Sunteți pe pagina 1din 20

Bazele generale şi organizatorice ale kinetoterapiei

PRINCIPII

1. ’’ Primum non nocere ’’ = principiul de bază al oricărei tratament medical. Se aplică un


tratament numai cu siguaranţa de a îmbunătăţi starea sănătăţii pacientului şi niciodată, sub
nici o motivaţie de a face rău. Kinetoterapeutului îi revine o parte importantă de
responsabilitate. El este în permanentă legătură cu bolnavul, dozează intensitatea
tratamentului, urmăreşte progresele, colaborează permanent cu medicul. Kinetoterapeutul
trebuie să aibă cunoştinţe cât mai temeinice de aplicare a exerciţiilor şi trebuie să dea dovadă
de tact pedagogic, de înţelegere şi apropiere sufletească pentru a câştiga încrederea
bolnavului.
Simptome frecvente care ne avertizează asupra consecinţelornegative ale tratamentului sânt:
durerea, creşterea cantităţii de lichid intraarticular, creşterea temperaturii locale.

2. Principiul precicităţii tratamentului. Tratamentul de recuperare funcţională trebuie început


cât mai devreme cu putinţă, întârzierea atrage după sine prelungirea duratei tratamentului.
Exerciţiile indicate în această perioadă de adresează extremităţilor segmenutuli lezat, dacă nu
sânt imobilizate în aparat gipsat, segmentelui analog sănătos şi întregului organism.
Tratamentul se începe cu precocitate şi pentru a se preveni apariţia redorilor articulare.

3. Principiul gradării efortului. Gradarea efortului este obligatorie şi de o mare importanţă.


Gradarea se face de la uşor la greu, de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex. Se
începe cu exerciţii elementare, dintre cele mai uşoare, trecându-se apoi la exerciţii mai
complexe şi din ce în ce mai grele. Dacă este posibil efortul trebuie să urmeze o curbă uşor
ascendentă, atât în cadrul unei şedinţe, cât şi de-a lungul întregii perioade de tratament.

4. Principiul continuării tratamentului până la recuperarea integrală. Tratamentul prin


kinetoterapie este în mod obişnuit, de lungă durată, întreruperile au ca urmare nu numai
prelungirea evoluţiei ci şi un important regres, care este proporţional cu durata întreruperii.
Funcţionând fără un nivel de sănătate satisfăcător un segment al corpului se poate degrada
uneori ireversibil. Tratamentul prin kinetoterapie trebuie continuat pâna la feracerea totală a
calităţilor fizice ( în special forţa şi mobilitatea ). Kinetoterapia nu se întrerupe până la
reluarea activităţii de muncă şi de viaţă normală.

5. Principiul individualizării tratamentului. Diversitatea localizării, varietatea afecţiunilor,


nenumăratele forme de reacţii ale organismului la tratamentul prin kinetoterapie obligă la o
strictă individualizare. Kinetoterapia se aseamănă cu oricare alt tratament medical. La
instituirea tratamentului trebuie să se ţină seama de o serie de factori de importanţă majoră:

- factori legaţi de persoana bolnavului

Bolnavul trebuie cunoscut temeinic, tratamentul individualizat pe baza datelor personale.


Suprimarea brutală a independenţei de mişcare, imposibilitatea îndeplinirii obligaţiilor zilnice
au repercursiuni puternice asupra psihicului bolnavului. Imobilizarea uneori îndelungată,
incertitudinea firească referitoare la evoluţia bolii fac necesară apropierea de bolnav,
câştigarea încrederii acestuia, ceea ce se realizează mai ales prin obţinerea unor rezultate, fie
chiar relative, încă după primele şedinţe de tratament. Bolnavii obişnuiţi cu practicarea
exerciţiilor fizice participă cu mai mult succes la tratamentul prin kinetoterapie, având un
aparat locomotor mai bine dezvoltat şi înţeleg altfel mişcarea şi efectele ei. Şi posibilităţile
intelectuale ale bolnavului joacă un rol important în succesul recuperării. Sexul condiţionează
durata tratamentului prin deosebirile sepcifice referitoare la calităţile fizice ( mobilitatea se
recapătă mult mai uşor la femei, iar forţa la bărbaţi )
Vârsta este un factor important în durata recuperării ( copii şi tinerii au rezultate mai sigure şi
se obţin mai uşor, spre deosebire de cei vârstnici la care vindecarea este mai anevoioasă ).

- factori generaţi de natura intervenţiei ( de locul afectat )

Dacă este afectat numai sistemul osos, vindecarea este totală, fără urmări, recâştigarea
calităţilor fizice pretinde o perioadă de timp relativ mai scurtă, după consolidarea leziunilor.
La nivelul articulaţiilor ( părţi moi, ligamente, capsulă articulară, sinovială ) recuperarea este
mai anevoioasă şi uneori chiar incompletă. Leziunile localizate la muşchi, tendoane sânt cele
mai dificile de recuperat, impun o imobilizare şi un tratament fizioterapic şi de recuperare de
lungă durată.
Cotul rămâne articulaţia cea mai dificilă, succesul se află deseori sub semnul incertitudinii.
Deobicei articulaţiile cu mobilitate mare beneficiează de o recâştigare rapidă a acestei calităţi.
La articulaţiile la care forţa este calitatea principală mobilitatea se recapătă mai greu.

- factori determinaţi de calitatea tratamentului

Calitatea tratamentului este un factor determinant al duratei recuperării, în sensul scurtării sau
prelungirii timpului necesar.

EVALUARE ( ASSESSMENT = apreciere, estimare )

= primul şi ultimul act în procesul de recuperare

Iniţial este necesară pentru aprecierea deficitului ce urmează a fi recuperat şi a restului


funcţional pe care se bazează capacităţile şi activităţile pacientului
Final apreciează rezultatele prin aplicarea programului de recuperare şi concluzionează asupra
măsurilor care se mai impun eventual în continuare
Evaluare = baterie ( set ) de teste speciale pentru deficite măsurabile
Exista 3 domenii ale bolilor cronice ( stabilite în 1980 de Organizaţia Mondială a Sănătăţii de
la Geneva ) clasificarea IDH

Impairment ( infirmitate ) = orice pierdere sau anormalitate a unei structuri sau funcţii
psihologice, fiziologice sau anatomice. Poate fi temporară sau definitivă şi poate reprezenta o
anomalie, un defect, o pierdere a unei structuri a corpului ( organ, segment, membru ) sau un
defect funcţional al unui sistem sau mecanism al corpului. Prezenţa unei infirmităţi nu pune
neapărat şi eticheta de boală ( ex: prezenţa unei chelii sau a unei inegalităţi uşoare de MI,
lipsa de concentrare sau stările hiperemoţionale, alcoolismul sau homosexualitatea sânt
codificate ca infirmităţi, dar nu sânt propriu zis boli ) Reprezintă în general exteriorizarea unei
stări patologice şi în principal reflectă perturbări la nivel de organ.

