Drept Comercial. Obligații ID

1
DrDREP DREPT COMERCIAL-OBLIGAȚIILE 2019-2020

prof
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 1
Conceptul și aspecte specifice obligațiilor comerciale
Legislaţie relevantă
► Constituția României, republicată (M.Of. nr. 767/31.10.2003)

► Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată (M.Of. nr. 505/15.07.2011)
Cuprins:
1. Ce este o obligație?
2. Ce este o obligație comercială?
3. Specificul obligațiilor comerciale
Obiectivele unității de învățare nr. 1
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi cunoaște:

1.Semnificația noțiunii de obligație
2.Elementele care conferă unei obligații caracter comercial
3.Consecințele ce decurg din calificarea unei obligații ca fiind comercială
Timpul necesar a fi alocat studiului prezentei unități de învățare- 2 ore
§1. Ce este o obligație?
1.1. Din punct de vedere etimologic, obligația poate privită atât ca datorie (sarcină, îndatorire)
a unei persoane către o altă persoană, cât și ca legătura juridică prin care o persoană poate fi
constrânsă de o altă persoană să dea, să facă sau să nu facă ceva1. În prima accepțiune, unilaterală,
obligația înseamnă latura pasivă a raportului juridic, corelativă creanței, adică laturii active a
acestuia. Din această primă perspectivă, datoria este sinonimă cu obligația. În a doua accepțiune,
bilaterală, obligația este chiar raportul juridic, conținând atât latura pasivă (datoria), cât și latura
activă (creanța) a acestuia.
1.2.Definiția normativă a obligației din Codul civil pare să înlăture această ambiguitate, de
vreme ce, conform art. 1164 C.civ., obligația este un raport juridic, adică o legătură de drept în
virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină
prestația datorată. Definiția noului nostru Cod civil este în acord cu tradiția vechiului drept civil,
ba chiar în acord cu anticul drept roman. Vechii jurisconsulți romani spuneau că obligația este
legătura de drept în temeiul căreia suntem, în mod necesar, constrânși să plătim un lucru, după
dreptul cetății noastre: obligatio est juris vinculum quo necessitate adstringimur alicujus solvende
1
(https://dexonline.ro)
GHEORGHE PIPEREA
2
prof
rei secundum nostrae civitatis jura2. La o analiză comparativă sumară a celor două definiții, ne
atrag atenția atât similitudinea lor, cât și – mai ales – repetarea noțiunii de „legătură de drept”, care
este traducerea fidelă a sintagmei juris vinculum. Etimologic, vinculum înseamnă atât legătură, cât
și lanț. A se obliga, a se lega juridic, însemna pentru debitor, la origine, a se înlănțui. Lanțul
(vinculum) nu este ceva care să oprească mișcarea (așa cum ar fi, spre exemplu, un laț), ci o ratașare
la un punct fix care permite mișcarea doar în perimetrul strict limitat de lungimea lanțului. Legă-
tura juridică, la fel ca și lanțul fizic, subordonează mișcarea debitorului scopului legăturii juridice,
adică plății sau răspunderii pentru neplată. Desigur, legătura juridică este creată pentru că debitorul
urmărește un emolument (fiind expresia voinței sale libere sau consecința unei nevoi, întrucât
debitorul vrea să se oblige sau este nevoit să se oblige) ori pentru că debitorul a cauzat un prejudiciu
altuia. Dar, a se obliga înseamnă a se înscrie într-o rețea matriceală de raporturi juridice construită
pentru a ordona comportamentul3. Formula „cu necesitate” (quo necesitate) semnifică diferența
specifică între legătura de drept, care este o obligație, în sens juridic, și îndatorirea privită generic,
care cuprinde atât specia obligației juridice, cât și speciile îndatoririlor morale, religioase, sociale
(de conviețuire) sau politice.
În caz de refuz al executării unei obligații juridice, creditorul poate apela la concursul forței
coercitive a statului („cetatea noastră” – nostrae civitate) pentru a obține executarea, prin
constrângerea debitorului4, ceea ce nu este posibil în cazul îndatoririlor etice, spre exemplu. În caz
de imposibilitate sau de inutilitate a executării în natură, poate fi antrenată răspunderea
debitorului, sub formă de daune-interese, o răspundere care are caracter reparatoriu, fiind menită
a acoperi o pagubă. Executarea silită în natură a unei obligații juridice, imposibilă în cazul
celorlalte specii de îndatoriri, poate fi văzută și ca o sancțiune (ceea ce evocă ideea de pedepsire a
debitorului, cu toate că răspunderea civilă nu are caracter aflictiv, ci reparatoriu), iar executarea
obligației prin echivalent poate fi văzută și ca un remediu sau ca o metodă de prevenție a situațiilor
de neexecutare a obligațiilor juridice. Într-adevăr, răspunderea debitorului are și menirea de a
„trata” consecințele economice și juridice negative pentru creditor și pentru circuitul civil ale
faptului ilicit al debitorului de a nu plăti, dar și finalitatea de a-i atenționa, prin forța exemplului,
pe ceilalți debitori, să nu repete faptul ilicit al debitorului făcut responsabil. Uneori, noțiunea de
remediu se analizează, prin analogie cu medicina, ca un tratament aplicat unui contract generator
al uneia sau mai multor obligații eșuate sau, mai degrabă, ca o soluție pentru o problemă derivată
dintr-o situație patologică5.
2
Definiția este preluată din C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, reeditare, Ed. Universul Juridic, București,
2009, p. 219.
3
De altfel, omisiunea plății obligațiilor a fost timp de multe secole un motiv de degradare civică (datornicul devenea
sclav al creditorilor) sau de închisoare a datornicilor. „Instituția” închisorii datornicilor a dăinuit până în secolul al XIX-lea,
fiind prezentă, spre exemplu, în romanele lui Charles Dickens, iar arestarea automată și pedeapsa închisorii pentru faliți,
indiferent de faptul că falimentul ar fi fost sau nu scuzabil, a dăinuit chiar până la jumătatea secolului al XX-lea, fiind
prezentă, spre exemplu, în romanele lui Balzac. În dreptul nostru, distincția dintre falimentul scuzabil și cel fraudulos s-a
făcut doar prin fosta Lege nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciară și falimentul.
4
Există și obligații naturale (denumite și „obligații civile imperfecte”), care nu pot fi aduse la îndeplinire prin executare
silită, întrucât nu au vigoarea unei obligații „perfecte”. Aceste obligații naturale sunt subclasificate de unii autori în obligații
avortate (născute forțat sau neviabile, fiind generate de rebuturi contractuale, adică de contracte ne-valabile, ineficiente) și
obligații degenerate (prescrise). A se vedea, pentru aceasta subclasificare ingenuă, L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile,
Vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 81.
5
În loc de sancțiuni și răspunderi, se propune remediul sau „tratamentul” obligației „bolnave” care, mai ales în dreptul
comercial, caracterizat prin continuitate, asumarea unor riscuri și încredere, nu poate fi tratată doar cu sancțiuni. A se vedea
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 254.
GHEORGHE PIPEREA
3
prof
1.3.Obligația poate fi privită și în accepțiunea sa unilaterală, de corelativ al creanței. Obligația
în sens restrâns (sinonimă cu datoria) este ceea ce incumbă subiectului pasiv al raportului juridic
obligațional, recte, debitorul6. Creanța reprezintă latura activă a raportului juridic obligațional7,
dreptul pe care o persoană o are de a pretinde de la debitor plata unei sume de bani, remiterea unui
bun individual determinat, efectuarea unei prestații concrete (construcția unei case, execuția unui
tablou) sau abținerea de la o anumită acțiune, activitate sau conduită (să nu construiască o casă, să
nu publice un articol defăimător, să nu efectueze un comerț dăunător pentru concurență sau pentru
consumatori etc.).
1.4.Creanța și datoria sunt cele două elemente interdependente ale raportului juridic
obligațional, care se definesc una prin alta. Obligația juridică impune o acțiune sau o conduită la
care titularul creanței are dreptul. Noțiunea etimologică de datorie depășește sfera dreptului, având
semnificație de îndatorire morală, sens de comandament ori înțeles de imperativ al comunității
umane, naționale, locale, religioase, de grup etc., pe care individul trebuie să le respecte.
§2. Ce este o obligație comercială?
2.1.Numim obligație comercială orice raport juridic în care este parte un comerciant și orice
datorie care rezultă din exercițiul întreprinderii unui comerciant8. De altfel, chiar și Codul civil
identifică obligațiile comerciale pornind de la realitatea ratașării lor la exercițiul sistematic al unei
activități economice. Codul civil le denumește fie „obligații ale profesionistului”, fie „obligații
care rezultă din exercițiul unei întreprinderi”, fie chiar „obligații comerciale”, și le dedică un regim
juridic special, diferit față de dreptul comun aplicabil relațiilor dintre simpli particulari.
2.2.Specificul obligațiilor comerciale este dat, în primul rând, de cele trei elemente
fundamentale care caracterizează, în același timp, întreprinderea comerciantului, adică asumarea
riscului economic al afacerii, câștigarea și consolidarea încrederii (credibilității) și continuitatea
exploatării. De aici rezultă cerința fundamentală a echilibrului raporturilor juridice în care este
parte comerciantul, echilibru care, de altfel, nu se rezumă la comerciantul concret sau la unele
contracte punctuale ale sale, ci la toți comercianții cu care ar putea intra în contact juridic și în
parteneriat. Comercianții sunt, din acest punct de vedere, atât de dependenți unii de alții, încât pot
fi asimilați cu pasagerii unui avion care, pentru a decola și a ajunge la destinație în condiții de
siguranță, trebuie menținut în echilibru, în ciuda turbulențelor, a erorilor tehnice sau umane ori a
deturnării. Jocul economic al concurenței se derulează în interiorul unei rețele juridice de tip
matriceal, în care fiecare comerciant depinde de lichiditatea și de credibilitatea celorlalți
comercianți și, în final, de solvabilitatea consumatorilor.
6
Conform DEX, datoria este o obligație legală, o îndatorire, o sumă de bani sau orice alt bun datorat cuiva
(https://dexonline.ro).
7
Este interesant că, în DEX, la fel ca și noțiunea de obligație, și cea de creanță este definită ambivalent și, implicit,
ambiguu, fiind privită atât lato sensu, ca drept al creditorului de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva,
cât și stricto sensu, ca drept al creditorului asupra unei sume de bani ce i se datorează.
8
Așa cum rezultă din art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituție, statul asigură libertatea comerțului, ceea ce implică și
opțiunea persoanei fizice sau juridice de a-și alege profesia de comerciant sau de a avea exercițiul sistematic al unei activități
comerciale sau lucrative, în general [identificat de art. 3 alin. (3) C.civ. cu „exploatarea unei întreprinderi”]. Din jurispru-
dența recentă a CJUE rezultă că este asimilat comerciantului orice subiect de drept care se comportă ca un comerciant,
inclusiv instituțiile publice: cauza C-59/12 (BKK Mobil Oil), soluție pronunțată în data de 1 octombrie 2013. Este evident,
deci, că raporturile juridice obligaționale în care sunt parte aceste subiecte de drept asimilate comercianților sunt, ele însele,
asimilate obligațiilor comerciale.
GHEORGHE PIPEREA
4
prof
2.3.Echilibrul contractual, marginal în dreptul civil clasic9, este esențial în dreptul comercial,
caracterizând la modul cel mai profund și definind cel mai complet obligația comercială întrucât,
în mod precumpănitor, dreptul comercial este un drept relațional și non-conflictual, orientat către
câștigul ambelor părți, mai degrabă partenere la câștig decât adversari cu interese contrare.
Egalitatea părților și libertatea contractuală, esențiale pentru raporturile civile clasice, dar iluzorii
în relațiile de afaceri, sunt compensate cu echilibrul prestațiilor. În caz de criză a contractului, care
ar periclita continuitatea și perenitatea acestuia, adaptarea în vederea re-echilibrării este o soluție
preferabilă sancțiunilor și celorlalte soluții tranșante, destructive, din dreptul civil clasic.
2.4.Grefate pe această ecuație fundamentală a echilibrului, obligațiile comerciale se mai

caracterizează și prin următoarele caracteristici secunde:
(i) interesul de a contracta înlocuiește, în obligațiile comerciale, voința de a contracta;
(ii) ordinea publică economică este precumpănitoare, depășind cu mult în amploare noțiunea
clasică de ordine publică și bune moravuri;
(iii) obligațiile profesionale ale comercianților, cum ar fi cele care rezultă din regulile relative
la concurență, protecția consumatorilor, fiscalitate și contabilitate sunt, în același timp, și limite
ale libertății contractuale a comercianților;
(iv) obiectul întreprinderii (afacerea obișnuită) ordonează legalitatea și oportunitatea actelor
juridice ale titularului și limitează sau completează obligațiile extra-contractuale ale titularului;
(v) cele mai multe contracte comerciale sunt încheiate în formă simplificată;
(vi) de regulă, contractele comerciale care au un format scris nu sunt negociate, o simplă
acceptare fără rezerve a unei oferte de a contracta fiind suficientă pentru a avea un consimțământ
valid; această situație este naturală și chiar legitimă în cazul comercianților care se află în stare de
ofertă publică permanentă de a contracta, dar poate derapa ușor în abuz de putere economică;
(vii) contractele nenumite sunt mult mai numeroase decât în dreptul civil clasic și mult mai
inovative.
2.5.Dreptul comercial este un adevărat laborator al dreptului privat, iar această realitate este
oglindită de construcția și circulația obligațiilor comerciale. Un autor francez remarca, încă din
1994, că „în timp ce dreptul civil se preocupă mai ales de persoane și de averi (patrimonii), adică,
în final, de averi stagnante, dreptul afacerilor reglementează producția și distribuția bogățiilor” și
că, de aceea, „dreptul comercial este un drept existențialist, întrucât esența sa este precedată de
existența sa”10. Experimentele și instrumentele rezultate din practicile comerciale (fie cele „stator-
nicite” între părți, fie uzurile, care sunt practici generice ale unui domeniu de activitate sau ale unei
piețe) se transformă în reglementări legale. Contractele nenumite, la origine, devin ulterior
contracte numite, legiuitorul dându-le o reglementare proprie (așa a fost cazul, de exemplu, cu
expediția, leasingul, franciza, fiducia, administrarea bunurilor etc.).
2.6.Mai mult chiar, regulile odinioară specifice dreptului comercial iradiază în prezent teoria
generală a obligațiilor, fiind preluate în Codul civil. De exemplu, regulile referitoare la prețul
curent din fostul Cod comercial au fost ridicate la rangul de drept comun prin art. 1233 C.civ.,
conform căruia, dacă în contract prețul nu există sau este imprecis determinat, se aplică prețul
9
Leziunea este privită în Codul civil ca un viciu de consimțământ, nu ca o chestiune relativă la obiectul dezechilibrat al
contractului. Impreviziunea este o excepție foarte strictă de la principiul forței obligatorii a contractului.
10
Y. Guyon, Droit des affaires. Droit commercial général et sociétés, Tome I, Ed. Economica, Paris, 1994, p. 2.
GHEORGHE PIPEREA
5
prof
obișnuit sau, în lipsă, prețul rezonabil. De altfel, în dreptul fiscal, în cazul tranzacțiilor intra-grup,
prețul acestor tranzacții poate fi restabilit de organul fiscal, în vederea unei corecte încadrări
fiscale, în funcție de criteriul „prețurilor de transfer”, care, în mare, reprezintă un preț rezonabil la
care s-ar fi putut vinde marfa sau serviciul dacă achizitorul nu ar fi fost o societate din grup sau o
afiliată vânzătorului, ci un profesionist independent. Solidaritatea dintre co-fideiusori (prezumată
de vechiul Cod comercial) este o regulă general aplicabilă în dreptul civil, dacă fideiusorii s-au
obligat față de creditor în solidar cu debitorul principal (art. 2300 C.civ.). Regula curgerii de drept
a dobânzilor din ziua scadenței, prevăzută de fostul art. 43 C.com., este ridicată de art. 1535 C.civ.
la rangul de regulă general valabilă în raporturile dintre particulari. Vechile reguli relative la
încheierea contractelor între „persoane depărtate”, statuate de fostele art. 35-39 C.com. au fost
preluate și aduse la zi în art. 1188-1200 C.civ.11
2.7.Dincolo de exemplele punctuale care pot fi date, cele mai importante câștiguri ale dreptului
comercial care au iradiat dreptul civil, îmbogățindu-l, sunt echilibrul și solidarismul contractual,
cerințe rezultate din continuitatea afacerii, din asumarea riscului și din (re)construcția încrederii
comercianților.Eșecul în afacerile comerciale duce la insolvență, iar insolvența poate însemna fie
o reconfigurare judiciară, cu acordul majorității creditorilor, a totalului datoriilor și a contractelor
ce fac posibilă întreprinderea (=exercițiul sistematic al unor afaceri), fie o lichidare a afacerii, cu
consecința unor decăderi sau, în caz de faliment scuzabil, a unor descărcări de datorii reziduale.
Obligațiile comerciale au și acest specific, al obligativității participării la procedura insolvenței
deschisă față de un partener de afaceri al comerciantului, demers care s-ar putea solda cu reducerea
sau chiar ștergerea acelei creanțe (în caz de faliment scuzabil), unele contracte fiind, după caz,
continuate sau terminate în contra voinței comerciantului și chiar a partenerului său de afacere,
aflat sub protecția tribunalului (decizia de terminare sau de continuare a contractului fiind luată de
un terț de contract, recte, administratorul judiciar). Dincolo de specificul obligațiilor comerciale,
rezultat din cele expuse mai sus, este evident că dreptul comun al obligațiilor comerciale rămâne
teoria generală a obligațiilor12.
.
§3. Specificul obligațiilor comerciale
3.1.Elementele specifice obligaţiilor comerciale sunt reglementate în Codul civil, dar şi în acte
normative speciale. Deși există o multitudine de aspecte caracteristice obligațiilor comerciale, în
cele ce urmează vom reda, cu titlu exemplificativ, trei dintre acestea, primele două fiind
reprezentate de aspecte de drept material, iar ultima referindu-se la probele în materie comercială.
3.2.Potrivit art. 1446 C. civ., solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate
în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel.Așadar, solidaritatea
11
Pentru alte exemple și amănunte, precum și pentru câteva comentarii suplimentare, a se vedea C. Florescu
(https://www.juridice.ro/177215/despre-dreptul-comercial-in-lumina-noului- cod-civil-intre-traditie-si-modernitate.html).
12
Doctrina interbelică [D.D. Gerota, Teoria generală a obligațiilor comerciale în raport de tehnica obligațiilor civile,
Ed. Imprimeriei Naționale, București, 1932; I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008
(restitutio)] a fundamentat o teorie generală a obligațiilor comerciale. În doctrina contemporană (a se vedea, în acest sens,
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a 7-a, Ed. Universul Juridic, București, 2007) se consideră însă că, ceea ce se
pretinde a fi o „teorie generală a obligațiilor comerciale” este, de fapt, o teorie generală a obligațiilor civile, cu specială
privire asupra aspectelor particulare ale obligațiilor comerciale.
GHEORGHE PIPEREA
6
prof
nu se va prezuma în cazul obligaţiilor în care numai creditorul are calitatea de profesionist şi
obligaţiilor în care niciuna dintre părţi nu are calitatea de profesionist.
3.3.Potrivit art. 1523 alin. (2) lit. d) C. civ. „(…) debitorul se află de drept în întârziere în
cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când: (…) d) nu a fost executată obligaţia de a
plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi”.Astfel, dacă debitorul nu
îşi execută obligaţia având ca obiect o sumă de bani, acesta se află de drept în întârziere, dacă
obligaţia a fost asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, respectiv nu se află de drept în
întârziere, dacă obligaţia nu a fost asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi. De asemenea,
dacă debitorul nu își execută obligația de a da (cu alt obiect decât o sumă de bani), de a face sau
de a nu face, chiar dacă această obligație a fost asumată în exercițiul activității unei întreprinderi,
acesta nu se va afla de drept în întârziere.
3.4.În ceea ce privește regimul juridic al probei obligațiilor comerciale, Codul de procedură
civilă reglementează reguli derogatorii cu privire la obligaţiile asumate în exercițiul unei
întreprinderi. Astfel, regula în privinţa admisibilităţii probei cu martori este reglementată prin art.
309 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege, proba cu martori este admisibilă în toate
cazurile în care legea nu dispune altfel. Potrivit art. 309 alin. (2) teza I, niciun act juridic nu poate
fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, în
privinţa obligaţiilor comerciale, prin art. 309 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. se prevede o excepție
cu privire la obligaţiile având un obiect mai mare de 250 de lei, respectiv se poate face dovada cu
martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut
de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere
probă scrisă. Excepția menționată anterior se aplică în cazul în care forma scrisă este cerută ad
probationem. Este necesar a avea în vedere și alin. (3) al art. 309, potrivit căruia „în cazul în care
legea cere forma scrisă pentru validitatea actului juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori”.
GHEORGHE PIPEREA
7
prof
Teste de autoevaluare
1. Stabiliți care dintre următoarele afirmații este adevărată

a) o societate pe acțiuni poate face dovada cu martori a unui act juridic având valoarea de
1000 lei împotriva unei societăți cu răspundere limitată13
b)o societate pe acțiuni poate face întotdeauna dovada cu martori a unui act juridic
împotriva unei alte societăți pe acțiuni14
c)o instituție de credit poate face dovada cu martori împotriva unui consumator a unui act
juridic având valoarea de 1000 lei15
d)nicio variantă corectă
2. Precizați care sunt caracteristicile unei obligații comerciale16.
Bibliografie
1. Gh. Piperea, Contracte și obligații comerciale, Ed. CH Beck, București, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2019
2. Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Ediţia a VI-a actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2019
3. Andreea-Teodora Stănescu, Drept comercial. Contracte profesionale, Ed. Hamangiu,
București, 2018
4. Gh. Piperea, Drept comercial, vol. 2, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2009
13
Răspuns corect, în conformitate cu prevederile art. 309 alin. (2) teza a II-a C. proc. Civ.
14
Răspuns greșit, art. 309 alin. (3) C. proc. Civ. interzice proba cu martori, când legea cere forma scrisă pentru
validitatea actului juridic. Această prevedere este aplicabilă actelor juridice pentru care legea impune o astfel de formă,
indiferent de calitatea părților care le încheie
15
Răspuns greșit, art. 309 alin. (2) teza a II-a C. proc. Civ. permite proba cu martori a oricărui act juridic, indiferent
de valoarea lui, doar în contra unui profesionist.
16
Răspunsul poate fi identificat la pct. 2.2., respectiv 2.4 din prezenta unitate de învățare
GHEORGHE PIPEREA
1
DrDREP DREPT COMERCIAL-OBLIGAȚIILE
Reglementări în materia dobânzii legale
1. Pentru a-și păstra nealterată valoarea, puterea de cumpărare și de economisire și funcția

circulatorie, banii care nu circulă în comerț sunt producători de dobânzi. Creanța bănească este
producătoare de dobânzi fie pentru că așa vor fi stabilit părțile raportului juridic obligațional, prin
convenția lor, fie pentru că, în lipsa convenției părților, se aplică dobânda legală, cu titlu de normă
supletivă, menită a suplini voința părților. Dobânda scadentă poate produce ea însăși dobânzi, cu
condiția ca legea să fi permis sau contractul să fi prevăzut o dobândă la dobândă (anatocism) ori,
în lipsă, cu condiția ca dobânda la dobândă să fi fost cerută în instanță1, caz în care aceasta ar curge
doar de la data cererii de chemare în judecată [art. 1498 alin. (2) C.civ.]. Așadar, spre deosebire de
vechea și tradiționala regulă a interdicției anatocismului în raporturile juridice civile clasice,
actuala reglementare permite majorarea dobânzilor cu alte dobânzi2. Așa cum rezultă din art. 8
alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, capitalizarea dobânzilor și aplicarea de dobânzi la suma rezultată
(dobândă la dobândă) este permisă, practic, fără restricții, în cazul dobânzilor remuneratorii, în
acord cu convenția părților. Dobânzile penalizatoare, în schimb, se pot capitaliza și pot produce
dobânzi doar dacă există o convenție specială de anatocism (nefiind suficientă o clauză
contractuală dedicată acestui aspect al relațiilor dintre părți) și numai pentru dobânzi datorate pe
cel puțin un an. Anatocismul este interzis doar în cazul contractului de cont curent și în cazurile
anume prevăzute de lege. De exemplu, în cadrul procedurii insolvenței, după data deschiderii
acesteia, este interzisă adăugarea de dobânzi, penalități și alte costuri, creanța bănească fiind,
practic, înghețată, la nivelul valorii sale nominale din data deschiderii procedurii [art. 80 alin. (1)
și art. 107 din Legea nr. 85/2014].
2. Dreptul comun al dobânzii legale este dat de art. 1-8 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda
legală3.
Când Codul civil sau legile speciale fac referire la dobânda legală, fără a se preciza actul
normativ care o reglementează, trimiterea legală implicită este către O.G. nr. 13/2011.
Dobânzile percepute de BNR, de instituțiile de credit, de instituțiile financiar non-bancare și de
Ministerul Finanțelor, precum și modul de calcul al acestora, se stabilesc prin „reglementări
specifice” (art. 9 din O.G. nr. 13/2011). Dobânzile, ca și penalitățile și majorările de întârziere
percepute de fisc pentru întârzierea sau neplata datoriilor fiscale, sunt stabilite în Codul fiscal și în
1
Această dispoziție din Codul civil este ciudată și inexplicabilă. Dacă anatocismul nu a fost prevăzut într-o convenție
specială a părților și nici permis în lege, care este temeiul juridic al unei cereri de acordare de dobândă la dobândă de către
instanță? Anatocismul, un mecanism juridic care poate ruina debitorul și poate instaura terorismul contractual, nu este o
regulă supletivă care să se aplice în lipsa unei clauze contractuale exprese, ci un element de risc supraadăugat al contractului,
în legătură cu care debitorul nu poate fi luat prin surprindere printr-o acțiune în justiție ne-anunțată nici de lege, nici de
contract. În plus, anatocismul este înlăturat în prezența unei dispoziții legale exprese care îl interzice.
2
A se vedea, în același sens, C.E. Zamșa, comentariul art. 1489 C.civ., în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,
I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1671.
3
O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru
reglementarea unor măsuri financiare-fiscale în domeniul bancar (M.Of. nr. 607 din 29 august 2011). O.G. nr. 13/2011 a
abrogat mai vechea O.G. nr. 9/2000 privind dobânda legală, care a coexistat, până în anul 2011, cu venerabila Lege
nr. 313/1879 privind interzicerea clauzei penale în contractele de împrumut și a anatocismului.
GHEORGHE PIPEREA
2
Codul de procedură fiscală. Dobânzile percepute de BNR pentru operațiunile de politică monetară
(cum ar fi împrumuturile de tip repo acordate băncilor pentru echilibrarea nivelului lichidităților
de pe piață, a nivelului dobânzilor sau a ratei inflației sau dobânzile plătite băncilor pentru
rezervele minime obligatorii păstrate la BNR), precum și pentru creditarea propriilor angajați în
condiții preferențiale, sunt enunțate în Legea nr. 312/2004 privind statutul BNR, dar sunt
reglementate, prin delegare de putere legislativă, de BNR, prin regulamente. În privința instituțiilor
de credit și a instituțiilor financiare non-bancare (IFN), nu există reglementări specifice, nici măcar
de nivelul secundar, al regulamentelor emise de BNR. Așa fiind, este evident că dreptul comun al
dobânzii legale, stabilit în art. 1-8 din O.G. nr. 13/2011, rămâne aplicabil și instituțiilor de credit
și IFN-urilor.
Conform art. 10 din O.G. nr. 13/2011, dispozițiile din Codul civil relative la clauza penală sunt
aplicabile dobânzii penalizatoare, dar numai în măsura în care nu vin în conflict cu limitele și
plafoanele aplicabile penalităților, stabilite conform dispozițiilor art. 5 din O.G. nr. 13/2011, mai
jos analizate.
Tehnica de reglementare a O.G. nr. 13/2011 se bazează pe trei iterații fundamentale: (i) părțile
sunt libere să stabilească, prin contract, rata dobânzii; (ii) în lipsă de convenție sau stipulație
expresă relativă la dobânzi, se aplică dobânda legală, adică dobânda de referință a BNR; (iii)
cuantumul penalităților și, în relațiile dintre simpli particulari, nivelul ratei dobânzii, sunt
plafonate.
Astfel, conform art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și
penalizatoare pentru obligațiile bănești, părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii
atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei
obligații bănești. Dacă părțile nu au stabilit o dobândă în convenția lor, se aplică dobânda legală
[art. 1489 alin. (1) C.civ., precum și art. 2 și art. 6 din O.G. nr. 13/2011]. În relațiile dintre simpli
particulari, rata dobânzii legale (remuneratorie sau penalizatoare) este diminuată cu 20%.
Dobânzile contractuale (remuneratorii sau penalizatoare) nu pot fi mai mari decât dobânda legală
cu 50% din rata acesteia. Orice convenție contrară este nulă și se sancționează suplimentar cu
decăderea creditorului din dreptul de a pretinde dobândă (art. 3 și, respectiv art. 5 din O.G.
nr. 13/2011).
Preluând aproape integral o dispoziție criticabilă și confuză a art. 6 din fosta O.G. nr. 9/2000
privind nivelul dobânzii legale pentru obligațiile bănești (actualmente, abrogată), în art. 1 alin. (5)
din O.G. nr. 13/2011 se stabilește că „prin dobândă se înțelege nu numai sumele socotite în bani cu
acest titlu, ci și alte prestații sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent
al folosinței capitalului”. Nu se poate ști, cu precizie, ce anume poate fi, altceva decât o sumă socotită
în bani, o prestație echivalentă cu o dobândă. O prestație în muncă sau în natură? O obligație de a
face sau a nu face? Alte sume de bani, cum ar fi comisioanele, spezele, tantiemele și primele de
asigurare? Dacă ar fi așa, înseamnă că ceea ce în contractele de credit bancar se numește cost al
creditului4 nu este altceva decât un supliment de dobândă, greu de depistat și înțeles de către debitor
și, de aceea, puțin compatibil cu principiul bunei-credințe în negociere și al informării debitorului la
momentul încheierii și al executării contractului de credit. Un astfel de camuflaj al unor dobânzi
4
Acest „cost al creditului” conține, alături de dobândă, comisioane de risc, de administrare sau de monitorizare a riscului
ori de administrare a creditului, costul cu lichiditatea, costul cu riscul de țară, primele de asigurare, spezele bancare etc., toate
aceste denumiri ingenue fiind, de fapt, inventate pentru a ascunde realitatea împrăștierii în cadrul întregului portofoliu de credite
a riscului afacerii bancare, risc pe care, în loc să îl suporte acționarii și managerii băncii, îl suportă debitorii, atât cei fără incidente
de plată, cât și cei rău-platnici, plus deponenții.
GHEORGHE PIPEREA
3
secrete și insidioase transformă contractul de credit din contrat comutativ în contract aleatoriu,
ceea ce este interzis sub sancțiunea nulității în legislația protecției consumatorilor.
Pe de altă parte, limitarea dobânzii remuneratorii la operațiunea juridică de împrumut cu
dobândă [enunțată de art. 1 alin. (1) și repetată de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, unde se
vorbește de „suma împrumutată”] este nejustificată, întrucât dobânzi remuneratorii pot fi convenite
și în cazul creditului, al depozitului remunerat (și a variantelor comerciale ale acestuia, cum ar fi
ipoteca pe o sumă de bani sau contul escrow), precum și în cazul prețului amânat la plată, al
chiriilor restante, al sumelor de bani datorate de mandatar mandantului (și invers) și al ratelor de
leasing. Dispoziția citată conduce, pur și simplu, la negarea titlului însuși al actului normativ, care
se referă, indistinct, la obligațiile bănești, și nu doar la obligațiile bănești rezultate din contractele
de împrumut.
3. Dobânda se definește, etimologic, fie ca „o sumă de bani care se plătește pentru un împrumut
bănesc”, fie ca „un câștig, un folos sau un profit” (DEX). Se consideră că acest cuvânt este derivat
regresiv din verbul „a dobândi”.
Din punct de vedere juridic, noțiunea de „dobândă“ este primitoare de cel puțin două înțelesuri5:
- dobânda remuneratorie, ca remunerație a capitalului, având natură juridică de fruct civil;
dobânda are acest înțeles în cazul împrumutului cu dobândă, în operațiunile de credit, în cazul
depozitului bancar remunerat, în cazul leasing-ului financiar etc.;
- dobânda reparatorie, care se aplică pentru întârzierea în plata unei obligații bănești, fiind
menită a repara prejudiciul suferit de creditor prin întârzierea la plată și având, deci, natura juridică
de daună-interes moratorie.
De altfel, dispozițiile art. 1 alin. (2)-(4) din O.G. nr. 13/2011 chiar dau dobânzii acest dublu
înțeles: (i) dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen,
calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, este denumită
normativ dobândă remuneratorie; (ii) dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru
neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită normativ dobândă penalizatoare.
Deși, etimologic, cuvântul „penalizator” ar putea sugera ideea de sancțiune, în realitate este
vorba de o sumă cu caracter indemnizator, reparatoriu, menită a acoperi un prejudiciu suferit de
creditor prin neexecutarea obligației6. Dobânda penalizatoare este echivalentul predeterminat,
legal sau convențional, al prejudiciului suferit de creditor prin neexecutarea obligației debitorului
(echivalent care, dacă prejudiciul nu este integral acoperit, poate fi, în mod excepțional, completat
cu daune-interese compensatorii). Ideea de acoperire a prejudiciului nu are legătură cu cea de
sancționare a debitorului. Răspunderea civilă nu are caracter aflictiv, ci caracter reparatoriu.
Formula normativă utilizată are, mai degrabă, intenția de a accentua latura preventivă și de garanție
indirectă a plății întocmai și la timp a obligației pe care o pot îndeplini atât penalitatea
5
I. Băcanu, în Regimul juridic al dobânzilor, Ed. Lumina Lex, București, 1996, nota 80 subsol, p. 40, adaugă și o a treia
accepțiune: beneficiul nerealizat la suma de bani de care a fost lipsit creditorul pe perioada de la cauzarea prejudiciului și
până la pronunțarea hotărârii, în cazul obligațiilor izvorâte de delicte.
6
În dreptul anglo-saxon sunt admisibile daunele punitive, care sunt sume de bani menite a sancționa, din punct de vedere
civil, un comportament (contractual sau factual) ilicit, și nu a repara un prejudiciu. În dreptul nostru, astfel de daune punitive
sunt permise în materia protecției drepturilor inerente persoanei umane. Spre exemplu, art. 253 alin. (4) C.civ. permite
persoanei prejudiciate să pretindă de la autorul prejudiciului nu numai despăgubiri, ci și o reparație patrimonială pentru
prejudiciul nepatrimonial. Reparația patrimonială, alta decât despăgubirile, reprezintă daune punitive, întrucât ele nu sunt
determinate de întinderea prejudiciului, ci de atingerea adusă drepturilor nepatrimoniale, acestea fiind, în mod esențial,
neevaluabile în bani. Pe de altă parte, O.U.G. nr. 39/2017 evocă daunele punitive în domeniul prejudiciilor cauzate prin fapte
anticoncurențiale.
GHEORGHE PIPEREA
4
convențională, cât și cea legală (care suplinește voința părților). Astfel, știind că, în caz de neplată,
va putea fi obligat la despăgubiri care depășesc cu mult limitele originare ale efortului necesar
efectuării plății, debitorul va fi determinat, indirect, să efectueze plata în condițiile agreate, pentru
a evita consecințele negative ale depășirii scadenței.
Dobânda legală este un reper normativ care se aplică raporturilor juridice dintre părți în lipsa
unei convenții sau a unei clauze care să reglementeze concret nivelul dobânzii convenționale.
Atributul „legal” din sintagma „dobânda legală” nu are sensul de „legitim” sau de „îndreptățit”, ci
înțelesul de standard legal, aplicabil în raporturile juridice ale părților în lipsa unui acord concret al
acestora cu privire la nivelul său cuantumul dobânzii, de normă cu caracter supletiv care suplinește
voința părților care au stabilit că obligația este purtătoare de dobândă, dar au omis să o cuantifice.
Dobânda legală este, conform O.G. nr. 13/2011, dobânda de referință a BNR. Aceasta este o
rată de dobândă de politică monetară stabilită periodic de BNR. Este, deci, o dobândă schimbătoare
și volatilă, variind în funcție de deciziile luate, la intervale regulate sau la nevoie (criză economică,
risc sistemic, încurajare sau descurajare a creditului, „țintirea” inflației etc.) de Consiliul de
administrație al BNR. Soluția nu este de natură a promova și consolida siguranța circuitului civil,
introducând în relațiile juridice civile, inclusiv cele dintre simpli particulari, o marjă de hazard
incompatibilă cu principiul stabilității și predictibilității legii, prevăzută de art. 1 alin. (4) din
Constituție, precum și de art. 6 din Convenția europeană. Interesant este că, așa cum rezultă din
art. 4 din O.G. nr. 13/2011, în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea
română este aplicabilă și când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe
an. În condițiile unor dobânzi real-negative cu care piața se confruntă în prezent, acest procent este
uriaș, dar prezintă măcar avantajul stabilității și al predictibilității.
4. De principiu, dobânda nu se poate calcula decât asupra sumei care reprezintă creanța
bănească principală. Dobânzile remuneratorii se pot, totuși, capitaliza înainte de scadența
obligației principale și pot produce dobânzi, conform convenției părților. De altfel, după scadență,
dobânzile remuneratorii se vor adăuga sumei ce reprezintă creanța bănească principală (vor fi
capitalizate), iar la suma rezultată se vor calcula dobânzi penalizatoare (daune-interese moratorii),
care în contractul părților pot fi stabilite și sub formă de penalități de întârziere. După scadență nu
se mai datorează dobânzi remuneratorii, întrucât contractul trece în „zona” executării, depășind
„zona” derulării în configurația sa specifică, originară. Dobânda remuneratorie se calculează
numai până la momentul scadenței obligației producătoare de dobândă. Ca atare, creditorul unei
obligații bănești nu mai poate pretinde dobândă remuneratorie la o sumă scadentă, întrucât aceasta
s-a adăugat deja la obligația principală (s-a capitalizat), devenind purtătoare de dobândă moratorie
sau de penalități de întârziere7. Spre deosebire de dobânzile remuneratorii, cele penalizatoare se
pot capitaliza și produce dobânzi, dar numai în baza unei convenții speciale (și nu a unei simple
clauze contractuale) și doar pentru depășirea scadenței cu mai mult de un an. În orice caz, limitările
și plafoanele de dobândă stabilite de art. 5 din O.G. nr. 13/2011 în favoarea simplilor particulari și
analizate mai sus sunt aplicabile și anatocismului.
7
În practica bancară se obișnuiește a se calcula despăgubiri sub diferite forme și denumiri ingenue, de genul: „dobândă
curentă la credit restant“, și „dobândă restantă la credit restant“, „penalități la dobândă“, „majorări de întârziere“, pe lângă
noțiunile de dobândă legală sau penalitate de întârziere; în realitate, toate aceste denumiri care se dau despăgubirilor se
rezumă la cele două categorii uzuale de daune moratorii.
GHEORGHE PIPEREA
5
5. Întrucât dobânda convenită de părți poate fi, după caz, o remunerație a capitalului (fruct civil)
sau o compensație a prejudiciului suferit de creditor prin trecerea timpului dincolo de scadența
obligației bănești (daună-interes moratorie, dobândă penalizatoare), înseamnă că, în cazul în care
părțile au omis să cuantifice dobânda convențională, se pot întâlni atât o dobândă legală
remuneratorie, cât și o dobândă legală penalizatoare. Astfel, dacă potrivit dispozițiilor legale sau
prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare,
după caz, în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți se va plăti dobânda legală
aferentă fiecăreia dintre acestea (art. 2 din O.G. nr. 13/2011). Ambele tipuri de dobândă, menite a
suplini voința părților, pot fi înlăturate prin convenția părților, rata dobânzilor convenționale
putând fi mai mare (sau mai mică) decât rata dobânzii legale. Părțile pot stipula, de exemplu,
penalități, mai mari sau mai mici decât dobânda legală, în condițiile art. 1538-1543 C.civ. De
asemenea, în condițiile art. 1535 alin. (3) C.civ., creditorul poate cumula dobânda legală cu
daunele-interese compensatorii pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.
Dobânda convențională nu se presupune, ci trebuie să fie stabilită prin act scris, în lipsa acestuia
creditorul sumei de bani având dreptul doar la dobânda legală (art. 6 din O.G. nr. 13/2011).
Practic, din punctul de vedere al dobânzii convenționale, forma scrisă a contractului este o condiție
ad validitatem. Întrucât norma legală nu distinge, înseamnă că regula actului scris se aplică atât
dobânzii remuneratorii, cât și dobânzii penalizatoare [art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011]. În
consecință, în cazul în care scadența obligației bănești a fost depășită, se aplică dobânda
penalizatoare legală, numai că aceasta nu mai are natura juridică a renumerației capitalului (fruct
civil), ci natura juridică a răspunderii civile contractuale (daună-interes). Trebuie observat că ipoteza
art. 6 este diferită de cea de la art. 2 din O.G. nr. 13/2011, întrucât, în primul caz, nu există un act
scris constatator al dobânzii și, de aceea, se aplică dobânda legală, în timp ce, în cel de-al doilea caz,
există un act scris care prevede plata de dobânzi, numai că dobânda nu este determinată în cuantumul
său și nici determinabilă. În ambele cazuri, însă, se aplică dobânda legală. Practic, soluția este
identică cu cea în care, într-un contract de vânzare-cumpărare, nu este prevăzut un preț, caz în care
se aplică prețul curent al mărfii, al produsului sau al serviciului vândut.
Pentru dobânda legală remuneratorie, rata se stabilește, așa cum rezultă din art. 3 alin. (1) din
O.G. nr. 13/2011, la nivelul ratei dobânzii de referință a BNR.
În raporturile juridice dintre profesioniști și în raporturile juridice dintre aceștia, pe de o parte,
și autoritățile publice contractante, pe de altă parte, rata dobânzii legale penalizatoare este dobânda
de referință, la care se adaugă 8 puncte procentuale [art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011]. În toate
celelalte raporturi juridice care rezultă din exercițiul unei întreprinderi, rata dobânzii legale
penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință, la care se adaugă un plus de 4
puncte procentuale [art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011]. În raporturile juridice comerciale, părțile
pot stabili penalități contractuale diferite de standardul legal.
Dacă raporturile juridice generatoare ale creanțelor bănești nu rezultă din exercițiul unei
întreprinderi cu scop lucrativ, atât dobânda legală remuneratorie, cât și cea legală penalizatoare,
se reduc cu 20% [art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011]. Dispoziția legală privește atât raporturile
juridice între simpli particulari, cât și raporturile juridice care rezultă din exploatarea unei
întreprinderi fără scop lucrativ (o activitate non-profit, un serviciu public), cu condiția ca cealaltă
parte a raportului juridic să nu fie un comerciant.
Dacă creanța bănească purtătoare de dobânzi nu rezultă dintr-un raport juridic generat de
exercițiul unei întreprinderi cu scop lucrativ, dobânda contractuală nu poate depăși cu mai mult de
50% pe an dobânda legală. Întrucât, atunci când nu se precizează altfel, termenul „dobândă”
GHEORGHE PIPEREA
6
privește atât dobânda remuneratorie, cât și dobânda penalizatoare [art. 1 alin. (4) O.G.
nr. 13/2011], înseamnă că plafonul maxim de 50% din rata dobânzii legale cu care se poate
suplimenta convențional (contractual) dobânda legală privește ambele tipuri de dobândă, adică atât
dobânda remuneratorie, cât și dobânda penalizatoare, precum și, mai ales, dobânda la dobândă,
adică anatocismul. Această dispoziție legală este o normă juridică de protecție a persoanelor
vulnerabile, prezumate victime ale cămătăriei, ale înșelătoriei, manipulării și abuzului de putere
economică și, de aceea, este de ordine publică. O clauză care ar încălca această interdicție nu numai
că ar fi nulă de drept, dar ar determina și decăderea creditorului din dreptul de a pretinde dobândă
legală [art. 5 alin. (2) O.G. nr. 13/2011].
În schimb, dacă creanța bănească decurge din exercițiul unei întreprinderi, această plafonare a
dobânzii contractuale devine inaplicabilă.
Așa cum este redactat și este în vigoare în prezent, art. 5 din O.G. nr. 13/2011 lasă să se
înțeleagă că libertatea de cuantificare convențională a dobânzii dincolo de limita de 50% pe an
aplicabilă peste nivelul de dobândă legală privește nu numai raporturile dintre comercianți, dar și
raporturile dintre comercianți, pe de o parte, și simplii particulari (consumatori), pe de altă parte.
Dacă, în raporturile dintre comercianți, o astfel de libertate de stabilire a cuantumului dobânzii poate
fi considerată rezonabilă8, în raporturile dintre simpli particulari (consumatori) și comercianți,
această libertate este complet nerezonabilă și inechitabilă, fiind de natură a dezechilibra grav, în timp,
raporturile juridice contractuale, prezumate a fi conforme cu interesele originare ale ambelor părți.
În fapt, în această „zonă” de așa-zisă libertate contractuală se manifestă cel mai adesea abuzul de
putere economică al creditorilor, practicile înșelătoare și contractele toxice ale comercianților și cele
mai multe cazuri de ruină sau captivate a debitorilor simpli particulari în contracte. Acesta este
motivul pentru care a fost concepută legislația protecției consumatorilor, care derogă de la dreptul
civil, tocmai pentru că acesta, din exces de grijă pentru libertatea contractuală a creditorilor, omite
realitatea economică a inegalității comercianților cu simplii particulari.
6. Deși incomplete și inadecvate, reglementări recente ce țin de legislația protecției
consumatorilor stabilesc unele limite ale dobânzilor generate de contractele dintre comercianți și
consumatori, limite favorabile consumatorilor.
Astfel, așa cum rezultă din art. 53 din O.U.G. nr. 52/2016 (care este aplicabilă creditelor
imobiliare încheiate cu consumatorii), rata dobânzii penalizatoare se calculează pe bază de procent
fix ce nu poate fi mai mare de trei puncte procentuale, care se adaugă la rata dobânzii curente și se
aplică la principalul restant9. Se observă că plafonul nu folosește drept criteriu de referință dobânda
legală (dobânda de intervenție BNR), ci dobânda curentă, adică dobânda remuneratorie
convențională. Se observă, de asemenea, că se acceptă dobânda la dobândă. Din această
perspectivă, protecția debitorilor, mai ales a celor care se află în situație vulnerabilă, contra
cametei, este cât se poate de precară, de vreme ce contractul, care impune debitorului o anumită
dobândă curentă, este preformulat și non-negociabil, fiind, practic, o simplă formă de exprimare,
în scris, a voinței unilaterale a creditorului. Reglementarea impune, totuși, ca totalul dobânzilor să
nu depășească principalul restant [art. 54 alin. (2) din O.U.G. nr. 52/2016]. Pe de altă parte, așa
cum rezultă din art. 55 din O.U.G. nr. 52/2016, după declararea scadenței anticipate, dobânda
penalizatoare nu mai este calculată în funcție de dobânda curentă (care, după caz, este variabilă
8
Cu excepția cazului în care ar intra în domeniul terorismului contractual, al clauzelor abuzive în raporturile juridice
dintre comercianți, al raporturilor juridice de dependență sau al violenței economice.
9
Dacă, în perioada derulării contractului, debitorul sau soțul/soția acestuia se află în situație dificilă (șomaj, reducere cu
cel puțin 15% a salariului, deces), plafonul de dobândă penalizatoare scade la 2%, dar numai temporar (maxim 12 luni).
GHEORGHE PIPEREA
7
sau fixă, conform contractului), ci este fixă și limitată la 2%. După declararea scadenței anticipate,
dobânda contractuală se adaugă la suma restantă de rambursat (principal), rezultând datoria
exigibilă la care se adaugă exclusiv dobânda penalizatoare, de maxim 2%, fiind interzisă aplicarea
și calcularea altor dobânzi. În fine, pe parcursul procedurii de executare silită se interzice
perceperea dobânzilor și a dobânzilor penalizatoare. În consecință, creanța certă, lichidă și
exigibilă pentru realizarea căreia se exercită executarea silită este înghețată (limitată) la datoria
exigibilă, adică principalul restant, plus dobânzile contractuale curse până la declararea scadenței
anticipate a contractului, plus dobânda penalizatoare fixă de 2%, care se calculează doar până la
momentul demarării executării silite.
În mod corespunzător, aceste reguli și iterații, precum și principiul înghețării sumei realizabile
de către creditor pe calea executării silite, se aplică și în cazul creditelor de nevoi personale (adică,
acele credite care sunt acordate, fără garanții imobiliare, pe termen mai scurt de 5 ani și pentru
sume mai mici de 20.000 euro), așa cum rezultă din art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010.
Din cele de mai sus rezultă că dobânzile penalizatoare sunt plafonate doar în privința creditelor
de nevoi personale și a creditelor imobiliare contractate de consumatori (care reprezintă obiectul de
reglementare al O.U.G. nr. 52/2016), nu și în privința celorlalte acte juridice care implică plata de
către consumator a unor sume de bani purtătoare de dobândă. Este important de precizat că
plafonarea nu privește și dobânzile remuneratorii, precum și că actele normative enunțate nu
stabilesc și un cost total maximal al creditului (DAE), ceea ce înseamnă că plafoanele de dobânzi
penalizatoare pot fi ușor ocolite prin niveluri ridicate ale dobânzii remuneratorii sau, după caz, prin
diverse comisioane și speze care, deși par legate de servicii accesorii creditului, în realitate sunt
suplimente de dobândă, fără contraprestație din partea băncii.
Așadar, protecția consumatorilor contra abuzurilor și a practicilor incorecte ale comercianților,
concretizate în politicile, strategiile și comportamentele publicitare sau contractuale referitoare la
dobânzi, este insuficientă, ceea ce necesită ajustarea și îmbunătățirea legislației în materie. De lege
ferenda, O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală ar trebui modificată în sensul parificării situației
simplilor particulari care se împrumută de la cămătari cu situația consumatorilor care se împrumută
de la comercianții autorizați sau le datorează acestora sume de bani cu dobândă, pentru a se elimina
discriminarea între simpli particulari în funcție de calitatea sau „calitatea” creditorului. De
asemenea, cele două acte normative relative la creditarea consumatorilor, mai sus citate, ar trebui
completate cu o serie de reguli de plafonare a costurilor totale ale creditelor (DAE), pentru a nu
permite debușeele în dobânzi și comisioane și transgresarea facilă a limitelor impuse penalităților.
§2. Daune-interese compensatorii și daune-interese moratorii
7. Deși orice obligație este supusă principiului executării în natura sa specifică [art. 1561
alin. (1) C.civ.], în caz de imposibilitate de executare în natură, obligația urmând a fi executată
prin echivalent, adică sub formă de despăgubiri (art. 1530 C.civ.), obligația de a da o sumă de bani
este oricând executabilă în natura sa specifică, întrucât executarea prin echivalent (adică
despăgubirea) înseamnă tot o sumă de bani. Atât suma principală, cât și dobânzile remuneratorii,
după ce devin scadente, sunt generatoare ale unor despăgubiri, iar acestea, fie că sunt
convenționale (penalități), fie că sunt datorate în virtutea legii (dobânzi legale penalizatoare), curg
de drept, din data scadenței. Astfel, preluând o dispoziție din fostul art. 43 C.com. (actualmente
abrogat), actualul art. 1523 alin. (2) lit. d) C.civ. dispune că debitorul este de drept în întârziere
când nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei
GHEORGHE PIPEREA
8
întreprinderi10. Or, așa cum rezultă din art. 1516 alin. (2) C.civ., „atunci când, fără justificare,
debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa, și fără a
pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin”, să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită
a obligației (diferența de formulare rezultă din faptul că unele creanțe sunt generate de acte juridice
care sunt declarate, ele însele, de lege, titluri executorii, fără a mai fi nevoie ca creditorul să ceară
instanței sau tribunalului arbitral constatarea creanței printr-un titlu executoriu judiciar sau
arbitral), rezoluțiunea sau rezilierea convenției, reducerea propriilor obligații ale creditorului sau
alte măsuri de realizare a creanței sale bănești. Vechea regulă din fostul art. 1088 alin. (2) C.civ.
din 1864, după care, în raporturile juridice civile, dobânzile curgeau numai de la data cererii de
chemare în judecată, a fost înlocuită cu regula după care dobânzile penalizatoare la dobânzile
remuneratorii pot fi calculate numai de la data cererii de chemare în judecată având ca obiect aceste
dobânzi la dobândă [art. 1489 alin. (2) C.civ.].
De reținut că, spre deosebire de dispozițiile fostului art. 43 C.com., care consacrau unul dintre
efectele punerii în întârziere, respectiv curgerea de drept a dobânzilor legale penalizatoare sau a
penalităților convenționale, actualul art. 1523 alin. (2) lit. d) C.civ. consacră regula punerii de drept
în întârziere a debitorului (dies interpellat pro homine), cu condiția ca obligația de a da o sumă de
bani să rezulte din „exercițiul activității unei întreprinderi”. Punerea în întârziere sau starea de
întârziere de drept are, pe lângă efectul curgerii daunelor-interese moratorii (proprie exclusiv
obligațiilor bănești), și alte efecte, ca de exemplu: transferul riscului pieirii fortuite a lucrului
asupra debitorului aflat în întârziere, posibilitatea de a cere rezoluțiunea, dreptul de a cere
executarea silită sau despăgubiri etc. Pe de altă parte, vechiul text al art. 43 C.com. se referea numai
la un tip anume de obligații, respectiv la obligațiile comerciale, lichide și plătibile în bani, în timp ce
art. 1523 alin. (2) lit. d) C.civ. nu conține astfel de limitări, referindu-se doar la sursa generatoare a
obligației bănești (exercițiul activității unei întreprinderi). Este evident, însă, că pentru motivele
arătate mai sus, nu se poate pune problema curgerii dobânzilor pentru datorii nelichide sau
neexigibile.
8. Obligațiile se execută în natură, adică în configurația lor originară, indiferent de specia

acestora. Într-adevăr, „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației”
[art. 1561 alin. (1) C.civ.], el putând să ceară oricând ca debitorul să fie constrâns să execute
obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă [art. 1527
alin. (1) C.civ.]. Creditorul nu poate fi obligat să primească, în lipsa unei dispoziții legale exprese,
altă prestație decât cea datorată [art. 1492 alin. (1) C.civ.]. În principiu, obligația contractuală se
execută de bună voie [art. 1350 alin. (1) C.civ.], dar și, în caz de necesitate, pe cale silită [art. 1527
alin. (1) teza I C.civ. și art. 629 alin. (1) C.proc.civ.].
În cazul în care, însă, executarea în natură, chiar silită, nu este sau nu mai este posibilă ori utilă
creditorului [art. 1527 alin. (1) teza a doua C.civ.], acesta are dreptul la despăgubiri din partea
10
De vreme ce textul art. 1523 alin. (2) lit. d) C.civ. vorbește de o activitate a unei întreprinderi, înseamnă că sensul
noțiunii de întreprindere este acela de entitate (cu sau fără personalitate juridică), și nu acela de activitate organizată. Cu
toate acestea, conform art. 3 alin. (3) C.civ., întreprinderea este o activitate organizată. Este, desigur, absurd să vorbești de
o activitate a unei activități organizate. Deși în dreptul UE noțiunea de întreprindere are înțeles de organism economic, fiind
practic parificată cu înțelesul noțiunii de comerciant, totuși, legea română, mai precis, Codul civil, a optat pentru conotația
de activitate organizată, titularul acesteia fiind profesionistul, și nu organismul economic de care vorbesc dreptul UE și
jurisprudența CJUE. Din punctul de vedere al tehnicii legislative, schimbarea conotației cuvintelor folosite în cuprinsul
aceleiași legi este o gravă greșeală, încălcând Legea nr. 24/2000.
GHEORGHE PIPEREA
9
debitorului, adică la executarea obligației prin echivalent11. În cazul executării prin echivalent,
creanța inițială este înlocuită cu o altă creanță, o creanță de despăgubire, având ca obiect o sumă
de bani ce reprezintă prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea obligației asumate12. Astfel,
conform art. 1350 alin. (2) C.civ., atunci când, fără justificare, debitorul nu își îndeplinește
îndatorirea de executare de bună voie a obligației contractuale, el este răspunzător de prejudiciul
cauzat celeilalte părți, fiind obligat să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. Conform art. 1530
C.civ., creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a
cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz,
culpabile, a obligației.
Se observă, la o analiză sinoptică, o diferență destul de mare între cele două texte citate
[art. 1350 alin. (2) și art. 1530 C.civ.].
Din perspectiva debitorului, la care se referă art. 1350 alin. (2) C.civ, răspunderea contractuală
este condiționată de cauzalitatea existentă între omisiunea executării de bună voie a contractului
și de inexistența justificării pentru această omisiune.
În schimb, din perspectiva creditorului, la care se referă art. 1530 C.civ., dreptul la
daune-interese este condiționat nu numai de o simplă cauzalitate între omisiunea executării de
bună voie și prejudiciu, ci și de caracterul direct și necesar al acestei cauzalități. În plus, lipsa
justificării pentru omisiunea executării de bună voie este completată cu alternativa culpabilității
(vinovăției) debitorului. Așadar, dacă prejudiciul suferit de creditor nu este consecința directă a
omisiunii executării obligației debitorului, ci consecința unei conjuncturi economice dificile sau
consecința unei reacții în lanț determinată de neexecutarea unei obligații de către un terț din amonte
(un furnizor nu și-a executat obligația de aprovizionare) sau din aval (un client nu și-a plătit
datoria), dreptul creditorului la daune-interese este incert, putând fi combătut cu succes în instanță.
La fel, dacă prejudiciul nu a fost determinat în mod necesar de neexecutarea obligației debitorului,
ci de un complex de factori obiectivi sau subiectivi care concură la cauzarea prejudiciului, atunci
dreptul creditorului la daune-interese este, încă odată, incert. În fine, dacă neexecutarea obligației
nu este culpabilă, ci provine dintr-o „cauză străină”13, dreptul creditorului la daune-interese este,
din nou, incert, putând fi refuzat de instanță.
Din punctul de vedere al dreptului comercial, diferența de concepție a celor două texte citate
(care par contradictorii) este esențială, având în vedere că, în dreptul comercial, afacerile se fac pe
banii altora (Les affaires sont l’argent de l’autrui), iar participanții la raporturile juridice
comerciale sunt, efectiv, noduri într-o rețea infinită obligațională, stare care face ca un incident de
plată al unui participant la această rețea să afecteze în lanț mulți alți participanți. În lumea
globalizată de azi, datoriile se restructurează, iar economiile se confiscă. Dacă este vorba de o
simplă inadvertență a legiuitorului și nu de o intenție de reformă a vechii teorii a răspunderii civile
11
În doctrina procesual civilă se afirmă chiar că, în cazul în care executarea (voluntară sau silită) devine imposibilă,
obligația principală se preschimbă în despăgubiri, cf. S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina
Lex, București, 2001, p. 439.
12
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., ed. a IX-a, 2009, p. 328; unii autori au susținut că despăgubirile sunt datorate în virtutea
obligației inițiale, acestea reprezentând, de fapt, obiectul subsidiar, sancționator, al obligației originare, și nu o obligație nouă; a se
vedea, în acest sens, T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 319.
13
În vechiul drept civil, conform art. 1082 C.civ. din 1864, era fixată regula după care „debitorul este osândit, de se
cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este
rea-credință din parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi
imputată”.
GHEORGHE PIPEREA
10
(care ajunsese să parifice cu cauzele condițiile contributive la apariția prejudiciului14), atunci cele
două texte trebuie să se interpreteze în sensul în care să se aplice, și nu în sensul în care să nu se
aplice și, în acest scop, se va da interpretarea care este mai favorabilă debitorului (in dubio pro
reo), adică va avea prioritate la aplicare art. 1530 C.civ. și nu art. 1350 alin. (2) C.civ. și, deci,
răspunderea sa va fi supusă condițiilor mai restrictive pentru creditor, stabilite de art. 1530 C.civ.
Executarea prin echivalent a obligației reprezintă răspunderea civilă contractuală, care nu
poate fi angajată decât dacă:
- debitorul a fost pus în întârziere [art. 1516 alin. (2) C.civ.] sau este de drept în întârziere
(art. 1523 C.civ.); debitorul unei obligații bănești asumată în exercițiul unei întreprinderi este de
drept în întârziere, imediat ce obligația a devenit scadentă [art. 1523 alin. (2) lit. d) C.civ.];
- sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, respectiv: (i) fapta ilicită a
debitorului, constând în omisiunea executării integrale, exacte și la timp, a obligației asumate; (ii)
prejudiciul cauzat creditorului; (iii) legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, o
legătură care trebuie să fie directă și necesară; (iv) neexecutarea fără justificare sau, după caz,
culpabilă, a obligației debitorului; acestea sunt, în cazul răspunderii contractuale, presupuse până
la proba unei cauze străine de debitor, care nu-i poate fi imputată sau până la proba cauzei de forță
majoră ori a cazului fortuit, care sunt cauze exoneratoare de răspundere.
Dovada neexecutării obligației nu îl scutește pe creditor de proba prejudiciului, cu excepția
cazului în care prin lege sau prin convenția părților se prevede altfel (art. 1527 C.civ.). Spre
exemplu, în materie de obligații bănești, prejudiciul este predeterminat, sub forma dobânzii legale
(aplicabile în lipsa unei clauze sau a unei convenții speciale de dobândă) sau a penalităților de
întârziere, nefiind necesară proba acestuia. Mai mult chiar, conform art. 1535 alin. (1) teza a II-a
C.civ., debitorul nici măcar nu are dreptul să facă proba că prejudiciul suferit prin întârzierea exe-
cutării obligației este mai mic decât penalitatea de întârziere sau decât dobânda legală (aplicabilă
în lipsa unei clauze penale expres stipulate în contract). Dar dobânda legală sau penalitatea nu
reprezintă decât un minim de acoperire a prejudiciului, care poate fi completată, în condițiile legii,
cu daunele-interese compensatorii sau cu sumele suplimentare necesare actualizării valorii creanței
bănești15.
9. Despăgubirile pot fi daune-interese compensatorii, acordate creditorului pentru pagubele create

prin neexecutarea, totală sau parțială, a obligației, ori prin executarea necorespunzătoare a acesteia,
și daune-interese moratorii, acordate creditorului pentru acoperirea pagubelor cauzate prin
întârzierea în executarea unei obligații contractuale.
Chiar dacă daunele-interese moratorii pot fi calificate, la rigoare, tot daune-interese
compensatorii, căci executarea cu întârziere a unei obligații este o executare necorespunzătoare a
14
A se vedea, pentru această idee și pentru evoluția doctrinei și a jurisprudenței către acest final, M. Eliescu, Răspunderea
civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972, p. 110-139, precum și L. Pop, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex,
București, 2000, p. 220-222. Potrivit acestei teorii (denumită și teoria „unității indivizibile” între cauze și condiții), în ipoteza
în care nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, se atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor și împrejurărilor
care l-au precedat. Interesant este că, în timp ce fosta Lege a insolvenței nr. 85/2006 limita strict cazurile de răspundere
pentru insuficiența activelor debitorului aflat în insolvență la persoanele care ar fi cauzat insolvența, actuala Lege a insol-
venței nr. 85/2014 lărgește sfera persoanelor responsabile la toți aceea care vor fi contribuit la ajungerea debitorului în
insolvență.
15
Clauza penală excesivă poate fi, totuși, redusă. A se vedea infra, §3. Terorismul contractual. Reducerea penalităților
excesive.
GHEORGHE PIPEREA
11
acesteia, reglementările Codului civil disting între daunele-interese compensatorii și

daunele-interese moratorii.
Teoretic, distincția celor două categorii de despăgubiri este justificată de finalitatea lor
principial diferită: daunele-interese compensatorii sunt menite a compensa paguba efectivă
(damnum emergens) suferită de creditor prin neexecutarea obligației, în timp ce daunele-interese
moratorii, mai ales în materie de obligații bănești, reprezintă câștigul nerealizat (lucrum cessans)
din cauza neexecutării la timp a obligației.
Mai importante sunt, însă, necesitățile practice ale distincției.
Astfel, dacă daunele-interese compensatorii sunt menite a înlocui executarea în natură și, în
consecință, ele nu se pot cumula cu aceasta din urmă, cele moratorii nu înlocuiesc executarea în
natură a obligației asumate, ci o facilitează sau o determină prin amenințarea cu creșterea
volumului de plăți și a efortului financiar al debitorului în caz de omisiune a executării în natură a
obligației principale și, ca atare, daunele-interese moratorii se pot cumula cu executarea în natură,
după cum se pot cumula și cu cele compensatorii, când executarea în natură, chiar și silită, devine
imposibilă16. Regula care permite acest cumul este repararea integrală a prejudiciului.
În cazul creanțelor bănești, creditorul are dreptul la dobânzi moratorii (daune-interese moratorii
pentru neplata la termen a sumei de bani datorate), acestea putând fi anticipate de părți prin contract
(penalități de întârziere) sau, în lipsă, putând lua forma dobânzii legale penalizatoare. Creditorul
poate opta pentru penalități de întârziere, cu avantajul predictibilității și al scutirii de sarcina probei
existenței și întinderii prejudiciului, sau pentru dobânzi legale, cu avantajul completării
despăgubirilor cu daune-interese compensatorii adiționale, necesare acoperirii integrale a
prejudiciului (dar cu dezavantajul sarcinii probei). Când dobânzile moratorii nu există sau sunt mai
mici decât dobânda legală, creditorul are dreptul atât la dobânda legală, cât și la daune-interese în
completare, pentru repararea integrală a prejudiciului suferit [art. 1535 alin. (3) C.civ.].
În altă ordine de idei, distincția între cele două tipuri de daune este importantă și din perspectiva
consolidării valorii creanței bănești, care poate fi erodată de inflație, de evoluția parității monedei
de plată și de timpul trecut de la scadență până la momentul plății efective. Pentru scopul
consolidării creanței bănești și al prezervării valorii sale reale, cele două tipuri de daune-interese
se pot cumula17.
10. Daunele-interese, compensatorii sau moratorii, pot fi evaluate în trei modalități: pe cale
judiciară, pe cale legală și pe cale convențională.
Evaluarea judiciară reprezintă regula, celelalte două tipuri de evaluare constituind excepțiile.
În consecință, atunci când evaluarea legală ori cea convențională sunt insuficient caracterizate sau
prezintă lacune de reglementare, se va apela la regulile evaluării judiciare.
Evaluarea judiciară este guvernată de regulile prevăzute de art. 1531-1537 C.civ. În mod
esențial, judecătorul trebuie să țină cont, conform art. 1531 C.civ., de principiul reparării integrale
a prejudiciului, care se poate prezenta atât sub forma unei pagube efective (damnum emergens),
cât și sub forma unui beneficiu nerealizat (lucrum cessans). Creditorul are dreptul și la repararea
16
A se vedea, pentru confirmări jurisprudențiale ale acestei idei: CSJ, Secția comercială, decizia nr. 661/1995, Buletinul
Jurisprudenței 1995, p. 346, precum și, mai recent, I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 593/2016 (www.scj.ro).
17
În doctrină s-a afirmat că „executarea prin echivalent este singurul remediu care se poate cumula cu orice alt remediu”.
A se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012,
p. 303.
GHEORGHE PIPEREA
12
prejudiciului nepatrimonial. La stabilirea întinderii prejudiciului, judecătorul trebuie să țină seama

și de cheltuielile rezonabile făcute de creditor pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
Conform art. 1532 C.civ., atât prejudiciul actual (care este cert, întrucât deja s-a întâmplat), cât
și cel viitor, dar sigur că se va întâmpla, sunt supuse reparării. Este supus reparării și prejudiciul
rezultat din pierderea unei șanse de a obține un avantaj (sau de a evita o pierdere 18). În cazul în
care cuantumul prejudiciului nu poate fi stabilit cu certitudine (deși existența prejudiciului este
certă), acesta va fi determinat de judecător.
Conform art. 1533 C.civ., pentru a putea fi reparat, prejudiciul trebuie să fie previzibil. Dacă
neexecutarea contractului este intenționată sau este rezultatul unei culpe grave a debitorului, chiar
și prejudiciul imprevizibil poate fi reparat (dar numai în măsura în care acest prejudiciu
imprevizibil este consecința directă și necesară a neexecutării obligației19). Previzibilitatea
prejudiciului este analizată la momentul încheierii contractului: debitorul a prevăzut sau a putut să
prevadă că, în cazul neexecutării obligației, va cauza creditorului un prejudiciu. Dacă prejudiciul
(sau probabilitatea acestuia) survine încheierii contractului, nu ne mai aflăm în domeniul reparării
prejudiciului, ci în domeniul impreviziunii, care poate duce la revizuirea (convențională sau
judiciară) a contractului sau la încetarea acestuia, cu efect liberatoriu pentru debitor.
Obligația debitorului de reparare a prejudiciului poate fi, însă, redusă, partajată cu creditorul
sau chiar înlăturată, în măsura în care, după caz, la apariția prejudiciului a contribuit creditorul, iar
prejudiciul a fost determinat, în total sau în parte, de un eveniment al cărui risc a fost asumat de
creditor sau creditorul a omis să depună minime diligențe pentru a împiedica producerea
prejudiciului.
11. Valorificând o soluție doctrinară tradițională în dreptul comerțului internațional20, o

dispoziție de principiu din Convenția de la Viena din 1980 privind vânzarea internațională de
bunuri (art. 77) precum și unul dintre Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale
internaționale (ediția 2004), art. 1534 alin. (1) C.civ. prevede că, „dacă, prin acțiunea sau
omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate
de debitor se vor diminua corespunzător”. Soluția diminuării despăgubirilor se aplică și atunci
când paguba a fost parțial cauzată de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor.
Legiuitorul român a recunoscut inechitabilul situației în care, deși creditorul ar fi contribuit, prin
18
Această „șansă” de a evita o pagubă (pierdere), un pic ciudată ca formulare, este considerată similară cu un avantaj,
pierderea ei putând fi un prejudiciu care ar putea fi reparat prin despăgubiri; a se vedea, în acest sens, L. Pop, I.-F Popa,
S.I. Vidu, op. cit., p. 307.
19
Această formulă adăugată la finalul art. 1533 C.civ. este superfluă, de vreme ce ea este deja enunțată de art. 1530
C.civ.
20
Pentru evocarea acestei soluții, a se vedea D.-A. Ghinoiu, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei
(coord.), op. cit., p. 1695, care îl citează pe B. Audit (La vente internationale de marchandises. Convention des
Nations-Unies du 11 avril 1980, L.G.D.J., Paris, 1990, p. 170); un autor, B. Oglindă, Remedii antipasivitate în arbitrajul
comercial internațional. Obligația creditorului de a-și limita prejudiciul (https://www.juridice.ro/411726/
remedii-anti-pasivitate-in-arbitrajul-comercial-international-obligatia-creditorului-de-a-si-limita-prejudiciul.html) a arătat că
„obligația creditorului de limitare a prejudiciului este reglementată la nivel internațional în Principiile UNIDROIT precum
și în Convenția de la Viena din 1980 privind Contractele pentru vânzarea internațională de bunuri și că legislația națională
a preluat reglementarea internațională în Codul Civil, textul fiind aproape identic celui prevăzut de Principiile UNIDROIT”;
a se vedea, pentru dreptul nostru, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 258, care consideră că, pentru partajarea
răspunderii între debitor și creditor sau pentru diminuarea despăgubirilor datorate de debitor nu este neapărat necesară proba
vinovăției creditorului; cu toate acestea, legătura de cauzalitate între fapta sau omisiunea creditorului și neexecutarea de
către debitor a obligației este esențială.
GHEORGHE PIPEREA
13
fapta sa culpabilă, la producerea prejudiciului, întreaga răspundere contractuală ar fi rămas în

sarcina debitorului21.
Mai mult decât atât, însă, conform art. 1534 alin. (2) C.civ., „debitorul nu datorează despăgubiri
pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligență”. Din acest aparent
surprinzător text legal rezultă cel puțin două axiome:
(i) creditorul are, față de debitor, obligația de minimă diligență de a evita producerea
prejudiciului rezultat din neexecutarea obligației debitorului;
(ii) omisiunea executării acestei obligații este sancționată cu pierderea dreptului la despăgubiri
pentru prejudiciul rezultat din neexecutarea obligației debitorului.
Liberarea debitorului de datoria de acoperire a prejudiciului poate fi parțială, în măsura în care,
cu minime diligențe ale creditorului, prejudiciul ar fi putut fi evitat doar în parte, sau totală, dacă
întregul prejudiciu putea fi evitat. Pentru liberare, debitorul trebuie să probeze simpla posibilitate (și
nu probabilitatea) evitării prejudiciului.
Legea nu conține o definiție normativă a sintagmei „minimă diligență”. În asemenea condiții,
urmând un principiu din Legea tehnicii legislative nr. 24/2000, vom putea conchide că sensul
sintagmei este cel din limbajul comun. Conform DEX, diligență înseamnă zelul, sârguința,
osteneala, promptitudinea pe care o persoană trebuie să le exercite pentru a atinge o finalitate, un
scop anume. Pentru a nu afecta normala derulare a contractului și nici echilibrul prestațiilor
contractuale, această sârguință trebuie să fie minimală. Spre deosebire de modelul art. 77 din
Convenția de la Viena din 1980, care se referă la o intensitate medie, rezonabilă, a acestui zel,
legea noastră a optat pentru varianta redusă la minim, favorabilă creditorului.
În sistemul legii noastre, creditorul are obligația unui bonus pater familias față de bunurile sale,
inclusiv creanțele, fiind nu numai îndreptățit, dar chiar obligat să își păzească în mod prudent
proprietatea. O creanță rezultată dintr-un raport juridic echilibrat este o creanță care poate fi plătită,
inclusiv pe termen lung și în mod continuu. O creanță excesivă, care se augmentează prin simpla
trecere a timpului, este greu sau imposibil de plătit de un debitor care, între timp, poate deveni
insolvabil. De aceea, creditorul, ca un bonus pater familias, nu poate lăsa acest dezechilibru să se
instaleze. Ar fi ca și când ar contribui la inundația propriei grădini.
Este evident, însă, ca aceste „minime diligențe” nu se confundă cu excesul de zel al creditorului
care, prin demersurile repetate de a se asigura că nu va trebui să suporte vreun prejudiciu sau prin
cheltuielile excesive antrenate în acest scop, ar afecta derularea normală a raporturilor juridice cu
debitorul, transformând o obligație de minimă diligență într-un drept abuziv exercitat. Este în
sensul combaterii acestui potențial exces de zel al creditorului este art. 1531 alin. (2) teza a II-a
C.civ., conform căruia, la stabilirea întinderii prejudiciului, se va ține cont și de cheltuielile făcute,
într-o limită rezonabilă, de creditor, pentru evitarea sau pentru limitarea prejudiciului. Cheltuielile
excesiv de oneroase făcute de un creditor mult prea zelos în acest scop nu îl pot împovăra pe
debitor. Dacă aceste cheltuieli depășesc limitele minimei diligențe, rămânând, totuși, rezonabile
21
În doctrina foarte recentă (M.-L. Belu Magdo, Răspunderea civilă contractuală în noul Cod civil, Ed. Hamangiu,
București, 2017, p. 229) s-a reținut că, atunci când creditorul, nu depune minime diligențe pentru evitarea producerii sau
agravării prejudiciului, ar fi inechitabil ca numai debitorul să răspundă. Mai mult chiar, autoarea afirmă: „creditorul are […]
obligația să nu aștepte o finalizare defectuoasă a contractului, pentru ca apoi să solicite despăgubiri”. În opinia autoarei,
împărțirea sarcinii acoperirii prejudiciului între debitor și creditor și, mai mult, liberarea debitorului de obligația de acoperire
a prejudiciului, este justificată de faptul că creditorul a abdicat de la principiul bunei-credințe și al colaborării cu debitorul
în executarea contractului ori și-a asumat riscul producerii prejudiciului cauzat de un eveniment, dând ca exemplu situația
în care creditorul nu a furnizat informațiile corecte sau materialele necesare executării contractului, omisiuni care l-au
împiedicat pe debitor să își execute obligațiile.
GHEORGHE PIPEREA
14
ca întindere, atunci creditorul are dreptul la acoperirea acestora de către debitor, ceea ce, evident,
determină o depășire, în măsura acestor cheltuieli rezonabile, a cuantumului necesar acoperirii
integrale a prejudiciului propriu-zis. Condiționalul pe care îl folosește textul art. 1534 alin. (2)
C.civ. („prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita”) sugerează că, în momentul în care se
pune problema liberării debitorului de obligația de acoperire a prejudiciului care ar fi putut fi evitat
cu minime diligențe ale creditorului, acesta este actual, adică cert. Obligația minimelor diligențe
ale creditorului se referă, însă, la potențialul prejudiciu și, mai ales, la prejudiciul iminent rezultat
din neexecutarea contractului. În sistemul Convenției de la Viena din 1980 privind vânzarea
internațională de bunuri, creditorul trebuie să ia măsurile necesare de îndată ce constată că există
pericolul apariției unui prejudiciu. Dacă este cert că debitorul nu își va îndeplini obligația,
creditorul nu trebuie să aștepte împlinirea termenului de executare, asistând pasiv la producerea
prejudiciului și, eventual, sperând că va încasa despăgubiri corespunzătoare de la debitor, ci trebuie
să ia măsuri în scopul evitării sau măcar al reducerii prejudiciului cauzat ca urmare a neîndeplinirii
obligației debitorului22. Este evident, deci, că aceste minime diligențe nu se confundă cu măsurile
luate de creditor înainte de încheierea contractului sau cu ocazia acestuia, cum ar fi garanțiile
materiale sau personale, asigurările de risc de afaceri și clauzele penale. De asemenea, obligația
minimei diligențe a creditorului pentru evitarea prejudiciului nu se confunda nici cu excepția de
neexecutare, întrucât liberarea debitorului de datoria de acoperire a prejudiciului nu se referă la
obligația principală, ci la obligația de despăgubire.
Soluția legală, prevăzută de art. 1534 alin. (2) C.civ., a refuzului dreptului creditorului la
despăgubiri pentru omisiunea sa de a depune minime diligențe pentru evitarea producerii
prejudiciului, poate părea contraintuitivă. Cu toate acestea, soluția este logică, pentru mai multe
motivații de natură principială sau practică.
Atât sancțiunea neplății la termen a datoriei bănești, cât și consolidarea valorii creanței bănești
sunt justificate prin rațiunea asigurării lichidității și a continuității întreprinderii creditorului și,
mai larg, prin rațiunea asigurării unui flux financiar sănătos pe piața relevantă pe care acționează
creditorul, dar aceste justificări se pierd, eșuând în zona ilegitimului și a disproporționalului, dacă
creditorul asistă pasiv la „umflarea” obligației de plată sau chiar o încurajează, așteptând momentul
în care să „colecteze” rezultatul acestei acumulări, care se întâmplă prin simpla trecere a timpului.
Dacă daunele-interese moratorii (legale sau convenționale) sunt, așa cum s-a reținut în doctrina
clasică a dreptului civil, modalități indirecte de asigurare a executării în natură a obligației
principale23, atunci, măcar pentru ineditul ducerii comparației până la ultimele sale consecințe,
trebuie extrasă concluzia că, la fel ca și în cazul asigurărilor de bunuri, creditorul trebuie să ia
măsuri pentru prevenirea apariției „riscului asigurat”. Conform art. 2216 alin. (1) C.civ., în
asigurările de bunuri, „asiguratul este obligat să întrețină bunul asigurat în condiții
corespunzătoare, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat” iar, conform art. 2216 alin. (3),
asiguratul, chiar după producerea riscului, trebuie să ia măsuri de limitare a pagubelor. Mai mult
chiar, dacă, în asigurările de bunuri sau în asigurările de răspundere civilă, riscul asigurat a fost
produs cu intenție de către asigurat, atunci asiguratorul nu datorează indemnizația [art. 2208
alin. (2) C.civ.]. Așa cum asigurările se încheie în scopul acoperirii, în totalitate sau în parte, a
pagubelor cauzate de evenimentul asigurat, și nu pentru a procura asiguratului un beneficiu
speculativ sau ilegitim rezultat din încasarea indemnizației de asigurare, prin abandonul implicit
22
În același sens D.-A. Ghinoiu, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1729.
23
Ideea a fost emisă, pentru prima dată, de T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică,
București, 1968, p. 320.
GHEORGHE PIPEREA
15
sau voluntar al bunului sau al valorii asigurate, tot așa, daunele-interese sunt menite a acoperi o
pagubă, și nu a duce la îmbogățirea fără just temei a creditorului.
Pe de altă parte, soluția este o rezultantă comună a cerinței interdependenței intereselor părților,
reclamată de solidarismul contractual și a imperativul echilibrului contractual, care pretind
repartiția justă a emolumentului contractual și a eventualelor pierderi. Într-adevăr, în virtutea
solidarismului contractual, părțile sunt datoare nu numai să coopereze în vederea atingerii
emolumentului contractului, fiecare dintre părți trebuind să îi asigure celeilalte părți satisfacerea
interesului contractual, dar și să acționeze (individual sau în cooperare cu cealaltă parte) pentru
evitarea apariției sau a agravării unui prejudiciu rezultat din derularea defectuoasă a contractului
ori din apariția unor evenimente situate dincolo de voința părților, dar care ar afecta economia
contractului și, implicit, șansele creditorului de a-și recupera prejudiciul de la un debitor devenit,
între timp, cvasi-insolvabil. Creditorului nu i se poate permite să lase prejudiciul să se producă și
să se amplifice la infinit, deși, cu minime diligențe, ar fi putut să îl evite sau să îi limiteze
amplitudinea. Această amplificare a daunelor ar fi, de altfel, în dezavantajul creditorului, întrucât,
pe măsura creșterii lor, scade capacitatea debitorului de a le achita.
A decide altfel ar însemna ca o instituție legitimă, aceea a daunelor-interese datorate de debitor
pentru neexecutarea fără justificare a obligațiilor contractuale, să se transforme într-un motiv de
speculație juridică fără fundament economic și într-un motiv de ruină a debitorului (situație care,
rapid, s-ar întoarce chiar împotriva creditorului, întrucât un debitor insolvabil este echivalent cu un
debitor lipsă). Ar fi ca și când un asigurat și-ar abandona propria casă, lăsând-o pradă incendiului,
fie pentru a încasa asigurarea, fie pentru a grăbi emiterea avizelor și aprobărilor necesare demolării.
Regula împărțirii pierderilor și, după caz, a liberării de obligația de despăgubire a debitorului
pentru motivul lipsei diligenței minimale a creditorului ce trebuie depusă pentru evitarea
producerii prejudiciului, prevăzută de art. 1534 C.civ., se aplică și în cazul acumulării excesive a
volumului plăților care ar trebui efectuate de debitor ca urmare a aplicării inechitabile a regulilor
supletive sau a clauzelor contractuale exprese din domeniul daunelor-interese moratorii, din
domeniul actualizării creanței și din domeniul nominalismului monetar.
Un contract având ca obiect o obligație pecuniară care, fie prin intermediul unor clauze exprese,
fie prin intermediul unor norme legale supletive (norme menite a completa lacunele de
reglementare ale contractului), ar impune (i) o indexare a sumelor de plată în funcție de rata
inflației ori în funcție de rata de schimb sau o consolidare în monedă străină a obligației de plată a
debitorului, (ii) o penalitate de întârziere dublată de plata anticipată a tuturor ratelor, adăugată
luării în posesie a bunului achiziționat pe credit sau în leasing sau (iii) o penalitate excesivă,
amplificată la infinit prin simpla trecere a timpului, toate acestea supra-amplificate de omisiunea
creditorului de a depune minime diligențe menite a evita producerea unui prejudiciu rezultat din
neexecutarea obligației originare de plată, ar putea determina nu numai aplicarea mecanismului
revizuirii judiciare a contractului în vederea reechilibrării prestațiilor, ci și aplicarea regulii relative
la exonerarea (liberarea) debitorului de obligația de plată a despăgubirilor pentru omisiunea
minimelor diligențe ale creditorului menite a evita producerea prejudiciului. Spre exemplu, dacă
în contract există o dobândă variabilă, iar variabilitatea respectivă determină costuri excesive sau
ruinătoare în sarcina debitorului, creditorul are obligația de minimă diligență de a-l avertiza pe
debitor și de a-i oferi posibilitatea de a trece la o dobândă fixă, sustenabilă pe termen lung. Dacă
în contract există o clauză de indexare a monedei de plată sau de consolidare a plăților într-o
monedă străină, iar hipervalorizarea monedei de plată sau de consolidare determină creșterea
galopantă a volumului plăților în moneda în care debitorul își obține principalele venituri, atunci
GHEORGHE PIPEREA
16
creditorul trebuie să îl avertizeze de îndată pe debitor și să îi ofere posibilitatea conversiei monedei

