pentru cercetare nu vor putea fi menţinute la nesfârşit numai prin
intensificarea insistenţelor de principiu, fără ca economia să nu resimtă rezultate, efecte
concrete rezultante ale alocării lor.
După cum se arată în mod repetat, în toate sursele bibliografice străine şi de
specialitate, nu este benefic (uzual) să se finanţeze integral lucrările de cercetare dezvoltare,
dintr-o singură sursă. Suportul bugetar trebuie să fie în completarea unor eforturi financiare
proprii şi/sau în completarea unor finanţări parţiale directe, pe fiecare lucrare, de către
beneficiarii de aplicare interesaţi.
Un program de cercetare trebuie să fie definit nu numai printr-o sferă de preocupări, ci
printr-un scop de atins cât mai riguros definit şi evaluat. Lucrările trebuie să convingă, în mod
evident, simplu şi sinergic, spre realizarea în termen a scopului.
Fără aplicarea în practică, cercetarea în ansamblul (fundamentală) şi cercetarea în
parte (aplicativă) se depreciază. Valorificarea rezultatelor cercetării constituie nu numai un
scop social şi economic, ci şi feed-back-ul profesionalist al cercetătorului, instrumentul
acumulării unei experienţe veritabile, socotit antidotul amatorismului şi al
deprofesionalismului.
Nu numai munca şi abilitatea pentru valorificare sunt esenţiale, ci şi eforturile pentru
valorificare pot fi încredinţate unor antreprenori profesionalişti. Pentru cercetători, esenţială
este şcoala confruntării soluţiilor cu practica.
Pentru un cercetător nu este gravă, şi chiar poate fi benefică, schimbarea domeniului
de activitate, în cadrul specializării specialităţii sale (sau chiar în altă specialitate sau
domeniu). Poate….