Există 9 categorii mari de infirmităţi:

1. intelectuale ( de inetligenţă, memorie, gândire)


2. psihologice ( de conştiinţă şi insomnie, de percepţie si atenţie, emoţionale, de
comportament )
3. de limbaj
4. de auz
5. oculare ( de acuitate vizuală )
6. viscerală ( mecanice şi motorii ale organelor interne, ale funcţiilor cardiorespiratorii,
gastrointestinale, urinare, de recuperare, deficite ale organelor interne )
7. scheletale ( ale capului şi trunchiului, ale membrelor )
8. desfigurative ( tot ca şi cele scheletale )
9. generalizate

Disability ( incapacitate, disfuncţie ) = restricţia sau pierderea aptitudinii de a executa o


activitate considerată ca normală ( obişnuită ) pentru un individ. Poate fi temporară sau
permanentă, progresivă sau regresivă, afectând abilitatea activităţilor vieţii zilnice ( ADL-uri
Avtivities Dailz Living )

Există tot 9 categorii ale incapacităţii:

1. de comportament ( de conştiinţă, de relaţii familiale, sociale )


2. de comunicare ( de vorbire, de ascultare, de vedere, de scris )
3. de îngrijire personală ( igienă personală, îmbrăcare )
4. de locomoţie ( deficit de transfer, transport )
5. de poziţionare a corpului ( în activităţi gospodăreşti, diverse mişcări corporale )
6. de abilităţi ( ale activităţilor zilnice, ale mâinii, ale piciorului )
7. situaţională ( dependenţă de echipamente speciale pentru supravieţuire sau activitate,
de diete, de însoţitor, de situaţii ale mediului – căldură, frig, zgomot )
8. de abilităţi particulare ( de învăţat, gândit, motivaţie, cooperare, coordonare,
performanţe, calitatea lucrului, dexterităţi, adaptabilitate )
9. alte restricţii în activitate

Handicap = dificultatea de a realiza relaţii normale cu mediul de viaţă, în corcondanţă cu


vârsta, sexul, condiţiile sociale şi culturale ale individului. Când o incapacitate intră ’’ în
conflict ’’ cu mediul socio-educaţional şi de muncă, subiectul neputând face faţă normelor
generale şi speciale ale mediului în care trăieşte, vorbim de prezenţa handicapului.
Există 7 grupe de handicap:
1. de orientare ( include perturbările în recepţia semnalelor din mediu, a înţelegerii lor, a
reacţiilor la aceste semnale )
2. al independenţei fizice ( include toate deficienţele care conduc la limitarea
autoîngrijirii şi a altor activităţi ale vieţii zilnice )
3. de mobilitate ( include toate cauzele care limitează capacitatea de mobilizare a
individului: cardiopulmonar cu dispnee severă, paraplegiul )
4. ocupaţional ( incapacitatea de a putea executa o muncă zilnic, dar şi imposibilitatea se
a desfăşura activităţi recreaţionale )
5. de integrare socială ( include imposibilitatea individului de a participa şi menţine
relaţii sociale obişnuite )
6. econimic propriu ( include cazurile în care individul nu poate să se susţină socio-
economic şi să fie independent din acest punct de vedere )
7. alte handicapuri
Nu este suficientă evaluarea pacientului pentru a-i aprecia handicapul ci şi mediul, condiţia
socială , resursele bolnavului

Ex: în cazul unei artrite reumatoide

BOALA FACTORI ASOCIAŢI


( artrita ) Mediul fizic ( scări, denivelări, instalaţiile
casnice, mijloace de transp.)

INFIRMITATE Resurse ( aparatura ajutătoare, persoane


( limitare de mobilitate, de ajutor, surse materiale )
deformare osoasă, scădere
forţă )

INCAPACITATE Situaţia socială ( atitudinea celor din jur,


( deficienţe în activităţi ca: educaţie )
mers, îmbrăcat )

Independenţă Handicap Ocupaţie Integrare Ajutor


fizică mobilitate socială econimic

Deci, infirmitatea este condiţia obligatorie de a se instala o incapacitate sau un handicap!!!!!

ETAPELE ’’ APRECIERII ’’

1. Triajul ( screeningul ) = primul contact cu ’’ cazul ’’ , uneori nu şi cu pacientul. Se poate


face şi numai pe baza documentelor medicale ( bilet de trimitere, fişă medicală, foaie de
observaţie, analize ) sau prin discuţia cu cei care trimit pacientul sau cu familia pacientului.
Astfel se face prima evaluare a oportunităţilor ( indicaţii, contraindicaţii, temporizare )

2. Interviul iniţial cu bolnavul + ’’ observaţia globală ’’ + ’’ teste simple ’’ rapid orientative


( mers, mişcarea unui segment, poziţie, coordonare, pronunţarea cuvintelor, interesul pentru
propria sănătate ). Mai are ca obiective şi obţinerea de date asupra capacităţii de înţelegere a
bolnavului, a nevoilor bolnavului.

3. Informaţii subiective ( anamneza = istoricul bolii ) = se face înregistrarea simptomelor cu


lux de amănunte, a tartamentelor efectuate anterior, se consemnează datele generale despre
pacient ( familie, profesie, obiceiuri, antecedente eredo colaterale ) se apreciează psihicul
bolnavului şi se estimează în ce măsură este afectată viaţa personală, socială, profesională.

4. Informaţiile obiective – se aleg prin examen clinic şi paraclinic pe aparate şi sisteme; se fac
teste pentru aprecierea fiecărui deficit în parte ( mobilitate articulară, forţă şi rezistenţă
musculară, postură, coordonare şi echilibru, sensibilitate, capacitate de efort, inteligenţă,
atenţie, cogniţie ); se fac examene paraclinice complementare ( radiografii, EKG, EEG, teste
respiratorii, ecografii, analize biologice ) pentru precizarea diagnosticului de boală şi/sau
deficit funcţional şi a capacităţii de muncă.

5. Palparea - se urmăreşte deformarea segmentelor, temperatura tegumentului în comparaţie (


zona afectată cu zona similară ), tonusul muscular ( induraţie, flasciditate ), culoarea
tegumentelor

6. Bilanţul articular – cu goniometrul, raportor, echer sau prin comparaţie cu membrul sănătos

7. Testingul muscular – cu dinamometru ( palmar , lombar )

8. Testing funcţional şi profesional – al capacităţii de muncă

9. Stabilirea diagnosticului - aprecierea restantului funcţional, aprecierea sincerităţii


pacientului, aprecierea evoluţiei, aprecierea obiectivelor programului de recupeare, aprecierea
necesităţilor de ortezare-protezare

10. Alcătuirea programului ( planului ) de recuperare kinetic – loc de desfăşurare, obiectivele


pe termen scurt, pe termen lung, duratele aproximale ale etapelor, dorinţele vocaţionale
( profesionale ) ale pacientului
Aplicarea - programului de recuperare aşa cum a fost preconizat în plan
- se face testarea iniţială, inetermediară şi finală
- prin cea intermediară şi cea finală se stabileşte eficienţa programului aplicat, se
realizează unele corectări ale programului în funcţie de observaţiile înregistrate în
timpul execuţiei lui, eliminarea unor obiective care practic nu pot fi atinse sau care
poate au dispărut
Lipsa unor evaluări exacte duce de multe ori la diagnostice funcţionale eronate, cât şi la
programe kinetice inutile, incorecte, poate chiar dăunătoare.
Evaluarea globală se face pe baza unor scale de evaluare, care ar trebui să măsoare exact un
anumit element care trebuie evaluat iar rezultatul să poată fi evaluat comparat cu valori
standard existente. Aplicarea aceluiaşi scale de alţi testatori la acelaşi individ să dea aceleaşi
rezultate sau aplicată la indivizi cu porcese asemănătoare să dea rezultate apropiate. Scala ar
trebui să aibă o anumită sensibilitate, adică să înregistreze schimbările apărute şi să poată
cuantifica aceste schimbări ( pozitive sau negative ).