de cont în moneda de plată, la un curs de schimb care să facă sustenabil pe termen lung contractul.
Spre exemplu, în aplicarea unui principiu din Directiva 2014/17 a Comisiei și a Parlamentului
European24, o variație de maxim 20% față de momentul încheierii contractului a cursului monedei
de plată față de moneda de cont (de consolidare a creanței), mai ales în cazurile în care debitorul nu
este acoperit natural față de riscul valutar al hipervalorizării monedei de plată, obligă creditorul să-l
avertizeze pe debitor și să îl informeze de îndată asupra posibilității efectuării conversiei în moneda
în care debitorul își obține majoritatea veniturilor, tocmai în vederea evitării riscului de
hipervalorizare a monedei de cont (de indexare sau de consolidare a creanței bănești).
Avertizarea promptă a debitorului și oferta de stabilizare a volumului de plăți în vederea
reducerii riscului penalităților excesive este nu numai o obligație de cooperare a creditorului cu
debitorul, dar și o măsură prudențială sanitară pentru creditor, întrucât un debitor ruinat este, în
sine, un risc de neplată pentru creditor sau, mai degrabă, un debitor lipsă. În plus, o astfel de
minimă diligență a creditorului, neexercitată fiind, poate determina liberarea debitorului de
obligația de a plăti despăgubiri rezultate din neexecutarea contractului. Dacă poate proba
omisiunea efectuării de către creditor a acestor minime diligențe, debitorul poate solicita liberarea
de obligația de despăgubire atât în cadrul unei acțiuni în constatare, cât și în cadrul unei contestații
la executare. Dacă penalitățile contractuale sunt excesive sau ruinătoare, iar creditorul nu îl
avertizează pe debitor în legătură cu riscul creșterii nelimitate a obligațiilor de plată sau nu ia alte
măsuri minimale pentru evitarea producerii prejudiciului, atunci penalitățile nu numai că pot fi
reduse, conform art. 1541 C.civ., dar ele pot fi, pur și simplu, șterse, prin decăderea creditorului
din dreptul de a le mai pretinde, conform art. 1534 alin. (2) C.civ. De altfel, penalitatea nu poate
fi cerută atunci când executarea obligației a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului
[art. 1540 alin. (2) C.civ.], iar omisiunea minimei diligențe a creditorului în vederea evitării
producerii prejudiciului nu este o cauză imputabilă debitorului, ci o „cauză străină”, exoneratoare
de răspundere.
12. Întrucât regulile evaluării judiciare a prejudiciului în cazul răspunderii civile contractuale
sunt similare (uneori până la identitate) cu cele privind răspunderea civilă delictuală, explicațiile
și consecințele practice mai sus expuse se aplică nu numai răspunderii civile contractuale, ci și
răspunderii civile delictuale. De altfel, art. 1534 C.civ. își are corespondentul aproape identic în
art. 1371 alin. (1) C.civ., text plasat de legiuitor în materie de răspundere civilă delictuală, conform
căruia, „în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea
prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va
fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o”.
Înțelesul aproape identic al art. 1534 C.civ. cu echivalentul său, art. 1371 alin. (1) C.civ., rezultă
dintr-o recentă decizie de interpretare obligatorie, cu efecte erga omnes, pronunțată de I.C.C.J. în
domeniul răspunderii civile antrenate în cadrul unui proces penal25. Prin Decizia nr. 12/2016 s-a
statuat că „dispozițiile art. 1371 alin. (1) C.civ. se interpretează în sensul că autorul faptei [n.n.:
debitorul obligației de acoperire a prejudiciului cauzat de fapta penală] va fi ținut să răspundă
24 Directiva nr. 17/2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de
modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 (JO L nr. 60 din 28 februarie
2014).
25
Decizia nr. 12/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare
a dispozițiilor art. 1391 alin. (1) și art. 1371 alin. (1) C.civ. (M.Of. nr. 498 din 4 iulie 2016).
GHEORGHE PIPEREA
17
numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a
contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în
parte, deși putea să o facă”.
13. Evaluarea convențională a daunelor-interese este reglementată, cu caracter de principiu, de

art. 1538-1546 C.civ.
Acest tip de evaluare a despăgubirilor se prezintă, în mod tradițional, sub forma clauzei penale,
dar și, în reglementarea Codului civil din 2011, sub forma arvunei confirmatorii și a arvunei
penalizatoare, precum și a convenției prin care părțile sunt de acord ca, în caz de rezoluțiune sau
de reziliere, creditorul să păstreze plata parțială făcută de debitor.
Legea nr. 313/1879 declara nulă clauza penală din contractele de împrumut26, fiind vizată atât
clauza penală expres prevăzută, cât și cea deghizată (disimulată) sub alte forme, iar nulitatea se
impunea indiferent dacă raportul juridic respectiv era de natură civilă sau comercială și indiferent
dacă părțile contractante erau sau nu comercianți. Instanța nu putea, în caz de neexecutare a
obligației de plată a sumei de bani rezultată din asemenea contracte, decât să acorde creditorului
dobânda legală sau daune-interese, conform (fostului) art. 1084 C.civ., cifrată, pe atunci, la 5% în
raporturile civile și la 6% în raporturile comerciale. Aceeași lege interzicea și anatocismul
(dobânda la dobândă), pe care îl permitea, în mod excepțional, numai în cazul „convențiunilor
comerciale”. Exceptarea era aplicabilă doar în caz de dobândă la dobândă, nu și în cazul clauzei
penale, expres stipulate în contract sau deghizate sub altă formă. Clauza penală era interzisă și în
contractele comerciale de împrumut. Această lege a fost abrogată de-abia prin Legea nr. 71/2011
[art. 230 lit. b)], fiind în vigoare până în data de 1 octombrie 2011. Realitatea și efectivitatea acestei
legii rezulta dintr-o decizie obligatorie erga omnes pronunțată în 2005 de I.C.C.J., într-un recurs
în interesul legii27. Mai mult chiar, actualitatea și constituționalitatea Legii nr. 313/1879 au fost
confirmate prin DCC nr. 524 din 24 august 1998. Conform deciziei I.C.C.J. din 2005, obligatorie
erga omnes, întrucât clauza penală în contractele de împrumut este interzisă prin dispoziții legale
de ordine publică, de la care nu se poate deroga prin contract, clauză penală prin care se stabilește
obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe
lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală contravine prevederilor legii.
Desigur, însă, că mulți juriști pozitiviști ar putea susține că o astfel de lege, venită din negurile
secolului al XIX-lea, ar fi intrat demult în desuetudine, fiind inaplicabilă. Cu toate acestea, vene-
rabila lege este chiar mai tânără decât Codul civil din 1864, cod care ultraactivează, el însuși, tot în
baza Legii nr. 71/2011, cel puțin în privința contractelor încheiate sub „imperiul” acestui cod vechi,
înainte, deci, de intrarea în vigoare a noului Cod civil. Conform art. 102 alin. (1) din aceeași Lege
nr. 71/2011, contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea
ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa. În plus, conform art. 115
din Legea nr. 71/2011, clauza penală convenită după intrarea în vigoare a Codului civil produce
efectele prevăzute de acesta, indiferent de data nașterii obligației principale. De aici consecința că,
26
Foarte interesant din perspectiva istoriei dreptului, dar și dintr-o perspectivă etimologică, gramaticală, este că Legea
nr. 313/1879 privea nu numai contractele de împrumut, ci și contractele de „prestațiuni în natură”. Mai mult chiar, titlul
însuși al legii se referea la „oricare” contracte, ceea ce putea determina concluzia că privește orice contracte care stipulau
datorii bănești și clauze penale pentru neachitarea întocmai și la timp a acestora. Este, însă, mult mai probabil că legea avea
în vedere doar contractele de împrumut și contractele de prestațiuni în natură, evocate în cuprinsul art. 1-2, cuvântul
„oricare” fiind, de fapt, o transliterație greșită a cuvântului „oarecari”, expresie vetustă care are conotația de „anumite”,
„unele”, „câteva”.
27
A se vedea I.C.C.J., Secțiile unite, Decizia nr. XI/24.10.2005 (M.Of. nr. 123 din 9 februarie 2006).
GHEORGHE PIPEREA
18
per a contrario, clauza penală convenită anterior intrării în vigoare a Codului civil se supune (încă)
legii vechi, deci inclusiv Legii nr. 313/1879. Toate clauzele penale din contractele de împrumut
(inclusiv creditele bancare sau creditele acordate de IFN-uri) încheiate de dinainte de intrarea în
vigoare a Codului civil sunt nule de drept.
Clauza penală este o stipulație contractuală, materializată într-o clauză specială în contract ori
sub forma unei convenții separate, prin care părțile stabilesc, în mod anticipat, despăgubirea ce
urmează a fi plătită de către partea în culpă în cazul neexecutării sau executării cu întârziere a uneia
dintre obligațiile contractuale. În prezența unei clauze penale, atât evaluarea legală a prejudiciului
(concretizată, în cazul creanțelor bănești, sub forma dobânzii legale sancționatoare), cât și
evaluarea judiciară a acestuia sunt excluse, cu excepția cazului în care, conform art. 1535 alin. (3)
C.civ., precum și conform dezvoltărilor jurisprudențiale mai jos citate, s-ar impune acordarea unor
daune-interese compensatorii adiționale28.
Clauza penală este o convenție accesorie raportului juridic principal, motiv pentru care
răspunderea sub forma penalităților există numai dacă părțile le-au prevăzut expres, fie prin clauza
inserată în contract și dedicată acestui scop, fie printr-o convenție separată. Faptul că, în dreptul
comercial, raporturile juridice contractuale nu sunt întotdeauna îmbrăcate în formă scrisă nu
schimbă cerința formei scrise și dedicate a clauzei penale, întrucât activitatea comercială este
reglementată direct [art. 3 alin. (1) C.civ.] sau ca drept comun (art. 2 C.civ.) de legea civilă,
inclusiv de regulile privind existența și validitatea convențiilor, în general, și regulile existente și
valabilitatea convenției de clauză penală, în special.
De regulă, în cazul în care evaluează anticipat prejudiciul care rezultă din neexecutarea
obligației principale, clauza penală este prevăzută sub forma unei sume globale (forfetare).
În schimb, în cazul în care clauza penală evaluează anticipat prejudiciul rezultat din întârzierea
executării obligațiilor, clauza penală este configurată ca o sumă aferentă fiecărei unități de timp de
întârziere sau, după caz, ca un procent aplicat asupra valorii obiectului obligației principale,
calculat pe fiecare zi de întârziere (în acest caz, vorbim de penalitate de întârziere sau de penalitate
moratorie).
Dacă este menită a înlocui executarea în natură a obligației principale, clauza penală nu poate
fi cumulată cu executarea în natură. În caz de neexecutare, creditorul nu poate cere decât fie
executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală (caz în care va fi scutit de
dovada prejudiciului), iar debitorul nu se poate libera oferind plata clauzei penale (art. 1538
C.civ.).
În schimb, dacă penalitatea este prevăzută pentru neexecutarea la timpul său în locul stabilit a
obligației principale, creditorul poate cere și plata (sau executarea silită) în natură a obligației
principale, și penalitatea, cumulul celor două obligații putând fi, totuși, obiectul unei renunțări
(exprese sau tacite) la drept din partea creditorului, așa cum rezultă din art. 1539 C.civ.
În afară de rolul de a înlocui evaluarea judiciară sau, după caz, evaluarea legală a prejudiciilor,
și de rolul de a-l scuti pe creditor de proba existenței și a cuantumului prejudiciului, clauza penală
28
Cererea creditorului unei sume de bani de despăgubiri adiționale se plasează în domeniul evaluării judiciare, în cazul
căreia trebuie îndeplinite toate condițiile răspunderii contractuale pentru a se putea dispune, de către instanță, repararea
prejudiciului, inclusiv a stabilirii legăturii de cauzalitate. Spre exemplu, nu se pot acorda dobânzi bancare ca despăgubiri în
completarea dobânzilor moratorii, pentru că în acest caz nu se poate proba legătura de cauzalitate între prejudiciul invocat
(plata de dobânzi bancare pentru creditele contractate pentru asigurarea de disponibilități) și fapta ilicită a debitorului de a
nu-și plăti la timp datoria. Într-adevăr, creditele bancare respective pot fi luate și cu alt scop, iar disponibilitățile pot fi
asigurate și din alte surse. A se vedea, în acest sens: CSJ, Secția comercială, decizia nr. 477/1996, în Buletinul jurisprudenței
1996, p. 294; CSJ, Secția comercială, decizia nr. 837/1996, în Buletinul jurisprudenței 1996, p. 296.
GHEORGHE PIPEREA
19
mai are și rolul de a-l încuraja sau, mai degrabă, de a-l determina pe debitor să își achite întocmai
și la timp datoriile asumate prin contract, pentru a evita consecințele patrimoniale drastice pe care
le poate avea obligația de plată a penalității. De aceea, clauza penală joacă și rolul unei garanții
indirecte a executării obligației, constituind o asigurare a creditorului că debitorul își va executa
obligația29, prin faptul că existența clauzei penale este o modalitate de constrângere a debitorului
la executare. Știindu-se amenințat cu majorarea prejudiciului pe care ar urma să îl acopere în caz
de neexecutare, debitorul, cel mai probabil, va plăti. Cel mai adesea, acest rol de garanție indirectă
este jucat de penalitățile de întârziere, motiv pentru care, în contractele comerciale, penalitățile de
întârziere sunt practici obișnuite ale părților sau chiar clauze-tip inserate în contractele de adeziune
pe care le practică marii comercianți. Aceste penalități de întârziere pot fi, însă, intimidante prin
caracterul lor excesiv și, mai mult, pot face din contract o adevărată zonă de captivitate a
debitorului, care nu mai este liber să acționeze conform intereselor proprii, adaptate la necesitățile
unui contract normal, ci este controlat de creditor prin teroarea acumulării treptate a penalităților
de întârziere.
Deși pare contra-intuitiv, există motive pentru ca însuși creditorul să se ferească de astfel de
acumulări și excese de penalități de întârziere, întrucât un debitor ruinat nu mai este o sursă de
lichiditate pentru creditor, ci un risc de insolvabilitate și, deci, de imposibilitate de plată a
datoriilor. De aceea, art. 1541 C.civ. consacră unele reguli (incomplete) privind reducerea
penalităților excesive, reguli asupra cărora vom reveni în paragraful final al acestei secțiuni 30. În
plus, regula așa-zisei „imutabilități” a clauzei penale (regulă fundată pe o interpretare rigidă a
principiului forței obligatorii a contractului, care impune ca, în prezența unei penalități, judecătorul
să nu poată acorda despăgubiri nici mai mici, nici mai mari decât cele evaluate anticipat de părțile
contractului) poate fi înlăturată atât dând curs cerințelor echității și bunei-credințe care guvernează
orice raport juridic contractual, cât și principiul echilibrului contractual, dacă penalitățile sunt
inechitabile sau dacă ele relevă o situație de impreviziune.
16. Evaluarea legală a daunelor-interese are în vedere, în principiu, doar obligația de a da o

sumă de bani31. Despăgubirile pentru neexecutarea la scadență a obligațiilor bănești sunt evaluate
legal, sub forma dobânzii legale penalizatoare. Așa cum s-a arătat mai sus, această dobândă legală
se aplică fie în cazul în care nu există convenție specială privitoare la dobânzi, fie în cazul în care
părțile, prin contract, au stabilit că obligațiile bănești sunt purtătoare de dobândă, fără a stabili,
însă, un cuantum al dobânzii.
Întrucât dobânda legală penalizatoare este stabilită de lege prin norme supletive, părțile, mai
ales în raporturile juridice comerciale, o pot înlătura de la aplicare prin clauză contractuală sau
convenție separată specială, sub forma unei penalități de întârziere, caz în care penalitatea de
întârziere înlocuiește dobânda legală. Întrucât dobânda legală și penalitatea de întârziere
29
Cass.com.fr., 29 jan.1991, no.89-16446, Bull. civ. IV, no. 43, apud B. Fages, op. cit., p. 317. A se vedea și C. Stătescu,
C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All, București, 1992, p. 299-302; T.R. Popescu, P. Anca,
op. cit., p. 320; S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil și comercial, Ed. Oscar Print, București, 1996, p. 15.
30
A se vedea infra, §3. Terorismul contractual. Reducerea penalităților excesive.
31
Există, însă, și alte cazuri de evaluare legală a prejudiciului. În materia contractului de transport, răspunderea
cărăușului este evaluată legal, sub forma unui multiplu al tarifului de transport, în cazul întârzierii transportului, sau al unui
preț curent al mărfii deteriorate sau pierdute, în cazul celorlalte tipuri de transporturi deficitare.
GHEORGHE PIPEREA
20
îndeplinesc același rol, acela de a predetermina prejudiciul cauzat de întârzierea plății obligațiilor
bănești, penalitatea de întârziere nu se poate cumula cu dobânda legală32.
Dar nimic nu se opune ca fie dobânda legală, fie penalitatea de întârziere, să fie cumulate cu
daune-interese compensatorii adiționale, pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat prin
întârzierea executării obligației bănești. Jurisprudența destul de recentă a I.C.C.J. a confirmat
legalitatea acestui cumul, mai ales când daunele-interese compensatorii adiționale sunt solicitate
pentru actualizarea creanței bănești cu indicele de inflație33. Într-adevăr, dacă dobânda legală (sau
chiar cea convențională) nu acoperă integral prejudiciul, pentru că a intervenit o erodare a valorii
reale a monedei de plată, astfel că cerința acoperirii integrale a prejudiciului nu mai poate fi
satisfăcută prin aplicarea dobânzii legale (sau a celei convenționale), se poate apela la principiile
evaluării judiciare, pentru a se acorda creditorului daune compensatorii suplimentare (adiționale).
Evaluarea judiciară este regulă pentru celelalte tipuri de evaluare și li se aplică și acestora din urmă
în caz de lacună de reglementare. De altfel, vechea regulă din art. 1088 alin. (1) C.civ. din 1864,
conform căreia, în materie de obligații bănești, daunele-interese moratorii nu puteau cuprinde
decât dobânda legală devenise desuetă, dovadă că a și fost abandonată de legiuitor. În condițiile
instabilității monetare, o astfel de soluție, ce datează din epoca monedei-aur, este o soluție injustă
pentru creditor. Echitatea sau situațiile de impreviziune justifică acordarea de despăgubiri în
completarea dobânzii legale penalizatoare34 sau a penalităților de întârziere35. Condiția care se
pune pentru admisibilitatea daunelor-interese compensatorii în materie de obligații bănești (în
completarea celor moratorii) este aceea ca creditorul să dovedească existența prejudiciului și a
legăturii de cauzalitate dintre fapta debitorului de a nu plăti la timp datoria sa și erodarea valorii
monedei de plată, întrucât în acest caz, nemaifiind îndeplinite condițiile art. 1535 alin. (1) C.civ.
[care a înlocuit desuetul art. 1088 alin. (1) C.civ. din 1864], nici prejudiciul și nici legătura de
cauzalitate nu mai pot fi considerate prezumate.
32
În acest sens este atât jurisprudența anterioară, cât și cea ulterioară adoptării actualului Cod civil. A se vedea I.C.C.J.,
Decizia XI/2005 dată într-un recurs în interesul legii, așadar, obligatorie erga omnes, sub imperiul Codului civil din 1864;
soluția era întemeiată, între altele, pe dispozițiile Legii nr. 313/1879 privind interzicerea clauzei penale în contractele de
împrumut (actualmente abrogată). A se vedea, de asemenea, I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 593/2016. Pentru doctrină,
a se vedea M-L. Belu Magdo, op. cit., p. 240-241.
33
A se vedea I.C.C.J., Secția comercială, decizia nr. 304/2009, decizia nr. 3252/2009, precum și decizia nr. 722/2010.
Conform acestei din urmă decizii, „actualizarea se constituie într-o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor, în
timp ce dobânda urmărește acoperirea beneficiului nerealizat”. În același sens este și decizia nr. 2/2014 emisă de I.C.C.J.
într-un recurs în interesul legii, decizie reamintită mai jos. În sensul că în materie de obligații bănești daunele-interese sunt
exclusiv moratorii, neputând fi concepute daune-interese compensatorii, a se vedea M.M. Pivniceru, M. Gaiță, Notă la
decizia civilă a Curții de Apel Iași, în Dreptul nr. 10/2001, p. 188.
34
Codul civil român din 1864 admitea, cel puțin indirect, că în materie de împrumut de bani, era posibilă revizuirea
contractului, inclusiv sub forma despăgubirilor în completare. Astfel, art. 1579 alin. (3) C.civ. arăta: [...] „asemenea când
s-a făcut împrumutul în monede de aur ori de argint și s-a stipulat o restituțiune în aceeași specie și calitate, sau se va altera
valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul prețului intrinsec
ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate”. A se vedea M.-E. Burzo, Efecte ale devalorizării monetare
în raporturile juridice civile patrimoniale, teză de doctorat, Facultatea de Drept, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca,
1998, p. 49-52, apud L. Pop, op. cit., Vol. II, 2009, p. 537, nota de subsol nr. 8.
35
În sens contrar, a se vedea CSJ, Secția comercială, decizia nr. 243/1996, în Buletinul jurisprudenței 1996, p. 290: „Prin
stipularea clauzei penale (convenție accesorie), părțile au hotărât anticipat daunele-interese compensatorii în cazul
neexecutării totale sau parțiale a obligației ori daunele-interese moratorii pe care una din părți le-ar încerca în urma executării
cu întârziere. […] Părțile, prin voința lor, hotărăsc dinainte asupra cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciile suferite ca
urmare a neexecutării obligațiilor asumate. Ca atare […] nu se mai pot pretinde alte despăgubiri (s.a.) ca urmare a
neîndeplinirii totale sau parțiale a obligației ori pentru simpla întârziere în executare, în acest sens fiind dispozițiile art. 1087
C.civ. Întrucât pârâta a fost obligată la plata de penalități către reclamantă, aceasta nu mai este în drept să pretindă și
dobânzile prevăzute în art. 43 C.com. (s.a.)”.
GHEORGHE PIPEREA
21
1. Stabiliți care dintre următoarele afirmații este adevărată, având în vedere

prevederile OG nr. 13/2011:
a) dobânda legală remuneratorie nu se poate cumula cu dobânda legală penalizatoare
b) prin acordul de voință părțile nu pot stabili o dobândă penalizatoare convențională
inferioară dobânzii penalizatoare legale
c) normele legale referitoare la dobânda legală remuneratorie și penalizatoare nu se
aplică faptelor juridice ilicite
2. Stabiliți care dintre următoarele afirmații este adevărată, având în vedere

prevederile OG nr. 13/2011:
a) în raporturile juridice dintre o persoană fizică simplu particular și o asociație
dobânda legală penalizatoare va fi reprezentată de dobânda de referință a BNR + 4%
b) în raporturile juridice dintre o persoană fizică simplu particular și o societate
pe acțiuni dobânda legală penalizatoare va fi reprezentată de dobânda de referință a
BNR + 4%
c) în raporturile juridice dintre o asociație și o societate pe acțiuni dobânda legală
penalizatoare va fi reprezentată de dobânda de referință a BNR + 8%
d) nicio variantă corectă
3. Precizați dacă există vreun mecanism prin care o persoană fizică poate obține
diminuarea nivelului dobânzii penalizatoare instituite printr-un contract de adeziune
încheiat cu un profesionist
GHEORGHE PIPEREA
1

Reglementări în materia contractelor încheiate cu consumatorii
Clauzele abuzive în contractele comerciale
► Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată (M.Of.

nr. 505/15.07.2011)
► Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele
încheiate între profesioniști și consumatori (M.Of. nr. 543/03.08.2012)
► Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind
clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (OJ L 95,
21.04.1993)
1. Contractul este principala expresie a practicilor comerciale. Libertatea de a contracta se

limitează, în ce-l privește pe consumator, la aderarea fără rezerve la oferta comerciantului de a
contracta. Comerciantul este, în schimb, liber să-și impună condițiile de afaceri, speculând nevoile
și stereotipurile consumatorilor. Fiind preformulat de comerciant, contractul poate impune sau
ascunde, în detrimentul consumatorilor, stipulații cu efect de dezechilibrare a raporturilor juridice
antrenate, din care comerciantul poate să câștige comod, pe termen scurt și în volume supra-
dimensionate, în detrimentul consumatorului.
Stipulațiile contractuale care pot dezechilibra semnificativ raporturile juridice dintre părți, în
defavoarea consumatorului, sunt denumite clauze abuzive. Majorând nejustificat obligațiile
consumatorului ce rezultă din contract și, de regulă, fără contra-prestație din partea comerciantului,
clauzele abuzive fac din aceste obligații augmentate poveri care pot determina rapid supra-
îndatorarea sau chiar ruina consumatorului. Clauzele abuzive sunt principala expresie a abuzului
de putere economică a comerciantului.
Clauzele abuzive nu sunt, însă, numai sursa poverii nejustificate impuse consumatorului, ci și
potențialii declanșatori ai unui enorm risc de dificultăți financiare pentru comerciant, ca niște
adevărați viruși patogeni ai portofoliului de contracte ale comerciantului. Afacerile bazate pe
contractarea în masă și pe termene lungi, care presupun utilizarea în volume foarte mari a unor
contracte-tip, pot fi afectate în mod fundamental sau chiar ireversibil de multiplicarea cazurilor de
debitori supra-îndatorați, care nu își mai pot achita datoriile augmentate prin efectul dezechilibrului
contractual generat de abuzul de putere economică. Așadar, clauzele abuzive sunt riscante atât
pentru consumator (destinat supra-îndatorării și ruinei), cât și pentru comerciant (care va fi nevoit
să marcheze creanțele rezultate în categoria „pierderi” și să se confrunte cu propria lipsă de
lichidități care îl va scoate, cel mai probabil, în afara pieței, prin insolvență). Cu adevărat grav este,
GHEORGHE PIPEREA
2
însă, efectul negativ asupra pieței și asupra jocului concurenței, pentru că, pe de o parte, concurenții
onești ai comerciantului, care nu utilizează clauze abuzive pentru a majora artificial valoarea
nominală a creanțelor de recuperat de la proprii clienți, au o competitivitate mai redusă determinată
de o lipsă de profitabilitate preocupantă pe termen scurt și pentru că, pe de altă parte, unii
competitori ai comerciantului care sesizează câștigurile rapide și supra-dimensionate ale acestuia,
precum și lipsa de consecințe negative asupra patrimoniului și a răspunderii sale juridice, ar putea
avea tentația să abuzeze și ei de puterea lor economică, utilizând clauze abuzive în propriile modele
contractuale sau raliindu-se practicilor abuzive ale concurenților.
De aceea, clauzele abuzive sunt interzise, legislația protecției consumatorilor conținând

mecanisme de descurajare și combatere a acestora, precum și sancțiuni severe, disuasive, aplicabile
în plan civil, contravențional și chiar penal comercianților vinovați de inserarea în contracte sau
de utilizarea clauzelor abuzive.
2. Regimul juridic aplicabil clauzelor abuzive este strict și țintit, fiind construit cu finalitatea
prevenirii și combaterii abuzului de putere economică și presupunând aplicarea unor sancțiuni
civile, contravenționale și chiar penale, motive pentru care este esențial ca depistarea acestora să
se bazeze pe premise și criterii clare și predictibile.
Definiția normativă a clauzei abuzive se regăsește atât în Legea nr. 193/2000 privind clauzele
abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată1, cât și în O.G. nr.
21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată și în Codul consumului. Din art. 4 alin. (1)
din Legea clauzelor abuzive nr. 193/2000 rezultă că „o clauză contractuală care nu a fost negociată
direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi
din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un
dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”. Această definiție normativă poate
fi regăsită, cu diferențe nesemnificative2, și în art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, republicată, și,
respectiv, art. 78 din Codul consumului, republicat. Pe de altă parte, în Anexa la Legea clauzelor
abuzive (Legea nr. 193/2000, republicată) sunt exemplificate mai multe tipuri de stipulații
contractuale cărora legea le atașează o prezumție irefragabilă de caracter abuziv, indiferent de
efectele lor în planul echilibrului contractual, de (in)existența negocierii sau de reaua-credință a
comerciantului care le utilizează în contractele sale preformulate.
Pentru simplificarea analizei, definiția normativă urmează a fi descompusă în 5 segmente,

astfel:
(i) clauza abuzivă presupune un contract;
(ii) clauza abuzivă este o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul;
1
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori a transpus
în dreptul nostru conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, cu mult înainte de aderarea României
la UE (M.Of. nr. 543 din 3 august 2012).
2
Triplă reglementare, mai ales din acest motiv al diferențelor nesemnificative, este complet nejustificată și chiar
interzisă de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată
(M.Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010).
GHEORGHE PIPEREA
3
(iii) prin ea însăși sau împreună cu alte clauze contractuale, clauza abuzivă creează un
dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
(iv) dezechilibrul creat de clauza abuzivă este în detrimentul consumatorului;
(v) dezechilibrul creat de clauza abuzivă este contrar cerințelor bunei-credințe.
3. Întrucât sunt stipulații contractuale concrete, menite a genera efecte juridice între părțile
propriu-zise ale contractului, nu există clauze abuzive în lipsa unor contracte3.
Exceptând vânzările de produse de consum imediat care se practică în interiorul spațiilor

comerciale sau în spațiul virtual (și care se concretizează în alegerea produsului de la raftul real
sau virtual și emiterea unei chitanțe, a unui extras de cont sau a unui bon de casă care probează
achitarea produsului) și serviciile de transport (care se concretizează în achiziția unui tichet de
transport sau în plata serviciului de taxi), contractele comercianților cu consumatorii trebuie să
îmbrace forma scrisă și, în plus, trebuie să conțină, în funcție de tipologia produsului achiziționat
și de durata contractului, o serie de clauze minimale, sub sancțiunea nulității4. Aserțiunea este
valabilă nu numai în cazul contractelor la termen sau al achizițiilor de bunuri de folosință
îndelungată (care, oricum, sunt însoțite în mod obligatoriu de certificate de garanție, care au un
conținut minimal fixat de lege), ci și în cazul contractelor încheiate în formă simplificată, cum ar
fi oferta urmată de acceptare, comanda urmată de executare, contractele încheiate în formă
electronică, printr-un simplu click pe formularul (mult prea) extins pus la dispoziția cumpărătorului
de vânzător sau de furnizor în mediul on-line etc. Acest gen de contracte încheiate în formă
simplificată reprezintă, de altfel, marea majoritate a contractelor comerciale, care se încheie prin
aderarea fără rezerve la oferta comerciantului de a contracta (care este o ofertă continuă, publică
și permanentă). Condițiile generale de afaceri, ofertele de a contracta, certificatele de garanție,
actele preparatorii, toate aceste instrumente de pregătire sau de completare a unui contract (încheiat
în formă scrisă foarte elaborată sau, dimpotrivă, în formă simplificată) care sunt ele însele acte
juridice preformulate, pot conține clauze abuzive, dar efecte în plan juridic și, implicit, în planul
legislației protecției consumatorilor, au numai acelea dintre ele care se concretizează într-un
contract, inclusiv într-un rebut contractual (a cărei existență este precară, întrucât este oricând
posibilă constatarea nulității sale integrale). Pentru că sunt pre-redactate, aceste acte juridice ar
trebui să fie vitrine ale comerciantului, etichetele sale de calitate. Or, prezența (mai ușor sau mai
dificil detectabilă) unor clauze abuzive în interiorul acestor acte juridice, este un indiciu al lipsei
de onestitate și, consecutiv, al lipsei de credibilitate ale comerciantului care îl vor face, în timp,
indezirabil pieței.
Contractele foarte simpliste, ne-elaborate, pe care comercianții le utilizează în relațiile cu

consumatorii fie din comoditate, fie din lipsă de cultură juridică și de responsabilitate, se
3
CJUE a statuat, în Cauza Oceano Grupo Editorial (C-240/98), că examinarea, chiar si din oficiu, a caracterului
abuziv al unei clauze contractuale, presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat de către cele două părţi,
contract care şi-a produs integral sau parţial efectele.
4
Este ceea ce, în Cap. II. Obligația de informare, avertizare și consiliere a consumatorilor am denumit „formalism
informativ”.
GHEORGHE PIPEREA
4
completează cu normele supletive, inclusiv cu cele din dreptul comun. Acest gen de contracte pot
conține clauze abuzive, mai ales dacă ele încorporează în mod expres dispoziții supletive din legi
sau alte acte normative sau doar trimit la acestea ori la uzuri comerciale. Dacă normele legale
încorporate expres sau implicit în contract sunt imperative, nu este permisă analiza caracterului lor
abuziv, însă este posibilă contestarea lor pe cale judiciară, fie prin intermediul excepției de
neconstituționalitate sau de nelegalitate (în acest din urmă caz, dacă este vorba de acte normative
cu putere inferioară legii), fie prin intermediul înlăturării de la aplicare a normelor legale interne
pe motiv de contrarietate cu CEDO sau cu Dreptului Uniunii Europene.
Practicile comerciale, inclusiv cele incorecte sau abuzive, nu se rezumă la contract. Cu toate că
sunt fie orientate în vederea vânzării sau furnizării de produse (ceea ce presupune contracte), fie
canalizate către executarea contractului sau generate de necesitatea asanării circuitului de afaceri
de consecințele negative ale unor rebuturi contractuale, practicile comerciale nu generează de
fiecare dată contracte. Regimul juridic al clauzelor abuzive este lipsit de relevanță în privința
practicilor comerciale care nu se concretizează într-un contract. În perioada pre-contractuală,
comerciantul este ținut, totuși, de obligația de informare și de interdicția practicilor incorecte
(agresive sau înșelătoare) ale comercianților5. De asemenea, în perioada post-contractuală,
comerciantul este ținut, totuși, de obligația de garanție a calității și a utilei folosințe a bunului,
precum și de răspunderea pentru produse, care există indiferent de stipulațiile contractuale, fiind o
răspundere civilă delictuală, extra-contractuală.
4. Clauza care nu este negociată direct cu consumatorul este o clauză inclusă în contract fără a
da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei. Practic, o astfel de clauză este stabilită în
mod unilateral de comerciant. Normativ, instrumentele sau suporturile juridice în care pot fi
depistate, de regulă, clauze abuzive, sunt exemplificate prin contractele standard preformulate6 ori
prin condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului respectiv [art. 4
alin. (2) din Legea nr. 193/2000, republicată]. În Anexă la Legea nr. 193/2000, republicată, este
redată o listă cu mai multe tipuri de clauze care, dacă se regăsesc în contractele comercianților,
sunt prezumate absolut a avea caracter abuziv, ceea ce înseamnă că acestea sunt, ab initio, clauze
care nu dau consumatorului posibilitatea de a le influența natura (și, cu atât mai puțin, conținutul).
Comerțul specific economiei de piață și societății de consum presupune contracte încheiate și

replicate în masă. Acestea sunt acorduri simplificate de voință, pre-redactate de comerciant, care
5
Această interdicție se extinde, așa cum a rezultat din Cap. III. Practicile incorecte ale comercianților, și la perioada
contractuală sau post-contractuală.
6
Contractul preformulat a fost definit de Ordinul nr. 92/2007 pentru aprobarea Normei privind unele măsuri de
informare a consumatorilor, persoane fizice, de către operatorii economici prestatori de servicii în cadrul contractelor
preformulate folosite de către aceştia emis de Autoritate Națională pentru Protecția Consumatorilor (M.Of. nr. 128
din 21 februarie 2007), ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul
economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având
doar posibilitatea de a le accepta sau nu.
GHEORGHE PIPEREA
5
nu se mai formează prin consimțământul mutual al părților, ci prin aderarea fără rezerve la oferta
permanentă a comerciantului de a contracta.
Lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral
de către comerciant și imposibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei.
Contractele de adeziune sunt ținta predilectă, „dușmanul natural” al reglementărilor reunite de

legislația protecției consumatorilor. Poziția inegală, de inferioritate economică, juridică, tehnică și
de rezerve de timp a consumatorului în raport cu comerciantul se manifestă, în acest tip de
contracte, atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de
informare. Această situație de inegalitate îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile
redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența natura lor 7.
Consumatorul nu poate negocia astfel de contracte rezultate din nevoia de a consuma, așa cum nu
pot fi negociate contractele forțate (așa cum sunt contractele de asigurare de răspundere civilă auto
sau de răspundere profesională, contractele de acces pe drumurile naționale, pentru care se achită
un tarif denumit și rovinietă, contractele de asigurare de sănătate pentru care se achită o contribuție
la sistemele de asigurări sociale de sănătate etc., contracte a căror încheiere este obligatorie, sub
sancțiuni contravenționale sau sub riscul de a nu primi despăgubirea necesară acoperirii pagubelor
în caz de eveniment asigurat) sau contractele impuse de forța economică a profesionistului, de
adresabilitatea uriașă a serviciilor comercializate, de volumul foarte mare de vânzări, de
autoritățile care impun sau permit monopoluri etc. Peste 90% din contractele pe care le semnăm
sau în care ne implicăm zi de zi (cu sau fără știința noastră) sunt preformulate. Cumpărăm bunuri,
servicii, tichete, bilete, roviniete, asigurări, softuri etc. așa cum ni le oferă sau ni le impun
comercianții. Încheiem contracte prin simpla semnătură sau, din ce în ce mai des în ultima vreme,
printr-un simplu click pe internet, pe contractele de zeci de pagini impuse de comerciant (cum ar
fi „condițiile generale de afaceri” sau „termenii și condițiile”, mereu însoțite de „disclaimer-ul”
care exclude sau reduce răspunderea comerciantului pentru orice pagubă cauzată consumatorilor,
cu sau fără culpă), oricât de prolixe și de constrângătoare ar fi.
În domeniile care presupun volume foarte mari de vânzări, contractele de adeziune care conțin
clauze abuzive, mai ales când acestea sunt inserate în mod intenționat în contract și mai ales când
sunt expresia unei practici cartelare (comercianții se aliniază practicii unuia dintre ei de a utiliza și
exploata clauze abuzive) sunt adevărate bombe biologice, care pot exploda în mâinile
comerciantului, întrucât generează numere mari de consumatori ruinați care se reflectă în
dificultăți financiare în cascadă ale comerciantului, dificultăți care pot degenera în insolvență. Or,
insolvența unui comerciant este de natură a afecta în lanț comercianții care contractează cu el și,
în ansamblu, întregul sector economic în care activează acesta, precum și întreaga paletă de
7
CJUE, Cauza Oceano Grupo Editorial (C-240/98). Speța se referă la conținutul contractelor, ceea ce este în linie
cu Directiva 93/13, care utilizează această noțiune mai restrânsă decât noțiunea de „natură” a clauzelor. Legea
clauzelor abuzive nr. 193/2000, republicată, se referă, însă, la natura clauzelor, ceea ce este mai favorabil
consumatorilor. Asupra distincției între cele două noțiuni voi reveni în cele ce urmează.
GHEORGHE PIPEREA
6
persoane interesate (stakeholders) interesate de supraviețuirea afacerii comerciantului. Vina de a

insera în contract și de a exploata clauze abuzive, care ar trebui să atragă doar răspunderea celui
care abuzează de puterea sa economică, ajunge astfel să se repercuteze în mod injust asupra
celorlalți comercianți și a stakeholder-ilor lor inocenți. Acestor potențiale efecte incrementale ale
clauzelor abuzive utilizate și exploatate în mod ne-etic și iresponsabil de comercianții abuzivi
trebuie să li se adauge riscurile de concurență implicate de goana comerciantului de a obține cu
orice preț profituri ușoare și excesive, în dauna concurenților, care la rândul lor ar putea să „adere”
la acest comportament, fie din motive de cartelizare a afacerilor, fie din motive de imitație a
comportamentului ilegitim și iresponsabil, dar foarte profitabil pe termen scurt, al comercianților
abuzivi.
Cu toate acestea, contractele de adeziune nu sunt ilegitime în ele însele, mai ales dacă sunt
utilizate cu onestitate și se constituie, prin calitatea clauzelor contractuale, într-un „brand” de
calitate juridică. Informarea completă, corectă și promptă, avertizarea asupra riscurilor și chiar
consilierea consumatorilor și, mai ales, abținerea de la practici incorecte ale comercianților
aducătoare de bani facili și profituri excesive, pot complini în mod eficient lipsa funciară a
negocierii, întrucât pot determina un consimțământ informat în baza căruia se pot perfecta
contracte reziliente, mai puțin profitabile pe termen scurt, dar solide și predictibile pe termen mediu
și lung.
Negocierea, chiar și în cazul contractelor de adeziune, este un deziderat al legislației protecției

consumatorilor. De aceea, Legea clauzelor abuzive lasă să se înțeleagă că, dacă ar fi negociate
direct cu consumatorul, stipulațiile contractuale respective nu ar intra în categoria clauzelor
abuzive. Totuși, în anumite situații, chiar și aceste clauze negociate pot căpăta un caracter abuziv,
dacă, din coroborarea cu alte stipulații abuzive prezente în contract, ele dobândesc efecte negative
semnificative pentru consumator în raport cu drepturile comerciantului. Soluția se explică prin
faptul că interpretarea contractului se face în favoarea consumatorului [art. 2 alin. (2) din Legea
nr. 193/2000, republicată], cu excluderea interpretării subiective a contractelor, adică după
„intenția comună a părților contractante”.
5. Contemporane contractului sau inserate în contract ulterior, prin intermediul unor acte
adiționale la contract, clauzele abuzive sunt de natură a tulbura economia contractului. Contractul
afectat de clauze abuzive, deși este menit a fi instrumentul realizării și concilierii intereselor
ambelor părți, se transformă în instrumentul abuzului de putere economică. Clauzele abuzive
neagă cerința fundamentală a echilibrului contractual. Or, rolul contractului (și mai larg, rolul
dreptului, în genere) este acela de a evita haosul și nu acela de a-l crea sau amplifica. Când
contractele devin iraționale, ele își pierd chiar fundamentul și rațiunea, adică echilibrul. Inversul
ordinii și al echilibrului, adică dez-echilibrul, nu numai că generează ruina consumatorului (partea
slabă a contractului), dar ajunge să afecteze chiar și comerciantul (partea care se crede puternică
și în control asupra situației generate de contractual dez-echilibrat), întrucât insolvabilitatea
debitorului este echivalentă cu pierderea creanței contra acestuia. Și mai grav este că, prin efecte
incrementale, contractele tip, multiplicate la infinit, care sunt afectate de clauze abuzive, infectează
GHEORGHE PIPEREA
7
întregul mediu de afaceri, în ansamblul său. Cu excepția celor care se hrănesc din el, haosul nu
profită nimănui.
O stipulație contractuală are caracteristicile unei clauze abuzive dacă este de natură a
dezechilibra în mod semnificativ drepturile și obligațiile părților.
Dezechilibrul este semnificativ dacă stipulația contractuală analizată sub raportul caracterului
abuziv determină un spor de valoare a obligației consumatorului care depășește în mod substanțial
valoarea inițială a acesteia, astfel cum a fost convenită de părți, sau, după caz, este lipsită de o
contra-prestație echivalentă a comerciantului.
Întrucât nu există o definiție legală sau un criteriu exact pe baza căruia judecătorul să poată
determina pragul de semnificație a dezechilibrului contractual dincolo de care stipulația
contractuală vizată devine clauză abuzivă, caracterele acestui dezechilibru reprezintă motiv de
controversă în doctrina8. Dezechilibrul poate fi subiectiv sau obiectiv9, dar el se stabilește prin
raportare la un echilibru ideal10, ținând cont de faptul că scopul reprimării legale a clauzelor
abuzive este acela de a proteja poziția contractuală și interesele economice ale consumatorului11.
În orice caz, stabilirea existenței dezechilibrului se face în funcție de momentul încheierii
contractului12, chiar dacă materializarea sa are loc ulterior, în cursul executării contractului.
În Cauza Constructora Principado, CJUE a reținut că problema de a ști dacă există un

dezechilibru semnificativ între prestațiile părților unui contract între comercianți și consumatori,
nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparație între
valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, și costurile puse în
sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte; dimpotrivă, un dezechilibru
semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației
juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul
dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care,
potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei
piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută
de normele naționale; existența unui „dezechilibru semnificativ” nu necesită o incidență
economică semnificativă a costurilor puse în sarcina consumatorului printr-o clauză contractuală
în raport cu valoarea operațiunii în cauză, ci poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri
suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat acest consumator, în calitate de parte
la contract; în scopul aprecierii existenței eventuale a unui dezechilibru semnificativ, se va ține
8
A se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 333-334; I.Fl. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, în
P.R. nr. 2/2004, p. 208-209; F. Prip, op. cit., Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006, p. 131-133; J. Goicovici, op. cit.,
2006, 74-76; L. Pop, op. cit., p. 328.
9
A se vedea I.Fl. Popa, loc. cit., în P.R. nr. 2/2004, p. 208.
10
A se vedea Ph. Stoffel-Munck, L΄abus dans le contrat. Essai d΄une théorie, L.G.D.J., Paris, 2000, p. 309 – apud
L. Pop, op. cit., p. 328, nota de subsol nr. 4.
11
A se vedea F. Prip, op. cit., p. 132.
12
A se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 333.
GHEORGHE PIPEREA
8
seama de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului, raportându-se la toate
circumstanțele care au însoțit încheierea acestui contract, precum și la toate celelalte clauze ale
acestuia13.
Dincolo de aceste linii directoare doctrinare sau jurisprudențiale, pot fi identificate și utilizate
prin analogie unele repere legale stabilite în alte domenii ale dreptului, precum și în legislația
bancară. Spre exemplu, în societățile pe acțiuni, un acționar care deține, singur sau împreună cu
altul, minim 5% din acțiunile emise, poate să ceară tribunalului convocarea unei adunări generale
a acționarilor cu o anumită ordine de zi, poate să ceară consiliului de administrație al societății să
modifice ordinea de zi deja stabilită, prin adăugarea de puncte diferite, sau poate să formuleze, în
numele societății, acțiune în despăgubiri contra administratorilor, dacă adunarea generală refuză
să promoveze o astfel de acțiune14. Un astfel de acționar este considerat semnificativ, în legislația
pieței de capital el având și obligația de a se identifica, atât în raporturile cu societatea la care
deține acțiuni, cât și în raporturile cu piața reglementată. De asemenea, regulamentele bancare
privitoare la gestiunea riscurilor valutare prevăd anumite variații ale cursului de schimb care, dacă
depășesc anumite praguri, determină calificarea de șoc valutar15. Este limpede că un dezechilibru
contractual este semnificativ dacă șocul valutar este iminent. Mai mult chiar, atât în Directiva
creditelor imobiliare 2014/17/UE, cât și în O.U.G. nr. 52/2016 privind creditele imobiliare
acordate consumatorilor, se prevede un prag minim de variabilitate a cursului de schimb valutar,
de 20% față de momentul perfectării contractului, în prezența căruia creditorul are obligația să îl
avertizeze pe debitor și să îi ofere o conversie în moneda în care își obține veniturile, la costuri
echivalente. Un asemenea dezechilibru este, desigur, semnificativ. De asemenea, în materie de risc
de dobândă, când valoarea indicelui public care determină variabilitatea dobânzii contractuale
depășește anumite praguri de alertă, dezechilibrul contractual devine semnificativ.
Orice astfel de praguri pot fi luate în considerare de instanță dacă, sub impactul unor clauze
contractuale, volumul plăților ce trebuie efectuate periodic de debitor crește într-o asemenea
măsură încât ajunge să îi răpească debitorului fracțiuni suplimentare consistente din veniturile sale
lunare, care nu vor mai putea fi orientate către plăți ale altor nevoi prioritare de consum, de unde
riscul de neplată sau chiar imposibilitatea de plată a obligațiilor contractate. Chiar și un volum de
plăți crescut cu un procent aparent minor poate fi considerat dezechilibru semnificativ dacă această
creștere este constantă sau, după caz, se agravează pe termen mediu.
Este important de reținut că dezechilibrul semnificativ poate fi continuu (întrucât rezultă din
contracte cu prestații succesive) sau punctual (întrucât rezultă din contracte cu execuție uno ictu).
O achiziție de consum punctual care se dovedește mai costisitoare decât părea a fi în reclamă, la
13
CJUE, Cauza Constructora Principado S.A. c. Jose Ignacio Menendez Alvarez (C-226/12), pct. 22, 23 și 30.
14
Pentru amănunte, a se vedea S. David, în St.D. Carpenaru, Gh. Piperea, S. David, Legea societăților. Comentariu
pe articole, ed. 5, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 385-389 (Completarea ordinii de zi) și p. 397-400 (Convocarea
adunării generale la cererea acționarului care deține 5% din acțiuni), precum și Gh. Piperea, în aceeași lucrare
colectivă, p. 582-584.
15
Pentru amănunte, a se vedea Cap. II. Obligația de informare, avertizare și consiliere a consumatorilor.
GHEORGHE PIPEREA
9
raft, pe portalurile de vânzări sau în prezentările entuziaste și excesiv de optimiste ale agentului de
vânzări, poate releva un dezechilibru semnificativ, ascuns în contract sau în condițiile generale de
vânzare sub forma unor clauze abuzive greu detectabile la prima vedere (ceea ce indică, de altfel,
și practici înșelătoare ale comercianților). Un serviciu întins pe lungi perioade de timp (inclusiv
furnizarea de utilități) ale cărui costuri se aliniază, treptat sau automat, după perioada de grație sau
de promoție, costurilor practicate în mod obișnuit de comerciant sau de concurenții săi, poate evoca
practici înșelătoare ale comerciantului, dar relevă și clauze abuzive inserate în contract, mai puțin
detectabile la o analiză superficială, dar cu efectul nociv de a suplimenta artificial costurile la care
consumatorul se aștepta la momentul contractării sau al acceptării „ofertei de nerefuzat”.
Clauzele abuzive nu se confundă cu leziunea16. Cele două instituții au în comun ideea

dezechilibrului contractual, contemporan perfectării contractului, dar un dezechilibru semnificativ
care caracterizează clauzele abuzive nu este un dezechilibru lezionar. Așa cum rezultă din art. 1222
alin. (2) C.civ., leziunea nu poate fi invocată decât în cazul unei disproporții de peste 50% față de
valoarea inițială a obligației, în timp ce dezechilibrul semnificativ se stabilește în funcție de praguri
mult mai reduse, chiar și un dezechilibru minor putând deveni semnificativ dacă se continuă și se
acumulează în timp într-o asemenea măsură încât depășește convenția inițială asupra echilibrului
contractual. Confuzia cu leziunea ar putea fi riscantă din perspectiva spiritului legislației protecției
consumatorilor, întrucât aceștia nu sunt pe poziții egale cu comercianții, ci pe poziții rezultate
dintr-un raport juridic de putere, iar contractele pe care le încheie nu sunt contracte negociate. În
aceste condiții, dezechilibrul contractual în domeniul legislației protecției consumatorilor nu este
un simplu viciu de consimțământ17 indus de intenția comerciantului de a „profita de starea de
nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe” a consumatorului, în sensul art. 1221 alin.
(1) C.civ. În sistemul Directivei practicilor neloiale ale comercianților 2005/22/EC, consumatorul
este prezumat a fi victimă a practicilor înșelătoare ale comerciantului, astfel că acțiunea de a profita
de starea sa de nevoie și de lipsa sa de experiență sau de cunoștințe este un motiv de nulitate
absolută pentru fraudă la lege sau pentru eroare asupra naturii juridice a contractului (error in
negotio), fiind o premisă a analizei, și nu o țintă a probatoriului într-un proces pentru leziune
intentat comerciantului. În plus, în Directiva 93/13/CEE clauzelor abuzive, precum și în
jurisprudența CJUE pronunțată în domeniu, dezechilibrul raporturilor juridice dintre comerciant și
consumator este prezumat, în favoarea consumatorului, la fel cum este prezumată și lipsa
negocierii. În sistemul Codului civil, partea afectată de leziune poate cere anularea contractului
sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită [art. 1222
alin. (1) C.civ.]. Alternativ, contractul poate fi menținut și adaptat de instanță, dacă cealaltă parte
oferă, în mod echitabil, o reducere a obligației victimei leziunii sau o majorare a valorii propriei
16
În literatura de specialitate imediat apărută după intrarea sa în vigoare, s-a arătat că dispozițiile Legii nr.
193/2000, republicată, referitoare la nulitatea clauzelor abuzive sunt similare cu reglementarea nulității convențiilor
pentru leziune, dar că regimul juridic al clauzelor abuzive derogă de la dreptul comun în ceea ce privește regimul
sancționator al leziunii. A se vedea I.I. Bălan, Clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și
consumatori, în Dreptul nr. 6/2001, p. 34-42.
17
În mod cu totul greșit, Codul civil tratează leziunea ca viciu de consimțământ când, de fapt, ar fi trebuit să
includă leziunea între cauzele de nulitate pentru lipsa obiectului și denaturarea echilibrului contractual.
GHEORGHE PIPEREA
10
prestații [art. 1222 alin. (3) C.civ.]. Contractele aleatorii și tranzacția nu pot fi atacate cu acțiune
în nulitate pentru leziune (art. 1224 C.civ.). Dacă un contract comutativ este pervertit, prin voința
unilaterală a uneia dintre părți, într-un contract aleatoriu, sancțiunea aplicabilă este nulitatea pentru
cauza ilicită sau pentru error in negotio. Un proces privind anularea contractului pentru leziune
sau pentru adaptarea acestuia la situația rezultată din înlăturarea consecințelor leziunii este un
proces costisitor și de durată (mai ales pentru faptul că trebuie determinate valoarea daunelor-
interese cuvenite pentru leziune, cu care s-ar putea reduce obligația părții afectate de leziune sau,
după caz, sporul de valoare a contra-prestației părții vinovate de leziune, ceea ce presupune o
expertiză), putând antama riscul unor taxe de timbru aplicate acțiunii reclamantului, în ciuda
faptului că acesta este consumator și, deci, este scutit de taxa judiciară de timbru, precum și riscul
eliminării greșite a prezumțiilor prevăzute de legislația protecției consumatorilor. În plus, în mod
evident, un debitor afectat de un contract lezionar nu deține resursele necesare acoperirii costurilor
legale, putând fi și intimidat de cheltuielile de judecată mari antrenate de procesul declanșat contra
comerciantului, care va putea să le „afișeze” cu titlu de avertisment la adresa reclamantului, pentru
a-l determina să renunțe la proces (ceea ce are și efectul colateral al exemplului dat celorlalți
consumatori care s-ar pretinde victime ale unei leziuni și ar intenționa, măcar teoretic, să-l
acționeze pe comerciant în judecată). În schimb, clauzele abuzive sunt considerate fără efect în
ceea ce-l privește pe consumator, contractul putând fi menținut numai dacă o astfel de măsură este
în favoarea consumatorului. Adaptarea contractului la situația rezultată din evacuarea din contract
a clauzelor abuzive este admisibilă atât prin completarea acestuia cu normele (imperative sau
supletive) din legi și alte acte normative, cât și prin aplicarea, cu titlu de drept comun, a
dispozițiilor legale relative la dreptul persoanei afectate de leziunea contractuală de a cere
reducerea obligațiilor sale cu daunele-interese cuvenite ca reparație a leziunii sau la majorarea
echitabilă a contra-prestației părții vinovate de leziune.
În altă ordine de idei, dezechilibrul presupus de includerea în contractele profesioniștilor cu

consumatorii a unor clauze abuzive este un dezechilibru originar, care nu se confundă, dar nici nu
exclude survenirea unui dezechilibru ulterior încheierii contractului, în cursul executării sale. Dacă
acest dezechilibru nu își găsește sorgintea în stipulațiile contractuale originare, ci în conjuncturile
exterioare contractului, nu mai vorbim de clauze abuzive sau de leziune, ci de impreviziune. Este,
însă, important de reținut că dezechilibrul contractual latent, „plantat” în contract, în germene, încă
de la data perfectării sale, poate să se concretizeze și ulterior, fără ca un astfel de dezechilibru să
se confunde cu impreviziunea.
6. Definiția normativă a clauzei abuzive pretinde că dezechilibrul semnificativ trebuie să fie „în
detrimentul consumatorilor”, ceea ce pare a fi o cerință superfluă, de vreme ce disproporția vădită
între drepturile și obligațiile părților este prezumată a fi în defavoarea consumatorilor, iar un
dezechilibru minor nu afectează (teoretic) consumatorul. Dispoziția legală are, însă, logica sa. Pe
de o parte, dezechilibrul poate fi semnificativ, fără a se concretiza, totuși, într-un prejudiciu actual
sau într-un risc iminent de prejudiciu în detrimentul consumatorului, caz în care clauza respectivă
este neutră din punctul de vedere al analizei caracterului abuziv. De aici concluzia că un contract
GHEORGHE PIPEREA
11
poate fi derulat în condiții aparent echilibrate, până când consumatorul sesizează că, de fapt,
anumite clauze din contract determină în timp dezechilibre semnificative, care îl împovărează sau
îi procură comerciantului beneficii necuvenite și ne-convenite inițial. Pe de altă parte, un contract
între un comerciant și un consumator poate fi (teoretic) dezechilibrat în sens invers, dar această
situație nu interesează legislația protecției consumatorilor, ci legea civilă, în baza căreia
comerciantul poate să pretindă anularea sau corectarea contractului pentru leziune ori adaptarea
acestuia pentru impreviziune.
Dezechilibrul semnificativ trebuie să fie contrar cerințelor bunei-credințe, adică să releve o

situație inechitabilă rezultată din practicile neoneste, din reaua-credință și din abuzul de putere
economică a comerciantului. Această condiționalitate suplimentară este un punct de interferență a
legislației clauzelor abuzive cu legislația practicilor comerciale incorecte, făcând aplicabilă
prezumția calității de victimă a consumatorului și de incorectitudine a practicilor comerciale, dacă
nu se probează cu înscrisuri corectitudinea, la cererea autorității administrative sau a instanței.
Buna-credință, în înțelesul art. 3 pct. 1 din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive,
desemnează respectul reciproc al părților contractante, adoptarea unui comportament onest și
rezonabil care să aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului.
Comercianții sunt opriți de la a abuza de puterea lor economică pentru a-și crea un avantaj
excesiv în raporturile lor contractuale cu consumatorii. În caz contrar, suntem în prezența unui
abuz de putere economică, iar acest abuz generează o prezumție de rea-credință a
comerciantului18. Nu fapta sau culpa comerciantului generează răspunderea, ci prejudiciul actual
sau riscul iminent de pagubă în defavoarea consumatorului. Paguba sau riscul de prejudiciu, și nu
fapta ilicită, sunt cele care declanșează mecanismul răspunderii civile pentru abuz. La fel,
cuantumul daunelor (măsura remediului) nu este dat de gravitatea faptei, ci de întinderea sau
gravitatea prejudiciului. Caracterul infinit al prejudiciilor posibile, lipsa de apărare a victimei
prejudiciilor, dificultatea probatorie, complexitatea raporturilor juridice în urmarea cărora marfa,
produsul sau serviciul ajung la consumator, complicația alegerii sau chiar a identificării autorului
prejudiciului care ar urma să fie acționat în justiție pentru despăgubiri etc., fac necesară și
suficientă verificarea de către instanță a existenței și întinderii prejudiciului, fără a se mai preocupa
de imputabilitatea faptei, ci doar de caracterul injust al prejudiciului suferit de victimă. Simpla
exercitare nerezonabilă a dreptului prin care se cauzează altuia prejudicii este suficientă pentru a
da naștere la despăgubiri sau la alte modalități de reparare a prejudiciului19. Suntem, deci, în
prezența unei răspunderi obiective, care este bazată pe risc și nu pe vinovăție: prejudiciul creează
în sine obligația de a fi reparat. Consecința este că acela căruia i se opune o clauză abuzivă, fiind
o victimă a unui abuz de drept, nu este ținut să dovedească intenția malefică a comerciantului.
Consumatorul – victimă a unei clauze abuzive nu este un simplu debitor care trebuie să execute o
obligație contractuală, ci titularul unei acțiuni în răspundere contra comerciantului pentru abuz de
18
L. Pop, op. cit, p. 329.
19
S. Neculaescu, Ambiguități ale teoriei abuzului de drept, în Dreptul nr. 3/2011, p. 94.
GHEORGHE PIPEREA
12
putere economică. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților în contractele

dintre comercianți și consumatori este suficient pentru a proba ca o clauză care creează aceste
drepturi și obligații dezechilibrate să fie considerată abuzivă. Practic, din perspectiva
inopozabilității față de consumator a clauzelor abuzive, buna sau reaua-credință a comerciantului
este indiferentă câtă vreme există acest dezechilibru. Așadar, spre deosebire de situația din dreptul
comun, buna-credință a comerciantului în raporturile juridice cu consumatorii nu este prezumată.
Dimpotrivă, lipsa negocierii și dezechilibrul contractual, reunite cu abuzul de putere economică a
comerciantului, determină concluzia că și reaua sa credință a comerciantului este prezumată.
Prezumțiile specifice domeniului clauzelor abuzive din contractele comercianților cu

consumatorii
7. Caracterul abuziv al unor clauze contractuale este stabilit în baza unui sistem de prezumții
stabilite de lege în favoarea consumatorului, compus din:
(i) prezumția calității de consumator a oricărui simplu particular20;
(ii) prezumția de victimă a practicilor incorecte și de incorectitudine a practicilor comerciale21;
(ii) prezumția de lipsă a negocierii;
(iv) prezumția de dezechilibru al prestațiilor rezultă din ansamblul reglementării (Directiva
93/13/CEE, Legea nr. 193/2000);
(v) prezumția de abuz de putere economică și de rea-credință a comerciantului.
8. Deși negocierea informată a consumatorilor este un deziderat al legislației protecției

consumatorilor, contractele tipizate, mai ales cele încheiate în volume foarte mari, nu se
negociază22. Este o realitate empiric probată, recunoscută în plan legislativ. În procesul de formare
a consimțământului, mai ales în contractele standard preformulate (completate, de regulă, de
condiții generale de afaceri, adică reguli prestabilite de comerciant fără de care contractul nu se
perfectează) nu există negociere, ci acceptarea fără rezerve a ofertei de a contracta, la care se referă
art. 1182 alin. (1) partea finală C.civ., ca a doua modalitate de formare a consimțământului. Legea
instituie, din acest motiv, o prezumție de lipsă a negocierii în privința contractelor standard (de
adeziune) și a condițiilor generale de afaceri23, al căror conținut este prestabilit de către comerciant,
pe baza unei oferte uniforme, standard și imutabile adresată consumatorilor în general24.
20
Starea normală a fiecăruia dintre noi, ca persoane fizice, este aceea de simplu particular, iar această stare normală
se păstrează și atunci când intrăm în raporturi juridice, eventual de natură contractuală, cu comercianții sau cu alți
profesioniști. Amănunte în legătură cu această prezumție pot fi regăsite în Cap. I. Introducere în legislația protecției
consumatorilor. Existența și caracterul fundamental al acestei prezumții a fost reținut recent de I.C.C.J., Secția
contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1170 din 23 martie 2017, p. 22 (www.scj.ro).
21
Amănunte în legătură cu aceste două prezumții pot fi regăsite în Cap. III. Practicile incorecte ale comercianților.
22
Așa cum s-a arătat în Cap. II. Obligația de informare, avertizare și consiliere a consumatorilor, informarea
completă, corectă și promptă, avertizarea asupra riscurilor și consilierea consumatorilor pot substitui cu relativ succes
negocierea, întrucât pot contribui la formarea unui consimțământ conștient și a unei conduite contractuale prudente a
consumatorilor care generează contracte reziliente în timp și dau predictibilitate plății datoriilor asumate.
23
A se vedea și C. Toader, A. Ciobanu, Un pas important spre integrarea europeană: Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive, O.G. nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor și O.U.G. nr. 130/2000 privind contractele la
distanță, în RDC nr. 3/2001, p. 76.
24
A se vedea I.Fl. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, în P.R. nr. 2/2004, p. 205.
GHEORGHE PIPEREA
13
Construcția regimului juridic al contractului de adeziune se bazează, în sistemul Directivei

93/13/CEE privind clauzele abuzive, pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de
inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și
nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de
vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora 25. Pentru un
consumator, informațiile prealabile și concomitente încheierii unui contract, cu privire la condițiile
contractuale și la consecințele respectivei încheieri au o importanță fundamentală; decizia sa de a
se obliga potrivit condițiilor redactate în prealabil de un profesionist se bazează tocmai pe aceste
informații, și nu pe o eventuală negociere26 (care este exclusă, de altfel, de condițiile economice
ale contractului și de raporturile juridice de putere dintre comerciant și consumator).
Așa cum s-a reținut într-o relativ recentă hotărâre judecătorească cu efecte erga omnes a
Tribunalului București27, de vreme ce noțiunea de „negociere” are sensul originar de „a discuta, a
trata”, aderarea fără rezerve la o ofertă de a contracta, mai ales când aceasta este generică, publică
și continuă, nu înseamnă (și nici măcar nu echivalează cu) discutarea sau tratarea clauzelor
contractului și, cu atât mai puțin, nu semnifică „influențarea” naturii acestora28, în sensul art. 4
alin. (2) din Legea nr. 193/2000, republicată. Hotărârea a fost pronunțată într-un litigiu de tip class
action, având efecte asupra întregului portofoliu de contracte-tip ale băncii pârâte și erga omnes,
litigiu declanșat în baza art. 12-13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, republicată.
Instanța a mai reținut că, „în cazul actului negociat, părțile tratează, discută cu privire la clauze,
fac oferte și contra-oferte, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună cu caracter obligatoriu
vreo dispoziție contractuală. Aflat în poziție diametral opusă, contractul de adeziune este un act
juridic redactat în întregime sau parțial numai de către una dintre părțile contractante, co-
contractantul neavând posibilitatea de modificare a clauzelor, ci numai pe aceea de a adera sau nu
la un contract pre-redactat; (…) lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu
stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant”. Cu privire specială asupra contractelor
25
CJUE, Cauza Mohamed Aziz c. Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), pct. 39
(C-415/11; în continuare, în text, speța Aziz). Această caracterizare a contractelor comercianților cu consumatorii este
constant reamintită de CJUE, în toate hotărârile pronunțate în domeniu. Speța Aziz enumeră două dintre aceste hotărâri:
Cauza Constructora Principado (C-226/12), pct. 25, Cauza RWE Vertrieb (C-92/11), pct. 44. După Cauza Aziz s-au
pronunțat alte două hotărâri care repetă această idee fundamentală, respectiv, în Cauza Bucura (C-348/15) și Cauza
Ernst Georg Radinger c. Finway a.s. (C-377/14), citate în text în cele ce urmează.
26
CJUE, Cauza Ernst Georg Radinger c. Finway a.s. (C-377/14), pct. 64.
27
A se vedea TMB, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sentința civilă nr. 5316 din 29 iulie 2015
(ANPC și Asociația Parakletos contra OTP Bank), definitivă prin respingerea apelului, disponibilă la
(http://portal.just.ro/3/Documents/956-2-2015-1.pdf).
28
Conform speței precitate, o clauză cu privire la dobândă, de exemplu, este categoric în afara posibilității
consumatorului de influențare a naturii sale. În hotărârea precitată, instanța consideră că, pentru comerciantul din speță
(o bancă), clauza de dobândă este o adevărată „clauză de aur”, întrucât prin intermediul acesteia, comerciantul își
rezervă dreptul de a stabili dobânda potrivit propriilor criterii, imposibil de influențat de către consumator. Este o
clauză prin care comerciantul se pune la adăpost de riscurile specifice unui contract ce are ca obiect împrumutul unor
sume bănești exprimate într-o monedă străină, dar și de riscurile specifice contractelor cu dobândă variabilă, de vreme
ce banca își rezervă dreptul de a modifica unilateral dobânda curentă pe baza valorii dobânzii de referință pentru
fiecare valută, fără a mai da posibilitatea clientului de a-și manifesta voința și cu inserarea unei alte prevederi prin
care banca își „fortifică” poziția, în sensul în care clientul renunță din start la dreptul de a contesta această modificare.
GHEORGHE PIPEREA
14
tipizate, instanța a reținut că acestea sunt „identice și formal, vizual, dar și în substanța lor (…),
diferențele fiind date doar de situația/datele particulare ale fiecărui solicitant, suma împrumutată
și durata derulării contractului de credit”. La rândul său, instanța de la vârful sistemului nostru
judiciar a reținut29 că, în cazul contractului de adeziune, clauzele sunt prestabilite de comerciant,
„fără a da posibilitatea co-contractantului de a [le] modifica sau înlătura”, de unde concluzia că
lipsa negocierii este prezumată, comerciantul având datoria de a prezenta probe în combaterea
acestei prezumții pentru a înlătura caracterul abuziv al clauzelor vizate.
Contractele de adeziune sunt, însă, doar exemple de contracte în cadrul cărora consumatorul
este lipsit de posibilitatea de a influența natura clauzelor. Multe alte contracte se formează prin
simpla aderare fără rezerve la oferta comerciantului de a contracta, cum ar fi contractele încheiate
în formă simplificată, adică, prin mecanismul ofertei urmate de acceptare, al comenzii urmată de
executare, al adeziunii la un sistem on-line de achiziții și plăti continue etc. sau contractele
„perfectate” în formă verbală ori prin alegerea produsului din raftul fizic sau virtual al
(hiper)magazinului, biletele, tichetele, bonurile de casă etc. La acest tip de contracte încheiate în
formă simplificată sau verbală se referă art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, republicată.
Prezumția de lipsă a negocierii se aplică și în cazul acestor contracte. Întrucât astfel de contracte
se află, de regulă, în afara cerinței formalismului informativ, prezumția de lipsă a negocierii poate
fi răsturnată de comerciant în condiții chiar mai severe decât în cazul contractelor preformulate
care au o formă scrisă adecvată și un conținut minimal rezonabil, întrucât sunt necesare, așa cum
va rezulta din cele de mai jos, probe scrise ale negocierii directe.
Clauzele de tipul celor din Anexa la Legea nr. 193/2000, republicată, la care face trimitere art.
4 alin. (4), sunt prezumate absolut a fi abuzive30. Prezumția privește caracterul abuziv, în sine, și
nu doar unele elemente ale acestuia, așa cum este lipsa negocierii sau, după caz, dezechilibrul și
reaua-credință. Dovada contrară, în aceste cazuri, nu este permisă. Spre deosebire de modalitatea
în care este formulat art. 4 alin. (2), dispozițiile art. 4 alin. (4) nu mai pun condiția imposibilității
consumatorului de a influența natura clauzei, de unde concluzia că exemplele din Anexă sunt
cazuri de prezumții absolute de lipsă a caracterului abuziv, prezumție care nu poate fi răsturnată,
fiind irefragabilă.
În legătură cu imposibilitatea de influențare a clauzelor contractuale, legea noastră internă este

mai favorabilă consumatorului decât principiile de minimis din Dreptul Uniunii Europene.
Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive expune, la art. 3 alin. (2), principiul conform căruia
„se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat în mod individual atunci când a fost redactată
29
A se vedea I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 990 din 13 martie 2014 (speța Mateescu), publicată pe site-
ul I.C.C.J., fila 5 din motivare. În plus, I.C.C.J. accentuează că legiuitorul european și cel național au urmărit, în
anumite ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a analiza aceste
clauze, în măsura în care se apreciază că acestea sunt abuzive, iar o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței
obligatorii [consacrat atât de art. 969 alin. (1) C.civ. din 1864, cât și de art. 1270 din actualul Cod civil], libertatea
contractuală nefiind absolută și nici discreționară.
30
În plan jurisprudențial, această soluție este constantă în practica instanței de la vârful sistemului nostru judiciar.
În acest sens, a se vedea I.C.C.J., decizia nr. 2013/2014, decizia nr. 990/2014 și decizia nr. 3913/2013.
GHEORGHE PIPEREA
15
în prealabil, iar din acest motiv consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul
clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune”. În schimb, așa cum rezultă din art. 4 alin.
(2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, republicată, „o clauză contractuală va fi
considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da
posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate
sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului
respective”. Așadar, dacă Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive enunță imposibilitatea
influențării conținutului clauzei, Legea română a clauzelor abuzive enunță imposibilitatea
influențării naturii clauzei, ceea ce este cu mult mai restrictiv din perspectiva comerciantului care
ar intenționa să răstoarne prezumția. Spre exemplu, clauza de dobândă sau de comision dintr-un
contract de credit de consum are un conținut care se referă la cuantumul, criteriul de calcul și
periodicitatea cu care se percepe dobânda sau comisionul, precum și o fizionomie (natura) care se
referă la faptul că împrumutul este oneros și presupune anumite costuri. A influența conținutul
clauzei înseamnă a influența cuantumul, criteriul de calcul și periodicitatea dobânzii, în timp ce a
influența natura clauzei înseamnă a schimba natura împrumutului din contract cu titlu oneros în
contract cu titlu gratuit sau în contract de parteneriat în care părțile participă la beneficii și pierderi
ori, după caz, a influența fizionomia costurilor contractului, în sensul de a elimina comisioanele și
celelalte speze (utilizate, uneori, insidios, ca dobânzi ascunse), în favoarea menținerii dobânzii
remuneratorii ca „preț” exclusiv al banilor împrumutați.
Din perspectiva posibilității răsturnării prezumției de lipsă a negocierii, trebuie făcută distincția
între clauzele abuzive care sunt expres interzise de lege, caracterul abuziv al acestora fiind obiectiv,
pe de o parte, și clauzele abuzive care capătă acest caracter întrucât încalcă dreptul consumatorului
la informare și, deci, au o alură subiectivă, iar prezumția de lipsă a negocierii poate fi răsturnată
cu proba scrisă contrarie.
În privința clauzelor care pot avea caracter abuziv din cauze ce țin de încălcarea obligației de
informare, care pot fi considerate clauze abuzive subiective, prezumția de lipsă a negocierii are
caracter relativ și, deci, poate fi răsturnată de către comerciant, căruia îi revine însă, expressis
verbis, sarcina probei contrare31. Astfel, spre deosebire de situația din dreptul comun, unde sarcina
probei îi revine reclamantului, art. 4 alin. (3) teza a III-a din Legea nr. 193/2000, republicată,
inversează sarcina probei și dispune că, „dacă un profesionist pretinde că o clauză standard
preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest
sens”.
Pentru admisibilitatea probei contrare prezumției de lipsă a negocierii este necesară dovada
negocierii efective, adică a posibilității reale a ambelor părți de a stabili în comun conținutul
contractului care urmează să se încheie. Semnarea, perfectarea sau executarea, chiar și integrală, a
31
A se vedea și I.C.C.J., decizia nr. 2103/2014.
GHEORGHE PIPEREA
16
contractului nu probează negocierea acestuia32. Simplele discuții ale comerciantului cu

consumatorul în legătură cu unele clauze nu pot constitui, ele singure, dovada negocierii efective.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze au fost negociate
direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor Legii nr. 193/2000, republicată, pentru
restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost
prestabilit unilateral de comerciant. Legea, așadar, nu exclude ca interpretarea caracterului abuziv
al altor clauze să rezulte din evaluarea globală a contractului, în urma căreia să se constate că acesta
a fost stabilit unilateral de comerciant. Negocierea parțială nu înlătură aplicarea reglementărilor
privind clauzele abuzive. Negocierea trebuie să se plaseze în faza pre-contractuală. O eventuală
negociere a contractului, ulterioară perfectării sale, plasează părțile în „zona” revizuirii
convenționale a contractului și nu în cea a formării consimțământului. Or, ca și leziunea, caracterul
abuziv al unor clauze contractuale este o cauză de ineficiență contemporană perfectării
contractului, și nu survenită acesteia.
În linie cu o decizie anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție33, Tribunalul București a

reținut34 că „simpla luare la cunoștință de draft-ul contractului nu echivalează cu negocierea” și
„cererile de creditare depuse de consumatori nu sunt, nici ele, probe ale negocierii, din moment ce
și aceste cereri sunt, la rândul lor, pre-redactate (…)”. Faptul negocierii nu este probat nici de
simpla semnătură pe contract, întrucât negocierea și semnarea contractului „sunt două acte
distincte, succesive unul altuia, din perspectiva procedurii de încheiere a unui contract”. Spre
exemplu, în domeniul bancar, alegerea tipului de contract nu echivalează cu negocierea care se
poartă asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind impuse de bancă clienților în baza
unui model validat în prealabil de BNR35, voința acestora fiind canalizată către un anumit tip de
contract care rezultă din analiza de rating efectuată de bancă36.
32
Pentru o soluție judiciară în acest sens, a se vedea TMB, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal,
sentința civilă nr. 5316/2015, precitată. Instanța reține, în plus: „faptul că acest contract a fost încheiat la solicitarea
consumatorilor nu exonerează însă pârâta să probeze negocierea potrivit art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr.
193/2000 și nici nu instituie vreo prezumție legală absolută sau relativă pe care pârâta să o invoce în favoarea sa”.
33
A se vedea I.C.C.J., decizia nr. 2103/2014 (filele 46-47 din motivare), publicată pe site-ul I.C.C.J.. Soluția
instanței de apel, care a concluzionat că, atâta timp cât fiecare dintre consumatori a semnat contractul de împrumut,
înseamnă că l-a negociat și că, prin urmare, era dator să-l execute așa cum l-a semnat, a fost considerată fundamental
greșită, întrucât, în principal, în mod total eronat contractele comerciantului cu consumatorii au fost analizate din
perspectiva dreptului comun și nu din perspectiva legislației protecției consumatorilor, care impunea a se analiza în
ce măsură mecanismul de modificare a dobânzii și comisioanelor sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, dacă
lipsa unei asemenea exprimări nu înseamnă, de fapt, lipsa negocierii și existența unui dezechilibru semnificativ între
drepturile și obligațiile părților, precum și încălcarea exigentelor bunei-credințe [...].
34
TMB, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sentința civilă nr. 5316/2015, precitată, p. 83.
35
I.C.C.J., decizia civilă nr. 2103/10 iunie 2014, fila 47 din motivare. În același sens sunt și decizia nr. 3913/2013
(Cauza Munteanu), unde se adaugă precizarea că toate contractele supuse analizei în speță sunt contracte preformulate
impuse de bancă clienților în baza unui model validat în prealabil de către BNR, libertatea de voință a clientului
rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-a ales în prealabil, alegere care este și ea controlată de bancă,
aceasta fiind cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care banca indică clientului tipul
de credit în care se încadrează conform ratingului (a se vedea fila 14 ultimul parag. și fila 15 parag. 1 și 2 din motivarea
publicată pe site-ul I.C.C.J.), precum și decizia nr. 990/2014 (Cauza Mateescu).
36
I.C.C.J., decizia nr. 2013/2014 și decizia nr. 990/2014.
GHEORGHE PIPEREA
17
În plan procesual, este important de reținut că prezumția nu poate fi răsturnată decât prin
înscrisuri, așa cum rezultă din art. 4 alin. (3) teza a 3-a din Legea clauzelor abuzive și cum, de
altfel, a statuat în repetate rânduri Înalta Curte de Casație și Justiție începând cu anul 2012, când
s-a stabilit că nicio altă probă decât înscrisurile nu poate fi administrată pentru a demonstra
transparența și informarea completă a consumatorilor anterior semnării contractelor, în vederea
formării unui consimțământ responsabil37. Proba cu interogatoriul, expertiza sau martorii este
inadmisibilă, de vreme ce aceste probe nu pot fi „prezentate” de comerciant. Oricare dintre aceste
probe exclud ipoteza preconstituirii lor, fiind vorba de probe provocate de comerciant cu ocazia
procesului. Cu atât mai puțin ar putea fi considerate admisibile prezumțiile judiciare, ca mijloace
procesuale de răsturnare a prezumțiilor legale.
9. Între comercianți și consumatori există o situație de inegalitate economică și de asimetrie

informațională. Comercianții au, de regulă, monopolul sau cvasimonopolul în desfacerea unor
bunuri și prestarea unor servicii într-un anumit loc sau pe un anumit teritoriu, pe baza cărora își
pot construi oportunitatea de a exploata nevoia de consum38. Așa cum rezultă din hotărârea
Tribunalului București anterior menționată39, „abuzul de putere desemnează (…) forma extremă a
exploatării nevoii consumatorilor de bunuri și servicii”. Instanța reține că noțiunea de corectitudine
în sens economic și etic în raporturile dintre părți permite distincția netă între buna și reaua-
credință a comerciantului, intenția sau acțiunea de a specula nevoia de a consuma fiind o practică
incorectă a comercianților, prezumată de legislația protecției consumatorilor și de jurisprudența
CJUE40. Este limpede că, în cazul acestui gen de contracte, se poate vorbi și de o prezumție de
abuz de putere economică, prezumție care poate fi răsturnată de către comerciant prin proba
negocierii41. Or, scopul Directivei 93/13/CEE este acela de a proteja cetățeanul, în rolul său de
consumator, la achiziționarea de bunuri și servicii împotriva abuzului de putere economică a
vânzătorului sau furnizorului, mai ales când aceștia practică pe scară largă contracte de adeziune
37
A se vedea I.C.C.J., decizia nr. 4418/2012, precum și decizia nr. 1768/2013, publicate pe site-ul I.C.C.J.. De
altfel, în domeniul bancar, obligația de informare completă și corectă nu poate fi considerată îndeplinită (i) fără a
comunica în scris consumatorilor elemente comprehensive ale costurilor care să permită evaluarea întinderii
obligațiilor lor, (ii) promovând creditele sale trunchiat și ilegal în materialele de marketing și publicitate, (iii)
dezvăluindu-le clienților, prin intermediul cererii de credit standard, numai anumite costuri ale creditului (fără să
menționeze comisionul de risc, cel mai consistent dintre toate) și (iv) impunând condiții standard de creditare în mod
expres. Simpla menționare în contract a costurilor într-un mod evaziv și emiterea graficelor de rambursare ulterior
semnării convențiilor de credit nu țin loc de informare. Argumentele „economice” sau „comerciale” nu pot contra-
balansa abuzul săvârșit la semnarea convențiilor de credit.
38
I.C.C.J., decizia nr. 4418/2012.
39
TMB, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sentința civilă nr. 5316 din 29 iulie 2015 (speța ANPC
și Parakletos contra OTP). În privința contractelor de credit, instanța reține că „stabilirea acestui indicator este esențială
pentru că, deși mecanismul creditului este unul complex, elementul declanșator al viitorului contract de credit, mobilul
acestuia, este nevoia, necesitatea celui ce se împrumută, iar pentru ca nevoia să nu poată fi speculată de creditor într-
un mod ce poate deveni extrem de oneros pentru debitor, au fost instituite remedii legislative la nivel comunitar și
preluate în legislația națională”.
40
Pentru amănunte în privința acestei prezumții, a se vedea supra, Cap. III Practicile incorecte ale comercianților.
41
A se vedea F. Prip, Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractelor de consum, în P. Vasilescu (coord.),
Consumerismul contractual. Repere pentru o teorie generală a contractelor de consum, Ed. Sfera Juridică, Cluj-
Napoca, 2006, p. 129.
GHEORGHE PIPEREA
18
care exclud în mod abuziv din contract drepturi esențiale ale consumatorului. Conform art. 7 alin.
(1) din Directiva 93/13/CEE, „Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al
concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a
clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori”. De
aceea este crucial să se elimine clauzele abuzive strecurate în aceste contracte, în acest scop
tribunalul putând să se sesizeze chiar și din oficiu.
Foarte importantă pentru analiza de față este aserțiunea instanței anterior citată conform căreia
„deasupra celor 3 planuri de inferioritate a consumatorului față de profesionist și cel mai importat
element al ecuației consumator-profesionist este factorul timp sau, mai exact, lipsa de timp în care
se află solicitantul creditului. Deși este un „factor major generator de inferioritate”, lipsa de timp
a consumatorului nu se regăsește expressis verbis în actele normative invocate, dar influența
decisivă a acestuia asupra dezechilibrului contractual se deduce din modul în care Directiva a
reglementat obligațiile profesionistului anterior încheierii contractului. În preambulul Directivei
se reține că, „întrucât contractele ar trebui redactate într-un limbaj clar și inteligibil,
consumatorului ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele”, ceea ce necesită
timp de reflecție suficient pentru formarea unui consimțământ conștient și responsabil, timp pe
care, de regulă consumatorul nu îl are, dată fiind nevoia sa stringentă de a consuma.
În cazul unui contract de credit, realmente, cel mai important element al ecuației raportului
consumator – profesionist este lipsa de timp în care se află solicitantul creditului. Conform
hotărârii Tribunalului București mai sus citate, solicitarea creditului este generată de o nevoie,
dacă nu presantă, cel puțin actuală. De aceea, „raportul inegal, dezechilibrat (...) dintre profesionist
și consumatorul produselor și serviciilor apare ca situație premisă/bare in mind în toate actele
normative ce încearcă să contrabalanseze raportul de putere, reinstaurând echilibrul juridic și
contractual”. De notat că situația premisă este mai mult decât o prezumție, este un dat al acestor
contracte. În consecință, în contractele de credit de consum nu doar că dezechilibrul este prezumat,
el este de natura contractelor de credit de retail.
10. Contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice
de putere, esențialmente inegalitare. În timp ce consumatorul are, la data încheierii contractului, o
libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voință alterată de imperativul psihologic sau
economic al încheierii contractului, comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune,
ne-negociabil, creându-și în mod unilateral oportunitatea (mai ales prin abuz de putere economică,
prin practici incorecte sau prin încălcarea obligației de informare) de a exploata starea de nevoie
în care se află consumatorul, în timp ce acesta este determinat să adere la condițiile contractuale
redactate în prealabil de comerciant, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.
Cel mai grav este că, nefiind negociate și nefiind echilibrate, aceste contracte inegalitare pot
degenera în aservirea sau menținerea în stare de captivitate contractuală a consumatorilor.
Inegalitatea economică, tehnică, juridică și temporală între cei doi contractanți explică spiritul
întregii legislații a protecției consumatorilor. În materia clauzelor abuzive, ideea fundamentală a
GHEORGHE PIPEREA
19
remedierii dezechilibrului existent la momentul încheierii contractului sau survenit încheierii

contractului susține întreaga reglementare menită a contrabalansa raportul juridic de putere și a
acționa ca un levier în favoarea consumatorului pentru a determina (re)echilibrarea contractului.
Efectele nefaste pentru partea slabă în contract ale principiului forței obligatorii a contractului și
ale lipsei sau limitării libertății sale reale de a contracta sunt corectate sau atenuate de dispoziții
legale de ordine publică menite a sprijini consumatorul într-o relație juridică prezumat inegalitară
și construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare în raport
cu consumatorul care, la data încheierii contractului, are o libertate redusă de a contracta sau, în
orice caz, o voință alterată de imperativul psihologic sau economic al încheierii contractului. Prin
efectul de levier, legea impune o cale de restabilire a echilibrului în contract, care poate fi automată
sau, după caz, judiciară, instanțele având competența de a limita efectele contractelor, de a elimina
unele clauze din contracte sau de a adapta contractele în vederea re-echilibrării acestora. Aparența
de echilibru determinată formal de un contract rezultat al aderării fără rezerve a consumatorului la
oferta standard, ne-negociabilă, de a contracta este înlocuită, printr-o posibilă intervenție pozitivă
exterioară42, cu un echilibru real, în care părțile realmente sunt aduse pe poziții de egalitate, poziții
din care își vor putea urmări emolumentul contractului. Așadar, dez-echilibrul contractual este
prezumat în favoarea consumatorilor, ceea ce este de natură a facilita poziția acestora într-o
eventuală re-negociere a contractului sau într-un litigiu menit a elimina dez-echilibrul din contract,
fie prin evacuarea clauzelor abuzive, fie prin revizuirea judiciară a contractului pentru
impreviziune. În lipsa unei înțelegeri a părților privind revizuirea convențională a contractului,
intervenția pozitivă, exterioară, de natură a instaura echilibrul contractual real, poate fi o lege de
adaptare automată a contractelor aflate în curs de derulare sau o hotărâre judecătorească de
ineficientizare parțială, de adaptare sau de revizuire a contractelor. Sancțiunea tipică a acestei
forme de abuz de putere economică este evacuarea din contract a clauzelor abuzive, ceea ce le face
inopozabile față de consumator. Autoritățile administrative pot aplica și sancțiuni
contravenționale, ceea ce poate determina, prin efectul de disuasiune, auto-corectarea
comportamentului contractual al comercianților, care vor elimina din proprie inițiativă clauzele
abuzive din contractele lor preformulate, de teamă de sancțiuni și de scădere a credibilității pe
piață. Examinarea caracterului eventual abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un
profesionist și un consumator trebuie efectuată, printre altele, în raport cu mijloacele de care
dispune consumatorul, în temeiul reglementării naționale, pentru a determina încetarea utilizării
acestui tip de clauze43.
Prezumția de dez-echilibru al prestațiilor contractuale în relațiile dintre consumatori și

comercianți rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, fiind admisă și de unele
decizii recente ale instanțelor române.
42
Situația de inegalitate care (pre)există între consumator și vânzător sau furnizor „nu poate fi compensată decât
printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract” (Cauza VB Penzugyi Lizing Zrt c. Ferenc Schneider,
hotărârea din 9 noiembrie 2010).
43
A se vedea Cauza Banco Primus S.A. c. Jesus Gutierez Garcia (C-421/14), pct. 60, 76.
GHEORGHE PIPEREA
20
Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat în mod constant44 că legea și judecătorul
contrapun echilibrului formal ce rezultă din contractele de adeziune la care consumatorii sunt
nevoiți să adere un echilibru real, de natură a da proporționalitate prestațiilor părților. Echilibrul
formal care rezultă din contractele comercianților cu consumatorii este, de fapt, un camuflaj al
unui dezechilibru originar semnificativ al prestațiilor părților, în care cel puternic își creează în
mod unilateral oportunitatea de a câștiga, în dauna (sau spre ruina) celui slab. Intervenția judiciară
în contract este menită a înlătura această ipocrizie, ignorând această aparență de echilibru.
În Cauza Aziz (C-415/11) s-a reținut că sancțiunea clauzelor abuzive se bazează pe dispoziții
de natură imperativă, care urmăresc să substituie echilibrul formal printr-un echilibru real, de
natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți. Instanța națională „este obligată să analizeze
din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare
al Directivei 93/13/CEE și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și
vânzător sau furnizor” și să verifice dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față
de consumator, „se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o clauză
prezumată a fi abuzivă în urma unei negocieri individuale”. Așadar, indirect, dar indubitabil,
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene instituție prezumția de dezechilibru al
raporturilor juridice dintre comercianți și consumatori. În mod principial, Curtea de Justiție a
Uniunii Europene a stabilit că protecția conferită consumatorului de legislația clauzelor abuzive
permite judecătorului național să aprecieze chiar și din oficiu caracterul abuziv al unei clauze
contractuale45. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract
semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că
executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate
împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Faptul că acest contract a fost
executat ca atare sau parțial de consumatori nu echivalează cu acceptarea în integralitate a
conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive.
În jurisprudența noastră, nu numai că prezumția de dezechilibru este implicit acceptată, dar

tentația speculării nevoii de a consuma, o „obișnuință” a pieței creditelor de consum, este pusă la
baza unei prezumții de rea-credință a comerciantului. Astfel, conform unei relativ recente decizii,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție46, „dezechilibrul contractual (...) este evident
întrucât operează un transfer inechitabil al riscurilor din sarcina băncii (...) în sarcina
44
CJUE citează, în Cauza Aziz (C-415/11), mai multe decizii anterioare, inclusiv Cauza VB Penzugyi Lizing Zrt
c. Ferenc Schneider (2010) care, la rândul său, face trimitere la alte spețe mai vechi, cum ar fi Cauza Oceano Grupo
Editorial S.A. c. Rocio Murciano Quintero (C-240/98), hotărârea din 27 inie 2000, Cauza Mostaza Claro, hotărârea
din 26 octombrie 2006 și Cauza Asturcon Telecommunicaciones, hotărârea din 6 octombrie 2009, toate acestea
(re)afirmând idea prezumției de dez-echilibru al prestațiilor în contractele consumatorilor cu comercianții. Recent,
această idee, a prezumției de dezechilibru contractual, a fost reluată în Cauza Banco Primus S.A. c. Jesus Gutierrez
Garcia (C-421/14), hotărârea din 26 ianuarie 2017, care face referire atât la hotărârea din 17 iulie 2014, în Cauza
Sánchez Morcillo și Abril García, (C-169/14), cât și la hotărârea din 30 aprilie 2014 în Cauza Barclays Bank, (C-
280/13).
45
Soluția are caracter de principiu în jurisprudența CJUE, fiind constant reamintită în hotărârile pronunțate în
domeniu, după pronunțarea în Cauza Oceano Grupo Editorial S.A. c. Rocio Murciano Quintero (C-240/98).
46
A se vedea I.C.C.J., decizia nr. 3913/2013, precitată.
GHEORGHE PIPEREA
21
consumatorului; inserarea în contract a tuturor acestor clauze (de transfer al riscurilor, n.n., Gh.P.)
denotă intenția evidentă a băncii de a se ține la adăpost de apariția oricărui risc care îi poate diminua
câștigul prin transferarea integrală a acestuia către consumator”. Mai mult chiar, conform unei
decizii și mai recente a Înaltei Curți de Casație și Justiție47, în sensul Legii nr. 193/2000,
republicată, „buna-credință rezultă din obligația formulării de către profesionist a unor clauze
contractuale clare, fără echivoc; nesocotirea acestei obligații (…) înlătură buna-credință a
acestuia”. Din ideea potențialului de speculare a nevoii stringente a consumatorului, Tribunalul
București, a extras, cu ocazia unei hotărâri cu efecte erga omnes pronunțate contra unei bănci48,
prezumția relei-credințe a creditorului care, abuzând de poziția sa dominantă și speculând nevoia
de a consuma, presiunea timpului sau alți factori ai „ecuației” relației cu consumatorii, și-a putut
prezerva dreptul de a revizui prețul sau alte elemente financiare defavorabile consumatorilor,
precum și un transfer total al riscurilor contractului la consumatori.
11. Prezumția de dezechilibru se aplică și în cazurile în care dezechilibrul este determinat de o

situație de impreviziune, exterioară contractului, chiar dacă dezechilibrul se materializează ulterior
încheierii sau perfectării contractului.
Deși, ca instituție generică, impreviziunea este reglementată de dreptul comun (art. 1271 C.civ.)
sau rezultă din aplicarea creativă a principiului bunei-credințe, cu corolarul său, echitatea (rezultate
din art. 970 C.civ. din 1864), precum și a principiului rebus sic stantibus, prezumția dezechilibrului
se menține și în litigiile unde se invocă impreviziunea, întrucât este vorba de un raport juridic între
un consumator și un comerciant, un raport juridic esențialmente inegalitar, indiferent dacă el se
supune în mod nemijlocit legislației speciale a protecției consumatorilor sau se supune acesteia
prin mijlocirea dreptului comun (care, în prezența unui raport juridic între un consumator și un
comerciant se aplică în completarea lacunelor de reglementare ale legislației protecției
consumatorilor, devenind el însuși o normă de protecție a consumatorilor).
Într-un litigiu de reechilibrare a contractului, prin aplicarea regulilor și soluțiilor instituției

impreviziunii, inclusiv după interpretările oficiale, obligatorii, impuse prin Decizia Curții
Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016, rămân aplicabile, mutatis mutandis, toate
prezumțiile de care beneficiază consumatorul în virtutea legislației speciale a protecției
consumatorului, la fel cum rămân aplicabile și facilitățile procedurale instituite în favoarea
consumatorului, cum ar fi scutirea de taxa judiciară de timbre. A accepta o soluție contrară ar
însemna să deturnăm sensul reglementării, care este una de tip levier, fiind menită a sprijini partea
slabă în contract, adică simplul particular, consumatorul.
Impreviziunea este, desigur, un element exterior contractului, care survine încheierii acestuia,
și care face excesiv de oneroase obligațiile uneia dintre părți. În contractele consumatorilor cu
comercianții, dezechilibrul semnificativ, prezumat de legislația protecției consumatorilor, pe
temeiul inegalității funciare între drepturile și obligațiile părților, este agravat de acest element
47
48
TMB, sentința nr. 5316 din 29 iulie 2015, precitată.
GHEORGHE PIPEREA
22
exterior. A proba motivele impreviziunii nu înseamnă a înlătura prezumția de dezechilibru

semnificativ, ci a demonstra caracterul său grav, generator de ruină a debitorului. Comerciantul
rămâne ținut de sarcina de a proba inversul situației de dezechilibru (prezumat în favoarea
consumatorului), consumatorul fiind, cel mult, ținut să probeze caracterul grav al acestui
dezechilibru49, ceea ar justifica nu numai evacuarea din contract a clauzelor abuzive, ci și re-
echilibrarea sa prin înghețarea temporară a efectelor, reducerea până la un nivel rezonabil a
datoriilor excesive ale consumatorului și chiar, in extremis, încetarea contractului, cu consecința
ștergerii datoriilor excesive sau reziduale ale consumatorului.
Excepțiile de la analiza caracterului abuziv al unor clauze contractuale
12. Legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze
contractuale:
(i) cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data
perfectării contractului;
(ii) cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului și la calitatea de a satisface
cerințele de preț și de plată în raport de produsele și serviciile primite în schimb de consumator.
Excepțiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin
analogie la situații similare. Spre exemplu, o clauză care nu se referă la prețul contractului, ci la
mecanismul de modificare în timp a acestuia, nu poate fi exclusă de la analiza caracterului abuziv.
La fel și clauza care definește în mod echivoc, neclar sau neinteligibil prețul contractului. Pe de
altă parte, în cazul în care contractul înglobează clauze care sunt prevăzute în temeiul unor legi
neconstituționale sau neconforme cu Dreptul Uniunii Europene sau cu Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, atunci clauzele respective vor putea fi considerate nule dacă legea va fi fost
declarată neconstituțională sau, în cazul concret supus judecății, va fi fost înlăturată de la aplicare,
prin mecanismul reglementat de art. 20 alin. (2) și, respectiv, art. 148 alin. (2) din Constituție.
Aceeași soluție se aplică și în cazul clauzelor inserate în contract în baza unor acte juridice de forță
normativă inferioară legii, dacă acestea vor fi fost anulate în acțiuni în contencios administrativ
sau făcute inaplicabile printr-o excepție de nelegalitate.
Deosebit de importantă, atât ca propunere de lege ferenda, cât și ca o certificare a constatării că

regimul excluderilor de la analiza caracterului abuziv a unor clauze contractuale este deosebit de
restrictiv, este clarificarea emisă de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza Caja de
Ahorros50, unde s-a arătat că, în aplicarea principiului după care Dreptul Uniunii Europene
stabilește un minim de protecție a consumatorilor, „statele membre pot adopta o reglementare
națională care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale
privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau al
49
În DCC nr. 623 din 25 octombrie 2016 (M.Of. nr. 53 din 18 ianuarie 2017) se vorbește despre un „risc supra-
adăugat” riscurilor normale ale contractului, care justifică re-echilibrarea contractului sau, după caz, încetarea sa, cu
efect de ștergere a datoriilor excesive sau reziduale ale debitorului.
50
A se vedea CJUE, Cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Ausbanc (C-484/08), pct. 49.
GHEORGHE PIPEREA
23
remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de

altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”.
Faptul că, la modul ideal, chiar și o clauză esențială a contractului, clară și ușor inteligibilă, ar
putea fi analizată sub raportul caracterului abuziv dacă un astfel de examen ar fi mai favorabil
consumatorilor, confirmă constatarea fundamentală că aceste excluderi de la analiza caracterului
abuziv sunt de strictă și limitată interpretare și aplicare, neputând fi extinse prin analogie și nici
dispuse de instanță doar din comoditate sau din intenția de a se dezînvesti rapid de dosarul cauzei.
În conformitate cu deciziile constante ale Curții de Justiție a Uniunii Europene 51, legislația
protecției consumatorilor este guvernată de principiul efectivității, motiv pentru care s-a decis că
„modul în care este reglementat dreptul procedural național nu trebuie să aibă drept
consecință să împiedice exercitarea drepturilor acordate consumatorilor prin Directiva
93/13/CEE”.
Deși legea română nu autorizează o analiză a caracterului abuziv al acestor clauze dacă ar fi
clar și inteligibil redactate, nimic nu s-ar opune unei astfel de reglementări viitoare, cu condiția să
fie mai favorabilă consumatorilor52.
Așadar, excepțiile de la analiza caracterului abuziv nu trebuie interpretate și aplicate în așa fel
încât să facă inutilă reglementarea regimului juridic sancționator al clauzelor abuzive, orientat
către prevenția prin disuasiune a abuzului de putere economică a comercianților.
13. Analiza în condițiile Legii nr. 193/2000, republicată, a caracterului abuziv al unor clauze
contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte
normative în vigoare la data achiziției produsului sau a perfectării contractului. Regula, preluată
din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, este prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000,
republicată, și are în vedere noțiunea largă de „lege”, adică, de act normativ emis de Parlament,
Guvern, de alte autorități centrale sau chiar de autorități administrativ-teritoriale cu putere de
reglementare.
Motivația pentru care legislația protecției consumatorilor (inclusiv Directiva 93/13/CEE privind
clauzele abuzive) nu permite analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale ce reflectă
dispoziții din acte normative este aceea că o astfel de analiză ar însemna un control indirect al unei
norme obligatorii în dreptul național în materia protecției consumatorului, fapt ce ar contraveni
chiar Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene (TFUE). Potrivit art. 4 alin. (2) lit. f) din TFUE,
în materia protecției consumatorilor, există o competență partajată între Uniune și statele membre,
51
A se vedea, cu titlu de exemplu, hotărârile în Cauza Asturcom Telecomunicaciones, pct. 39, și Cauza Banco
Español de Crédito, pct. 49, precum și, mult mai recent, Cauza Mohamed Aziz c. Caixa d’Estalvis de Catalunya,
Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa) (C-415/11), pct. 46.
52
Prin decizia nr. 1170/2017, precitată, I.C.C.J. a reținut în mod corect că acordarea de către stat a unei protecții
mai mari consumatorului este un concept care nu contravine jurisprudenței CJUE. În aceeași decizie, în care analiza
instanței avea ca obiect un contract bancar încheiat în anul 2007, s-a reținut că analiza caracterului abuziv era permisă
de Legea nr. 193/2000, în forma aflată în vigoare la data încheierii contractului, chiar și dacă s-ar fi referit la obiectul
principal al contractului și chiar și dacă ar fi fost exprimată într-o limbă clară și inteligibilă.
GHEORGHE PIPEREA
24
ceea ce înseamnă că Uniunea nu exercită o competență exclusivă în materia protecției

consumatorilor. Dată fiind competența partajată între Uniune și statele membre în materia
protecției consumatorilor, potrivit art. 2 alin. (2) din TFUE: „(...) statele membre pot legifera și
adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu (...)”.
Înțelesul excepției de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, republicată, este, însă, foarte
restrictiv.
În primul rând, pentru a fi exceptată de la analiza caracterului abuziv, clauza vizată trebuie să
fie prevăzută în contract, adică să reproducă fidel sau măcar să reflecte dispoziția din actul
normativ. Este, deci, necesară condiția minimală ca respectiva clauză să fie inserată în contract,
adică să existe în formă materială, scrisă, nefiind suficientă similaritatea cu o regulă dintr-un act
normativ oarecare. Cu atât mai puțin nu se poate aplica exceptarea de la analiza caracterului abuziv
a unei clauze care creează confuzie sau similarități vagi cu dispoziții din acte normative. Așa cum
se va arăta în cele ce urmează, echivocul și caracterul vag al unei clauze contractuale sunt, în ele
însele, motive ale unei prezumții de caracter abuziv. Pe de altă parte, unele contracte nici măcar
nu sunt redactate în formă materială sau, dacă există o oarecare formă scrisă a acestora, multe
aspecte esențiale ale raporturilor juridice dintre părți sunt lăsate „pe seama” normelor supletive,
care completează lacunele contractului, fie automat, fie prin trimiteri generice, imprecise, la
„dreptul comun”. În astfel de situații, nu este întrunită condiția legală a exceptării de la analiza
caracterului abuziv, adică, inserarea în contract a clauzei respective. O regulă supletivă din acte
normative sau o trimitere imprecisă la dreptul comun nu echivalează cu sintagma „clauza
prevăzută în contract în temeiul altor acte normative”.
În practica ultimilor trei ani a Curții de Apel București53, precum și a altor curți de apel din
țară54, s-a considerat în mod greșit că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat
de consumator, soluție impusă de „principiul” nominalismului monetar55, o regulă din Codul civil
care ar exclude, în condițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, republicată, aplicabilitatea
acestei legi. Numai că riscul valutar, în cele mai multe contracte de acest gen, nu este descris în
contract (ceea ce, în condițiile formalismului informativ, determină nulitatea clauzei de transfer al
riscului de la creditor la debitor sau chiar nulitatea întregului contract 56) și nu ține de prezervarea
valorii nominale a sumei de bani datorată, ci de ancorarea creanței într-o monedă pentru care
debitorul nu este natural acoperit față de riscul valutar. Iar nominalismul monetar nu este o clauză
53
A se vedea, cu titlu de exemplu, C.A. București, decizia civilă nr. 1636/2017 [disponibilă la
(https://www.jurisprudenta.com/dosare-procese/2016/44191q3q2014-2/)] și decizia civilă nr. 2290/2017 [disponibilă
la (http://portal.just.ro/2/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=300000000630753&id_inst=2)].
54
A se vedea, cu titlu de exemplu, C.A. Oradea, decizia civilă nr. 370/2017 [(disponibilă la
(https://www.jurisprudenta.com/dosare-procese/2015/1713q111q2014-35/)]. Aceasta este cauza-sursă a speței
Andriciuc).
55
Principiul nominalismului monetar este o regulă favorabilă debitorului, și nu creditorului, stabilind o înghețare
a valorii creanței bănești la nivelul său nominal, din data nașterii creanței, indiferent de fluctuațiile ulterioare ale
monedei de plată.
56
Pentru amănunte, a se vedea Cap. II. Obligația de informare, avertizare și consiliere a consumatorilor, pct. 9,
unde sunt analizate Cauzele Perenicova și Pohotovost, care statuează în acest sens.
GHEORGHE PIPEREA
25
prevăzută în contract, ci o normă supletivă care acoperă lacunele de reglementare ale convenției
părților, suplinind voința acestora. Interpretând per a contrario excepția instituită de art. 1 alin.
(2) din Directiva 93/13/CEE și, întrucât în cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei
clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator, rezultă că inclusiv clauzele
contractuale care reflectă norme supletive pot face obiectul analizei caracterului abuziv. De altfel,
așa cum rezultă din art. 5 din Directiva 93/13/CEE, în cazul contractelor în care toate clauzele sau
o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate
într-un limbaj clar și inteligibil, deci chiar și când reflectă dispoziții supletive din alte acte
normative. În Cauza Kasler, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, în plus, că al 20-lea
considerent al Directivei 93/13/CEE precizează că trebuie să i se ofere efectiv consumatorului
posibilitatea de a analiza toate clauzele din contract. Or, un consumator, fie el mediu informat, nu
are automat cunoștințele juridice și economice necesare pentru a înțelege sensul unei norme
supletive transpuse contractual. Cu atât mai puțin consumatorul mediu nu are astfel de cunoștințe
care să îi permită să perceapă riscurile sau efectele destructive ale unui contract nenumit.
Nominalismul monetar a fost conceput pentru protecția debitorului în contractele de împrumut,
care este un contract numit, cu caracteristici esențiale pe care le poate percepe un consumator
mediu educat din punct de vedere juridic și financiar. În schimb, contractul de credit este o specie
destul de îndepărtată de tiparul obișnuit al contractului de împrumut, o figură juridică deosebit de
complexă în sine și prolixă prin modul tipic în care este redactat în vederea punerii în circulație
juridică, putând fi calificat, în interesul protecției consumatorilor, chiar ca un contract nenumit. În
mod evident, trimiterea la principiul nominalismului sau reflectarea vagă a acestuia în contractul
de credit nu respectă cerința efectivității dreptului consumatorului de a analiza toate clauzele din
contract. Așadar, principiul nominalismului monetar, mai sus evocat ca fiind motivația pentru care
unele instanțe au respins ca inadmisibile acțiuni care tindeau la constatarea caracterului abuziv al
unor clauze din contractuale de credit în valută încheiate de bănci cu consumatorii, nefiind instituit
de norme obligatorii și încălcând cerința minimului de protecție a drepturilor și intereselor
economice ale consumatorului, nu apără de consecințele analizei caracterului abuziv o clauză
contractuală ce îl transpune. O astfel de clauză poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.
Directiva 93/13/CEE își propune, printre altele, să îi protejeze pe consumatori și contra inserării
în contracte a unor norme legale, de la care aceștia ar fi putut deroga, dar le-au fost impuse de
profesionist, printr-un contract nenegociat și funciarmente inegalitar, din cvadrupla perspectivă a
inferiorității forței contractuale tehnice, juridice, economice și de rezerve temporale a
consumatorului în raport de comerciant. A decide altfel ar însemna că o plajă enorm de mare de
contracte, în care consumatorul intră nevoit sau forțat, întrucât legea impune anumite contracte sau
monopoluri de facto ale unor comercianți (bănci, societăți, furnizori de utilități), să rămână
complet neprotejați față de efectele prejudiciabile ale transpunerii în contracte a unor norme care
nu respectă minimul de protecție a consumatorilor prevăzut în Dreptul Uniunii Europene și, mai
mult, ar expune consumatorii în cauză unei nepermise discriminări față de cetățenii altor state
membre UE în care legislația obligatorie respectă acest minim de protecție. Așa cum în mod expres
arată art. 169 din TFUE, normele obligatorii din dreptul național în materia protecției
GHEORGHE PIPEREA
26
consumatorului, trebuie să fie mai stricte, adică să instituie un nivel de protecție mai mare a
consumatorului (sau măcar să respecte minimul stabilit prin Directivă). De aceea este evident că,
clauzele contractuale ce reflectă norme obligatorii, dar care instituie un nivel mai scăzut de
protecție al consumatorilor, pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, în vederea
respectării minimului de protecție instituit de Directivă. În acest sens, instanța va aplica prioritar
Directiva 93/13/CEE și Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, așa cum obligă art. 20 alin.
(2) din Constituție.
În orice caz, pentru a putea fi exceptată de la aplicabilitatea Legii clauzelor abuzive, clauza
contractuală trebuie să reflecte un act normativ cu caracter obligatoriu57. Principial, excepția de la
analiza caracterului abuziv se aplică în materii cu reglementare specială, cum este cazul, spre
exemplu, al contractelor de leasing și al asigurărilor obligatorii, care sunt total sau parțial
reglementate de lege. Conținutul unor astfel de contracte este, total sau parțial, exterior voinței
părților și, deci, nu se poate presupune că evocarea lor în contract ar fi, în sine, un abuz de putere
economică al profesionistului. Dacă norma legală sau administrativă stabilind, total sau parțial,
conținutul contractului, este în sine ilegitimă (întrucât încalcă legea, Constituția sau TFUE ori
Convenția europeană a drepturilor omului), ea poate fi înlăturată de la aplicare, evacuarea din
contract a clauzei care o evocă fiind indirectă.
Deși în condițiile vechiului Cod civil s-a susținut uneori că principiul nominalismului ar fi de
ordine publică, calificare care ar fi înlăturat de la aplicare eventuale clauze contractuale care ar fi
tins la actualizarea creanței58, în realitate, regula nominalismului monetar a fost și a rămas o normă
cu valoare supletivă, majoritatea autorilor de drept civil și întreaga jurisprudență a perioadei
anterioare anului 2015 fiind în acest sens59. Oricum, a califica regula nominalismului monetar ca
o regulă imperativă înseamnă a aduce grave prejudicii comerțului. Dacă principiul nominalismului
ar fi fost instituit prin norme imperative, de ordine publică, un împrumut în valută ar fi fost nul
absolut. O astfel de consecință ar fi, în mod evident, totalmente contrară intereselor creditorilor
profesioniști. Un contract nul pentru încălcarea regulii nominalismului monetar este o realitate
infinit mai grea decât continuarea unui contract pe termen lung în condițiile agreate de părți la
momentul perfectării contractului, adică la un curs de schimb egal cu cel din data contractării și la
costuri egale cu cele din data contractării. Nulitatea contractului este distructivă, stabilizarea
57
A se vedea, în acest sens, CJUE, Cauza RWE Vertrieb, precitată, precum și Cauza Andriciuc (C-186/16), parag.
28.
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, Vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 535
58
și urm.
59
A se vedea, cu titlu exemplificativ, C. Zamșa, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei
(coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 1670 și lucrările acolo
citate. În același sens, a se vedea C. Bîrsan, Principiul nominalismului monetar și impreviziunea în contractele de
împrumut de consumație având ca obiect o sumă de bani: o asociere ireconciliabilă?, în Liber Amicorum Liviu Pop.
Reforma dreptului privat român în contextul federalismului juridic european, Ed. Universul Juridic, București, 2015,
p. 83. De altfel, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului s-a pronunțat inclusiv Curtea
Constituțională prin Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017 (M.Of. nr. 161 din 3 martie 2017), în care se arată, la parag.
62, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului,
dacă se întrunește acordul de voință în acest sens, fiind re-confirmat și de CJUE în Cauza Andriciuc.
GHEORGHE PIPEREA
27
cursului și a costurilor la nivelul celor din data perfectării contractului este constructivă, permițând
ambelor părți să își urmărească emolumentul țintit la data perfectării contractului.
14. Clauzele care definesc obiectul principal al contractului și cele care se referă la calitatea de
a satisface cerințele de preț și de plată în raport de produsele și serviciile oferite în schimb
consumatorului sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, dar numai în măsura în care aceste
clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr.
193/2000, republicată, aceste clauze, dacă sunt clare, ușor inteligibile și ne-echivoce, „nu se
asociază” cu analiza caracterului abuziv.
Excluderea analizei caracterului abuziv se referă la clauzele esențiale ale contractului, mai
precis, la cele care îl caracterizează.
În Cauza Matei60, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că sunt clauze care se
circumscriu „obiectului [principal al] contractului”, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva
93/13/CEE, acelea care stabilesc prestațiile esențiale ale acelui contract și care, ca atare, îl
caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc
esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al
contractului. De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat, în aceeași speță, că a
doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi supus analizei instanței în
sensul Legii clauzelor abuzive are un domeniu de aplicare și mai restrâns, întrucât nu privește decât
caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile
furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun
barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat.
Așadar, clauzele care nu se referă la aceste caracteristici esențiale ale contractului nu sunt
excluse de la analiza caracterului abuziv. De altfel, aceste clauze nici nu pot fi presupuse cunoscute
consumatorilor după marker-ul juridic sau cultural al contractului și, deci, nu pot fi reputate a fi în
aria lor de preocupare.
Unele clauze sunt destinate a defini obiectul principal al contractului în mod automat, pentru că
exprimă caracteristica sau esența contractului, ca figură juridică. Alte clauze ar putea servi la
definirea obiectului principal întrucât modelul de contract, în concret, le marchează ca esențiale,
stabilind o contra-prestație a comerciantului care este tot atât de importantă în economia
contractului ca și cele care definesc, în mod natural, obiectul principal al acestuia. Spre exemplu,
poate căpăta o astfel de calificare clauza de schimb valutar căreia îi corespunde un cost mai redus
al contractului61. În lipsa acestei contraprestații, clauza respectivă nu definește obiectul principal
al contractului. Contractul de credit bancar, spre exemplu, este o variantă de împrumut, care nu are
preț (pentru că banii nu sunt marfă) și nici tarif (pentru că împrumutul nu este un serviciu prestat
clientului) și, în consecință, nu se poate susține excluderea acestuia de la analiza caracterului
60
CJUE, Cauza Bogdan Matei c. Volksbank România S.A. (C-143/13), pct. 54.
61
CJUE, Cauza Andriciuc, precitată.
GHEORGHE PIPEREA
28
abuziv prin simpla referință la „prețul” contractului, mai ales că art. 4 alin. (6) din Legea nr.
193/2000, republicată, nu se referă la preț, ci la calitatea de a satisface cerințele de preț sau calitate,
iar banii nu sunt bunuri individual determinate, ci fungibile, deci nu se poate vorbi de un preț al
lor62. Conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, dobânda nu este un preț al
contractului, iar comisionul (de risc, de administrare, de rezervă minimă, de lichiditate, de
monitorizare, de acordare etc.) poate fi calificat exclusiv ca un cost al unui serviciu suplimentar
oferit consumatorului. De asemenea, dobânda și comisionul, împreună, sunt costuri ale
contractului, și nu un preț cumulat al acestuia63. De altfel, nu tot ceea ce în contractul de credit
bancar este exprimat în bani ori sub formă de calcule și sume face parte din preț. A decide altfel,
ar însemna că, în aceste cazuri, legislația clauzelor abuzive ar deveni inutilă, iar protecția
consumatorilor, iluzorie, din moment ce aproape tot în contractul de credit înseamnă sume, calcule
și bani.
Pe de altă parte, consumatorul ar putea avea convingerea că și-a asumat un contract comutativ,
când, în realitate, a fost determinat să adere la un contract aleatoriu, nepreconizat în momentul în
care a optat pentru un anumit contract concret și cu o anumită fizionomie, față de care s-ar fi putut
aștepta la anumite efecte juridice preconizate și planificate, efecte indicate în mod generic de
tiparul legal sau cultural al contractului vizat. Pervertirea contractului din comutativ în aleatoriu
poate determina analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, chiar dacă ele ar defini
obiectul principal al acestuia, întrucât comerciantul a schimbat caracteristică esențială a
contractului. În concepția Înaltei Curți de Casație și Justiție de dată recentă, imprecizia clauzelor
care definesc obiectul principal al contractului se poate repercuta asupra executării contractului de
o manieră imprevizibilă, putând transforma un contract comutativ, în care întinderea drepturilor și
obligațiilor trebuie cunoscută încă de la încheierea acestuia sau cel puțin determinabilă, într-un
contract aleatoriu, ale căruia costuri, dacă ar fi putut fi măcar prevăzute, nu ar fi fost acceptate de
către consumator64.
62
În jurisprudența relativ recentă (a se vedea I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1768 din 23 aprilie 2013,
publicată pe site-ul I.C.C.J.) s-a stabilit că „dată fiind particularitatea de reglementare, sensul normelor în discuție [art.
4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, republicată, n.n.] este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv
acele clauze care vizează proporționalitatea dintre calitatea bunului livrat sau a serviciului prestat de comerciant și
prețul plătit de consumator, situație ce nu s-ar putea regăsi în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu
plătește o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primește o sumă de bani pe care se obligă
să o restituie în condițiile convenite”. În plus, conform acestei jurisprudențe, noțiunea de „cost total al creditului” are
o accepțiune mai largă decât aceea a „prețului”, iar comisionul de risc este o componentă a costului total. În privința
aplicabilității art. 4 alin. (6) referitor la comisionul de risc, convenția părților menționează doar că acest comision de
risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului. Or, pentru punerea la dispoziție a creditului banca percepe
o dobândă curentă. Având în vedere scopul stipulat în contract, se poate concluziona că acest comision de risc nu este
altceva decât o dobândă deghizată. Faptul că acest comision de risc este înregistrat ca venit din dobânzi nu poate decât
să sprijine această concluzie.
63
I.C.C.J., decizia nr. 2103/10.06.2014.
64
I.C.C.J., decizia nr. 1170/2017, precitată.
GHEORGHE PIPEREA
29
Excluderea de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la definirea obiectului

principal al contractului nu se aplică nici în cazul contractelor nenumite, întrucât aceste contracte
nu își au un corespondent într-un model prestabilit și definit prin lege în liniile sale esențiale,
caracteristice. Așa cum rezultă din art. 1168 C.civ., contractelor nenumite li se aplică dispozițiile
relative la regimul general al contractelor și, în completare, regulile speciale privitoare la
„contractul cu care se aseamănă cel mai mult”. Ideea este evocată și de art. 1 alin. (2) C.civ., din
care rezultă că, în situații neprevăzute în lege, se aplică uzanțele (dacă există) sau, în lipsă, normele
aplicabile figurii juridice similare sau principiile generale ale dreptului. Din perspectiva cerinței
esențiale a Directivei clauzelor abuzive 93/13/CE relative la caracterul clar, inteligibil și neechivoc
al clauzelor contractuale, care trebuie verificat întotdeauna (așa cum impune art. 5 din Directiva)
este evident că un asemenea contract nu poate fi scutit de analiza caracterului abuziv al clauzelor
sale, chiar dacă acestea s-ar referi la obiectul principal. Unui contract nenumit, așa cum este
contractul de credit de credit bancar acordat populației, nu i se poate aplică o regulă supletivă
relativă la contractul de împrumut, așa cum este principiul nominalismului monetar („principiu”
care nu este regăsit în cadrul dispozițiilor generice relative la contract), fără a aduce o gravă
atingere cerinței referitoare la lipsa de echivoc, la claritate și inteligibilitate a clauzei contractuale.
Similaritatea cu altă figura juridică denotă exact echivocul, ambiguitate, dublul (sau multiplul)
sens, confuzia, caracterul glisant al naturii contractului. Mai ales în astfel de situații de graniță este
necesară observarea cu acuitate a principiului efectivității dreptului Uniunii Europene (care
impune legiuitorului intern să nu insereze reguli care să facă inutilă sau deosebit de dificilă
exercitarea drepturilor conferite consumatorilor) și a principiului minimului de protecție (care nu
permit coborârea sub standardul minim a nivelului de protecție acordată consumatorului de legea
internă a statelor membre ale UE).
15. În decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale,

fundamentală este cerința ca respectivele clauze să fie clar și inteligibil exprimate. Exprimarea
într-un limbaj prolix și echivoc a clauzelor contractuale determină admisibilitatea analizei
caracterului abuziv, fără excepție65.
Transparența și accesibilitatea capătă, însă, o importanță crucială în privința clauzelor care

definesc obiectul principal al contractului sau calitatea de a satisface cerințele de preț și plata în
raport de produsele sau serviciile oferite în schimb consumatorului. Acestea nu sunt scutite de
aprecierea caracterului lor abuziv decât în măsura în care instanța națională competentă consideră,
65
CJUE, Cauza Arpad Kasler c. OTP (C-26/13), pct. 68. Pe de altă parte, așa cum rezultă din jurisprudența de
dată recentă a I.C.C.J., „în sensul Legii nr. 193/2000, limbajul ușor inteligibil presupune ca fiecare dintre părțile
contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi procurate și obligații asumate
și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse”. A se vedea I.C.C.J., decizia nr. 1170/2017,
precitată.
GHEORGHE PIPEREA
30
în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de profesionist în mod clar și
inteligibil66.
În prezența unor contracte standardizate, caracterizate prin lipsa funciară a negocierii, caracterul
clar, ușor inteligibil și neechivoc al clauzelor care definesc obiectul principal al contractului este
esențial, iar acesta trebuie probat de comerciant prin documente (altele decât contractul) din care
să rezulte informarea completă, precisă și promptă a consumatorului în faza pre-contractuală67.
În Cauza Kasler, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că, pentru a opera excluderea
de la analiza caracterului abuziv, nu este suficient ca o clauză să fie clară din punct de vedere
gramatical (citibilă), ci și inteligibilă din punct de vedere economic și juridic, adică aptă să îi releve
consumatorului amplitudinea riscurilor asumate și întinderea obligațiilor care îi incumbă. Limbaj
„ușor inteligibil” înseamnă o expresie contractuală pe care consumatorul să o poată înțelege. Dacă
înțelegerea și interpretarea clauzei sunt dificile, atunci analiza caracterului abuziv nu poate fi
exclusă. Mai mult chiar, lipsa caracterului ușor inteligibil face ca acea clauză, în sine, să aibă un
puternic risc de caracter abuziv, pe motiv de încălcare a obligației de informare.
Cerința ca toate clauzele, inclusiv cele esențiale, să fie exprimate într-un limbaj ușor inteligibil,
nu se confundă cu obligația de informare și, mai ales, nu se confundă cu formalismul informativ.
Dacă obligația de informare (în legătură cu care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit o
prezumție de lipsă a informării68) este încălcată, clauza vizată sau întregul contract pot fi declarate
nule. Dacă, din lipsa informării, clauzele contractuale sunt neclare sau echivoce, caracterul lor
abuziv poate fi supus analizei instanței chiar dacă s-ar referi la definirea obiectului principal sau
la calitatea de a satisface cerințele relative la preț și la plată sau la produsele oferite în schimb. În
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, această soluție este constantă.
În Cauza RWE Vertrieb s-a reținut că Directiva 93/13/CEE impune (…) obligația de a formula
clauzele într-un limbaj clar și inteligibil, ceea ce presupune ca, (…) în mod efectiv, consumatorului
să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele din contract. Pentru un consumator,
informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele
respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza
respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către
vânzător sau furnizor. Dacă o clauză contractuală ar permite vânzătorului sau furnizorului să
modifice unilateral costurile produsului, este esențial ca în contract să fie indicate în mod
transparent atât metoda în conformitate cu care variază costurile produsului, cât și motivele acestei
variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile,
eventualele modificări ale acestor costuri. În plus, consumatorul trebuie să dispună de dreptul de
66
A se vedea în acest sens, Cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Ausbanc (C-484/08), pct. 31-
32 și pct. 34, Cauza Kásler și Káslerné Rábai (C-26/13), pct. 41, Cauza Banco Primus S.A. c. Jesus Gutierrez Garcia
(C-421/14), pct. 62, precum și Cauza Bucura (C-348/14), pct. 50.
67
CJUE, Cauza Andriciuc, precitată.
68
A se vedea analiza care se face, în Cap. II. din Cauza Andriciuc.
GHEORGHE PIPEREA
31
a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate. Obligația de
informare a consumatorului nu este îndeplinită de comerciant printr-o simplă referire la așa-
numitele „condiții generale de afaceri” (acestea sunt pre-formulate chiar de către comerciant,
nefiind negociabile, n.n.), la un text legislativ sau la o normă administrativă care prevede drepturile
și obligațiile părților, căci această referire nu îndeplinește cerința de a aduce la cunoștința
consumatorului metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri și motivele acestei
variații, precum și dreptul său de a rezilia contractual. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a
reținut că lipsa unei informări înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie
compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați
despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul
în cazul în care nu doresc să accepte această modificare. Aceste cerințe stricte cu privire la
obligația de informare a consumatorului, atât în stadiul încheierii unui contract de distribuție, cât
și în timpul executării acestuia, în ceea ce privește dreptul vânzătorului sau furnizorului de a
modifica unilateral condițiile contractuale corespund unei echilibrări a intereselor celor două părți:
interesului legitim al vânzătorului sau furnizorului de a-și lua măsuri de precauție împotriva unei
schimbări a împrejurărilor îi corespunde interesul la fel de legitim al consumatorului, pe de o parte,
de a cunoaște și, așadar, de a putea să prevadă consecințele pe care o astfel de schimbare le-ar
putea avea în viitor în privința sa și, pe de altă parte, de a dispune, într-o astfel de ipoteză, de
informații care să îi permită să reacționeze în modul cel mai adecvat la noua sa situație69. Practic,
un contract care nu respectă aceste cerințe se transformă din contract comutativ în contract
aleatoriu, devenind un comerț cu riscuri pe care consumatorul nu intenționa să îl practice.
În plus, în decizia excluderii analizei caracterului abuziv a clauzelor care definesc obiectul
principal al contractului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene impune instanței naționale un
raționament bazat pe scenariul unei ipotetice negocieri a contractului: trebuie verificat dacă, într-
o astfel de situație, comerciantul s-ar fi putut aștepta ca un consumator mediu informat să accepte
condițiile prestabilite de comerciant. În caz contrar, clauzele nu au caracter inteligibil, întrucât
consumatorul nu poate anticipa și nu își poate asuma în mod conștient consecințele contractului,
adică întinderea obligațiilor cei îi incumbă și amplitudinea riscurilor sumate.
Astfel, în Cauza Aziz s-a reținut70 că „ este important de verificat dacă vânzătorul sau furnizorul,
acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta
din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale”. Modificarea prețului
sau a costurilor contractului în funcție de evenimente imprevizibile care nu sunt explicitate în mod
clar și inteligibil în contract sau de modul în care comerciantul înțelege la un moment dat, în cursul
derulării contractului, riscurile economice cu care se confruntă, transformă clauzele respective în
condiții potestative pure, nule de drept conform dreptului comun. Mai mult chiar, contractul cu
69
CJUE, Cauza RWE Vertrieb AG c. Westfalen eV (C-92/11), pct. 49-51, unde se citează și: Cauza Nemzeti c.
Invitel (C-472/10), pct. 24, 26 și 28.
70
CJUE, Cauza Mohamed Aziz c. Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), (C-
415/11), considerentul pct. 69.
GHEORGHE PIPEREA
32
consumatorii, comutativ prin natura lui, poate glisa în mod nepermis, prin voința discreționară a
comerciantului, în zona aleatoriului. Or, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene
interzice o astfel de pervertire a naturii contractului.
În Cauza Constructora Principado s-a reținut71 că cerința privind redactarea în mod clar și
inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând și transparența efectelor care pot decurge din acestea (…),
astfel încât consumatorul să poată evalua consecințele economice ale prevederilor contractuale în
ceea ce îl privește (inclusiv riscul de curs valutar). În Cauza Bucura, s-a reținut72, de asemenea, că
cerința privind redactarea clară și inteligibilă a clauzelor contractuale trebuie înțeleasă în mod
extensiv, ceea ce impune nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din
punct de vedere gramatical, ci și ca ea să expună în mod transparent modalitățile de calcul al
dobânzilor anuale ale creditului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor
criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește73.
Având în vedere obiectivul legislației protecției consumatorului, de a combate condițiilor
contractuale inechitabile pentru consumator și pentru a-i permite acestuia să cunoască pe deplin
condițiile executării ulterioare a contractului subscris, se impune ca debitorul să fie pus în posesia
tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale 74. De aceea, prezintă o
importanță esențială aspectul dacă în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate
cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat și motivele acestei variații, astfel
încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele
modificări ale acestor costuri75. Lipsa informațiilor cu privire la condițiile de executare a
obligațiilor debitorului, precum și a modalităților de modificare a acestor condiții în cursul
executării contractului sunt elemente decisive în cadrul analizei de către o instanță națională a
aspectului dacă o clauză este redactată în mod clar și inteligibil76.
Având în vedere caracterul sancționator pe care trebuie să îl aibă constatarea caracterului

abuziv, este evident că niciun argument de ordin economic nu poate fi avut în vedere de instanță
la analiza clauzelor atacate. Analiza trebuie să se limiteze la îndeplinirea condițiilor menționate în
legislația protecției consumatorilor și care se cantonează la contract și la perioada pre-
contractuală77.
71
CJUE, Cauza Constructora Principado S.A. c. Jose Ignacio Menendez Alvarez (C-226/12), pct. 22, 23 și 30.
72
CJUE, Cauza Bucura c. Bancpost (C-348/15), pct. 52, 55, 57, 60, 61 si 66.
73
Ideea apare și în Cauza Kásler și Káslerné Rábai (C-26/13), pct. 75.
74
CJUE trimite, pentru acest argument, și la Cauza Berliner Kindl Brauerei (C-208/98), pct. 21, și la Ordonanța
Pohotovosť (C-76/10), pct. 68.
75
A se vedea, în acest sens, și Cauza RWE Vertrieb AG c. Westfalen eV (C-92/11), pct. 49.
76
În același sens, Cauza Kasler (C-26/13), pct. 73-74.
77
În același sens s-a pronunțat I.C.C.J., prin decizia nr. 4418/2012 (nepublicată), în care s-a arătat că „argumentele
recurentei care încearcă o lămurire a perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a
avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să îl suporte (...) nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor
a fi calificate în cadrul procesului, fără să fi fost evidențiate în convenția de credit”.
GHEORGHE PIPEREA
33
16. Echivocul clauzei înseamnă ambiguitatea, dublul (sau multiplul) înțeles, incertitudinea, ceea
ce determină lipsa de transparență și inteligibilitate. O clauză ambiguă sau echivocă nu este
inteligibilă și, în consecință, chiar dacă s-ar referi la definirea obiectului principal al contractului,
va putea fi analizată sub raportul caracterului abuziv. De altfel, art. 1 din Legea nr. 193/2000,
republicată, dispune ca orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de
bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru
înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar în cazul în care persistă un dubiu
asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.
Ambiguitatea formulării clauzelor poate fi, în sine, un motiv al unei prezumții de caracter
abuziv78, dar este, cu certitudine, un temei al prezumției de lipsă a informării consumatorului în
faza pre-contractuală și al prezumției de rea-credință a comerciantului care abuzează de puterea sa
economică prin formularea voit in-inteligibilă și lipsită de precizie. Se poate considera că, atunci
când în mod intenționat contractul este făcut să fie complicat, fiind împănat cu expresii confuze,
cuvinte cu multiple sensuri și formule matematice complexe, finalitatea comerciantului este aceea
de a specula nu numai nevoia de consum, ci și lipsa de informare și educație specializată a
consumatorului.
În jurisprudența noastră relativ recentă79, din exprimarea prolixă, neclară şi ambiguă a clauzelor
contractuale relative la dobândă şi comisioane s-a extras o prezumţie de lipsa informării şi de rea-
credinţă a comerciantului. Exprimarea neclară și neinteligibilă a clauzelor care definesc obiectul
principal al contractului determină aplicabilitatea Legii clauzelor abuzive, dar echivocul acestora
determină și presupunerea că prețul produsului este scindat pentru a crea „rațiuni” diferite ale
perceperii unor fracțiuni de preț al unei prestații unice cu titlu de prețuri/costuri ale unor prestații
diferite, dar inexistente80 sau că, sub masca unor formulări ambigue, cu multiple înțelesuri,
comerciantul impune consumatorului costuri ale contractului care nu își găsesc sorgintea în
78
A se vedea, în acest sens, G. Paisant, L΄ambiguité d΄une clause dans un contrat conclu avec un consommateur
peut lui conférer un caractère abusif, La Semaine Juridique nr. 47/2001, p. 2161-2162 – apud, L.Pop, op. cit., p. 328,
nota de subsol nr. 1.
79
A se vedea, cu titlu de exemplu, I.C.C.J., decizia nr. 2013/2014 și decizia nr. 1768/2013, decizia nr. 1170/2017,
precum și Trib. B., sentința civilă nr. 5316/2013, precitate. Prin decizia civilă nr. 1170/2017, I.C.C.J. a reținut că,
întrucât obligația de transparență rezultă din lege, iar omisiunea precizării contra-prestației comerciantului conferă
caracter abuziv clauzei care impune un cost pe care ar urma să îl suporte consumatorul și ca echivocul și caracterul
neclar al clauzelor contractuale complică proba negocierii, în timp ce transparența și accesibilitatea clauzelor ar fi
reprezentat proba concretă a negocierii; or, dificultatea negocierii, invocate chiar de pârâta căreia îi revine sarcina
probei negocierii, este o dobândă în plus a caracterului abuziv. În acest condiții, este evident că natura clauzei care
definește obiectul principal al contractului nu mai are nicio relevanța în privința admisibilității analizei caracterului
abuziv.
80
În acest sens, prin decizia nr. 1768 din 23 aprilie 2013, I.C.C.J., Secția a II-a civilă, s-a observat că „scindarea
prețului în aceste componente poate duce la ideea că pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de
percepere (…), fundamentul acesteia nefiind cunoscut într-o manieră neechivocă consumatorului, la momentul
perfectării convenției de credit, astfel că, față de caracterul neclar și echivoc al clauzei în discuție, aceasta poate fi
supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv”. Configurația comisionului de monitorizare a riscului sau a
comisionului de administrare din speță este identică cu cea a comisionului de risc, de unde identitatea lor de rațiune.
În orice caz, nu se poate considera că aceste clauze relative la preț/cost sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil
pentru a se înlătura de la analiza caracterului abuziv.
GHEORGHE PIPEREA
34
contract, ci în exteriorul acestuia, în relațiile comerciantului cu alți contractanți sau în influențele

mediului economic asupra activității comerciantului, care se pune la adăpost de astfel de
conjuncturi sau riscuri prin transferul acestora asupra consumatorului printr-un contract tipizat
asupra căruia consumatorul nu are nicio posibilitate de influență și nici de informare prealabilă 81.
Este un evident abuz de putere economică punerea în sarcina consumatorilor a strategiilor
concurențiale, de maximizare a profiturilor și de reducere a pierderilor și a riscurilor rezultate din
relațiile comerciantului cu terții sau din conjuncturile economico-sociale, pentru dublul motiv că
aceste relații sunt, pentru consumator, res inter alios acta, aflate în afara oricărei puteri a sa de
influențare, ceea ce este agravat de stilul ne-inteligibil al clauzelor standard (preformulate),
exprimate criptic, confuz și glisant, adică într-o manieră în care să stârnească deriva și
neînțelegerea oricărui interpret și, cu atât mai mult, ale consumatorilor medii. Dacă, sub acoperirea
unor astfel de clauze contractuale echivoce, fluctuațiile prețului sunt strict sub controlul unuia
dintre contractanți, întrucât comerciantul își rezervă doar dreptul de a-l majora, fără a-și asuma și
obligația reducerii acestuia în funcție de evoluția indicilor publici de prețuri curente, înseamnă că
i se răpește contractului, în totalitate sau în parte, chiar caracterul sinalagmatic, de reciprocitate a
drepturilor și obligațiilor82.
Numai în prezența unor clauze clare, ne-echivoce, opțiunea consumatorului de a contracta este
liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic asumat. În cazul
în care modalitatea de exprimare folosită de contractul tipizat (practic, impus consumatorului de
comerciant) face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea comerciantului, servind
doar interesele acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă, spre exemplu, o
majorare a prețului contractului este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului
81
TMB, Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sentința civilă nr. 5316 din 29 iulie 2015 (speța ANPC și
Parakletos contra OTP), precitată, p. 84. În speța, TMB a reținut că dezechilibrul între pozițiile părților este consecința
întregului mecanism pe care banca l-a instituit în ceea ce privește revizuirea/modificarea dobânzii (…) și că această
revizuire/modificare, care este exclusiv la latitudinea băncii (…), se face potrivit unui indicator neprecizat, „politica
băncii”; eventuala revizuire pe baza unor indicatori exteriori puterii de influență a băncii (Euribor, Libor etc.) rămâne
la latitudinea acesteia, iar consumatorul (plătitorul dobânzii) renunță prin această clauză la a contesta, a se opune
modificării realizate unilateral de bancă. (…) Formula „potrivit politicii băncii” (…) este, în mod manifest, lipsită de
transparentă. (…) Termenul politică, un cuvânt care în limba română nu are un paronim pentru a crea distincția din
limba engleză între policy și politics, poate fi lămurit doar din context. Chiar și pluralul „politici” poate să se refere la
o multitudine de situații în care se angrenează banca: strategii de piață interbancară în raport cu alte entități de profil,
măsuri de maximizare a profitului sau de diminuare a riscului în raport de evoluția piețelor monetare, facilități acordate
unei anumite categorii de consumatori ce au accesat sau urmează a accesa diferite produse ale băncii etc. Din moment
ce aceste situații faptice sau strategii ale băncii care completează contractul sunt lăsate la aprecierea băncii, este evident
echivocul acestei formulări, echivoc prohibit de disp. art. 1 din Legea nr. 193/2000. Într-adevăr, „orice contract
încheiat între comercianți și consumatori (…) va cuprinde clauze clare, fără echivoc”.
82
TMB, sentința civilă nr. 5316 din 29 iulie 2015 (speța ANPC și Parakletos contra OTP), precitată, p. 85. Instanța
a reținut că un astfel de comportament contractual denotă „chiar mai mult, în sens negativ, decât o clauză conținând o
condiție pur-potestativă (si voluero) definită ca fiind obligația contractată sub condiție suspensivă ce depinde exclusiv
de voința debitorului (art. 1403 C.civ.), pentru că nu este o obligație contractată pe care o execut când doresc eu, ci
este un drept pe care mi-l atribui și pe care îl pot utiliza când doresc, iar acest drept are corespondent în obligația
împrumutatului de a plăti în cuantumul pe care îl stabilesc eu, cel ce plătește renunțând la orice eventuală plângere,
opoziție sau contestație ulterioară împotriva mea”. În același sens s-a pronunțat I.C.C.J., prin decizia nr. 2103/2014.
GHEORGHE PIPEREA
35
urmărit, este evident că este încălcat principiul bunei credințe, creându-se în detrimentul
consumatorilor un dezechilibru semnificativ83.
17. Excluderea de la analiza caracterului abuziv nu se aplică în situațiile în care clauza

incriminată nu se referă la prețul contractului, ci la mecanismul modificărilor acestuia.
În Cauza Invitel84 s-a reținut că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE [transpus în legislația
noastră prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, republicată] nu se poate aplica în cazul unei
clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate
consumatorului. Soluția CJUE își găsește corespondentul în mai multe decizii ale I.C.C.J., care au
avut în vedere unele clauze din contractele standardizate de credit de consum care permit
creditorului ca, în mod arbitrar, să modifice costul împrumutului85.
În speța Matei s-a reținut, reluându-se o motivare din Cauza Kásler relativă la transparența
condițiilor contractuale, că motivele și particularitățile mecanismului de modificare a prețului
contractului trebuie să fie explicit făcute cunoscute consumatorului, astfel încât acesta să poată să
prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta
în ceea ce îl privește. Analiza care trebuie efectuată în acest scop privește inclusiv publicitatea și
informațiile furnizate de comerciant consumatorului și trebuie să țină seama de nivelul de atenție
care poate fi așteptat din partea unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și
de avizat. Numai în acest fel poate fi stabilită previzibilitatea pentru consumator a majorărilor
costurilor contractului, iar această analiză poate fi efectuată chiar dacă formularea clauzelor
esențiale ale contractului este în sine clară și inteligibilă din punct de vedere gramatical.
Sancționarea, combaterea și prevenția clauzelor abuzive
18. Din cauza riscului de supra-îndatorare sau de ruină a consumatorului și, consecvențial, a
riscului de afectare a lichidității comerciantului și a sănătății întregului sector economic în care
acesta activează, se interzice inserarea în contracte și utilizarea ulterioară a clauzelor abuzive, sub
sancțiuni civile, contravenționale sau chiar penale. Legislația în domeniu construiește un întreg
eșafodaj de combatere și de prevenție a clauzelor abuzive.
Principala sancțiune a clauzelor abuzive este inopozabilitatea (lipsirea de efecte) a acestora față
de consumator. În cazul în care comerciantul care utilizează clauze abuzive în raporturile sale
juridice cu consumatorii ignoră această inopozabilitate, clauzele abuzive pot fi eliminate din
contract pe cale judiciară, fie la cererea consumatorului, fie la cererea autorității administrative.
Instanța sesizată cu o altă pricină în care se invocă drept temei al acțiunii sau al apărărilor uneia
dintre părți una sau mai multe stipulații contractuale poate fi sesizată și pe cale de excepție sau se
poate sesiza chiar și din oficiu cu privire la caracterul abuziv al acelor stipulații contractuale.
Evacuarea din contract a clauzelor abuzive poate fi însoțită de re-așezarea judiciară a contractului,
83
I.C.C.J., decizia nr. 3913/2013, precum și decizia nr. 990/2014.
84
CJUE, Cauza Nemzeti Fogyasztovedelmi Hatosag c. Invitel Tavkozlesi Zrt (C-472/10).
85
A se vedea, spre exemplu, decizia nr. 2013/2014, p. 45-46 din motivare.
GHEORGHE PIPEREA
36
în vederea câștigării echilibrului originar, urmărit de ambele părți. În cazul în care acest echilibru
nu mai poate fi atins, iar consumatorul este în continuare prejudiciat, contractul se reziliază.
Efectele acestei inopozabilități a clauzelor abuzive sunt echivalente cu efectele nulității 86, în
ambele situații clauzele vizate fiind evacuate din contract. În plus, clauzele abuzive pot fi
considerate nule (putând determina chiar și nulitatea întregului contract, cu condiția ca nulitatea
contractului să nu dăuneze și mai mult consumatorului) dacă se dovedește că sunt expresia
încălcării cerințelor relative la obligația de informare sau, și mai grav, că sunt expresia unor practici
incorecte (agresive sau înșelătoare) ale comercianților. În coordonatele dreptului comun, astfel de
clauze sunt nule întrucât sunt expresia unei cauze ilicite sau a unei erori destructive ori a unei erori
provocate (dol), dar clauzele contractuale care contravin cerinței formalismului informativ și
interdicției practicilor incorecte ale comerciantului sunt, în ele însele, clauze interzise și, în
consecință, lipsite de valabilitate din perspectiva legislației protecției consumatorilor. De altfel,
clauzele care se fac expresia unui abuz de putere economică pot fi declarate nule și cu titlu de
sancțiune a abuzului de putere economică, mai ales când sunt impuse în contractele pre-formulate
ale profesioniștilor prin abuz de putere economică.
Inopozabilitatea față de consumator sau nulitatea clauzelor abuzive determină și o răspundere

civilă delictuală a comerciantului, concretizată sub forma restituirii plăților efectuate de
consumator în „temeiul” clauzelor abuzive, plăți care, retroactiv, devin nedatorate odată cu
constatarea caracterului abuziv sau a nulității.
Inserarea în contract și utilizarea clauzelor abuzive sunt considerate contravenții, motiv pentru
care ANPC este învestită cu competența de a constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale
cu titlu de contravenție, sancționarea acestor fapte contravenționale fiind dispuse de instanța de
judecată, la sesizarea ANPC.
Legislația clauzelor abuzive nu are doar rolul principal de a proteja consumatorul contra
abuzului de putere economică a comercianților, ci și rolul colateral de prevenție și combatere a
acestuia, ceea ce se poate obține prin efectul de disuasiune al sancțiunilor civile sau
contravenționale impuse comercianților vinovați. Spre exemplu, ca măsură de sancționare
complementară amenzii contravenționale, ANPC poate dispune și suspendarea autorizației pentru
o anumită activitate comercială, în derularea căreia s-au săvârșit contravențiile sau, după caz,
cumularea sancțiunii amenzii pentru fiecare contract în parte care conține și determină utilizarea
unor clauze abuzive. Cu titlu de publicitate negativă, sancțiunea poate fi făcută publică, pe
cheltuiala comerciantului vizat. Sub amenințarea unui astfel de efect incremental și a pierderii
credibilității, comerciantul vizat se va abține în viitor de la inserarea în contracte și de la utilizarea
de clauze abuzive, iar comercianții concurenți, tentați și ei de exploatarea abuzivă a puterii lor
economice, vor renunța, de teama sancțiunii și a pierderii credibilității.
86
I.C.C.J., decizia nr. 686/2013 (www.scj.ro).
GHEORGHE PIPEREA
37
Pe de altă parte, după constatarea unor contravenții constând în inserarea și utilizarea în

contracte, cu titlu de model de afacere, a unor clauze abuzive, ANPC poate promova acțiuni
colective, în urma cărora tribunalul poate pronunța hotărâri cu efecte erga omnes, care să vizeze
toate contractele-tip ale comerciantului, și care să prevadă evacuarea din aceste contracte a
clauzelor abuzive. Acest gen de acțiuni pot fi promovate și de asociațiile pentru protecția
consumatorilor. În mod evident, asociațiile pentru protecția consumatorilor nu au competența de a
constata contravenții, de unde concluzia că, în acțiunile de tip class action pe care le pot formula
contra comercianților prezumați vinovați, aceste asociații trebuie să probeze existența contractelor
– tip, a unui număr suficient de mare de consumatori afectați (care pot fi membri ai asociației
reclamante sau simpli particulari, fără apartenență la vreo asociație de protecția consumatorilor),
precum și a inserării în contracte a unor clauze prezumate abuzive, în considerarea sistemului de
prezumții construit de legislație în favoarea consumatorilor.
Alegerea sancțiunii sau a unui alte modalități de reprimare a clauzelor contractuale abuzive este
atributul suveran al instanțelor de judecată87.
19. Legea nr. 193/2000, republicată, stabilește principiul după care „clauzele abuzive cuprinse
în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor
produce efecte asupra consumatorului”. Aceste clauze sunt lipsite de efecte în ceea ce îl privește
pe consumator, contractul urmând a se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai
dacă, după eliminarea clauzelor abuzive, mai poate continua (art. 6). Soluția legii române
implementează un principiu a Dreptului Uniunii Europene, stabilit prin art. 6 parag. 1 din Directiva
93/13/CEE privind clauzele abuzive, conform căruia clauzele abuzive cuprinse într-un contract
încheiat între un consumator și un comerciant nu sunt obligatorii pentru consumator.
Refuzul comerciantului de a accepta lipsirea de efecte a clauzelor abuzive sau inaplicabilitatea

pentru orice alte motive a acestui principiu pot fi sancționate prin intervenția instanței care, la
cererea autorităților administrative sau la cererea consumatorilor (ori chiar din oficiu), pot constata
caracterul abuziv al clauzelor contractuale și pot dispune evacuarea lor din contract.
Aceasta este, însă, calea grea, complicată și lipsită de efectivitate prin care se poate obține
protecția consumatorilor contra practicilor abuzive ale comercianților, cale care poate să antreneze
costuri judiciare intimidante. Exclusivitatea acestui mod de sancționare a practicii comercianților
de a insera în contract și a utiliza clauze abuzive, în ciuda interdicției legale, ar putea determina
ratarea unuia dintre scopurile edictării acestui principiu, adică facilitarea poziției consumatorului,
în cadrul unui raport juridic de putere, inegalitar, pervertit, în mod suplimentar, de abuzul de putere
economică a comerciantului.
87
L. Pop, op. cit., p. 336. Autorul susține că instanțele „trebuie să dea dovadă de curaj și creativitate pentru
realizarea unei justiții contractuale echitabile și drepte, în acord cu nevoile și realitățile prezentului; justiția
contractuală înseamnă aplicarea legii în spiritul său, și nu doar în litera sa”.
GHEORGHE PIPEREA
38
Înțelesul exact al principiului edictat de art. 6 din Legea nr. 193/2000, republicată, este acela
conform căruia consumatorul, în mod direct și nemijlocit, se poate considera exonerat de
obligațiile stabilite în sarcina sa de clauzele abuzive constatate personal sau calificate ca atare de
autorități, pe motiv de inopozabilitate a unor asemenea clauze. Desigur că se pune problema care
este modalitatea în care consumatorul poate face imediat opozabilă comerciantului constatarea
autorităților după care una sau mai multe clauze din contract au caracter abuziv. Mai complicat,
întrucât legea prevede lipsirea de efecte a clauzelor abuzive chiar și în cazul în care caracterul
abuziv este constatat personal de către consumator, se pune întrebarea care este modalitatea
practică în care consumatorul ar putea beneficia direct și nemijlocit de această facilitate legală
contra-intuitivă. Realitatea faptică înfățișează, pe de o parte, un comerciant care are la dispoziție
mijloace contractuale sau legale de executare, chiar și silită, a contractului, ceea ce îi permite ca,
cel puțin pe termen scurt, să ignore constatarea caracterului abuziv și, pe de altă parte, un
consumator beneficiar al unui ipotetic drept legal de a ignora unele clauze ale contractului.
Comerciantul are la dispoziție chiar și mijloace de a-l determina pe consumator să renunțe la a
invoca ineficiența clauzelor abuzive ori să îl forțeze să reînceapă să execute clauza considerată
abuzivă. Spre exemplu, în cazul unui contract de credit bancar, o clauză abuzivă poate să fie în
legătură cu modul de calcul al costurilor creditorului (dobândă și comisioane). Considerând clauza
respectivă fără efect, consumatorul ar putea, în baza art. 6 din Legea nr. 193/2000, republicată, fie
să refuze să achite costul, fie să achite numai acea parte din cost pe care o consideră corect
calculată. Dar contractul, care este, conform legislației bancare, titlu executoriu, prevede
nenumărate modalități de sancționare a debitorului pentru neexecutarea unei obligații. Spre
exemplu, neplata unui cost al creditului poate fi sancționată cu penalități de întârziere sau se poate
solda cu declararea scadenței anticipate a creditului (adică plata pe loc a întregii sume a
contractului, care conform contractului trebuia plătită în mai mulți ani, în rate; prin efectul unei
astfel de clauze, un contract cu execuție succesivă se transformă, prin voința exclusivă a băncii,
într-un contract cu execuție instantanee) și cu executarea silită a debitorului, inclusiv a garanției.
În mod cert, astfel de mijloace aflate la dispoziția creditorului profesionist, care și le-a introdus în
contractul de adeziune pentru a se asigura contra unor riscuri de neexecutare a contractului, au
efect intimidant față de consumator, acesta nefiind în măsură, realmente, să își realizeze dreptul
pus la dispoziția sa de art. 6 din Legea nr. 193/2000, republicată.
Într-o măsură foarte mare, textul legal citat nu are aplicabilitate practică. Dată fiind această
inegalitate juridică a părților, creată tocmai de contractul de adeziune (care, în sine, provoacă
prezumția de lipsă a negocierii), este evident că această inegalitate îl va determina pe consumator
să nu apeleze la măsura prevăzută de art. 6 din Legea nr. 193/2000, republicată, în favoarea sa, de
teama sancțiunilor și a executării silite. Se poate spune, sub cuvânt că România a implementat
avant la lettre dreptul comunitar relativ la clauzele abuzive (în anul 2000, România se afla încă în
faza de pre-aderare la UE), că s-a emis o lege care conține dispoziții inaplicabile și ipocrite.
Pentru a putea interpreta acest text în sensul în care să se aplice și nu în sensul în care să nu se
aplice, ar trebui considerată admisibilă o cerere de ordonanță președințială prin care consumatorul
GHEORGHE PIPEREA
39
să ceară instanței ca, urgent, fără citarea comerciantului, să dispună suspendarea efectelor clauzelor
abuzive, constatate personal dar, mai ales, a celor constatate ca atare de autoritățile administrative
sau judiciare în cazuri privitoare la contracte-tip de care consumatorul însuși este legat, în aceleași
coordonate în care sunt legați și ceilalți consumatori afectați de clauzele abuzive constatate de
„organele abilitate”.
20. Instanțele de judecată, sesizate direct de consumatori, pe cale de acțiune sau pe cale de
excepție, pot dispune evacuarea din contract a clauzelor incriminate, caracterul lor abuziv putând
fi constatat chiar și din oficiu. La cererea consumatorului, pe cale de excepție, sau din oficiu,
instanța poate dispune eliminarea din contract a clauzelor abuzive chiar și incidental, în procese
separate, având ca obiect acțiuni în răspundere contractuală formulate de comercianți împotriva
consumatorilor, cereri de încuviințare a executării silite a contractului de credit sau de leasing,
contestații la executare etc.
Tribunalele pot, la cererea consumatorilor, să revizuiască sau să adapteze contractele ori să

suplinească lacunele contractuale rezultate ca urmare a eliminării clauzelor abuzive, putând să
înlocuiască stipulațiile contractuale sancționate cu eliminarea din contract cu alte clauze
contractuale, care să corespundă cerinței echilibrului contractual și utilității pentru părți a
contractului. Destul de des, însă, în jurisprudența noastră se adoptă calea de mijloc, adică părțile
contractului din care au fost evacuate clauze abuzive sunt obligate sau invitate să re-negocieze
contractual, pentru a completa lacunele rezultate în urma evacuării88.
Evacuarea clauzelor abuzive din contract poate fi decisă de tribunal și în urma unei acțiuni de
tip class action, cu efecte erga omnes, promovată, în baza art. 12-13 din Legea nr. 193/2000,
republicată, de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului (ANPC) sau de asociațiile
pentru protecția consumatorilor.
ANPC constată, prin proces-verbal, utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze
abuzive, după care solicită tribunalului obligarea comerciantului să modifice contractele aflate în
curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Instanța, în cazul în care constată existența
clauzelor abuzive în contract, obligă comerciantul să modifice toate contractele de adeziune în
curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a
fi utilizate în cadrul activității sale. Așadar, efectul admiterii acestei acțiuni este general, privind
toate contractele-tip pe care le utilizează comerciantul și sunt în derulare, precum și contractele
preformulate, ne-perfectate încă, dar destinate a fi utilizate în afacerile comerciantului găsit
vinovat de utilizarea unor clauze abuzive în contracte.
Asociațiile pentru protecția consumatorilor care îndeplinesc condițiile de reprezentativitate

prevăzute de lege (acestea se referă la un număr minim de membri și la o extensie teritorială
minimală) îl pot chema în judecată pe comerciantul care utilizează contracte de adeziune care
88
A se vedea I.C.C.J., decizia nr. 3913 din 13 noiembrie 2013 și decizia nr. 2123/2015, publicate pe site-ul I.C.C.J..
GHEORGHE PIPEREA
40
conțin clauze abuzive, pentru ca tribunalul să dispună încetarea folosirii acestora, precum și
modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Hotărârea
tribunalului de admitere a acestei acțiuni are efecte erga omnes, în coordonate similare celei
obținute prin admiterea acțiunii ANPC, cu singura diferență că hotărârea de admitere a acțiunii
ANPC are incidență și la contractele preconizate de comerciant, și numai la cele aflate în derulare.
Întrucât asociațiile pentru protecția consumatorilor nu au competența legală de a constata
contravenții, procesul declanșat de acestea contra comercianților prezumați vinovați de utilizarea
unor clauze abuzive nu va fi precedat de un proces-verbal de contravenție (ci, eventual, de o
conciliere prealabilă și de o încercare de mediere) și nu poate fi soluționat după regulile
contenciosului administrativ, ci după regulile procesului comercial. De aceea, cele două tipuri de
procese pot fi derulate în paralel și în mod independent de către entitățile care au legitimare
procesuală activă în acest gen de acțiuni. Pentru celeritate și predictibilitate, este indicat ca, într-
un proces declanșat de una dintre aceste entități să intervină, pe cale accesorie, celelalte entități
îndrituite, pentru a susține admiterea acțiunii.
Obiectul unui proces declanșat în condițiile art. 12-13 din Legea clauzelor abuzive nu este un
contract anume, ci totalitatea contractelor de adeziune de același tip ale comerciantului–pârât care
se află în derulare, indiferent de faptul că o parte dintre aceste contracte au putut fi încheiate înainte
de intrarea în vigoare a art. 12-13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, republicată, iar
o altă parte au fost încheiate după intrarea în vigoare89. Esențial este ca aceste contracte să își
producă efecte după intrarea în vigoare a respectivelor norme.
Reglementarea acestui tip special de proces, cu efecte generale, erga omnes, dă efect de lege
precedentului judiciar întrucât, dacă hotărârea tribunalului este în sensul că există clauze abuzive,
toate contractele vizate vor fi afectate. Oricine, oricând, autoritate sau instituție publică, asociație
sau simplu particular, va putea invoca această decizie pentru a obține sancționarea profesionistului
care, în ciuda hotărârii tribunalului, continuă să folosească acele contracte de adeziune care conțin
clauze abuzive90. Profesioniștii sunt obligați să se supună unei astfel de hotărâri care, prin efectul
său general, este de aceeași forță ca și legea. Fără să existe dispoziții exprese în acest sens, este,
totuși, cert că, în virtutea principiului efectivității, instanța poate impune daune cominatorii sau
amenzi civile pentru a determina profesionistul să respecte hotărârea. În plus, legislația
89
La momentul apariției noii forme a art. 12-13 din Legea nr. 193/2000, republicată, privind clauzele abuzive, am
emis un scurt comentariu, disponibil la (https://www.juridice.ro/217906/class-action-a-la-roumaine.html). Am atras
atenția, încă de pe atunci, asupra efectului erga omnes și asupra particularității acestui tip de hotărâre de a ținti
totalitatea contractelor unui comerciant, aflate în derulare. În special de (pretinsă) retroactivitate a acestor textele
legale, s-au formulat nenumărate excepții de neconstituționalitate, respinse, însă, de Curtea Constituțională. A se
vedea, spre exemplu: DCC nr. 245 din 19 aprilie 2016 (M.Of. nr. 546 din 20 iulie 2016) și nr. 214 din 4 aprilie 2017
(M.Of. nr. 573 din 18 iulie 2017).
90
Hotărârea de respingere a acțiunii ANPC sau a asociației de protecția consumatorilor nu are, totuși, autoritate de
lucru judecat, noi cereri de eliminare din contractele tip ale unui comerciant, cu efect erga omnes, putând fi formulate
oricând în cursul derulării acestuia.
GHEORGHE PIPEREA
41
contravențională permite și aplicarea unor pedepse complementare, cum ar fi suspendarea licenței

de operare, în caz de refuz de aplicare a hotărârii judecătorești cu efecte erga omnes.
Competența funcțională într-o asemenea acțiune aparține tribunalului91, iar hotărârea

tribunalului este supusă numai apelului. Se poate spune că, în acest fel, scurtează durata procesului,
eliminându-se recursul (care, oricum, ar fi vizat numai legalitatea hotărârii, nu și faptele).
Trebuie observat, în fine, că acțiunile prevăzute de art. 12-13 din Legea nr. 193/2000,
republicată, nu elimină posibilitatea unor acțiuni directe ale consumatorilor care, individual sau în
alianță procesuală, vor putea în continuare să atace contractele concrete încheiate cu comercianții,
invocând nulitatea clauzelor abuzive și lipsa lor de efecte, dar aceste hotărâri individuale nu vor
avea consecințe directe erga omnes (deși se vor putea impune și în alte cazuri identice sau similare
prin efect de putere de lucru judecat, forța de persuasiune a argumentelor sau cutuma
judecătorească). Așa cum rezultă din art. 13 alin. (4) și art. 14 din Legea nr. 193/2000, republicată,
aceste acțiuni directe ale consumatorilor nu ar trebui să fie suspendate sau amânate pe motiv de
eventuale acțiuni formulate de ANPC sau de asociațiile pentru protecția consumatorilor în vederea
eliminării din toate contractele comerciantului, cu efecte erga omnes, a clauzelor abuzive, dată
fiind fizionomia și părțile diferite ale celor două tipuri de acțiuni.
21. Instanțele pot constata, de asemenea, la cererea consumatorilor, atât pe cale de acțiune, cât
și pe cale de excepție, și nulitatea clauzelor abuzive [art. 12 alin. (3) din Legea nr. 193/2000,
republicată], fără ca nulitatea clauzelor să determine, automat, nulitatea întregului contract92. Dacă
acest contract poate fi continuat după eliminarea clauzelor abuzive sau după înlocuirea acestora cu
clauze care să corespundă concilierii intereselor părților și echilibrului contractual, atunci nulitatea
nu se impune. Suntem, deci, în prezența unei nulități parțiale a contractului. Contractul în sine este
valabil, el producând efecte, inclusiv efectul – specific convențiilor sinalagmatice – al rezoluțiunii.
Nulitatea integrală a contractului intervine numai în cazul în care clauza abuzivă afectează
validitatea întregului contract. În măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după
înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea
contractului93, putând solicita, după caz, și daune interese (art. 7 din Legea nr. 193/2000,
republicată).
91
În litigiile contravenționale obișnuite, această competență aparține judecătoriei.
92
În jurisprudența CJUE (în special, în Cauza Perenicova) s-a decis că întregul contract poate fi declarat nul pentru
încălcarea obligației de a explica în scris, ne-echivoc și ușor inteligibil, clauzele relative la costurile contractului, dacă
soluția nulității este favorabilă consumatorului. Pentru amănunte, a se vedea supra, Cap. II. Obligația de informare,
avertizare și consiliere a consumatorilor.
93
În literatura de specialitate s-a arătat faptul că, întrucât textul legal nu se referă și la rezoluțiune, ci doar la reziliere
(posibilă numai în contractele cu execuție succesivă, nu și în cele cu executare dintr-o dată), înseamnă că rezoluțiunea
nu poate fi dispusă. În practică apar şi alte confuzii. A se vedea D. Dumba, Unele considerații critice în legătură cu
Legea nr. 65/2002 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, precum și cu
modificările aduse acesteia prin Legea nr. 65/2002, în Dreptul nr. 6/2002, p. 72. Indicația normativă a căii de urmat
în cazul în care contractul nu mai poate fi continuat de consumator nu este justificată și decurge dintr-o confuzie între
nulitate și rezoluțiune. Distincția între nulitate și rezoluțiune rezultă clar din faptul că, în cazul nulității, cauzele de
desființare retroactivă a contractului provin din încălcarea unor dispoziții legale referitoare la valabilitatea contractului
GHEORGHE PIPEREA
42
Faptul că un contract în care sunt inserate clauze abuzive a fost executat ca atare sau parțial de
consumatori nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce
el conține clauze abuzive94.
Legislația protecției consumatorilor, inclusiv cea dedicată sancționării, combaterii și prevenției

clauzelor abuzive, face parte din ordinea publică economică de protecție95, urmărind restabilirea
echilibrului între cel mai slab și cel puternic, echilibru care, în contractele dintre comercianți și
consumatori, este formal și desprins de realitatea faptului economic, determinat, cel puțin la nivel
de teorie, de „jocul” cererii și ofertei. Legislația protecției consumatorilor depășește interesele
individuale sau specifice ale părților contractului și se constituie într-o limită a libertății de a
contracta, formând un corectiv necesar al abuzului de putere economică a comercianților. În
prezența unor clauze abuzive în contract, principiul forței obligatorii a contractului nu își mai
găsește aplicabilitatea, clauzele respective fiind reputate lipsite de efecte față de consumator. În
mod constant și unitar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că, pentru pentru a
determina încetarea utilizării clauzelor abuzive și pentru a asigura efectul disuasiv al normelor
directivei, există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și
producă efectele96. Și în jurisprudența noastră s-a consolidat ideea că această legislație ocrotește
un interes general, cel al consumatorilor, și nu unul individual97.
Un contract nu poate conține clauze care să „deroge” de la legile care interesează ordinea
publică sau de la bunele moravuri (art. 11 C.civ.). Așadar, chiar și din perspectiva dreptului civil,
și sunt contemporane încheierii acestuia, în timp ce, în cazul rezoluțiunii, cauzele de desființare retroactivă a
contractului survin din neexecutarea unor clauze contractuale (contractul fiind valabil încheiat) și sunt ulterioare
încheierii contractului. Întrucât consimțământul consumatorului la încheierea contractului a fost viciat, în ambele
situații avute în vedere de art. 7 din Legea nr. 193/2000, republicată, sancțiunea ar trebui să fie nulitatea clauzei abuzive
sau a contractului.
94
CJUE, Cauza Oceano Grupo Editorial S.A. c. Rocio Murciano Quintero (C-240/98). În Cauza Pohotovost se
arată că protecția Directivei 93/13/CEE se aplică și în ipotezele în care consumatorul, care a încheiat cu un vânzător
sau cu un furnizor un contract ce conține o clauză abuzivă, se abține să invoce caracterul abuziv al acestei clauze, fie
pentru că nu își cunoaște drepturile, fie pentru că este descurajat să le invoce din cauza cheltuielilor pe care le-ar
implica o acțiune în justiție. În același sens sunt și hotărârile CJUE pronunțate în Cauza Cofidis (C-473/00) și în Cauza
Oceano Grupo Editorial și Salvat Editores, precitată.
95
Pentru noțiunea de ordine publică economică de protecție, a se vedea Al. Bénabent, Droit civil. Les obligations,
Montchrestien, Paris, 2001, p. 112; Chr. Larroumet, Les obligations. Le contrat, Economica, Paris, 2003, p. 100-101;
J Flour, J.-L. Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations, 1. L΄acte juridique, 10 édition, Armand Colin, Pariș,
2002, p. 215-217; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p. 389-390; L.
Pop, op. cit., p. 379.
96
A se vedea Cauzele Océano Grupo Editorial SA c. Roció Murciano Quintero (C-240/98), Salvat Editores SA c.
José M. Sánchez Alcón Prades (C-241/98), José Luis Copano Badillo (C-242/98), Mohammed Berroane (C-243/98)
și Emilio Viñas Feliú (C-244/98). A se vedea, de asemenea, hotărârea pronunțată în Cauza Elisa María Mostaza Claro
c. Centro Móvil Milenium SL (C-168/05), unde s-a reținut, în plus, că Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive,
în sine, are scopul de a consolida protecția consumatorului, ceea ce constituie, potrivit art. 3 parag. 1 lit. t) din TCE, o
măsură indispensabilă pentru îndeplinirea sarcinilor încredințate Comunităților Europene și, în particular, pentru
ridicarea standardului de viață și a condițiilor de viață pe tot teritoriul acestora.
97
GHEORGHE PIPEREA
43
stipulațiile abuzive din contracte sunt nule, întrucât sunt contrare ordinii publice. Întrucât este
vorba de o nulitate absolută, înseamnă că acțiunea în constatarea nulității este imprescriptibilă98.
Plățile făcute sau prestațiile executate de consumator în baza acestor clauze sunt nedatorate,
fiind supuse restituirii, iar prejudiciile cauzate consumatorilor prin inserarea sau utilizarea unor
clauze abuzive pot fi reparate în urma admiterii unei acțiuni în daune contra comerciantului vinovat
(art. 14 din Legea nr. 193/2000, republicată). În ambele situații, este vorba de o răspundere civilă
delictuală consecutivă lipsirii de efecte sau nulității clauzelor abuzive (și nu de o răspundere
contractuală, care presupune clauze valide) care poate fi antrenată atât pe cale incidentală, într-un
proces care tinde la constatarea clauzelor abuzive, cât și pe cale separată, ulterioară constatării
caracterului abuziv.
Legea clauzelor abuzive prevede, la art. 7, încetarea contractului prin reziliere, ceea ce nu este
deloc justificat și decurge dintr-o confuzie între nulitate și reziliere. Distincția între nulitate și
rezoluțiune rezultă clar din faptul că, în cazul nulității, cauzele de desființare retroactivă a
contractului provin din încălcarea unor dispoziții legale referitoare la valabilitatea contractului și
sunt contemporane încheierii acestuia, în timp ce, în cazul rezilierii, cauzele de desființare
retroactivă a contractului survin din neexecutarea unor clauze contractuale (contractul fiind valabil
încheiat) și sunt ulterioare încheierii contractului. Întrucât este vorba de condiții de valabilitate
contemporane încheierii contractului, în ambele situații avute în vedere de art. 7 din Legea nr.
193/2000, republicată, sancțiunea ar trebui să fie nulitatea clauzei abuzive sau a contractului99.
Sancționarea cu nulitatea absolută a clauzelor abuzive nu este suficientă pentru atingerea

obiectivului combaterii și prevenției acestora, prin efectul de disuasiune. În afară de antrenarea
răspunderii civile delictuale consecutive constatării nulității (restituirea plăților nedatorate),
instanța poate dispune și pedepse civile de genul sancțiunilor punitive, care nu sunt puse în legătură
cu existența și cuantumul prejudiciului suferit de consumator prin utilizarea de către comerciant a
clauzelor abuzive, ci cu scopul descurajării comerciantului vinovat și a comercianților concurenți
de a (mai) folosi clauze abuzive în raporturile lor juridice cu consumatorii.
În Cauza Pohotovost100, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că lipsa menționării

dobânzii anuale efective (DAE) într-un contract de credit de consum are drept consecință faptul că
98
A se vedea I.C.C.J., decizia nr. 686/2013, precitată. Diametral opus (și complet greșit), un complet singular de
la instanță de la vârful sistemului nostru judiciar a hotărât , în disprețul dispoziției art. 126 alin. (3) din Constituție
conform căreia I.C.C.J. asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii, că dreptul material aplicabil în materia
protecției consumatorilor ar prevedea că sancțiunea care intervine în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor
este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuție prestațiile deja
executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității. A se vedea decizia nr. 76/2017, publicată în extras la
(https://www.juridice.ro/517633/I.C.C.J.-nulitate-vs-imprevizibilitate.html).
99
Similar, a se vedea D. Dumba, Unele considerații critice asupra Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din
contractele încheiate între comercianți și consumatori, precum și cu modificările aduse acesteia prin Legea nr.
65/2002, în Dreptul nr. 6/2002, p. 72.
100
CJUE, Cauza Pohotovost’ s.r.o. c. Iveta Korckovska (C-76/10).
GHEORGHE PIPEREA
44
acel credit este considerat scutit de dobânzi și de costuri. Or, o clauză referitoare la aceste costuri
care are caracter abuziv este inopozabilă consumatorului, putând fi eliminată la cerere din contract,
ceea ce echivalează cu „lipsa menționării” în contract. Această soluție, precum și ideea care o
fundamentează, au fost re-confirmate ulterior de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin decizia
pronunțată în Cauza Joaquin Calderon Camino101, unde s-a reținut că fundamentul sancționator
și preventiv al legislației clauzelor abuzive face ca eliminarea din contract a clauzelor abuzive să
fie necesară nu numai pentru a soluționa problema concretă a consumatorului – victimă a abuzului
de putere economică, ci și pentru a impune efectul de disuasiune, adică pentru a „asigura”
profesioniștii vizați că utilizarea în continuare a clauzelor abuzive poate fi sancționată prin lăsarea
contractului fără preț. În cazul contractelor bancare, această sancțiune înseamnă lăsarea creditului
fără dobândă și fără costuri accesorii102.
Ca și caracterul abuziv, nulitatea poate fi invocată de instanță chiar și din oficiu, întrucât este
vorba de o nulitate absolută. De exemplu, într-o cerere de încuviințare a executării silite a unui
contract care are, prin lege, calitatea de titlu executoriu în el însuși, instanța de executare poate (iar
în cazul în care ar fi vorba de o potențială evacuare a consumatorului din locuința familială, este
obligată, așa cum rezultă din Cauza Kušionová, mai jos analizată) să ridice din oficiu chestiunea
nulității, pe cale de excepție. Nulitatea se justifică întrucât inserarea în contract și utilizarea unor
clauze pe care legea le interzice determină iliceitatea cauzei contractului care, dintr-un instrument
al realizării intereselor ambelor părți, se transformă într-un instrument de abuz de putere
economică a comerciantului.
22. Regulile referitoare la sancțiunea, prevenția și combaterea clauzelor abuzive sunt, prin
efectul lor de disuasiune, instrumente de prevenție a abuzului de putere economică. Întrucât
comercianții se pot aștepta la sancțiuni și la efecte negative de imagine consecutive unor sancțiuni
administrative sau judiciare pentru practicarea de clauze abuzive în contracte, ei se vor abține în
mod natural de la inserarea acestora în contracte sau, după caz, vor fi mai receptivi la cereri ale
consumatorilor de reechilibrare a contractelor, prin reducerea poverii acestora. Și din acest punct
de vedere, legislația protecției consumatorilor se concretizează într-un levier pentru consumator,
întrucât poate facilita (re)negocierea contractului, în vederea echilibrării sale.
101
CJUE, Cauza Banco Espanol de Credito c. Joaquin Calderon Camino (C-618/10). Speța este citată, cu unele
scurte comentarii, în Revista Forumul Judecătorilor nr. 2/2012. Autorul comentariului susține: „contractul încheiat de
vânzător sau de furnizor și de consumator continuă să angajeze părțile doar în cazul în care poate continua fără clauzele
abuzive. Instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca
aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice
conținutul acesteia. În cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive
care figurează în astfel de contracte, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen
lung urmărit de art. 7 din Directiva 93/13/CEE. Această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator
pe care îl are asupra vânzătorilor și furnizorilor faptul că astfel de clauze abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea
ce privește consumatorul (...), în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate,
știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în
care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor vânzători sau furnizori”.
102
Revista Forumul Judecătorilor nr. 2/2012, comentariul Cauzei Joaquin Calderon Camino.
GHEORGHE PIPEREA
45
În scopul prevenției, prohibiției și combaterii clauzelor abuzive, autoritatea administrativă