Ex: gradarea făcută de scala FID ( Functional Independence Measure ) = una dintre cele mai
utilizate în prezent
7– individ complet independent
6 – individ cu independenţă modificată ( are nevoie de aparate, baston, ochelari etc.)
Ambele au nevoie de ajutor
5 – individ cu dependenţă modificată prin supraveghere
4 - individ cu dependenţă modificată prin asistare minimală ( 25 % )
3 - individ cu dependenţă modificată prin asistare moderată ( 50 % )
2 - individ cu dependenţă completă prin asistare maximală ( 75 % )
1 - individ cu dependenţă completă prin asistare totală ( 100 % )

Scala FID – vezi paginile alăturate


UMĂRUL

= cea mai mobilă articulaţie a coprului, având poate şi cea mai imperfectă coaptare a
suprafeţelor articulare

Umărului i se descriu 5 articulaţii:

- reale * scapulo – humerală


* acromo – claviculară
* sterno – calviculară
- false ( suprafeţe de alunecare ) * scapulo – toracică
* bursa seroasă subacromiodeltoidiană

’’ Centura scapulară ’’ – înglobează articualţiile sterno – claviculară, acromioi – claviculară şi


scapulo – toracică

a) articulaţia sterno – claviculară – permite mişcările de ridicare şi coborâre a claviculei,


proiecţia înainte şi înapoi a claviculei şi circumducţia
b) articulaţia acromio – claviculară – permite mişcări de alunecare de mică amplitudine
c) articulaţia scapulo – toracică – face joncţiunea între faţa anterioară a scapulei şii
muşchiul subscapular şi între faţa externă a coastelor şi muşchii intercostali. Mişcarea
pe care o permite această articulaţie este o basculare de 45 gr a scapulei: ridicarea
( îndepărtarea de coloană vertebrală ) şi coborârea ( adducţia ) scapulei
d) articulaţia scapulo – humerală – sânt posibile toate mişcările cu amplitudine mare

La toată amplitudinea de mişcare a braţului contribuie toate articulaţiile. Astfel, în articualţia


umărului avem următoarele mişcări:
1. Flexia = antepulsia = anteducţia – în plan sagital, ax transversal
2. Extensia = retropulsia = retroducţia - în plan sagital, ax transversal
3. Abducţia = îndepărtarea braţului de corp prin lateral – în plan frontal, ax sagital
4. Adducţia = mişcarea în sens invers abducţiei - – în plan frontal, ax sagital
5. Rotaţia internă = rotaţie medială – plan orizontal, ax vertical
6. Rotaţia externă = rotaţie laterală - plan orizontal, ax vertical
7. Circumducţia = mişcarea complexă rezultată din însumarea celorlalte mişcări

Poziţia zero = poziţia de start = cu M.S. de-a lungul trunchiului, mâna în prono supinaţie -
palma ’’ priveşte ’’ înspre picior ( coapse ), policele îndreptat înapoi

Poziţia corectă de funcţiune în care trebuie să se imobilizeze articulaţia umărului este în flexie
45 gr., abducţie 60 gr., rotaţie 0 gr.
Mişcările umărului se pot sistematiza sub şi deasupra orizontalei. Astfel flexia şi abducţia au
valori de 90 gr., încapând de la poziţia de start şi până la orizontală, dar se pot continua până
la 180 gr. prin translarea scapulei. Abducţia peste 90 gr. se numeşte elevaţie. Extensia are
valori de doar 30-50 gr. începând din ’’ poziţia 0 ’’, iar adducţia este limitată de contactul cu
trunchiul, putându-se totuşi continua, dacă se combină cu o uşoară flexie sau extensie a
braţului. Rotaţia internă ( antebraţul în unghi de 90 gr. cu braţul, palma în pronoi supinaţie –
antebraţul este orientat în jos ( caudal ), are valori între 0-90 gr. )
Rotaţia externă – mişcarea prin care antebraţul este îndepărtat în sus ( cranial ) şi are valori tot
de 0-90 gr. Circumducţia = mişcare sumativă complexă prin care braţul ( cotul ) descrie un
cerc trecând prin toate axele mişcărilor precedente. Circumducţia poate fi sub nivelul
orizontalei şi în acest caz are amplitutiden mai mică, iar când este trecută peste nivelul
orizontalei are amplitudine mult mai mare. Se poate executa şi într-un sens şi în celîlalt
( concentric – în sensul acelor de ceasornic sau excentric – în sensul opus mişcării acelor
ceasornicului ).

Mişcările pasive – sânt executate prin intermediul unei forţe exterioare fără ca pacientul să
facă travaliu muscular

Mişcările active asistate – lucrează pacientul, iar KT sprijină segmentul mobilizat şi forţează
( ajută ) articulaţia ( puţin ) la finalul cursei de mişcare şi direcţionează corect mişcarea.

Mişcările active = mobilizări active voluntare fără intervenţie exterioară ( adică lucrează
bolnavul singur )

Mişcările active cu rezistenţă = mobilizări active voluntare în care o forţă exterioară se opune
mişcării. Are ca scop creşterea forţei musculare şi a rezistenţei musculare. Rezistenţa trebuie
aplicată pe tot parcursul mişcării active şi se aplică pe faţa de mişcare a segmentului.

Toate aceste mişcări se pot realiza în interiorul segmentului de contracţie şi în exteriorul


segmentului de contracţie. În interiorul segmentuluzi de contracţie sânt toate mişcărle care
pleacă de la ’’ poziţia 0 ’’, în sensul fiziologic al fiecărei mişcări, iar cele în exteriorul
( înafara ) segmentului de contracţie sunt cele care pleacă din punctul maxim al mişcîrii
simetrice ( la flexie din extensie şi invers, la abducţie din adducţie şi invers, la RÎ din RE şi
invers ) şi până în punctul echivalent cu ’’ poziţia 0 ’’.
Mişcările active cu rezistenţă pot fi concentrice şi excentrice. Cele concentrice sunt deobicei
când lucrează bolnavul şi KT opune rezistenţă ( bolnavul trebuie să învingă rezistenţa opusă
de KT ) , iar cele excentrice sunt când lucrează KT şi bolnavul opune rezistenţă ( bolnavul se
împotriveşte mişcării imprimate de KT ).

Shiatsu şi stretching pentru articulaţia umărului

Regiunea suprascapulară

Shiatsu – presiune cu buricele arătătorului, mijlociului şi inelarului ( 3 x 5 sec )


Această regiune susţine greutatea gâtului şi capului – tensiunea grupelor musculare din zonă
duce la tensionarea şi rigiditatea umerilor.

Stretching = se înclină capul spre dreapta. Se prinde pe la spate încheietura mâinii stângi cu
mâna dreaptă şi se trage în jos. Se menţine 10 sec şi se repetă de 3 ori. Idem şi pentru partea
stângă.

Stretching şi contracţie – se lasă braţele să atârne îndepărtându-le uşorde corp. Se trag


ambele braţe în jos, iar apoi fătă modificarea poziţiei braţelor se ridică umerii cât mai sus
cantractând muşchii ( 3 x 5 sec ). Astfel se înlătură rigiditatea muşchilor cauzată de oboseală.

Articulaţia umărului – muşchiul principal: deltoidul

Shiatsu – 3 puncte pe zona anterioara a deltoidului ( 3 x 3 sec )


- 4 puncte pe muşchiul coracobrahial ( în regiunea axială a braţului )
- 3 puncte pe zona mijlocie ( centrală ) a deltoidului
- 3 puncte pe muşchiul supraspinos ( în regiunea suprascapulară )
- 3 puncte pe zona posterioară a muşchiului deltoid ( 3 x 3 sec – de sus în jos )
- 3 puncte în diagonală pe fosa deltopectorală ( 3 x 3 sec )

Stretching – se aduc amnii umeri în faţă cât mai mult posibil ( 5 sec ) iar apoi se trag în spate
cât mai mult posibil ( 5 sec ) se repetă de 3 ori
- se rotesc ambii umeri simultan spre faţă, cu o rotaţie cât mai largă ( 5 ori ), apoi
înapoi la fel ( 5 ori )

Supraîntinderea umerilor – braţul stâng în sus cu palma îndreptată spre spate, iar braţul
drept în jos cu palma tot înstre spate. Se îndoaie vârfurile degetelor de la embele mâini ( sau
se unesc ). Braţul stg. Se roteşte săre exterioe, iar cel dr. Spre interior. Idem şi pentru partea
cealaltă. Astfel se diminuează rigiditatea umerilor şi se ameliorează PSH ( periartrita scapulo
humerală )

În caz de umăr anchilozat ( PSH ) – se apucă umărul cu palma şi se roteşte articulaţia de 5


ori înainte şi de 5 ori înapoi – se repetă de 3 ori
- se ridică braţul, se îndoaie cotul şi se duce mâna la spate. Se
pune cealaltă mână pe cotul îndoit şi se împinge în jos ( 10 sec )

COTUL

= este cea mai sensibilă articualţie la orice manevră kinetoterapeutică

Cotul este compus din 3 suparfeţe articulare: humero- cubitală, humero – radială şi radio –
cubitală. Există o singură capsulă articulară căptuşită de o singură sinovială. Cotul este o
trohleartroză ( articulaţie ’’în balama ’’ ) strânsă, lucru care se va recupara în dificultăţile
întâmpinate în recâştigarea mobilităţii articulare după orice afectare a acestei articulaţii.
Deoarece articulaţia are un singur ax de mişcare, cel transversal, nu permite dcât mişcările de
flexie şi extensie, adică îndoirea şi întinderea antebarţului pe braţ şi mişcările de pronaţie şi
supinaţie asiguarte de antebraţ. Membrana interososasă este în tensiune maximă în piziţie
inetrmediară, de pronosupinaţie şi este relaxată în pronaţie şi supinaţie.

Pentru asigurarea stabilităţii, capsula articulară a cotului este întărită de ligamente:


- ligamentul lateral intern ( colateral ulnar ) foarte rezistent
- ligamentul lateral extern ( colateral radial )

Poziţia 0 ( de start ) - cotul ăn extensie totatlă, membrul superior pe lângă copr, palma
priveşte înainte
Flexia – porneşte de la gr., atinge 145 gr. ( flexia activă ) şi 160 gr. ( flexia pasivă ). Se
lucrează din decubit dorsal, ortostatism, şezând.
Extensia – reîntoarcerea antebraţului la poziţia 0. Din poziţie anatomică, cotul nu are extensie
decât în cazuti de hiperlaxitate când se poate realiza o hiperextensie de 5-10 gr., mai ales la
femei şi sopii. Extensia este blocată de ciocanul olecranului.

Poziţia corectă de funcţiune în care se imobilizează cotul este în flexie de 90-10 gr., cu mâna
în semipronaţia ( poziţia de scris )
Poziţia 0 ( de start ) – cotul la 9 gr. fixat de trunchi, mâna în pronosupinaţie, policele în sus
Supinaţia – radiusul şi cubitusul sunt în acelaşi plan, adică radiusul este situat lateral de
cubitus. Este mişcarea de orientare a palmei în sus. Are valori de 90 gr. şi chiar mai mult 95

Pronaţia – radiusul încrucişează anterior cubitusul. Este mişcarea de orientare a palmei în jos
şi are valori de 50-80 gr.
NU se permit mişcări de abducţie sau roatţie a umărului, nu se îndepaărtează cotul de trunchi,
se evită flexia laterală a trunchiului spre partea opusă.

Gimnastica articulară a cotului

Mişcări pasive – se termină întotdeauna cu o uşoară tensiune sau presiune finală, cu ajutorul
căreia se poate obţine o uşoară mărire a amplitudinii a mişcării ( mai ales în flexie )

Mişcarea activă liberă şi activă cu rezistenţă – mişcare executată de pacient, iar kt. o astistă şi
la final face o uşoară tensiune pentru mărirea mobilităţii articulare. Pronaţia şi supinaţia se
execută de preferinţă cu cotul îndoit şi se termină cu tensiuni finale.

Mişcarea activă cu rezistenţă – cu o mână se sprijină cotul, iar cu cealaltă se apucă antebraţul,
în treimea distală ( aproape de pumn ) pe partea anterioară.

Concentric – lucrează pacientul şi opune rezistenţă kt.

Excentric – lucrează kt. şi opune rezistenţă pacientul


Pentru extensie se porneşte din flexie, palma kt. Se aplică pe regiunea dorsală a antebraţului.
Mişcările cu rezistenţă se pot executa şi fără sprijinul cotului dar cu fixarea umărului şi astfel
efortul este localizat şi la umăr.
Pentru pronaţie se foloseşte priza reciprocă a antebraţelor. Pentru supinaţie priza este cu
palma aplicată pe dosul mâinii şi al pumnului, până pe antebraţ.
Mişcarea de pronaţie este mai puternică decât cea de supinaţie.

Shiatsu

* braţul stâng stă paralel cu corpul, dosul palmei fiind întors înafară. Tratamentul shiatsu se
aplică pe partea eterioară a articulaţiei cotului. Cele 3 puncte sunt amplasate în diagonală de
sus în jos, pornind de la olecran. Ţinând degetul mare al mâinii drepte ridicat în sus, iar
celelalte degete petrecute în jurul cotului pentru sprijin, apăsaţi fiecare punct de 3 ori timp de
câte 3 sec. fiecare

* în fosa cubitală, în 3 puncte situate pe o linie orizontală, începând cu partea interioară şi


mergând spre exterior. Se apasă cu degetul mare îndreptat spre exterior fiecare punct de câte 3
ori câte 3 secunde

* îndoind cotul sâng, acoperiţi cu palma dreaptă olecranul şi rotiţi-o în direcţia acelor
ceasornicului. Fiecare rotaţie trebuie să dureze o secundă. Se repetă de 3 ori.

Stretching

- se întinde braţul stâng cu palma în sus. Se prinde articulaţia pumnului cu mâna dreaptă
ţinând degetul mare dedesubt, iar cele 4 degete în jurul articulaţiei şi se trage înainte cu o
uşoară înclinaţie în jos. Se menţine poziţia timp de 10 sec. Şi apoi se relaxează treptat. Se
repetă de 3 ori.

PUMNUL ŞI MÂNA

Pumnul = un complex osteo articular în care se distinge în principal articulaţia radiocarpiană


şi articulaţia mediocarpiană, articulaţii în care se execută mişcările pumnului.
Mişcările pumnului care se execută în articulaţia radiocarpiană având două grade de libertate
( flexie, extensie, abducţie, adducţie ), la care se adaugă pronosupinaţia – pumnul are 3 axe de
mişcare.

Flexia ( flexia palmară, volară ) = apropierea feţei palmare a mâinii de faţa anterioară a
antebraţului. Progresează de la 0 gr. spre 90 gr.

Poziţia de start – antebraţul la 90 gr. şi în pronaţie, cu degetele relaxate sau poziţie


intermediară de pronosupinaţie.