(ANPC) are competența de a constata și aplica sancțiuni pentru includerea în contracte și utilizarea
de clauze abuzive, precum și dreptul a de face publicitate (chiar negativă) acestor contracte și celor
care le utilizează.
De asemenea, consumatorii, atât în mod individual, cât și în consorții procesuale sau prin
intermediul asociațiilor pentru protecția consumatorilor, pot formula acțiuni în justiție sau plângeri
administrative în vederea eliminării din contracte a clauzelor abuzive și, după caz, a restituirii
plăților nedatorate, percepute de comercianți în „temeiul” acestor clauze, considerate lipsite de
efect față de consumatori. În calitate de reclamanți, consumatorii beneficiază de o serie de facilități
procesuale menite a contrabalansa asimetria informațională și cvadrupla inferioritate în care se
găsesc în raport de comercianți. În afară de sistemul prezumțiilor tipice legislației protecției
consumatorilor, se aplică și o scutire de taxă judiciară de timbre. Dincolo de aceste facilități,
consumatorii se găsesc într-o situație persistentă de inferioritate, întrucât sunt lipsiți de mijloacele
materiale și logistice necesare unei lupte judiciare egale cu comercianții și, în plus, în raport de
nevoia de a consuma, sunt sub presiunea timpului (procesele, ca și procedurile administrative, sunt
cronofage) și sub impactul convingerii că valorile pecuniare implicate sunt prea mici pentru un
proces. O asemenea realitate este de natură a împiedica efectivitatea legislației protecției
consumatorilor, statele membre ale Uniunii fiind obligate să pună în practică metode de facilitare
a acțiunii administrative sau judiciare a consumatorilor, cum ar fi asocierea în organizații non-
profit de protecție sau în consorții procesuale menite a reduce costul (prin împărțirea cheltuielilor
judiciare la un număr mare de persoane implicate) și implicarea fățișă a consumatorilor concreți
(care, prin astfel de metode, ar putea să își asigure anonimatul și, deci, eliberarea de sub presiunea
pe care comerciantul o exercită asupra celui care îl vizează în mod concret într-un proces). Din
păcate, legislația și sistemul nostru judiciar dezavuează astfel de facilitate, încălcând principiul
efectivității Dreptului Uniunii Europene și dezideratul prevenției și combaterii abuzului de putere
economică.
1. Stabiliți care dintre următoarele afirmații este adevărată:

a)profesionistul nu poate răsturna prezumția caracterului nenegociat al unor clauze
cuprinse într-un contract de adeziune
b)dovada caracterului negociat al unei clauze cuprinse într-un contract de adeziune
nu se poate face prin orice mijloc de probă
c)într-un contract de adeziune se prezumă că există clauze abuzive
2. Exemplificați o cauză aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în care a

fost interpretată noţiunea de „obiect al contractului”
3. Descrieţi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză contractuală pentru a
fi considerată inteligibilă
GHEORGHE PIPEREA
46
4. Precizaţi dacă o clauză în legătură cu care s-a constatat caracterul abuziv este lovită
de nulitate relativă sau absolută
GHEORGHE PIPEREA
1
Contractul de vânzare comercială
► Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal (M.Of. nr. 688/10.09.2015)
► Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (M.Of. nr. 547/23.07.2015)
► Legea nr. 312/2004 privind Statutul BNR (M.Of. nr. 582/30.06.2004)
► Legea societăților nr. 31/1990, republicată (M.Of. nr. 1066 din 17.11.2004)
► Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență (M.Of.
nr. 466/25.06.2014)
► O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu pro-
fesioniștii (M.Of. nr. 427/11.06.2014)
► Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produ-
sele cu defecte, republicată (M.Of. nr. 313/22.04.2008)
► Legea nr 297/2004 privind piața de capital (M.Of. nr. 571/29.06.2004)
Cuprins:
1. Specificul vânzării comerciale

2. Figura juridică a contractului de vânzare comercială
3. Efectele contractului de vânzare comercială
4. Desființarea și înghețarea efectelor vânzării comerciale

1.Elementele care conferă caracter comercial unui contract de vânzare
2.Specificul încheierii unui contract de vânzare comercială
3.Efectele caracteristice ale unui contract de vânzare comercială
4.Adaptarea normelor referitoare la desființarea contractului în materie de vânzare comercială
§1. Specificul vânzării comerciale
1.1. Purtând, indiscutabil, amprenta și caracteristicile generice ale vânzării reglementate cu titlu
de drept comun în Codul civil, vânzarea comercială se deosebește de vânzarea civilă prin
funcționalitatea sa1. Prin vânzarea comercială se realizează circulația mărfurilor și a serviciilor,
1
În doctrina anterioară Codului civil, vânzarea comercială a fost considerată o specie nu foarte diferită a vânzării „civile”,
adică a vânzării care are loc între persoane care nu au calitatea de comerciant și nici intenția de revânzare a bunului cumpărat.
În acest sens, a se vedea Fr. Deak, St.D. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1993, p. 257.
GHEORGHE PIPEREA
2
adică se face comerț, ceea ce înseamnă că cel puțin unul dintre cocontractanți este un comerciant
ghidat de intenția de revânzare.
Funcționalitatea economică a vânzării comerciale este dată de intenția de revânzare care există
la momentul perfectării sale. Comerciantul cumpără pentru că are intenția de a revinde în viitor fie
bunul ca atare, cu un preț care conține un adaos comercial față de costul de achiziție, fie un bun
nou (sau un serviciu) care înseamnă prelucrarea unuia sau a mai multor bunuri cumpărate. Bunurile
(sau serviciile) noi au valoare adăugată, întrucât reflectă, alături de costul de achiziție a bunului
inițial, inovația, investiția de capital, energia consumată și resursele umane implicate. Comer-
ciantul vinde pentru că a cumpărat în trecut cu intenția de revânzare.
1.2.Intenția de revânzare denotă continuitate economică și, de aceea, vânzările comerciale sunt
generatoare de taxă pe valoare adăugată (TVA), un impozit indirect, neutru pentru comerciant, dar
care majorează prețul suportat de consumatorul final cu procentul din preț pe care îl reprezintă
taxa.
În prezența intenției de revânzare, obiectul vânzării nu mai are relevanță. Vânzarea are caracter
comercial chiar și în cazul în care privește bunuri imobile sau produse agricole2.
Având în vedere diversitatea infinită a activităților comerciale, pot fi obiecte ale vânzării
comerciale bunurile mobile sau imobile, produsele solului, resursele, drepturile, valorile comerciale și,
în general, orice bun, drept sau valoare care circulă în comerț.
Vânzarea are caracter comercial chiar și în cazurile foarte frecvente în care cocontractantul
comerciantului este un simplu particular sau o instituție publică.
Covârșitoare ca volum în raport de vânzarea civilă, vânzarea comercială este esențială din punct
de vedere juridic, economic și sociologic.
§2. Figura juridică a contractului de vânzare comercială
2.1. În temeiul contractului de vânzare, o parte, denumită vânzător, transmite sau se obligă să
transmită celeilalte părți, denumită cumpărător, proprietatea unui bun, în schimbul unui preț pe
care cumpărătorul se obligă să îl plătească. Prin vânzare se pot transmite la cumpărător și
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (uz, uzufruct, superficie), precum și orice alt drept,
inclusiv drepturi reale accesorii (ipoteci, gajuri sau garanții asimilate ipotecii). Transmiterea
proprietății sau a oricăror alte drepturi poate fi rezultatul imediat al perfectării contractului sau, după
caz, rezultatul executării ulterioare a obligației vânzătorului de a transmite proprietatea sau dreptul.
Aceasta este, în esență, definiția normativă a vânzării3, pe care o fixează art. 1650 C.civ.
2
Sub incidența fostului Cod comercial, doctrina tradiționalistă considera că vânzarea comercială nu poate avea ca obiect
bunuri imobile și nici bunuri agricole. Într-o lucrare mai veche destinată acestei chestiuni, am susținut că opinia conform
căreia vânzarea de imobile este esențialmente civilă era greșită. A se vedea Gh. Piperea, Natura juridică a operațiunilor
imobiliare, în RDC nr. 10/2000, p. 90 și urm. Această soluție a fost confirmată ulterior de Codul fiscal din 2004, care a
considerat că operațiunile imobiliare cu caracter de continuitate economică sunt impozabile cu TVA (este în acest sens
art. 127 C.fisc.).
3
În actualul Cod civil, denumirea normativă a acestui contract este „vânzare”, și nu vânzare-cumpărare, așa cum era sub
impactul vechiului Cod civil. Conform art. 1294 C.civ. din 1864, vânzarea-cumpărarea este acel contract prin care o parte
se obligă să transmită celeilalte părți, în schimbul unui preț, dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui bun
sau a unei creanțe. Definiția era valabilă și pentru contractul de vânzare-cumpărare comercială, întrucât Codul comercial
nu îl definea, ceea ce făcea aplicabil fostul art. 1 alin. (2) C.com.: „unde legea de față nu dispune, se aplică codicele civil”.
GHEORGHE PIPEREA
3
2.2. Prestația caracteristică a vânzării este transferul proprietății în schimbul plății prețului.
Codul civil face din vânzare un contract care se încheie pentru a se obține efectul translativ de
drepturi. Conform art. 1673 alin. (1) C.civ., „vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului
proprietatea bunului vândut”. În cazul bunurilor mobile obișnuite, transferul dreptului de
proprietate este, cel puțin la nivel teoretic, rezultatul direct al acordului de voință. Așa cum rezultă
din art. 1674 C.civ., în lipsă de dispoziție legală contrară sau de clauză contractuală derogatorie,
„proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă
bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă”. Opozabilitatea față de terți a transferului,
fără de care efectul translativ este incomplet, este supusă, totuși, unor condiții speciale de
înregistrare în diferitele registre publice, în funcție de natura bunului sau a drepturilor transferate
(art. 1675 C.civ.). În cazul imobilelor, valabilitatea transferului dreptului de proprietate este, totuși,
supusă formalității autentificării notariale și condiției intabulării (art. 1676 C.civ.). În aceste cazuri,
nu numai opozabilitatea față de terți este amânată până la momentul efectuării formalităților, ci
chiar efectul translativ de drept de proprietate, în sine.
2.3. Poate vinde și cumpăra orice persoană căreia nu îi este interzis prin lege să contracteze
(art. 1652 și, respectiv art. 1180 C.civ.). Așadar, orice persoană fizică având capacitate de exercițiu
și orice persoană juridică având capacitate juridică poate încheia un contract de vânzare, în calitate
de vânzător sau cumpărător.
Persoanele fizice fără capacitate de exercițiu nu pot contracta în nume propriu; cele cu
capacitate de exercițiu restrânsă pot contracta în nume propriu numai acte juridice de valoare
redusă, cu execuție instantanee și cu caracter curent; actele juridice de dispoziție încheiate de
persoanele fizice cu capacitate limitată de exercițiu sunt valabile numai dacă sunt autorizate de
reprezentantul legal (art. 41 C.civ.). Având în vedere că are efect translativ de drepturi reale,
vânzarea este, în principiu, un act juridic de dispoziție. Doar vânzările de valori mici și cu caracter
curent (de subzistență) pot fi considerate acte de administrare sau de conservare a patrimoniului.
Din art. 206 alin. (1) C.civ. rezultă că persoanele juridice pot încheia orice acte juridice, cu
excepția celor care pot fi încheiate numai de persoanele fizice (cum ar fi adopția, căsătoria,
contractul matrimonial, testamentul). Cu toate acestea, persoanele juridice fără scop lucrativ pot
încheia numai actele juridice care corespund scopului lor statutar de activitate [art. 206 alin. (2)
C.civ.]. Persoanele juridice cu scop lucrativ pot încheia fără restricții acte juridice care corespund
obiectului lor de activitate obișnuită, actele juridice neobișnuite fiind inopozabile terților sau, după
caz, supuse unor formalități de abilitare4 ori riscului de a fi desființate într-o procedură de insol-
vență care ar putea surveni în cei doi ani ulteriori perfectării actului juridic neobișnuit5. Pe de altă
parte, în cazul activităților care necesită, conform legii, autorizații speciale sau licențe, lipsa
acestora determină nulitatea absolută a actelor juridice încheiate în atari condiții (art. 207 C.civ.).
În afară de incapacitățile generice de a contracta, Codul civil și legile speciale instituie și unele
incapacități speciale de folosință, oprind anumite persoane aflate în anumite situații speciale de la
operațiunea juridică de vânzare, în condițiile concrete aplicabile. Poate vinde și cumpăra orice
persoană care nu este lovită de una sau mai multe incapacități speciale de a vinde sau de a cumpăra
4
Spre exemplu, conform art. 15322 din Legea nr. 31/1990, republicată, actele juridice de dispoziție care depășesc
jumătate din valoarea netă contabilă a activelor societății pe acțiuni nu pot fi perfectate de administratori fără o aprobare
prealabilă a adunării generale a acționarilor.
5
Pentru amănunte, a se vedea Gh. Piperea, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit.,
p. 224-225.
GHEORGHE PIPEREA
4
(art. 1654-1655 C.civ.). În cazul încălcării acestor incapacități speciale, sancțiunea care poate
interveni este nulitatea absolută.
De regulă, încălcarea dispozițiilor relative la incapacitățile de vânzare sau cumpărare este
sancționată cu nulitatea absolută, dar o acțiune în anulare nu este permisă persoanei care a încălcat
interdicțiile de vânzare sau de cumpărare. Din art. 1656 C.civ. pare a rezulta că numai acțiunea în
anulare este interzisă celui care a încheiat actul juridic în disprețul incapacității de folosință. Cum,
însă, nimeni nu poate invoca propria turpitudine, ar trebui ca nici acțiunea în nulitate absolută să
nu fie permisă celui care a încălcat incapacitățile speciale de vânzare sau cumpărare.
2.4. Obiectul vânzării poate fi orice bun care se află în circuitul civil, cu excepția bunurilor a
căror circulație juridică este interzisă ori limitată prin lege, prin convenție sau prin testament
(art. 1657 C.civ.). De regulă sunt inalienabile și insesizabile bunurile neprețuite (apa, aerul, lumina
solară) și bunurile din domeniul public. Unele bunuri au o circulație juridică restricționată prin
lege sau prin acte administrative (bunuri-monopoluri de stat, bunuri periculoase sau toxice,
stupefiante, bunuri din patrimoniul cultural mobil) sau temporar scoase din circuitul civil prin
convenții sau testamente.
Pot fi obiect al vânzării atât bunurile corporale, cât și bunurile incorporale, precum și
dezmembrămintele dreptului de proprietate, creanțele, drepturile desprinse de bunul căruia îi sunt,
de regulă, accesorii sau complementare (cum ar fi, de exemplu, drepturile preferențiale de
subscripție a acțiunilor noi emise de o societate comercială cu ocazia majorării de capital social).
Pentru a putea fi obiect al vânzării, bunul trebuie să fie posibil6, să existe sau să poată exista în
viitor, să fie determinat sau determinabil, să fie licit și moral și să fie proprietatea vânzătorului.
2.5. Bunurile eventuale, întrucât nu sunt nici determinate, nici determinabile, nu pot fi obiect al
vânzării. Cu toate acestea, în jurul eventualității unor bunuri sau valori, piețele financiare și de
capital construiesc permanent un număr practic infinit de instrumente financiare derivate, care nu
se susțin pe active-suport reale (bunuri existente sau viitoare, dar certe), ci pe intenții de a vinde
sau cumpăra, pe expectații și, uneori, chiar pe pariuri7. Așa cum banii emiși de banca centrală, care
ar trebui să fie singurii bani cu putere circulatorie legală pe teritoriul unei țări, sunt covârșiți
cantitativ de banii-datorie (mai mult de 90% din masa monetară înseamnă bani creați de băncile
comerciale prin simplul act juridic al împrumutului), la fel și schimburile comerciale la nivel global
sunt covârșite de operațiunile financiare și de capital. Mai mult de 85% din totalul valoric al
vânzărilor la nivel global este „alocat” comerțului cu opțiuni, expectații și pariuri, mai puțin de
15% din acest total având un corespondent într-un fapt economic real8.
6
În romanul Baudolino, de Umberto Eco, unul dintre personaje istorisea peripețiile și expectațiile sale de profit din
vânzarea de cranii ale Sfântului Ioan Botezătorul (respectivul pretindea că vânduse deja 6, mai având încă unul în posesie).
Acțiunea romanului se petrece în timpul celei de-a doua Cruciade (în jurul anului 1200), în plin avânt al construcției de
catedrale, care se întemeiau acolo unde reprezentanții clerului sau ai seniorilor feudali puteau să își afișeze relicvele sfinte
deținute, ceea ce înseamnă că orice scenariu al unui comerciant de astfel de relicve care, în plus, ar fi fost aureolat de
participarea la o cruciadă, ar fi avut șanse să fie bine primit de lumea feudală. Cu toate acestea, nimeni nu putea crede că de
pe urma sfântului au rămas 7 cranii. La o astfel de obiecție, comerciantul nostru a avut un răspuns mulțumitor: doar craniul
deținut de el în prezent era original, celelalte erau false, iar vânzătorii ceilalți, niște șarlatani.
7
Așa numitul schimb de riscuri de faliment – CDS – nu este nimic altceva decât un pariu că un anume debitor sau o
sumă de debitori „împachetați” într-un portofoliu de credite vor da sau nu vor da faliment.
8
Pentru amănunte, a se vedea supra, Titlul I, Cap. V, Fluctuațiile valorice și consolidarea creanțelor bănești, Secțiunea II,
Despre bani și (in)stabilitatea prețurilor, parag. 15 și parag. 22. Sursa acestei estimări se regăsește în Tim O’Reilly, It’s time to
rewrite the rules of our economy, publicat aici (http://evonomics.com/rewrite-the-rules-of-the-economy-tim-oreilly/).
GHEORGHE PIPEREA
5
Comerțul cu intenții, opțiuni și expectații de vânzare, precum și cu pariuri, se realizează prin

interpretarea creativă a unor instituții ale dreptului civil, cum ar fi pactul de opțiune, pactul de
preferință, promisiunea de vânzare și promisiunea bilaterală de vânzare și cumpărare. Aceste
instituții își au rolul lor în construcția progresivă a unor contracte. Utilizate onest, ca acte
preparatorii ale unor contracte viitoare, potențialul de risc pe care îl incumbă este neutru, dar
practicile comerciale incorecte în care ar putea fi instrumentalizate pot avea un impact destructiv
asupra încrederii și continuității afacerilor comerciale.
Pactul de opțiune este definit de art. 1278 C.civ. ca o ofertă irevocabilă de a contracta, ofertă
pe care destinatarul (beneficiarul) este liber să o accepte sau să o refuze într-un anumit termen. În
lipsa unui asemenea termen, instanța îl poate fixa, prin ordonanță președințială, emisă cu citarea
părților. Pactul de opțiune, care conține oferta irevocabilă de a contracta, trebuie să conțină toate
elementele contractului pe care părțile urmăresc să îl încheie, astfel încât acesta să poată fi perfectat
prin simpla acceptare a ofertei de către beneficiarul opțiunii. Atât pactul de opțiune în sine, cât și
declarația de acceptare a ofertei trebuie să îmbrace forma cerută de lege pentru valabilitatea
contractului pe care părțile urmăresc să îl încheie (forma scrisă ad validitatem sau forma autentică).
În cazul pactului de opțiune la vânzare, evocat de art. 1668 C.civ., forma scrisă sau autentică a
contractului de vânzare impune aceeași formă pentru pactul de opțiune la vânzare. Dacă pactul de
opțiune la vânzare are ca obiect drepturi tabulare (dreptul de proprietate, dezmembrămintele
acesteia sau ipoteci care se înscriu sau se notează în cartea funciară), dreptul de opțiune creat de
pactul de opțiune se înscrie el însuși în cartea funciară. Opțiunea se radiază din oficiu din cartea
funciară numai dacă, în termenul ofertei, nicio declarație de acceptare nu a fost formulată. Pactul
de opțiune la vânzare este menit a bloca circulația juridică a bunului sau a dreptului pe întreaga
perioadă de valabilitate a ofertei irevocabile de vânzare. De aceea, beneficiarul opțiunii va fi ținut să
suporte un cost al acestei blocări, pe perioada opțiunii și, în același timp, va putea obține despăgubiri
de la emitentul opțiunii (care este o ofertă irevocabilă de vânzare) în cazul încălcării de către acesta
a ofertei irevocabile de vânzare prin vânzarea bunului către un terț. O asemenea operațiune juridică
poate avea valoare în sine, mai ales când bunul asupra căruia poartă opțiunea este un activ-suport
pentru operațiunile de la bursele de mărfuri sau de pe piețele de capital, permițând titularului opțiunii
să comercializeze opțiunea ca și când ar fi proprietarul bunului. Până la expirarea termenului opțiunii,
beneficiarul va putea vinde bunul (asupra căruia încă nu este proprietar) prin vânzarea opțiunii,
noul titular putând emite, în termenul care a mai rămas, o declarație de acceptare a ofertei irevo-
cabile de vânzare. După expirarea opțiunii, fără ca oferta să fie acceptată, fostul titular nu o mai
poate valorifica, întrucât nu mai este și nu mai poate fi proprietar (cu excepția cazului în care obține
o prelungire a opțiunii inițiale).
Pactul de preferință este, spre deosebire de pactul de opțiune (care este o ofertă irevocabilă de
a contracta, urmată sau nu de o acceptare a ofertei), o convenție prin care promitentul se obligă să
îi acorde preferință beneficiarului față de orice alt potențial cumpărător, la același preț și în aceleași
condiții, dacă în viitor se va decide să vândă un anumit bun sau o anumită valoare. Beneficiarul
pactului de preferință nu este obligat să cumpere (ceea ce constituie un element comun cu pactul
de opțiune), dar pactul de preferință nu îl obligă pe promitent decât în condițiile în care se va fi
decis să vândă. Chiar dacă nu constituie o ofertă irevocabilă de a vinde, pactul de preferință
afectează, totuși, circulația juridică a bunurilor sau a valorilor vizate, întrucât un eventual contract
cu un terț care ar ignora existența pactului de preferință ar putea da naștere unor litigii relative la
valabilitatea contractului și, respectiv la daune-interese pretinse de beneficiarul pactului de
preferință.
GHEORGHE PIPEREA
6
O confirmare a acestei soluții reiese din dispozițiile art. 1731 C.civ. relative la dreptul de
preempțiune9, din care rezultă că o vânzare către un terț a bunului cu privire la care există un drept
de preempțiune este valabilă numai sub condiția suspensivă a neexercitării în termen a dreptului
de preempțiune de către preemptor. De aici concluzia că un astfel de contract există, dar nu creează
efecte pe perioada valabilității dreptului de preempțiune. Dacă s-a semnat un astfel de contract cu
terțul, vânzătorul este obligat să notifice de îndată preemptorul, care va avea la dispoziție 10 zile
(pentru bunuri mobile) sau 30 de zile (pentru bunuri imobile) pentru a accepta să cumpere, în
aceleași condiții ca și terțul.
Promisiunea bilaterală de a contracta este contractul prin care părțile se obligă ferm și reciproc
să încheie în viitor un contract ale cărui elemente esențiale sunt stabilite în prezent10. Colocvial,
promisiunea de a contracta, deși este un contract de-sine-stătător, mai este denumit și pre-contract
sau ante-contract. Promisiunea de a contracta (care poate fi și unilaterală) conține toate elementele
contractului promis, acesta din urmă neputând fi perfectat fie pentru că beneficiarul promisiunii
unilaterale de a contracta nu s-a hotărât încă, fie pentru că există cauze obiective care amână
momentul perfectării contractului (de exemplu, promitentul nu a obținut încă finanțarea necesară,
titlul de proprietate nu este încă cert, analiza de due dilligence nu s-a finalizat încă, aprobarea
prealabilă a contractului sau avizul unor autorități nu au fost obținute etc.).
Promisiunea unilaterală de vânzare este un contract în temeiul căruia proprietarul (sau viitorul
proprietar) se obligă să îi vândă beneficiarului un bun; în cazul în care creditorul promisiunii de
vânzare refuză cumpărarea sau, după caz, cumpără un alt bun similar, promisiunea de vânzare
încetează. Promisiunea de cumpărare este un contract în temeiul căruia o persoană se obligă să
cumpere de la proprietar un bun; în cazul în care creditorul promisiunii de cumpărare înstrăinează
bunul unui terț sau constituie în favoarea unui terț o ipotecă asupra bunului, promisiunea de
cumpărare încetează. Cele două promisiuni unilaterale pot fi reunite într-o promisiune bilaterală
de vânzare-cumpărare. În ambele situații, fie că promisiunea este unilaterală sau bilaterală, suntem
în prezența unor contracte propriu-zise, și nu a unor oferte sau opțiuni, astfel că părțile au obligații
propriu-zise, care pot fi aduse la îndeplinire chiar prin executare silită (de exemplu, printr-o
hotărâre judecătorească menită a ține loc de vânzare) și care pot da naștere la despăgubiri în caz
de neexecutare. Promisiunea unilaterală de vânzare/cumpărare generează obligația de a
vinde/cumpăra și dreptul potestativ al beneficiarului de a cumpăra/vinde. Promisiunea bilaterală
de vânzare creează pentru ambele părți drepturi și obligații corelative, care nu sunt afectate de vreo
condiție, ci de un termen suspensiv în beneficiul ambelor părți11.
Promisiunea de vânzare și pactul de opțiune sunt uzuale în materie de convenții între acționari
(clauzele de sell-out, squeeze-out, de first right refusal etc. sunt variante de promisiune de
vânzare/pact de preferință), precum și în cazul contractelor bursiere forward, futures și options. În
acest din urmă caz nu se cumpără bunuri sau valori, ci contracte sau opțiuni de a contracta. De regulă,
astfel de promisiuni sau pacte de opțiune se încheie pentru a specula oportunități de afaceri, dar și
pentru asigurarea contra unor riscuri de inflație, riscuri valutare sau riscuri economice și geopolitice
(în acest caz, operațiunile cu promisiuni, pacte și opțiuni sunt denumite hedging).
9
Din dispozițiile art. 1730 C.civ. pare să rezulte că dreptul de preempțiune este similar până la identitate cu pactul de
preferință. Numai că dreptul de preempțiune rezultă din convenții și din lege, în timp ce pactul de preferință este un contract.
10
L. Pop, op. cit., Vol. II, 2009, p. 225.
11
R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil. Note de curs, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 51-52.
GHEORGHE PIPEREA
7
2.6. În legătură cu condiția ca bunul vândut să fie proprietatea vânzătorului, trebuie observat
că, spre deosebire de Codul civil din 1864, care ignoră realitatea vânzării bunului altuia, actualul
Cod civil permite o astfel de vânzare. Vânzarea bunului altuia este o situație obișnuită în dreptul
comercial, mai ales în cazul bunurilor și valorilor tranzacționate pe piețele reglementate, așa că
recenta consacrare normativă a sa este binevenită.
2.7. Prețul vânzării trebuie exprimat într-o sumă de bani (în caz contrar, contractul pierzând
caracteristica de vânzare12) și, sub sancțiunea nulității contractului, să fie serios și determinat sau
„cel puțin” determinabil. Prețul bunurilor și al drepturilor care circulă pe teritoriul României, de
asemenea, trebuie să fie exprimat în lei, întrucât moneda națională este singura monedă care are
putere circulatorie în România, fiind singurul însemn monetar care trebuie acceptat la plată,
conform art. 12 și art. 16 din Legea nr. 312/2004 privind statutul BNR.
Prețul este serios dacă există un echilibru între valoarea bunului sau a dreptului vândut și
contravaloarea sa, plătibilă în bani de către cumpărător. Prețul este, în schimb, derizoriu, dacă este
în mod semnificativ și vizibil (vădit) dezechilibrat în defavoarea vânzătorului. Dezechilibrul dintre
preț și valoarea reală a bunului poate fi chiar lezionar, dar depășirea limitelor dincolo de care
contractul devine lezionar [limite stabilite de art. 1222 alin. (2) C.civ.] deplasează discuția în zona
condițiilor de valabilitate a contractului referitoare la obiectul contractului sau la cauza contrac-
tului. Încălcarea condițiilor referitoare la obiectul sau cauza contractului este sancționată cu
nulitatea absolută a contractului13.
Echivalența dintre valoarea bunului și contra-valoarea sa (preț) nu trebuie să fie perfectă.
Caracterul neserios al prețului este, oricum, un element al contractului de vânzare care este lăsat
la suverana apreciere a instanței, dar anularea contractului pentru preț derizoriu poate fi dispusă
doar dacă prețul este „într-atât de disproporționat față de valoarea bunului, încât este evident că
părțile nu au dorit să consimtă la vânzare” și doar dacă nu există o dispoziție legală derogatorie
[art. 1665 alin. (2) C.civ.]. Așadar, din proba deosebit de dificilă și lăsată la aprecierea instanței a
disproporției vădite dintre valoarea reală a bunului sau a dreptului vândut și prețul plătibil de către
cumpărător, instanța extrage o prezumție că părțile nu ar fi putut consimți la o asemenea vânzare
și de-abia după aceea poate pronunța anularea contractului.
Vânzările comerciale pe prețuri simbolice sunt metode, specifice crizelor economice, de
salvgardare extrajudiciară a întreprinderilor aflate în dificultate. Ca parte a schemei de salvgardare,
prețul simbolic nu mai are caracter derizoriu. Vânzarea unei mașini vechi, aflată în stare avansată
de degradare, sau a unei epave, chiar dacă prețul este ridicol de mic în raport de valoarea sa de
piață (a avea o astfel de valoare ar însemna că mașina respectivă ar fi încă în funcțiune) nu este
anulabilă pentru preț derizoriu, întrucât vânzătorul este scutit de costurile întreținerii vechiturii sau
a epavei și, în plus, poate primi, în aplicarea diferitelor programe guvernamentale de înnoire a
12
În doctrină (D. Chirică, op. cit., p. 67) s-a arătat că exprimarea prețului în bani este nu numai un element de calificare
a contractului, ci și o condiție de validitate a sa. Totuși, dacă părțile au convenit inițial un preț al vânzării, dar ulterior se
înțeleg să înlocuiască plata prețului cu o altă prestație sau chiar cu cedarea de către cumpărător a proprietății unui bun în
favoarea vânzătorului (dare în plată), vânzarea nu își pierde caracteristica inițială și nici nu devine, retroactiv, anulabilă
pentru lipsa prețului.
13
Leziunea este plasată de Codul civil actual în zona viciilor de consimțământ, sancționate cu nulitatea relativă, și nu cu
nulitatea absolută. Este o concepție anacronică, inadaptată mai ales la dreptul comercial contemporan, pentru care esențială
este continuitatea afacerii și pentru care echilibrul contractual (grav tulburat de leziune) este esențial. Or, echilibrul con-
tractual nu ține de consimțământ (care, de altfel, se obține, în marea majoritatea a cazurilor, prin aderarea fără rezerve la
oferta tipizată de a contracta emisă de comerciantul care își impune cocontractantului propriul model de contract și de afaceri,
negocierea fiind exclusă), ci de obiectul (ce vor părțile) sau de cauza contractului (de ce vor părțile).
GHEORGHE PIPEREA
8
parcului auto, un voucher valoric care să se constituie într-un avans minimal pentru achiziționarea
unei mașini noi. De asemenea, vânzarea unui portofoliu de creanțe greu recuperabile, mai ales
întrucât conține creanțe contra unor debitori supra-îndatorați sau insolvabili, la un preț care apare ca
fiind derizoriu, nu determină automat concluzia neseriozității prețului, întrucât cesionarul și-a asumat
riscul neîncasării unora sau a tuturor creanțelor din portofoliu, precum și riscul unuia sau mai
multor retracte litigioase din partea debitorilor care au calitatea de consumatori14.
Prețul vânzării poate fi nu numai disproporționat de mic, ci și disproporționat de mare în raport
de valoarea bunurilor. Deși art. 1665 C.civ. pare să se refere doar la prețul derizoriu, mai ales prin
modul „sugestiv” în care este redactată denumirea marginală, este evident, totuși, că disproporția
vădită se poate manifesta și sub forma prețului excesiv. Chiar dacă nu îmbracă forma leziunii
(adică, prețul nu depășește cu cel puțin jumătate valoarea reală a bunului, ceea ce ar reprezenta un
motiv de nulitate absolută a contractului pentru încălcarea condițiilor de valabilitate privitoare la
obiectul sau cauza sa), disproporția semnificativă dintre valoarea (redusă) a bunurilor și
contra-valoarea (prea mare) conferită de prețul plătibil de către cumpărător determină
anulabilitatea contractului întrucât, în condițiile art. 1665 alin. (2) C.civ., „este evident că părțile
nu au dorit să consimtă la vânzare”. Disproporția între preț și valoarea bunurilor poate fi
semnificativă nu numai în sens descrescător, ci și crescător, iar intenția reală a părților poate fi
contrazisă nu numai de un preț prea mic, ci și de un preț prea mare.
De altfel, din perspectiva intenției reale a părților, se poate analiza și o condiție adiacentă
seriozității prețului, respectiv, realitatea acestuia.
Prețul trebuie să fie nu numai echilibrat (serios), ci și real, adică ne(di)simulat. Un preț real
indică intenția cumpărătorului de a-l plăti efectiv. Lipsa acestei intenții determină fictivitatea
prețului, acesta fiind un motiv separat de anulare a vânzării [art. 1665 alin. (1) C.civ.]. Pe de altă
parte, fictivitatea este o formă de simulație. Prin înlăturarea aparenței create de simulanți, vânzarea
poate fi recalificată, spre exemplu, ca o donație, act juridic care are caracter gratuit și care exclude
existența unui preț.
2.8. Prețul trebuie să fie determinat sau „cel puțin” determinabil [art. 1660 alin. (2) C.civ.]
pentru ca vânzarea să fie validă.
Este determinat un preț care este stabilit în sumă fixă sau, după caz, un preț care este stabilit
după greutate, prin multiplicarea sau diviziunea prețului unitar cu greutatea și cantitatea. Dacă
prețul este stabilit după greutate, la stabilirea prețului nu se ține cont de greutatea ambalajului.
Dacă prețul este stabilit într-o sumă fixă, faptul că se stabilește un număr oarecare de rate nu
afectează caracterul determinat al prețului. Prețul unui teren este determinat chiar și atunci când
părțile se vor fi înțeles pentru un preț total, fără indicarea suprafeței; rezultatul măsurătorilor
ulterioare ale terenului, care ar putea indica o suprafață mai mică sau mai mare decât au preconizat
părțile, nu poate determina rezoluțiunea contractului (art. 1741 C.civ.). Prețul unic și global pentru
mai multe bunuri vândute în bloc este, de asemenea, determinat (art. 1679 C.civ.).
Mult mai important pentru dreptul comercial este regimul juridic al prețului determinabil.
Frecvent, în relațiile de afaceri, mai ales în cazul contractelor care se încheie în formă simplificată,
prețul este fie omis în totalitate, fie vag indicat, prin trimitere la prețul practicat în mod obișnuit de
14
Afirmația din text nu exclude posibilitatea ca, în concret, unul sau mai mulți debitori să obțină nulitatea cesiunii pentru
un preț derizoriu raportat la creanțele cesionate, privite în individualitatea lor. Pentru motive ce țin de lipsa formalităților
necesare, dar și pentru motive ce țin de legislația protecției consumatorilor, debitorii cedați pot obține și inopozabilitatea
cesiunii creanțelor, privite în mod concret, prin raportare la fiecare debitor în parte.
GHEORGHE PIPEREA
9
către vânzător, la condițiile sau împrejurările pieței ori, după caz, la cutume, uzuri comerciale și
practici statornicite ale părților.
Așa cum rezultă din art. 1664 C.civ., prețul este „suficient determinat” dacă poate fi stabilit
potrivit împrejurărilor. Dacă vânzarea are de obiect bunuri pe care vânzătorul le comercializează
în mod obișnuit, se prezumă (evident, până la proba contrarie) că părțile au avut în vedere prețul
practicat de vânzător în mod obișnuit15. Dacă vânzarea are de obiect bunuri sau valori care se
comercializează pe piețele reglementate (burse de mărfuri sau de energie, burse de valori), în lipsă
de stipulație contrară, se aplică prețul mediu de cotație pe acele piețe a acelor bunuri din ziua
tranzacționării.
Plaja situațiilor în care prețul este determinabil chiar și în lipsa unei clauze exprese relative la
preț nu este, însă, epuizată de dispozițiile din materia contractului de vânzare. Regulile supletive
din materia teoriei generale a obligațiilor, precum și unele dispoziții dedicate unor contracte numite
(cum ar fi contractul de comision), ambele categorii caracterizate printr-o supărătoare imprecizie
și prin multiple nuanțări, fac trimitere la diferite tipuri de conceptualizări ale prețurilor de
referință16.
Dacă un contract încheiat între profesioniști nu stabilește prețul și nici nu indică o modalitate
pentru a-l determina, se prezumă că părțile au avut în vedere prețul pieței, adică prețul practicat în
mod obișnuit în domeniul respectiv pentru aceleași prestații realizate în condiții comparabile sau,
în lipsa unui asemenea indicator, un preț rezonabil (art. 1233 C.civ.). O astfel de vânzare, deși pare
bizară, întrucât îi lipsește prețul, este valabilă. Regula, inserată în Codul civil, se inspiră din dreptul
comerțului internațional (art. 55 din Convenția ONU privind vânzarea internațională de mărfuri și
5.1.7. din Principiile UNIDROIT), fiind tradițională în dreptul comercial17. De altfel, vânzările
fără indicarea prețului sunt destul de frecvente în practică, întrucât unele piețe funcționează (în
mod natural sau ca urmare a impunerii unor monopoluri artificiale pe piață) cu puțini actori, care
își cunosc reciproc practicile obișnuite, iar alte piețe, deși sunt mult mai diversificate și, deci, mai
concurențiale, își creează propriile uzuri și (bune) practici stabile în timp, inclusiv cu privire la
nivelurile obișnuite ale prețurilor. Prețul obișnuit al pieței se stabilește, așadar, nu după lege, ci
după uzurile comerciale. Este adevărat că, sub presiunea acestor obișnuințe (care, deși reprezintă
o formă de echilibru, nu sunt întotdeauna pozitive) există riscul de aliniere cartelară a prețurilor,
dar această chestiune ține de legislația concurenței.
Este, de asemenea, adevărat că în raport de aceste prețuri obișnuite (standard) se analizează și
disproporțiile vădite create de prețurile conjuncturale practicate de un comerciant, disproporții care
pot duce la concluzia unor practici de dumping (prețuri de ruinare urmate de prețuri excesive, după
„cucerirea” unei piețe) sau la suspiciuni de trucare a unor proceduri de selecție pentru achizițiile
publice. Deși vânzările fără preț exprimat în contract rămân valabile din punct de vedere civil, câtă
15
Prețul practicat în mod obișnuit de vânzător are o importanță deosebită în dreptul concurenței, în achizițiile publice și
în dreptul fiscal. Dacă diferențele în minus față de acest preț obișnuit sunt prea mari, prețul respectiv poate fi calificat ca
preț de dumping sau de ruinare, cu consecința calificării comportamentului comercial al vânzătorului ca practică
anticoncurențială. De asemenea, astfel de prețuri neobișnuit de mici pot fi considerate modalități de trucare a procedurilor
de achiziții publice.
16
Cu toate greșelile, omisiunile și excesele sale, O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare
pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar (M.Of. nr. 607 din
29 august 2011) are meritul că utilizează un sigur criteriu de referință pentru calcularea dobânzii în lipsă de prevedere
contractuală expresă. Dobânda de referință a BNR este dobânda legală.
17
Pentru regimul juridic al adevăratului preț sau al prețului curent în versiunea art. 40 C.com. (actualmente abrogat), a
se vedea Gh. Piperea, Drept comercial, op. cit., Vol. II, 2009, p. 5-6. Sub incidența acestui text, am considerat că prețul era
oricând determinabil în dreptul comercial, nefiind posibilă anularea vânzării pentru acest motiv.
GHEORGHE PIPEREA
10
vreme există prețuri obișnuite ale pieței, ele pot fi, totuși, desființate pentru motive ce țin de dreptul
penal sau de fiscalitate.
În lipsa unor prețuri obișnuite (standard) ale pieței, se poate aplica așa-numitul „preț rezonabil”.
În stabilirea acestuia se poate apela la un terț, care va fi obligat să acționeze corect, echidistant și
cu diligență. Dacă părțile nu apelează la un astfel de terț sau dacă terțul desemnat a încălcat
obligațiile de echidistanță, corectitudine și diligență, oricare dintre părțile interesate poate apela la
instanță pentru stabilirea prețului rezonabil. Soluția rezultă din art. 1232 C.civ., care permite și un
răspuns (neoferit de art. 1233 C.civ.) pentru situația în care una dintre părțile contractului ar
intenționa să răstoarne prezumția prețului obișnuit al pieței.
În astfel de situații, prețul curent, prețul rezonabil și aplicabilitatea acestora rămân la aprecierea
suverană a instanței, care își va putea întemeia soluția pe opinii avizate, ale specialiștilor sau
experților, precum și pe analiza uzurilor pieței și chiar a prețurilor medii utilizate pe piața
respectivă, prețuri care se afișează zilnic sau, uneori, din oră în oră, în funcție de domeniul și
volatilitatea pieței18.
Prețul de referință al pieței și prețul rezonabil pot influența în mod indirect și prețul exprimat în
contract, întrucât reprezintă repere ale negocierii contractului. Compromisul, apropierea poziției
celor două părți în vedere obținerii unui optim de repartizare a sarcinilor contractului, sunt mai
facile în prezența unor astfel de prețuri de referință.
Factorul (criteriul) de referință este un indice, o cotație sau un coeficient care se utilizează în
mod frecvent pe anumite piețe, inclusiv financiare. Spre exemplu, prețul vânzării cu plata în rate
poate conține o dobândă care se include în rate, iar această dobândă poate fi calculată după indicele
de dobândă de pe piața interbancară, în funcție de moneda contractului (Euribor sau Robor), sau
poate trimite la cotațiile mărfurilor, ale energiei sau ale valorilor vândute, cotații care sunt
gestionate de diferite organisme naționale sau internaționale. Dacă acești factori de referință au
devenit inoperabili (spre exemplu, OPEC a înghețat extracția de petrol la un anumit nivel ori UE
a impus un embargo produselor care provin din țări sancționate economic), atunci se apelează,
inclusiv prin intervenția instanței, la un factor de referință apropiat, totul în ideea de a salvgarda
contractul. Așa cum rezultă din art. 1234 C.civ., dacă prețul, conform contractului, se raportează
la un criteriu (factor) de referință, iar acest criteriu a devenit inutilizabil, din varii motive, se
utilizează criteriul de referință cel mai apropiat19 (art. 1234 C.civ.).
În virtutea art. 2050 C.civ., comisionarul poate încheia, în numele și pe seama comitentului, un
contract cu sine însuși, dacă obiectul contractului îl reprezintă titluri de credit circulând în comerț
sau alte mărfuri cotate pe piețele reglementate. Cu condiția existenței unei clauze exprese în acest
sens, comisionarul poate să cumpere el însuși astfel de bunuri de la comitent, plătind prețul cerut
de comitent (negocierea în minus a prețului este interzisă, pe motiv de conflict de interese) și, de
asemenea, poate să îi vândă comitentului astfel de bunuri, încasând de la comitent prețul curent al
titlurilor sau al mărfurilor cotate, fiind exclusă posibilitatea negocierii în plus
a prețului.
Se observă că, în această construcție juridică inedită, în loc să îi găsească părții de la care
încasează comisionul un vânzător sau un cumpărător, comisionarul îi vinde acestuia sau cumpără
18
Spre exemplu, un indicator foarte des utilizat pentru stabilirea unor prețuri de referință ale unor mărfuri sau servicii
tipice este Dry Index Baltic, care afișează curent prețurile (și evoluția în timp real a acestora) principalelor mărfuri și servicii
care circulă la nivel global: metale, minereuri, gaze și petrol, cafea, cereale, navlu (costul transporturilor pe mare) etc.
19
A se observa că acest mod de a determina prețul contractului nu este specific vânzării perfectate între profesioniști,
fiind general aplicabil.
GHEORGHE PIPEREA
11
el însuși de la acesta, bunurile vizate de contractul de comision, cumulând calitatea de vânzător și

de cumpărător în cadrul aceluiași contract (comisionul este contractul în care comisionarul se
obligă să încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama comitentului). Potențialul de conflict
de interese este enorm, motiv pentru care acestui comisionar care contractează cu sine însuși i se
interzice negocierea în minus sau în plus a prețului.
Prețul curent este și un criteriu legal de evaluare a despăgubirilor plătibile de cărăuș pentru
transporturi deficitare.
2.9. Cheltuielile care vizează încheierea contractului (ca, de exemplu, costurile autentificării și
ale intabulării, în cazul bunurilor imobile, sau costurile cu determinarea prețului, în cazul omiterii
acestuia ori al neclarității clauzei care îl reglementează) și operațiunile de plată (ca, de exemplu,
spezele și comisioanele bancare) sunt puse de art. 1666 C.civ. în sarcina cumpărătorului.
Părțile contractului pot, totuși, să deroge de la această regulă supletivă. Deși din Codul civil nu
rezultă o astfel de concluzie, totuși, dat fiind efectul translativ de proprietate pe care îl țintește
vânzarea, efect care nu este complet fără îndeplinirea formalităților de opozabilitate față de terți,
se poate deduce că și aceste costuri sunt puse, de principiu, în sarcina cumpărătorului. Poate fi
vorba, spre exemplu, de cheltuielile de înregistrare a transferului în diferitele registre publice sau,
în cazul tranzacțiilor cu bunuri cotate pe piețele reglementate, de costurile înregistrării acelor
tranzacții în sistemul pieței reglementate respective.
§3. Efectele contractului de vânzare comercială
3.1. Vânzarea este contractul-reper în categoria contractelor sinalagmatice, întrucât generează

drepturi și obligații complexe în sarcina ambelor părți.
În principal, obligațiile vânzătorului constau în transferul către cumpărător al dreptului de
proprietate, predarea bunurilor, garanția contra evicțiunii (atât din fapte proprii, cât și din fapte ale
terților) și contra viciilor ascunse. Vânzarea generează și obligația vânzătorului de a asigura
opozabilitatea față de terți a transferului dreptului de proprietate.
Principala obligație a cumpărătorului este aceea de a achita prețul. O parte din cheltuielile
vânzării sunt, așa cum s-a arătat mai sus, în sarcina cumpărătorului. De asemenea, în cazul în care
proprietatea nu se transferă la cumpărător odată cu perfectarea contractului, ci la un moment
ulterior, cumpărătorul este ținut de riscul pieirii fortuite a bunului (motiv pentru care va avea și
interesul de asigura bunul contra deteriorării sau furtului). În fine, în cazul vânzării cu opțiune de
răscumpărare, cumpărătorul are obligația ca, în cazul în care vânzătorul optează în acest sens în
termen de maxim 5 ani de la perfectare vânzării inițiale, să îi revândă bunul.
3.2. Codul civil face din transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător în
schimbul plății prețului prestația caracteristică în contractul de vânzare. Acest transfer este evocat
în chiar definiția normativă a vânzării (art. 1650 C.civ.) și este ridicat la rangul de principală
obligație a vânzătorului (art. 1672 pct. 1 C.civ.).
Conform art. 1674 C.civ., proprietatea „se strămută de drept” la cumpărător prin simplul acord
de voință al părților, chiar dacă nu au avut loc încă predarea bunului și plata prețului. În mod
tradițional, se consideră că transmiterea de drept a proprietății este un efect „automat și abstract”
al vânzării, amânarea transferului dreptului de proprietate față de momentul perfectării contractului
GHEORGHE PIPEREA
12
nefiind decât o modalitate de executare a unui drept născut din chiar momentul perfectării
contractului20.
Constituirea sau transferul prin contracte a drepturilor reale sunt reglementate, cu caracter de
principiu, de art. 1273 alin. (1) C.civ., din care rezultă că, dacă obiectul contractului este un bun
individual determinat, drepturile reale se constituie și se transmit prin chiar acordul de voință al
părților, indiferent de faptul că bunurile au fost sau nu predate dobânditorului21. În doctrina și
jurisprudența tradiționale, această regulă, care confundă și amalgamează drepturile reale cu
drepturile personale, ignorând diferența dintre drepturile personale și drepturile reale din
perspectiva opozabilității față de terți22, regulă cunoscută sub denumirea de „principiu al
consensualismului”, este analizată ca un corolar al libertății contractuale și o chintesență a egalității
părților. Dar regula este criticabilă. În dreptul comercial, regula este chiar potențial vătămătoare
pentru integritatea pieței și pentru continuitatea afacerilor comerciale, putând pune în pericol
principiul ocrotirii intereselor terților de bună-credință.
Art. 1675 C.civ. amână efectul opozabilității erga omnes a transferului dreptului de proprietate
până la efectuarea formalităților de publicitate, „în cazuri anume prevăzute de lege” (poate fi vorba,
de exemplu, de acțiuni sau părți sociale, de diferite instrumente financiare, de titluri comerciale de
valoare etc.). În cazul imobilelor, transferul însuși al dreptului de proprietate („strămutarea
proprietății”) este, așa cum rezultă expres din art. 1676 C.civ., „supus dispozițiilor de carte
funciară”, fiind un efect al intabulării, și nu al contractului [art. 557 alin. (4) și art. 885 C.civ.].
Pentru bunurile mobile, posesia de bună-credință, ca stare de fapt, este o prezumție absolută de
proprietate (art. 935 C.civ.), asigurând și opozabilitatea față de terți a actelor juridice constitutive
sau translative de drepturi reale (art. 936 C.civ.). Așadar, posesia de bună-credință a bunurilor
mobile generează dreptul de proprietate și nu contractul cu referire la circulația juridică a acestora.
Din punct de vedere practic, exercițiul plenar al dreptului de proprietate se asigură prin
opozabilitatea erga omnes a acestuia. Deși efectul translativ de proprietate este ridicat de textele
Codului civil la rangul de prestație caracteristică a contractului de vânzare, în realitate acest efect
există, la momentul încheierii acordului de voințe, doar între părți, dar nu și față de terți, cărora
transferul dreptului de proprietate nu le este opozabil decât după efectuarea formalităților (sau după
luarea bunului mobil în posesie).
Efectul erga omnes al transferului dreptului de proprietate nu este generat de contract, ci de
formalitățile de publicitate. Suntem, deci, în prezența unei amânări, față de terți, a transferului
dreptului de proprietate, adică a unei „strămutări” precare, incomplete a proprietății. Nefiind
obținut acest efect, terții, destinatari ai obligației generale de non facere (abținere) corelativă
dreptului real, au dreptul să ignore transferul proprietății.
Din separarea în timp a celor două efecte pot apărea chestiuni foarte complicate relative la
succesiuni de vânzări efectuate între momentul „acordului de voințe” între vânzător și cumpărător
20
A se vedea D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Vânzarea și schimbul, Ed. C.H. Beck, București,
2008, p. 313, precum și Gh. Gheorghiu, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p.
1872.
21
Din aceeași normă juridică rezultă totuși că, atunci când contractul poartă asupra unor bunuri de gen, drepturile reale
se constituie și se transmit prin individualizarea bunurilor. În cazul bunurilor imobile și în cazul bunurilor mobile a căror
circulație juridică este supusă unor formalități, dispozițiile legale în materie de carte funciară și, respectiv, reglementările
speciale „rămân aplicabile”.
22
Începând cu Codul civil francez din 1804, contractului de vânzare i s-a conferit efect translativ de drepturi reale, acest
efect fiind reglementat atât de Codul civil român din 1864 [fostul art. 1295 alin. (1)], cât și în actualul Cod civil român.
GHEORGHE PIPEREA
13
și momentul efectuării publicității, chestiuni care pot avea efecte destructive în dreptul comercial,
caracterizat prin continuitate și încrederea reciprocă a participanților la piață.
Din moment ce transferul dreptului de proprietate este o consecință „automată și abstractă” a
contractului de vânzare, înseamnă că bunul părăsește patrimoniul vânzătorului și intră în
patrimoniul cumpărătorului de îndată ce acordul părților s-a realizat. Dar acest efect nu se
instalează și în raport de terți decât după efectuarea formalităților de opozabilitate erga omnes.
Până la acest moment (distanțat în timp față de momentul perfectării acordului de voințe),
vânzătorul poate vinde bunul altor cumpărători, cu același efect de „strămutare” a proprietății de
la vânzător la cumpărător pe temeiul simplului acord de voințe, terții, inclusiv cumpărătorii
succesivi ai bunului, nefiind ținuți de acordul de voințe al părților. De aici consecința că acel bun
este și nu este în patrimoniul vânzătorului până la momentul efectuării formalităților, în funcție de
unghiul în care este privită chestiunea – pentru primul și succesivii cumpărători, bunul este în
patrimoniul lor, dar pentru terți, bunul este încă în patrimoniul vânzătorului, întrucât încă nu se va
fi efectuat formalitatea necesară opozabilității erga omnes a transferului dreptului de proprietate.
Consecințele disocierii efectului erga omnes de efectul „translativ” al acordului de voințe dintre
vânzător și cumpărător sunt multiple: (i) concursul între mai mulți cumpărători succesivi ai
aceluiași bun; (ii) concursul, greu de gestionat, între creditorii chirografari ai vânzătorului, ai
cumpărătorului inițial și ai cumpărătorilor succesivi, întrucât bunul vândut va fi părăsit (sau nu, în
funcție de unghiul din care privim problema) patrimoniul vânzătorului, intrând în patrimoniul
cumpărătorului inițial sau al celor succesivi; (iii) conflictuala vânzare a bunului altuia,
reglementată de art. 1683 C.civ.; (iv) problema riscului pieirii fortuite a bunului vândut, în funcție
de care se fixează, pe capul cumpărătorului sau al vânzătorului, și interesul asigurării bunului
vândut.
Este evident că preferat în această succesiune de vânzări este cel care probează primul că a
îndeplinit formalitățile de publicitate sau de intabulare dar, după tranșarea acestei probleme,
rămâne responsabilitatea implicată de ratarea emolumentului contractului de vânzare (care este,
așa cum s-a văzut mai sus, nimic altceva decât transferul dreptului de proprietate asupra bunului
„cumpărat”), ratare care se „contabilizează” în patrimoniul cumpărătorului inițial sau în
patrimoniul unuia dintre cumpărătorii succesivi ai aceluiași bun. Acești „ceilalți cumpărători”, alții
decât cel care a reușit să îndeplinească formalitățile de publicitate și care va fi preferat, vor rămâne
cu „glorioasa” satisfacție că, în relație cu vânzătorul, ei sunt proprietari23.
În mod normal și logic, în dreptul comercial doar posesia de bună-credință (pentru bunuri
mobile) și, respectiv intabularea sau înscrierea în cartea funciară (pentru bunuri imobile) sau în
diverse registre publice (pentru instrumente financiare) ar trebui să aibă efect translativ de drepturi
reale.
3.3. Vânzarea este prototipul contractelor translative de proprietate sau de alte drepturi reale.
Așa cum rezultă din art. 1651 C.civ., în lipsa de norme speciale aplicabile unui contract care tinde
la transferul dreptului de proprietate sau al altor drepturi reale, se aplică regulile relative la vânzare.
În această categorie intră foarte multe acte juridice translative de proprietate sau de alte drepturi
reale care sunt în totalitate sau în parte nenumite din perspectiva transferului drepturilor. În această
categorie intră, cu certitudine, aportul de bunuri în societățile comerciale (bunul aportat devine
proprietatea societății, asociatul primind în schimb părți sociale sau acțiuni), asigurarea de bunuri
23
Pentru alte amănunte, a se vedea Gh. Piperea, Drept comercial, op. cit., Vol. II, 2009, p. 74-75.
GHEORGHE PIPEREA
14
(epava sau rămășițele bunului distrus sau avariat trece în proprietatea asiguratorului după plata
asigurării), antrepriza (proprietatea edificiului trece la beneficiar fie în baza recepției finale, fie în
baza unor recepții parțiale), furnizarea, reportul, grupul de contracte, tranzacțiile care se fac pe
bursele de mărfuri sau la bursele de valori, contractele nenumite care tind la transferul unor drepturi
reale, inclusiv instrumentele financiare derivate care împachetează, securitizează și circularizează
creanțele însoțite de ipoteci sau de fracțiuni ale acestora etc.
Regula supletivă relativă la efectul translativ se aplică în cazul unor contracte care, deși nu tind
la transferul dreptului de proprietate sau al unui alt drept real, conțin, totuși, opțiunea uneia dintre
părți de a dobândi dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui bun sau a unei valori.
Spre exemplu, în contractul de leasing financiar, una dintre opțiunile utilizatorului este ca, la
finalul perioadei de închiriere, utilizatorul să cumpere bunul la valoarea reziduală sau, în cazul
operațiunii de lease-back, să răscumpere bunul de la finanțator, la valoarea reziduală. Un contract
de închiriere obișnuit poate să creeze, de la debitul perioadei de închiriere sau în cursul acesteia,
un drept de preempțiune, care transformă închirierea în vânzare. Un contract de împrumut poate
să prevadă opțiunea pentru creditor de transforma obligația de rambursare și de plată a dobânzilor
în obligația debitorului de a emite noi acțiuni și de a le remite creditorului (operațiunea este
denumită „credit-mezanin”). În fine, obligațiunile pot fi convertite, la scadență sau înainte de inter-
venirea acesteia, în acțiuni noi, care majorează capitalul societății emitente a obligațiunilor inițiale.
În toate aceste situații, se aplică regulile supletive relative la efectul translativ al vânzării.
3.4. Vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului bunul vândut. Predarea bunului nu se
confundă cu strămutarea proprietății. Prin predare, cumpărătorul intră în posesia bunului, având
dreptul de a-l folosi conform destinației sale (ori după cum va crede de cuviință). Cumpărătorul de
bună-credință căruia i s-a predat bunul va avea dreptul de a culege fructele bunului mobil încă din
momentul predării, întrucât posesia de bună-credință a bunului mobil valorează proprietate. În
cazul bunurilor imobile, acest drept este generat de o clauză specială în contract care derogă de la
regula conform căreia fructele se cuvin cumpărătorului doar de la data dobândirii dreptului de
proprietate asupra imobilului.
Predarea bunului înseamnă punerea bunului la dispoziția cumpărătorului, precum și a tuturor
celor necesare pentru exercitarea liberă și neîngrădită a posesiei. Așadar, predarea bunului nu
înseamnă o simplă remitere materială, ci și asigurarea de către vânzător a unei posesii utile a
bunului de către cumpărător. Necesitatea asigurării posesiei utile rezultă și din obligația de punere
la dispoziție a accesoriilor bunului și a tot ceea ce este destinat folosinței sale perpetue. Spre
exemplu, posesia utilă a unui imobil cu destinația rezidențială sau comercială înseamnă și racordul
la utilități, iar posesia utilă a unui bun de folosință îndelungată înseamnă și accesoriile cu care
bunul poate fi conectat la rețeaua electrică sau la alte rețele de utilități și, desigur, instrucțiunile de
utilizare. Odată cu predarea bunului se remit cumpărătorului și titlurile și documentele privitoare
la proprietate sau la folosință.
Bunurile de gen se predau cumpărătorului după individualizare. Conform art. 1686 C.civ.,
predarea bunurilor de gen se face chiar dacă lotul din care făceau parte bunurile a pierit în
întregime, cu excepția cazului în care lotul pierit fusese anume prevăzut în contract. Așadar,
vânzătorul nu este liberat de obligația de predare a bunurilor de gen pentru cazul pieirii fortuite a
lotului din care făceau parte aceste bunuri, exceptând cazul în care lotul respectiv era prevăzut
expres în contract (de exemplu, recolta sau producția de vin dintr-un anumit an, lotul de mașini
GHEORGHE PIPEREA
15
din producția de serie limitată sau pre-comandată de cumpărător, numărul limitat de bunuri
personalizate sau ratașate unui anumit eveniment etc.).
Predarea imobilului vândut presupune punerea acestuia la dispoziția cumpărătorului „liber” de
orice bunuri ale vânzătorului care ar ocupa imobilul.
Predarea bunului mobil vândut presupune remiterea sa materială (tradițiune) sau remiterea sa
simbolică, adică prin predarea titlurilor reprezentative, a documentelor sau a lucrurilor (spre
exemplu, o cheie sau un cod de acces) care permit preluarea de către cumpărător a bunului în orice
moment.
Predarea bunurilor mobile se face la locul situării lor în momentul perfectării vânzării. Regula,
supletivă, poate fi înlăturată prin convenția părților. Dacă nu există o convenție sau o clauză
expresă relativă la locul predării, regulile relative la locul predării bunurilor mobile pot rezulta din
uzanțe. Dacă aceste uzanțe sunt încorporate în contract, regula predării bunului la locul unde se
situa în momentul perfectării convenției este înlăturată prin însăși convenția părților.
Bunul este predat cumpărătorului în starea în care se afla la momentul încheierii contractului
[art. 1690 alin. (1) C.civ.]. Regula enunțată are utilitate în situațiile, frecvente în dreptul comercial,
în care vânzătorul nu predă cumpărătorului imediat bunurile vândute, ci la un termen oarecare,
ceea ce ridică problema conservării bunurilor în starea lor de la momentul încheierii contractului.
În corelație cu această obligație a vânzătorului, cumpărătorul are obligația de a verifica starea
bunului și, dacă există vicii aparente ale acestuia, inclusiv sub raportul compatibilității stării
bunurilor din momentul predării efective cu starea lor din momentul încheierii contractului, trebuie
să le notifice vânzătorului fără întârziere, sub sancțiunea pierderii dreptului de a-l trage la
răspundere pentru astfel de vicii. De altfel, dacă această notificare nu se face (sau se face cu
întârziere), se consideră că vânzătorul și-a executat obligația de predare.
În dreptul comercial, mai ales în situațiile foarte frecvente în care mărfurile circulă de pe o piață
pe alta prin intermediul cărăușului, în chestiunea lipsei de reacție sau a reacției întârziate a
cumpărătorului față de viciile aparente ale bunurilor cumpărate trebuie să se țină cont de faptul că
predarea nu se face direct, ci numai prin intermediul cărăușului, precum și de faptul că
transporturile pot fi deficitare, cu consecința fie a imposibilității sau a întârzierii livrării la
destinație, fie a livrării unor bunuri deteriorate sau a unor loturi incomplete. O procedură de
constatare a stării bunurilor ajunse la destinație este prevăzută, la art. 1979 C.civ., în favoarea
destinatarului transportului (cumpărătorul bunurilor transportate), care are dreptul să constatate,
pe cheltuiala sa, identitatea, cantitatea și starea bunurilor transportate, eventualele vicii ale mărfii
determinate de un transport deficitar fiind puse în sarcina transportatorului. În mod evident, viciile
aparente de care s-ar putea face culpabil vânzătorul (expeditor) pot fi constatate concomitent cu
cele cauzate de transportator, dar perioada de analiză va fi mai îndelungată, mai ales că
destinatarului (cumpărător) îi este permisă o procedură judiciară urgentă de constatare a viciilor
mărfii cauzate de transportul deficitar. De asemenea, unele mărfuri au o tehnicitate deosebită ori,
după caz, sunt în volume și cantități foarte mari, care presupun timp și alocare de resurse pentru
descărcarea din mijloacele de transport și pentru vămuire.
În cazul în care cumpărătorul este un consumator, momentul notificării viciilor aparente este
amânat în funcție de termenele de reflecție sau de reacție pe care le reglementează legislația
protecției consumatorilor, în special Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru
pagubele generate de produsele cu defecte, republicată24.
24
M.Of. nr. 313 din 22 aprilie 2008.
GHEORGHE PIPEREA
16
Obligația de a notifica neîntârziat viciile aparente ale bunului nu există dacă deficiențele bunului
au, de fapt, conotația unor vicii ascunse. Cumpărătorul nu are obligația de a căuta viciile ascunse
(ceea ce ar nega finalitatea vânzării, adică liniștita și utila posesie a bunurilor vândute), ci de a
verifica, la nivel superficial, conformitatea stării bunului din momentul predării cu cea din
momentul încheierii contractului.
În cazul în care are obiecții privitoare la calitatea sau starea bunului, cumpărătorul va putea cere
instanței să numească de urgență un expert care să constate cele sesizate de cumpărător. Instanța
va putea dispune, cu titlu conservatoriu, sechestrarea sau depozitarea bunului. În caz de pagubă
iminentă, instanța va putea dispune, de urgență, chiar vânzarea bunului pe cheltuiala proprietarului.
Dispozițiile relative la notificarea viciilor aparente și la numirea expertului ori la luarea
măsurilor conservatorii pentru cazul în care există contestație a cumpărătorului privind starea și
calitatea bunului (art. 1690-1691 C.civ.) sunt incomplete. Nu rezultă din aceste reguli legale care
este ținta cumpărătorului și care este conduita așteptată de la vânzător. În mod normal și rezonabil,
vânzătorul ar trebui să fie obligat, după caz, să înlăture viciile sau să predea alte bunuri de același
fel, însă lipsit de vicii, să restituie o parte din preț (sau întregul preț, în funcție de ponderea valorică
a bunurilor neconforme) ori să suporte consecințele rezoluțiunii contractului, după regulile
aplicabile pentru viciile ascunse.
În cazul unei vânzări afectate de un termen de plată a prețului, vânzătorul poate, în virtutea
art. 1694 C.civ., să suspende obligația de predare a bunului, refuzând predarea dacă, între timp,
cumpărătorul a devenit insolvabil sau a diminuat garanțiile acordate vânzătorului. Acesta este un caz
special de excepție de neexecutare, care presupune că vânzătorul este pregătit să livreze sau să predea
bunul, însă cumpărătorul, beneficiar al unui termen de plată, ajungând în stare de insolvabilitate sau
diminuând garanțiile acordate vânzătorului, nu va mai fi în măsură să își execute, la termen, obligația
de plată a prețului. Acest drept special al vânzătorului își are corespondentul în dispozițiile relative
la contra-ordin, din materia contractului de transport.
Conform art. 1973 C.civ., expeditorul (vânzătorul) are dreptul de dispoziție ulterioară asupra
modului în care se derulează transportul, putând să retragă bunul de la transport ori să amâne
predarea acestuia către cărăuș, să suspende transportul, să schimbe locul de destinație sau, după caz,
să dispună înapoierea mărfii, totul pe cheltuiala sa. Motivația unei astfel de decizii unilaterale a
expeditorului (vânzător) este chiar situația precară a cumpărătorului (destinatar) la care se referă
art. 1694 C.civ.
Cumpărătorul poate acorda, totuși, alte garanții de plată a prețului, caz în care se va reactiva
obligația vânzătorului de predare a bunului. Pe de altă parte, în cazul în care cumpărătorul a achitat
în avans prețul, în mod evident vânzătorul nu va mai avea dreptul să refuze predarea bunului,
întrucât și-a atins emolumentul urmărit prin încheierea contractului de vânzare.
Procedura insolvenței în care s-ar putea afla cumpărătorul înainte de plata prețului și predarea
bunurilor poate fi serios afectată de această excepție de neexecutare specială pusă la dispoziția
vânzătorului, întrucât bunurile vândute și încă nepredate și neachitate pot fi esențiale pentru
continuarea activității cumpărătorului pus sub protecția tribunalului (poate fi vorba, de exemplu, de
utilaje, de componente ale unui obiectiv de investiție sau de materii prime fără de care activitatea nu
ar mai fi posibilă).
Întrucât obligația de plată a prețului s-a născut la un moment anterior deschiderii procedurii
(chiar dacă scadența sa intervine după această dată), o astfel de obligație nu mai poate fi executată
cu titlu de datorie curentă în procedura insolvenței, ci numai prin înscrierea la masa credală, ca
urmare a unui program de plăți în procedura reorganizării sau a unei distribuții în procedura de
GHEORGHE PIPEREA
17
faliment. De aceea, vânzătorul va avea interes să refuze predarea, iar acest refuz poate fi evitat
doar dacă, la solicitarea administratorului judiciar, comitetul creditorilor vor fi fost de acord să
efectueze cu prioritate plata prețului sau, după caz, să constituie garanții suplimentare în favoarea
vânzătorului, care să îi asigure prioritate față de alți creditori.
3.5. Obligația de garanție contra evicțiunii este, așa cum rezultă din art. 1695 alin. (1) C.civ.,
un efect automat al vânzării, în virtutea căruia vânzătorul este obligat să îi asigure cumpărătorului
o „stăpânire netulburată” a bunului vândut.
Evicțiunea înseamnă pierderea totală sau parțială a proprietății ori tulburarea folosinței bunului
cumpărat, ca urmare a exercitării de către un terț a unui drept asupra aceluiași bun sau ca urmare
a faptei proprii a vânzătorului.
Întinderea obligației vânzătorului este diferită după cum evicțiunea provine din conduita unui
terț sau din fapta proprie a vânzătorului. În prima situație, vânzătorul este ținut de obligația de
garanție contra evicțiunii numai dacă terțul invocă un drept născut anterior datei vânzării,
necunoscut cumpărătorului, în caz contrar activându-se prezumția că și-a asumat riscul dobândirii
bunului, prezumție în baza căreia vânzătorul poate fi exonerat de răspunderea pentru evicțiune. În
schimb, pentru fapte imputabile chiar vânzătorului (de exemplu, vânzarea succesivă a aceluiași
bun către mai mulți cumpărători), acesta este ținut de obligația de garanție contra evicțiunii chiar
și atunci când aceste fapte se vor fi ivit ulterior vânzării.
Evicțiunea presupune o tulburare de drept a cumpărătorului în exercițiul dreptului de proprietate
și al liniștitei posesii a bunului. Tulburările de fapt (cum ar fi tulburarea de posesie) care ar proveni
de la terți nu intră sub incidența garanției pentru evicțiune, putând fi obiectul unor acțiuni posesorii
sau petitorii care sunt la îndemâna cumpărătorului. De asemenea, evicțiunea trebuie să fie actuală
sau iminentă, și nu doar eventuală.
Efectele garanției sunt diferite în funcție de momentul apariției evicțiunii. Până la apariția
evicțiunii, vânzătorul are obligația de se abține de la fapte care ar tulbura liniștita folosință de către
cumpărător a bunului. După apariția evicțiunii, vânzătorul are obligația de a-l apăra pe cumpărător
împotriva terțului. Spre exemplu, dacă terțul formulează o acțiune în revendicare contra
cumpărătorului, vânzătorul are obligația de a interveni în proces în favoarea cumpărătorului
(acesta, la rândul său, trebuie să îl cheme în garanție pe vânzător, sub sancțiunea pierderii
drepturilor aferente garanției contra evicțiunii).
Dacă a fost deposedat de bun sau de o parte suficient de însemnată din bun încât, dacă ar fi
cunoscut evicțiunea, să nu mai fi încheiat contractul, cumpărătorul poate cere rezoluțiunea
contractului, restituirea prețului și daune interese în completare. În principiu, aceste daune interese
cuprind cheltuielile vânzării și ale procesului de evicțiune, pierderile suferite și beneficiile
nerealizate ca urmare a evicțiunii, precum și costul îmbunătățirilor efectuate de cumpărător până
la momentul evicțiunii. Cumpărătorul poate evita evicțiunea, oferind terțului o sumă de bani în
compensarea bunului sau, după caz, un bun ca substituție. În aceste cazuri, garanția contra evic-
țiunii va consta în acoperirea sumelor astfel cheltuite sau a valorii bunului dat terțului pentru
înlocuirea celui vândut.
Părțile vânzării pot conveni să restrângă sau, dimpotrivă, să extindă obligația vânzătorului de
garanție pentru evicțiune, după cum pot conveni și să îl exonereze pe vânzător de această obligație.
Obligația de restituire a prețului, ca urmare a apariției evicțiunii, poate fi înlăturată doar în cazul
în care cumpărătorul și-a asumat, în mod expres, riscul producerii evicțiunii. Astfel de operațiuni
sunt riscante din perspectiva continuității afacerii și a protecției terților care ar putea dobândi
GHEORGHE PIPEREA
18
drepturi asupra bunurilor astfel tranzacționate. În plus, evicțiunea fiind o tulburare de drept a
proprietății asupra bunului vândut, astfel de clauze apropie foarte mult vânzarea propriu-zisă de
vânzarea de drepturi litigioase, ceea ce impune precauții suplimentare față de potențialul de
simulație a vânzării exersate de persoane care, în mod normal, nu ar avea capacitatea specială de
folosință în cesiunile de drepturi litigioase.
3.6. Dacă obligația de garanție contra evicțiunii este menită a asigura cumpărătorului o folosință
liniștită (netulburată) a bunului, obligația de garanție contra viciilor ascunse este menită a-i asigura
o folosință utilă a bunului.
Vânzătorul răspunde, de principiu, pentru viciile ascunse și grave.
Sunt vicii ascunse acele deficiențe ale bunului vândut care nu puteau fi descoperite de
cumpărător, la data predării, fără asistență de specialitate. Acele deficiențe pe care cumpărătorul
le cunoștea la încheierea contractului nu îl îndatorează pe vânzător. Dacă vânzarea se efectuează
în târguri de vechituri sau prin intermediul unor platforme online dedicate comercializării unor
bunuri uzate sau învechite, ori dacă bunurile cumpărate sunt „de ocazie”, se poate prezuma
cunoașterea de către cumpărător a unor potențiale deficiențe ale bunurilor, dar răspunderea
vânzătorului subzistă dacă viciile acelor bunuri sunt neobișnuite și neașteptate. Viciile aparente,
pe de altă parte, dacă sunt reclamate „fără întârziere” de cumpărător în raport de momentul
predării, fac ca obligația de predare să nu poată fi considerată executată de vânzător, ceea
determină aplicabilitatea regimului juridic al garanției contra viciilor ascunse. Așa cum s-a arătat
mai sus, această soluție nu rezultă în mod expres din art. 1690-1691 C.civ., dar este o consecință
logică a descoperirii și notificării fără întârziere a viciilor bunului. După o astfel de notificare,
distincția între cele două categorii de vicii – aparente sau ascunse – nu mai prezintă relevantă,
astfel că regulile de la garanția pentru viciile ascunse se pot aplica, prin analogie, viciilor aparente.
Sunt vicii grave acele deficiențe ale bunului vândut care îl fac impropriu utilizării conform
destinației sale sau care, după caz, îi micșorează utilitatea ori valoarea într-o asemenea măsură
încât cumpărătorul, dacă le-ar fi cunoscut, nu ar mai fi fost de acord cu perfectarea vânzării.
Regimul juridic al garanției contra viciilor ascunse nu este aplicabil vânzărilor silite [art. 1707
alin. (5) C.civ.].
Garanția contra viciilor este o obligație automată și abstractă a vânzătorului, fiind independentă
de culpă. Vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse chiar și în caz de forță majoră25. Viciul ascuns
atrage răspunderea vânzătorului pentru toate daunele cauzate de bunul cu vicii sau cu defecte, o
astfel de răspundere fiind mai sever apreciată în cazul în care cumpărătorul are calitatea de
consumator26.
Pentru a putea cere rezoluțiunea vânzării din motiv de vicii ascunse, cumpărătorul care nu are
calitatea de profesionist trebuie să le denunțe vânzătorului, așa cum rezultă din art. 1709 alin. (1)
C.civ., „într-un termen rezonabil, stabilit potrivit împrejurărilor”. În cazul în care cumpărătorul
este profesionist, acest termen este de două zile lucrătoare [art. 1709 alin. (2) C.civ.].
Formulele legale alese sunt, în ambele ipoteze, nefericite. În timp ce termenul denunțării viciilor
ascunse este imprecis (nu numai că termenul denunțării trebuie să fie rezonabil, dar el se și
stabilește „potrivit împrejurărilor”, adică ținând cont de o infinitate de variabile), sancțiunea care
25
D. Chirică, op. cit., p. 369.
26
În legislația protecției consumatorilor o întreagă paletă de reglementări este dedicată răspunderii comercianților pentru
pagubele cauzate de produsele cu defecte. Pentru amănunte, a se vedea Gh. Piperea, Protecția consumatorilor …, op. cit.,
p. 302 și urm. (cap. IV Răspunderea pentru produse).
GHEORGHE PIPEREA
19
intervine în lipsa denunțării în termen a viciilor ascunse este foarte energică și severă: cumpărătorul
este decăzut din dreptul de a cere rezoluțiunea.
Pe de altă parte, în cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este un bun
mobil corporal, termenul denunțării viciilor ascunse este de două zile lucrătoare, fără a se putea ști
care este momentul de la care începe să curgă acest termen atât de scurt.
Mult mai grav este că nu se poate ști nici dacă, în lipsa denunțării în termen a viciilor ascunse,
cumpărătorul profesionist va mai putea pretinde vreunul dintre (sau toate) drepturile prevăzute de
art. 1710 C.civ. în favoarea sa ca efecte ale garanției pentru vicii ascunse. Dacă în ce-l privește pe
cumpărătorul care nu are calitatea de profesionist, așa cum s-a arătat deja, singurul drept pe care
l-ar putea pierde prin omisiunea denunțării în termen a viciilor ascunse este dreptul de a cere
rezoluțiunea, într-o interpretare strict formalistă a art. 1709 alin. (2) C.civ. s-ar putea susține că
profesionistul pierde prin decădere, în caz de omisiune de denunțare în termenul de două zile a
viciilor ascunse, toate drepturile prevăzute la art. 1710 C.civ. și nu numai dreptul de a cere
rezoluțiunea, întrucât el este avizat asupra consecințelor nedenunțării în termen a viciilor ascunse.
Dar o astfel de interpretare ar fi contrară spiritului reglementării, precum și modelului acesteia,
adică fostul art. 70 C.com., text care, atunci când pretindea cumpărătorului-comerciant să denunțe
viciile ascunse în două zile lucrătoare, identifica drept unică sancțiune aplicabilă decăderea din
dreptul de a cere desființarea contractului pentru vicii ascunse. În plus, art. 1709 C.civ. nu clarifică
problema formei în care trebuie denunțate viciile ascunse. În lipsa unei norme speciale care să
impună o formă anume a manifestării de voință a cumpărătorului care denunță viciile ascunse ale
bunului trebuie admis că această manifestare unilaterală de voință poate fi emisă în orice formă
indubitabil demonstrabilă.
Dacă viciile ascunse apar gradual, termenele de denunțare încep să curgă de la data la care
cumpărătorul „și-a dat seama” de gravitatea și întinderea viciilor. Denunțarea viciilor ascunse
într-un termen foarte scurt reprezintă o aplicație a vechiului și anacronicului principiu din dreptul
roman, caveat emptor (cumpărătorul să bage de seamă), o adevărată invitație la fraudă27 a
vânzătorului în contractele în care acesta își impune modelul de contract și de afaceri.
Practicile comerciale contemporane, indiferent că privesc consumatorii sau micii comercianți,
sunt mult prea des afectate de intenția de înșelăciune și de exploatare a „oportunităților” oferite de
naivitatea (întâmplătoare sau planificată) a cumpărătorilor pentru a lăsa totul pe seama atenției și
priceperii prezumate ale cumpărătorului. În cazul în care viciile sunt ascunse cu viclenie (tăinuite)
de vânzător, acesta nu poate pretinde aplicarea normelor legale relative la termenul denunțării
viciilor ascunse. Astfel de vicii ascunse pot fi denunțate oricând.
Întrucât, după momentul predării bunurilor, riscurile trec la cumpărător, viciile ivite ulterior
predării nu mai incumbă vânzătorului. Nu este vorba de vicii ascunse care existau la momentul
predării, dar sunt descoperite ulterior, ci de vicii care apar ulterior. Proba existenței acestor vicii la
momentul predării se poate dovedi foarte dificilă, mai ales în domeniul medicamentelor28.
Vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale bunului vândut chiar și dacă nu le-a cunoscut.
Prin contract însă, părțile pot înlătura sau limita răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse
(prin intermediul așa-numitelor „clauzele de nerăspundere”), dar orice clauză care înlătură
răspunderea pentru vicii a vânzătorului care cunoștea sau trebuia să cunoască existența viciilor la
data încheierii vânzării este reputată nulă (art. 1708 C.civ.).
27
A se vedea și G. Akerlof, R. Schiller, op. cit., p. 225-226.
28
Pentru o soluție a CJUE în acest domeniu, a se vedea Gh. Piperea, Protecția consumatorilor …, op. cit., p. 328-332.
GHEORGHE PIPEREA
20
Clauzele standard de nerăspundere pentru viciile bunului, inserate în contractele de adeziune