Extensia ( dorsifelxia ) = apropierea feţei posterioare a pumnului de faţa posterioară a


antebraţului. Evoluează de la 0 gr. la 70 gr. ( activ ) şi ajunge la 80-85 gr. ( pasiv )

Mişcările sînt mai ample când pumnul este în poziţie inetremdiară ( pronosupinaţie ) decât
dacă este în pronaţie.

Abducţia ( deviaţia radială, înlinare radială, flexia radială ) – are amplitudine maximă de 20-
30 gr.

Adducţia ( înlinare cubitală, deviaţie cubitală, felxie cubitală ) + atinge 40-45 gr. cu pumnul
în pronaţie şi 50-55 gr. dacă pumnul este în supinaţie

Poziţia de start = braţul în adbucţie şi cotul flectat, antebraţul fiind în pronosupinaţie.

Circumducţia = mişcarea în care se combină cele 4 tipuri de mişcări. Degetele se ţin flectate
strâns.

Poziţia de funcţiune a pumnului care favorizează activitatea flexorilor degetelor pentru


prehensiune este în: extensie de 30-35 gr. , deviaţia cubitală de 15 gr. şi semipronaţie de
30-45 gr.

Mişcările pasive – executate de KT. Cu uşoare tensiuni finale


Mişcările active cu rezistenţă:
Concentric: lucrează pacientul, opune rezistenţă KT.
Excentric: lucrează KT. şi pacientul opune rezistenţă

Pentru mişcările în afara segmentelor de contracţie se pleacă din potiţiile simetrice opuse:
pentru flexie în afara segmentului de contracţie se pleacă din extensia maximă şi până la
poziţia 0, de unde este în interiorul segmentului de contracţie; pentru extensie ( din poziţia
de flexie maximă – până la 0 gr. în afara segmentului de contracţie, de la 0 gr. în interiorul
segmentului de contracţie ); pentru abducţie ( deviaţie radială ) – se plecă din adducţie
( deviaţie cubitală ) şi până la 0 gr. în afara segmentului de contracţie, de la 0 gr. în interiorul
segmentului de contracţie, idem pentru adducţie ( se pleacă din abducţie maximă )
MÂNA

S-a adaptat la funcţia de prehensiune, respectiv de a se modela pe un obiect, de a apuca, de a


forma pense. În executarea diferitelor tipuri de prehensiunie palma se poate scobi ca un căuş,
ultimele 4 degete se pot flecta independent sau în grup, iar policele se plasează în opoziţie faţă
de celelalte degete. Opoziţia policelui este principala adaptare a mâinii, care caracterizează
însăşi fiinţa umană.

Mişcările în articulaţiile metacarpofalangiene – sînt de 2 feluri: - flexie – extensie


- lateralitate

Pasiv, se poate roti falanga cu aproape 45 gr. în jurul axului propriu.

Flexia – extensia degetelor:


Poziţia 0 = pumnul şi degetele întinse

Flexia activă – 90 gr. şi creşte de la degetul II spre V, unde poate ajunge şa 100 gr., când sînt
flectate concomitent toate cele 4 degete.
Flexia independentă a câte unui singur deget este mai redusă.
Pasiv valorile sînt mai mari.

Extensia = este foarte variabilă, în funcţie de subiect, pornind de la 0 si ajungând până la 90


gr. în cazuri de hiperlaxitate ( hiperextensie )

Lateralitatea ( abducţia – adducţia ) = mişcarea de îndepărtare – apropiere a celor 4 degete


faţă de axa mediană a mâinii, care trece prin degetul III. Aceste mişcări nu se pot efectua
decât din poziţia de 0, adică cu fegetele întinse ( extinse ). Amplitudinea acestei mişcări este
variabilă de la subiect la subiect şi de la deget la deget.

Circumducţia – numai la index

Rotaţia axială – nu se poate face decât pasiv

Mişcările în articulaţiile interfalangiene – se permit doar flexia – extensia

Flexia în interfalangiana proximală poate ajunge la 100 gr., mai amplă la degetele IV şi V
decât la II şi III, în inetrfalangiana distală flexia nu depăşeşte 90 gr.

Extensia – plecând de la poziţia 0 este posibilă doar în interfalangienele distale şi doar la


unele persoane. Amplitudinea variează de la 0-20 gr. În inetrfalangienele proximale în mod
normal nu există extensie peste poziţia neutră, nici chiar pasivă.

Mişcările în articulaţiile policelui

Abducţie = mişcarea de îndepărtare a policelui de planul palmei, în plan perpendicular pe


palmă, cu amplitudine de 60-70 gr.
Adducţie = mişcarea de revenire a policelui abdus la poziţia iniţială
Flexie = mişcarea în plan frontal, paralelă cu palma ( de-a latul palmei ) ducându-l spre baza
ultimelor degete, cu amplitudine de 10-15 gr.
Extensie = mişcarea îm acelaşi plan ca flexia, îndepărtând policele în afară de marginea
indexului şi realizând o amplitudine de 25-30 gr.
Circumducţie = însumarea mişcărilor

Stretching pentru MS ( membre superioare )

- se încrucişează degetele ambelor mâini şi se întind înainte; se rotesc mânile spre


stânga ( se produce pronaţia mâinii drepte şi supinaţia mâinii stângi) apoi se rotesc
mâinile spre dreapta; de menţine fiecare rotaţie 5 sec. şi se repetă de 3 ori
- se ridică baţele deasupra capuli cu palmele în sus şi degetele încrucişate şi se întind în
sus; se relaxează tot corpul cu excepţia braţelor şi nu-i permiteţi să participe şa
întindere; se menţine 10 sec. se repetă de 3 ori; se coboară braţele ăână la orizontală şi
se întind mult înainte 10 sec. de 3 ori
- cu degetele încrucişate şi întoarse spre interior se întind ambele mâini în spate şi la
orizontală în măsura posibilităţilor 10 sec. de 3 ori
Se pot obţine efecte pozitive în cazuri de nevralgie brahială, de dureri în articulaţia cotului de
aşa numitele ’’ cot de jucător de tenis ’’, de crampa scriitorului, de rîceală a degetelor, de
paralizie a MS şi de amorţeală a mâinilor
- se îndoaie articulaţia mâinii în flexie palmară la 90 gr.; se menţine 10 sec. de 3 ori,
apoi de îndoaie spre spate la 70 gr. 10 sec. de 3 ori, apoi înlinări laterale cu menţinere
10 sec. fiecare parte de 3 ori

Shiatsu

Pe dosul mâinii: inetrmetacarpian câte 3 puncte ( 5 şiruri )


Pe palmă 3 puncte inetrmetacarpian ( 4 şiruri )

Stretching pentru regiunea metacarpiană

- se lipesc buricele degetelor ambelor mâini şi se presează depărtând degetele contactul


numai între buricele degetelor 10 sec. de 3 ori
- se apasă toată palma şi degetele de la ambele mâini, se întind braţele drept înainte, apoi se
îndoaie ambele mâini radial apoi cubital 10 sec. de 3 ori, apoi se îndoaie ambele articulaţii
mai întâi la dreapta, apoi la stânga 10 sec. de 3 ori ( flexia şi extensia fiecărei mâini )

Shiatsu pentru degete

- 3 puncte situate pe police


- 4 puncte pe celelalte degete
Se începe cu punctul de la bază şi se merge spre cârful degetelor ( se apasă o singură dată câte
3 sec. iar pe punctul final al fiecărui deget se exercită şi o tracţiune axială )

ŞOLDUL

Articulaţia coxo-femurală = o articulaţie cu 3 grade de libertate, ca şi umărul, dar cu


mobilitate mai redusă decât acesta , deoarece ea este sturtucturată în aceeaşi măsură şi pentru
stabilitate şi pentru mobilitate. Este alcătuită din capul femural ( segment de sferă plină ) şi
din cavitatea cotiloidă a osului coxal ( segment de sferă goală ). Acestea sînt menţinute de o
capsulă puternică, întărită de o serie de ligamente.
Mişcările şoldului făcute cu genunchiul flectat sînt mai ample cu 20-30 gr. decât cele cu
genunchiul întins. Diferenţele dintre mişcările active şi cele pasive sînt mai mari decât la alte
srticulaţii.