ale comercianților, trebuie acceptate în mod expres, în scris, de cealaltă parte, în caz contrar ele
fiind lipsite de efecte chiar dacă ar fi vorba de un vânzător inocent din punctul de vedere al
percepției viciilor ascunse (art. 1204 C.civ.). De altfel, din perspectiva legislației protecției
consumatorilor, astfel de clauze sunt prohibite. Astfel, în condițiile Legii nr. 240/2004 privind
răspunderea comercianților pentru produsele cu defecte, clauzele de nerăspundere inserate în
contractele comercianților cu consumatorii sunt lovite de nulitate absolută (art. 10).
Cu toate acestea, clauzele de nerăspundere sunt omniprezente în contractele comercianților cu
consumatorii, ceea ce ridică o chestiune delicată de ineficiență și chiar de ipocrizie a legii de
protecție a părții slabe a contractelor de vânzare, consumatorii29. Dintr-o altă perspectivă, clauzele
de nerăspundere pot fi considerate abuzive, în condițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 (întrucât
sunt inserate în contracte de adeziune și creează, cu rea-credință, un dezechilibru semnificativ în
dauna consumatorilor), cu consecința lipsirii lor de efecte în ce-i privește pe consumatori (art. 6
din Legea nr. 193/2000).
Dacă viciile ascunse au fost denunțate în termen, iar o clauză validă de înlăturare a obligației
de garanție pentru vicii nu există, cumpărătorul poate obține, după caz, înlăturarea viciilor, pe
cheltuiala vânzătorului (repararea bunului, în așa fel încât să nu mai prezinte vicii), înlocuirea
bunului vândut cu un alt bun, fără vicii, reducerea corespunzătoare a prețului sau chiar rezoluțiunea
contractului [art. 1710 alin. (1) C.civ.]. Dacă vânzătorul cunoștea viciile bunului vândut, el va
putea fi obligat, în completarea oricăreia dintre măsurile enunțate, și la plata de daune interese.
Dacă, însă, vânzătorul nu cunoștea aceste vicii ascunse, el va fi obligat doar la restituirea, totală
sau parțială, după caz, a prețului și a cheltuielilor făcute de cumpărător cu prilejul vânzării
(art. 1712 C.civ.).
În altă ordine de idei, instanța, la cererea vânzătorului, ținând seama de gravitatea viciilor și de
scopul încheierii contractului, poate dispune alte măsuri decât cea solicitată de cumpărător
[art. 1710 alin. (2) C.civ.]. O astfel de măsură care contrazice cererea cumpărătorului nu poate fi
dispusă, totuși, decât în cazul în care instanța constată că pretențiile cumpărătorului sunt
disproporționate în raport de reperele concrete ale contractului.
Regimul juridic al garanției pentru viciile ascunse este aplicabil și în cazul în care bunul vândut
nu corespunde calităților convenite de către părți. Aceste calități sunt cerințe ale contractului fie în
mod direct, ca urmare a negocierii sau a unor clauze speciale inserate în contract, fie în mod
indirect, ca urmare a cumpărării bunului dintr-un loc anume, de pe un portal de vânzări anume sau
de la un titular al unui anumit brand sau al unei anumite denumiri de origine.
Garanția pentru buna funcționare este o obligație suplimentară a vânzătorului, care nu înlătură
și nici nu diminuează garanția pentru vicii ascunse. În virtutea acestei obligații suplimentare de
garanție, vânzătorul trebuie să înlăture defecțiunea bunului în interiorul termenului de garanție,
adică să repare sau să recondiționeze bunul pe cheltuiala sa. Dacă reparația este imposibilă sau
durata acesteia este prea îndelungată în raport de timpul stabilit prin lege sau prin contract (în lipsă,
acest termen este de maxim 15 zile), bunul trebuie să fie înlocuit. Dacă nici înlocuirea nu este
făcută în timp util, atunci vânzătorul trebuie să restituie prețul, în schimbul înapoierii bunului.
Răspunderea pentru încălcarea garanției de bună funcționare a produselor este o temă vastă a
legislației protecției consumatorilor. Legea nr. 240/2004 stabilește, de exemplu, un termen de 3
ani de la data la care consumatorul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba, defectul și
29
Idem, p. 322-324.
GHEORGHE PIPEREA
21
identitatea producătorului, dar nu mai târziu de 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul
în circulație în care poate pretinde repararea pagubelor cauzate de produsele cu defecte, inclusiv
cele care rezultă din încălcarea garanției de bună funcționare30.
3.7. Cumpărătorul este obligat, în esență, să achite prețul vânzării în termenul stipulat, să preia
bunul de la vânzător sau de la cărăuș și să suporte o parte a cheltuielilor vânzării și ale predării
bunului.
Plata prețului în bani este specifică vânzării. Faptul că părțile s-ar înțelege, ulterior perfectării
vânzării, ca obligația cumpărătorului să fie stinsă prin remiterea unui bun (darea în plată, conform
art. 1492 C.civ.) sau prin compensarea cu o creanță (cesiunea de creanță în locul executării,
conform art. 1493 C.civ.) care aparțin cumpărătorului nu schimbă natura contractului de vânzare.
De principiu, prețul se achită la locul situării bunului și de îndată ce proprietatea bunului este
transmisă de la vânzător la cumpărător. Dacă bunul se află în curs de transport, plata se face la
locul care rezultă din uzate sau, în lipsă, la locul destinației transportului. Evident, plata prețului
poate fi amânată sau eșalonată în raport de momentul încheierii contractului. În acest caz, în lipsă
de convenție contrară, cumpărătorul este ținut să plătească dobânzi asupra prețului (nivelul
acestora fiind limitat la dobânda legală, dacă părțile nu vor fi stabilit, prin clauză expresă, o altă
dobândă). De regulă, pentru evitarea consecințelor insolvabilității cumpărătorului, transferul
dreptului de proprietate este amânat până la achitarea integrală a prețului.
În cazul în care află de existența unei cauze de evicțiune, cumpărătorul este îndreptățit să
suspende plata prețului până la încetarea tulburării sau până când vânzătorul va fi oferit o garanție
corespunzătoare. Dacă riscul de evicțiune îi era cunoscut la momentul încheierii vânzării sau, după
caz, contractul a prevăzut plata prețului chiar și în caz de tulburare, cumpărătorul nu va putea
suspenda plata prețului. Suspendarea plății prețului se notifică vânzătorului, dar nu necesită inter-
venția instanței. Desigur că vânzătorul poate contesta în instanță gestul cumpărătorului. Admițând
acțiunea vânzătorului, instanța îl va putea obliga la plată pe cumpărător, pe motiv că nu există
temeri serioase de evicțiune. Dacă există un litigiu separat în legătură cu plata prețului,
cumpărătorul va putea invoca în apărare temerea serioasă relativă la evicțiune și dreptul de a
suspenda plata prețului pentru acest motiv.
Cu titlu declarativ, art. 1723 C.civ. arată că vânzătorul beneficiază de un privilegiu, sau, după
caz, o ipotecă pentru garantarea plății prețului. O modalitate eficientă de garantare a plății prețului
este cea prevăzută de art. 1694 C.civ. (mai sus enunțat), normă în virtutea căreia vânzătorul poate
refuza să predea bunul dacă, în perioada de plată a prețului, cumpărătorul a devenit insolvabil sau
a diminuat garanțiile oferite vânzătorului. Dar art. 1723 C.civ. are în vedere, mai degrabă, situația
în care bunul a fost predat cumpărătorului, iar acesta nu a achitat, încă, prețul.
Vânzătorul beneficiază, în astfel de situație, de un privilegiu asupra bunului vândut, dar acest
privilegiu există numai contra cumpărătorului care a dobândit bunul mobil pentru consum sau uz
propriu, personal, și nu pentru „serviciul sau exploatarea unei întreprinderi” [art. 2339 alin. (1)
lit. a) C.civ.]. Așadar, acest gen de garanție poate fi exercitat doar împotriva unui simplu particular
sau împotriva unui profesionist care nu utilizează bunul în serviciul sau exploatarea unei
întreprinderi, dar nu și împotriva unui comerciant. Din perspectiva principiului protecției încrederii
în piață și a continuității afacerilor, restrângerea privilegiului vânzătorului la contractele cu simplii
particulari sau cu acei profesioniști care nu contractează în exercițiul întreprinderii lor este cât se
30
Idem, p. 322.
GHEORGHE PIPEREA
22
poate de bizară. Privilegiul vânzătorului asupra bunului mobil vândut este opozabil terților fără să
fie necesară înscrierea lor în registrele de publicitate și este preferat altor creditori chiar dacă
drepturile acestora s-au născut sau au fost înscrise mai înainte, dar se stinge dacă bunul a fost
înstrăinat (de primul cumpărător), a fost transformat sau a pierit.
Vânzătorul bunului imobil beneficiază, pentru încasarea prețului, de o ipotecă legală asupra
imobilului vândut (art. 2386 pct. 1 C.civ.), indiferent de calitatea de profesionist sau simplu
particular a cumpărătorului31. În doctrină s-a apreciat că acest tip de ipotecă legală (care nu este
altceva decât fostul privilegiu special al vânzătorului, reglementat în art. 1737 pct.1 C.civ. din
1864) există doar dacă vânzarea este construită ca un contract în care prețul trebuie achitat la un
anumit termen sau eșalonat, în rate, dar nu și în cazul în care contractul prevede plata integrală a
prețului32. Potrivit reglementărilor referitoare la cadastrul funciar (Legea cadastrului și a
publicității imobiliare nr. 7/199633 și Ordinul ANCPI nr. 700/201434), după autentificarea vânzării
care prevede plata prețului la un termen oarecare sau în rate, notarul trimite din oficiu la cartea
funciară nu numai actul translativ în vederea intabulării, ci și ipoteca legală, în vederea notării35.
Cu condiția înscrierii în cartea funciară, ipoteca legală are același regim juridic ca și ipoteca
obișnuită, convențională.
În cazul în care cumpărătorul a intrat în insolvență înainte de plata integrală a prețului, un drept
de preferință la distribuția sumelor rezultate din valorificarea bunului vândut poate fi recunoscut
vânzătorului care, deși a predat bunului, nu a primit prețul acestuia, dar numai dacă respectivul
drept de preferință a fost înscris în registrele publice, pentru opozabilitate față de terți, înainte de
deschiderea procedurii insolvenței (art. 2346 C.civ. și art. 88 din Legea nr. 85/2014).
În cazul în care prețul nu este achitat, vânzătorul are dreptul să ceară fie executarea silită, fie
rezoluțiunea vânzării, în ambele cazuri putând solicita și daune-interese.
Cumpărătorul unui bun mobil este de drept în întârziere dacă, la scadență, nu a plătit prețul și nu
a preluat bunul36. În cazul în care acest bun este supus deteriorării rapide sau deselor fluctuații de
valoare, iar termenul preluării a expirat, cumpărătorul este de drept în întârziere în privința preluării
(și, în consecință, suportă riscul deprecierii sau al fluctuațiilor valorice), chiar dacă prețul a fost
achitat (art. 1725 C.civ.).
În cazul în care, în continuare, cumpărătorul nu își execută obligația de preluare a bunului mobil
sau de plată a prețului, vânzătorul poate depune bunul într-un depozit, la dispoziția și pe cheltuiala
cumpărătorului, sau poate să îl vândă, prin licitație publică sau la prețul curent. Dacă prețul astfel
obținut este mai mic decât cel convenit la prima vânzare, vânzătorul are dreptul de a solicita
31
De aceeași ipotecă legală beneficiază și cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil, pentru
restituirea împrumutului (art. 2386 pct. 3 C.civ.).
32
A se vedea, pentru această opinie, B. Vișinoiu, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit.,
p. 2500, unde este citată o lucrare publicată sub imperiul fostului Cod civil, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu,
Al. Băicoianu, Tratat …, op. cit., vol. II, p. 691.
33
M.Of. nr. 720 din 24 septembrie 2015.
34
Ordinul nr. 700/2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și
carte funciară (M.Of. nr. 571 din 31 iulie 2014).
35
Interesant este că Legea cadastrului nr. 7/1996 continuă să se refere la privilegiu, în timp ce Codul civil se referă la
ipoteca legală. În practică, date fiind formalitățile birocratice, este foarte probabil ca, inclusiv după intrarea în vigoare a
Codului civil (1 octombrie 2011), să fie înregistrate în cartea funciară privilegii, deși acestea au în prezent denumirea
normativă de ipoteci legale.
36
Textul legal citat folosește expresia livrescă și vetustă „nici nu a plătit prețul, nici nu a predat bunul”, ceea ce ar putea
sugera că intenția poetului a fost aceea de a face din cele două obligații separate ale cumpărătorului condiții cumulative ale
punerii sale în întârziere de drept.
GHEORGHE PIPEREA
23
diferența de la primul cumpărător, precum și daune-interese. Dacă bunurile vândute sunt fungibile,
iar obligația de preluare sau cea de plată a prețului nu au fost executate din cauza vânzătorului,
cumpărătorul are, la rândul său, dreptul de a cumpăra, pe cheltuiala vânzătorului și prin intermediul
unei persoane specializate, bunuri de același gen. Diferențele în plus față de prețul inițial convenit
vor fi suportate (alături de eventuale daune-interese) de vânzătorul inițial. Aceste reguli, preluate
din fostul Cod comercial, sunt reglementate sub denumirea de „executarea directă”, de art. 1726
C.civ.
§4. Desființarea și înghețarea efectelor vânzării comerciale
4.1. Vânzarea poate fi desființată sau ineficientizată pentru mai multe motive, cum ar fi
nulitatea, rezoluțiunea (sau rezilierea, pentru vânzarea cu plata în rate), inopozabilitatea față de
terți a transferului dreptului de proprietate sau constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative
la preț și la transferul dreptului de proprietate (admisibilă doar dacă limbajul în care aceste clauze
sunt exprimate nu este clar, ușor inteligibil și lipsit de echivoc). De asemenea, efectele contractului
pot fi temporar înghețate în virtutea excepției de neexecutare invocate de oricare dintre părți.
Nulitatea este o sancțiune a actului juridic civil care intervine pentru încălcarea condițiilor sale
de valabilitate, cauzele nulității fiind contemporane încheierii actului, în timp ce rezoluțiunea este
o sancțiune care intervine pentru încălcarea unui contract sinalagmatic valid, cauzele rezoluțiunii
fiind ulterioare încheierii contractului. Cele două caracteristici comune ale nulității și rezoluțiunii
sunt lipsirea de efecte a actului juridic și retroactivitatea, adică repunerea părților în situația
anterioară (exceptând rezilierea, care are efecte doar pentru viitor).
Dacă vânzarea nu este înregistrată în registrele de publicitate, opozabilitatea erga omens a
transferului dreptului de proprietate nu este asigurată și, în consecință, efectul caracteristic al
vânzării este incomplet.
4.2. În condițiile art. 1727 C.civ., vânzătorul poate cere restituirea bunului, dacă acesta se află
încă în posesia cumpărătorului. Vânzarea la care se referă acest caz special de rezoluțiune a
contractului este o vânzare fără termen de plată a prețului, cumpărătorul omițând să efectueze
plata. Rezoluțiunea intervine de drept, fără punere în întârziere, dacă în cel mult 15 zile de la data
predării bunului, cumpărătorul nu a efectuat plata prețului. Consecințele pentru creditorii
cumpărătorului, alții decât vânzătorul bunului neplătit, sunt drastice, mai ales dacă acel cumpărător
a intrat, între timp, în insolvență. Bunul iese din patrimoniul cumpărătorului și, deci, de sub
garanția comună a creditorilor, de îndată ce au trecut cele 15 zile de la data predării fără ca prețul
să fi fost achitat.
Un alt caz de rezoluțiune (desființare) de drept rezultă din imposibilitatea de executare a
contractului de către oricare dintre părți [art. 1557 alin. (1) C.civ.]. Dacă, în schimb,
imposibilitatea de executare este temporară, oricare dintre părțile vânzării poate suspenda obligația
proprie (obligația de predare a bunului și, respectiv obligația de plată a prețului) sau poate cere
instanței desființarea prin rezoluțiune a contractului. Imposibilitatea fortuită de executare are și
consecința stingerii obligației imposibil de executat și a obligației corelative, precum și consecința
exonerării de răspundere pentru neexecutare (art. 1634 C.civ.), în funcție de faptul că debitorul a
fost sau nu pus în întârziere.
GHEORGHE PIPEREA
24
4.3. Excepția de neexecutare prevăzută în prezent de art. 1556 C.civ. este o ridicare la rangul
de generalitate a excepției de neexecutare reglementată în materie de vânzare-cumpărare de fostul
art. 1332 C.civ. din 1864.
În materie de contracte sinalagmatice, debitorul unei obligații se poate apăra față de cererea
creditorului de executare a obligației, dacă acesta, la rândul său, are o obligație față de debitor pe
care nu și-o execută. Debitorul poate suspenda executarea propriei obligații până când creditorul
își va fi executat propria obligație față de debitor. Acest tip de apărare este o consecință a
reciprocității și a interdependenței obligațiilor părților în contractele sinalagmatice (caracteristici
care rezultă chiar din definiția normativă a acestui tip de contract, din art. 1171 C.civ.). În
contractele sinalagmatice, fiecare obligație constituie cauza obligației corelative a celeilalte părți,
ceea ce implică executarea lor concomitentă37.
Întrucât vânzarea este un adevărat prototip al contractelor sinalagmatice, este evident că
excepția de neexecutare poate fi invocată de ambele părți ale contractului de vânzare. Deși, de
regulă, obligațiile reciproce trebuie să fie exigibile pentru a putea fi ridicată excepția de
neexecutare, vânzătorului i se permite, totuși, să refuze predarea bunului, dacă, în termenul de
plată a prețului, cumpărătorul devine insolvabil sau reduce garanțiile de plată a prețului. De altfel,
debitorul, în genere, poate fi decăzut din beneficiul termenului, în condițiile art. 1417 C.civ., ceea
ce permite creditorului să ridice o excepție „anticipată” de executare38.
Excepția de neexecutare poate fi ridicată chiar și în cazul în care cealaltă parte își execută doar
parțial propria obligație, cu condiția ca această ne-executare să fie suficient de importantă în
economia contractului încât să determine temerea că emolumentul acestuia nu se va mai fi realizat.
Excepția de neexecutare nu poate fi ridicată dacă neexecutarea este cauzată chiar de fapta celui
interesat să ridice excepția, și nici în situația în care părțile au convenit ca cele două obligații
reciproce să se execute într-o anumită ordine, și nu simultan.
Excepția de neexecutare nu implică desființarea contractului, ci numai înghețarea efectelor
sale.
Efectele excepției sunt automate și directe, nefiind necesare nici punerea în întârziere, nici
apelul la o instanță de judecată. Partea căreia i se opune excepția poate, totuși, să sesizeze instanța
pentru a contesta legalitatea excepției și buna-credință a autorului excepției. De asemenea, excepția
de neexecutare va putea fi invocată, cu titlu de apărare, într-un proces în care creditorul cere
executarea obligației.
În fine, o excepție de neexecutare poate fi exercitată prin intermediul unei ordonanțe
președințiale de înghețare a efectelor contractului care are caracter de titlu executoriu în sine (de
exemplu, o vânzare imobiliară, o finanțare ipotecară sau o cesiune de creanță încheiată în formă
autentificată la notar), pentru a evita executarea silită.
37
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., ed. a IX-a, 2008, p. 86.
38
Pentru aceasta formulare, a se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 275-276.
GHEORGHE PIPEREA
25

a) un contract de vânzare încheiat între profesioniști care nu stabilește prețul și nici nu
indică o modalitate pentru a-l determina este lovit de nulitate absolută39;
b) prețul pieței poate fi utilizat pentru a complini absența prețului într-un contract de
vânzare încheiat între particulari – persoane fizice40;
c) în lipsa unei stipulații asupra prețului într-un contract de vânzare încheiat între
profesioniști, se poate utiliza criteriul prețului rezonabil în vederea determinării
acestuia41.
2. Precizați care sunt particularitățile garanției contra viciilor ascunse în ipoteza

contractelor încheiate de un cumpărător profesionist în sensul Codului civil42.
Bibliografie
Bucureşti, 2019
3. Gh. Piperea, Introducere în Dreptul contractelor profesionale, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,
2011
39
Răspuns greșit, având în vedere art. 1.233 din Codul civil
40
Răspuns greșit, având în vedere art. 1.233 din Codul civil, un astfel de mecanism este specific exclusiv
determinării prețului între profesioniști
41
Răspuns corect, având în vedere art. 1.233 din Codul civil
42
Răspunsul poate fi identificat în secțiunea 3.6. din prezenta unitate de învățare
GHEORGHE PIPEREA
1
Contractul de furnizare
nr. 466/25.06.2014)
Cuprins:
1. Figura juridică a contractului de furnizare

2. Încheierea contractului de furnizare
3. Efectele contractului de furnizare

1.Identificarea obiectului contractului de furnizare
2.Condițiile necesare încheierii unui contract de furnizare
3.Specificul efectelor unui contract de furnizare
Timpul necesar a fi alocat studiului prezentei unități de învățare - 1 oră
§1. Figura juridică a contractului de furnizare
1.1. Figura juridică a furnizării evocă un contract complex, de mare anvergură sau cu
periodicitate regulată (cu execuție succesivă sau continuă), care înseamnă fie o furnizare de bunuri,
fie o prestare de servicii, fie o furnizare de bunuri și o prestare de servicii perfectate concomitent
și executate, după caz, dintr-o dată, la mai multe termene ulterioare sau în mod continuu. Dacă
furnizarea de bunuri este accesoriul unei alte obligații (spre exemplu, racordarea la rețeaua de
utilități), furnizorul se poate obliga să presteze beneficiarului acele servicii necesare pentru
furnizarea propriu-zisă a bunurilor.
1.2.Furnizarea de bunuri este, așa cum rezultă chiar din definiția normativă a contractului de
furnizare (art. 1766 C.civ.), o specie de vânzare privitoare la o cantitate determinată de bunuri a
căror proprietate se transferă la beneficiar și care sunt predate acestuia la unul sau mai multe
termene ulterioare perfectării contractului ori în mod continuu. Obiectul furnizării este, deci, o
cantitate determinată de bunuri, și nu un bun determinat. Bunurile livrate de furnizor beneficiarului
GHEORGHE PIPEREA
2
sunt bunuri de gen, consumptibile. Bunurile livrate pot fi materiale (marfă, producte, resurse
naturale, materii prime, energie, gaz, apă) sau imateriale (comunicații, semnal tv sau internet).
Furnizarea de bunuri este specifică pieței utilităților (energie, gaze, apă curentă, internet, telefonie
mobilă sau fixă), care presupun o livrare continuă și plăți periodice ale facturilor emise pe măsura
livrărilor. Beneficiari în contractele de furnizare de utilități sunt atât comercianții, cât și simplii
particulari. În cazul comercianților, furnizorul poate să își aleagă beneficiarul (teoretic, fiind
valabilă și ipoteza inversă), iar utilitățile se achită în considerarea faptului că o oprire, chiar și
temporară, a furnizării acestora poate determina falimentul. În cazul beneficiarilor persoane fizice
care nu pot fi supuse unor discriminări, furnizorii de utilități nu pot refuza să contracteze și, în
plus, nu pot să își exercite drepturile contractuale în asemenea manieră încât să încalce dreptul la
viață, dreptul la intimitate și dreptul la locuință familială a consumatorului. Furnizarea de bunuri
este, însă, des întâlnită și în operațiunile de aprovizionare cu materii prime și materiale, precum și
în achizițiile de produse destinate prestărilor de servicii.
1.3.Furnizarea de servicii este o specie de antrepriză (locatio operis faciendi) în cadrul căreia
furnizorul prestează serviciile la unul sau mai multe termene ori în mod continuu, utilizând, de
regulă, bunuri furnizate de el însuși beneficiarului (caz în care furnizarea de bunuri devine
accesoriul obligației principale), dar și produse achiziționate de la alți furnizori. Prestarea de
servicii presupune, de regulă, și livrarea de bunuri sau materiale necesare bunei execuții a prestării
de servicii. Spre exemplu, în transportul aerian de persoane de lungă durată, pe lângă asigurarea
transportului se asigură și una sau mai multe mese pasagerilor. În mod accesoriu, furnizorul se
poate obliga să presteze serviciile necesare furnizării bunurilor (racordul la utilități, aparatele sau
mecanismele tehnice necesare, conductorii, aparatele de emisie-recepție etc.). Dacă prin contract
se convine și furnizarea de bunuri și prestarea de servicii, calificarea contractului va fi dată de
prestația caracteristică și de cea accesorie. Serviciile prestate de furnizor pot fi managementul
afacerii sau al rețelei de afaceri, contabilitatea sau auditul, paza și protecția obiectivelor, igiena și
colectarea gunoaielor sau a deșeurilor, managementul și întreținerea clădirilor, poșta, telecomuni-
cațiile, call-center-urile, transporturile de marfă sau de pasageri, serviciile bancare sau de asigurări,
îngrijirea sănătății în spitale, în clinici sau la domiciliul pacientului etc. Beneficiarul plătește un preț
al cantității de bunuri livrate sau un tarif al serviciilor prestate de furnizor, la termen, în mod
periodic sau continuu, după cum bunurile sau serviciile se furnizează ori se prestează periodic sau
continuu.
§2. Încheierea contractului de furnizare
2.1. Contractul de furnizare se încheie între furnizor, pe de o parte, și beneficiar, pe de altă

parte. Întrucât contractul de furnizare presupune periodicitatea sau chiar continuitatea livrărilor de
bunuri sau a prestărilor de servicii, este evident că furnizorul este un profesionist care, în
executarea contractului de furnizare, exploatează o întreprindere. În ceea ce îl privește pe
beneficiar, acesta poate fi, la rândul său, un profesionist, dacă bunurile livrate lui sau serviciile
prestate lui de furnizor sunt utilizate în exploatarea propriei întreprinderi. Dacă beneficiarul
furnizării este un consumator, furnizorul va fi ținut de dispozițiile legislației protecției
consumatorilor relative la informare, interdicția clauzelor abuzive și a practicilor incorecte ale
GHEORGHE PIPEREA
3
comercianților, precum și la răspunderea pentru produse. Această răspundere va putea fi antrenată

indiferent dacă furnizarea este o vânzare periodică său continuă de bunuri, o prestare de servicii
care presupune și furnizare de bunuri sau o simplă prestare de servicii.
2.2.Contractul de furnizare poate îmbrăca forma unui contract unic, cu execuție succesivă sau
continuă sau poate fi un contract-cadru, pe care să se grefeze unul sau mai multe contracte de
execuție constând în furnizări de bunuri sau prestări de servicii.
2.3.Contractele de furnizare sunt, deseori, contracte de adeziune (în care voința beneficiarului
este limitată sau alterată de interesul de a semna contractul) sau chiar forțate (în care voința părților
sau voința beneficiarului nu are relevanță, esențial fiind interesul de a încheia și derula contractul).
Unii furnizori de bunuri sau servicii beneficiază de monopoluri legale sau de facto pe piața
relevantă. Dacă bunurile sau serviciile furnizate de acești comercianți sunt necesare și utile
potențialilor beneficiari, atunci aceștia nu pot evita să contracteze cu ei alegând, spre exemplu, alți
furnizori. Pe de altă parte, unele bunuri sau servicii sunt livrate ori, după caz, prestate într-un sistem
care nu poate fi accesat decât în condițiile prestabilite de furnizor. Spre exemplu, pentru a beneficia
de utilități, adică de confortul vieții citadine de început de secol XXI, este nevoie ca beneficiarul
să se racordeze la sistem, utilizând pre-contractele impuse de furnizor și elementele tehnice
necesare. Pentru a beneficia de trimiterile sau primirile de corespondență ori de colete prin poștă,
sunt necesare completarea formularelor și a timbrelor impuse de poștă, respectarea orarului etc.
Dacă beneficiarul, pentru a avea acces la bunurile sau serviciile necesare activității sale ori
confortului său personal sau familial, este obligat să încheie un contract de furnizare cu un furnizor
unic sau care nu poate fi înlocuit, în condiții juridice și economice normale, atunci beneficiarul are
calitatea de consumator captiv (indiferent dacă el însuși este profesionist sau doar un simplu
particular). Furnizările în care beneficiarul are poziția de consumator captiv nu pot fi oprite
unilateral de furnizor, nici chiar în cazul în care beneficiarul ar fi în insolvență, cu excepția cazului
în care debitorul ar depăși scadența plății facturilor curente de utilități cu cel puțin 90 de zile
[art. 77 alin. (1) și alin. (4) din Legea nr. 85/2014].
§3. Efectele contractului de furnizare
3.1. Proprietatea asupra bunurilor livrate se transmite de la furnizor la beneficiar în momentul

predării. Rezultă că, deși furnizarea de bunuri este o specie de vânzare, efectul translativ de drept
de proprietate (caracteristic vânzării, cel puțin la nivel aparent) nu operează imediat, nefiind
contemporan acordului de voință, ci numai după momentul predării cantității de bunuri contractate.
De altfel, este logic ca efectul translativ de drept de proprietate să fie amânat până la momentul
predării, întrucât suntem în prezența unor bunuri de gen. Bunurile vândute (mai ales utilitățile)
sunt consumate pe măsura predării sau sunt integrate în produsele proprii ale beneficiarului.
Predarea-recepția este nu numai un efect al contractului de furnizare, ci și modalitatea în care se
individualizează bunurile livrate, demers obligatoriu pentru efectivitatea transferului dreptului de
proprietate.
Amânarea transferului dreptului de proprietate asupra cantității de bunuri furnizate până la
momentul predării nu înseamnă transformarea vânzării într-un contract real, întrucât predarea nu
GHEORGHE PIPEREA
4
este o condiție de valabilitate a contractului, ci o condiție de efectivitate a transferului dreptului de

proprietate.
Fiind vorba de o specie de vânzare, furnizorul de bunuri are aceleași obligații față de beneficiar
ca și vânzătorul față de cumpărător, inclusiv obligația de garanție contra evicțiunii și obligația de
garanție pentru vicii, conformitate și calitate a bunurilor furnizate (soluție prevăzută, de altfel, în
chiar art. 1771 C.civ.).
Beneficiarul are obligația de preluare a bunurilor la termenul și în condițiile stipulate. Bunurile
se individualizează (cantitate, volum, stare, calitate) prin predarea de către furnizor și recepția lor
de către beneficiar.
3.2. Prețul produselor sau al serviciilor se stabilește, după caz, prin contract sau lege. În materie
de furnizare de utilități, prețul este stabilit prin acte normative (minim, maxim) și poate fi diferit
pentru consumatorii „casnici” față de cei profesionali. De obicei, prețurile reduse pentru
consumatorii casnici se justifică prin rațiuni de protecție socială, dar facilitățile acordate acestora
nu sunt gratuite din perspectiva furnizorului de utilități, întrucât sunt suportate de contribuabili,
prin subvențiile pe care statul le acordă beneficiarului sau direct furnizorului. Stabilirea prețului
utilităților sau al altor bunuri care fac obiectul contractului de furnizare poate ridica serioase
chestiuni de libertate a concurenței. De asemenea, când subvențiile la utilități sunt acordate de stat
sau autoritățile publice agenților economici, se pot ridica serioase probleme de ajutoare de stat
ilegale sau interzise.
Prin lege se modifică frecvent prețul sau mecanismul de determinare a acestuia, indiferent dacă
prețul s-a stabilit inițial prin contract sau el a derivat din lege. În acest caz, dacă prin lege nu se
dispune expres contrariul, în contract se mențin prețul și mecanismul de determinare a acestuia
stabilit inițial. Pentru consumatorii casnici, care sunt și destinatari ai legislației protecției
consumatorului, această normă este de o importanță deosebită, protejându-i față de eventualele
fluctuații ale prețului care nu le sunt imputabile. Riscul acestora ar urma să fie suportat de furnizor.
Contractul se modifică automat, prin efectul legii (dar nu și prin clauze ale contractului) cu
privire la preț și la mecanismul de determinare a acestuia. De altfel, în relațiile cu simpli particulari,
pentru că sunt contracte forțate, furnizările de utilități nici nu ar putea conține astfel de clauze de
ajustare, indexare sau majorare a prețului, căci ar fi clauze abuzive.
Dacă legea prevede că modificările prețului se aplică și contractelor în curs, fiecare parte poate
denunța unilateral contractul, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii. Până la
încetarea contractului, prețul este cel stabilit inițial.
3.3.Subcontractarea este, de regulă, permisă. Dacă, însă, contractul are caracter strict personal,
art. 1769 C.civ. interzice subcontractarea.
Subcontractarea poate fi expresă sau implicită. Vom fi în prezența unei subcontractări implicite
atunci când produsul sau serviciul care face obiectul contractului principal de furnizare va fi fost
în fapt furnizat, în tot sau în parte, de un terț cu care furnizorul a subcontractat. Dacă
subcontractarea este expresă, înseamnă că ea este făcută cu acordul beneficiarului. Dacă
subcontractarea este implicită, nu există acordul beneficiarului, dar eventuala sa opoziție la
subcontractare este irelevantă. Cel mai frecvent, subcontractarea implicită are loc în interiorul
grupului de societăți.
Dacă furnizarea se subcontractează, vom fi în prezența unui grup de contracte, cu consecința
răspunderii contractuale pentru fapta altuia. Dacă plătește despăgubiri în locul subcontractantului
GHEORGHE PIPEREA
5
(lipsă furnizare sau calitate necorespunzătoare), furnizorul are drept de regres împotriva
subcontractantului.

a)contractul de furnizare are caracter real1
b)orice bun poate forma obiectul derivat al unui contract de furnizare2
c)se poate angaja răspunderea furnizorului pentru viciile ascunse ale bunurilor furnizate3
2. Precizați care este momentul la care operează transferul dreptului de proprietate în

ceea ce privește bunurile ce fac obiectul derivat al unui contract de furnizare4.
Bibliografie
Bucureşti, 2019
București, 2018
1
Răspuns greșit, având în vedere prevederile art. 1.767 din Codul civil
2
Răspuns greșit, bunurile individual determinate nu pot forma obiectul derivat al unui contract de furnizare, astfel
cum rezultă din interpretarea art. 1.766 din Codul civil
3
Răspuns corect, având în vedere prevederile art. 1.771 din Codul civil
4
Răspunsul poate fi identificat în secțiunea 3.1. din prezenta unitate de învățare
GHEORGHE PIPEREA
1
Contractul de report
► Legea societăților nr. 31/1990, republicată (M.Of. nr. 1066/17.11.2004)
Cuprins:
1. Figura juridică a contractului de report

2. Utilitatea contractului de report
3. Forme speciale ale contractului de report
4. Efecte caracteristice ale contractului de report

1. Operațiunea juridică a contractului de report
2. Scopurile pentru care se încheie contractele de report
3. Specificul formelor speciale ale contractelor de report
4. Drepturile și obligațiile specifice contractului de report
§1. Figura juridică a contractului de report
1.1. Reportul este un contract care consacră o vânzare cu plata imediată a unor titluri de credit
sau a unor valori mobiliare circulând în comerț și un angajament bilateral de revânzare viitoare a
unor titluri sau valori mobiliare de aceeași specie, către aceeași persoană, pe un preț determinat cu
ocazia perfectării primei vânzări.
Cumpărătorul-revânzător este denumit reportator, iar vânzătorul-răscumpărător este denumit
reportat.
Reportul este menit, așa cum rezultă din definiția sa normativă (art. 1772 C.civ.), a opera un
dublu și reciproc transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor vândute, unul imediat, în
favoarea reportatorului, și cel de-al doilea amânat până la termenul prevăzut în contract, în
favoarea reportatului. Obligația de revânzare trebuie să fie asumată în baza aceluiași act juridic, în
favoarea aceleiași persoane, adică a reportatului. Atât prețul primei vânzări, cât și prețul celei de-a
doua vânzări sunt stabilite la momentul încheierii contractului de report.
GHEORGHE PIPEREA
2
2.2.Contractul de report nu poate avea ca obiect oricare bunuri, drepturi sau valori, ci numai
titluri de credit sau valori mobiliare. Angajamentul de revânzare privește titluri de credit sau valori
mobiliare de aceeași specie cu cele vândute la încheierea contractului de report, și nu titluri de
credit sau valori mobiliare privite ca bunuri de gen sau ca bunuri individual determinate. În baza
angajamentului de revânzare, reportatorul este obligat să restituie reportatului acțiuni emise de
societatea A, obligațiuni emise de banca B, titluri de stat din emisiunea C etc., și nu orice acțiuni,
obligațiuni, titluri de stat sau titluri de credit pe care le-ar putea deține la un moment dat și nici
titlurile sau valorile inițial vândute, privite în individualitatea lor.
De aceea, reportul nu este o vânzare cu pact de răscumpărare. Într-o vânzare cu pact de
răscumpărare, ceea ce se revinde de către cumpărător poate fi o cantitate de bunuri generice sau
un bun individual determinat.
Titlurile de credit care pot face obiectul reportului sunt cambia și biletul la ordin. Din definiția
normativă a reportului (art. 1772 C.civ.) rezultă că nu pot fi obiect al reportului titlurile
reprezentative ale mărfurilor (conosament, warrant, recipisă de depozit), ceea ce este o decizie de
politică legislativă greșită, întrucât și aceste titluri reprezentative ale mărfurilor circulă în comerț,
unele dintre ele fiind listate la bursele de mărfuri sau constituindu-se în active-suport pentru
instrumente financiare derivate.
Valorile mobiliare circulând în comerț sunt nu numai valorile mobiliare listate la bursă (adică
acțiuni și obligațiuni emise de societățile comerciale, liber negociabile, integral achitate, în sensul
art. 220 din Legea nr. 297/2004), ci și titlurile de stat cu scadență mai mare de 12 luni negociabile
la bursă, obligațiunile municipale, acțiunile emise de societățile nelistate și titlurile de participare
la fondurile de investiții (valori mobiliare în sens larg, așa cum sunt definite de art. 2 pct. 33 din
Legea nr. 297/2004). Din modul în care este reglementat contractul de report rezultă că, în mod
neașteptat, nu pot fi obiect al reportului și alte instrumente financiare, care sunt liber negociabile
și, deseori, sunt listate la burse de mărfuri sau de valori, cum ar fi contractele futures sau options,
precum și swap-urile valutare sau pe dobânzi. Acest gen de instrumente financiare sunt deseori
utilizate ca asigurări contra riscului (în operațiuni de hedging) sau în construcția de garanții
financiare. Excluderea (implicită) a instrumentelor financiare din perimetrul contractului de report
este nejustificată.
2.3.Operațiunile repo (cumpărări reversibile) și reverse repo (vânzări reversibile) de pe piața

monetară privesc exclusiv titlurile de stat. Reglementările referitoare la datoria publică, respectiv
Legea nr. 313/2004 și O.U.G. nr. 64/2007, definesc titlurile de stat ca instrumente financiare emise
în forma materializată sau dematerializată care atestă datoria publică sub formă de bonuri,
certificate de trezorerie (inclusiv cele emise pentru populație, dar nerăscumpărate la scadență și
transformate în certificate de depozit) sau alte instrumente financiare constituind împrumuturi ale
statului. Împrumuturile se denominează în moneda națională sau în valută, sunt cu termen scurt,
mediu sau lung, sunt rambursabile la scadență sau convertibile în certificate de depozit, conțin o
dobândă anuală sau un cupon de reducere (se vând cu un preț mai mic decât valoarea nominală),
sunt destinate investitorilor instituționali sau populației (caz în care, de regulă, emisiunea și
circulația juridică a titlurilor de stat se derulează prin bursa de valori) și, în fine, permit sau nu
rambursarea înainte de scadență. Cu toate că legislația pieței de capital include în noțiunea de
valoare mobiliară doar titlurile de stat cu scadență mai mare de un an, ceea ce, în condițiile Codului
civil, ar duce la excluderea din obiectul contractului de report a titlurilor de stat cu scadența mai
mică de un an, totuși, reglementările privitoare la datoria publică și, respectiv cele referitoare la
GHEORGHE PIPEREA
3
operațiunile repo și reverse repo mențin în perimetrul acestor operațiuni și titlurile de stat pe
termen scurt.
Reportul nu poate privi, însă, și părțile sociale, care nu au caracteristica valorilor mobiliare.
2.4.Plata imediată a prețului titlurilor de credit sau al valorilor mobiliare este de esența
reportului. Figura juridică a reportului evocă o cumpărare cu „bani gata”, dublată de asumarea
obligației de revânzare viitoare, la un preț determinat. Contractul de report are două prețuri, unul
pentru cumpărarea imediată, iar cel de-al doilea pentru răscumpărarea viitoare, dar amândouă
prețurile sunt stabilite la momentul încheierii contractului de report.
Este, de asemenea, de esența reportului faptul că prețul răscumpărării este determinat. Definiția
normativă a reportului impune ca revânzarea să se facă la un anumit termen, în schimbul unei sume
determinate. Prețul răscumpărării va rămâne același indiferent de fluctuațiile prețului de piață al
titlurilor de credit sau al valorilor mobiliare reportate (cu excepția unui acord contrar al părților
sau al unei situații de impreviziune). Fixitatea prețului răscumpărării este chiar emolumentul
contractual al reportatorului.
Prețul celei de-a doua vânzări nu poate fi omis din contract și nici nu poate fi neclar sau indirect
determinabil. În caz contrar, reportul ar trebui recalificat ca o altă figură juridică, de exemplu, ca
o vânzare cu pact de răscumpărare în care prețul răscumpărării se stabilește după regulile relative
la prețul determinabil sau la prețul curent ori rezonabil (prevăzute de art. 1661 și, respectiv
art. 1664 C.civ.).
2.5.Reportul este un contract real, întrucât presupune remiterea titlurilor de credit sau a valorilor
mobiliare, dacă sunt la purtător. În cazul în care acestea sunt nominative, reportul se încheie prin
îndeplinirea formalităților necesare transmiterii lor (gir, respectiv înscrierea în registrul acțiunilor).
Spre exemplu, transmiterea proprietății asupra acțiunilor este condiționată, conform art. 98 din
Legea societăților nr. 31/1990, republicată, de mențiunea pe titlu și de înscrierea în registrul de
acțiuni a transferului1. Valorile mobiliare sau titlurile de stat dematerializate se transferă prin
înscrierea cesiunii în contul deschis la Depozitarul Central sau, după caz, în registrul independent
de acțiuni ori în registrul electronic de obligațiuni și titluri de stat contractat de emitent. Întrucât și
reportul este un (dublu) transfer al dreptului de proprietate asupra acțiunilor, înseamnă că
reportatorul va fi înscris în registrul acționarilor ca proprietar după care, în pasul doi, reportatul va
fi reînscris în același registru, ca proprietar care și-a redobândit acțiunile. Drepturile aferente
acțiunilor reportate vor fi transferate în patrimoniul reportatorului sau al reportatului în funcție de
înscrierile succesive anterioare sau posterioare datei de referință prevăzute la art. 123 din Legea
nr. 31/1990, republicată.
§2. Utilitatea contractului de report
2.1. Dintr-o perspectivă comercială, reportul este fie o speculație a reportatorului asupra valorii
reale în raport de valoarea nominală a titlurilor de credit, a valorilor mobiliare sau a titlurilor de
1
În doctrină s-a susținut și opinia că aceste formalități nu sunt cerute de lege pentru validitatea transferului, ci numai
pentru opozabilitate față de terți. A se vedea, pentru această opinie, I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. II,
Societățile comerciale, Ed. Socec, București, 1948, p. 615. În sens contrar s-a pronunțat S. David, op. cit., p. 322.
GHEORGHE PIPEREA
4
stat care constituie obiectul reportului, fie o formă de finanțare a reportatului. Dar reportul poate
fi utilizat și ca plasament al unor lichidități, ca o tehnică de asigurare contra riscului devalorizării
titlurilor sau valorilor mobiliare ori drept garanție financiară. Pe piața monetară, reportul este
utilizat ca instrument de politică monetară sau ca metodă de control al lichidității din piață și al
dobânzilor. Pe piața de capital, reportul poate fi utilizat ca metoda de stabilizare a cursului valorilor
mobiliare ale unor emitenți. În plus, reportul poate fi utilizat și pentru a cumpăra controlul temporar
asupra unei adunări generale a acționarilor, plătind titularului acțiunilor un preț de cumpărare mai
mare decât prețul de răscumpărare (deport).
Ambele prețuri convenite de părțile contractului de report sunt fixe și, în consecință,
reportatorul poate face un profit dacă prețul achitat imediat pentru cumpărare va fi mai mic decât
cel ce urmează a fi achitat la termen pentru răscumpărare, iar reportatul se finanțează cu suma
constând în prețul titlurilor sau valorilor mobiliare reportate (vândute pentru a fi răscumpărate) în
schimbul unei diferențe de preț pe care va trebui să o achite reportatorului. În cazul reportului de
pe piața monetară, banca centrală include în prețul cumpărării reversibile (repo) sau al vânzării
reversibile (reverse repo) dobânda pe care intenționează să o impună pieței, cel puțin cu caracter
temporar.
2.2.În cazul reportului speculativ asupra valorilor mobiliare, s-ar putea spune că reportatorul
efectuează același gen de operațiuni cu cele specifice traderului (care efectuează operațiuni cu
valori mobiliare în nume propriu, dar pe seama clientului) sau că reportatorul exercită comerțul
speculatorului la bursă, care speră să extragă profit din fluctuațiile viitoare ale valorilor mobiliare,
luând cu împrumut de pe piață acțiuni (pentru vânzări scurte) sau bani (pentru cumpărări lungi).
Câtă vreme reportul își menține caracterul ocazional, reportatorul nu se transformă în trader.
Așadar, spre deosebire de trader, care este obligat să dețină o licență de operare pe piețele de
capital, reportatorul este nevoit să apeleze la traderi sau la brokeri pentru operațiunile de vânzare
și răscumpărare presupuse de report. Dar traderul poate utiliza ca instrument juridic model al
afacerilor sale chiar contractul de report. În privința speculatorului la bursă, scopul acestuia este
exclusiv speculația, în timp ce reportul poate avea mai multe motivații alternative sau cumulative
(finanțare, garanție, asigurare contra riscurilor). Dar și speculatorul poate face din contractul de
report un instrument juridic tipic al comerțului său. Cumpărările și vânzările reversibile de titluri
de stat efectuate pe piața de capital sunt permise numai acelor intermediari ai pieței de capital care
sunt în prealabil autorizați de banca centrală pentru astfel de operațiuni.
2.3.Prin contractul de report se poate perfecta o finanțare a proprietarului titlurilor de credit sau
al valorilor mobiliare pentru nevoi imediate de lichidități. Răscumpărarea la un preț mai mare
înseamnă achitarea împrumutului, plus profitul reportatorului. În afară de sporul de valoare
nominală, reportatorul poate face profit și din dobânzile și dividendele aferente titlurilor de credit
sau, respectiv valorilor mobiliare. Culegerea dividendelor și a dobânzilor de către reportator face
parte din regulile supletive ale contractului de report (art. 1773 C.civ.). În condițiile art. 67 alin. (6)
din Legea societăților nr. 31/1990, republicată, dividendele cuvenite după data cesiunii se cuvin
cesionarului, dacă părțile nu convin altfel. Așadar, în cazul reportului, dacă perioada până la
executarea obligației de revânzare este mai mare decât cea la finalul căreia se pot distribui
dividende (anual sau trimestrial, după cum au decis acționarii), dividendele distribuite de
societatea emitentă a valorilor mobiliare se cuvin reportatorului, chiar dacă, în baza contractului
de report, cesiunea este, de fapt, reversibilă.
GHEORGHE PIPEREA
5
2.4.Reportul ar putea fi utilizat și cu titlu de garanție. Așa cum rezultă din O.G. nr. 9/2004
privind unele contracte de garanție financiară2, care transpune Directiva 2002/47/CE3, contractele
de report sunt incluse în categoria garanțiilor financiare. O instituție financiară poate perfecta un
report cu împrumutatul, care va fi obligat să își răscumpere valorile mobiliare sau titlurile de credit
la prețul convenit, sub sancțiunea pierderii definitive a proprietății asupra acestora.
În toate cazurile de finanțare, reportul are și efectul transferului drepturilor cu caracter
personal-nepatrimonial care însoțesc unele valori mobiliare, cum ar fi acțiunile. De exemplu, câtă
vreme este proprietar, reportatorul este titularul dreptului la informație cuvenit acționarilor,
precum și titularul dreptului de a participa la adunările generale și de a vota. Aceste drepturi pot fi
desprinse de drepturile patrimoniale, în cazul în care reportatul este esențial în structura
acționarială și managerială a societății emitente a acțiunilor. Păstrarea drepturilor de vot aferente
acțiunilor poate fi o modalitate bună de păstrare sau de creștere a valorii acțiunilor, ceea ce este în
evidentul interes al reportatorului-finanțator. Desigur, însă, această opțiune nu este o consecință
directă a figurii juridice a reportului, ci o consecință a unor clauze speciale inserate în contractul
de report.
2.5.Reportatorul poate ținti, prin încheierea contractului de report, o deținere temporară de

acțiuni, pentru a putea vota în adunarea generală a acționarilor sau, după caz, pentru a exercita alte
drepturi cuvenite acționarilor în adunările generale. Spre exemplu, acționarii, mai ales cei din
societățile listate, au dreptul la informare periodică și continuă, precum și dreptul de a pune
întrebări scrise și a interpela managerii în legătură cu aspecte preocupante referitoare la societate.
De asemenea, un acționar care deține, singur sau împreună cu alții, cel puțin 5% din acțiunile emise
de o societate, poate cere completarea ordinii de zi a unei adunări generale a acționarilor, poate
cere convocarea unei astfel de adunări, cu o ordine de zi stabilită de el însuși, sau îi poate acționa
în răspundere pe administratorii societății, în cazul în care o astfel de acțiune va fi fost respinsă de
adunarea generală a acționarilor din cauza influenței administratorului asupra acționarilor. În
schimb, acționarii care nu dețin un astfel de pachet de acțiuni nu au astfel de drepturi. Dar ei pot,
cel puțin teoretic, să apeleze la un deport, în baza căruia își pot procura temporar acțiunile necesare
demersului vizat. Deportul este o formă specială de contract de report, în baza căruia reportatorul,
având nevoie de valori mobiliare pentru scurt timp și pentru anumite scopuri punctuale, cumpără
astfel de titluri, obligându-se la restituire către aceeași persoană. Prețul răscumpărării este stabilit
în mod intenționat la o valoare inferioară cumpărării, pentru a remunera renunțarea temporară, de
către proprietarul inițial, la valorile mobiliare reportate. Aceste contracte sunt, totuși, riscante
pentru siguranța societății și a circuitului civil, întrucât reportatorul poate orchestra un abuz de
drept de vot sau un abuz de drept procesual. În plus, în societățile listate, există și un risc de acțiune
concertată (care poate fi sancționată de autoritatea de supraveghere și control a pieței de capital cu
suspendarea temporară a dreptului de vot), precum și un risc de concentrare acționarială și depășire
abuzivă de prag4.
2
M.Of. nr. 78 din 30 ianuarie 2004.
3
JO L nr. 168 din 27 iunie 2002.
4
În societățile listate, depășirile de prag de deținere, cum ar fi 5%, 10%, 33% etc., trebuie anunțate pieței. În unele
societăți, cum sunt cele din domeniul bancar sau de asigurări, depășirea pragului nu este posibilă fără acordul prealabil al
autorității de control și supraveghere.
GHEORGHE PIPEREA
6
§3. Forme speciale ale contractului de report
3.1.Operațiunile de tip repo și reverse repo sunt forme specializate de contracte de report5. Așa
cum rezultă din Regulamentul BNR nr. 1/2000 privind operațiunile efectuate de BNR pe piața
monetară și facilitățile permanente acordate de BNR participanților eligibili6, operațiunile repo și
reverse repo de pe piața monetară nu pot fi efectuate, în calitate de reportator, decât de către banca
centrală, iar în calitate de reportați nu pot fi decât băncile sau celelalte instituții de credit
considerate eligibile pentru astfel de operațiuni. Obiect al operațiunilor repo și reverse repo nu pot
fi decât titlurile de stat (fără ca reglementările aplicabile să reducă sfera acestora la titlurile cu
scadenta mai mare de 12 luni). Aceasta restricție se aplică și operațiunilor repo și reverse repo pe
care le pot efectua pe piața de capital intermediarii autorizați de BNR, în conformitate cu
Regulamentul BNR nr. 15/2002 privind operațiunile cu titluri de stat emise în forma
dematerializata7. O restricție suplimentară ce rezultă din această reglementare constă în faptul că
titlurile de stat vizate nu pot fi decât cele care circulă pe piața de capital, fiind înregistrate pe o
piață reglementa (bursiera sau extrabursieră).
Reportul practicat pe piața monetară poate fi un instrument legitim și decent de politică
monetară, dar și o metodă de control al masei monetare, al lichidităților aflate în piață și al nivelului
dobânzilor, cu consecințe negative în planul fluctuației puterii de cumpărare a monedei naționale.
Un exces artificial de lichiditate în piață poate declanșa sau agrava inflația, iar un nivel ridicat al
dobânzilor urmărite și impuse de banca centrală prin prețul cumpărării sau vânzării reversibile de
titluri de stat poate determina o creștere generalizată a prețurilor tuturor produselor, întrucât
dobânzile practicate de banca centrală în raport de băncile comerciale și dobânzile practicate de
bănci atunci când se împrumută între ele determină dobânzile practicate de băncile comerciale în
raport cu comercianții, dobânzi care sunt incluse în costul tuturor produselor și serviciilor care
circulă pe piață. Acest gen de control este, în mod evident, străin de principiile economiei de piață.
Este, mai degrabă, o imitație a metodei principale a economiei centraliste, de tip comunist –
planificarea economică.
3.2.Controlul direct și imediat vizibil rezultă din caracterul fix al prețului răscumpărării sau al
revânzării, din numărul redus de bănci acceptate la acest gen de tranzacționare și, mai ales, din
obiectul exclusiv al reportului practicat de banca centrală, adică titlurile de stat. Indirect și insidios,
dar indubitabil, controlul rezultă și din modul în care băncile sunt încurajate să cumpere și să dețină
titluri de stat, pentru a putea să-și procure, la nevoie, lichidități la prețuri (dobânzi) aparent
rezonabile și stabile prin operațiuni repo sau reverse repo efectuate „la nevoie” de banca centrală.
Deținerea de titluri de stat este făcută utilă și pentru că „însănătoșește” sau „curăță” bilanțul
5
Pentru această calificare juridică, a se vedea și A.-T. Stănescu, Drept comercial. Contracte profesionale, ed. a II-a,
Ed. Hamangiu, București, 2018, p. 76.
6
Acest regulament a suferit mai multe modificări și ajustări în timp. A fost republicat (M.Of. nr. 84 din 1 februarie 2008)
și modificat de mai multe ori. Cea mai recentă modificare este operată cu ocazia Regulamentului BNR nr. 3/2016 (M.Of.
nr. 652 din 25 august 2016).
7
Acest regulament este rezultatul unor ordine comune ale BNR, CNVM (actualmente, ASF) și MF, fiind vorba de
chestiuni care privesc atât piața monetară și piața de capital, cât și datoria publică. Cel mai recent astfel de ordin comun este
Ordinul nr. 2509/2008.
GHEORGHE PIPEREA
7
băncilor, întrucât titlurile de stat sunt considerate plasamente cu risc zero. De aici rezultă o tendință
periculoasă pentru viitorul economic al României, impusă băncilor comerciale, prin metode de
catifea (soft power), de banca noastră centrală: statul este sistematic determinat să își plaseze
titlurile de stat în bănci sau în portofoliile fondurilor de pensii, și nu pe piața de capital, pentru a
nu fi cumpărate de particulari și, deci, pentru a nu avea dobânzi și prețuri corelate cu realitățile
pieței, iar băncile renunță la a finanța economia, întrucât este mult mai riscant decât sa finanțeze
statul, cu risc zero.
3.3.În plus, din perspectivă fiscală, reportul poate ascunde operațiuni intra-grup sau tranzacții
fictive menite a reduce baza impozabilă, ceea ce îl plasează în zona de risc de evaziune fiscală,
putând fi și o metodă de camuflaj juridic pentru operațiuni de spălare de bani.
Dar cele de mai sus nu înseamnă că, în sine, reportul este o operațiune juridică ilegitimă.
Dimpotrivă, prin intermediul reportului, care este o figură juridică destul de suplă și foarte puțin
formalistă, se pot rezolva chestiuni care, altfel, ar fi insolubile: o finanțare imediată, fără riscul de
a pune în garanție și, ulterior, de a pierde titlurile sau valorile mobiliare vizate de contractul de
report, o asigurare contra riscului de devalorizare a monedei sau a creanțelor constatate prin titluri
de credit, o garanție financiară sau o rapidă gestionare a unei chestiuni acționariale de decizie cu
privire la o societate în care reportatorul are un interes, dar nu și intenția de a deveni acționar
majoritar.
§4. Efecte caracteristice ale contractului de report
4.1. Dacă emitentul titlurilor sau al valorilor mobiliare acordă deținătorului o opțiune de a
majora valoarea nominală sau numărul acestora prin plăți sau aporturi suplimentare, reportatorul
trebuie să exercite această opțiune pe seama reportatului, căruia îi va solicita fondurile necesare cu
cel puțin 3 zile înainte de scadența termenului de opțiune. Poate fi vorba, spre exemplu, de dreptul
preferențial de subscripție la majorarea capitalului social al societății emitente a valorilor mobiliare
(prevăzut de art. 216 din Legea nr. 31/1990) sau de dreptul la acțiuni gratuite emise ca urmare a
majorării capitalului social prin încorporarea rezervelor sau a primelor de emisiune [art. 210
alin. (2)]. Dacă reportatul nu exercită această opțiune, reportatorul va pune rapid în vânzare
opțiunea pe seama reportatului. Din dispozițiile art. 1774 C.civ. rezultă, într-o evidentă
contradicție cu definiția normativă a contractului de report, că reportatorul care exercită opțiunea
reportatului (inclusiv prin vânzare urgentă a acesteia) este un mandatar fără reprezentare al
reportatului, întrucât exercițiul sau, după caz, vânzarea opțiunilor se face pe seama reportatului.
Chiar dacă proprietatea asupra bunurilor reportate îi aparține temporar reportatorului, aceasta nu
este o proprietate rezolubilă sau anulabilă, ci o proprietate pură și simplă, care poate să fie transfe-
rată sau nu la reportat în termenul fixat în contract. Ca orice accesoriu, opțiunile de majorare a
cantității de valori mobiliare sau a valorii lor nominale ar trebui considerate ca aparținând
proprietarului, adică reportatorului. Este foarte probabil că textul legal citat s-a referit, de fapt, la
situația în care opțiunile de majorare îi sunt proprii, personale reportatului, fiind create în
considerarea persoanei sale (intuitu personae). Dar, în această situație, nu se vede de ce reportatul
ar urma să fie implicat în culegerea drepturilor și opțiunilor sale printr-un mandat fără reprezentare
conferit prin lege reportatorului.
GHEORGHE PIPEREA
8
4.2.Dacă titlurile sau valorile mobiliare reportate nu fuseseră achitate în totalitate de reportat
înainte de încheierea reportului (spre exemplu, acțiunile unei societăți comerciale pot fi achitate în
proporție de doar 30% la data subscripției, fiind integral plătibile în termen de trei ani de la data
constituirii societății), iar obligația de vărsământ a ajuns la scadență, reportatul trebuie să pună la
dispoziția reportatorului sumele necesare, cu cel puțin 3 zile înainte de scadența vărsămintelor. În
caz contrar, reportatorul poate proceda la lichidarea silită a contractului.
4.3. La finalizarea reportului, părțile procedează la lichidarea diferențelor, adică se efectuează

plățile încă scadente și se predau titlurile de credit ori valorile mobiliare încă nepredate. Este
posibil ca răscumpărarea să nu se fi efectuat în termen. În acest caz, părțile pot prelungi scadența
sau proroga contractul. În lipsa unui astfel de acord, bunurile reportate rămân în proprietatea
reportatorului. Pe de altă parte, părțile pot reînnoi contractul de report. Dacă bunurile date în report
diferă de cele inițiale din punctul de vedere al calității, speciei sau prețului, atunci se consideră că
părțile au încheiat un nou contract (art. 1776 C.civ.).
În caz de încălcare a obligației de revânzare, reportatul care este pregătit să plătească prețul
răscumpărării are dreptul să ceară instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract.
Dacă, însă, la expirarea termenului reportului, nu se achită de către reportat prețul răscumpărării,
reportatorul rămâne proprietar definitiv al titlurilor de credit sau al valorilor mobiliare cumpărate
inițial.
GHEORGHE PIPEREA
9

a)nu există legi speciale care să reglementeze în materia contractului de report8
b)plata prețului vânzării inițiale poate fi afectată de un termen9
c)contractul de report poate avea caracter solemn10
2. Precizați care sunt criteriile în funcție de care un contract este calificat ca fiind
contract de report11
Bibliografie
Bucureşti, 2019
București, 2018
8
Răspuns greșit, având în vedere precizările de la pct. 3.1. din prezenta unitate de învățare
9
Răspuns greșit, având în vedere prevederile art. 1.772 alin. (1) din Codul civil
10
Răspuns corect, având în vedere prevederile art. 1.772 alin. (2) din Codul civil
11
Răspunsul poate fi identificat la pct. 2.1., 2.2., 2.4 respectiv 2.5 din prezenta unitate de învățare
GHEORGHE PIPEREA
1
Contractul de comision
► Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată (M.Of. nr. 247/10.04.2015)
► Legea nr. 297/2004 privind piața de capital (M.Of. nr. 571/29.06.2004)
Cuprins:
1. Elementele caracteristice ale contractului de comision

2. Raporturile juridice dintre comitent, comisionar și terț
3. Formalități specifice contractului de comision
4. Vânzarea pe credit
5. Efectele contractului de comision
6. Încetarea contractului de comision

1. Operațiunea juridică a contractului de comision
2. Modul în care se formează raporturile juridice între participanții la o astfel de operațiune
3. Condițiile pentru încheierea contractelor de comision
4. Specificul vânzării pe credit-varietate a comisionului
5. Drepturile și obligațiile decurgând din contractele de comision
6. Modalități și consecințe ale încetării contractelor de comision
§1. Elementele caracteristice ale contractului de comision
1.1.Ca specie a contractului de mandat fără reprezentare, contractul de comision are ca obiect
cumpărarea sau vânzarea de bunuri (mobile și imobile) ori prestarea de servicii de către
comisionar, pe seama comitentului. Contractele cu terții se încheie în numele comisionarului,
acesta acționând cu titlu profesional. Pentru prestația sa, comisionarul este îndreptățit la o
remunerație, denumită, ca și contractul, comision.
GHEORGHE PIPEREA
2
1.2.Deosebirea esențială între contractul de mandat cu reprezentare și cel de comision constă în

faptul că, dacă mandatarul acționează în numele și pe seama mandantului, comisionarul acționează
pe seama comitentului, dar în nume propriu. Astfel fiind, în raporturile cu terții, titularul dreptului
de creanță, al dreptului real sau al obligației este comisionarul, iar nu comitentul. Deosebirea
contractului de comision față de figura generică a mandatului fără reprezentare, precum și față de
varietățile sale, constă în faptul că actele juridice încheiate pe seama comisionului sunt cumpărările
și vânzările de bunuri, precum și prestarea de servicii. Comisionarul, cel puțin în reglementarea
Codului civil, nu încheie orice acte juridice pe seama comitentului. Sunt în afara obiectului
comisionului închirierea, împrumutul, schimbul, antrepriza etc., ceea ce înseamnă o limitare ilogică
a extensiei acestui tip de mandat, specific comerțului.
1.3.Activitatea comisionarului este o întreprindere constând în serviciul de negociere și

încheiere pe seama altora de contracte de vânzare sau de cumpărare de mărfuri, alte bunuri mobile
sau de imobile, precum și de contracte de prestare de servicii. Comisionarul este un profesionist
care exploatează această întreprindere. Contractul de comision se justifică prin necesitatea de a
asigura celeritatea în circulația mărfurilor și a celorlalte bunuri ce pot face obiectul comisionului.
Pentru că acest contract creează raporturi juridice directe între comisionar și terțul cocontractant,
se elimină cerința ca terțul să fie informat în legătură cu faptul că cel cu care tratează are calitatea
de împuternicit. Aceasta nu elimină, însă, obligația comisionarului de a respecta întocmai sarcinile
și instrucțiunile primite de la comitent. Ca și în cazul mandatului, și în raporturile dintre comitent
și comisionar există obligația celui de-al doilea de a da socoteală pentru modul în care a executat
însărcinarea.
§2. Raporturile juridice dintre comitent, comisionar și terț
2.1.În raporturile dintre comitent și comisionar, calitatea de titular al drepturilor și obligațiilor

ce rezultă din contract cu terțul o are comitentul. În raporturile cu terțul, titular al acestora este,
însă, comisionarul. Comisionul este un mandat fără reprezentare și, din această cauză, titularul
dreptului sau al obligației izvorâte din contractul cu terțul este fie comitentul, fie comisionarul, în
funcție de perspectiva din care sunt priviți. Faptul că raportul juridic dintre comitent și comisionar
are în conținutul său și obligația comisionarului de a da socoteală, deci de a remite comitentului
bunul sau sumele de bani primite în executarea contractului, nu este de natură a rezolva problema
titularității drepturilor și obligațiilor rezultate din contractul cu terțul (că este dihotomică, în funcție
de perspectivă), întrucât este vorba de o obligație ce rezultă din contractul de comision și nu din
contractul încheiat cu terțul.
2.2.În situația unui contract de vânzare având ca obiect un bun mobil individual determinat,
încheiat prin intermediul unui comisionar, comisionarul are calitatea de cumpărător pe seama
comitentului. În baza dispozițiilor art. 2043 C.civ., față de vânzător, comisionarul are calitatea de
cumpărător. Dacă nu s-a prevăzut altfel prin contractul cu terțul, din momentul încheierii
contractului de vânzare, comisionarul are calitatea de proprietar și în același timp de debitor al
obligației de plată a prețului. Din același moment, creditorii comisionarului își exercită dreptul lor
de garanție comună asupra acestui bun (în cazul în care comisionul are dată certă, este permisă
GHEORGHE PIPEREA
3
separarea juridică a acestor bunuri de restul bunurilor din patrimoniul comisionarului, rezultând o
fragmentare a acestui patrimoniu). Dar, din punctul de vedere al obligației comisionarului de a da
socoteală comitentului, mai precis de a remite comitentului bunul achiziționat, putem considera că
bunul în cauză a intrat și în patrimoniul comitentului din momentul încheierii contractului cu terțul
sau că acest lucru se întâmplă la momentul predării către comitent. Aceste două efecte nu se pot
întâmpla, însă, simultan, căci ar însemna că bunul, din momentul încheierii contractului de
vânzare, a intrat atât în sfera garanției comune a creditorilor comitentului (din perspectiva
raporturilor dintre comitent și comisionar), cât și în sfera garanției comune a creditorilor
comisionarului, pentru că acesta este cocontractantul terțului (din perspectiva raporturilor juridice
directe dintre comisionar și terț).
2.3.Într-o astfel de situație, vor fi nevoite să intre în concurs două categorii de creditori, cei ai
comitentului și cei ai comisionarului, care nu ar trebui să aibă, în condiții normale, nicio relevanță
reciprocă. În plus, odată cu transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător,
operează și transferul riscului pierii fortuite a bunului vândut, de unde necesitatea de a ști cine
suportă acest risc: comitentul, care apare în cadrul contractului de comision ca fiind adevăratul
proprietar, sau comisionarul, care apare în raporturile cu cocontractantul (vânzător) ca fiind
proprietar. În funcție de răspunsul la această întrebare se poate ști și care dintre cei doi potențiali
proprietari (comitentul sau comisionarul) ar avea un interes de a încheia un contract de asigurare
pentru bunul respectiv (de precizat că lipsa unui interes asigurabil este un motiv de nulitate a
contractului de asigurare). Codul civil pare a lăsa aceste chestiuni dilematice în seama voinței
arbitrare a comisionarului, care va decide momentul transferării dreptului de proprietate asupra
comitentului. Prin aplicabilitatea art. 2041 C.civ., comitentul va suporta riscul pieirii fortuite (și,
implicit, va avea un interes asigurabil pentru aceste bunuri) numai după ce comisionarul va fi
transferat, de bună voie, proprietatea acestor bunuri la comitent sau, după caz, după ce comitentul
va fi obținut câștig de cauză într-o acțiune în revendicare a bunurilor mobile dobândite de la terț
pe seama sa de către comisionar (în cazul bunurilor imobile, după comitentul ce va fi obținut o
hotărâre judecătorească care să țină loc de transfer de la comisionar la comitent a proprietății bunu-
rilor cumpărate de la terți de comisionar).
2.4.Din contractul încheiat de comisionar cu terțul, pe seama comitentului, nu rezultă raporturi

juridice directe între comitent și terț. Acest contract generează drepturi și obligații ale părților
nemijlocite ale contractului, adică terțul și comisionarul. Spre deosebire de mandatul cu
reprezentare (propriu-zis), în cazul căruia, cu privire la drepturile și obligațiile asumate de
mandatar, se creează raporturi juridice directe între mandant și terț, în cazul contractului de
comision, comisionarul își asumă personal obligațiile care derivă din executarea comisionului.
Terțul este ținut direct față de comisionar de obligațiile rezultate din contract (art. 2045 C.civ.).
În consecință, între comitent și terțul cu care comisionarul a contractat nu se nasc raporturi juridice
directe. Terțul cumpărător nu îl poate acționa în răspundere pe comitent decât pentru vicii ale
lucrului care nu sunt cauzate de comisionar (produse cu defecte, vicii de calitate).
2.5.Comitentul nu poate exercita direct împotriva terțului vânzător o acțiune pentru predarea
bunului sau pentru repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea contractului. Pentru aceste
motive, comitentul are însă acțiuni împotriva comisionarului culpabil, putând cere acestuia să îi
cedeze și creanțele și acțiunile judiciare contra terțului său subrogându-se, la cerere, în drepturile
GHEORGHE PIPEREA
4
acestuia contra terțului rezultate din contract. În privința răspunderii părților, în contractul încheiat
de comisionar cu terțul, se reține că terțul răspunde numai față de comisionar, cu care este în
raporturi juridice directe, dar comisionarul răspunde față de comitent pentru încălcarea obligațiilor
sale din contractul de comision (spre exemplu, pentru culpa in eligendo). Comisionarul nu va
răspunde în locul terțului pentru obligațiile pe care acesta și le-a asumat prin contractul încheiat cu
comisionarul, dar va avea obligația să-l acționeze în răspundere pe terț, pentru a obține angajarea
răspunderii acestuia, pentru încălcarea obligațiilor sale rezultate din contractul încheiat cu
comisionarul, sub sancțiunea plății de despăgubiri.
2.6.Dacă terțul nu își execută obligațiile din contractul încheiat cu comisionarul, terțul va fi
acționat în răspundere, în mod primordial, de comisionar, în virtutea raporturilor sale juridice
directe cu terțul. Dacă acțiunea în răspundere nu este făcută în timp util (cu consecința decăderii
din termene, inclusiv acelea prevăzute de lege pentru exercițiul căilor de atac, ori cu consecința
prescripției) sau dacă nu se conservă acțiunile contra terțului, pentru a putea fi exercitate de
comitent după transferul acțiunilor judiciare de la comisionar la comitent sau după încetarea
contractului de comision, se poate antrena răspunderea comisionarului față de comitent pentru
orice daună ce ar putea rezulta. Pentru a evita riscul inactivității comisionarului sau al încetării
contractului de comision înainte ca situația juridică cu terțul să se fi regularizat, la cerere,
comitentul se poate subroga în drepturile comisionarului rezultate din contractul cu terțul. În acest
fel, comitentul devine titularul derivat al contractului cu terțul, putând exercita toate drepturile pe
care le-ar fi putut exercita comisionarul.
2.7.Subrogația în drepturile comisionarului este o operațiune diferită de substituirea

mandantului în drepturile mandatarului, la care se referă art. 2040 alin. (2) C.civ., întrucât
subrogația în drepturile comisionarului este o convenție (nouă) între comitent și comisionar prin
care drepturile acestuia din urmă se transferă la comitent. Pe de altă parte, deși termenul folosit de
art. 2046 alin. (1) C.civ. este acela de „subrogație”, se pare că suntem în prezența unei subrogații
precare (incomplete), care nu are toate efectele prevăzute de art. 1593-1598 C.civ., întrucât
art. 2046 alin. (2) C.civ. vorbește de o obligație a comisionarului de cedare la comitent a acțiunilor
contra terțului, printr-un act de cesiune cu titlu gratuit. Dacă ar fi fost vorba de o subrogație
propriu-zisă, plenară, atunci acțiunile contra terțului (care nu pot fi decât acțiuni judiciare, pentru
apărarea sau realizarea drepturilor rezultate din contract) s-ar fi transmis prin efectul direct al
subrogației, și nu printr-un act adiacent de „cesiune a acțiunilor contra terțului”. Interpretând textul
legal în sensul în care să se aplice, se poate considera în mod rezonabil că doar drepturile generate
de contractul cu terțul trec la comitent, la cererea acestuia, prin subrogație, nu și acțiunile judiciare
contra terțului.
Suntem în prezența unei subrogații convenționale, consimțită de creditor, adică de comisionar,
pentru care nu se cere acordul debitorului, adică al terțului. Este vorba de o subrogație care poate
fi încadrată în tiparul art. 1594 C.civ., chiar dacă nu se pune problema plății creanței, întrucât în
relațiile dintre comitent și comisionar aceste drepturi aparțin deja comitentului. „Plata” la care se
referă art. 1594 C.civ., ca o condiție de existență a subrogației consimțită de creditor, este deja
efectuată în virtutea contractului de comision. De aceea, subrogația la care se referă art. 2046 C.civ.
nu mai presupune o contraprestație din partea comitentului. Dar această constatare nu scutește
părțile contractului de comision de încheierea unui act juridic separat, adică a unei convenții de
subrogație. În ce privește cedarea acțiunilor, se poate considera că suntem în prezența unei cesiuni
GHEORGHE PIPEREA
5
de drepturi litigioase (indiferent dacă terțul a fost deja acționat în judecată de comisionar sau doar
ar putea fi acționat în judecată), motiv pentru care se vor urma formalitățile specifice relative la
acest gen de cesiune. Într-un proces deja început, comitentul îl va înlocui pe comisionar în calitate
de parte. Deși nu suntem în prezența unei cesiuni de creanță (pentru care ar trebui efectuată, în
condițiile art. 1578 C.civ., o comunicare către debitorul cedat în vederea efectuării unei plăți
valabile către cesionar și a opririi plății către cedent), este rezonabil a accepta ca utilă o comunicare
către terțul contractant a faptului cesiunii acțiunilor de la comisionar la cedent. În prezența unei
astfel de comunicări, litigiul dintre comitent și terț ar putea fi evitat. Comunicarea s-ar putea
considera efectuată și dacă este conținută în cuprinsul chemării la conciliere directă, obligatorie în
litigiile evaluabile în bani în care este parte și un profesionist. În orice caz, dată fiind calificarea
de cesiune a transferului litigiului cu terțul de la comisionar la comitent, trebuie admis că nu se
cere acordul la cesiune al terțului, din moment ce nu suntem în prezența unei obligații personale a
comisionarului (art. 1573 C.civ. dispune că acordul la cesiune al debitorului cedat nu se cere decât
atunci când datoria sa este legată indisolubil de persoana creditorului).
2.8.În cazul în care comisionarul refuză sau întârzie să cedeze acțiunile împotriva terțului,
comitentul îl va putea trage la răspundere pe comisionar pentru orice daună ar putea rezulta.
Întrucât comisionul este o specie de mandat fără reprezentare, înseamnă că art. 2041 C.civ. se
aplică și comisionului. Bunurile mobile dobândite de la terț de către comisionar pot fi revendicate
de către comitent (exceptând bunurile dobândite de terț prin efectul posesiei de bună credință).
Bunurile imobile dobândite de către comisionar de la terț trebuie transmise mandantului, printr-un
act juridic separat. În caz de refuz, comitentul poate solicita instanței să pronunțe o hotărâre care
să țină loc de act juridic translativ de proprietate. Aceeași soluție ca și în cazul bunurilor imobile
se aplică și bunurilor mobile care circulă prin anumite formalități prevăzute de lege (cum ar fi
acțiunile, părțile sociale, obligațiunile etc.). În acest fel, este tranșată vechea dispută doctrinară și
jurisprudențială relativă la problema transmiterii proprietății bunurilor de la comisionar la
comitent1.
§3. Formalități specifice contractului de comision
3.1. Forma scrisă a contractului de comision este cerută pentru valabilitatea actului (ad
validitatem), numai dacă prin lege se prevede astfel. Spre exemplu, în cazul intermedierii în
tranzacțiile cu instrumente financiare, contractul de intermediere
(o variantă a contractului de comision) se încheie în formă scrisă ad validitatem. În toate celelalte
situații, forma scrisă este doar o formă cerută pentru probațiune (ad probationem). Rațiunea pentru
care sunt prevăzute cele două forme în care se poate prezenta un înscris (forma autentică și cea a
înscrisului sub semnătură privată) este cel mult scolastică. De altfel, a încheia comisionul în formă
autentică este cvasi-inutil, din moment ce actele de dispoziție, inclusiv cele cu privire la imobile,
1
Pentru această dispută, a se vedea Gh. Piperea, Drept comercial, Vol. II, op. cit., 2009, p. 97. Doctrina arbitrală conform
căreia„în raporturile dintre comitent și comisionar proprietatea asupra bunurilor dobândite de comisionar pe socoteala
comitentului trece direct la acesta chiar din momentul dobândirii” devine caducă. Unii autori (a se vedea F. Deak,
St.D. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1993, p. 330) explicau acest efect prin referința
la o așa-numită reprezentare „indirectă” pe care ar fi exercitat-o comisionarul pentru comitent.
GHEORGHE PIPEREA
6
se efectuează în numele comisionarului, care nu este un reprezentant al comitentului, nefiind

nevoie de o împuternicire a sa la încheierea contractului cu terțul deci, formalitatea actului autentic
în cazul comisionului având un caracter evident redundant.
3.2.Contractul de comision consfințit sub forma unui înscris sub semnătură privată, dacă are
dată certă, creează o fragmentare a patrimoniului comisionarului (conform art. 2042 C.civ.),
interzicând creditorilor personali ai comisionarului să urmărească silit bunurile dobândite de acesta
pe seama comitentului. Comisionul încheiat în formă autentică are, în sine, data certă rezultată din
formalitatea autentificării la notar. În orice caz, proba contractului de comision nu se cere decât în
caz de litigiu între comitent și comisionar sau în contestația la executarea pornită de un creditor
personal, în contra dispozițiilor art. 2042 C.civ., pe bunurile aflate în patrimoniul comisionarului,
dar dobândite de acesta pe seama comitentului. În relațiile cu terțul nu se pune problema probei
contractului de comision, întrucât nu există obligația de a proba puterile de reprezentare ale
comisionarului (nu există contemplatio domini), comisionul fiind un mandat fără reprezentare.
§4. Vânzarea pe credit
4.1. Vânzarea „pe credit” la care se referă art. 2047 C.civ. este o vânzare cu plata prețului
amânată sau eșalonată. Nu este vorba de credit stricto sensu, întrucât textul ar intra în coliziune cu
monopolul instituțiilor de credit sau al instituțiilor financiare non-bancare, singurele care pot
acorda credite pe teritoriul României. Indirect, această constatare este confirmată de art. 2047
alin. (2) teza I C.civ., care vorbește de termenul acordat cumpărătorului „pe credit”, și de art. 2047
alin. (2) teza a II-a C.civ., care vorbește de operațiuni „pe bani gata”, în contra-poziție cu vânzările
pe credit. Comisionarul poate face astfel de vânzări „pe credit” cu autorizarea expresă a
comitentului, dată fie prin stipulație în contractul de comision, fie prin act separat. Sancțiunea
vânzării pe credit neautorizată este plata de către comisionar a „creditelor” acordate (adică a
prețului întreg, nefracționat, al bunurilor vândute „pe credit”), plată pe care comisionarul o va face
în locul cumpărătorului creditat, cu dobânzile și alte foloase ce ar rezulta. Practic, în acest caz,
„creditul” nu mai este acordat de comitent terțului, ci de comisionar terțului. Plata respectivă se
face doar la cererea comitentului, de unde concluzia că vânzarea pe credit poate fi, tacit, acceptată
de comitent. Dacă, însă, comitentul cere plata, atunci aceasta se efectuează de îndată, adică imediat,
fără termen.
4.2.Dacă ia inițiativa unei vânzări „pe credit”, comisionarul va trebui să îl înștiințeze de îndată
pe comitent, arătându-i cine este cumpărătorul și care este termenul de plată acordat acestuia. În
caz de lipsă a notificării, se prezumă absolut (proba contrarie nu este admisă) că operațiunile s-au
făcut „pe bani gata”, mai precis, cu plata imediată. Cum plata este considerată ca fiind plătibilă
imediat, înseamnă că ea trebuie remisă de îndată comitentului.
4.3.Expresiile „vânzare pe credit” (care înseamnă vânzare cu plata eșalonată sau amânată) și
„pe bani gata” (care înseamnă plata imediată) sunt termeni vetuști care, pe lângă faptul că sunt
generatori de confuzie, nu ar fi trebuit să își găsească locul, în mod normal, într-un Cod civil al
anului 2011, mai ales că în dreptul afacerilor sunt utilizați termeni mult mai preciși, cum ar fi
GHEORGHE PIPEREA
7
vânzarea cu plata în rate și vânzarea cu clauză de rezervă a dreptului de proprietate (pentru așa-zisa
„vânzare pe credit”) sau vânzare cu plata imediată (pentru așa-zisa vânzare „pe bani gata”).
§5. Efectele contractului de comision
5.1.Comisionarul are obligația de a respecta „întocmai” instrucțiunile exprese (scrise sau