Flexia ( proiecţia înainte a coapsei ). Dacă se execută activ, cu genunchiul întins, atinge 90
gr., iar cu genunchiul flectat ( îndoit ) ajunge la 125 gr. Pasiv, atinge 145-150 gr. Se lucrează
din decubit dorsal. Priza pentru mişcarea pasivă: o mână pe gleznă, dedesubt, iar cealaltă
mână deasupra genunchiului şi se duce piciorul în sus spre verticală.

Extensia ( proiecţia înapoi a coapsei ) Cu segmentul întins este de 10-20 gr. iar cu genunchiul
flectat nu depăşeşte 10 gr. Extensia pasivă atinge 30 gr. Se lucrează din decubit ventral ( pt.
testing articular ) dar se poate şi din decubit dorsal cu piciorul de lucrat la marginea suprafeţei
de sprijin. O mână se pune sun genunchi, iar cealaltă fixează bazinul în regiunea scrului.

Abducţia = depărtarea coapselor de planul medial. Amplitudinea medie este de 45 gr. Se


lucrează din decubit dorsal cu genunchiul întins. Dacă se asociează abducţia cu flexia
genunchiului, apmlitudinea creşte la 50-60 gr. Dacă se execută bilateral unghiurile
coxofemuralei testate creşte, amplitudinea totaă putând ajunge la 90 gr. Abducţia se poate
face şi fără asocierea cu flexie din coxofemural dacă celălalt picior este poziţionat la rândul
lui în abducţie.

Adducţia – din poziţia de abducţie = reprezintă apropierea coapselor. Din poziţia anatomică 0
cu mambrele aliniate unul lângă altul este imposibilă. Dacă se combină cu flexia şoldului
mişcarea poate atinge 50-60 gr. sau dacă celălalt picior este poziţionat în abducţie.

Rotaţia internă ( RI ) medială – are o amplitudine de 35-45 gr., creşte pasiv

Rotaţia externă ( RI ) laterală – are tot amplitudine de 45 gr.

Circumducţia – însumarea tuturor mişcărilor, cu amplitudine mai mică decât articulaţia


umărului

Poziţia funcţională de imobilizare: flexie de 15 gr., adbucţie de 5 gr.


Poziţia de repaus articular: flexie de 30 gr., abducţie de 30 gr. şi rotaţie externă

Mişcările active ce rezistenţă

Flexia – rezistenţa ăe gambă şi deasupra genunchiului. Concentric – lucrează pacientul KT


opune rezistenţă, excentric – lucrează KT paientul opune rezistenţă. De la poziţia anatomică 0
în sus spre verticală = în interiorul segmentului de contracţie; din extensie maximă până la =
în exteriorul segmentului de contracţie

Extensia – rezistenţa deasupra spaţiului popliteu, o mână, iar cealaltă sub gambă în treimea
inferioară. Din flexie maximă până la 0 = în afara segmentului de contracţie, iar de la 0 până
la 10-20 gr. în interiorul segmentului de contracţie

Abducţia – pentru înafara segmentului de contracţie se pleacă din adducţie combinată cu


flexia şoldului şi până la poziţia 0 de unde se continuă în interiorul segmentului de contracţie
Adducţia – se execută numai în interiorul segmentului de contracţie

RI şi RE – pentru înafara segmentului se pleacă la fiecare din poziţia simetrică opusă şi până
la 0

Shiatsu

Se apasă cu palma mâinii stângi marele trohanter. Se îndoaie piciorul şi se ridică genunchiul
stâng la înălţimea articulaţiei coxofemurale. Se leagănă piciorul de la genunchi în jos, la
dreapta şi la stânga, realizând o rotire a articulaţiei coxofemurale spre interior şi spre exterior.
În caz de rigiditate această rotire nu va fi executată uşor 3 ori 5 sec.
Se apasă cu fegetul mare asupra fiecăruia din cele 6 puncte din jurul marelui trohanter în sens
contrat acelor ceasornicului 3 ori 3 sec.
Se presează de sus în jos şi oblic pa articulaţia coxofemurală cele 3 puncte situate pe muşchiul
fesier mijlociu şi cele 4 puncte de pe muşchiul marele fesier 3 ori 3 sec.

Stretching

Din ortostatism, cu mâna dreaptă sprijinită pe o masă sau pe perete, se ridică piciorul stâng în
faţă la o înalţime cât mai mare. Apoi se descrie un cerc, mutând piciorul din faţă spre lateral şi
apoi invers. Se aduce piciorul în faţă şi se pune jos 3 ori 5 sec.
Piciorul trebuie ridicat cât mai mult cu putinţă, iar genunchiul să nu fie îndiot în timpul rotirii
spre spate. Apoi se reia exerciţiul pronind de la spate spre faţă 3 ori 5 sec.

GENUNCHIUL

= este format din 3 aritculatii: - femurotibială


- femurorotuliană
- tibioperonieră superioară – nu permite decât mic mişcări de
alunecare, participând mai mult la mişcările gleznei

Articulaţia femurotibială este formată din condilul femurului şi suprafeţele glenoide ale tibie.
Pentru o congruenţă cât mai perfectă, există cele 2 meniscuri. Este cea mai voluminoasă şi
mai puternică articulaţie din corp.
Capsula articulară este întărită de 6 ligamente: anterior ( rotulian ), posterior ( ligamentul
Winslow ), colateral intern şi exter şi 2 ligamente înscrucişate.
Genunchiul = o articulaţie cu un singur grad de libertate deci nu avem decât mişcări de flexie
şi extensie. Acestea se asociează obligatoriu cu o rotaţie internă respectiv externă datorită
inegalităţii condililor şi ligamentelor încrucişate.

Flexia – porneşte de la 0 la 120 gr. cu şoldul întins şi la 140 gr. când şoldul este flectat,
aceastea fiind valorile pentru flexia activă. Pasiv – ajunge la 160 gr.
Se lucrează din şezând cu genunchiul înafar mesei de testare sau din decubit ventral.

Extensia – propriu –zisă este nulă. Se apreciează deficitul de extensie sau de hieperextensie în
cadrul diformităţii genu recurvatum. Forţa de extensie este de aproape 3 ori mai mare decât
cea de flexie.

Rotaţia internă – apare în timpul flexiei, când aceasta depăşeşte 70 gr. Rotaţia se observă
prin devierea internă a piciorului ci aproximativ 20 – 30 gr.
Rotaţia externă – activ se produce odată cu extensia genunchiului ( când se revine de la
poziţia 0 ) piciorul orientându-se înafară.

Rotaţiile pasive se execută cu genunchiul flectat la 90 gr, din decubit ventral sau din şezând.
Se prinde piciorul de călcâi şi antepicior şi se rotează înăuntru ( rotaţie internă de 30-35 gr. )
sau înafară ( rotaţie externă de 40-45 gr. )

Lateralitatea – se realizează numai cu genunchiul în semiflexie, când se obţine o relaxare


maximă a ligamentelor colaterale. Are amplitudine foarte mică.

Mişcările ’’ de sertar ’’ – sînt patologice. Apar la ruperea ligamentelor încrucişate şi


reprezintă alunecări antero – posterioare ale tibiei faţă de condilii femurali.
Mişcarea se evidenţiează doar pasiv, cu genunchiul flectat la 90 gr.

Poziţia funcţională este cea anatomică de 0


Poziţia de repaus articular: la o flexie de 30-40 gr

Mişcările pasive

Flexia - din şezând priza pe treimea distală a coapsei şi gambei


- din decubit ventral – kt. fixează coapsa la masă cu o mână, iar cu cealaltă priză pe
gambă distal
- din decubit dorsal – le lucrează în laşul triplei flexii şi extensii

Extensia – din şezând – kt. fixează cu o mână coapsa, iar cu cealaltă apucă gamba distal
- din decubit ventral – cu o mână sub coapsă pentru extebsia completă se fixează
copasa cu o mână, iar cu cealaltă se execută extensia

Mişcările active cu rezistenţă

Flexia concentrică – din oricare poziţie deschrisă mai sus, lucrează pacientul şi opune
rezistenţă KT., iar excentric lucrează kt. şi opune rezistenţă pacientul

Shiatsu pentru regiunea anterioară a coapsei

10 puncte de la spina iliacă anterosuperioară situată oblic deasupra regiunii inghinale până
aproape de genunchi, de-a lungul muşchilui cvadriceps femural. Se presează cu ambele degete
mari, iar celelalte degete sînt petrecute în jurul coapsei pentru sprijin 3 ori 3 sec.

Stretching

Din ortostatism se sprijină mâna dreaptă pe o masă se ridică piciorul stâng spre spate până
când căcâiul atinge fesa. Se apucă piciorul de la baza degetelor cu mâna stângă şi se trage în
sus, întinzând cvadricepsul femural. 3 ori 10 sec. La fel şi pentru celălalt picior.

Shiatsu pentru genunchi

Deasupra genunchiului = tendonul muşchiului cvardiceps femural


Sub rotulă = tendonul rotulian
3 puncte sub genunchi, lucrând din exterior spre interior, degetele mari apropiate dar nu
suprapuse, iar celelalte degete pe fosa poplitee pentru spirjin 3 oti 3 sec.
3 puncte deasupra genunchiului, tot din exterior spre interior
Palma stângă deasupra genunchiului cu degetele unite, iar palma dreaptă peste cel stâng, se
execută o presiune circulară spre interior şi apoi spre exterior de 10 ori. Presiunea să nu fie
puternică iar palma să se rotească uşor.

Stretching

Staţi pe piciorul drept şi întindeţi genunchiul stâng. Se ţine glezna piciorului stâng cu mâna
stângă şi se trage până când călcâiul stâng atinge fesa stângă. Apoi cu mâna dreaptă se
împinge genunchiul stâng şi cu mâna stângă se trage glezna. 3 ori 10 sec.

Shiatsu pentru fosa poplitee

3 puncte 3 ori 3 sec.

Stretching

Puneţi călcâiul piciorului stâng pe un scaun sau pe o masă joasă. Menţineţi piciorul întins şi
corpul stabil. Se întinde partea posterioară a coapsei şi fosa poplitee prin aşezarea palmelor
ambelor mâini pe coapsă, puţin deasupra genunchiului şi apăsând în jos. 3 ori 10 sec.
Acelaşi lucru, doar că mâna dreaptă se pune pe coapsa stângă, puţin deasupra genunciului, se
flectează laba piciorului stâng apucând toate degetele cu mâna stângă şi se trage spre corp 3
ori 10 sec.

Stretching pentru gambă

Din ortostatism cu mâinile sprijinite pe perete şi plasând piciorul drept pe faţă, iar pe cel stâng
în spate, ţinând ambele tălpi lipite de podea. Se întinde uşor genunchiul drept ( cel din faţă ) şi
se apleacă încet corpul înainte 3 ori 10 sec.

PICIORUL

Ultima pârghie a MI pe care se sprijină întreg corpul. Este o structură foarte complexă
formată din 32 de articulaţii, determinând mişcări complexe greu de definit.

Descompunând aceste mişcări complexe în mişcări elementare se pot descrie:


- adducţia = aducerea spre interior a vârfului piciorului
- abducţia = ducerea spre exterior a vârfului piciorului
împreună au o amplitudine de 35 - 40 gr. Genunchiul trebuie menţinut extins pentru a nu
executa rotaţii care ar facilita mişcarea piciorului şi trebuie blocat pentru a nu permite rotaţia
din şold.
- supinaţia – planta ’’priveşte ’’ intern 45 gr.
- pronaţia – planta ’’priveşte ’’ extern 25 – 30 gr
Aceste mişcări se compun pentru a realiza următoarele mişcări complexe:
Inversia – se lucrează din şezând sau din decubit dorsal la lungimea mesei, cu G flectat
pentru a se evita rotaţia şoldului. Este mişcarea care asociează adducţia cu sprijinul piciorului
şi cu o uşoară extensie.
Eversia = mişcarea compusă din abducţie, pronaţie şi uşoară felxie a piciorului
Articulaţiile metatarso-falangiene – flexie, extensie, îndepărtare – apropiere ( abducţie,
adducţie ) reduse ca amplitudine.
Flexia = este puţin utilizată în avtivităţile obişnuite. Are valori de 30-40 gr. şi se execută mai
ales pasiv
Extensia = 70 gr. pentru haluce ( activ ) ajunge până la 90 gr. pasiv – în mers. Celelalte degete
au o amplitudine mult mai mică, scăzând spre degetul V.

Atriculaţiile interfalangiene – permit doar flexia şi extensia


Flexia = 30 -60 gr. pentru haluce, 30-40 gr. pentru celelalte degete ( mai ales pasiv )
Extensia = din poziţia anzerioară este nulă ( inclusiv cea pasivă )

GLEZNA ŞI PICIORUL

Glezna ( articulaţia tibio – tarsiană ) = o articulaţie cu un singur grad de libertate, permiţând


mişcarea în plan sagital adică flexia şi extensia piciorului. În flexia dorsală piciorul deviează
puţin şi în adducţie.
Poziţia 0 ( poziţia anatomică ) = de la care se apreciează valoarea mişcările este cu piciorul în
unghi de 90 gr. faţă de gambă
Flexia ( flexia dorsală, dorsiflexia ) = apropierea feţei dorsale a piciorului de gambă. Se
lucrează sin şezând la marginea mesei cu G flectat sau din decubit dorsal. Atinge 20-35 gr. şi
poate creşte uşor prin flexia G
Extensia ( flexia plantară ) = ducerea piciorului în jos, tinzând să-l punem în prelungirea
gambei. Are amplitudine mai mare, putând ajunge la 45 gr.

Mişcările pasive
Flexia = o mână pe gambă în treimea inferioară, iar cealaltă pe mijlocul tălpii piciorului
Extensia = o mână susţine căcâiul, iar cealaltă în regiunea dorsală a metatarsienelor

Poziţia funcţională = piciorul la 90 gr.


Poziţia de repaus = extensie 15 -20 gr.