verbale) de la comitent.
Efectele încălcării acestei obligații sunt diferite și complexe, în funcție de situația de fapt.
Astfel, atunci când comisionarul a vândut bunurile pe un preț mai mic decât cel hotărât de comitent
sau, în lipsă, pe un preț mai mic decât prețul curent, el este obligat să plătească comitentului
diferența de preț, cu excepțiile prevăzute de lege. Această obligație este înlăturată când
comisionarul face dovada că vânzarea cu prețul stabilit nu se putea face și că, vânzând la un preț
mai mic, a evitat păgubirea comitentului2. Atunci când comisionarul a cumpărat anumite bunuri
pe un preț mai mare decât cel hotărât, comitentul poate refuza operațiunea, considerând-o făcută
pe seama comisionarului, afară de cazul în care comitentul ar fi de acord să plătească diferența;
când bunurile cumpărate nu au calitatea convenită, comitentul le poate refuza. În fine, atunci când
comisionarul, fără a avea încuviințarea comitentului, încheie o operațiune pe credit, comisionarul
va răspunde față de comitent ca și când operațiunea s-ar fi făcut în condiții obișnuite. În cazul în
care comisionarul este autorizat să vândă pe credit, el este obligat să arate comitentului persoana
cumpărătorului și termenul acordat. Altfel, se prezumă că operațiunea s-a făcut „pe bani gata”, fără
a se admite proba contrară.
În cazuri excepționale, comisionarul poate „omite” aceste instrucțiuni, cu condiția cumulativă
ca operațiunea să fie urgentă (din acest motiv de urgență nu se poate obține autorizarea prealabilă
în raport cu natura afacerii), să se poate poată prezuma, rezonabil, că oricum comitentul și-ar fi dat
acordul la operațiune, și „îndepărtarea” de la instrucțiuni să nu schimbe esențial natura, scopul sau
condițiile economice ale „împuternicirii” primite. De precizat că nu poate fi vorba de nicio
împuternicire, căci suntem în prezența unui contract de mandat fără reprezentare. În realitate este
vorba de stipulațiile contractului de mandat sau de însărcinarea primită, care este esențial diferită
de împuternicire. Dacă efectuează operațiunea, cu „îndepărtarea” de la instrucțiunile comitentului,
comisionarul îl va informa de urgență pe comitent (de îndată ce este posibil). Comitentul va putea
accepta consecințele acestei operațiuni, atât expres, cât și tacit, prin faptul că nu ia măsuri de
înlăturare față de sine a acestor instrucțiuni. Orice operațiune efectuată cu încălcarea sau depășirea
„puterilor” primite (de fapt, a instrucțiunilor, obligațiilor stipulate în sarcina sa ori a însărcinării
primite) rămâne în sarcina comisionarului. Actul juridic încheiat de comisionar cu terțul „se
consolidează” în patrimoniul său. Pentru încălcarea instrucțiunilor, comisionarul va putea fi obligat
și la daune față de comitent.
5.2. Comisionarul are dreptul la comision, adică la remunerația pentru executarea contractului.
Plata comisionului nu poate fi refuzată de comitent dacă terțul execută întocmai contractul încheiat
de comisionar cu respectarea „împuternicirii” primite. Dacă terțul execută contractul încheiat de
2
Pentru o soluție jurisprudențială în acest sens, a se vedea CSJ, Secţia comercială, decizia nr. 858/1999, în RDC
nr. 5/2001, p. 141.
GHEORGHE PIPEREA
8
comisionar cu încălcarea „împuternicirii” primite sau, mai bine zis, a obligațiilor stabilite în sarcina
sa, iar comitentul acceptă, expres sau tacit, consecințele acestui act juridic, comisionarul va avea
drept la comision. În caz de refuz al acestor consecințe, dreptul la comision va putea fi și el refuzat.
În lipsă de stipulație contrară, comisionul este datorat chiar și în cazul în care terțul nu execută
obligația sa ori invocă excepția de neexecutare a contractului. Așadar, deși comitentul nu și-a
obținut emolumentul contractului încheiat pe seama sa de comisionar cu terțul, comisionul este
plătibil comisionarului. Explicația rezidă în faptul că obligația comisionarului, care constă în
încheierea contractului cu terțul, a fost executată. Dacă terțul nu plătește sau invocă excepția de
neexecutare din rațiuni determinate de culpa comisionarului, atunci comisionul poate fi compensat
de comitent cu daunele pe care le-ar putea cere de la comisionar pentru cauzarea acestui prejudiciu.
Comisionarul exclusiv pentru vânzarea unui imobil are dreptul la comision chiar dacă actul s-a
încheiat direct cu terțul de către comitent sau dacă actul s-a încheiat cu terțul de către alt
comisionar, pe seama comitentului. Explicația rezidă în emolumentul clauzei de exclusivitate.
Făcând actul cu terțul altfel decât prin comisionarul exclusiv sau prin alt comisionar, înseamnă că
comitentul și-a încălcat obligația de exclusivitate, cauzând prejudicii comisionarului.
Dreptul la plata comisionului chiar și în lipsa unui act juridic încheiat de comisionar nu se aplică
în cazul în care nu există clauză de exclusivitate. Comitentul are, în acest caz, libertatea să încheie
contracte în mod nemijlocit, cu terți, sau prin oricare dintre comisionarii cu care a contractat. În
mod uzual, astfel de situații se întâlnesc pe piața imobiliară (vânzări și cumpărări sau închirieri
imobiliare prin agenți imobiliari).
Comisionul se achită doar dacă s-a încheiat actul cu terțul. Suntem, deci, în prezența unui
comision de succes (care se aplică, deci, doar dacă s-a reușit vânzarea/ cumpărarea). Nu este
exclusă, însă, o remunerație pentru eforturile depuse în vederea încheierii actului (pentru auditul
potențialilor clienți, pentru prospectarea pieții sau target-area potențialilor clienți, pentru realizarea
de rapoarte de due dilligence etc.).
Dacă în contract nu s-a stabilit expres un comision, atunci acesta va fi stabilit conform legii,
uzanței sau, în lipsă, conform valorii serviciilor prestate.
5.3. În mod esențial și, în ciuda denumirii sale marginale („vânzarea de titluri de credit și alte
bunuri cotate”), art. 2050 C.civ. se referă la posibilitatea comisionarului de a încheia pe seama
comitentului un contract cu sine însuși, obiectul acestui contract fiind exclusiv vânzarea sau
cumpărarea unor titluri de credit circulând în comerț sau a altor mărfuri cotate pe piețele
reglementate. Nu sunt cuprinse în enumerare instrumentele financiare care circulă pe piața de
capital. Circulația juridică a acestora, inclusiv prin intermediul contractelor de comision sau al
contractelor similare, este supusă reglementării Legii nr. 297/2004 privind piața de capital.
Contractul cu sine însuși nu-i este permis comisionarului în prezența unei clauze exprese în
contract care îi interzice un astfel de contract. Comisionarul care încheie un contract cu sine însuși
pe seama comitentului nu este un simplu broker (intermediar care nu are el titluri, mărfuri sau bani
pe care să le tranzacționeze pe piețele reglementate, lucrând doar pe contul clienților), ci un trader
(intermediar care are titluri, mărfuri sau bani și care face tranzacții cu acestea pe piețele
reglementate, pe cont propriu).
Chiar și în caz de contract cu sine însuși, comisionarul are dreptul la comision [art. 2050
alin. (2) C.civ.]. Dispoziția legală este paradoxală, având în vedere că, practic, acest „autocontract”
transformă comisionul în vânzare sau, după caz, cumpărare, câștigul „comisionarului” fiind mai
degrabă rezultatul (emolumentul) acestor contracte decât al contractului de comision în sine.
GHEORGHE PIPEREA
9
Comisionarul poate să cumpere el astfel de bunuri (în loc să găsească un terț cumpărător) de la
comitent, ceea ce înseamnă că el este și vânzător și cumpărător în cadrul aceluiași act juridic; în
acest caz, comisionarul va plăti prețul cerut de comitent, fiind exclusă posibilitatea negocierii în
minus a prețului. Comisionarul poate să vândă el (în loc să găsească un terț vânzător) către
comitent, ceea ce înseamnă că el este și cumpărător și vânzător în cadrul aceluiași act juridic; în
acest caz, va plăti comitentului prețul curent al titlurilor sau mărfurilor cotate, fiind exclusă
posibilitatea negocierii în plus a prețului.
Contractul cu sine însuși, deși nu este interzis, are totuși un mare potențial de conflicte de
interese sau de manipulare a pieței reglementate de mărfuri cotate și de aceea ar trebui privit cu
circumspecție, pentru evitarea conflictelor juridice ce ar putea decurge din el. Pe de altă parte,
comisionarul care încheie cu sine însuși un contract pe seama comitentului deține informații pe
care alți comisionari sau intermediari de pe piața reglementată pe care acționează nu le cunosc, de
unde un potențial mare de concurență neloială și de delict de inițiat (tranzacții cu informații
privilegiate). Miza personală a comisionarului trece dincolo de interesul legitim de a încasa
emolumentul contractului de comision (remunerația), pătrunzând într-o zonă a hazardului moral
unde comisionarul poate câștiga ruinând comitentul, afectând concurența sau distrugând
credibilitatea pieței reglementate. Conflictul de interese este reglementat în materia reprezentării
(art. 1303 C.civ.), situația dând dreptul reprezentatului la anularea contractului cu terțul astfel
încheiat, cu condiția ca acest conflict să fi fost cunoscut sau să fi trebuit să fie cunoscut de terțul
contractant la data încheierii contractului. De asemenea, contractul cu sine însuși este anulabil la
cererea reprezentatului, cu excepția cazului în care reprezentantul a fost în mod expres împuternicit
în contract să încheie contractul cu sine însuși sau cuprinsul contractului a fost determinată de o
asemenea manieră încât este exclusă posibilitatea unui conflict de interese (art. 1304 C.civ.). Deși
comisionul este un mandat fără reprezentare, pentru identitate de rațiune (comisionarul se
reprezintă pe sine însuși în acest „autocontract”), textul respectiv se aplică și contractului de
comision. Evident, întrucât nu este implicat un terț contractant, nu se cere proba cunoașterii de
către acesta a conflictului de interese.
În doctrina aferentă Codului civil din 1864 s-a admis că un astfel de „autocontract” poate fi
anulat pentru dol prin reticență sau pentru încălcarea obligației de loialitate față de mandant, dar
că el este valabil dacă mandantul se află în cunoștință de cauză sau dacă clauzele mandantului sunt
atât de precise și concrete, încât este exclusă lezarea intereselor mandantului3.
Comitentul va putea considera că vânzarea sau cumpărarea s-a făcut în contul său și va cere de la
comisionar executarea contractului, dacă, după îndeplinirea însărcinării sale, comisionarul nu face
cunoscută comitentului persoana cu care a contractat. Această excepție de la regulă nu se poate
extinde prin analogie la contractele de comision care nu au ca obiect titluri de credit sau mărfuri
cotate pe piețele reglementate.
§6. Încetarea contractului de comision
6.1. În mod logic și legitim, revocarea comisionului poate să intervină doar până la momentul
încheierii contractului cu terțul. Revocarea ulterioară a contractului de comision nu mai are efecte
3
A se vedea F. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, București, 2001, p. 322.
GHEORGHE PIPEREA
10
decât pentru alte acte (inclusiv acte adiționale la actul inițial încheiat cu terțul) sau operațiuni pe
care ar fi urmat să le încheie comisionarul revocat pe seama comitentului revocator. Contractul de
comision cu clauză de exclusivitate rămâne în vigoare chiar dacă contractul cu terțul s-a încheiat
direct de comitent sau de alt comisionar, pe seama comitentului. Dacă revocarea intervine până la
momentul încheierii contractului cu terțul, comisionarul își pierde calitatea de mandatar fără
reprezentare, dar își păstrează dreptul la o parte din comision (proporțional cu diligențele depuse
și cheltuielile efectuate pentru îndeplinirea însărcinării până în acel moment, al revocării).
6.2.Pentru fapta terțului de a nu-și îndeplini obligațiile rezultate din contractul încheiat pe seama
comitentului de comisionar cu terțul, comisionarul nu răspunde. Responsabilitatea incumbă
terțului, pentru că el este parte în contract. Aceasta poate fi antrenată de comisionar, întrucât terțul
își asumă obligații directe față de comisionar, dar comitentul, de regulă, se subrogă comisionarului
în drepturile rezultate din contract, urmând a-l acționa el în răspundere pe terț.
Prin contractul de comision se poate stipula în sarcina comisionarului o garanție a executării
contractului de către terț. Pentru a exista o asemenea garanție, ea trebuie reglementată prin clauză
expresă (denumită, în mod uzual, star del credere) sau printr-o convenție separată între comisionar
și comitent. Un comisionar poate să își ia, spre exemplu, obligația de a asigura plata prețului mărfii
vândute pe credit sau obligația de a răspunde de solvabilitatea persoanei cu care contractează ori,
în general, de a răspunde de executarea contractului, inclusiv a plății prețului mărfii la termenele
convenite. Odată ce a executat obligația în locul terțului, comisionarul se subrogă în drepturile
comitentului, putând, de exemplu, să pretindă, în locul vânzătorului mărfii (comitentul) prețul
acesteia, de la cumpărătorul neplatnic. Pentru o astfel de garanție, comisionarul va fi remunerat în
plus, cu un comision special „pentru garanție” sau „pentru credit”. Părțile pot deroga de la obligația
plății unui comision special. Dacă valoarea acestui comision special nu este prevăzută sau nu este
determinabilă conform contractului, se va pronunța instanța.
6.3. Bunurile aflate în detenția comitentului pot fi reținute cu titlu de garanție pentru plata
comisionului. În virtutea acestui drept de retenție, comisionarul beneficiază de un drept de
preferință față de vânzătorul neplătit. Privilegiul există numai atâta timp cât bunurile se află în
detenția comisionarului.
GHEORGHE PIPEREA
11

a) calitatea de profesionist a comisionarului este de esența contractului de comision4
b) vânzarea pe credit presupune includerea în contractul de comision a clauzei „pentru
garanție”5
c) contractului de comision nu i se aplică prevederile specifice mandatului fără
reprezentare6
2. Precizați care sunt raporturile juridice ce pot fi identificate între comisionar,

comitent și terț din perspectiva unui contract de comision7.
Bibliografie
Bucureşti, 2019
2011
București, 2018
4. Fl.-A Baias, R. Constantinovici, E. Chelaru , I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe
articole. Art. 1-2664, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014
4
Răspuns corect, potrivit art. 2.043 din Codul civil, comisionarul acționează cu titlu profesional
5
Răspuns greșit, potrivit art. 2.052 din Codul civil, clauza ”pentru garanție” presupune garantarea, de către comisionar,
a îndeplinirii obligațiilor de către terț
6
Răspuns greșit, potrivit art. 2.043 din Codul civil, comisionul este o specie de mandat fără reprezentare
7
Răspunsul poate fi identificat în cadrul secțiunii nr. 2 din prezenta unitate de învățare
GHEORGHE PIPEREA
1
Contractul de consignație
Cuprins:
1. Elementele caracteristice ale contractului de consignație

2. Raporturile juridice dintre consignant, consignatar și terț
3. Condițiile încheierii contractului de consignație. Efectele contractului
4. Vânzarea pe credit
5. Încetarea contractului de consignație

1. Operațiunea juridică a contractului de consignație
2. Modul în care se formează raporturile juridice între participanții la o astfel de operațiune
3. Condițiile pentru încheierea contractelor de consignație, drepturile și obligațiile părților
4. Specificul vânzării pe credit-varietate a consignației
5. Modalități și consecințe ale încetării contractelor de consignație
§1. Elementele caracteristice ale contractului de consignație
1.1.Contractul de consignație este o „varietate” a contractului de comision, deci un mandat fără

reprezentare. Obiectul acestui contract este restrâns la vânzarea unor bunuri mobile pe care
consignantul le-a predat consignatarului în acest scop. Contractul de comision, în schimb, are ca
obiect atât vânzarea, cât și cumpărarea de bunuri mobile sau imobile, precum și prestarea de
servicii pe seama comitentului, dar în numele comisionarului.
GHEORGHE PIPEREA
2
1.2.O altă diferență a consignației față de contractul de comision este referirea la predarea
bunurilor mobile către consignatar. Din modul în care este formulat art. 2054 alin. (1) C.civ. ar
putea rezulta că predarea bunurilor mobile este o condiție de valabilitate a contractului de
consignație, acesta fiind un contract real. În rest, întrucât consignația este o varietate de comision,
înseamnă că sunt aplicabile toate condițiile de valabilitate și, în principiu, toate regulile relative la
comision și la contractul de mandat fără reprezentare, în general (inclusiv regula din art. 2039
alin. (2) C.civ. care trimite la dreptul comun al contractului de mandat propriu-zis).
§2. Raporturile juridice dintre consignant, consignatar și terț
2.1.Ca și în cazul contractului de comision, trebuie făcută distincția între, pe de o parte, efectele
contractului între consignant și consignatar, și, pe de altă parte, efectele executării de către
consignatar a însărcinării primite prin încheierea contractului de vânzare cu un terț.
Efectele contractului între părțile acestuia sunt drepturile și obligațiile părților.
2.2.În principal, consignatarul are obligația de a primi și conserva bunurile (care rezultă din
art. 2060 C.civ.), obligația de a îndeplini însărcinarea primită și obligația de a da socoteală
consignantului (acestea din urmă rezultă din dispozițiile relative la mandatul propriu-zis). În
virtutea obligației de a îndeplini însărcinarea primită de la consignant, consignatarul poate vinde
bunurile încredințate în următoarele condiții: (i) dacă prin contract sau în notele ori facturile
trimise, consignantul a stabilit un anumit preț, consignatarul nu poate vinde sub acel preț; (ii) dacă
prețul de vânzare nu a fost adus la cunoștința consignatarului, el poate vinde numai contra numerar
și la prețurile curente; (iii) dacă prin contract se acordă consignatarului dreptul de a vinde pe credit,
fără a se preciza condițiile, consignatarul va putea să acorde credit numai comercianților din
domeniul respectiv pe termen de maximum 90 de zile, pe bază de cambii acceptate sau bilete la
ordin; (iv) consignantul poate modifica oricând condițiile de vânzare, obligatorii pentru
consignatar de la momentul aducerii la cunoștință în scris.
2.3.În virtutea obligației de a da socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului său,

consignatarul este ținut să îl informeze pe consignant în legătură cu vânzările (pe numerar și pe
credit) făcute către terți, la termenele stabilite în contract sau, dacă un asemenea termen nu a fost
stabilit, la sfârșitul fiecărei săptămâni; obligația de a-i remite consignantului sumele primite de la
terți pentru bunurile vândute, cambiile și garanțiile primite la termenele prevăzute în contract sau,
dacă un asemenea termen nu a fost stabilit, cel mai târziu la finele fiecărei săptămâni; obligația de
a restitui consignantului bunurile primite în cazul în care acestea nu au fost vândute. Obligația de
a da socoteală este opozabilă și administratorului judiciar/lichidatorului, în cazul în care
consignatarul este supus procedurii insolvenței.
2.4.Efectele executării contractului de consignație rezultă din contractul de vânzare încheiat de

consignatar cu terțul, consignatarul având calitatea de vânzător, iar terțul cocontractant, calitatea
de cumpărător. Datorită structurii specifice a contractului de consignație (grefată pe cea a
contractului de comision) consignantul, deși proprietar al mărfurilor, nu intră în raporturi juridice
directe cu terțul cocontractant.
GHEORGHE PIPEREA
3
§3. Condițiile încheierii contractului de consignație. Efectele contractului
3.1. Forma scrisă a contractului de consignație este cerută ad probationem (prin lege specială
se poate cere chiar forma scrisă ad validitatem). În aceste condiții, nu se pot folosi altfel de
mijloace de probă decât înscrisurile pentru a dovedi existența și conținutul contractului. Contractul
de consignație nu există, totuși, decât dacă bunul a fost predat de către consignant consignatarului.
3.2. Prețul la care bunul mobil se vinde este cel stabilit în contractul de consignație. În lipsa
unei stipulații relative la preț, se aplică prețul curent al mărfurilor de pe piața relevantă, de la
momentul vânzării. Dovada acestui preț curent incumbă consignatarului. Prețul vânzării poate fi
modificat de consignant, fără acordul consignatarului. Acesta din urmă trebuie să țină cont de
modificarea prețului stabilită unilateral de consignant de la momentul în care decizia de modificare
i s-a adus la cunoștință (în orice mod, și nu numai prin notificare). Prin instrucțiuni scrise,
consignantul poate stabili ca prețul să fie achitat în alte modalități decât plata în numerar, prin
virament bancar sau prin emitere de cecuri barate. Aceste „alte modalități” pot însemna o dare în
plată, o compensație, o cambie sau un bilet la ordin etc. Consignantul poate, de asemenea, să
stabilească prin instrucțiuni scrise, un alt preț decât prețul curent al mărfii (mai mic sau mai mare).
Aceleași posibilități de modificare a modalității de plată sau a cuantumului prețului bunurilor date
în consignație le are consignantul, prin clauze stipulate în contractul de consignație. În lipsa un
astfel de clauze speciale sau instrucțiuni scrise, plata prețului se face prin numerar, virament sau
cec barat, iar prețul vânzării este cel curent.
3.3. Obligația de a preda (de a remite) consignatarului bunurile mobile care urmează să fie
vândute pare a ține de executarea contractului. Din această perspectivă, contractul de consignație
nu ar putea fi calificat drept contract real, întrucât remiterea bunurilor ce urmează a fi vândute ar
fi o condiție pentru însăși încheierea contractului, ci o simplă executare a obligației de predare,
adică un efect al contractului. Totuși, din definiția contractului de consignație rezultă că obiectul
consignației îl reprezintă vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat consig-
natarului în acest scop. Implicit, în lipsa predării bunului, contractul de consignație nu există. În
realitate, deci, contractul de consignație este un contract real.
Categoria contractelor reale (gaj, comodat, transport pe calea ferată etc.) se definesc și se
justifică tocmai prin faptul că, pentru nașterea lor valabilă, remiterea bunului, obiect al
contractului, este obligatorie, dat fiind că cel care primește detenția bunului nu-și poate îndeplini
propriile obligații fără această detenție.
Predarea bunurilor în consignație nu echivalează cu transmiterea proprietății asupra acestora și
nici măcar a posesiei. Consignantul rămâne proprietar, păstrând și dreptul de dispoziție.
Consignatarul este doar un detentor (depozitar) al bunurilor. În calitate de proprietar, consignantul
poate relua și ridica oricând toate sau o parte dintre bunurile încredințate consignatarului, poate
controla și verifica oricând bunurile încredințate, poate să le inventarieze (inclusiv, la nevoie, prin
procedura ordonanței președințiale). Consignantul poate oricând să dispună de bunurile date în
consignație (să le ridice de la consignatar, să le vândă unui terț etc.), chiar dacă contractul a fost
încheiat pe perioadă determinată. Pentru preluarea bunurilor, consignantul are obligația de a da
GHEORGHE PIPEREA
4
consignatarului un termen rezonabil, în vederea pregătirii preluării bunurilor. În cazul unui refuz
de predare din partea consignatarului, consignantul poate să recurgă la procedura sumară și rapidă
a ordonanței președințiale, prin care i se va pune la dispoziție concursul forței coercitive a statului
pentru preluare. Preluarea trebuie, însă, să urmeze calea legii și a justiției. În cazul în care consig-
nantul preia bunurile fără consimțământul consignatarului și fără a fi recurs la procedura
ordonanței președințiale, fapta sa îndeplinește conținutul constitutiv al infracțiunii de furt. Dreptul
de a inspecta starea bunurilor se poate exercita pe toată perioada contractului.
Influența deschiderii procedurii insolvenței asupra contractului de consignație este diferită,
după cum insolvența se va fi deschis față de consignant sau față de consignatar. Dacă este în
insolvență consignantul, bunurile fac parte din patrimoniul acestuia, fiind supuse procedurii
colective față de acesta. În consecință, bunurile vor fi remise de urgență administratorului judiciar
sau lichidatorului consignantului. Dacă, în schimb, este în insolvență consignatarul, întrucât
bunurile nu sunt în patrimoniul acestuia, ele se vor restitui imediat consignantului (care este
proprietar). Conform art. 127 din Legea nr. 85/2014, care se referă la situația în care consignatarul
este în insolvență, bunurile date în consignație vor fi remise proprietarului (consignantului) dacă
nu există un drept de garanție valabil asupra bunului (gaj sau privilegiu). Consignantul va avea o
creanță contra consignatarului-debitor, în valoare egală cu prețul bunului, dacă bunul nu se află, la
data deschiderii procedurii insolvenței, în posesia debitorului, iar acesta nu poate recupera bunul
de la deținătorul actual (în realitate, consignatarul este un detentor, și nu un posesor, iar
„deținătorul actual” este, de fapt, un posesor, de bună sau rea-credință). Legea nu reglementează
situația în care consignantul ar fi în insolvență, de unde concluzia că sunt aplicabile, cu titlu de
drept comun, regulile din art. 2057 alin. (3) C.civ.
3.4.Deși consignația este o varietate de comision, suma de bani la care este îndreptățit
consignatarul pentru serviciul prestat (conservarea și vânzarea bunurilor date în consignație) nu se
numește comision, ci remunerație. Termenul nu este foarte fericit ales, întrucât el este un gen,
acoperitor pentru multe alte specii, cum ar fi comisionul, onorariul, salariul, renta, redevența etc.
Titlul oneros al consignației este prezumat, întrucât consignatarul este un profesionist, ca și
comisionarul. Părțile pot, însă, stipula caracterul gratuit al consignației.
Remunerația consignatarului se stabilește prin contractul de consignație. În lipsa unei stipulații
relative la remunerație, se prezumă că aceasta este egală cu supraprețul vânzării (diferența dintre
prețurile efectiv realizate și prețurile prevăzute în contractul de consignație sau în notele, facturile
și dispozițiile consignantului). Dacă vânzarea bunurilor date în consignație s-a făcut la prețul
curent și în contractul de consignație nu este stabilită valoarea remunerației nici în acest caz,
aceasta se stabilește de instanță (sau, după caz, de arbitri). Criteriile de stabilire a remunerației
sunt: dificultatea vânzării (obiectul consignației îl reprezintă bunurile rare, specializate, istorice,
culturale etc.), diligențele consignatarului (vânzarea se face printr-un magazin real sau virtual,
există o extensie națională sau internațională a target-ului de clientelă, se organizează licitații, se
efectuează publicitate și reclamă etc.) și remunerațiile practicate pe piața relevantă la prețuri
similare.
3.5. Cheltuielile de conservare și de vânzare ale bunurilor date în consignație sunt în sarcina
consignantului, dacă prin contract nu se prevede altfel. Dacă bunurile sunt preluate de consignant
sau transferate în posesia altuia, precum și în cazul în care contractul nu se poate executa (bunurile
nu se pot vinde, fără culpa consignatarului), cheltuielile deja făcute pentru executarea contractului
GHEORGHE PIPEREA
5
vor fi în sarcina consignantului; aceste sume includ și daunele-interese pentru eventualele

prejudicii suferite de consignatar. Cheltuielile de întreținere și depozitare vor fi imputate de
consignatar consignantului și în cazul în care acesta ignoră să își reia bunurile (este vorba de cazul
în care acestea nu se pot vinde sau de cazurile în care contractul de consignație încetează din alte
motive). Dacă încetează contractul prin renunțare, consignatarul este dator să avanseze cheltuielile
de întreținere și depozitare ale bunurilor primite în consignație, până când ele vor fi reluate de
consignant. Acesta va relua bunurile imediat. Dacă bunurile sunt reluate imediat, aceste cheltuieli
rămân în sarcina consignatarului (întrucât el a încetat contractul, prin renunțare). Invers, dacă nu
depune diligențe (acestea nu sunt simple demersuri teoretice sau intenții nematerializate) de
reluare, consignantul urmează a fi obligat la acoperirea cheltuielilor de conservare, depozitare și
întreținere avansate de consignatar.
3.6. Consignatarul are obligația de a lua măsurile necesare pentru păstrarea și conservarea
bunurilor primite, obligație care se concretizează în: (i) obligația de a păstra bunurile în starea în
care au fost primite și de a le depozita la locul convenit; consignatarul răspunde pentru orice lipsă,
pierdere sau deteriorare provenită din culpa sa ori a prepușilor săi; (ii) obligația de a comunica
consignantului viciile aparente sau ascunse ale bunurilor primite în consignație; în caz de
necomunicare, se prezumă că bunurile au fost primite în stare bună; pentru buna executare sau
regularizare a acestor prime două obligații, părțile ar trebui să întocmească fie un proces-verbal de
predare-primire (bunuri determinate, reduse ca număr), fie un inventar (bunuri în număr mare) prin
care să se constate starea materială, fizică, a bunurilor predare; similar, aceste operațiuni ar trebui
efectuate și remiterea câte cumpărător sau, după caz, la reluarea de către consignatar; (iii) obligația
de a suporta cheltuielile de conservare, afară de cazul unei stipulații contrare în contract;
(iv) obligația de a asigura bunurile primite în consignație la o societate acceptată de consignant;
legea prevede nivelul sumei asigurate, riscurile ce trebuie asigurate, beneficiarul asigurării,
consecințele neîndeplinirii de către consignatar a obligației de a asigura bunul, precum și cele ale
rezilierii contractului de asigurare pentru neplata la termen a primelor de asigurare (este vorba de
agravarea răspunderii consignatarului, în sensul că acesta va răspunde și pentru orice pagube
produse prin caz fortuit sau forță majoră).
Primirea și păstrarea bunurilor se va efectua de către consignatar cu diligența unui bun
proprietar. Remiterea bunurilor către cumpărător (în caz de vânzare reușită a acestora) sau către
consignant (în caz de reluare a acestora pentru eșecul vânzării sau pentru încetarea contractului de
consignație) se face în starea în care consignatarul le-a primit spre vânzare.
Obligația de asigurare a bunurilor date în consignație incumbă consignatarului, deși el nu este
proprietar, ci doar detentor al bunurilor. Asigurarea se face la valoarea declarată în contractul de
consignație. În lipsa unei astfel de valori declarate, asigurarea se va face la valoarea de circulație
(prețul curent) de la data primirii bunurilor în consignație. În caz de omisiune de asigurare,
consignatarul răspunde față de consignant pentru pierderea sau deteriorarea bunuri din cazuri de
forță majoră sau pentru fapta terților (furt, distrugere). Asiguratorul trebuie să fie agreat de consig-
nant. În caz de dezacord, se consideră că asigurarea nu există. Pentru a nu risca rezilierea
contractului de asigurare, consignatarul este obligat să achite primele de asigurare. Deși obligația
plății primelor față de asigurator rezultă din contractul de asigurare, și nu din contractul de
consignație, totuși, consignatarul are aceeași obligație și față de consignant. Primele de asigurare
sunt costuri de conservare și întreținere a bunurilor și vor fi suportate, în final, tot de consignant.
Consignantul va putea încheia și plăti el un contact de asigurare pentru bunurile date în consignație,
GHEORGHE PIPEREA
6
în caz de omisiune de încheiere a asigurării de către consignatar. Rezultă că interesul asigurării

există atât pentru consignant (acesta este un interes subsidiar, care trebuie probat atunci când se
încheie asigurarea), cât și pentru consignatar. De aici concluzia că asiguratorul nu va putea să
refuze încheierea sau plată asigurării pe motiv de lipsă a interesului asigurării. Asigurările,
indiferent de plătitorul primelor, sunt contractate de drept în beneficiul consignantului, cu condiția
ca acesta să notifice asiguratorul contractul de consignație înainte de plata despăgubirilor. Dacă
despăgubirile se plătesc, din orice motiv, consignatarului, acesta va remite despăgubirile
consignantului (cu excepția cazului în care ar putea invoca o compensație legală, spre exemplu, cu
obligația de despăgubire pentru cheltuielile de conservare).
§4. Vânzarea pe credit
Vânzarea cu termen („pe credit”) este o operațiune similară cu cea reglementată de art. 2047
C.civ. pentru contractul de comision. Diferențele specifice față de instituția similară din materia
comisionului sunt, în cazul consignației, următoarele: (i) termenul maxim pe care îl poate acorda
consignatarul cumpărătorului „pe credit” este de 90 de zile; (ii) cumpărătorul „pe credit” va emite,
pentru garantarea plății prețului mărfii, cambii sau bilete la ordin; emiterea de cambii și bilete la
ordin de către simplii particulari este imposibilă; de aici concluzia că cumpărătorul „pe credit”
trebuie să fie profesionist; cambia și biletul la ordin sunt titluri executorii care scutesc beneficiarul
acestora de obligația de a obține o hotărâre judecătorească pentru constatarea și executarea
creanței; (iii) dacă se efectuează o astfel de vânzare cu termen, consignatarul este solidar
răspunzător cu cumpărătorul pentru plata prețului; se poate deroga de la regula solidarității prin
contractul de consignație.
§5. Încetarea contractului de consignație
5.1. Pentru plata creanțelor consignatarului (cheltuieli, avansuri, remunerații pentru bunurile
deja vândute, dacă au fost predate loturi de bunuri și nu doar bunuri determinate), acesta are drept
de retenție asupra bunurilor date în consignație.
Consignatarul va avansa cheltuielile de conservare a bunurilor reținute, având obligația
conservării pe toată perioada exercitării dreptului de retenție. Aceste cheltuieli vor fi suportate de
consignant, dacă exercitarea dreptului de retenție a fost întemeiată. În caz contrar, ele vor rămâne
în sarcina consignatarului vinovat de exercițiul abuziv al dreptului de retenție.
5.2 Contractul de consignație, fiind o specie a contractului de comision, încetează în cazurile

prevăzute de lege pentru încetarea acestuia, adică în caz de: revocare a mandatului, renunțare la
mandat, moarte, interdicție, insolvabilitate sau faliment al consignantului sau consignatarului.
GHEORGHE PIPEREA
7

a) contractul de consignație poate avea ca obiect derivat și bunuri imobile1;
b) consignatarul nu poate consimți niciodată un termen de plată în favoarea terțului2;
c) în anumite condiții, consignatarul poate avea drept de retenție asupra bunurilor primite
în consignație3.
2. Precizați care sunt diferențele dintre contractul de comision și contractul de

consignație în privința instituției „vânzării de credit”4.
Bibliografie
Bucureşti, 2019
2011
București, 2018
1
2
3
Răspuns corect, având în vedere prevederile art. 2.062 alin. (1) din Codul civil, când părțile convin în mod expres în
acest sens
4
GHEORGHE PIPEREA
1
Contractul de agenție și contractul de intermediere
Cuprins:
1. Contractul de agenție comercială- noțiune

2. Condițiile încheierii contractului de agenție comercială
3. Efectele contractul de agenție comercială
4. Încetarea contractul de agenție comercială
5. Contractul de intermediere-noțiune
6. Elemente specifice contractului de intermediere

1. Operațiunea juridică a contractelor de agenție comercială și de intermediere
2. Condițiile pentru încheierea celor două tipuri de contracte
3. Specificul agenției comerciale și intermedierii, din perspectiva drepturilor și obligațiilor
părților
4. Modalități și consecințe ale încetării celor două tipuri de contracte
§1. Contractul de agenție comercială- noțiune
1.1. Contractul de agenție are ca obiect împuternicirea în mod statornic a agentului să negocieze
ori, după caz, să negocieze și să încheie acte juridice în numele și pe seama comitentului, în
schimbul unei remunerații, în una sau mai multe regiuni geografice determinate (art. 2072 C.civ.).
1.2.Contractul de agenție este o instituție juridică de sorginte anglo-saxonă, utilizată în special

în comerțul internațional, care a fost mai întâi obiectul unor sistematizări sau codificări ale
uzanțelor din domeniu (cum ar fi Contractul-model de agenție, publicat de Camera Internațională
de Comerț din Paris sub denumirea de Publicația ICC nr. 644/2002, ediția a doua), ulterior fiind
GHEORGHE PIPEREA
2
integrat în dreptul UE1, prin intermediul Directivei 86/653/CE2, pe care România ar fi trebuit să o
implementeze până la aderarea la UE, dar pe care a implementat-o în avans, prin Legea
nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți. Actualmente, această lege este abrogată de
Legea nr. 71/2011 și înlocuită de art. 2072-2095 C.civ.
1.3.Din comparația reglementării relative la contractul de agenție cu reglementare relativă la

contractul de mandat cu reprezentare rezultă că cele două instituții se suprapun, în mare parte.
Singurele diferențe decelabile sunt posibilitatea părților contractului de agenție de a limita
împuternicirea agentului la negocierea actelor juridice (fără a o extinde și la încheierea propriu-zisă
a acestora), caracterul statornic (stabil) al împuternicirii, limitarea efectelor acesteia la una sau mai
multe regiuni și înlăturarea revocării sau a denunțării unilaterale ca motive de încetare a
contractului (părțile contractului putând, totuși, să reintegreze aceste motive de încetare a contrac-
tului prin clauze speciale ale acestuia). Mandatul comercial este, însă, un mandat profesional, care
presupune, ca și agenția, continuitate și stabilitate, iar părțile mandatului comercial pot limita prin
clauze speciale de exclusivitate aria de competențe și atribuții a mandatarului comerciant, ca și în
cazul agenției. De altfel, dacă agentul are și putere de reprezentare a „comitentului”, contractul de
agenție este supus, în completare, și dispozițiilor legale relative la mandatul cu reprezentare
[art. 2095 alin. (1) C.civ.]. Așadar, atât din punct de vedere empiric și faptic, cât și din punct de
vedere normativ, agenția nu este (prea) diferită de mandatul cu reprezentare, reglementarea
agenției fiind, în mare măsură, inutilă.
Mai grav este că, din definiția normativă a contractului de agenție rezultă o gravă confuzie cu
contractul de comision, care este un mandat fără reprezentare. În cadrul contractului de agenție,
cel care dă împuternicirea are titulatura de „comitent”, ceea ce nu numai că stârnește confuzia cu
denumirea normativă a uneia dintre părțile contractului de comision, dar este și contrariant, întrucât
comitentul din cadrul contractului de comision nu dă împuternicire comisionarului, actele juridice
vizate de acest mandat fără reprezentare urmând a fi încheiate de comisionar pe seama comitentului,
dar în nume propriu. Pentru a spori confuzia, din art. 2095 alin. (2) C.civ. rezultă chiar că dispozițiile
din Codul civil relative la contractul de agenție se completează cu cele relative la contractul de
comision, în cazul în care ar fi compatibile...
Agentul, persoană fizică sau juridică, este un intermediar independent. Deși contractul
presupune o împuternicire încredințată în chip statornic agentului, pe o anumită arie geografică,
agentul nu este un prepus al „comitentului”.
Întrucât definiția normativă a contractului de agenție insistă asupra caracterului statornic (stabil)
al împuternicirii, ceea ce presupune continuitate și un anumit tipic al actelor juridice negociate și
încheiate de agent, este limpede că poziția comitentului este aceea a unui comerciant.
§2. Condițiile încheierii contractului de agenție comercială
2.1. Contractul de agenție se încheie în formă scrisă, dar aceasta este cerută numai pentru
probațiune. Cu toate acestea, contractul trebuie să conțină un minim de clauze referitoare la
1
A se vedea, pentru amănunte, M. Ene, Contractul de agenție comercială în Uniunea Europeană, în RDC nr. 11/2001,
p. 33 și urm.
2
Directiva Consiliului privind coordonarea legislației statelor membre referitoare la agenții comerciali independenți (JO
L nr. 382 din 31 decembrie 1986).
GHEORGHE PIPEREA
3
obligațiile părților. În lipsa acestui conținut minimal, contractul nu poate fi calificat ca atare,
putând fi interpretat ca un mandat cu reprezentare sau o intermediere simplă.
2.2.Dispozițiile legale prevăzute de lege în favoarea sau pentru protecția agentului în raport de
comitent sunt imperative, orice clauză contrară fiind considerată nescrisă (art. 2094 C.civ.). Este
vorba de clauzele minimale relative la obligațiile părților contractului de agenție, de condițiile
nașterii dreptului agentului la remunerație sau la indemnizație pentru încetarea contractului,
precum și de dispozițiile legale relative la interdicția extinderii sferei clauzei de non-concurență.
§3. Efectele contractul de agenție comercială
Principalele obligații ale părților contractului de agenție sunt:

(i) obligația agentului de a îndeplini sarcinile ce rezultă din împuternicire. Agentul își poate
îndeplini obligațiile ce decurg din împuternicirea dată, fie personal, fie prin prepușii săi. De
asemenea, agentul se poate substitui în îndeplinirea funcțiilor sale, pe care le poate încredința unui
sub-agent, în condițiile Codului civil referitoare la mandatarul substituit. Împuternicirea agentului
se poate exercita în una sau mai multe regiuni determinate, după cum se stabilește în contract.
Agentul trebuie să acționeze cu bună-credință și cu diligența unui profesionist, în conformitate cu
instrucțiunile primite de la comitent și în scopul realizării intereselor comitentului. Pentru aceasta
agentul trebuie să îi procure și să îi comunice comitentului informațiile privitoare la regiunea sau
regiunile stabilite în contract, care l-ar putea interesa pe acesta, precum și toate celelalte informații
necesare de care dispune și să țină seama de caracterul imperativ, indicativ sau facultativ al
instrucțiunilor comitentului pe care trebuie să le respecte. Agentul poate primi reclamații privitoare
la viciile bunurilor sau serviciilor și poate solicita orice măsuri de asigurare în interesul comi-
tentului, fiind obligat în ambele cazuri să îl înștiințeze de îndată pe acesta. Agentul nu poate, fără
împuternicire specială, să primească plata și nici să acorde reduceri sau amânări pentru creanțele
comitentului. În îndeplinirea împuternicirii, agentul trebuie să țină în registrele sale partide
separate pentru operațiunile ce îl privesc pe fiecare comitent și să depoziteze bunurile sau
eșantioanele într-o manieră care să permită identificarea celor aparținând fiecărui comitent;
(ii) pentru cazul încheierii de acte juridice, agentul are obligația de a da socoteală
„comitentului”. Agentul împuternicit să încheie acte juridice în numele și pe seama comitentului
este un mandatar care are puterea de reprezentare, de unde concluzia că el trebuie să predea
„comitentului” ceea ce a primit în executarea împuternicirii, în același condiții în care mandatarul
trebuie să predea mandantului ceea ce a primit în executarea actului juridic încheiat în calitate de
mandatar;
(iii) obligația agentului de non-concurență. Agentul nu poate trata, pe contul său, afaceri
concurente cu cele ale comitentului său care fac obiectul contractului. Obligația are în vedere
numai regiunea determinată prin contract, putând fi neutralizată prin consimțământul expres al
comitentului. În lipsa unei stipulații contrare, agentul poate reprezenta mai mulți comitenți, cu
excepția cazului în care este vorba de comitenți concurenți. Reprezentarea mai multor comitenți
concurenți este permisă numai în prezența unei clauze exprese în contract. Printr-o clauză expresă
în contract, agentului îi poate fi interzis să reprezinte și alți comitenți decât cel cu care a contractat
inițial. Acesta este un adevărat acord de exclusivitate, care poate intra sub incidența art. 5 alin. (1)
lit. b) din Legea concurenței nr. 21/1996, ca practică anti-concurențială, mai ales că restricția poate
GHEORGHE PIPEREA
4
avea în vedere nu numai regiunea determinată în contract, ci chiar întregul teritoriu în care își
desfășoară activitatea comitentul. În orice caz, clauza de neconcurență trebuie redactată în scris,
sub sancțiunea nulității și este aplicabilă numai în privința grupului de persoane, a regiunii
geografice la care se referă contractul de agenție și a bunurilor și serviciilor în legătură cu care
agentul este împuternicit să negocieze și să încheie acte juridice. Orice extensie suplimentară a
sferei clauzei de neconcurență este anulabilă la cererea agentului. Restrângerea activității prin
clauza de neconcurență nu se poate referi la o perioadă mai mare de 2 ani de la data încetării
contractului de agenție. Comitentul nu se poate prevala de clauza de neconcurență dacă contractul
de agenție încetează din inițiativa sau din culpa sa. La cererea agentului instanța poate, ținând
seama și de interesele legitime ale comitentului, să înlăture sau să limiteze efectele clauzei de
neconcurență, atunci când consecințele prejudiciabile ale acesteia pentru agentul comercial sunt
contrare echității. Instanța poate, de asemenea, la cererea agentului, să reducă cuantumul clauzei
penale sau al indemnizației stipulate pentru încălcarea de către acesta a clauzei de neconcurență,
dacă consideră că aceasta este excesivă în raport cu împrejurările cauzei;
(iv) obligația comitentului de a acționa cu bună-credință și cu diligența unui profesionist în
raporturile cu agentul;
(v) obligația comitentului să asigure mijloacele și informațiile necesare agentului pentru
îndeplinirea mandatului. Comitentul trebuie să pună la dispoziția agentului în timp util și într-o
cantitate corespunzătoare mostre, cataloage, tarife și orice alte documente necesare agentului
pentru executarea împuternicirii sale, referitoare la bunurile sau serviciile respective, să furnizeze
agentului informațiile necesare executării contractului de agenție, să îl înștiințeze pe agent într-un
termen util atunci când va prevedea că volumul operațiunilor comerciale va fi sensibil inferior
celui pe care agentul l-ar fi putut anticipa în mod normal;
(vi) obligația comitentul de a-l informa pe agent în timp util, potrivit naturii operațiunii, despre
acceptarea, refuzul ori neexecutarea unei operațiuni comerciale negociate sau, după caz, încheiate
de agent. Operațiunea negociată de agent se consideră abandonată dacă comitentul, primind
înștiințarea, nu comunică în timp util terței persoane, direct sau prin intermediul agentului, acceptul
său;
(vii) obligația comitentului de a plăti agentului remunerația în condițiile și la termenele stabilite
prin contract sau prin lege. Remunerația agentului constă fie într-o sumă fixă, fie într-un comision,
fie în parte o sumă fixă și în parte un comision, potrivit acordului părților. În lipsa unor prevederi
legale sau a unor stipulații derogatorii, agentul are dreptul de a primi o remunerație în conformitate
cu uzanțele comerciale ale zonei și sectorului de piață în care acesta operează. În absența unor
asemenea uzanțe, agentul este îndreptățit să primească o remunerație corespunzătoare, ținând
seama de toate aspectele caracteristice operațiunilor efectuate. Comisionul, spre deosebire de
remunerație, este raportat la volumul sau la valoarea operațiunilor încheiate de agent pentru
comitent. Este vorba, deci, de un comision de succes (succes fee), care este plătibil numai în caz
de succes al operațiunii sau în cazul unor situații asimilate. Agentul este îndreptățit să primească
comision atât pentru încheierea unei afaceri, cât și în cazul în care operațiunile încheiate nu s-au
executat, cu excepția cazului în care neexecutarea nu este imputabilă comitentului. Agentul este
îndreptățit la comision chiar și în cazul unei afaceri încheiate după încetarea contractului de
agenție, dacă încheierea operațiunii survine într-un timp rezonabil și ea se datorează activității
comitentul ori faptului că terțul cocontractant a primit oferta de la agent în perioada contractuală.
Dacă agentul a fost înlocuit, noul agent nu are dreptul la comisionul cuvenit, în condițiile de mai
sus, agentului inițial, cu excepția cazului în care împărțirea între aceștia a comisionului s-ar dovedi
GHEORGHE PIPEREA
5
echitabilă. Scadența obligației de plată a comisionului se stabilește din momentul în care

comitentul își execută sau ar fi trebuit să-și execute obligațiile contractuale față de terța persoană
sau, după caz, din momentul în care terța persoană își execută obligațiile contractuale;
(viii) în caz de încetare a contractului, comitentul este obligat să plătească și o indemnizație
agentului, dacă activitatea agentului a fost rentabilă pentru comitent sau dacă este echitabil să fie
plătită ori în cazul decesului agentului persoană fizică. Valoarea acestei indemnizații este limitată
la o remunerație lunară. Indemnizația poate fi refuzată dacă încetarea contractului este imputabilă
agentului. Acordarea indemnizației nu aduce atingere dreptului agentului de a cere despăgubiri
pentru încetarea intempestivă a contractului.
În raporturile cu terții, agentul trebuie să probeze existența împuternicirii. Acceptarea tacită a
împuternicirii de către agent prin faptul executării însărcinării nu este opozabilă terților.
§4. Încetarea contractul de agenție comercială
Contractul de agenție încetează fie prin denunțare unilaterală, fie prin reziliere. Nu sunt
aplicabile dispozițiile din Codul civil referitoare la încetarea contractului de mandat, cum ar fi
revocarea sau denunțarea unilaterală (cu excepția contractului de agenție pe durată nedeterminată,
în cazul căruia este obligatorie acordarea unui preaviz). Părțile contractului de agenție pe durată
determinată pot prevedea prin clauză expresă posibilitatea denunțării unilaterale anticipate. În toate
cazurile, termenele de preaviz nu pot fi mai scurte decât cele legal stabilite. Oricare dintre părți
poate rezilia contractul de agenție fără preaviz sau înainte de expirarea termenului contractului, în
cazul unei neîndepliniri din culpă gravă a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte. Părțile
sunt, în consecință, de drept în întârziere, pentru necesitățile rezilierii, imediat ce se constată o
neexecutare din culpă gravă a obligațiilor. Diferența față de mandat este dată de faptul că încetarea
contractului din inițiativa uneia dintre părți nu este discreționară, ci condiționată de neîndeplinirea
din culpă gravă a obligației celeilalte părți. Contractul de agenție poate fi denunțat imediat de
oricare dintre părți, cu repararea prejudiciilor astfel pricinuite celeilalte părți, inclusiv în cazul în
care unele circumstanțe excepționale, altele decât forța majoră ori cazul fortuit, fac imposibilă
continuarea colaborării dintre comitent și agent.
§5. Contractul de intermediere-noțiune
4.1. O persoană, denumită intermediar, se poate obliga față de un client să îl pună în legătură
cu un terț, în vederea încheierii unui contract (art. 2096 C.civ.). Intermedierea, care are ca obiect
procurarea de către intermediar a unui cocontractant pentru clientul său, nu se confundă cu niciuna
dintre figurile juridice care se organizează în jurul ideii de mandat sau de reprezentare în contracte.
Intermediarul nu este nici mandatar, nici reprezentant și, cu atât mai puțin, nu este un prepus
(subordonat) al clientului sau al terțului.
4.2.Operațiunea juridică a intermedierii înseamnă o simplă facilitare a negocierii sau încheierii
propriu-zise a unui contract. În cazul în care primește împuternicire de a reprezenta una dintre
părțile intermediate (sau dupa caz, ambele părți), intermedierea simplă se transformă, practic,
într-un mandat cu reprezentare. Părțile intermediate (client sau terț) pot fi reprezentate de
intermediar la încheierea contractului intermediat sau a actelor de executare a acestuia numai în
GHEORGHE PIPEREA
6
baza unei împuterniciri scrise (art. 2102 C.civ.). Pot fi reprezentate de intermediar ambele părți,
dacă există împuternicire în acest sens. Intermediarul va fi obligat, în aceste situații, să se abțină
de la orice conflicte de interese.
4.3.Intermedierea nu se confundă nici cu promisiunea faptei altuia, reglementată de art. 1283
C.civ. Dacă intermedierea înseamnă doar obligația intermediarului de a-l pune în legătură pe client
cu un terț în vederea încheierii unui contract, promisiunea faptei altuia presupune obligația
promitentului de a-l determina pe terț să încheie un contract cu beneficiarul promisiunii. Obligația
intermediarului este o obligație de diligență, în timp ce obligația promitentului faptei altuia este o
obligație de rezultat. Consecința eșecului demersurilor intermediarului este lipsa dreptului acestuia
la remunerație, în timp ce consecința eșecului demersurilor promitentului faptei altuia este
răspunderea față de beneficiar. În ambele cazuri, însă, terțul nu este obligat să contracteze. Terțul
va putea fi obligat la o prestație oarecare sau la o plată față de client sau față de beneficiarul
promisiunii doar în baza propriului consimțământ.
4.4.Intermedierea este un instrument juridic creat în practica afacerilor pentru facilitarea
circulației rapide a mărfurilor și a capitalurilor, fiind menită a pune rapid în contact potențiali
parteneri de afaceri care, altfel, nu ar fi avut șanse de a contracta. În perioada interbelică, acest
contract era desemnat sub denumirea de „contract de curtaj”. Recunoscut în dreptul comerțului
internațional (Camera Internațională de Comerț de la Paris i-a dedicat chiar un model de contract,
Publicația ICC nr. 619/1999, ICC Model Occasional Intermediary Contract) și, relativ rar, și în
jurisprudența noastră internă3, contractul de intermediere a fost considerat un contract nenumit,
până la adoptarea sa de către legiuitor a Codului civil, care i-a dedicat art. 2096-2012 C.civ.
4.5.Intermedierea (ca, de altfel, și promisiunea faptei altuia) este riscantă atât pentru
intermediar, cât și pentru intermediați, în cazul în care contractul vizat implică o persoană sau o
autoritate publică ori în cazul în care reprezintă un camuflaj al unei afaceri de corupție sau o spălare
de bani. Deși este incompletă și insuficientă pentru un minim de garanții de onestitate și probitate
morală, intermedierea poate fi utilizată ca instrument juridic oficial al activităților de lobby politic
sau comercial, cu observarea dispozițiilor legale relative la incompatibilități și la conflictele de
interese ale demnitarilor și ale aleșilor centrali sau locali din administrația publică.
§6. Elemente specifice contractului de intermediere
6.1. Intermedierea este, de regulă, un act juridic ocazional, ceea ce presupune că atât simpli
particulari, cât și persoanele care exercită un comerț sau o profesie liberală, pot fi intermediari.
Este evident, însă, că intermedierea poate fi și o activitate sistematică, organizată de o persoană pe
riscul său economic, ceea ce face din persoana care o practică un comerciant.
6.2.Intermediarul are dreptul la remunerație numai în cazul în care demersurile sale au avut
succes. În caz de eșec, indiferent dacă eșecul provine din culpa intermediarului sau a clientului, nu
se achită niciun fel de remunerație intermediarului. Cu toate acestea, în baza unei clauze speciale
în contract, intermediarul ar putea avea dreptul la restituirea cheltuielilor efectuate pentru ducerea
la bun sfârșit a demersurilor de intermediere (sau la suportarea acestora în avans). Din perspectiva
3
Pentru o prezentare a acestui contract în varianta sa nenumită, a se vedea D.-Al. Sitaru, C.P. Buglea, S.-Al. Stănescu,
op. cit., p. 324 și urm. Pentru o analiză a acestui contract în varianta sa numită, a se vedea St.D. Cărpenaru, Tratat de drept
comercial român. Conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 558.
GHEORGHE PIPEREA
7
unor profesii liberale, cum ar fi cea de avocat sau de mediator, condiționarea remunerației de
succesul demersurilor intermedierii poate determina ineficiența contractului, întrucât remunerațiile
de succes, care exclud remunerația pentru timpul alocat demersurilor specific sunt interzise de
legile speciale. De exemplu, plata remunerației avocatului sub forma unui onorariu exclusiv de
succes în caz de litigiu (pactul de quota litis) este nulă de drept.
De asemenea, din perspectiva contractelor care ar implica persoane sau venituri publice,
condiționarea remunerației intermediarului de succesul demersurilor sale ar putea ascunde diverse
ilegalități, ceea ce face intermedierea în aceste domenii chiar și mai riscante pentru intermediar
(care, în caz de eșec, nu primește nimic de la client), dar și pentru intermediați, deopotrivă.
Remunerația intermediarului este, de regulă, subînțeleasă, dată fiind urgența și rapiditatea cu
care trebuie efectuate demersurile de intermediere, în așa fel încât să nu se piardă oportunitatea
afacerii. Deși părțile (intermediarul și clientul) pot stabili expres, mai ales în contractele de lungă
durată, o remunerație cuvenită intermediarului, în caz de lacună de reglementare se aplică
remunerația stabilită conform cu practicile anterioare statornicite între părți sau conform uzanțelor.
Dacă sunt mai mulți intermediari, remunerația se împarte între ei în cote egale (dacă nu s-a
stipulat în contract că această cotă va fi stabilită în funcție de contribuția fiecăruia la succesul
intermedierii).
În cazul în care a fost încheiat contractul, clientul este dator să înștiințeze intermediarul în
termen de maxim 15 zile, sub sancțiunea plății dublului remunerației.
6.3.Intermediarul, deși nu se află în raporturi juridice directe cu terțul, are totuși o obligație de
informare a terțului în legătură cu avantajele și oportunitatea încheierii contractului intermediat,
cu condiția să nu prejudicieze clientul prin această informare obligatorie a terțului (art. 2100
C.civ.). A se observa că nu este vorba de o divulgare de informații confidențiale, ci de o minimală
informare a terțului în legătură cu viitorul contract, care va fi negociat de părți.
GHEORGHE PIPEREA
8

a) contractul de agenție presupune obligația agentului de a depune toate diligențele pentru
a îndeplini sarcinile ce rezultă din împuternicire4;
b) contractul de intermediere reprezintă o varietate a promisiunii faptei altuia5;
c) contractul de agenție nu presupune obligația comitentului de a furniza agentului
informații6.
2. Precizați care sunt diferențele dintre contractul de agenție comercială și contractul

de mandat cu reprezentare de drept comun7.
Bibliografie
Bucureşti, 2019
2011
București, 2018
4
Răspuns corect, având în vedere art. 2.079 alin. (2) lit. b) din Codul civil
5
Răspuns greșit, având în vedere pct. 4.3. din prezenta unitate de învățare
6
Răspuns greșit, având în vedere art. 2.080 alin. (2) lit. b) din Codul civil
7
Răspunsul poate fi identificat în cadrul pct. 1.3. din prezenta unitate de învățare
GHEORGHE PIPEREA
1
Contractul de cont curent

nr. 466/25.06.2014)
Cuprins:
1. Contractul de cont curent- noțiune

2. Utilitatea practică a contractului de cont curent
3. Deosebiri față de contracte cu denumiri similare
4. Creanțele ce nu pot fi înscrise într-un cont curent
5. Efectele contractului de cont curent
6. Încetarea contractului de cont curent

1. Operațiunea juridică a contractului de cont curent
2. Situațiile în care este utilă încheierea unui contract de cont curent
3. Cum se face distincția între contractul de cont curent și contracte cu denumiri similare
4. Ce tipuri de creanțe pot fi înscrise într-un cont curent
5. Care sunt drepturile și obligațiile ce decurg dintr-un contract de cont curent
6. Modurile în care încetează un contract de cont curent și consecințele antamate
Timpul necesar a fi alocat studiului prezentei unități de învățare - 2 ore
§1. Contractul de cont curent - noțiune
1.1.Preluat din vechiul Cod comercial, contractul de cont curent a fost reglementat în Codul
civil din 2011, în intenția de a-l face general aplicabil în raporturile juridice civile. Cu toate acestea,
contul curent este specific relațiilor statornice de afaceri, cel puțin una dintre părțile contractului
fiind comerciant.
1.2.Contul curent este o modalitate de reglare (clearing) a creanțelor reciproce rezultate dintr-o
relație continuă de afaceri, prin care părțile se obligă să treacă într-un cont unic (replicat în oglindă,
GHEORGHE PIPEREA
2
în contabilitatea fiecăreia dintre părți) creanțele rezultate din prestațiile lor reciproce1 și să facă
lichidarea acestora la închiderea contului, singura sumă exigibilă fiind soldul contului, adică
diferența de valoare dintre creanțele care se compensează.
1.3.Contul curent integrează într-un flux continuu și simplifică relații contractuale de durată,
statornice și tipice, în care părțile au poziția reciprocă de furnizor-beneficiar, producător-vânzător
cu ridicata-vânzător cu bucata (retail), locator-locatar, mandant- mandatar, antreprenor-beneficiar
etc. Pe perioada contractului, creanțele înscrise în cont se dezindividualizează și nu se mai cer la
plată, urmând a fi lichidate la finalul acestei perioade, când se va fi calculat soldul compensării.
Prin faptul că părțile nu își mai achită creanțele reciproce, așteptând lichidarea acestora, contul
curent se constituie într-un levier al activității comerciale a fiecăruia dintre părți, întrucât sumele
și valorile ce ar trebui alocate plăților reciproce pe fiecare creanță în plată pot fi utilizate pentru
finanțarea altor activități. Contul curent este, din acest punct de vedere, o formă de credit
comercial, utilizabil în condiții mult mai facile și flexibile decât un credit bancar.
1.4.Contul curent nu este menit a genera creanțele supuse reglării, ci a le integra într-un
mecanism de creditare reciprocă a părților, de novare și de compensație. Creanțele supuse efectului
integrator al contului curent provin din alte contracte și operațiuni ale părților, pe care contul curent
se grefează. Adjectivul „curent” din denumirea contractului ne indică faptul că nu este vorba doar
de o singură remitere (prestație), ci de prestații reciproce continue, curgătoare2. Așadar, creanțele
reciproce pot fi generate de multitudinea de contracte dintre părți, nefiind necesară grefarea
contului curent pe un contract anume (cum ar fi, spre exemplu, un contract de furnizare, un contract
de vânzare cu plata prețului în rate, un contract de mandat sau de comision, un contract de
antrepriză complexă etc.).
§2. Utilitatea practică a contractului de cont curent
2.1.Contractul de cont curent este un contract independent și autonom în raport de contractele

anterioare sau simultane ale părților, contracte care au făcut posibilă și utilă încheierea contractului
de cont curent. Acesta creează o realitate juridică nouă, cuprinzând chiar o novație a raporturilor
juridice anterioare, care unifică și dă coerență raporturilor juridice pre-existente, prezente sau
viitoare ale părților.
2.2.Contul curent poate juca și rolul unui contract-cadru care obligă părțile la încheierea și
derularea continuă de acte juridice de execuție, concomitente sau viitoare. Contul curent perfectat
ca un contract-cadru urmărește să reglementeze conduita părților în legătură cu creanțele care vor
rezulta din raporturile lor juridice viitoare, adăugând acestor raporturi juridice un fel de
normativitate suplimentară, o reglementare a relațiilor lor viitoare, pusă în practică prin diverse
1
Aceste prestații sunt denumite, în mod neîndemânatic, „remiteri”, ceea ce rezultă printr-o traducere naivă, inadecvată
a cuvântului rimesse din limba italiană. În limba română, cuvântul „remitere” are sensul de predare efectivă a unui bun. Or,
este evident că nu orice obligație rezultată din contract presupune o remitere, adică o predare a unui bun.
2
Pentru această explicație, a se vedea M.A. Dumitrescu, Manual de drept comercial, partea a IV-a, Ed. Librăriei
„Universală” Alcalay&co, București, 1926, p. 586.
GHEORGHE PIPEREA
3
acte juridice de execuție ulterioară. În timp ce actele de execuție trebuie să se încadreze în liniile
directoare ale contractului-cadru, încheierea, interpretarea și derularea lor viitoare fiind decisă de
părți prin contractul-cadru, acesta din urmă este un contract autonom, care nu depinde de actele de
execuție.
2.3.Odată înscrise în cont, creanțele reciproce ale părților devin „indisponibile” și neexigibile,
ceea ce înseamnă că părțile (denumite, în mod cât se poate de ingenuu, curentiști), sub efectul
contractului de cont curent, își contopesc calitățile reciproce de creditori-debitori3, până la
momentul închiderii contului, când se efectuează compensarea „articolelor” de activ și de pasiv și
se lichidează soldul, aceasta fiind singura creanță exigibilă4. Așa cum s-a reținut în vechea
jurisprudență5, „în raporturile ce decurg din contractul de cont curent, niciuna dintre părțile
contractante nu se desemnează de la început ca creditor sau ca debitor exclusiv și niciuna nu se
comportă ca atare în decursul derulării contractului, ci fiecare contopește în persoana sa, în mod
indivizibil, ambele calități, de creditor și debitor”.
De altfel, creanțele înscrise în contul curent nu sunt nici lichide (adică, nu sunt determinate sau
determinabile), până la momentul stabilit în contract. De aceea, creanțele înscrise în contul curent
nu ar putea sta la baza unei executări silite pornită de o parte contra celeilalte părți. Un terț nu ar
putea cere poprirea vreuneia dintre creanțele înscrise în cont în vederea executării silite a uneia
dintre părți (care îi este debitor terțului), și nici nu ar putea invoca o compensație legală sau cere o
compensație judiciară cu o datorie proprie față de una dintre părți (care, de asemenea, îi este debitor
terțului). Creditorii oricăreia dintre părți pot, totuși, să ceară instanței, pe cale de ordonanță
președințială, să închidă înainte de termen contul curent, pentru a putea executa sau popri soldul
rezultat în favoarea debitorului lor [art. 2181 alin. (2) C.civ.]. În categoria creditorilor care au la
îndemână o astfel de cerere prin care s-ar putea pune capăt înainte de termen contului curent intră
atât creditorii obișnuiți (băncile, furnizorii de utilități), cât și creditorii bugetari, salariații sau, după
caz, partea civilă dintr-un proces penal care implică una dintre părți6.
Consecințele în plan fiscal ale dezindividualizării creanțelor prin contopirea în persoana
oricăreia dintre părți a calității de creditor și a celei de debitor și, mai ales, consecințele
„indisponibilizării” creanțelor (anterior) reciproce, pot fi deosebit de complicate. Spre exemplu,
întrucât livrările de marfă sau prestările de servicii sunt, de regulă, purtătoare de TVA, trebuie
decis dacă înscrierea în cont oprește sau nu aplicarea și, respectiv deducerea sau rambursarea TVA.
S-ar putea susține, nu fără temei, că operațiunile înscrise în contul curent nu sunt operațiuni
impozabile în sensul art. 127 C.fisc., întrucât nu există obligația de plată, ci numai obligația de
compensare la finalul contractului de cont curent, ceea ce rămâne de plată fiind doar soldul rămas
în urma compensării (dacă nu cumva soldul este zero, creanțele reciproce compensate având valori
egale). De asemenea, se poate susține că nu există o persoană impozabilă, deoarece „curentiștii”
3
Sensul cuvântului „indisponibil” atașat creanțelor înscrise în cont poate fi și acela că aceste creanțe nu sunt transferabile
către terți și nici nu pot fi afectate de garanții sau alte sarcini constituite în favoarea terților.
4
În cazul în care nu există un sold al compensării, contul se închide pe zero, compensarea având efect de ștergere totală
a creanțelor reciproce. Dacă la închiderea contului curent partea creditoare nu cere soldul, contractul se consideră a fi
reînnoit, pentru o nouă perioadă, nedeterminată.
5
A se vedea Curtea de Casație, Secția a III-a, decizia din 14 ianuarie 1931, în S. Ionescu, L. Preutescu, Codul comercial
român adnotat, Ed. M.Of. Imprimeria națională, București, 1933, apud C. Roșianu, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru,
R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 2291.
6
Dat fiind efectul de dezindividualizare, creanțele sau „remiterile” care fac obiectul contului curent nu ar putea fi puse
sub sechestru penal (în vederea confiscării sau a recuperării prejudiciului), întrucât creanțele nu sunt individualizate, nefiind
certă apartenența lor la una dintre părțile contractului.
GHEORGHE PIPEREA
4
contopesc calitatea de creditor și debitor. Inexistența obligației de plată și amânarea compensării

până la calcularea soldului ar putea, de altfel, să influențeze și modul de calcul al veniturilor și al
cheltuielilor deductibile, ceea ce ar determina diferențe considerabile în privința cuantumului
impozitului pe profit sau al pierderilor fiscale reportabile în anii următori. Desigur, s-ar putea susține
că, din perspectivă fiscală, fiecare operațiune sau remitere în cont curent își va păstra individualitatea,
și de aceea va putea fi considerată o livrare și, respectiv o încasare sau o cheltuială deductibilă, contul
curent nefiind pentru fisc decât un res inter allios acta. Totuși, contul curent are și efecte opozabile
terților, rezultate din compensație și, mai ales, din novație. Nu se poate considera că fiscul are dreptul
să ignore efectul de novație, adică de stingere a creanței vechi, în schimbul unei creanțe noi,
dezindividualizată, integrată în fluxul continuu de intrări și ieșiri din cont.
2.4.O altă serioasă problemă de sistematizare a reglementărilor și de efectivitate a unui cont

curent poate fi ridicată de o eventuală procedură de insolvență în care s-ar afla părțile. În mod
normal, contractul de cont curent, fiind un contract cu caracter de continuitate, ar trebui inclus în
categoria contractelor debitorului care se prezumă a continua după data deschiderii procedurii
insolvenței, conform art. 123 din Legea nr. 85/2014. Dar atât administratorul judiciar, cât și terțul
cocontractant al debitorului pot lua inițiativa denunțării contractului, dacă o astfel de măsură este
în interesul maximizării averii debitorului și, respectiv în interesul mutual al debitorului și al
terțului cocontractant. Mai ales în cazul reorganizării, denunțarea contractului de cont curent ar
putea fi, însă, o măsură greșită de management, întrucât contul curent este un bun instrument de
finanțare a activității debitorului și de stabilizare sau, după caz, de dezvoltare a afacerilor sale
curente, în cadrul procedurii insolvenței, ceea ce nu poate fi decât în cel mai bun interes al
creditorilor. Pe de altă parte, un contract de cont curent încheiat în ultimii doi ani de dinainte de
deschiderea procedurii insolvenței ar putea fi supus unei acțiuni în reîntregirea patrimoniului
debitorului, dacă a depășit limitele activității obișnuite a debitorului (parte în contractul de cont
curent) și dacă a fost făcut în frauda creditorilor (art. 117 din Legea nr. 85/2014). Nu poate fi supus
unei astfel de acțiuni în anulare, fiind considerat irevocabil, un contract de cont curent care are
natura juridică a unor acorduri sau contracte de compensare și de netting având ca obiect
instrumente ale pieței financiare (astfel cum sunt acestea definite la art. 5 pct. 1 și pct. 12 din Legea
nr. 85/2014).
§3. Deosebiri față de contracte cu denumiri similare
3.1. În ciuda similarităților de denumire, contul curent nu trebuie confundat nici cu contul
contabil, nici cu contul bancar curent.
3.2.Operațiunile comerciantului se înscriu în contul contabil pentru evidența proprie, dar și
pentru oglindirea fiscală a operațiunilor și a activelor sale. În schimb, contul curent se
caracterizează prin faptul că operațiunile juridice înscrise se unifică, creanțele înregistrate
pierzându-și individualitatea în masa sumelor înregistrate. Obligațiile înscrise în contul curent se
novează și, la închiderea contului curent, se compensează până la concurența celei mai mari dintre
ele.
3.3.Contul bancar curent, deși este creat pe scheletul contului curent, este destul de diferit de
acesta. În cazul deschiderii de credit în cont curent, debitorul poate face oricând rambursări ale
GHEORGHE PIPEREA
5
creditului și plăți ale dobânzilor, chiar și în avans. În cazul depozitului în cont curent, clientul poate
retrage oricând, total sau parțial, sumele din cont. Or, în cazul contului curent, creanțele devin
indisponibile și neexigibile, doar soldul fiind exigibil. Asupra soldului, creditor poate fi oricare
dintre părți, în funcție de volumul tranzacțiilor reciproce dintre părți.
§4. Creanțele ce nu pot fi înscrise într-un cont curent
4.1. Nu pot face obiectul contului curent creanțele care nu pot face obiectului unei compensații7.
În cazul comercianților, în contul curent nu se vor putea înscrie decât obligațiile generate de
exercițiul activității profesionale, cu excepția unei stipulații contrare a părților.
4.2.Creanțele care nu sunt certe, lichide și exigibile [în sensul art. 1617 alin. (1) C.civ.], creanța
rezultată dintr-un act făcut cu intenția de a păgubi, creanța care constă în restituirea unui bun dat
în depozit sau cu titlu de comodat și creanța având ca obiect un bun insesizabil (în sensul art. 1618
C.civ.) nu pot fi șterse prin compensație și, deci, nu pot fi nici obiect al unui contract de cont
curent, întrucât acesta are, printre altele, și efectul unei compensații amânate până la momentul
închiderii contului. Părțile pot exclude de la compensație anumite creanțe, chiar dacă acestea ar
putea fi compensate conform legii.
4.3.Dispozițiile art. 2172 alin. (1) C.civ., care interzic înscrierea în cont curent a creanțelor și
datoriilor care nu rezultă din exercițiul comerțului uneia dintre părți consacră diviziunea
patrimonială a activelor și pasivelor comerciantului, evocată atât de art. 31-33, cât și de art. 2324
alin. (3)-(4) C.civ. Datoriile personale ale comerciantului nu vor interfera cu datoriile sale
profesionale, ceea ce permite menținerea segregării între creditorii personali și cei profesionali,
după distincțiile făcute de art. 2324 alin. (3)-(4) C.civ. Or, pentru creditori, o astfel de diviziune
este o bună garanție de executare a creanței lor, la adăpost de concursul creditorilor aferenți celei-
lalte diviziuni patrimoniale a debitorului.
§5. Efectele contractului de cont curent
5.1.Efectul contractului de cont curent este triplu: (i) un transfer de proprietate asupra
„remiterilor”, adică asupra bunurilor sau valorilor care rezultă din contractele originare dintre părți;
(ii) o novație a creanțelor reciproce ale părților, rezultate din contractele originare; (iii) o
compensație a creanțelor reciproce, amânată până la momentul închiderii contului curent; ceea ce
se plătește este doar soldul.
5.2.În baza efectului translativ, cel care a primit un lot de marfă pentru a fi vândută, iar prețul
să fie trecut în cont, devine proprietar al mărfii. Proprietatea obținută în baza contractului de cont
curent poate fi anulată dacă actul juridic care a făcut posibil contul curent (de exemplu, vânzarea
sau furnizarea de bunuri) este anulat, rezolvit sau făcut ineficient în alt mod.
7
Denumirea marginală a art. 2172 C.civ., care stabilește această interdicție, este „creditele excluse”. Este evident că nu
poate fi vorba de credite (care au un sens precis în dreptul bancar), ci de creanțe.
GHEORGHE PIPEREA
6
5.3.În baza efectului de novație, obligația anterioară se stinge și este înlocuită cu înscrierea în
cont, o obligație nouă, născută ca efect direct al contractului de cont curent. Prin înscrierea în cont,
creanța se dezindividualizează, pierzându-și natura juridică proprie, originară. Spre exemplu,
prețul mărfii nu se mai achită, ci se înscrie în cont, urmând a se dezindividualiza și a intra în
operațiunea de compensare finală, din care va rezulta sau nu un sold de achitat. Pe perioada
valabilității contului curent, niciuna dintre părți nu este creditor sau debitor al celeilalte și nici nu
o poate executa sau acționa în instanță, de exemplu, „decupând” o parte a creanțelor reciproce
înscrise în cont și dizolvate în masa mare, valorică, a tuturor celorlalte creanțe reciproce sau
detașând un „articol de credit” pentru a-l imputa asupra unei datorii8.
Efectul de novație se extinde și asupra garanțiilor. Conform art. 2176 C.civ., garanțiile aferente
creanțelor înscrise în cont rămân în ființă, dar ele se vor exercita doar asupra soldului la încheierea
contului curent. În funcție de titularitatea creanței rezultând din sold, garanția va fi realizată (în
caz de neexecutare a creanței principale) de una sau alta dintre părți. De asemenea, garanția își va
mări sau reduce amplitudinea, în funcție de cuantumul soldului. Dacă soldul este zero, întrucât
creanțele reciproce stinse prin compensarea finală au fost egale, garanția se stinge prin stingerea
obligației principale.
5.4.Prin efectul de compensație, care intervine doar la momentul închiderii (la termen sau
anticipat) contractului de cont curent, creanțele înscrise în cot se șterg, până la concurența celei
mai mici dintre ele. Diferența, care reprezintă soldul contului, este o creanță a „curentistului” care
a înscris în cont creanțe mai mari. Dacă diferența nu există, întrucât creanțele reciproce înscrise în
cont au fost egale, nu există nici sold.
Chiar dacă operează compensația, creanțele înscrise în contul curent generează dobânzi
remuneratorii, cu excepția unor clauze contrare în contract. Întrucât intră sub efectul contractului
de cont curent, dobânzile remuneratorii nu sunt exigibile până la închiderea contului curent. În
mod similar, părțile pot înscrie în cont drepturile la plata comisioanelor și la restituirea cheltuielilor
pentru operațiunile înscrise în cont. Poate fi vorba, de exemplu, de comisioane pentru încasarea
unor titluri de credit sau pentru depozitare, precum și cheltuieli poștale, de transport, vamale etc.
Și aceste sume accesorii intră în calculul soldului, dacă părțile nu au decis altfel.
Părțile contractului de cont curent se creditează reciproc, întrucât sunt de acord ca creanțele
reciproce să fie indisponibile și neexigibile pe perioada valabilității contractului. Așa cum s-a
reținut în jurisprudența relativă la contul curent din vechiul Cod comercial, reciprocitatea de
„credite” este de esența contului curent9.
5.5.Contul curent este independent de actele juridice care constituie izvorul creanțelor înscrise
în cont. Chiar dacă face ca creanțele care se înscriu în cont să fie indisponibile și neexigibile,
existența contului curent nu împiedică eventualele acțiuni și excepții privitoare la validitatea și
executarea actelor juridice generatoare ale creanțelor înscrise în cont. Dacă actele juridice
anterioare contractului de cont curent, care l-au făcut posibil sau util, sunt desființate, înscrierile
în cont sunt anulate (stornate), la rândul lor. Dacă anularea s-a decis ulterior închiderii contului
8
Tribunalul Ilfov, decizia din 25 aprilie 1922, în S. Ionescu, L. Preutescu, Codul comercial român adnotat, Ed. M.Of.
Imprimeria națională, București, 1933, apud C. Roșianu, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei
(coord.), op. cit., p. 2293.
9
Tribunalul Ilfov, Secția I, decizia din 19 oct. 1929 în S. Ionescu, L. Preutescu, op. cit., p. 340, apud C. Roșianu, în
Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 2291.
GHEORGHE PIPEREA
7
curent, partea interesată va putea cere restituirea soldului eventual achitat sau rectificarea
compensărilor (operațiune din care va putea reieși un alt sold).
5.6. Înscrierea unui titlu de credit este prezumată a fi efectuată sub rezerva încasării. În caz de
cesiune de creanță înscrisă în cont, înscrierea se face pe riscul cesionarului, cu excepția cazului în
care înscrierea s-ar face sub rezerva expresă privind încasarea acesteia. Dacă creanța nu a fost
plătită, curentistul cesionar poate fie să restituie creanța cedentului, stornând partida din cont, fie
să își valorifice drepturile împotriva debitorului. „Curentistul” cedent poate storna creanța în tot
sau în parte, chiar și după executarea infructuoasă a debitorului, în proporția creanței rămase
neacoperită prin executare.
§6. Încetarea contractului de cont curent
6.1. Încheierea contului curent și lichidarea soldului se fac la scadența prevăzută în contract sau
la momentul încetării înainte de termen a contractului de cont curent. Părțile pot decide termene
intermediare de încheiere a contului, iar în acest caz soldul creditor se înscrie ca prima partidă în
noul cont.
6.2.Soldul creditor constituie o creanță lichidă și exigibilă la care se va calcula dobânda
convențională de la data încheierii contului, dacă nu este trecută într-un cont nou. Fiind o atare
creanță, soldul poate fi supus executării silite sau popririi. Dacă soldul nu este trecut într-un cont
nou, se va calcula, în lipsă de stipulație contrară, dobânda legală, de la data încheierii contului.
6.3.Extrasul sau raportul de cont trimis de un „curentist” celuilalt se prezumă aprobat. Celălalt
„curentist” poate contesta extrasul, într-un termen expres stabilit în contract sau implicit rezultat
din practicile statornice ale părților sau din uzanțele locului. Contestația se poate formula chiar și
după aprobarea contului, dar numai pentru erori de înregistrare sau de calcul, pentru omisiuni și
dublă înregistrare. În acest caz, contestația se face în termen de o lună de la data aprobării
extrasului sau raportului de cont ori de la încheierea contului, sub sancțiunea decăderii. Contestarea
contului se face prin scrisoare recomandată trimisă celeilalte părți în termen de o lună. Dreptul la
acțiune pentru rectificarea erorilor de calcul, făcute cu ocazia stabilirii soldului, a omisiunilor, a
înscrierilor duble și altora asemenea se va prescrie în termen de un an de la data comunicării
extrasului de cont curent.
6.4.Contractul de cont curent încetează de drept la expirarea termenului convenit expres de părți
în cuprinsul contractului sau ulterior, prin convenție separată încheiată în formă scrisă. În cazul
contractului încheiat pe durată nedeterminată, fiecare parte poate declara încetarea acestuia la
încheierea contului, înștiințând-o pe cealaltă parte cu 15 zile înainte. Dacă părțile nu au convenit
altfel, contractul de cont curent pe durată nedeterminată se consideră că are ca termen intermediar
de încheiere a contului ultima zi a fiecărei luni.
GHEORGHE PIPEREA
8

a) una dintre părțile contractului de cont curent are întotdeauna calitatea de profesionist10
b) orice tip de creanță poate face obiectul unui cont curent11
c) contractul de cont curent implică o operațiune de novație12
2. Precizați deosebirile dintre contractul de cont curent și contul contabil, respectiv

contul bancar13.
Bucureşti, 2019
10
Răspuns greșit, având în vedere prevederile art. 2.172 alin. (2) din Codul civil, contractul se poate încheia și doar
între persoane fizice, simpli particulari
11
Răspuns greșit, având în vedere prevederile art. 2.172 din Codul civil
12
Răspuns corect, având în vedere prevederile art. 2.173 din Codul civil
13
GHEORGHE PIPEREA
1
Contractul de credit bancar și contractele bancare numite
► Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și
consumatori (M.Of. nr. 543/03.08.2012)
► O.U.G. nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri
imobile (M.Of. nr. 727/20.09.2016)
► O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului (M.Of.
nr. 1027/27.12.2006)
► O.U.G. nr. 113/2009 privind serviciile de plată (M.Of. nr. 685/12.10.2009)
Cuprins
1. Contractul de credit bancar.

2. Contul bancar curent.
3. Depozitul bancar.
4. Facilitatea de credit.
5. Închirierea casetelor de valori.
După studiul acestei unități de învățare veți cunoaște:

1. Definiția contractului de credit bancar.
2. Particularitățile contului bancar curent.
3. Instituția depozitului bancar.
4. Domeniul de aplicare și beneficiarii facilității de credit.
5. Situația specială a închirierii casetelor de valori.
Timpul necesar a fi alocat studiului prezentei unități de învățare – 4 ore
§1. Contractul de credit bancar
1.1. După expresia utilizată recent în doctrină1, contractul de credit este „unul dintre cele mai
renumite contracte nenumite”. Deși, intuitiv sau prin gândire asociativă, „știm” ce înseamnă un
contract de credit2, adevărul este că normele de drept comun ignoră aproape în totalitate acest
1
L. Bercea, Cuvânt înainte la volumul Contractele nenumite în afaceri, rezultat al Conferinței naționale de Drept
comercial de la Timișoara, din 3-4 iunie 2016, volum publicat de Ed. Universul Juridic, București, 2017.
2
Un autor, R. Rizoiu, Paradoxul călătorului în timp a fost evitat… la timp: Condițiile (constituționale ale) dării în plată,
în RRDP nr. 1/2017, p. 142, a susținut chiar că normele din Codul civil referitoare la împrumutul cu dobândă reprezintă
„definiția implicită” a creditării, întrucât trăsătura esențială a creditării ar fi „existența unei obligații de plată a unei sume de
bani afectată de un termen suspensiv, indiferent dacă anterior au fost remise sau nu sume de bani”.
GHEORGHE PIPEREA
2
contract3, iar normele din legile speciale sunt dedicate anumitor aspecte sau porțiuni ale
contractului ori unor varietăți de creditare, lăsând nereglementată figura juridică a contractului de
creditare în sine. Surprinzător, Codul civil reglementează mai multe tipuri de contracte bancare,
unele dintre ele (spre ex.: închirierea de casete de valori) având parte de o atenție excesivă a
legiuitorului, în timp ce contractul de credit bancar, de departe cel mai important și cel mai
problematic tip de contracte prin care se derulează activitatea băncilor, rămâne străin de
reglementarea generală din Codul civil.
Legile speciale, inclusiv cele privind protecția consumatorilor de credite, impun limite ale
conținutului contractului și condiții stricte de formă, dar se limitează la a defini schematic
contractul de credit și, oricum, doar în interesul contextualizării sale în domeniul respectiv, nu cu
intenția de a-i oferi o definiție normativă general valabilă. Definițiile legale disparate ale
contractului de credit sunt doar urme de reglementare, care nu ne spun totul despre ceea ce este
creditul bancar, exact așa cum fosilele și artefactele nu ne spun decât foarte puține despre trecut,
lăsându-ne oportunitatea de a completa tabloul trecutului și al istoriei cu ceea ce știm sau ceea
credem, în funcție de propria emoționalitate și de propriile aspirații din prezent. Lipsesc cu
desăvârșire din lege criteriile de calificare ale operațiunii juridice vizate pentru a fi catalogate drept
contract de creditare. Reglementările prudențiale se limitează la a stabili limitele de expunere la
risc și procedurile de control al riscului cu care se confruntă afacerea bancară, fără a oferi definiții
normative ale contractului de credit bancar. De aici concluzia că suntem, paradoxal, lipsiți de o
reglementare dedicată contractului de credit, care rămâne, în aceste condiții, un contract nenumit,
supus voinței (deloc) libere a părților, restricțiilor legilor speciale, principiilor generale ale
dreptului, analogiei cu alte contracte (cum ar fi împrumutul de consumație cu dobândă, „ruda” cea
mai apropiată a creditului bancar consumat prin remiterea unei sume de bani sau prin angajamentul
de plată luat de bancă) și chiar uzanțelor.
Având în vedere că băncile utilizează contractele de credit ca instrumente de fabricare a

banilor-datorie, lipsa unei reglementari generice, coerente, a contractului de credit bancar nu este
doar o simplă anomalie juridică, este și o absurditate economică.
Din punct de vedere practic, lipsa unei serii de caracteristici proprii, definitorii și comune
oricărui tip de contract de credit, este debilitantă, întrucât, în baza art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006
privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, contractul de credit bancar este titlu
executoriu. De vreme ce executarea silită a debitorului (fără distincție între comerciant și
consumator) poate fi pornită pe baza unei simple încuviințări a executării contractului în sine, este
greu de acceptat, din perspectiva rolului său constituțional, că instanța de executare (care, în
această fază, nu face decât o analiză superficială, formală, a aparenței de certitudine, lichiditate și
exigibilitate a creanțelor pretinse de creditor) să se bazeze pe titulatura contractului și pe faptul că
unul dintre semnatari este ceea ce încă numim bancă, pentru a decide că se află în prezența unui
titlu executoriu care „merită” concursul forței coercitive a statului pentru realizarea silită a
efectelor sale față de debitor.
3
În acest sens, a se vedea L. Bercea, Creditul bancar: What’s in a name?, în Contractele nenumite în afaceri, op. cit.,
p. 161. Autorul consideră că facilitatea de credit, reglementată în Codul civil, este o formă specială de creditare, caracterizată
prin faptul că suma de bani nu este remisă imediat clientului, ci treptat, cu ocazia fiecărei „trageri” pe care o efectuează, în
limitele unui plafon fixat prin contractul părților, iar odată ce se vor fi efectuat rambursările de către client, mecanismul se
reia, pentru o altă perioadă decisă de părți (credit revolving).
GHEORGHE PIPEREA
3
În disprețul liberului acces la justiție și în paguba cvasi-ireparabilă a încrederii în justiție,

instanțele de executare nu verifică deloc caracteristicile definitorii ale contractului care este pus la
baza cererii de încuviințare a executării silite, pentru a face separația între un contract de credit
bancar propriu-zis și un contract oarecare, pictat cu aparență de credit bancar și prevăzut cu
semnătura unei entități care pare a fi o bancă. Situația este și mai gravă și intolerabilă când debitorul
(comerciant sau consumator, deopotrivă) este „vândut” unor colectori de creanță, odată cu portofolii
de alți debitori „neperformanți”. Este adevărat că O.U.G. nr. 52/20164 „dezbracă” de caracterul
executoriu contractul de credit bancar în exact momentul în care operează cesiunea în favoarea
colectorului de creanțe, dar această reglementare nu se aplică retroactiv și, în plus, nu are incidență
în cazul în care debitorii cedați colectorului sunt comercianți, iar nu consumatori.
Lipsa unei definiții normative, a unui set de caracteristici definitorii și a unei serii de reguli
tipice, proprii contractului de credit, face dificilă chiar și sarcina instanțelor de a stabili care este
prestația sa caracteristică. Așa cum rezultă din legislația prevenției și combaterii clauzelor abuzive
din contractele comercianților cu consumatorii, precum și din jurisprudența CJUE dată în
interpretarea acesteia, analiza caracterului abuziv „nu se asociază” cu definirea obiectului principal
al contractului [aceasta este formula art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000]. O acțiune în
constatarea caracterului abuziv al clauzelor care definesc obiectul principal al contractului (pres-
tația sa caracteristică) este inadmisibilă. Dar lipsa unui set de reguli de drept comun care să
configureze figura juridică tipică a contractului de credit face imposibilă stabilirea unei definiții
generice a obiectului său principal. De aici, ezitările, evoluțiile și involuțiile jurisprudenței interne
și chiar ale jurisprudenței CJUE referitoare la înțelesul exact al noțiunii de „obiect principal al
contractului” în cazul concret în care clauza în discuție se referă la dobândă, la suplimentele mai
mult sau mai puțin transparente ale acesteia (comisioane și speze care remunerează prestații
simulate ale băncii), la consolidarea în valută a plăților efectuate de debitor sau la mecanismul de
modificare a „prețului” contractului5.
1.2. O serie de repere normative sau cutumiare pot fi utilizate pentru a schița o definiție
comprehensivă a contractului de credit.
În primul rând, așa cum rezultă din art. 18 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 99/2006, activitatea de
creditare înseamnă „acordarea de credite incluzând, printre altele: credite de consum, credite
ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanțarea tranzacțiilor comerciale, inclusiv forfetare”.
Activitatea de creditare, astfel descrisă, este diferită de „emiterea de garanții și asumarea de
angajamente”, cel puțin prin prisma plasării acestei din urmă activități la lit. f) a aceluiași alineat.
Activitățile enumerate fac parte din obiectul de activitate al instituției de credit, adică din afacerea
sa obișnuită. Componentă esențială a actului constitutiv al instituției de credit, afacerea sa obișnuită
este supusă autorizației prealabile de funcționare emisă de banca centrală, precum și analizei
gradului de adecvare a capitalului la risc. În cursul existenței și activității instituției de credit,
afacerea obișnuită a instituției de credit face obiectul controlului și supravegherii băncii centrale.
Activitatea de creditare nu poate fi exercitată decât de o instituție de credit autorizată de banca
centrală. La rândul său, întrucât este un instrument al activității de creditare, contractul de credit
nu poate fi încheiat, în calitate de creditor, decât de instituțiile de credit. Aceasta este o primă
caracteristică definitorie a contractului de credit. Persoanele fizice și entitățile dotate cu
4
M.Of. nr. 1027 din 27 decembrie 2006.
5
Pentru detalii referitoare la această problematică, a se vedea Gh. Piperea, Protecția …, op. cit., cap. V. Clauzele
abuzive.
GHEORGHE PIPEREA
4
personalitate juridică, altele decât instituțiile de credit, nu pot încheia contract de credit. Dată fiind
această caracteristică definitorie, contractul de credit se diferențiază net atât de creditul comercial
(făcut posibil de înțelegerea părților conform căreia scadența obligației de plată este amânată), cât
și de creditul cambial (în cadrul căruia părțile lanțului juridic cambial sunt ținute de termenele de
plată, precum și de obligația de a garanta posesorului cambiei sau al biletului la ordin contra
oricărui incident de plată), de creditul obligatar (în cadrul căruia societățile comerciale, unitățile
administrativ-teritoriale sau chiar statul se împrumută de la un număr mare de subscriitori ai
obligațiunilor) și de creditul mezanin (un împrumut acordat unei societăți comerciale care permite
opțiunea creditorului de a cere fie rambursarea la scadență a împrumutului, fie conversia în acțiuni
sau darea în plată a unor active ale societății în vederea stingerii obligației de plată).
Legislația protecției consumatorilor de credite conține unele definiții parțiale ale contractului
de credit. Deși aceste definiții sunt limitate la scopurile legislației protecției consumatorilor, ele
pot fi extinse și la celelalte tipuri de credite, dar numai prin analogie.
În sensul art. 3 pct. 3 din O.U.G. nr. 52/20166, contractul de credit este acela prin care un
creditor „acordă sau promite să acorde” unui consumator un credit imobiliar, sub formă de
„amânare la plată, împrumut sau alte facilități financiare similare”. Creditor, în sensul art. 3 pct. 2,
este o instituție de credit care acordă credite imobiliare7. Similar, în sensul art. 7 pct. 2 din O.U.G.
nr. 50/2010 privind creditele de consum8, contractul de credit este acela prin care un creditor
acordă, promite să acorde sau stipulează posibilitatea de a acorda unui consumator un credit sub
formă de amânare la plată, împrumut sau alte facilități financiare similare. Creditor, în sensul art. 7
pct. 5 din O.U.G. nr. 50/2010, poate fi exclusiv o instituție de credit9. Contractul de credit poate fi
„legat” de un alt contract10, cum ar fi un contract de furnizare pe care îl finanțează sau un contract
de vânzare sau de prestări de servicii cu care formează o unitate comercială (art. 7 pct. 3 din O.U.G.
nr. 50/2010), fără să își piardă calificarea de contract de credit. Nu sunt considerate, însă, contracte
de credit, acele contracte care sunt perfectate pentru prestarea de servicii în mod continuu ori
pentru furnizarea de bunuri de același fel, atunci când consumatorul plătește pentru asemenea
servicii sau bunuri în rate, pe durata furnizării lor.
Este evident că și din aceste două reglementări rezultă restrângerea sferei entităților care pot fi
semnatare ale contractului de credit la instituțiile de credit.
În plus, însă, aceste definiții ne oferă alte două caracteristici ale contractului de credit care ar
putea fi extinse, prin analogie, la toate celelalte credite acordate de instituțiile de credit: (i)
creditorul acordă, promite să acorde sau stipulează posibilitatea de a acorda un credit clientului;
(ii) creditul poate consta într-o amânare plată, un împrumut sau o altă facilitate de finanțare.
6
O.U.G. nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum și pentru
modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori
(M.Of. nr. 727 din 20 septembrie 2016).
7
Poate fi vorba chiar de o sucursală a unei instituții de credit sau a unei instituții financiare non-bancare străine care
acordă credite imobiliare pe teritoriul României, cu titlu profesional.
8
Creditele de consum sunt creditele care nu au o valoare mai mare de 20.000 euro și o perioadă de rambursare mai mare
de 5 ani. Creditele imobiliare sunt credite garantate cu ipoteci asupra unor imobile, cu valori mai mari de 20.000 euro și cu
perioade de rambursare mai mari de 5 ani. În cazul creditelor ipotecare, garanția imobiliară este ipoteca pusă chiar pe bunul
imobil cumpărat pe credit.
9
Inclusiv sucursalele instituțiilor de credit și ale instituțiilor financiare nebancare din străinătate, care desfășoară
activitate pe teritoriul României și care acordă sau se angajează să acorde credite în exercițiul activității sale comerciale ori
profesionale.
10
Este vorba, în realitate, de un grup linear sau circular de contracte.
GHEORGHE PIPEREA
5
Cele două definiții legale ale creditului de consum nu conțin nicio referință la obligația de
rambursare și la obligația de plată a dobânzilor. Cum aceste obligații sunt definitorii pentru
împrumutul de consumație cu dobândă, iar contractul de credit, în varianta acordării (remiterii)
imediate sau viitoare a unei sume de bani, este suficient de asemănător cu împrumutul, se poate
accepta că, prin analogie, aceste obligații sunt definitorii și pentru contractul de credit bancar de
consum.
Este dificil, însă, de acceptat că cele două obligații sunt prezente în operațiunea de creditare
constând în amânarea la plată (în cazul căreia clientul nu are de achitat rate, iar în privința
costurilor, cel mult, ar putea fi obligat să achite comisioane sau speze bancare, dar nu și dobânzi)
sau în creditul acordat prin mobilizarea creanțelor comerciale, cum sunt scontul, factoringul și
forfetarea (cazuri în care instituția de credit încasează „principalul”, dobânzile și celelalte costuri
de la terțul cedat, clientul suportând doar discount-ul sau taxa de scont impusă de practicile băncii).
1.3. În mod incomplet și imprecis, definițiile legale mai sus citate fac trimitere la contractul de
împrumut din dreptul comun. În varianta în care instituția de credit acordă sau promite să acorde
o sumă de bani clientului, se poate spune că un astfel de contract ar putea „îmbrăca” haina
contractului de împrumut de consumație cu dobândă. Într-adevăr, un contract nenumit poate fi
supus regulilor speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult, dacă aplicarea
principiilor generale ale contractelor nu este „îndestulătoare” (formula este utilizată de art. 1168
C.civ.), iar acest contract similar contractului de credit este chiar împrumutul de consumație cu
dobândă. Dar reglementarea acestui tip de împrumut este, așa cum s-a arătat recent în doctrină11,
nespecifică creditului bancar și, mult mai important, nu epuizează complexul de efecte și
multitudinea de forme în care se prezintă creditul bancar. De altfel, conform art. 2167 C.civ., orice
contract care stipulează o obligație de plată, cu termen, a unei sume de bani, este supus regulilor
împrumutului cu dobândă, dar numai dacă nu există „reguli particulare privind validitatea și
executarea acelei obligații”.
Activitatea instituțiilor de credit se poate fundamenta și pe alte pe tehnici juridice, complet
diferite de împrumut, cum ar fi cesiunea de creanță, garanțiile autonome sau titlurile comerciale
de valoare (cambia, biletul la ordin sau cecul). În categoria mobilizării creanțelor comerciale,
scontul, factoringul și forfetarea combină tehnici juridice clasice, cum sunt cesiunea de creanță și
subrogația, cu tehnicile de circulație comercială simplificată a creanțelor cambiale (gir, aval,
acceptare cambială pentru garanție) sau cu securitizarea. Creditul prin semnătură, care nu
presupune o remitere de fonduri în favoarea creditatului, ci o eventuală plată făcută unui terț în
cazul în care sunt întrunite condițiile presetate în scrisoare de garanție bancară, este o variantă a
fideiusiunii. Dacă este „legat” cu un alt contract sau se grefează pe alte operațiuni juridice,
contractul de credit poate genera și alte prestații sau obligații ale părților, cum ar fi unele servicii
prestate de instituția de credit și, respectiv unele costuri suplimentare (comisioane, speze, polițe
de asigurare, chirii, dividende) achitate de client.
Alte activități bancare pot fi calificate drept prestări de servicii (antrepriză), mandat, custodie,
depozit, închiriere de casete de valori, call center etc. În afară de faptul că nu toate contractele de
credit presupun și nici nu se grefează pe un împrumut de consumație, în adevăratul sens al noțiunii
clasice din Codul civil, o serie întreagă de elemente și consecințe ale contractului de credit exced
instituției împrumutului tipic. Spre exemplu, pe lângă dobânzi, în contractele de credit, sunt incluse
numeroase și variate costuri, sub formă de comisioane, speze, polițe de asigurare și alte tipuri de
11
L. Bercea, loc. cit., p. 162.
GHEORGHE PIPEREA
6
plăți care remunerează punerea la dispoziția împrumutatului a sumelor vizate sau riscurile asumate
de bancă și puse în sarcina clientului. De asemenea, contractul de credit conține, de regulă, diverse
formule de consolidare a creanței băncii contra clientului, în vederea debarasării de riscul de
dobândă sau de riscul de schimb valutar. De aceea, aplicarea tale quale a regimului juridic al
împrumutului de consumație cu dobândă la situația juridică generată de contractul de credit este o
soluție incompletă și, deseori, nepotrivită.
Este cert, însă, că creditul bancar nu este o vânzare. Banca nu vinde bani, pentru că banii nu
sunt mărfuri, și nu vinde nici „produse financiare” (noțiune care este o pură invenție lipsită de
conținut real a pieței financiare și de capital). Banca fabrică, prin simplul act al creditării,
bani-datorie. Debitorul nu plătește un preț, ci o dobândă, care remunerează timpul pe care banca
este dispusă să-l lase să treacă, fără a cere plata imediată a datoriei. Toate celelalte plăți pe care le
face debitorul sunt costuri ale creditării, puse în sarcina sa, mai mult sau mai puțin legitim,
printr-un act juridic preformulat, ne-negociabil.
Contractul de credit este mai mult în vecinătatea împrumutului de consumație decât în cea a
vânzării, dar este evident că are caracteristici autonome, care îl disting net de ambele contracte
tipice, împrumutul și vânzarea.
1.4. Uzanțele profesionale și normele bancare uniforme elaborate de asociațiile profesionale ale
bancherilor pot reprezenta surse alternative de reglementare a contractului de credit. Deși sunt
inopozabile față de client, care nu este membru al asociațiilor profesionale ale băncilor, unele astfel
de norme se impun clienților fie pentru că sunt integrate de bănci în contractele lor tipizate (care,
fiind contracte de adeziune, nu sunt supuse negocierii cu clienții), fie pentru că au devenit cutume
de la care părțile nu mai pot deroga, întrucât curțile de arbitraj internațional, care patronează
deseori apariția și reînnoirea de colecții de astfel de uzuri profesionale, le integrează în soluțiile
lor, iar autoritățile de control și supraveghere le impun prin reglementări secundare, obligatorii
pentru bănci și, implicit, pentru clienții lor, care nu au de ales între a negocia sau a nu un contract
cu banca, ci între a semna și a nu semna contractul cu banca. Spre exemplu, așa-numita Publicație
500, referitoare la acreditive și incasso-uri, este unanim acceptată și prezentă (în extras sau prin
trimitere) în toate contractele de comerț internațional. Formularele tipizate de cambie, bilet la ordin
și cec, care fac obiectul unei Norme a BNR din 1994, nu pot fi emise și nu pot circula ca atare
decât dacă sunt sub această formă și, ca formular tipizat, sunt puse la dispoziția clienților în
prealabil punerii lor în circulație. Alte înscrisuri, menite a îmbrăca operațiuni juridice cambiale,
nu pot fi acceptate de bănci chiar dacă ar respecta toate prescripțiile legale, de unde concluzia că
nu pot exista titluri comerciale de valoare decât sub forma tipizatelor bancare, completate în
spațiile albe de clienți.
O astfel de definiție preluată din uzanțele profesionale ale băncilor și din cutumele „industriei”
financiare este prezentă în legislația secundară emisă de banca centrală. În sensul Regulamentului
BNR nr. 17/2012 privind unele condiții de creditare12, creditul este „suma evidențiată în conturi
(??!) pusă la dispoziție ori pe care instituția creditoare s-a angajat să o pună la dispoziție unei
persoane fizice sau unei entități nefinanciare, în schimbul obligației debitorului în cauză de a
rambursa suma respectivă, precum și de a plăti dobânzi și alte cheltuieli legate de această sumă”.
Deși confundă contractul de credit cu noțiunea de credit (pe care îl echivalează cu o sumă de bani,
12
GHEORGHE PIPEREA
7
ratând toate celelalte înțelesuri ale noțiunii, esențiale în drept și în teoria economică), această
„definiție” este considerată general valabilă în privința oricărei activități de creditare13.
1.5. Având în vedere cele ce precedă, putem accepta că este contract de credit orice act juridic
în baza căruia o instituție de credit remite clientului său, pe loc, la un termen anume sau după
îndeplinirea unei condiții, o sumă de bani, iar clientul se obligă să ramburseze suma la termen și
să remunereze instituția de credit cu o dobândă.
Creditul prin semnătură, care nu presupune remiterea unei sume de bani către client, ci
asumarea unei obligații eventuale de plată către un terț, este o adaptare specifică activității bancare
a fideiusiunii. Scrisoarea de garanție bancară este un act juridic unilateral prin care banca acceptă
să garanteze executarea unei obligații a clientului față de un terț, în baza unei convenții anterioare
cu clientul.
Creditul prin mobilizarea creanțelor comerciale, care presupune substituirea clientului de către
bancă în relațiile acestuia cu terții, banca preluând și riscul neîncasării creanțelor contra terților. În
schimbul comision sau al unui discount față de valoarea nominală a facturii sau a titlului comercial
de valoare, banca plătește pe loc clientului creanța mobilizată. În cazul titlurilor de valoare, acest
comision sau discount poartă denumirea de taxă de scont.
1.6. Încheierea contractului de credit propriu-zis este precedată de o fază precontractuală de

informare a contractantului asupra conținutului contractului și asupra riscurilor pe care și le asumă,
de o analiză a dosarului de creditare, care presupune și un test al solvabilității potențialului client
(rating), precum și de o evaluare a garanțiilor pe care acesta le poate oferi pentru asigurarea
îndestulării băncii. În cazul în care potențialul client are calitatea de consumator, acestuia i se
acordă un termen suficient de reflecție pentru a decide dacă se angajează față de bancă și se expune
la riscul presupus de contractarea și derularea creditului. Informarea reciprocă în faza
precontractuală este o bună măsură de asigurare a echilibrului contractual și a rezilienței raportului
juridic de durată dintre părți. În cazul omisiunii sau al mimării acestei informări, contractul care ar
putea rezulta are toate „șansele” să fie un rebut, periculos pentru portofoliul băncii și pentru siguranța
circuitului civil, întrucât clientul se naște sau devine, prin afundarea în dificultăți financiare, un
debitor insolvabil.
Uneori, aceste proceduri de informare precontractuală sunt simplificate la minim, pe baza
raporturilor juridice de durată și constante între bancă și clientul comerciant. În privința
consumatorilor, piața inventează mereu mecanisme de facilitare și simplificare a procedurii de
perfectare a creditelor de consum, implicând informații obținute de la organele fiscale (cu sau fără
acordul potențialului client) sau intermedierea unor comercianți interesați să își crească volumul
de vânzări pe credit. Abandonul total sau parțial al informării în perioada precontractuală este
riscant pentru bancă, prin efectul de domino pe care îl poate declanșa fenomenul contractării în
masă.
Contractul de credit este rareori o figură juridică insularizată. În afară de faptul că este însoțit
de diversele tipuri de garanții impuse de regulile de prudențialitate bancară (ipoteci, garanții
personale, bilete la ordin sau avaluri ale acestora, emise cu titlu de garanție), contractul de credit
poate fi și parte a unui grup linear de contracte (de ex: finanțează achiziția unui imobil) sau a unui
grup radiant de contracte (de ex: asigură finanțarea și serviciile de plată necesare unei antreprize
de mare anvergură).
13
Pentru această considerație, a se vedea L. Bercea, loc. cit., p. 165.
GHEORGHE PIPEREA
8
Contractul de credit trebuie încheiat în formă scrisă. În legislația protecției consumatorilor,

forma scrisă a contractului și conținutul său minimal sunt condiții de valabilitate a contractului.
Mobilizarea creanțelor comerciale și creditul prin semnătură urmează regulile referitoare la
instituțiile juridice pe care se grefează, astfel că încheierea contractelor sau perfectarea actelor
juridice unilaterale aferente se supune acestor reguli. Spre ex: scontul este o formă specială a
girului cambial, care se perfectează prin mențiunea făcută pe titlu referitoare la transferul de la
posesorul actual al cambiei sau al biletului la ordin la bancă. Scrisoarea de garanție bancară se
emite ca un formular tipizat semnat de bancă, după parcurgerea de către client a procedurilor
necesare obținerii angajamentului băncii față de terț.
1.7. Așa cum am arătat, banca nu vinde bani, ci timp și încredere. Cea mai mare parte a banilor
aflați în circulație sunt bani-datorie, care nu preexistă și nu supraviețuiesc contractului de credit.
Raportul juridic dintre bancă și debitor este un raport juridic cu un dublu caracter intuitu
personae. Creditul însuși, din punct de vedere etimologic, înseamnă încredere. În plus, contractul
de credit înseamnă asumarea unui risc de către ambele părți. Deși ar putea părea că cele două
noțiuni care caracterizează contractul de credit (riscul și încrederea) se contrazic reciproc, în
realitate, ele se presupun și se condiționează reciproc. Banca are încredere în client tocmai pentru
că își asumă un risc creditându-l (clientul este o „expunere” pentru bancă). Clientul își asumă riscul
de a plăti costuri ale creditului și de a fi executat silit sau de a pica în stare de insolvență în caz de
neplată tocmai pentru că are încredere în bancă (încredere care este, de multe ori, nemeritată).
Odată ce creditul este acordat, instituția de credit are obligația de abnegație și coerență, urmărind,
în interesul echilibrului contractual, să păstreze emolumentul contractului pentru ambele părți, de
unde multiplele restructurări sau amendamente care pot reașeza contractul, în vederea executării
sale.
Dat fiind caracterul intuitu personae al contractului de credit, cesiunea creanței bancare (sau
chiar a contractului în sine) către o entitate care nu are calitatea de instituție de credit determină
pierderea calității de contract de credit a actului juridic astfel alterat14. Rebutul contractual care
rezultă din această alterare nu mai are caracter de titlu executoriu. De altfel, O.U.G. nr. 52/2016
privind creditele imobiliare are în vedere tocmai această alterare atunci când dispune, în art. 58
alin. (5), că trecerea creanței sau a contractului de la instituția de credit la un colector de creanțe
determină pierderea caracterului de titlu executoriu al contractului de credit, chiar și pierderea
14
În același sens, a se vedea F. Popa, Câteva considerații privind modificările aduse de O.U.G. nr. 52/2016 privind creditele
oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, în materia cesiunii unor creanțe bancare, în RRDP nr. 2/2017, p. 93 (număr dedicat
Conferinței Naționale de Drept Comercial de la Cluj-Napoca, din 2017, subintitulat „Forme speciale ale creditului bancar”).
Autoarea pune sub semnul întrebării chiar valabilitatea contractului de cesiune de creanță, de vreme ce activitatea de bancă este un
monopol al entităților autorizate ca atare de banca centrală, orice altă entitate fiind oprită să exercite un astfel de comerț (art. 5 din
O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului). Autoarea citează și o jurisprudență greșită a I.C.C.J.
[Decizia nr. 3/2014 (www.scj.ro), pronunțată la sesizarea Tribunalului Cluj, pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare în vederea
dezlegării, cu efect erga omnes, a unei probleme de drept], conform căreia caracterul de titlu executoriu al contractului de credit
bancar nu este dat de calitatea părții creditoare, ci de calitatea creanței, care ar putea fi desprinsă de titularul său originar,
păstrându-și, totuși, natura de creanță bancară (??!). Aspectul pozitiv al acestei decizii este faptul că sesizarea s-a respins ca
inadmisibilă (pe motive de lipsă a noutății chestiunii de intrepretare), ceea ce înseamnă că nu are autoritate de lucru judecat și, cu
atât mai puțin, nu are efect erga omnes. Aspectul negativ al acestei decizii este impactul avut în piață. Numărul cesiunilor de creanțe
bancare neperformante și valorile nominale implicate au explodat și au dus la apariția unui enorm număr de dosare de executare
silită sau de constestații și alte incidente procedurale relative la aceste executări. Întrucât O.U.G. nr. 52/2016 nu are efect asupra
contractelor în derulare și asupra executărilor silite demarate înainte de intrarea sa în vigoare, consecințele negative ale acestei
decizii a I.C.C.J. reverberează și asupra prezentului, având „șanse” să își extindă unda de șoc și pe următorii câțiva ani. Statisticile
indică un număr de debitori astfel cedați colectorilor de creanțe care depășește cifra de un milion.
GHEORGHE PIPEREA
9
caracterului de titlu executoriu al contractului de ipotecă care îl garantează15. Mai mult chiar, s-ar
putea susține că cesiunea creanței bancare către un terț fără calitatea de bancă face ca dreptul la
dobândă (și alte costuri asociate) să se stingă, întrucât contractul se metamorfozează într-un
împrumut de consumație fără dobândă. Din perspectiva creditorului, cesiunea creanței bancare
sau cesiunea contractului de credit bancar către o entitate care nu este bancă determină și stingerea
acelor efecte ale contractului care sunt specifice activității bancare, cum ar fi comisioanele care
remunerează sau asigură banca împotriva riscurilor derulării contractului, spezele tipic bancare,
costurile cu polițele de asigurare, debitarea automată a conturilor, dreptul de inspecție a imobilului
cumpărat cu credit ipotecar etc. Ceea ce mai rămâne din creanța sau contractul de credit bancar sunt
efectele separabile de persoana creditorului și emolumentul generic al contractului de cesiune (adică,
restituirea sumei nominale remise inițial de bancă, fără dobândă și, mai ales, fără penalități).
Din perspectiva bonității și a garanțiilor oferite de client, toate contractele de credit sunt
rezultatul analizei de rating. Creditul nu se acordă oricui, ci numai persoanei sau entității care trece
testul prudențialității și al capacității de rambursare.
1.8. Deși economiștii și bancherii îl consideră un produs sau un serviciu financiar, adică obiectul
unui contract de vânzare de mărfuri sau de produse ori obiectul unei prestări de servicii, contractul
de credit bancar propriu-zis este, în linii mari, o „rudă” destul de îndepărtată a contractului de
împrumut de consumație cu dobândă. În cadrul împrumutului există o singură obligație a
creditorului (remiterea bunului împrumutat) și o singură obligație a debitorului (restituirea bunului,
cu sau fără dobândă). În schimb, întrucât este, de regulă, parte a unei operațiuni juridice complexe
de tipul grupului de contracte (fiind însoțit de garanții materiale sau personale, de deschiderea
unuia sau mai multor conturi bancare curente, de vânzarea bunului ce urmează a fi ipotecat etc.),
contractul de credit bancar generează un complex de obligații reciproce ale părților sau ale
participanților la grupul de contracte, ceea ce îl face destul de diferit de contractul de împrumut
clasic. În plus, dacă împrumutatul sau garantul este o persoană fizică ce nu acționează în exercițiul
profesiei sale, atunci contractul de credit este supus legislației protecției consumatorilor, care face
ca dispozițiile din dreptul comun relative la contractul de împrumut să aibă o aplicabilitate destul
de limitată. Consumatorul este, spre exemplu, creditorul obligației de informare și de avertizare
asupra riscurilor contractului, care incumbă creditorului profesionist (comerciant). Contractul de
credit de retail este un contract esențialmente comutativ, în care consumatorul trebuie pus de
creditor în postura de a putea determina și înțelege cu exactitate întinderea obligațiilor și a
riscurilor pe care și le asumă. Părțile contractului de credit își cunosc sau ar trebui să își cunoască
obligațiile și riscurile pe care și le asumă, întrucât obiectul contractului este determinat sau
determinabil. Din perspectiva legislației protecției consumatorilor, este interzisă pervertirea
acestui caracter comutativ într-unul aleatoriu. Obligațiile consumatorului nu pot depinde de hazard
sau de atitudinea discreționară a băncii, mai ales când creditul se întinde pe perioade mari de timp.
Contractul de credit bancar, fiind un contract sinalagmatic, generează obligații în sarcina
ambelor părți. Mai mult, aceste obligații reciproce sunt și interdependente, ceea ce înseamnă că
15
În cazul în care cesiunea de creanță este parte a operațiunii de securitizare (împachetarea unui număr mare și eterogen
de creanțe într-un portofoliu în vederea refinanțării băncii), iar cesionarul este o instituție autorizată să emită instrumente
financiare securitizate în baza unui portofoliu de creanțe, caracterul de titlu executoriu al contractului de credit profită și cesio-
narului, „inclusiv vehiculului investițional, investitorilor sau altor titulari de drepturi de proprietate ori de garanție asupra
creanței” [art. 7 din Legea nr. 31/2006 privind securitizarea creanțelor (M.Of. nr. 225 din 13 martie 2006)].
GHEORGHE PIPEREA
10
oricare dintre părți poate ridica excepția de neexecutare (cu efectul de înghețare a efectelor
contractului) și poate cere rezilierea contractului.
1.8.1. Obligațiile creditorului pot fi rezumate astfel:

(i) obligația de punere imediată de fonduri la dispoziția clientului („acordarea” creditului) face
trimitere la împrumutul de consumație cu dobândă, remiterea sumei de bani convenite constituind,
practic, prestația împrumutătorului; „împrumutul” la care se referă art. 7 pct. 2 din O.U.G.
nr. 50/2010 nu are sensul de contract între un împrumutător și un împrumutat, ci un sens mai
restrâns, de prestație originară a creditorului, constând în remiterea (fizică sau prin transfer
electronic) a sumei de bani care reprezintă obiectul creditării, ceea ce, de altfel, este și prestația
împrumutătorului din cadrul contractului de împrumut de consumație cu dobândă;
(ii) promisiunea de a acorda un credit și de a remite, dintr-o dată sau succesiv, nu este un simplu
pre-contract de împrumut, ci o asumare a unei remiteri viitoare a sumei, pe care instituția de credit
o ține la dispoziția clientului; de ex: instituția de credit își poate asuma angajamentul de plată a
restului de preț către vânzătorul imobilului sau de a permite clientului trageri succesive de sume,
în limita plafonului valoric convenit, în vederea achitării de către client a obligațiilor succesive de
plată față de investitor sau față de antreprenor, pe stadii de execuție a imobilului;
(iii) stipularea posibilității de a acorda un credit înseamnă asumarea de către bancă a unei
obligații eventuale, constând, de exemplu, în executarea unei scrisori de garanție sau în acceptul
ca posesorul cardului de credit să efectueze trageri multiple, în limita unui plafon care, de regulă,
se situează la nivelul unui multiplu de salariu sau venit regulat al clientului, iar după rambursare,
tragerile să se reia;
(iv) amânarea la plată semnifică, după caz, reeșalonarea unei obligații deja scadente (situație
frecventă în operațiunile de refinanțare sau de restructurare a unui credit anterior) sau un termen
de grație prealabil începutului cursului ratelor de plată.
1.8.2. Obligațiile tipice ale clientului sunt cele care rezultă din principiile generale ale
contractului și, în caz de insuficiență a reglementării generice, din deducerea, prin analogie, a
setului de norme supletive relative la împrumutul de consumație cu dobândă. În varianta care se
potrivește activității de creditare, împrumutul de consumație cu dobândă este contractul prin care
împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani, iar împrumutatul se obligă să restituie,
după o anumită perioadă de timp, aceeași sumă de bani16, la care se adaugă o remunerație a
împrumutătorului (dobândă). Indiferent de variațiile valorii sale, debitorul trebuie să restituie, la
termen, aceeași sumă nominală primită. Întrucât obiectul contractului constă într-o sumă de bani,
se prezumă că împrumutul este făcut cu titlu oneros. Remunerația împrumutătorului se stabilește
sub formă de dobândă.
În mare, acestea sunt și obligațiile clientului față de creditor în cadrul contractului de credit
propriu-zis.
În plus, însă, contractul de credit prevede în sarcina clientului o multitudine de alte costuri, mai
mult sau mai puțin legitime, cum ar fi comisioanele, spezele, polițele de asigurare, chiriile etc.,
care remunerează fie riscul asumat de bancă atunci când acordă creditul, fie serviciile suplimentare
pe care le prestează (sau simulează că le prestează) banca în favoarea clientului.
16
Împrumutul de consumație poate să privească și remiterea, respectiv, restituirea unei cantități de bunuri fungibile și
consumptibile prin natura lor, dar este evident că acest gen de împrumut de consumație nu are relevanță în activitatea de
creditare, care manipulează și chiar creează bani, și nimic altceva.
GHEORGHE PIPEREA
11
În contractul de credit propriu-zis, clientul (debitorul) are și o serie de obligații adiacente

obligației de restituire și de remunerare a creditorului prin plata unei dobânzi. Dintre acestea, cele
mai importante și problematice sunt:
(i) obligația de reconstituire a garanțiilor materiale sau de extindere a garanțiilor personale;
(ii) obligația de a derula toate (sau majoritatea) operațiunilor de încasări și plăți aferente
creditorului prin conturile deschise la creditor și obligația de a permite debitarea automată a
acestora pentru achitarea datoriilor față de creditor, în ordinea de prioritate impusă de creditor
(penalități, dobânzi și doar la final ratele de capital);
(iii) obligația de a asigura bunurile cumpărate pe credit, afacerea sau viața debitorului (în cazul
în care acesta este persoană juridică) și, implicit, obligația de a achita polițe de asigurare emise de
entități agreate de creditor;
(iv) obligația de a informa periodic creditorul și de a permite, la cerere, inspectarea bunurilor
sau chiar a conturilor și a operațiunilor comerciale derulate cu terții; se întâmplă, uneori, ca
debitorul să fie obligat să accepte chiar prezența în organele sale de control și supraveghere a unui
reprezentant al creditorului; deși pare a fi o bună metodă de asigurare contra riscului de dificultate
financiară a debitorului, acest gen de comportament și implicare a creditorului în afacerile
debitorului poate răpi independența acestuia și, în caz de insolvență, prezintă riscul ca o acțiune în
antrenarea răspunderii creditorului pentru insolvența debitorului să fie formulată de adminis-
tratorul judiciar și admisă de judecătorul sindic.
O serie întreagă de obligații și garanții de mai mică importanță sunt setate în favoarea
creditorului și în defavoarea debitorului, puține dintre acestea „scăpând” calificativului de cazuri
de culpă pentru care se poate declara scadența anticipată a creditului, cu consecința trecerii la
executare silită.
Dacă suntem în prezența unui credit prin semnătură, clientul nu are nicio altă obligație decât
cea de a achita un comision pentru emiterea scrisorii de garanție bancară. Desigur că acest act
juridic unilateral al băncii trebuie să fie însoțit de garanții materiale sau personale constituite de
client. În cazul în care banca va fi obligată să achite terțului suma inserată în scrisoarea de garanție
bancară, se va regresa împotriva clientului, iar pentru acest regres este necesară o minimă pruden-
țialitate, materializată în garanții.
În cazul mobilizării creanțelor comerciale, clientul va achita băncii un cost al asumării riscului
neîncasării creanței, fie sub forma unei taxe de scont sau a unui comision, fie sub forma unui
discount față de valoarea nominală a creanței.
De asemenea, în cazul în care creanța nu este încasată, banca va avea un drept de regres contra
clientului, iar pentru asigurarea succesului acestui regres, banca va pretinde garanții materiale sau
personale de la client.
1.8.3. În principiu, obligațiile creditorului se execută dintr-o dată, epuizându-se odată cu

remiterea fondurilor convenite. Cu toate acestea, promisiunea de finanțare în viitor sau stipularea
posibilității de a finanța, dacă se îndeplinește o condiție, presupun supraviețuirea în timp a
obligațiilor creditorului, în raport de momentul perfectării contractului. Când este vorba de o linie
de credit sau de un card de credit, obligația creditorului se execută dintr-o dată, prin punerea sumei
la dispoziția clientului, dar suma este utilizată prin trageri succesive efectuate de client, care reduc
treptat suma pusă la dispoziția sa de către creditor. La epuizarea sumei și, de regulă, la momentul
rambursării totale a sumelor trase, cu costurile aferente, ciclul se poate relua (revolving).
GHEORGHE PIPEREA
12
Distincția între execuția dintr-o dată și execuția succesivă a obligației creditorului este
importantă din perspectiva unei insolvențe a debitorului, întrucât protecția legală, consecutivă
deschiderii procedurii insolvenței, poate însemna și continuarea unor contracte aflate în curs la
data deschiderii procedurii insolvenței debitorului. Obligația creditorului care încă nu era epuizată
la această dată trebuie executată, întrucât contractul continuă, dacă nu există motive de reziliere
sau dacă administratorul judiciar ori creditorul nu a denunțat contractul de credit, în condițiile
art. 126 din Legea nr. 85/2014. Obligațiile părților presupun prestații succesive. Creditul revolving
înseamnă repetarea ciclului încheiere – executare – încetare care înseamnă derularea primului
contract de facilitate de credit (linie de credit).
1.9. Contractul de credit încetează, de regulă, prin ajungerea la termen și achitare de către client
a sumelor împrumutate, cu dobânzile și costurile aferente. Odată cu încetarea în acest fel a efectelor
contractului de credit, încetează și efectele actelor juridice de constituire a garanțiilor.
Contractul de credit poate înceta, însă, și prin reziliere, cu consecința declarării scadenței
anticipate a obligațiilor stipulate în contra clientului.
O multitudine de clauze din contractul tipizat de credit prevăd exemple de cazuri de culpă care
generează scadența anticipată a creditului și, consecutiv, calculul de dobânzi penalizatoare (care
se recuperează cu prioritate din plățile efectuate de client, cu consecința că principalul, adică suma
împrumutată, rămâne, practic, neatinsă lungi perioade de timp), debitarea automată a contului
clientului (lichiditățile din contul clientului, deschis la bancă, sunt trase automat de bancă, fără a
mai anunța clientul de această măsură) și, în final, executarea silită. Toate aceste clauze de reziliere
pot fi considerate abuzive, iar toate aceste practici pot fi considerate incorecte (agresive sau
înșelătoare) dacă clientul are calitatea de consumator. În aceste situații, dreptul comun este
înlăturat de la aplicare, în favoarea aplicării prioritare și directe a legislației protecției
consumatorului.
Rezilierea pentru cazuri de culpă nu este decât rareori o reziliere judiciară, întrucât contractul
tipizat impus clientului conține pacte comisorii, care prevăd scadența anticipată a contractului
pentru orice cazuri de culpă (deși unele sunt minore în raport de anvergura și importanța pentru
debitor a contractului). Reunit cu dispoziția din lege referitoare la caracterul executoriu al
contractului de credit, un pact comisoriu care prevede încetarea imediată a contractului pentru
orice caz de culpă, poate introduce în relațiile dintre părți un dezechilibru esențial, ruinător pentru
debitor. De aceea, în legislația protecției consumatorilor, o astfel de clauză contractuală poate fi
declarată abuzivă. O contestație judiciară a măsurii rezilierii poate pune în discuție, de asemenea,
excesul de formalism al creditorului sau dezechilibrul clauzei referitoare la reziliere. Contestarea
poate determina incertitudinea creanței, ceea ce ar fi de natură a întrerupe sau chiar a anula
executarea silită pornită în baza contractului de credit bancar și a deciziei unilaterale a creditorului
de a rezilia contractual și de declanșa scadența anticipată. Ilegalitatea sau inechitatea rezilierii
unilaterale a contractului va putea fi invocată pe calea unei acțiuni de drept comun, formulată
anterior încuviințării executării silite a contractului astfel reziliat. Pe calea contestației la executare
(care este post factum) nu se poate invoca decât ilegalitatea măsurii declarării scadenței anticipate
a contractului.
Contractul de credit nu se stinge ca urmare a insolvenței debitorului, care este sub protecția
tribunalului inclusiv sub raportul măsurilor agresive ale creditorilor bancari. În schimb, falimentul
debitorului atrage decăderea sa din termen, ceea ce are consecința scadenței anticipate a creditului.
GHEORGHE PIPEREA
13
§2. Contul bancar curent
2.1. Pentru operațiuni de încasări și plăți curente ale clientului, instituția de credit deschide, la
cerere, un cont bancar curent, care este o platformă logistică cu ajutorul căreia clientul își poate
păstra lichiditățile, prin intermediul unui depozit cu scadență imediată (la vedere), sau prin care se
pot derula credite ori alte operațiuni bancar. Operațiunile pe contul curent se efectuează exclusiv
de către client17.
Titularul contului curent bancar are dreptul de a dispune oricând de soldul creditor al contului
prin retrageri, prin viramente sau emitere de titluri de plată ori prin constituire de garanții asupra
soldului creditor. În plus, creditorii săi personali pot popri (cu titlu asiguratoriu sau cu titlu
executoriu) sumele aflate în soldul creditor. În fine, sumele aflate în contul curent pot fi debitate
automat de bancă (sumele sunt trase din cont pentru acoperirea datoriilor titularului contului către
bancă) sau pot fi supuse unor compensări între bancă și titularul contului. Retragerile precum și
viramentele ordonate de titularul contului bancar curent presupun un comision acordat băncii și
stabilit, de regulă, ca procent din sumele implicate, dar și sub formă de costuri fixe. Dacă se
depășește un plafon zilnic de retrageri, titularul contului trebuie să dea băncii un preaviz de
minimum o zi. În caz de urgență, se plătește un comision de retragere majorat. Soldul creditor
reprezintă „disponibilul” în contul curent.
Titularul poate emite cecuri (sau alte instrumente de plată) asupra acestui disponibil, caz în care
disponibilul devine „provizion” sau „acoperire a cecului”. Dacă disponibilul este retras de titular,
tras de bancă sau poprit de terț înainte ca cecul să fie încasat de beneficiar, titularului contului va
fi înscris, practic, automat, în centrala incidentelor de plăți (cu consecința interdicției de a emite
cecuri și de a lua credite pe o perioadă de 1 an, respectiv cinci ani) și va putea fi urmărit pentru
infracțiunea de înșelăciune prin emiterea de cecuri fără acoperire. Dacă este profesionist, titularul
contului curent bancar poate emite și cambii sau bilete la ordin. Emiterea de astfel de titluri de
credit fără acoperire este sancționată, de asemenea, cu înscrierea emitentului în centrala
incidentelor de plăți, dar fapta nu este infracțiune decât dacă sunt întrunite elementele înșelăciunii
obișnuite.
2.2.Contul bancar curent este, în primul rând, un depozit remunerat. Dobânzile plătibile de
bancă titularului contului pentru sumele aflate în contul curent sunt cu mult mai mici decât
dobânzile la depozit, aceasta întrucât sumele disponibile nu sunt menite a fi păstrate în cont, ci a
circula. Dacă depozitul bancar, creditul sau alte operațiuni bancare se realizează prin contul bancar
curent, titularul poate să dispună de soldul creditor, cu respectarea termenului de preaviz, dacă
acesta a fost convenit.
2.3.Contractul de cont bancar curent nu este un contract de cont curent. Din definiția normativă
a acestuia, emisă de art. 2171 C.civ., rezultă că, spre deosebire de contul bancar curent, contractul
de cont curent presupune ca părțile („curentiști”) să își înscrie în cont creanțele decurgând din
remiteri reciproce, părțile considerând aceste creanțe reciproce neexigibile și indisponibile până la
17
Pentru evitarea unor situații litigioase referitoare la titularitatea contului curent, clientul înregistrează (și, uneori,
reînregistrează) specimenul de semnătură în bancă, în anumite cazuri fiind necesar ca acest specimen de semnătura să fie
înregistrat și în registrele publice. De ex: reprezentanții societății comerciale sau mandatarii acestora, precum și
administratorul judiciar sau lichidatorul (dacă persoana juridică în cauză este supusă procedurii insolvenței) trebuie să își
înregistreze acest specimen de semnătură, în lipsa căruia nu vor avea acces la contul curent al persoanei juridice. Situații
conflictuale pot apărea și în cazul unei moșteniri cu mai mulți succesori, în cazul unui partaj după divorț, în cazul simplu,
fără personalitate juridică etc. În toate aceste situații, banca trebuie să se asigure că permite accesul și operațiunile pe contul
curent persoanelor îndrituite, în caz contrar fiind ținută să răspundă de pagubele pricinuite.
GHEORGHE PIPEREA
14
închiderea contului. Doar soldul creditor al contului de la închiderea sa este o creanță exigibilă. În
caz că nu se achită, urmează ca această creanță să se constituie într-o primă remitere pentru un nou
cont curent, dacă părțile nu convin altfel. Așadar, contul curent generează prestații (remiteri)
periodice și reciproce ale părților, făcute pe perioade lungi de timp (de obicei un an, perioadă care
corespunde anului „fiscal”), în virtutea cărora părțile sunt creditor și debitor în același timp.
Creanțele sunt nescadente și indisponibile (titularul acestora nu poate dispune de ele și nici terții
nu le pot popri), fiind supuse și unei compensații, dar numai la finalul perioadei contractate. În
schimb, contul bancar curent nu elimină exigibilitatea soldului creditor (de care titularul poate
dispune oricând și pe care terți îl pot popri) și nu oprește banca să debiteze automat sumele aflate
în cont pentru datorii ale titularului contului față de bancă.
2.4.În conformitate cu art. 2185 C.civ., se pot efectua între bancă și titularul contului curent
bancar compensări reciproce între solduri active (creditor) și solduri pasive (debitor), fie că este
vorba de același cont, fie că este vorba de compensări între mai multe conturi sau raporturi juridice.
Efectul de compensație este implicit, rezultând din lege. Părțile pot înlătura, însă, acest efect prin
convenție contrară sau prin stipulație contrară în convențiile existente. Cu toate că efectul de
compensație rezultă din lege și se extinde, de regulă, la totalitatea raporturilor juridice dintre
titularul contului și bancă, totuși banca va trebui să urmeze instrucțiunile exprese ale titularului
contului prin care acesta indică o destinație precisă a plăților sau tragerilor din contul curent. Spre
exemplu, dacă titularul contului are cu banca un contract de credit ipotecar și un contract de credit
de nevoi personale și prin instrucțiune expresă sau indicație scrisă pe ordinul de plată titularul arată
că plata este menită a achita rate și dobânzi din creditul de nevoi personale, și nu costuri ale
creditului ipotecar sau alte costuri ale băncii, atunci banca nu poate face o altă imputație a plății,
întrucât și-ar încălca obligația de executare a mandatului (raport juridic care se grefează pe con-
tractul de depozit).
O formă de compensare, în sensul celei la care se referă art. 2185 C.civ. este debitarea automată
a conturilor. În baza unei clauze contractuale preformulate, nelipsită din contractele tipizate de
credit bancar, banca poate trage din contul curent sumele pe care i le datorează titularul contului,
fie cele rezultate din contractul de cont curent, în sine, fie cele rezultate din alte raporturi juridice
între bancă și titularul contului. Această operațiune, care rezultă din contract sau dintr-o înțelegere
expresă ulterioară, nu este o executare silită, ci o realizare în natură a unei clauze din contract. În
concursul cu o executare silită prin poprire începută de un terț (inclusiv de fisc), debitarea automată
a conturilor este prioritară, efectul de compensare fiind, de altfel, implicit și producându-se chiar
în lipsa unei clauze exprese în contract. Doar oprirea efectului de compensare trebuie să fie
expresă, nu și producerea acestuia. Executarea silită asupra sumelor din contul curent care
reprezintă salariul titularului contului curent (sau remunerații echivalente, primite periodic de
titular în contul curent) se poate efectua doar în limita unei treimi din salariu. Restul de 2/3 din
sumele reprezentând salarii lunare sunt insesizabile. Compensarea reciprocă a soldurilor, în
general, și debitarea automată a contului curent nu sunt, însă, forme de executare silită. În
consecință, în aceste cazuri nu este aplicabilă regula insesizabilității celor două treimi din salariu.
Dacă există cotitulari pe contul bancar curent care au dreptul, fiecare, să dispună singuri
operațiuni pe cont (joint-account), aceștia sunt considerați creditori sau, după caz, debitori solidari
pentru soldul contului (art. 2186 C.civ.). În practică, acest gen de conturi curente bancare sunt
utilizate în cazul în care soții, coproprietarii, asociații în societăți simple, administratorii sau
organele de administrare ale unor persoane juridice decid sau, după caz, sunt obligați prin mandat
sau prin contract de societate să opereze fiecare pe conturile bancare curente. Este posibil ca, prin
GHEORGHE PIPEREA
15
convenția cu banca, regula legală (implicită) a individualității în operarea contului bancar curent
să fie înlocuită cu formalitatea dublei semnături pentru efectuarea unora sau a tuturor operațiunilor
pe cont. În calitate de creditori solidari ai soldului creditor, cotitularii pot oricând să desființeze
contul și să încaseze soldul creditor, pot efectua operațiuni de viramente sau emitere de titluri de
plată și pot constitui garanții asupra soldului creditor. Întrucât contul curent bancar nu este un
credit bancar, nu există, practic, un sold debitor al contului curent. Mai degrabă, cotitularii contului
curent bancar sunt debitori solidari față de bancă pentru costurile aferente contului curent.
În cazul în care contul curent a avut ca titular o persoană decedată, soldul acestui cont curent
trece la moștenitori în stare de indiviziune succesorală. Comoștenitorii (succesorii care au acceptat
moștenirea) sunt titulari indivizi ai contului, pe toată perioada până la efectuarea partajului. Acești
cotitulari nu pot face operațiuni, până la partaj, decât cu consimțământul unanim al coindivizarilor.
Prin faptul că, până la efectuarea partajului, niciunul dintre comoștenitori nu este titular al contului
curent, ci cotitular în indiviziune cu ceilalți moștenitori, este oprit creditorului să demareze o
urmărire silită asupra sumelor aflate în contul curent indiviz. Creditorul personal nu poate urmări
silit prin poprire sumele aflate în contul curent indiviz, dar poate cere partajul. Acest partaj ar putea
fi demarat în mod voluntar de moștenitorul-debitor, dar în cazul analizat, partajul este demarat de
creditor în locul debitorului coindivizar (în acest caz, suntem în prezența unui partaj parțial, cu
efecte doar în privința sumelor din cont, și nu a unui partaj pe toate bunurile dobândite prin
moștenire). Este evident că creditorii moștenirii (creditorii lui de cuius), care sunt, în proporția
dată de cota de moștenire, și creditorii fiecăruia dintre moștenitori, vor putea urmări silit sumele
aflate în contul indiviz. În acest fel, până la efectuarea partajului, se instituie în persoana
comoștenitorului debitor o fragmentare de patrimoniu și o segregare între creditori. Prin
dispozițiile art. 2187 C.civ. se instituie regula divizibilității datoriilor co-moștenitorilor față de
bancă pentru soldul debitor al contului. Fiecare dintre comoștenitori va fi ținut față de bancă în
proporția dată de cota sa din moștenire, și nu pentru întreaga sumă datorată. Această regulă nu se
referă la orice datorii față de bancă ale moștenirii, ci doar la soldul contului curent. Spre exemplu,
regula divizibilității nu se aplică facilității de credit. Prin lege sau convenție se pot stabili derogări
de la această regulă (indivizibilitatea sau extinderea divizibilității la toate datoriile față de bancă).
Regulile relative la cotitularitatea în caz de comoștenire sunt aplicabile și în alte cazuri de
indiviziune, cum ar fi bunurile comune ale soților [dispozițiile art. 346 alin. (2) C.civ. relative la
dispoziția asupra bunurilor mobile comune nu se aplică în cazul soldului creditor al contului
bancar] sau bunurile deținute în devălmășie de composesorate. Aceste reguli nu se referă, însă, la
simpla coproprietate, căreia îi sunt dedicate dispozițiile art. 2186 C.civ., mai sus analizate.
2.5.Dacă un cont bancar curent este încheiat pentru o perioadă nedeterminată, art. 2188 C.civ.
permite denunțarea sa unilaterală, cu respectare. Contul bancar curent încheiat pe perioadă
nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare dintre părți. Partea care intenționează
denunțarea va da celeilalte părți un preaviz de 15 zile. În cazul nerespectării acestui termen de
preaviz, partea în culpă va putea fi obligată la daune-interese. Având în vedere importanța
existenței disponibilului în contul bancar curent pentru emiterea de cecuri, simplul preaviz de
denunțare unilaterală de către bancă a contului curent nu este, de regulă, suficient. Conform
contractului sau uzanțelor, acest preaviz trebuie însoțit de comunicări, scrise sau verbale,
suplimentare, pentru a nu-l expune pe titular sancțiunilor dure ale emiterii de cecuri fără acoperire.
Din contract sau din uzanțele bancare poate să rezulte fie faptul că încetarea unui astfel de contract
intervine fără preaviz, prin simplă notificare, fie că preavizul este mai scurt ori mai lung decât cel
legal. Faptul că se permite denunțarea unilaterală a contului curent bancar nu înseamnă înlăturarea
GHEORGHE PIPEREA
16
prevederilor legale cu privire la nulitatea contractelor sau la imposibilitatea executării acestora și

nici a celor cu privire la dreptul părților de a solicita încetarea contractului ca urmare a
neîndeplinirii culpabile de către o parte a obligațiilor contractuale.
În schimb, contractul de cont curent bancar încheiat pe perioadă determinată nu poate fi
denunțat unilateral. Încetarea înainte de termenul prevăzut în contract este posibilă numai prin
acordul părților.
2.6.Într-o anumită măsură, dispozițiile art. 2188 C.civ. sunt în contradicție cu art. 105-109 din
O.U.G. nr. 113/2009 privind serviciile de plată. Întrucât O.U.G. nr. 113/2009 este o lege specială,
înseamnă că normele cuprinse aici sunt derogatorii de la dreptul comun și se aplică prioritar față
de legea generală. Astfel, potrivit art. 105-109 din O.U.G. nr. 113/2009, utilizatorul serviciilor de
plată (titularul contului curent bancar) poate denunța unilateral contractul-cadru oricând (deci nu
doar cu preaviz de 15 zile), dacă părțile nu au convenit o perioadă de notificare, care nu poate
depăși 30 de zile. Denunțarea unilaterală de către utilizatorul serviciilor de plată a unui
contract-cadru încheiat pe o durată determinată mai mare de 12 luni sau pe o durată nedeterminată
se face în mod gratuit pentru utilizatorul serviciilor de plată, după expirarea unui prim termen de
12 luni. În toate cazurile celelalte cazuri, prețul perceput de prestatorul de servicii de plată (banca)
pentru denunțarea unilaterală a contractului de către utilizatorul serviciilor de plată trebuie să
corespundă costurilor efective ale prestatorului serviciilor de plată, să se limiteze la acoperirea
acestora, să nu conducă la obținerea de venituri suplimentare sau la descurajarea utilizatorului de
a denunța unilateral contractul. Înainte de încheierea contractului, precum și în contractul-cadru,
prestatorul de servicii de plată (banca) stabilește și comunică utilizatorului (titularului contului
curent bancar) prețul total aferent denunțării unilaterale a contractului sau modul de calcul al
acestuia. În cazul în care se convine astfel în contractul-cadru, prestatorul de servicii de plată
(banca) poate, la rândul său, să denunțe unilateral un contract-cadru încheiat pe o durată
nedeterminată prin transmiterea unui preaviz cu cel puțin două luni înainte (și nu cu doar 15 zile
înainte, așa cum pretinde art. 2188 C.civ.). Prețul perceput periodic pentru serviciile de plată este
suportat de către utilizatorul serviciilor de plată doar proporțional cu perioada care precedă
încetarea contractului. În cazul în care prețul este plătit în avans, acesta este rambursat
proporțional.
Instituția de credit ce ține deschis contul bancar curent pentru client poate fi mandatar al acestuia
pentru anumite împuterniciri, în principal, pentru plăți efectuate de bancă, în numele și pe seama
titularului contului, din sumele aflate în cont. În cazul plăților, nu este necesar un contract separat
de mandat. Contractul de cont bancar curent în sine este un suport suficient al împuternicirii
instituției de credit de a efectua plăți în numele și pe seama titularului. De ex: din cont se pot plăti
facturi de utilități, rate, rente, chirii, taxe și impozite etc. Pe disponibilul din cont se pot emite
titluri de plată (cecuri) sau de credit (cambii, bilete la ordin) precum și acreditive. Dar, dacă
operațiunile efectuate de bancă pentru client sunt altele decât plățile (spre ex: colectarea de
dobânzi, chirii, dividende, incasso-uri), împuternicirea băncii trebuie să fie expresă. De principiu,
operațiuni cum sunt cele efectuate de bancă pentru client pe bursă, pe piața valutară, pe piața de
mărfuri sau active financiare etc. fac obiectul altor contracte de servicii bancare sau, dacă sunt
reglementate prin contractul de cont bancar curent, mandatul trebuie să fie expres, natura
contractului de cont bancar curent nemaifiind exclusiv aceea de depozit18.
18
Tocmai de aceea ar fi fost nevoie de definirea contractului de cont bancar curent, nefiind suficientă doar stabilirea
unor reguli de operare a contului.
GHEORGHE PIPEREA
17
De regulă, mandatul se exercită de bancă, în mod nemijlocit, sau de sucursalele sale (ori de alte
sedii secundare19 ale acesteia). Mandatul pentru sucursale și alte sedii secundare este automat,
operațiunile fiind efectuate, din perspectiva relației bancă-sucursală, on-line. Titularul contului
efectuează aceste operațiuni într-un singur câmp virtual, efectele producându-se pentru întreaga
rețea de sedii secundare ale băncii. Dacă pe piața unde trebuie executat mandatul nu există
sucursale sau sedii secundare ale băncii, acestea pot să dea un submandat filialelor lor sau unor
bănci corespondente, altor instituții de credit ori altor entități agreate de titularul de cont și instituția
de credit (în acest caz, este necesară o nouă convenție a părților cu privire la agrearea
submandatarului), pentru a executa mandatul primar. De regulă, aceste situații se întâlnesc atunci
când suntem în prezența unor operațiuni sau acte juridice cu elemente de extraneitate (plăți externe,
acreditive și incasso-uri, conosamente, titluri de credit care circulă în comerțul internațional etc.)
și banca nu are sucursale în străinătate. În aceste cazuri se aplică regulile relative la mandat și
substituirea mandatarilor, inclusiv sub raportul răspunderii mandatarului și a submandatarului.
Dacă se închide contul bancar curent, din orice motiv, soldul creditor poate fi solicitat de titular
sau de moștenitorii lui în termen de 5 ani de la închiderea contului, sub sancțiunea prescripției.
Acest termen de prescripție de 5 ani este calculat de la: a) închiderea contului din inițiativa
titularului; b) de la data primirii de către fiecare titular/cotitular a notificării prin scrisoarea
recomandată cu confirmare de primire, când închiderea contului s-a făcut din inițiativa băncii. În
practica bancară se deschid conturi colectoare pentru sumele rămase în conturile bancare curente
înainte de închiderea lor, aceste sume fiind colectate și păstrate în conturi colectoare pe toată perioada
prescripției. După împlinirea termenului de prescripție, sumele devin venituri ale băncii, pe care se
vor aplica taxe și impozite. Obligația de restituire a soldului subzistă, însă, chiar dacă aceasta este o
obligație naturală. Banca nu poate fi obligată de titular la plată dar, din proprie voință, banca va
putea plăti titularului acest sold. O astfel de plată nu ar putea fi considerat plată nedatorată, ci o
plată în sens de solutio. De aceea, dacă între timp banca va fi plătit taxe și impozite pe sumele
prescrise, considerate venituri, va avea dreptul la restituirea taxelor și impozitelor.
Contractele de cont bancar curent (ca, de altfel, toate celelalte contracte bancare) sunt contracte
de adeziune, preformulate. De regulă, aceste contracte sunt non-negociabile. În relațiile cu
consumatorii, ele pot conține clauze abuzive20, fiind reputate a fi fără de efect față de consumator.
§3. Depozitul bancar
Banca poate fi atât depozitar de fonduri, cât și depozitar de titluri sau de alte valori, cum ar fi
instrumentele financiare sau titlurile comerciale de valoare.
3.1.Depozitul de fonduri este esențial pentru bancă, întrucât reprezintă baza creației de
bani-datorie. Prin aplicarea unui factor de intermediere financiară (leverage) calculat periodic de
banca centrală, băncile comerciale pot emite un volum de bani-datorie care reprezintă totalul
depozitelor bancare deținute, înmulțit cu respectivul factor de multiplicare (această alchimie
financiară poartă denumirea de sistem al rezervei fracționare). Așadar, banii atrași în depozite de
bănci, multiplicați cu factorul de intermediere financiară, alimentează piața cu fondurile necesare
economiei, fonduri pe care comercianții nu și le pot procura din alte surse. Caracteristica
19
În mod ciudat, Codul civil enunță la art. 2189 alin. (2) noțiunea de „filială a sucursalei”. În realitate, sucursala este un
dezmembrământ al personalităţii juridice a instituţiei de credit, iar filiala o societate deţinută de bancă, neexistând în dreptul
nostru un dezmembrământ al sucursalei.
20
Clauzele abuzive sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000 drept clauze din contracte nenegociate care creează în
detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ al prestațiilor, contrar cerințelor bunei-credințe.
GHEORGHE PIPEREA
18
fundamentală a acestor bani-datorie este că nu preexistă și nu supraviețuiesc actului juridic al

creditării, nu prezintă o problemă vizibilă, atâta vreme cât piața acceptă banii-datorie ca echivalenți
cvasi-identici ai banilor „tari”, emiși de banca centrală.
Depozitul de fonduri este o varietate de contract de depozit remunerat. Diferența esențială între
varietate și model este că, în cazul depozitului de fonduri, instituția de credit devine proprietara
sumelor de bani depuse de client. De altfel, banii sunt considerați, nu fără temei, bunuri fungibile.
Cel care primește bunuri fungibile nu are obligația să le restituie în individualitatea lor, ci să
restituie bunuri de aceeași specie. În calitate de depozitar, instituția de credit este un debitor al
obligației de a restitui aceeași cantitate monetară, de aceeași specie (în aceeași monedă), la
termenul convenit. La cererea deponentului, restituirea se poate face și înainte de termen, cu un
preaviz convențional sau rezultat din uzanțe. În caz de desființare anticipată a depozitului, banca
va fi îndreptățită la despăgubiri. De regulă, aceste despăgubiri se concretizează într-o reținere din
dobânda convenită pentru depozitul la termen, dar pot fi pretinse, în caz de revocare intempestivă
a depozitului, și alte daune.
Depunerea și retragerea de fonduri se efectuează, de regulă, la aceeași unitate operativă a băncii
unde a fost constituit depozitul. Dar, în contractul de depozit se poate stipula altfel. Pe de altă parte,
dată fiind conectarea on-line a unităților băncii, depunerile și retragerile se pot în mod facilita la
unități diferite ale băncii.
Obligația de informare pe care banca o are față de deponent este o obligație ce rezultă din lege
și care are titlu gratuit. Această obligație, specifică figurii juridice a contului bancar curent, se
extinde, prin dispoziția art. 2191 alin. (3) C.civ., la depozitul de fonduri, ceea ce poate fi considerat
excesiv în raporturile băncii cu profesioniștii, dar justificat în raporturile băncii cu simpli particulari
(consumator). Cu toate că din punct de vedere economic este un exces care duce la mărirea indirectă
a costurilor operațiunilor bancare suportate, în final, tot de clienți, regula relativă la informarea
gratuită se referă nu numai la clienții consumatori, ci și la clienții profesioniști.
Informarea se efectuează lunar, în condițiile și modalitățile convenite prin contract, dar clientul
(deponent) poate solicita ca această informare să se efectueze în alt mod. Această solicitare este
valabilă și opozabilă băncii chiar și în lipsă de stipulație în convenție sau în contra acesteia (ceea
ce este excesiv). Clientului i se vor pune la dispoziție extrase de cont în condițiile prevăzute de
art. 2180 C.civ. relative la aprobarea conturilor în cadrul contractului de cont curent. Clientul are
la dispoziție un termen (stabilit contractual) pentru a contesta extrasul de cont. În cazul necontes-
tării se consideră că extrasul este aprobat. Chiar și după trecerea termenului, dar nu mai târziu de
o lună de la aprobare (deci expirarea termenului de contestare), clientul poate contesta erorile de
calcul, de înregistrare sau înregistrările duble.
Întrucât depozitul de fonduri este un contract preformulat, de adeziune, în cazul în care clientul
are calitate de consumator, se aplică legislația protecției consumatorilor referitoare la obligația de
informare, la clauzele abuzive sau la practicile incorecte ale comercianților.
O serie de figuri juridice foarte des utilizate în afaceri și care implică bănci, dar care sunt
contracte nenumite în dreptul nostru, își pot găsi suport legal, cel puțin prin analogie, în contractul
de depozit de fonduri. Este cazul, spre exemplu, al contului escrow sau cazul contractului de
garanție pe sumele de bani depuse într-un cont la dispoziția băncii (cash collateral). Contractul de
cont escrow și garanția de tip cash collateral pot fi considerate specii ale depozitului bancar.
Contractul de escrow account creează un cont de depozit blocat la dispoziția creditorului până
când debitorul îndeplinește obligația de plată a prețului, de rambursare a creditului, de plată a
dobânzilor sau de constituire a unei garanții reale. Escrow-ul interpune între părțile unei tranzacții
GHEORGHE PIPEREA
19
o bancă (agent de escrow) care va păstra suma vizată până la momentul în care creditorul unei
obligații condiționate își va îndeplini condiția respectivă, în cazul neîndeplinirii condiției suma vizată
reîntorcându-se la debitorul obligației condiționate. Spre ex: într-un contract de vânzare-cumpărare,
prețul se blochează într-un cont escrow, la dispoziția vânzătorului, până în momentul în care acesta
face dovada către banca-agent escrow că are titlu de proprietate valabil asupra bunului, că bunul este
liber de orice sarcină, că are autorizație de construcție etc.
Garanția de tip cash collateral presupune constituirea de către debitor sau de către un terț (de
obicei, societatea-mamă sau o afiliată a debitorului) a unei sume de bani cu titlu de garanție, într-un
cont aflat la dispoziția băncii finanțatoare. Neplata la scadență a debitelor dă dreptul băncii
finanțatoare să debiteze automat contul de cash collateral. În cazul în care cel care constituie
garanția în bani este un terț, și nu debitorul, este prudent pentru terț să își asigure o garanție contra
debitorului pentru dreptul său de regres, întrucât debitarea automată a sumelor aflate în contul de
cash collateral nu îndeplinește, în sine, condițiile legale pentru a fi considerată o subrogație. De
asemenea, este prudent pentru terțul garant ca în contractul de cash collateral să se introducă o
clauză care să oblige banca beneficiară a garanției ca, în caz de neplată din partea debitorului, să
îl notifice pe terțul garant, pentru ca acesta să își poată da acordul expres de plată, evitând debitarea
automată a contului. Într-adevăr, nu terțul garant face plata, ci banca își încasează banii care îi stau
la dispoziție în contul de cash collateral, așa că terțul nu se va putea considera subrogat în drepturile
băncii și, în consecință, nu va prelua automat eventualele garanții aferente. Or, așa cum se știe,
în cazul subrogației consimțite de creditor, prima condiție de valabilitate este aceea ca cel care
se subrogă să efectueze o plată a creanței, în sens de solutio. Dacă astfel de măsuri prudențiale
nu sunt luate, terțul garant poate avea surpriza neplăcută să își vadă negarantată creanța rezultată
din dreptul de regres contra debitorului, riscul insolvabilității acestuia fiind, în întregime,
suportat de terțul garant.
3.2. Depozitul de titluri este, de asemenea, o varietate de contract de depozit. Diferența specifică
depozitului de titluri constă în faptul că instituția de credit este împuternicită cu administrarea
acestora. În plus, spre deosebire de depozitul de fonduri, în cazul căruia banca devine proprietarul
fondurilor depuse, în cazul depozitului de titluri banca este un simplu detentor al titlurilor. În
virtutea împuternicirii de administrare, banca poate să dispună de titlurile ținute în depozit sau
custodie, în numele și pe seama deponentului.
Întrucât banca, în cadrul unui depozit de titluri, are împuternicirea de a administra titlurile
depuse, art. 2192 C.civ. dispune că depozitului de titluri îi sunt aplicabile dispozițiile relative la
administrarea bunurilor. Prin lege specială se pot stabili reguli diferite cu privire la administrarea
titlurilor. Spre ex: în legislația pieței de capital, băncile-custode administrează titlurile sau activele
financiare depuse de participanții la piața de capital după reguli specifice pieței de capital.
Administrarea deplină înseamnă primirea în depozit, gestiunea, conservarea și dispoziția
(transferul proprietății) asupra titlurilor. Banca deponent este, de regulă, împuternicită cu încasarea
veniturilor generate de titlurile primite în depozit (dobânzi, dividende), precum și cu gestiunea,
circulația sau darea în garanție a titlurilor. În cazul titlurilor corporative (acțiuni, obligațiuni), banca
deponent poate fi împuternicită la exercițiul drepturilor aferente acestor titluri, adică votul în
adunările generale, informarea asupra afacerilor corporației, drepturi preferențiale de subscripție,
retragere. Dacă titlurile luate în depozit sunt instrumente financiare, instituția de credit depozitară
trebuie să dețină o autorizație specială prealabilă emisă de ASF.
GHEORGHE PIPEREA
20
Pentru activitatea de administrare, instituția de credit va fi îndrituită la o remunerație (stipulată

în convenția de depozit sau rezultată din uzanțe) și la rambursarea cheltuielilor efectuate pentru
îndeplinirea însărcinării.
Clauza de nerăspundere privind neexecutarea obligațiilor de administrare a titlurilor cu
prudență și diligență este considerată nescrisă. În materia administrării de bunuri sunt reglementate
mai multe situații de plasamente considerate sigure (art. 831-836 C.civ.). În funcție de caracterul
sigur sau nesigur al plasamentelor, răspunderea băncii este mai mult sau mai puțin severă.
§4. Facilitatea de credit
4.1. Facilitatea de credit este contractul prin care banca se obligă să țină la dispoziția clientului
o sumă de bani, pentru o perioadă de timp determinată sau nedeterminată. Clientul poate face
trageri succesive din suma pusă la dispoziția sa, contul bancar curent al clientului alimentându-se
periodic, în modalitatea convenită prin convenție. Rambursarea sumelor utilizate se efectuează, de
regulă, dintr-o dată, la finalul perioadei de utilizare a facilității. Dar clientul poate efectua și
rambursări succesive, ocazie cu care se reînnoiește suma disponibilă.
4.2.În cazul facilității de credit pe perioadă determinată (cu termen), este interzis finanțatorului
să denunțe unilateral facilitatea de credit fără motive temeinice care țin de persoana beneficiarului.
Pentru motive ce privesc finanțatorul sau conjuncturile extrinseci (criză economică, deteriorarea
situației economice a finanțatorului), facilitatea de credit nu poate înceta decât prin acordul părților
sau pentru motive de impreviziune. O clauză contractuală care ar permite denunțarea unilaterală
discreționară de către bancă ar putea fi considerată nulă, întrucât ar putea fi calificată drept condiție
pur potestativă. În contractele cu consumatorii, o clauză contractuală care ar permite finanțatorului
denunțarea unilaterală discreționară, ar putea poate fi catalogată drept clauză abuzivă, de vreme ce
ar fi impusă în contracte preformulate (de adeziune). Efectul denunțării facilității de credit rezidă
în stingerea dreptului de a utiliza facilitatea de credit (clientul nu mai are disponibil). Sumele deja
utilizate și accesoriile acestora trebuie restituite de client. În caz de refuz sau omisiune de restituire,
se va putea trece la executarea silită a clientului. Măsura denunțării unilaterale este deosebit de
riscantă, deopotrivă pentru bancă și pentru debitor, mai ales atunci când, în baza liniei de credit
debitorul a emis cecuri sau bilete la ordin, întrucât acestea devin, retroactiv, fără acoperire, ceea
ce ar putea declanșa falimentul și urmărirea penală a debitorului, dar și o acțiune contra băncii
pentru cauzarea falimentului.
4.3.În practica bancară, facilitățile de credit pe perioadă determinată pot fi angajante (banca se
obligă să pună la dispoziția clientului o sumă de bani) sau neangajante (suma de bani se pune la
dispoziție dacă sunt întrunite anumite condiții, inclusiv condiția păstrării intenției băncii de
acordare a facilității; o facilitate de credit de acest gen poate fi denunțată oricând, discreționar, de
bancă). În cazul facilității neangajante, banca nu își asumă niciun risc, întrucât nu are o expunere
reală față de clientul respectiv și, din acest motiv, nu trebuie să constituie provizion în caz de
neexecutare a obligațiilor clientului. Dar un astfel de montaj juridic poate revela o condiție pur
potestativă stipulată în favoarea băncii, cu consecința nulității și, în plus, contravine dispozițiilor
art. 2193 C.civ. care exclud facilitatea neangajantă, din moment ce banca „se obligă să țină la
dispoziția clientului” o sumă de bani pe o perioadă de timp determinată sau nedeterminată. Spre
deosebire de facilitatea neangajantă, facilitatea angajantă nu este scutită de constituirea de
provizioane pentru acoperirea riscului de neplată din partea clientului.
§5. Închirierea casetelor de valori
GHEORGHE PIPEREA
21
5.1.Închirierea casetelor de valori este un contract complex care grefează elemente ale locațiunii
pe structura unui contract de depozit. Locator al casetei-depozitar (prestator) este o instituție de
credit sau o altă entitate autorizată pentru o astfel de activitate.
5.2.Principala obligație a prestatorului este asigurarea unei încăperi adecvate și sigure în care
să fie depozitate și păstrate valorile clientului, ceea ce implică asigurarea integrității casetei. Deși
nu rezultă expres din lege, este evident că prestatorul răspunde și de asigurarea integrității
conținutului casetei, din moment ce prestatorul, el însuși, este ținut să încheie o asigurare de bunuri
având ca obiect chiar aceste valori. Suntem în prezența unei răspunderi agravate a prestatorului,
mai severă decât cea stabilită pentru un depozitar obișnuit.
Prestatorul va fi îndreptățit la o remunerație (chirie), precum și la rambursarea costurilor
aferente, inclusiv a eventualelor prime de asigurare.
Prestatorul nu devine proprietar al valorilor depuse în casetele de valori, ci el își păstrează
calitatea de detentor, pe toată perioada închirierii.
La o primă vedere, nu se cere identificarea bunurilor depuse în caseta de valori, printr-un
eventual inventar sau proces-verbal de predare-primire. Cu toate acestea, întrucât valorile urmează
a fi asigurate, precum și pentru că există posibilitatea de pieire fortuită pentru care prestatorul va
fi obligat la daune-interese, este utilă identificarea și evaluarea bunurilor sau valorilor depuse în
caseta de valori. Părțile pot, în plus, să declare în contract cuantumul în bani al valorilor depuse
sau, după caz, valoarea artistică, numismatică, istorică etc. a valorilor și starea lor materială de la
data depunerii, elemente care vor putea fi luate în considerare la încheierea asigurării sau la
stabilirea despăgubirilor pentru pieire fortuită sau deteriorare.
Valorile depuse în casete la bănci sunt nu numai pecuniare, ci și istorice, culturale, științifice
sau chiar sentimentale.
5.3.Oricare dintre clienții-titulari ai unor valori depuse în casete de valori va putea cere
deschiderea casetei, dacă prin contract nu s-a stipulat altfel. Prin contract poate fi convenită o cheie
a prestatorului și o cheie a clientului, privată, numai cu cele două chei reunite urmând a se deschide
caseta.
În caz de deces al unuia dintre locatori, care folosea împreună cu aceștia caseta pentru
depozitare sau păstrare de valori, prestatorul consimte la deschiderea casetei doar cu acordul
tuturor celor îndreptățiți (cotitularii supraviețuitori și moștenitorul celui decedat); dacă nu există
acest acord unanim, se poate cere instanței să stabilească condițiile deschiderii casetei.
Similar decesului persoanei fizice, soluția deschiderii casetei de valori pentru persoana
continuatoare se aplică și în cazul încetării sau reorganizării persoanei juridice. Poate solicita
deschiderea casetei administratorul judiciar sau lichidatorul. Textul legal este, însă, incomplet. În
caz de continuare a activității debitorului care și-a declarat intenția de reorganizare, activitatea sa
este condusă de administratorul special, și nu de administratorul judiciar; în plus, persoana juridică
poate înceta și pentru alte motive decât falimentul, cum ar fi lichidarea urmată dizolvării sau
nulității persoanei juridice, caz în care aceasta își exercită capacitatea juridică prin lichidator, și nu
prin lichidator judiciar.
Dacă se împlinește termenul închirierii și titularul nu se prezintă la deschiderea voluntară a
casetei nici după expirarea unui termen de 3 luni de la notificarea adresată lui de prestator
(notificarea se face pe adresa ultimului domiciliu cunoscut sau sediu al titularului adus la
cunoștința prestatorului), prestatorul poate cere instanței pe calea urgentă și sumară a ordonanței
președințiale să îl autorizeze să deschidă caseta de valori.
GHEORGHE PIPEREA
22
Deschiderea casetei se face în prezența unui notar public. Prestatorul este ținut să ia măsuri
prudente și diligente de păstrare a integrității valorilor. Instanța poate stabili și: a) măsuri de
conservare a bunurilor găsite în casetă; b) vânzarea bunurilor găsite în casetă și utilizarea sumelor
obținute pentru acoperirea chiriei, a cheltuielilor făcute de depozitar și acoperirii prejudiciilor
cauzate acestuia, dacă este cazul.
Legea nu precizează ce se întâmplă după deschiderea forțată a casetei de valori și, eventual,
după executarea măsurilor dispuse de instanță. Ar fi fost importante unele precizări, întrucât
trebuie știut care va fi regimul valorilor găsite în casetă și nerevendicate. Banca, din proprie
inițiativă, poate încerca identificarea unor beneficiari, alții decât titularul negăsit. Dacă nu reușește,
atunci va putea declara acele bunuri sau valori drept lucruri părăsite (res derelicte), urmând a aplica
regimul juridic al acestora. Dacă, însă, valorile sunt importante din punct de vedere cultural, istoric,
artistic, numismatic etc., ele vor putea fi remise muzeelor, arhivelor sau autorităților în domeniu.
Operațiunile de închiriere de casete de valori pot pune în coliziune secretul bancar cu interesul
fiscului sau al altor creditori de a urmări silit bunurile din patrimoniul debitorului lor care și-a
depus anumite valori în casete la bănci. De asemenea, operațiunea ar putea intra în coliziune cu
reglementările relative la prevenirea spălării banilor, a finanțării operațiunilor teroriste, a corupției
și evaziunii fiscale, precum și cu reglementările relative la declararea averilor demnitarilor.
Acestea pot fi, în condițiile legii speciale, motive temeinice de deschidere forțată a casetelor de
valori.

a) contractul de credit bancar beneficiază de o definiție legală prevăzută în Codul civil21
b) contractul de credit bancar este singura variantă de contract bancar22
c) contractul de credit bancar nu se poate încheia de orice persoană juridică23

a) în cadrul unui contract de depozit, obligația de informare ce revine băncii poate fi
realizată și contra cost24
21
Răspuns greșit, a se vedea în acest sens secțiunea 1.1. din prezenta unitate de învățare
22
Răspuns greșit, a se vedea în acest sens secțiunea 1.1. din prezenta unitate de învățare
23
Răspuns corect, a se vedea în acest sens secțiunile 1.1. și 1.5. din prezenta unitate de învățare
24
Răspuns greșit, a se vedea în acest sens art. 2.191 alin. (3) din Codul civil
GHEORGHE PIPEREA
23
b) locatorul unei casete de valori are obligația de a asigura bunurile depozitate în cadrul
casetei respective25
c) facilitatea de credit poate fi încheiată, în calitate de client, doar de o persoană juridică26
3. Precizați care sunt drepturile și obligațiile părților dintr-un contract de credit

bancar27
Bibliografie
1. Gh. Piperea, Contracte și obligații comerciale, Ed. C.H. Beck, 2019.
25
Răspuns corect, a se vedea în acest sens secțiunile 5.2. din prezenta unitate de învățare
26
Răspuns greșit, a se vedea în acest sens art. 1.193 din Codul civil, în cadrul căruia nu se menționează nicio condiție
cu privire la calitatea clientului
27
Răspunsul poate fi identificat în cadrul secțiunii nr. 1.8 din prezenta unitate de învățare
GHEORGHE PIPEREA
1
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE nr. 12
Contractul de leasing și contractul de franciză
► O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale (M.Of. nr. 381/29.12.1997)
nr. 466/25.06.2014)
► O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing (M.Of. nr. 9/12.01.2000)
►O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, republicată (M.Of. nr. 180/14.05.1998)
Cuprins
1. Noțiunea contractului de leasing.