Shiatsu pe partea anterioară a gleznei – pentru eliminarea rigidităţii articulaţiei gleznei şi


pentru uşurarea extebsiei degetelor
- 3 puncte, prornind de la maleola externă spre cea internă – 3 x 3 sec.
- 4 puncte ientermetatarsian ( fiecare metatarsian ) presiunea se aplică de la baza
degetelor înspre gleznă – 3 x 3 sec.
- 3 puncte pe fiecare deget, se porneşte de la bază, se merge spre vârf 3 x 3 sec., la
vârful degetului se apasă numai 1 sec

Shiatsu pentru călcâi – 3 puncte între călcâi şi tendonul lui Ahile, în direcţia ascendentă 3 x
3 sec, se apucă mijlocul tendonului lui Ahile, deasupra maleolelor şi se întinde radip în sus şi
în jos, ritmic de 10 ori

Talpă - 4 puncte pe linia cntrală a tălpii, de la baza celui de-al treilea deget şi ajungând până
la călcâi 3 x 3 sec.
Stretching

- stând pe un scaun sau pe jos cu ambele picioare întinse înainte. Se îndoaie un picior,
aducând partea laterală a gambei spre genunchiul opus, talpa fiind îndreptată spre corp. Mâna
de aceeaşi parte cu piciorul îndoit sprijină G, iar cealaltă mână apucă ferm laba piciorului
( degetul mare pe talpă, celelalte pe partea anterioară a labei piciorului ) Astfel se întinde
glezna, partea anterioară a labei piciorului şi partea inferioară a gambei. Se menţine 10 x 3
sec. apoi se face o întindere spre exterior din aceeaşi poziţie răsucind laba piciorului spre
exterior 10 x 3 sec. Pentru întinderea spre interior se face priză mână cu picior opus, cu
degetul mare la baza degetelor, iar celelalte degete pe talpă.

Stretching talpă

- degetul mare pe suprafaţţa anterioară a labei piciorului, la baza degetelor, celelalte


degete cuprind talpa, se face flexia şi extensia piciorului 10 x 3 sec.
- pe o scăriţă ţinând degetele înafara marginii – pentru întindere plantară ( flexie
plantară ) 10 sec. apoi călcâiele înadara marginii pentru flexia dorsală 10 x 3 sec.
- din decubit dorsal se trag degetele unui picior cu ajutorul degetelor de la celălalt picior
( flexia dorsală ) apoi degetele de la un picior de împing pe cele de la celălalt picior
( flexie plantară ) 10 x 3 sec.

COLOANA VERTEBRALĂ

Cele 24 de vertebre ( fără sacru ) se articulează între ele prontr-un dublu sistem articular:
- articulaţia discovertebrală – formată din corpurile vertebrale şi discul fibros, corpurile
vertebrale sînt legate prin ligamentele vertebrale anterior şi posterior
- articulaţiile apofizelor posterioare – sînt alcătuite de suprafeţele apofizelor între două
vertebre ( câte două articulaţii pentru fiecare vertebră )

Poziţia 0 = ortostatism în rectitudine


Mobilitatea coloanei variează foarte mult în funcţie de vârstă

Coloana cervicală – se testează ( lucrează ) din ortostatism sau din şezând


Flexia – măsoară 30 – 45 gr. ( 20 gr. în articulaţia atlanto occipitală ) Se apreciează după
distanţa menton – stern ( gura fiind închisă ), mentonul putând atinge sternul în mod normal
Extensia – măsoară 35 – 40 gr. ( 30 gr. în articulaţia atlanto occipitală )
Lateralitatea ( flexia laterală sau înclinarea laterală ) – măsoară 40 – 45 gr. ( 15 -20 gr. în
articulaţia atlanto occipitală )
Rotaţia – măsoară 45 -70 gr.
Circumducţia – mişcarea combinată dintre cele 4 mişcări

Mişcări pasive
Din decubit dorsal cu capul ănafara suprafeţei de sprijin, o mână sub mandibulă, o mână pe
occiput – se execută flexia şi extensia capului şi gâtului, rotaţia laterală stg., dr. Şi flexia
laterală stg. , dr. ( o mână pe partea supero – laterală a feţei, iar cealaltă pe bărbie în partea
opusă )
Mişcări – se fac on interiorul şi în exteriorul segmentului de contracţie
Flexia – priză pe ftunte şi contrapriză pe partea superioară a coastelor, pentru flexia înafara
segmentului de contracţie se pleacă din extensie şi don poziţie şezând sau decubit dorsal cu
capul la marginea suprafeţei de sprijin şi până la poziţia 0
Extensia – o mână pe bărbie ( susţine capul ) iar cealaltă opune rezistentă pe zona occipitală.
Pentru extensia în exteriorul segmentului de contracţie priză pe zona occipitală şi contrapriză
pe partea dorsală a toracelui ( tot din şezând sau decubit ventral cu capul la marginea
suprafeţei de sprijin )
Rotaţia – priză pe partea laterală a capului în zona mandibulei şi cealaltă pe partea superioară
a umărului. Pentru rotaşiile înafara segmentului de contraţie se pleacă din rotaţia opusă
( pentru rotaţie spre dreapta se pleacă din poziţia capului sotat maxim spre stânga şi până la
poziţia 0 şi invers )
Lateralitatea – idem ca şi rotaţiile, priza se face pe partea temporo –frontală a cpului şi pe
partea antero – superioară a centruii scapulare

Coloana dorso – lombară

Flexia – măsoară 80-90 gr. ( 50 gr. din coloana dorsală, 40 gr. din cea lombară )
Extensia – 20 -30 gr.
Lateralitatea – 20 -35 gr.
Rotaţia – 30 – 45 gr. pentru fiecare parte

Considearând rahisul în ansamblu, mişcările maxime pe care le poate realiza sânt:


- flexie – 110 – 135 gr.
- extensie - 50 -75 gr.
- lateralitate – 60 - 80 gr.
- rotaţie – 75 -15 gr.

Poziţia funcţională – corespunde poziţiei 0

Stretching regiunea cervicală

- bărbia spre piept – relaxarea întregului gât şi mai ales a muşchilor


strenocleidomastoidinei. Se împinge bărbia spre exterior şi capul se aplecă pe spate în
linie oblică. Se menţine 10 sec. Se revine la poziţia de relaxare apoi se înclină gâtul de
la bază şi se întinde în spate pe diagonală. Se menţine 10 sec. Se repetă tot exerciţiul
de 3 ori
- decubit dorsal cu faţa în sus pe un pat, cu capul şi gâtul la marginea patului. Se aplecă
capul mai jos de nivelul patului. Se menţine 10 sec. apoi se contractă gâtul prin
ridicarea capului ( ajută la diminuarea torticulisului, insomniei, efectelor negative ale
sindromului ’’ loviturii de bici ’’, arteroscleroza, durerea ochilor, tendinita şi sughiţul )
- se pun ambele mâini cu degetele încrucişate pe vârful capului şi se apasă în jos. Se
încordă muşchii gâtuli ca şi cum s-ar împotrivi acestei presiuni, se menţine 10 sec.
Apoi de eliberează rapid capul întinzând gâtul în sus ( ajută la fortificarea muşchilor
gâtului, diminuează suferinţele muşchilor gâtului, umărului, braţului, combate
sindromul’’ loviturii de bici ’’, ajută la prevenirea arteriosclerozei, a insomniei, a
durerilor de cap , a umerilor rigizi, a zgomotelor în urechi şi a demenţei senile )

Regiunea spatelui şi toracelui – Toru Namikoshi