2. Varietăți normative ale contractului de leasing.
3. Caracteristicile leasingului financiar și operațional.
4. Operațiunea de leasing.
5. Încetarea contractului de leasing.
6. Noțiunea contractului de franciză.
7. Regimul juridic al contractului de franciză.
8. Încheierea și conținutul contractului de franciză.
9. Obligațiile și responsabilitățile părților în contractul de franciză.

1. Definiția contractului de leasing.
2. Determinarea tipurilor de leasing și caracteristicile acestora.
3. Modalitățile de încetare ale contractului de leasing.
4. Definiția contractului de franciză.
5. Delimitarea francizei de alte noțiuni și particularitățile regimului său juridic.
6. Formalitățile încheierii contractului de franciză.
7. Obligațiile părților în contractul de franciză.
GHEORGHE PIPEREA
2
§1. Noțiunea contractului de leasing
1.1.Definiția normativă originară a leasingului, incompletă și inadecvată situațiilor practice pe

care le reflectă, este dată de O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing1. În înțelesul art. 1
alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, leasingul este „operațiunea prin care o parte, denumită
locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun al
cărui proprietar este celeilalte părți, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți
periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul/finanțatorul se
obligă să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul
de leasing ori de a înceta raporturile contractuale”. Așa cum rezultă din art. 1 alin. (11) din O.G.
nr. 51/1997, este permis și un leasing subsecvent, în care utilizatorul originar cedează folosința
bunului unui utilizator final, dar numai cu acordul finanțatorului. O.G. nr. 51/1997 precizează că
utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing, dacă
părțile convin astfel și dacă utilizatorul achită toate obligațiile asumate prin contract. Operațiunile
de leasing pot avea ca obiect bunuri imobile, precum și bunuri mobile de folosință îndelungată,
aflate în circuitul civil2. Programele de calculator pot face obiectul leasingului, dar numai cu
autorizarea prealabilă a titularului dreptului de autor asupra respectivelor programe.
1.2.Leasingul este o modalitate de finanțare a utilizatorului, care îi permite să-și procure

bunurile necesare activității proprii fără a fi nevoit să le achite integral și imediat sau să se
împrumute la bănci pentru a finanța obligația de plată imediată a prețului. Bunul ce face obiectul
leasingului este achiziționat (sau deja deținut în proprietate) de către finanțator, utilizatorul urmând
să îi achite acestuia rate, pe toată perioada leasingului, precum și valoarea reziduală a bunului, în
cazul în care optează pentru cumpărare.
1.3.Leasingul tipic, care este o închiriere în vederea vânzării la valoarea reziduală, nu poate fi
confundat cu vânzarea în rate, în cazul căreia cumpărătorul devine proprietar al bunului cumpărat
la momentul încheierii contractului sau la momentul stabilit de părți în contract, vânzătorul fiind
doar creditor al prețului. Utilizatorul, în cazul leasingului, poate să devină proprietar numai dacă
și-a manifestat în mod legitim intenția de cumpărare, plătind tot ceea ce are de plătit finanțatorului.
De asemenea, leasingul nu poate fi confundat nici cu vânzarea cu clauză de rezervă a dreptului de
proprietate, întrucât părțile, într-un astfel de contract de vânzare, amână în mod intenționat
transferul dreptului de proprietate până la momentul plății ultimei rate, în timp ce, în cazul
leasingului, utilizatorul are doar opțiunea de a cumpăra bunul, la valoarea reziduală, această
opțiune putând lipsi, cu consecința consolidării proprietății asupra bunului în patrimoniul
finanțatorului, sau putând fi înlocuită cu opțiunea pentru o nouă perioadă de închiriere.
1.4. Pentru efectuarea unei operațiuni de leasing, orice persoană fizică sau juridică va putea
formula unei societăți de leasing o cerere de ofertă fermă, însoțită de lista cuprinzând bunurile care
1
Alte definiții normative ale leasingului, în special definiții ale unor varietăți de leasing, se regăsesc în reglementări
fiscale și contabile, precum și în reglementări privind privatizarea, insolvența sau facilitățile ce pot fi acordate
întreprinderilor mici și mijlocii.
2
Nu pot face obiectul leasingului înregistrările pe bandă audio și video, piesele de teatru, manuscrisele, brevetele și
drepturile de autor. În prezent, înregistrările se pot face și pe stick-urile de memorie, pe hardurile externe, pe canalele de
streaming (cum ar fi youtube, netflix, spotify), pe rețelele de socializare sau în cloud. Omisiunea acestor suporți ai informa-
țiilor sau ai drepturilor este explicabilă, întrucât O.G. nr. 51/1997 a fost emisă în perioada anterioară apariției lor.
GHEORGHE PIPEREA
3
vor constitui obiectul contractului de leasing, precum și de acte din care să rezulte situația sa
financiară. În cadrul operațiunilor de leasing, utilizatorul are dreptul de a-și alege, cu acordul
societății de leasing, furnizorul, precum și societatea care va asigura bunul (art. 5-6 din O.G.
nr. 51/1997). Așadar, inițiativa leasingului aparține utilizatorului, chiar dacă achiziția bunului este
un act juridic de vânzare între furnizor și finanțator.
1.5.Activitatea de leasing și calitatea de finanțator sunt rezervate, conform art. 3 din O.G.
nr. 51/1997, societăților de leasing, persoane juridice române sau străine3. Deși finanțarea în sistem
leasing este asemănătoare activității bancare, activitățile de leasing sunt expres interzise băncilor,
ca activitate directă. Nu este, însă, interzisă participarea unei bănci în acționariatul unei societăți
de leasing. De altfel, majoritatea băncilor românești organizează și societăți de leasing, alături de
societăți de servicii de investiții financiare, societăți de administrare a investițiilor și fonduri de
investiții. Societățile de leasing, persoane juridice române, se înființează și funcționează potrivit
Legii nr. 31/1990, având în obiectul de activitate desfășurarea operațiunilor de leasing și un capital
social minimal, subscris și vărsat integral la înființare.
§2. Varietăți normative ale contractului de leasing
2.1. În mod obișnuit, leasingul este încheiat pentru procurarea de către utilizator a unor bunuri
pe care finanțatorul le cumpără de la furnizor în vederea dării lor în folosința utilizatorului. În
schimbul procurării folosinței bunului, utilizatorul îi va achita finanțatorului rate de leasing sau
chirii pe toată perioada leasingului. În cazul leasingului financiar (care este varianta tipică a acestei
operațiuni), utilizatorul va putea opta ca, la expirarea perioadei de leasing, să cumpere bunurile, la
valoarea lor reziduală. Există varietăți de leasing în cazul cărora opțiunea de cumpărare este elimi-
nată sau chiar interzisă, precum și varietăți de leasing în care bunul ce urmează să fie achiziționat
în leasing nu este în proprietatea unui furnizor (care este terț de contractul de leasing), ci în
proprietatea finanțatorului sau chiar în proprietatea utilizatorului.
2.2.O primă varietate normativă de leasing este cea la care se referă art. 22 din O.G. nr. 51/1997.
Un comerciant își poate vinde echipamentul industrial unei societăți de leasing, pentru a-l utiliza
în sistem de leasing, cu obligația de răscumpărare. Operațiunea este denumită lease back4 și este
o modalitate inedită prin care comerciantul își asigură (o parte din) necesarul de lichidități,
încasând imediat de la finanțator prețul echipamentului industrial (vândut pentru a fi ulterior
răscumpărat), preț pe care urmează a-l restitui finanțatorului, treptat, cu titlu de rate de locație, care
conțin și dobânda cuvenită finanțatorului și, la finalul perioadei de leasing, cu titlu de preț al
răscumpărării bunului, la valoarea reziduală. Se poate observa că finanțarea nu este contractată în
vederea achiziționării unui bun de folosință îndelungată, întrucât acesta este deja în proprietatea
utilizatorului, ci în vederea asigurării de lichidități imediate pentru utilizator. În plus, la finalul
perioadei de leasing, utilizatorul nu are o simplă opțiune de a cumpăra bunul la valoarea reziduală,
ci o obligație de răscumpărare. Dacă utilizatorul nu își respectă această obligație de răscumpărare,
3
Activități de leasing imobiliar le sunt permise, totuși, și Agenției Naționale a Locuinței, precum și fondurilor de credit
ipotecar. De asemenea, leasingul imobiliar, ca modalitate de privatizare a companiilor publice, le este permis chiar acestor
companii, așa cum se arată în cele ce urmează.
4
Operațiunea de lease back nu se confundă cu vânzarea de tip buy back, practicată în comerțul cu mașini, în cazul căreia
proprietarul mașinii o revinde dealer-ului pentru a cumpăra o mașină nouă, prețul celei vechi fiind avansul din prețul celei
noi.
GHEORGHE PIPEREA
4
finanțatorul poate cere instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de înstrăinare a
echipamentului industrial și, în plus, poate pretinde, pe lângă achitarea valorii reziduale,
despăgubiri pentru eforturile logistice cauzate de conservarea echipamentului industrial. Desigur
că finanțatorul poate renunța la dreptul său corelativ obligației de răscumpărare care incumbă
utilizatorului, caz în care proprietatea asupra echipamentului industrial se consolidează în
patrimoniul finanțatorului. În altă ordine de idei, insolvența utilizatorului, survenită ulterior
perfectării contractului de lease back, nu îi afectează finanțatorului dreptul de proprietate asupra
echipamentului industrial. Deși utilizatorul va continua să utilizeze echipamentul, proprietatea va
trece de la finanțator la utilizator doar dacă se vor fi achitat toate ratele, plus prețul valorii reziduale
a echipamentului.
2.3.Un contract de leasing se poate încheia, în condițiile art. 24 din O.G. nr. 51/1997, și pentru
finanțarea edificării sau achiziției unei construcții de către utilizator, construcție care se situează
pe terenul aflat în proprietatea finanțatorului. Pe perioada leasingului, construcția este în
proprietatea finanțatorului, dar este dată în folosința utilizatorului, împreună cu un drept de
folosință (similar superficiei) asupra terenului aferent construcției. În cazul leasingului imobiliar
la care se referă art. 24 din O.G. nr. 51/1997, utilizatorul are opțiunea de a cumpăra construcția, la
finalul perioadei de leasing, la valoarea sa reziduală.
2.4.O variantă specială de leasing imobiliar este reglementată în domeniul privatizării. Acest
leasing, la care se referă O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale5, are în
vedere atât imobilele, în sensul propriu al termenului, cât și activele privatizabile6. Operațiunea de
leasing imobiliar este permisă, așa cum rezultă din art. 24 din O.U.G. nr. 88/1997, numai cu
aprobarea adunării generale a acționarilor sau a consiliului de administrație al societății controlate
de stat sau de autoritatea administrației publice locale. Regiile autonome pot, de asemenea, să dea
în leasing imobile aflate în proprietatea lor, cu aprobarea prealabilă a ministerului de resort sau,
după caz, a autorității administrației publice locale. Contractul de leasing imobiliar încheiat în
vederea privatizării se încheie cu clauză irevocabilă de vânzare. În timp ce finanțarea investițiilor
locatorului reprezintă prestația esențială a operațiuni de leasing obișnuit, leasingul imobiliar
reglementat de O.U.G. nr. 88/1997 este o varietate de privatizare, apropiată ca natură juridică de
vânzarea în rate (mai ales dată fiind prezența obligatorie în contract a clauzei irevocabile de
vânzare la expirarea perioadei de leasing). O variantă alternativă de leasing imobiliar încheiat în
vederea privatizării este reglementată de art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997. Societățile comerciale și
regiile autonome care au în derulare contracte de locație de gestiune, de închiriere sau de asociere
în participațiune, pot încheia contracte de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, prin
negociere directă cu locatarii sau asociații, în situațiile în care aceștia au efectuat investiții în
activele pe care le utilizează reprezentând mai mult de 15% din valoarea acestor active. În acest
caz, din prețul de vânzare se scade valoarea investițiilor pe bază de raport de evaluare acceptat de
părți. Așadar, locatarii sau asociații au un drept de preferință la încheierea leasingului, prin
5
6
Sunt privatizabile, în sensul O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, bunurile sau ansamblurile
de bunuri din patrimoniul unei societăți comerciale sau regii autonome, care pot fi separate și organizate să funcționeze
independent, distinct de restul activității societății sau regiei, cum ar fi unități și subunități de producție, de comerț sau de
prestări de servicii, secții, ateliere, ferme, spații comerciale, spații de cazare sau de alimentație publică, spații pentru birouri
sau alte bunuri de același gen, inclusiv terenul aferent acestora.
GHEORGHE PIPEREA
5
negociere directă, precum și un drept la scăderea din prețul leasingului a cheltuielilor efectuate
anterior, în executarea contractelor inițiale.
Contractele de leasing care au ca obiect utilizarea bunurilor imobile vor fi înscrise în Cartea
funciară.
§3. Caracteristicile leasingului financiar și operațional.
3.1. Codul fiscal distinge, din rațiuni fiscale, între leasingul financiar și leasingul operațional.
Definițiile acestor două tipuri de leasing se regăsesc la art. 7 alin. (7)-(8) C.fisc.
Are caracteristica leasingului financiar acel contract de leasing care îndeplinește cel puțin una
dintre următoarele condiții:
a) riscurile și beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului
sunt transferate utilizatorului la momentul perfectării contractului;
b) transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului către utilizator
la momentul expirării contractului este expres prevăzut în contract;
c) utilizatorul are opțiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar valoarea
reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferența dintre durata normală de
funcționare maximă și durata contractului de leasing, raportată la durata normală de funcționare
maximă, exprimată în procente;
d) perioada de leasing depășește 80% din durata normală de funcționare a bunului care face
obiectul leasingului;
e) valoarea totală a ratelor de leasing, mai puțin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală
cu valoarea de intrare a bunului.
3.2.Leasingul este operațional dacă nu întrunește niciuna dintre condițiile asociate leasingului
financiar. Leasingul își păstrează caracterul operațional chiar și în cazul transferă utilizatorului
riscurile și beneficiile dreptului de proprietate, dacă nu există riscul de valorificare a bunului la
valoarea reziduală. Pentru a se considera că nu există acest risc, contractul de leasing trebuie să
prevadă expres restituirea bunului la momentul expirării contractului.
Tratamentul fiscal al cheltuielilor aferente contractelor de leasing este prevăzut de art. 29 C.fisc.
În cazul leasingului financiar, utilizatorul este tratat din punct de vedere fiscal ca proprietar, în
timp ce în cazul leasingului operațional locatorul este cel care are această calitate. Amortizarea
bunului care face obiectul unui contract de leasing se face la utilizator, dacă leasingul este
financiar, și la locator (finanțator), dacă leasingul este operațional. Amortizarea este o cheltuială
deductibilă, după regulile prevăzute de art. 28 C.fisc. Rezumativ, amortizarea presupune
includerea treptată a uzurii fizice sau morale a bunului în totalul cheltuielilor deductibile ale
proprietarului sau ale utilizatorului. Amortizarea nu devine cheltuială deductibilă imediat și dintr-o
dată, ci treptat, pe măsura uzurii bunului. După ce bunul este în totalitate amortizat (eveniment
care intervine la finalul unei perioade de valabilitate standard a bunului), din punct de vedere
contabil bunul este casat, adică scos din bilanț, ca bun fără valoare contabilă. În cazul vehiculelor
rutiere motorizate care nu sunt utilizate exclusiv în scopul activității economice a contribuabilului,
inclusiv cele achiziționate în leasing financiar, există prevederi speciale privind limita de
deductibilitate a amortizării. Amortizarea calculată conform normelor contabile poate fi oricât de
mare, dar va fi deductibilă la calculul impozitului pe profit numai în limita prevăzută la art. 28
alin. (14) C.fisc.
GHEORGHE PIPEREA
6
În cazul leasingului financiar, rata de locație nu este o cheltuială deductibilă decât în măsura
înregistrării sale ca rată de amortizare. În schimb, dobânda plătibilă finanțatorului este o cheltuială
integral deductibilă. În cazul leasingului operațional, chiria este integral deductibilă. Totuși, pentru
cheltuielile aferente vehiculelor rutiere motorizate prevăzute la art. 25 alin. (3) lit. i) C.fisc.,
deductibilitatea fiscală este limitată la 50%. Această limită se aplică oricărui fel de element de
cheltuială aferentă vehiculului (dobândă de leasing, asigurări, combustibil, piese de schimb, revizii,
rovinietă etc.).
3.3.Din punctul de vedere al taxei pe valoare adăugată, leasingul (indiferent dacă este financiar
sau operațional) este considerat o prestare de servicii și este o operațiune cuprinsă în sfera de
aplicare a taxei [art. 271 alin. (3) lit. a) C.fisc.]. TVA-ul aferent valorii bunului se achită eșalonat
în timp, odată cu ratele de leasing, ceea ce înseamnă o importantă facilitate, mai ales în cazul
bunurilor de mare valoare. Dreptul de deducere a TVA urmează regulile generale de deducere,
prevăzute la art. 297 C.fisc., cu excepția operațiunilor legate de vehiculele rutiere motorizate care
nu sunt utilizate exclusiv în scopul activității economice a contribuabilului. Pentru acestea, dreptul
de deducere este limitat în aceeași proporție de 50%, conform art. 298 C.fisc.
Din cele arătate rezultă că, în afară de avantajul prezervării lichidităților utilizatorului prin
înlocuirea plății imediate a prețului bunului cu o plată eșalonată, leasingul asigură utilizatorului și
anumite avantaje de ordin fiscal7.
§4. Operațiunea de leasing.
4.1. Operațiunea de leasing presupune mai multe contracte încheiate între părți sau cu
furnizorul, precum și o serie de opțiuni sau promisiuni de vânzare:
a) un contract de vânzare încheiat de către finanțator cu terțul furnizor al bunului ce face
obiectul leasingului;
b) un contract de leasing propriu-zis, prin care finanțatorul îl creditează pe utilizator cu prețul
bunului pe care i-l dă în folosință; prețul bunului se „recuperează” din ratele de leasing și, în cazul
opțiunii utilizatorului pentru cumpărare, din valoarea reziduală; dacă utilizatorul alege la sfârșitul
perioadei de leasing opțiunea de a prelungi închirierea, și nu să cumpere bunul la valoarea
reziduală, la închirierea inițială se adaugă una sau mai multe alte închirieri ulterioare ale aceluiași
bun;
c) o opțiune de cumpărare a bunului în beneficiul utilizatorului și în sarcina finanțatorului
(locatorului), pe toată perioada leasingului; O.G. nr. 51/1997 reglementează, de altfel, și un drept
de preempțiune asupra bunului în favoarea utilizatorului, drept pe care părțile îl pot preciza sau
exclude prin clauze contractuale exprese; leasingul operațional exclude dreptul utilizatorului de a
cumpăra bunul;
d) un contract de vânzare a bunului încheiat între finanțator și utilizator, la sfârșitul perioadei
de leasing sau în avans, după caz; această vânzare se încheie la valoarea reziduală a bunului.
O serie întreagă de contracte accesorii pot completa grupul de contracte care se leagă între
finanțator și utilizator în scopul finanțării investițiilor utilizatorului. Spre exemplu, bunurile
achiziționate în leasing sunt asigurate pe costul utilizatorului fiind conservate și întreținute în
7
Înainte de modificarea din 2006 a Codului fiscal, leasingul mai beneficia de o facilitate fiscală, actualmente eliminată:
în cazul bunurilor din import, taxele vamale se aplicau la valoarea reziduală, nu la valoarea inițială a bunului, plătindu-se
odată cu valoarea reziduală, adică la finele contractului de leasing (art. 27 din O.G. nr. 51/1997, în forma sa inițială).
GHEORGHE PIPEREA
7
stare de funcționare prin contracte de service, piese de schimb și consultanță tehnică ale căror
costuri sunt, de asemenea, suportate de utilizator.
4.2.Contractul de leasing trebuie să conțină, așa cum rezultă din art. 6 din O.G. nr. 51/1997, un
minimum de informații referitoare la părțile contractului de leasing, definirea contractului ca
leasing financiar sau operațional, denumirea și descrierea exactă a bunului care face obiectul
contractului de leasing, valoarea totală a contractului de leasing, valoarea exactă a ratelor de
leasing și termenul de plată a acestora, perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului și clauza
privind obligația asigurării bunului. Contractul de leasing financiar trebuie să cuprindă, pe lângă
elementele arătate, valoarea inițială (de intrare) a bunului, valoarea sa reziduală, clauza privind
dreptul de opțiune al utilizatorului cu privire la cumpărarea bunului și la condițiile în care acesta
poate fi exercitat, valoarea avansului pe care trebuie să îl suporte utilizatorul8 și rata de leasing.
Contractul de leasing nu se poate încheia pe un termen mai mic de un an. De asemenea, legea
(art. 9-10 din O.G. nr. 51/1997) predetermină un conținut minimal al contractului, adică un minim
de drepturi și obligații de la care părțile nu pot deroga9.
Întrucât contractul de leasing trebuie să conțină astfel de clauze exprese și informații care nu
pot exista decât în formă scrisă, precum și datorită faptului că acest contract este considerat titlu
executoriu (art. 8 din O.G. nr. 51/1997), trebuie admis că forma sa scrisă este o condiție implicită
de validitate.
4.3.În mod obișnuit, după achiziția bunului de către finanțator, utilizatorul îl ia în posesie în
vederea folosirii, achitând lunar rate, care conțin și dobânzi, cuvenite finanțatorului. Între furnizor
și utilizator nu există, în mod obișnuit, relații contractuale directe, cu excepția cazului în care este
vorba de bunuri ce presupun cunoștințe de specialitate pentru a fi puse în folosință și întreținute.
Garanțiile și eventualele defecte de calitate se regularizează, de obicei, între furnizor și finanțator.
Totuși, conform art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997, utilizatorul are, în temeiul contractului de
leasing, dreptul de a-l acționa direct în răspundere pe furnizor, în cazul reclamațiilor privind
livrarea, calitatea, asistența tehnică, service-ul necesar în perioada de garanție și postgaranție.
8
De vreme ce, în cazul leasingului operațional, nu este necesară inserarea unei clauze referitoare la avansul plătibil de
către utilizator, înseamnă că acest tip de leasing se poate perfecta și derula și fără plata vreunui avans.
9
Astfel, conform art. 9, locatorul/finanțatorul se obligă: a) să respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul potrivit
necesităților; b) să încheie contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator, în condițiile expres formulate
de către acesta; c) să încheie contract de leasing cu utilizatorul și să transmită acestuia, în temeiul contractului de leasing,
toate drepturile derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cu excepția dreptului de dispoziție; d) să respecte dreptul de
opțiune al utilizatorului, care constă în posibilitatea de a opta pentru prelungirea contractului sau pentru achiziționarea ori
restituirea bunului; e) să îi garanteze utilizatorului folosința liniștită a bunului, în condițiile în care acesta a respectat toate
clauzele contractuale; f) să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing. Conform art. 10, utilizatorul
se obligă: a) să efectueze recepția și să primească bunul la termenul stipulat în contractul de leasing; b) să exploateze bunul
conform instrucțiunilor elaborate de către furnizor și să asigure instruirea personalului desemnat să îl exploateze; c) să nu
greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără acordul finanțatorului; d) să efectueze plățile cu titlu
de rată de leasing în cuantumul valoric stabilit și la termenele prevăzute în contractul de leasing; e) să suporte cheltuielile
de întreținere și alte cheltuieli care decurg din contractul de leasing; f) să își asume pentru întreaga perioadă a contractului,
în lipsa unei stipulații contrare, totalitatea obligațiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepușii săi, inclusiv
riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite, și continuitatea plăților cu titlu de rată de leasing
până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing; g) să permită finanțatorului verificarea periodică a stării și a
modului de exploatare a bunului care face obiectul contractului de leasing; h) să îl informeze pe finanțator, în timp util,
despre orice tulburare a dreptului de proprietate, venită din partea unui terț; i) să nu aducă modificări bunului fără acordul
finanțatorului; j) să restituie bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing.
GHEORGHE PIPEREA
8
În cazul în care utilizatorul refuză să primească bunul la termenul stipulat în contractul de

leasing, finanțatorul are dreptul de a rezilia unilateral contractul de leasing, cu daune-interese.
Ca efect al leasingului financiar, riscul bunului, ca și beneficiile aferente dreptului de proprietate
asupra bunului, trec asupra utilizatorului. Conform art. 18 din O.G. nr. 51/1997, din momentul
încheierii contractului de leasing și până la expirarea acestuia și reintrarea în posesia bunului,
finanțatorul este exonerat de orice răspundere față de terți pentru prejudiciile provocate prin
folosința bunului de către utilizator. Având paza juridică a bunului, utilizatorul are și interesul de
a asigura bunul iar, conform art. 12 lit. b) din O.G. nr. 51/1997, are și exercițiul acțiunilor posesorii
față de terți. Mai mult chiar, Codul fiscal dispune că, în cazul leasingului financiar, utilizatorul este
tratat din punct de vedere fiscal ca și când ar fi proprietarul bunului. Chiar dacă finanțatorul nu
intră niciodată în posesia efectivă a bunului, el exercitând această posesie corpore alieno, prin
intermediul utilizatorului, proprietatea bunului aparține, totuși, finanțatorului, fapt pentru care
legea obligă utilizatorul să arate în mod vizibil (prin inscripționarea pe bun sau în alt mod) că bunul
este proprietatea finanțatorului.
Finanțatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului de leasing nu este livrat
utilizatorului. Din acest punct de vedere, chestiunile relative la vânzările eșuate se reglează direct
între vânzător și utilizator.
4.4.În cazul în care utilizatorul nu execută obligația de plată a ratei de leasing timp de două luni
consecutive, finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar utilizatorul este obligat
să restituie bunul, să plătească ratele scadente, cu daune-interese, dacă în contract nu se prevede
altfel (art. 15 din O.G. nr. 51/1997). De remarcat că, în conformitate cu art. 8 din O.G. nr. 51/1997,
contractele de leasing constituie titlu executoriu, dacă utilizatorul nu predă bunul. În baza
contractului, fără a mai fi necesară o hotărâre judecătorească, bunul poate fi preluat silit, atât la
sfârșitul perioadei de leasing, dacă utilizatorul nu a formulat opțiunea cumpărării bunului sau a
prelungirii contractului, cât și în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.
Aceste două reguli sunt excesive, în special în cazul în care utilizatorul ar avea calitatea de
consumator, întrucât pot fi sursa unor abuzuri de putere economică ale finanțatorului.
4.5.La finalul perioadei de închiriere, utilizatorul are trei opțiuni: (i) să cumpere bunul, la
valoarea reziduală, calculată ca o diferență între prețul inițial al bunului și ratele de leasing achitate;
(ii) să prelungească închirierea; (iii) să restituie bunul finanțatorului. Dacă finanțatorul nu respectă
dreptul de opțiune al utilizatorului, acesta datorează daune-interese în cuantum egal cu valoarea
reziduală a bunului sau cu valoarea sa de circulație, calculată la data expirării contractului de
leasing (art. 16). Dacă în timpul derulării contractului de leasing finanțatorul vinde bunul care face
obiectul contractului unui alt finanțator, noul finanțator este legat de aceleași obligații contractuale
ca și vânzătorul, care rămâne garant al îndeplinirii obligațiilor față de utilizator (art. 17).
§5. Încetarea contractului de leasing.
5.1. De vreme ce bunul nu devine proprietatea utilizatorului decât la momentul exprimării

opțiunii sale de cumpărare la valoarea reziduală, finanțatorul este garantat, cel puțin în parte, pentru
plata creanței sale rezultând din ratele de leasing, întrucât poate revendica bunul oricând de la
locator, chiar și în cazul în care acesta ar fi intrat în faliment.
GHEORGHE PIPEREA
9
5.2.În ceea ce privește contractele de leasing financiar, dacă în cursul executării acestora
utilizatorul devine debitor într-o procedură de insolvență, finanțatorul poate menține contractul în
ființă sau poate determina denunțarea ori rezilierea sa10. Un drept de denunțarea unilaterală a
contractului pentru motivul insolvenței utilizatorului este expres prevăzut de art. 14 din O.G.
nr. 51/1997.
5.3.Pentru ipoteza rezilierii contractului de leasing financiar de către finanțator, art. 123
alin. (11) lit. a)-b) din Legea nr. 85/2014 conferă finanțatorului o opțiune între: (i) transferul
proprietății asupra bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing, către debitor, caz în care
finanțatorul dobândește o ipotecă legală asupra acelor bunuri, având rang egal cu cel al operațiunii
de leasing, fiind înregistrat la masa credală, conform ordinii de prioritate prevăzute
la art. 159 alin. (1) pct. 3, cu contravaloarea ratelor și accesoriilor restante facturate și neplătite la
data deschiderii procedurii, la care se adaugă restul sumelor datorate, în temeiul contractului de
leasing (fără a se putea depăși valoarea de piață a bunurilor, stabilită de un evaluator independent);
(ii) recuperarea bunurilor ce fac obiectul material al contractului de leasing; în acest caz,
finanțatorul va fi înregistrat la masa credală, fiind poziționat pe locul 8 în ordinea de preferință
prevăzută de art. 161 din Legea nr. 85/2014, cu contravaloarea ratelor și accesoriilor restante
facturate și neplătite la data deschiderii procedurii; la această sumă se adaugă restul sumelor
datorate în temeiul contractului de leasing, dar întreaga sumă rezultată va fi diminuată cu valoarea
de piață a bunurilor recuperate, stabilită de un evaluator independent. Acest drept de a opta între
transferul la debitor al proprietății, respectiv recuperarea bunurilor, va putea fi exercitat de către
finanțator doar în ipoteza rezilierii contractului de leasing financiar, nu și în situația în care acesta
din urmă ar decide să denunțe contractul.
5.4.Denunțarea contractului de leasing financiar din inițiativa finanțatorului nu poate fi

discreționară. În primul rând, procedura insolvenței este o procedură colectivă, nefiind admisibil
ca interesele colectivității creditorilor să fie ignorate în favoarea unui singur creditor, chiar dacă
acesta este proprietarul unor bunuri pe care debitorul le utilizează. În al doilea rând, dacă un
contract de leasing a fost substanțial executat înainte de deschiderea procedurii insolvenței față de
debitor, este inadmisibil ca finanțatorul să denunțe unilateral contractul, să preia bunurile date în
leasing și, în plus, să se înscrie la masa credală cu ratele rămase de achitat. În plus, șansele unei
reorganizări judiciare ar fi neutralizate dacă principalele mijloace de producție ale debitorului, pe
care le utilizează în sistem de leasing, ar fi imediat și necondiționat remise finanțatorului, în
urmarea unei denunțări unilaterale a contractului de leasing. Or, acordarea unei șanse reale și
efective de restructurare a afacerii debitorului, în interesul colectivității creditorilor, este unul
dintre principiile fundamentale ale procedurii insolvenței. În doctrină s-a emis chiar opinia că un
faliment consecutiv acestei denunțări unilaterale a contractului de leasing ar putea fi un motiv
serios pentru o acțiune în despăgubiri contra finanțatorului pentru cauzarea falimentului
debitorului11. Pentru evitarea acestor consecințe, administratorul judiciar va putea solicita
judecătorului-sindic să constate că nu a operat denunțarea contractului de leasing financiar. O
măsură suplimentară, adiacentă, ar putea fi o cerere în urma căreia să se dispună, pe cale de
ordonanță președințială, suspendarea predării bunurilor către finanțator, astfel încât activitatea
10
În vederea maximizării averii debitorului, administratorul judiciar sau lichidatorul va putea, de asemenea, să denunțe
contractul de leasing financiar printr-o notificare adresată finanțatorului.
11
A se vedea, pentru această opinie, C. Antonache, în Gh. Piperea (coord.), Codul Insolvenței …, op. cit., p. 689-690.
GHEORGHE PIPEREA
10
debitorului să nu aibă de suferit în mod iremediabil. În plus, în condițiile art. 2495 și urm. C.civ.,
este admisibil un drept de retenție asupra bunului ce face obiectul contractului de leasing
denunțat12.
§6. Noțiunea contractului de franciză.
6.1.Franciza semnifică, din punct de vedere etimologic, un drept, o concesie, o autorizație, o

prioritate sau un privilegiu13. Operațiunea de franciză are în vedere concesiunea unui model de
afaceri, incluzând operațiuni de marketing, vânzare, inventariere, contabilitate și de personal
precum și piața produsului sau serviciului respectiv14. Ceea ce se vinde în cazul francizei, este un
stil de afaceri privitoare la un produs sau un serviciu.
6.2.Din punct de vedere juridic, franciza reprezintă operațiunea în baza căreia un comerciant
conferă unui alt comerciant, în schimbul unei redevențe, dreptul de exploatare a unei sume de
drepturi de proprietate industrială, incluzând marca, know how-ul și modelul de organizare a
afacerii în vederea exploatării eficiente a drepturilor transferate, cu obligația beneficiarului de a
păstra nealterată calitatea produsului sau serviciului aferent și omogenitatea rețelei de franciză. În
anumite cazuri particulare, franciza poate crea beneficiarului o exclusivitate în exploatarea
obiectului francizei pe un anumit teritoriu. De asemenea, beneficiarul poate primi de la titularul
francizei chiar și materiile prime și finanțarea necesare începerii afacerii.
§7. Regimul juridic al contractului de franciză.
7.1. Contractul de franciză, ca tehnică juridică, este un acord de voințe între francizor și
francizat prin care titularul unei mărci sau afaceri de succes pune la dispoziția unui comerciant
marca, stilul de afaceri sau know-how-ul (savoir faire) său, în vederea exploatării cu succes a
acestora într-un alt teritoriu decât cel de origine, în schimbul plății unei redevențe. Francizorul
vinde francizatului un pachet de drepturi de proprietate industrială dar, în plus, îl asistă în
executarea contractului atât prin furnizarea continuă de materii prime și materiale necesare
exploatării mărcii sau stilului de afaceri, cât și în promovarea continuă a mărcii.
7.2.Francizatul este un comerciant teoretic independent de francizor, pentru că insuccesul său

în afaceri poate să îl ducă la faliment (fără ca francizorul sau alți francizați să fie afectați neapărat
de acest faliment), dar din punct de vedere economic francizatul este aproape total dependent de
francizor, pentru că el trebuie nu numai să plătească redevența, dar și să mențină pe cheltuiala
proprie standardele de calitate ale afacerii francizorului, să achite contribuția la cheltuielile de
promovare a mărcii, să execute întocmai strategiile de afaceri ale francizorului și, în final, să
suporte toate consecințele indirecte ale eșecului global al afacerii.
12
Ibidem.
13
Cuvântul derivă din englezescul franchise, având și sensul de piață sau afacere concesionată.
14
Pentru mai multe definiții ale acestei operațiuni, a se vedea M. Mocanu, Contractul de franciză, Ed. C.H. Beck,
București, 2008; M.C. Costin, Contractul de francising, în RDC nr. 11/1998; V. Pătulea, Studiu comparativ privind franciza,
în Dreptul nr. 3/2001.
GHEORGHE PIPEREA
11
7.3.Datorită succesului lor regional sau global, mărcile de renume creează adevărate rețele de
franciză, în care strategiile de afaceri sunt coordonate de francizor și impuse francizaților care, de
altfel, sunt deseori „consemnați” pe o anumită arie teritorială a rețelei. Aceste aspecte pot pune
reale probleme de concurență comercială. De aceea, contractul de franciză și, în special, rețelele
de franciză sunt „ținte” predilecte ale investigațiilor organismelor de concurență, atât la nivel
național, cât și la nivel european. Întrucât tehnica juridică a francizei poate afecta libera circulație
a serviciilor și a capitalurilor, dreptul comunitar european este preocupat în mod serios de această
tehnică juridică, mai precis, de potențialul anticoncurențial al acesteia.
7.4.Până în anul 1997, contractul de franciză a fost un contract nenumit. Printr-un act normativ
emis de guvern în acel an, contractul de franciză a devenit un contract reglementat. Legiuitorul
român a ales să predetermine prin lege o serie de clauze contractuale obligatorii ale contractului
de franciză, ceea ce lasă o marjă redusă de negociere părților, limitând și mai mult libertatea
economică și juridică a francizatului. În legislația noastră este prezentă și o reglementare a
perioadei pre-contractuale (perioadă în care viitorii parteneri contractuali se cunosc și se analizează
reciproc, își comunică informațiile necesare contractului, inclusiv o parte din informațiile relative
la marcă ce vor face parte ulterior din contract etc.; în caz de eșec al negocierii, între acești parteneri
de negocieri se leagă raporturi juridice extra-contractuale ce țin de protecția datelor confidențiale
referitoare la afacere), precum și o reglementare a perioadei post-contractuale, când important
pentru francizor este ca francizat să păstreze confidențialitatea asupra datelor furnizate cu ocazia
contractului și să nu i se facă în vreun fel concurență comercială.
7.5.Franciza nu trebuie confundată cu termeni sau operațiuni asemănătoare, cum ar fi franșiza,

contractul de lohn sau cesiunea ori licența unor drepturi de proprietate intelectuală.
Termenul de franșiză, utilizat în domeniul asigurărilor, vine de la fr. franchir, care înseamnă a
depăși. Franșiza reprezintă un anumit procent din suma asigurată cu care se poate depăși sau cu
care se poate diminua, în funcție de convenția părților, suma asigurată.
Franciza nu se confundă cu cesiunea sau licența unor drepturi de proprietate industrială (marcă,
know how, brevet de invenție, model sau desen industrial), în cazul cărora se „vinde” individual
dreptul de exploatare a obiectului licenței, modul în care această exploatare se realizează fiind în
sarcina exclusivă a beneficiarului cesiunii sau licenței. În cazul francizei se vinde un stil de afaceri,
un produs consacrat, împreună cu modalitatea practică de exploatare eficientă a acestuia.
Franciza nu se confundă nici cu contractul de lohn. În cazul acestuia, un comerciant
confecționează, cu forța de muncă și logistica proprie, dar cu materiile prime, materialele și marca
(eticheta) altui comerciant, anumite produse, pe care acesta din urmă urmează să le comercializeze
pe o piață externă. Din punct de vedere vamal, o astfel de operațiune este considerată drept
„perfecționare activă” față de care drepturile vamale de import (taxe vamale, comisioane sau garanții
vamale) se suspendă la plată.
7.6. Regimul juridic al francizei este reglementat, în dreptul român, de O.G. nr. 52/1997 privind
regimul juridic al francizei, republicată15 care, la art. 1 lit. a) conține o definiție normativă a
acesteia, considerată „un sistem de comercializare” bazat pe o colaborare continuă între persoane
fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită
15
M.Of. nr. 180 din 14 mai 1998.
GHEORGHE PIPEREA
12
francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta
o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.
În sensul O.G. nr. 52/1997, francizorul este un comerciant care: (i) este titularul drepturilor
asupra unei mărci înregistrate; drepturile trebuie să fie exercitate pe o durată cel puțin egală cu
durata contractului de franciză; (ii) conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un
produs, o tehnologie sau un serviciu; (iii) asigură beneficiarului o pregătire inițială pentru
exploatarea mărcii înregistrate; (iv) utilizează personal și mijloace financiare pentru promovarea
mărcii sale, cercetării și inovației, asigurând dezvoltarea și viabilitatea produsului. Francizorul,
pentru a putea avea această calitate în contractul de franciză, trebuie să dețină și să exploateze o
activitate comercială, pe o anumită perioadă, anterior lansării rețelei de franciză, să fie titularul
drepturilor de proprietate intelectuală și/sau industrial și să asigure beneficiarilor săi o pregătire
inițială, precum și asistență comercială și/sau tehnică permanentă, pe toată durata existenței
drepturilor contractuale.
În vederea atribuirii francizei, beneficiarul este selecționat de francizor, pe baza unor criterii de
performanță și cu condiția aderării la principiul omogenității rețelei de franciză. Odată ce este
selecționat de francizor, beneficiarul devine francizat sau membru al rețelei de franciză.
Beneficiarul unei francize se selecționează în baza unei publicități transparente, lipsită de
ambiguitate și de informații eronate. Documentele publicitare care prezintă rezultatele financiare
previzionate ale unui beneficiar vor trebui să fie obiective și verificabile.
Pentru selecționarea beneficiarului, francizorul verifică potențialii beneficiari în funcție de
calitățile manageriale ale acestora și de capacitatea financiară necesară exploatării afacerii.
Beneficiarul este independent din punct de vedere juridic de francizor. Acesta se asigură că
beneficiarul, printr-o publicitate adecvată, face cunoscut că este o persoană independentă din punct
de vedere financiar în raport cu francizorul sau cu alte persoane.
Prin conferirea francizei, francizorul pune la dispoziția beneficiarului know-how-ul necesar,
respectiv ansamblul formulelor, definițiilor tehnice, documentelor, desenelor și modelelor,
rețelelor, procedeelor și al altor elemente analoage, care servesc la fabricarea și comercializarea
unui produs. Acest ansamblu de informații practice experimentate de francizor și inaccesibile
publicului este menit să asigure beneficiarului un avantaj comercial concret față de concurenți.
Datorită complexității sale, know-how-ul trebuie să apară într-un document anexă care face parte
integrantă din contractul de franciză, acesta constituind în același timp « manualul de instruire al
beneficiarului ». Documentele conținând know-how-ul trebuie transmise la momentul semnării
contractului dacă prin convenția părților nu s-a prevăzut altfel.
§8. Încheierea și conținutul contractului de franciză.
8.1. Încheierea și conținutul contractului de franciză sunt reglementate de O.G. nr. 51/1997
care, de altfel, se referă nu numai la contractul de franciză, ci și la operațiunile precontractuale și
la faza postcontractuală a operațiunii de franciză.
GHEORGHE PIPEREA
13
8.2.Conform art. 2 din O.G. nr. 52/1997, faza precontractuală are ca scop să permită fiecărei
părți să-și confirme decizia de a colabora. În această fază, francizorul furnizează viitorului
beneficiar informații care îi permit acestuia să participe, în deplină cunoștință de cauză, la derularea
contractului de franciză. Este vorba, în principal, de informații despre experiența dobândită și
transferabilă, condițiile financiare ale contractului, respectiv redevența inițială sau taxa de intrare
în rețea, redevențele periodice, redevențele din publicitate, determinarea tarifelor privind prestările
de servicii și tarifele privind produsele, serviciile și tehnologiile, în cazul clauzei obligațiilor
contractuale de cumpărare, elementele care permit beneficiarului să calculeze rezultatul
previzionat și să-și întocmească planul financiar, obiectivele și aria exclusivității acordate, durata
contractului, condițiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii.
8.3.Franciza este conferită beneficiarului în baza unui contract de franciză. Din cuprinsul acestui
contract fac parte în mod necesar un nume comercial (o marcă) de succes, însemne comerciale de
renume, un know-how experimentat, o asistență tehnică și comercială permanentă. Între succesul
comercial și know-how există o relație de strânsă interdependență, comunicarea know-how-lui fiind
de esența contractului de franciză și constituind cheia succesului comercial. Inexistența obligației
francizorului de a transmite beneficiarului know-how-ul aferent funcționării francizei atrage
nulitatea absolută a contractului de franciză. Francizorul este ținut să dovedească nu numai
conținutul know-how-lui, dar și existența unei experiențe proprii. Teoretic, contractul de franciză ar
putea fi considerat nul pe motiv că experiența francizorului nu este suficientă pentru a asigura
succesul comercial al unei afaceri francizate.
8.4.Conform art. 3 din O.G. nr. 52/1997, contractul de franciză trebuie să reflecte interesele
membrilor rețelei de franciză, protejând drepturile de proprietate industrială sau intelectuală ale
francizorului, prin menținerea identității comune și a reputației rețelei de franciză. Prin contractul
de franciză, francizorul controlează respectarea tuturor elementelor constitutive ale imaginii
mărcii. Marca francizorului, simbol al identității și al renumelui rețelei de franciză, constituie
garanția calității produsului, a serviciului sau a tehnologiei furnizate consumatorului. Această
garanție este asigurată prin transmiterea și prin controlul respectării know-how-ului, furnizarea
unei game omogene de produse și/sau servicii și/sau tehnologii.
§9. Obligațiile și responsabilitățile părților în contractul de franciză.
9.1. Contractul de franciză trebuie să definească, fără ambiguitate, obligațiile și

responsabilitățile fiecărei părți, precum și orice alte clauze ale colaborării.
Conținutul contractului de franciză este predeterminat de art. 5 din O.G. nr. 52/1997, acesta
trebuind să cuprindă clauze referitoare la: obiectul contractului, drepturile și obligațiile părților,
condițiile financiare, durata contractului, condițiile de modificare, prelungire și reziliere a acestuia.
De asemenea, art. 6 impune părților să redacteze contractul de franciză astfel încât acesta să
respecte următoarele principii: (i) termenul va fi fixat astfel încât să permită beneficiarului
amortizarea investițiilor specifice francizei; (ii) francizorul va înștiința pe beneficiar cu un preaviz
suficient de mare asupra intenției de a nu reînnoi contractul la data expirării sau de a nu semna un
nou contract; (iii) în cadrul clauzelor de reziliere, se vor stabili în mod clar circumstanțele care pot
să determine o reziliere fără preaviz; (iv) condițiile în care va putea să opereze cesiunea drepturilor
GHEORGHE PIPEREA
14
decurgând din contract vor fi cu claritate precizate, în special condițiile de desemnare a unui
succesor; (v) dreptul de preemțiune va fi prevăzut, dacă interesul menținerii sau dezvoltării rețelei
de franciză necesită recunoașterea acestui drept; (vi) clauzele de nonconcurență vor fi cuprinse în
contract, pentru protejarea know-how-ului; (vii) obligațiile financiare ale beneficiarului vor fi cu
claritate precizate și vor fi determinate astfel încât să favorizeze atingerea obiectivelor comune.
9.2.Beneficiarul este obligat: (i) să dezvolte rețeaua de franciză și să mențină identitatea sa

comună, precum și reputația acesteia; (ii) să furnizeze francizorului orice informație de natură a
facilita cunoașterea și analiza performanțelor și a situației reale financiare, pentru a asigura o
gestiune eficientă în legătură cu franciza; (iii) să nu divulge la terțe persoane know-how-ul furnizat
de către francizor, atât pe toată durata contractului de franciză, cât și ulterior; (iv) în schimbul
dreptului de exploatare a obiectului francizei, beneficiarul se obligă la plata unei redevențe.
Contractul de franciză îl autorizează pe beneficiar să utilizeze marca produselor și/sau
serviciilor și/sau tehnologiilor, know-how-ul ori o altă experiență deosebită de franciză, precum și
orice alte drepturi de proprietate intelectuală sau industrială, după caz, susținut permanent de
asistența comercială și/sau tehnică a francizorului, pe toată durata de valabilitate a contractului de
franciză.
9.3.În executarea contractului, francizorul va notifica în scris beneficiarului orice încălcare a

obligațiilor contractuale și îi va acorda un termen rezonabil de remediere.
Conform art. 9 din O.G. nr. 52/1997, în cazul în care francizorul propune semnarea unui
contract de exclusivitate, părțile vor avea în vedere următoarele reguli: (i) dacă este încasată o taxă
de intrare în rețeaua de franciză, la semnarea contractului de franciză, suma privind drepturile de
exclusivitate, prevăzută în contract, este proporțională cu taxa de intrare și se adaugă acesteia; (ii)
în lipsa taxei de intrare, modalitățile de rambursare a taxei de exclusivitate sunt precizate în cazul
rezilierii contractului de franciză; (iii) taxa de exclusivitate poate fi destinată pentru a acoperi o
parte a cheltuielilor necesare implementării francizei și/sau pentru a delimita zona și/sau pentru
know-how-ul transmis; (iv) contractul de exclusivitate trebuie să prevadă o clauză de reziliere,
convenabilă ambelor părți; (v) durata este determinată în funcție de caracteristicile proprii fiecărei
francize.
Incidența Legii nr. 21/1996 privind concurența [care, în art. 5 alin. (1) interzice, printre altele,
acordurile care își propun să limiteze sau să controleze producția sau distribuția unor mărfuri sau
servicii, astfel de acorduri fiind considerate practici anticoncurențiale] este incertă, deși un
contract de exclusivitate, așa cum este el schițat în art. 9 din O.G. nr. 52/1997, este menit, cel puțin
la prima vedere, să limiteze sau să controleze producția sau distribuția. Totuși, exclusivitatea în
cadrul unei francize nu poate fi considerată, în sine, o practică anticoncurențială, întrucât, pe de o
parte, franciza are la bază drepturi de proprietate industrială, care conferă titularului dreptul de
exploatare exclusivă a acestora, iar scopul francizei îl reprezintă păstrarea nealterată, în cadrul
rețelei de franciză, a identității și reputației mărcii.
9.4.Așa cum rezultă din art. 11-12 din O.G. nr. 52/1997, francizorului poate, în temeiul relațiilor
contractuale cu beneficiarii săi, să întemeieze o rețea de franciză, care trebuie exploatată astfel
încât să permită păstrarea identității și renumelui rețelei pentru care francizorul este garant.
Rețeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între un francizor și mai mulți
beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum și pentru
GHEORGHE PIPEREA
15
dezvoltarea producției și distribuției unui produs sau serviciu. Prin organizare și dezvoltare,
rețeaua de franciză trebuie să contribuie la ameliorarea producției și/sau distribuției de produse
și/sau de servicii. Francizorul, în calitate de inițiator și garant al rețelei de franciză, trebuie să
vegheze la păstrarea identității și a reputației rețelei de franciză. În cazul unor contracte complexe,
cum este franciza, clientela nu mai este atașată exclusiv unui anumit fond de comerț, ea fiind o
„clientelă derivată” dintr-un alt fond de comerț sau o „clientelă comună” tuturor comercianților
din rețeaua de franciză. Clientela derivată este clientela pe care francizatul (beneficiarul francizei)
și-o constituie pe temeiul numelui de marcă al francizorului sau pe temeiul reputației francizorului
și a mărfurilor sau serviciilor sale. Clientela comună este cea către care se îndreaptă eforturile
comune ale membrilor rețelei de franciză pentru reclamă și publicitate, eforturi care sunt suportate
în comun de membrii rețelei în condițiile impuse de titularul rețelei. Aceste tipuri de clientelă sunt,
practic, clone ale clientelei francizatului.
9.5. În privința perioadei postcontractuale, art. 8 și art. 10 din O.G. nr. 52/1997 dispun că, la
încetarea relațiilor contractuale, relațiile postcontractuale se vor baza pe regulile unei concurențe
loiale. Francizorul poate să impună obligații ferme fostului beneficiar, asigurând astfel protejarea
caracterului confidențial al afacerii și, în special, neutilizarea know-how-ului de către o rețea
concurentă. Francizorul poate să impună o clauză de nonconcurență și de confidențialitate, pentru
a împiedica înstrăinarea know-how-ului transmis pe durata contractului de exclusivitate.
GHEORGHE PIPEREA
16
1.Stabiliți care dintre următoarele afirmații este adevărată:

a) contractul de leasing nu este titlu executoriu16
b) nu există nicio deosebire între leasing-ul financiar și leasing-ul operațional17
c) contractul de leasing nu se confundă cu operațiunea de leasing18
2.Precizați care sunt consecințele neachitării a două rate de leasing consecutive la scadență,
potrivit OG 51/199719.

a)obligația de menținere a reputației rețelei de franciză revine exclusiv francizorului20
b)în perioada pre-contractuală, francizorul are obligația de a comunica beneficiarului orice
informație solicitată21
c)calitate de beneficiar poate avea și o persoană fizică22
4.Precizați din ce este alcătuită o rețea de franciză23
Bibliografie
16
Răspuns greșit, a se vedea în acest sens informațiile din cadrul secțiunii nr. 4.2. din prezenta unitate de învățare
17
Răspuns greșit, a se vedea în acest sens informațiile din cadrul secțiunilor nr. 3.1, respectiv 3.2. din prezenta unitate
de învățare
18
Răspuns corect, a se vedea în acest sens informațiile din cadrul secțiunii nr. 4.1din prezenta unitate de învățare
19
Răspunsul poate fi identificat în cadrul secțiunii nr. 4.4. din prezenta unitate de învățare
20
Răspuns greșit, a se vedea în acest sens informațiile din cadrul secțiunilor nr. 9.1, respectiv 9.2. din prezenta unitate
de învățare
21
Răspuns greșit, a se vedea în acest sens informațiile din cadrul secțiunii nr. 8.2. din prezenta unitate de învățare
22
Răspuns corect, a se vedea în acest sens informațiile din cadrul secțiunii nr. 7.2. din prezenta unitate de învățare
23
Răspunsul poate fi identificat în cadrul secțiunii nr. 7.3. din prezenta unitate de învățare
GHEORGHE PIPEREA
1
Garanțiile comerciale
► Constituția României, republicată (M.Of. nr. 767/31.10.2003)

► Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (M.Of. nr. 547/23.07.2015)
nr. 466/25.06.2014)
Cuprins
1. Garanțiile personale.
2. Garanțiile reale.
3. Garanțiile atipice.

1. Definiția garanțiilor personale și tipurile de garanții personale.
2. Caracteristica garanțiilor reale și tipurile de garanții reale.
3. Speciile de garanții atipice.
Preambul
Pentru a evita sau a reduce riscul insolvabilității debitorului, creditorul poate să apeleze la
garanții. Creditorul beneficiar de cauze de preferință are și în procedura insolvenței aceleași
drepturi pe care le-ar avea în contra debitorului aflat in bonis, acestea fiind atenuate doar de
limitările ce rezultă din caracterul colectiv și judiciar al procedurii.
Garanțiile întăresc poziția creditorului care beneficiază de ele, deoarece îi creează o poziție
privilegiată în raport cu alți creditori, din perspectiva siguranței încasării integrale și la termen a
creanței. În cazul garanțiilor reale, creditorul beneficiază de dreptul de preferință față de alți
creditori și de dreptul de urmărire a bunului supus garanției. Garanțiile personale adaugă la garanția
comună asupra tuturor bunurilor prezente și viitoare ale debitorului un întreg alt lot de bunuri,
prezente și viitoare, ale unui terț, care se obligă să îndeplinească obligațiile asumate de debitor.
Garanțiile tipice sunt garanțiile personale și garanțiile reale. Dar, pe lângă cele două tipuri
obișnuite de garanții, legea sau părțile (în contractul dintre ele) reglementează o mare varietate de
GHEORGHE PIPEREA
2
garanții, derivate fie din garanțiile personale, fie din garanțiile reale. În plus, alte mijloace juridice
pot fi utilizate ca garanții. Spre exemplu, în scop de garantare sau asigurare contra riscului, pot fi
folosite clauza penală, solidaritatea codebitorilor, delegația imperfectă, novația, subrogația,
cesiunea de creanță, compensația, operațiunile de factoring și operațiunile de forfetare.
§1. Garanțiile personale
1.1. Sunt garanții personale angajamentele contractuale sau unilaterale pe care un terț și le
asumă față de creditor, de a executa obligațiile debitorului, în locul acestuia, dacă acesta nu și le
îndeplinește la scadență sau dacă este insolvabil. Avantajul acestui tip de garanții este siguranța
crescută a realizării creanței, prin faptul că mai multe persoane obligate la restituire oferă o
probabilitate mai mare a îndestulării creditorului. În caz de insolvență a debitorului, garanțiile
personale au o utilitate suplimentară, întrucât efectul întreruptiv de urmărire silită a debitorului
(antrenat de deschiderea procedurii insolvenței față de debitor), care lovește inclusiv creanțele care
beneficiază de drepturi de preferință, nu afectează dreptul creditorului de a urmări silit garanții
personali ai debitorului [art. 75 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2014]. Mai mult chiar, printr-o
dispoziție excesivă, care neutralizează caracterul accesoriu al fideiusiunii, Legea îi refuză dreptul
garantului personal (inclusiv fideiusorul sau avalistul) de a beneficia de reducerile sau ștergerile
de creanțe operate prin planul de reorganizare în favoarea debitorului, permițând creditorului
beneficiar al garanției să îl urmărească pe fideiusor, în afara procedurii insolvenței, pentru întreaga
sumă inițial garantată [art. 140 alin. (4) din Legea nr. 85/2014].
Prototipul garanției personale este fideiusiunea, aceasta fiind modelul pe baza căruia au fost
construite nenumăratele variații ale garanțiilor personale, precum și garanțiile personale atipice.
În categoria garanțiilor personale, pe lângă fideiusiune, pot fi încadrate garanția guver-
namentală, scrisoarea de garanție bancară, garanțiile eliberate de fondurile agreate de bănci, avalul
pe efecte de comerț (cambie, bilet la ordin, cec), girul cambiei și biletelor la ordin, inclusiv cele cu
clauză „în garanție”, sau „valoare în garanție reală mobiliară”, asigurarea oferită de o societate
specializată.
1.2. Fideiusiunea (cauțiunea) este un contract prin care o persoană, alta decât debitorul, se
obligă să execute obligația de care este ținut debitorul, în cazul în care acesta nu execută la termen
sau este insolvabil. Terțul se poate angaja să garanteze executarea creanței prin constituirea unui
gaj sau a unei ipoteci asupra unui bun individual determinat din patrimoniul său. Această garanție
reală atipică, creată pe corpus-ul fideiusiunii, este denumită și „cauțiune reală”. Terțul care își
asumă obligația debitorului principal se numește fideiusor1.
Fideiusiunea, inclusiv cauțiunea reală, este un contract cu titlu gratuit. Creditorul beneficiar al
garanției nu este ținut să suporte nici un comision sau speză ale acestui contract, deoarece acestea
sunt, de obicei, suportate de către debitorul principal, în cadrul raporturilor juridice ale acestuia cu
fideiusorul.
Contractul de fideiusiune este încheiat în considerarea calităților personale ale părților, având
deci un caracter intuitu personae.
1
În limbajul comun, fideiusorul este numit și girant. Este foarte important însă să se evite confuzia între această
accepțiune colocvială a termenului de girant (= fideiusor) și conotația exactă a termenului în dreptul cambial (girant = debitor
cambial).
GHEORGHE PIPEREA
3
Pentru valabilitatea garanției, trebuie ca obligația fideiusorului să fie expresă, neîndoielnică și

cuantificată în limitele datoriei debitorului, iar fideiusorul să fie capabil a contracta și solvabil. În
cazul băncilor, analiza solicitării creditului de către debitorul principal va fi completată cu analiza
bonității (ratingului) fideiusorului.
Deși părțile fideiusiunii pot conveni altfel, fideiusorul nu poate refuza plata în locul debitorului
pe motiv că creditorul ar trebui să îl urmărească mai întâi pe acesta și numai în caz de insolvabilitate
a debitorului să îl urmărească pe debitor, și nici pe motiv că creditorul ar trebui să își dividă urmărirea
în funcție de pluralitatea fideiusorilor.
Fideiusiunea încetează prin plata creanței, a dobânzilor și a oricăror alte sume datorate băncii
de către debitorul principal sau prin plata creanței și a dobânzilor de către fideiusor (în acest din
urmă caz, fideiusorul care a plătit va beneficia, împotriva debitorului pentru care a plătit, de
eventualele garanții materiale constituite, adică ipoteci sau garanții reale mobiliare). Stingerea
fideiusiunii operează și prin alte moduri decât plata, respectiv prin remiterea de fideiusiune,
încetarea personalității juridice a debitorului principal, falimentul debitorului principal, în cazul în
care creditorul, beneficiar al fideiusiunii nu se înscrie la masa credală etc. Fideiusiunea este
ineficientă și când obligația debitorului principal este anulată în urma anulării contractului
principal.
1.3. Scrisoarea de garanție bancară (SGB) conține obligația necondiționată a unei bănci de a
executa obligația debitorului, obligație asumată în favoarea creditorului, beneficiar al scrisorii.
Scrisoarea de garanție bancară trebuie să cuprindă o serie de elemente obligatorii, printre care:
detaliile referitoare la părți (banca emitentă, debitorul și creditorul beneficiar al scrisorii de
garanție), intenția băncii de a garanta, exprimată expres, valoarea și componentele obligației
garantate, termenul de valabilitate a angajamentului, formalitățile prealabile, documentele
necesare și locul plății, caracterul irevocabil și necondiționat al angajamentului băncii.
Beneficiarul scrisorii de garanție bancară nu este obligat să plătească vreun comision sau alte
speze pentru emiterea acesteia. Cel ce suportă aceste speze este ordonatorul garanției, care este și
clientul băncii emitente.
Din punct de vedere practic, încasarea sumelor prevăzute în SGB se face la prima cerere a
beneficiarului, întrucât SGB este irevocabilă și necondiționată. Nicio bancă nu își permite să refuze
executarea SGB dacă nu are motive temeinic justificate, întrucât un astfel de refuz reprezintă o
gravă atingere a credibilității sale în raporturile cu clienții săi și cu celelalte bănci. Motivele
limitative pentru care se poate refuza executarea unei SGB sunt: expirarea termenului de
valabilitate; solicitarea unei sume mai mari decât cea înscrisă în textul garanției; nerecunoașterea
semnăturii; inexistența semnăturii. Pentru a se elimina posibilitatea refuzului la plată, este utilă
confirmarea SGB (valoare și semnături) de către centrala băncii emitente. Nu poate constitui motiv
de refuz de executare al SGB nerespectarea de către debitorul garantat a destinației creditului
acordat de beneficiarul acesteia.
1.4. Avalul pe efectele de comerț este operațiunea juridică prin care o persoană (avalist) se
obligă să execute obligația cambială asumată de către unul dintre debitorii cambiali, prin
semnătura sa aplicată pe cambie, bilet la ordin sau cec. Avalul poate fi dat de orice persoană fizică
sau juridică care are capacitate deplină de exercițiu, inclusiv de către un semnatar al cambiei.
Avalul poate fi dat trăgătorului, trasului sau unui girant. Totuși, în cazul cecului, avalul dat de tras,
respectiv de către banca ce urmează să plătească cecul, este considerat nescris.
GHEORGHE PIPEREA
4
Pentru a fi valabil, avalul trebuie să fie înscris pe cambie sau pe un adaos (allonge) și să poarte
semnătura avalistului, cu mențiunea „pentru aval”, „pentru garanție”, „pentru siguranță” sau altele
similare. În cazul în care avalul este dat pe un înscris separat de cambie, el va avea valoarea unei
fideiusiuni. De asemenea, avalul trebuie să menționeze numele persoanei pentru care se dă, în caz
contrar, prezumându-se că avalul a fost dat în favoarea trăgătorului.
Ca efect al avalului, avalistul este ținut față de posesorul titlului în același fel în care este ținută
și persoana pentru care a garantat.
Avalul poate fi dat de orice persoană fizică sau juridică dar, în cazul în care avalistul este altceva
decât o bancă sau o instituție financiară, pentru ca avalul să-și justifice utilitatea, se va verifica
credibilitatea și solvabilitatea celui care dă avalul, deoarece dacă avalistul este insolvabil sau nu
prezintă încredere că va plăti, garanția avalului devine iluzorie.
1.5. Girul cambiei sau al biletului la ordin este operațiunea juridică prin care posesorul titlului
(girant) transmite altei persoane (giratar), printr-o declarație scrisă și semnată pe spatele titlului2 și
prin predarea titlului, toate drepturile ce decurg din acel titlu.
Pentru a fi valabil, girul trebuie să fie necondiționat, orice condiție care afectează girul
considerându-se nescrisă. De asemenea, girul trebuie să privească întreaga creanță prevăzută în
titlu, sub sancțiunea nulității girului. Girul trebuie dat în scris, pe dosul titlului sau pe un allonge
(adaos al titlului). Într-adevăr, girul constă într-o declarație a girantului („plătiți lui…”, „plătiți la
ordinul lui…”), cu indicarea clară a giratarului (nume, prenume sau denumire completă) și cu
semnătura olografă a girantului (nume și prenume ori numele și inițiala prenumelui, ori, în cazul
unei societăți comerciale, denumirea acesteia).
Ca efect al transmiterii cambiei/biletului la ordin prin gir, girantul își asumă obligația de a
garanta acceptarea și plata titlului de către tras, girantul fiind ținut personal, față de giratar și față
de toți posesorii succesivi ai titlului, să achite suma de bani înscrisă în titlu. Această obligație de
garanție nu există, totuși, în situația în care pe titlu există mențiunea „fără garanție”, „fără regres”,
„fără răspundere cambială” sau alta similară. Prin aceste clauze speciale girantul se poate exonera
fie de garanția de acceptare din partea trasului, fie de garanția de plată, fie de amândouă, cu
excepția trăgătorului (acesta fiind primul girant), care nu se poate exonera decât de garanția de
acceptare. În practică, distincția este irelevantă, întrucât sunt greu de întâlnit situațiile în care
cambia să circule înainte de a fi acceptată de către tras. O cambie pusă în circulație cu astfel de
clauze este, practic, nenegociabilă, valoarea sa ca instrument de creditare și de garantare fiind
aproape inexistentă.
Garanția dată prin gir de către girant este, din punct de vedere practic, de o eficiență ridicată,
deoarece, dacă au fost conservate acțiunile de regres, cambia poate fi pusă în executare silită, ea
constituind titlu executoriu contra tuturor obligaților cambiali, atât a celor direcți – trasul și
avalistul său – cât și a celor de regres – trăgătorul, giranții și avaliștii acestora, în aceleași condiții
în care cambia se execută silit contra trasului (respectiv contra emitentului biletului la ordin). În
plus, spre deosebire de obligațiile comerciale obișnuite, guvernate de prezumția de solidaritate a
codebitorilor și a fideiusorului cu debitorul, în cazul obligațiilor cambiale toți semnatarii cambiei
sunt ținuți să execute obligația cambială, pe care și-o asumă în mod originar, prin însăși semnătura
pusă pe titlu.
2
Din acest motiv, girul se mai numește și „andosament”, termen care provine din limba franceză („endossament” =
semnătură pe spate).
GHEORGHE PIPEREA
5
Eficiența girului ca garanție este și mai ridicată în cazul în care băncile se interpun în circulația
cambială prin scontul efectelor de comerț. Scontul este un gir prin care, în calitate de giratar, o
bancă sau o instituție financiară plătește posesorului cambiei (girant), în schimbul unei taxe de
scont, suma cuprinsă în titlul de credit, preluând toate drepturile beneficiarului, inclusiv dreptul de
regres contra girantului. Prin scont, banca sau instituția financiară este asigurată contra riscului de
neplată din partea debitorului (tras) prin faptul că atât trăgătorul, cât și giranții succesivi sunt
solidar obligați față de banca sau instituția financiară scontatoare (posesor al afectului de comerț)
pentru întreaga suma arătată pe titlu dar, în plus, un efect de comerț care conține semnătura unei
bănci are o credibilitate crescută, fapt pentru care banca poate, la rândul său, să sconteze efectul
de comerț, mobilizându-și în acest fel creanțele comerciale.
Avalul și girul sunt modalități uzuale de garantare a obligațiilor în așa-numitul „credit prin
semnătură”. Dacă, spre exemplu, un bilet la ordin sau o cambie sunt avalizate de o bancă, cu un
astfel de efect de comerț persoana în cauză își va putea obține lichiditățile necesare, scontând
efectul de comerț la o altă bancă sau instituție financiară. În acest fel, operațiunea de scontare
devine un mijloc de finanțare a persoanei în cauză, care nu presupune încheierea unui contract de
credit și nici verificări foarte complexe referitoare la garanțiile (cele obișnuite) ce pot fi furnizate
de împrumutat. Scontul este ușor de obținut, dat fiind faptul că avalistul este o bancă, iar prin
efectul său de garantare, avalul permite posesorului efectului de comerț (banca scontatoare) să
obțină suma înscrisă în cambie imediat de la avalist, fără să fie obligat să îl urmărească în prealabil
pe debitorul principal (adică cel care a obținut creditul prin semnătură). Banca avalistă are de obicei
dreptul la un comision pentru aval. Acest aval al efectului de comerț respectiv este, de obicei,
foarte personalizat, întrucât de el beneficiază doar clienții de încredere ai băncii.
Trebuie precizat că, date fiind caracteristicile speciale ale efectelor de comerț (autonomie față
de raportul juridic fundamental, literalitate, executorialitate de drept), foarte mulți comercianți, în
special băncile, societățile de leasing și celelalte instituții financiare, impun clienților lor să emită
bilete la ordin ca garanție pentru plata ratelor de credit sau de leasing, efecte de comerț care, odată
ajunse la scadență, pot fi executate silit, în caz de neplată putând duce la înscrierea clientului în
Centrala Incidentelor de Plăți și la interdicția emiterii de efecte de comerț (ceea ce înseamnă,
practic, îndepărtarea clientului pentru multă vreme de orice tip de finanțare externă).
1.6. Garanția guvernamentală este o variantă a fideiusiunii, statul având poziția fideiusorului,
cu singura deosebire că obligația statului nu rezultă dintr-un contract (convenție între particulari),
ci dintr-un act normativ.
Garanțiile guvernamentale emise în numele statului român se acordă prin acte ale Guvernului
sau prin ordine al Ministerului de Finanțe. În aceste acte normative se stabilesc de regulă și
condițiile de acordare a garanțiilor și de acoperire a datoriilor în caz de neplată de către cel garantat.
Aceste condiții trebuie să fie concordante cu aranjamentele financiare care preced emiterea
garanțiilor guvernamentale.
Garanția guvernamentală, emisă de statul român sau de un alt stat, este o garanție solidă, dintre
cele mai eficiente dat fiind faptul că cel ce garantează este statul, acesta fiind considerat
întotdeauna solvabil. Astfel de garanții se folosesc de obicei în contractele de comerț exterior și de
regulă pentru sume mari de bani, ori pentru investiții de amploare.
§2. Garanțiile reale
GHEORGHE PIPEREA
6
2.1. Caracteristica garanțiilor reale este afectarea unui bun (corporal sau necorporal) pentru
garantarea executării unor obligații, prin instituirea unui drept de preferință și a unui drept de
urmărire asupra bunului. Creditorul beneficiar al garanției reale este plătit cu preferință din prețul
bunului, înaintea oricărui alt creditor și, în plus, poate urmări silit bunul, indiferent dacă acesta se
mai află în posesia debitorului sau a trecut în posesia unor terți3. Pe perioada existenței garanției
reale, bunul afectat de o asemenea sarcină este, practic, scos din circuitul juridic normal. Gajul
presupune deposedarea debitorului, ceea ce îi interzice faptic acestuia actele de dispoziție asupra
bunului afectat de garanție, în timp ce ipoteca, deși nu presupune deposedarea, limitează drastic
libera circulație juridică a bunului afectat de garanție, întrucât este înscrisă în registrele publice
(arhiva electronică, pentru bunurile mobile, cartea funciară, pentru bunurile mobile, registrele de
acțiuni sau de părți sociale), putând fi oricând executată în caz de încălcare a obligației principale
de către debitor și având „calitatea” de a trece la (sub)dobânditorul bunului care a încheiat acte
juridice voluntare translative de proprietate cu debitorul. De aceea, terții vor evita sau, cel mult, se
vor lansa cu reticență în demersuri de perfectare a unor acte juridice de dispoziție cu privire la
bunul afectat de garanție.
Garanțiile reale obișnuite sunt ipoteca, gajul și privilegiile care conferă atât dreptul de urmărire,
cât și dreptul de preferință.
În Codul civil sunt reglementate o serie de ipoteci legale (în mare parte, acestea fiind simple
redenumiri ale unor privilegii din Codul civil din 1864), precum și așa-numitele garanții asimilate
ipotecilor. Spre exemplu, clauza de rezervă a dreptului de proprietate și pactul de răscumpărare sunt
considerate garanții asimilate ipotecilor.
În categoria garanțiilor reale poate fi inclusă și garanția consimțită pentru debitor de un terț
garant care afectează garanției un bun individual determinat din patrimoniul său (mobil sau
imobil), precum și garanția asupra fondului de comerț.
2.2. Ipoteca este o garanție reală constituită asupra unui bun mobil sau imobil care permite
creditorului să urmărească bunul în mâinile oricui s-ar afla pentru a primi creanța sa cu preferință
din prețul bunului ipotecat. Spre deosebire de gaj, ipoteca, indiferent dacă este constituită asupra
unui bun mobil sau imobil, nu presupune deposedarea debitorului, care continuă să dețină și să
utilizeze bunul ori să îi culeagă fructele.
Ipoteca poate fi constituită de către debitorul însuși sau de către un terț care garantează pentru
debitor.
2.3. Ipoteca se constituie, în mod uzual, asupra bunurilor imobile.

Caracteristica de bun imobil rezultă, după caz, din natura bunului, care este nemișcător (sunt
astfel terenurile și clădirile), fie din relația strânsă de accesorialitate cu un bun nemișcător sau din
destinație care i se dă (sunt astfel utilajele afectate pentru exploatarea unei fabrici).
În cazul constituirii ipotecii asupra imobilelor prin destinație (de ex: asupra utilajelor afectate
exploatării unei fabrici) se va avea în vedere faptul că, întrucât imobilele prin destinație nu pot fi
despărțite de imobil și, prin urmare, nici nu pot fi scoase în vânzare separat de acesta, ipoteca se
va constitui numai odată cu imobilul ce le încorporează. De reținut că, în cazul în care se constituie
un drept de ipotecă asupra unui imobil (de ex: fabrică) și ulterior s-ar încorpora în imobilul
3
Unele privilegii sunt simple cauze de preferință, lipsindu-le prerogativa urmăririi, motiv pentru care acest gen de
privilegii nu sunt adevărate garanții reale.
GHEORGHE PIPEREA
7
respectiv utilaje care ar deveni imobile prin destinație, ipoteca deja constituită se va extinde și
asupra acestor din urmă imobile.
În cazul în care se constituie ipotecă asupra unei clădiri construite pe terenul proprietatea altei
persoane decât proprietarul construcției, ipoteca este valabilă, însă, în momentul în care
proprietatea asupra construcției trece la proprietarul terenului, ipoteca se va stinge. Pentru a
elimina acest risc, se va solicita acordul proprietarului terenului dat celui ce construiește pentru a
ridica construcția pe terenul său.
Ipoteca asupra uzufructului este o ipotecă valabilă, însă, în momentul în care se stinge
uzufructul, se stinge și ipoteca.
În cazul în care imobilul ipotecat crește ca valoare datorită unor îmbunătățiri făcute de
proprietar, ipoteca se va extinde și asupra acestora în mod automat, nefiind necesară modificarea
contractului de ipotecă sau încheierea unuia nou care să cuprindă și sporul de valoare dobândit de
bun în acest fel. De exemplu, ipoteca constituită asupra unui teren viran se va întinde și asupra
construcțiilor ce se vor ridica ulterior pe acest teren. Ipoteca asupra ameliorațiunilor se înscrie,
uneori, și în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, pentru a asigura preferința credito-
rului la urmărire, în concurs cu alți creditori.
Ipoteca se va întinde și asupra fructelor produse de imobilul ipotecat, cum ar fi, de exemplu,
chiriile pentru folosința imobilului.
În cazul în care imobilul face parte dintr-un fond de comerț, constituirea sa în garanție împreună
cu fondul de comerț se realizează printr-un contract de ipotecă asupra fondului de comerț.
Condițiile pentru constituirea valabilă a ipotecii sunt stricte. Contractul se va încheia în formă
autentică, sub sancțiunea nulității4. Cel ce constituie ipoteca trebuie să fie proprietarul bunului și
să aibă capacitatea deplină de exercițiu (dreptul de a dispune de bun). În cazul coproprietății (pe
cote-părți, indiviziune sau proprietatea comună a soților), pentru ca ipoteca să fie valabil constituită
cu privire la întregul imobil este necesar acordul expres al tuturor coproprietarilor, în caz contrar
ipoteca fiind vulnerabilă. În contractul de garanție trebuie determinată valoarea creanței garantate
(credit plus dobânzi și alte cheltuieli), precum și bunul asupra căruia se constituie dreptul de
ipotecă (natură, suprafață, părți componente, stradă, numărul imobilului, vecinătăți, valoare).
Publicitatea ipotecii, adică opozabilitatea față de terți, se realizează prin intabularea ipotecii în
Cartea Funciară a localității în raza căreia se află situat imobilul ce se ipotechează. Ipoteca
autentică, dar neînscrisă în Cartea Funciară, este valabilă, își produce efectele între părțile
contractante (creditor și garant), însă ea nu va putea fi opusă terților (de ex: ipoteca neînscrisă nu
va putea fi opusă față de terțul dobânditor al imobilului ipotecat, care se va putea opune la
executarea silită asupra imobilului și nici față de un alt creditor ipotecar care a intabulat ipoteca
constituită în favoarea sa, dar ulterior primei ipoteci). De regulă, ipoteca trebuie intabulată imediat
după constituire, pentru a beneficia de un rang privilegiat (care este dat de data înscrierii), dar și
pentru motivul că o ipotecă înscrisă tardiv poate să nu mai producă, practic, nici un efect (de ex:
moartea, falimentul debitorului și înstrăinarea imobilului ipotecat înainte de transcriere opresc
transcrierea; în aceste cazuri, creditorul va rămâne un simplu creditor chirografar).
Dacă debitorul își achită datoria, ipoteca se stinge și urmează a fi radiată, la cererea creditorului.
Când debitorul își plătește numai parțial datoria, se poate opera, la cererea constituitorului ipotecii
4
În materie de credite ipotecare, contractul de ipotecă este integrat contractului de vânzare-cumpărare a imobilului,
rezultând un contract tripartit de „vânzare-cumpărare și ipotecă imobiliară”, semnat nu numai de vânzător și cumpărător
(acesta din urmă fiind împrumutatul), ci și de bancă.
GHEORGHE PIPEREA
8
adresată creditorului, restrângerea (reducerea) ipotecii, dar numai cu acordul creditorului, care va
formula o cerere în acest sens, adresată cărții funciare.
Ipoteca se poate stinge și prin renunțarea creditorului la ipotecă, prin stingerea dreptului de
proprietate al constituitorului ipotecii (inclusiv printr-o confiscare a bunului cu titlu de măsură de
siguranță penală sau contravențională), prin anularea contractului de ipotecă, prin hotărâre
judecătorească irevocabilă și prin pieirea bunului ipotecat (în acest caz, ipoteca se transferă asupra
indemnizației de asigurare și asupra despăgubirilor primite, dacă imobilul a fost asigurat).
Ipoteca poate garanta una sau mai multe datorii față de același creditor, cu condiția ca valoarea
imobilului ipotecat să acopere totalul datoriei. De asemenea, ipoteca poate garanta mai multe
datorii față de creditori diferiți, caz în care se va pune problema de rang al ipotecilor. Prioritate la
încasarea creanței vor avea creditorii cu rangul cel mai înalt. În aplicarea principiului prior
tempore, potior juris, creditorul cu rangul cel mai înalt va fi cel care și-a înscris cel mai devreme
ipoteca în cartea funciară, chiar dacă creanța sa va fi fost mai recentă decât a altor creditori.
Situații speciale pot apare în cazul novației, subrogației și al cesiunii de creanță. În cazul în care
raportul obligațional garantat cu ipoteca suferă o novație (spre exemplu, intervine o schimbare a
obiectului, în sensul că părțile convin ca, în locul sumei de bani datorate, debitorul să execute o
altă prestație, a creditorului ori a debitorului), operează o transformare a raportului obligațional
inițial, efectul constând în stingerea vechii obligații, cu toate garanțiile care o însoțeau și înlocuirea
ei cu una nouă. Garanțiile aferente unui împrumut sau unei alte obligații bănești pot supraviețui
novației în cazul în care, în acordul de novație, părțile convin în mod expres ca noua obligație să
fie garantată cu aceleași garanții. În cazul subrogației și al cesiunii de creanță, ipoteca se va
transmite către terțul care plătește în locul debitorului inițial (la subrogație) și, respectiv către
cesionar (la cesiunea de creanță), întrucât subrogația și cesiunea de creanță reprezintă moduri de
transmitere a creanțelor, iar ipoteca, fiind un drept real accesoriu al dreptului de creanță, evident,
se transmite o dată cu dreptul de creanță respectiv. Această situație este diferită esențial de novație,
la care, operează stingerea obligației inițiale garantate cu efectul stingerii și a dreptului real de
ipotecă, obligația inițială fiind înlocuită de o obligație nouă.
O situație specială apare și atunci când ipoteca este constituită de un copărtaș asupra bunului
aflat în coproprietate (proprietate pe cote-părți, indiviziune, proprietatea comună a soților). Deși
ipoteca este valabilă, după încetarea stării de coproprietate soarta ipotecii depinde de rezultatul
partajului. Dacă bunul va intra în proprietatea coproprietarului care a constituit ipoteca, ipoteca
rămâne valabilă. Dacă, însă, bunul va trece în proprietatea altor coproprietari decât cel ce a
constituit ipoteca, ipoteca se va stinge (contractul de ipotecă se va anula). Pentru evitarea unei
asemenea situații, este obligatorie semnarea contractului de ipotecă de către toți coproprietarii.
O ipotecă constituită de un proprietar sub condiție depinde atât de felul condiției, cât și de faptul
îndeplinirii sau neîndeplinirii condiției. Transmiterea proprietății este sub condiție atunci când,
spre exemplu, proprietarul unui teren vinde terenul cu condiția obținerii de către cumpărător a
autorizației de construcție a unui imobil pe acest teren și cu obligația de a construi imobilul
respectiv, urmând ca la finalizarea construcției o parte din imobil să devină proprietatea
vânzătorului terenului. În cazul în care nu se obține autorizația sau nu se realizează construcția
într-un anumit termen, vânzarea se desființează retroactiv. Ipoteca se va desființa dacă, neîndepli-
nindu-se condiția, cel ce a constituit-o nu mai este proprietarul imobilului respectiv. Ipoteca se va
consolida dacă, îndeplinindu-se condiția, proprietatea constituitorului ipotecii se consolidează. În
exemplul dat, dacă cumpărătorul terenului respectiv (societatea de construcții) solicită un credit și
oferă ca garanție terenul, ipoteca va fi valabilă dacă cumpărătorul obține autorizația de construcție
GHEORGHE PIPEREA
9
și edifică construcția, desființându-se dacă aceste condiții nu se îndeplinesc. Acest tip de garanție
este riscant pentru creditor (mai ales pentru băncile finanțatoare) și, de aceea, trebuie evitat.
2.4. În reglementarea Codului civil, ipoteca se poate constitui și pe bunuri mobile.

Avându-și sorgintea în reglementarea garanției reale mobiliare prin Titlul VI din Legea
nr. 99/1999 privind accelerarea reformei economice5, ipoteca mobiliară este o inovație a Codului
civil care abandonează teoria conform căreia ipotecile sunt exclusiv imobiliare. Până la apariția
așa-numitei garanții reale mobiliare, care se putea constitui cu sau fără deposedarea debitorului de
bunul afectat garanției, un gaj fără deposedare (denumit, uneori, ipotecă mobiliară) era admis
numai în baza unor norme speciale, cum ar fi cele din domeniul dreptului maritim. Așa-numita
„ipotecă” asupra navei, un bun mobil prin excelență, era justificată de interesul ca armatorul să fie
lăsat în posesia navei, pentru a o putea pune în valoare prin utilizare conform destinației sale.
Blocarea navei la țărm, în posesia creditorului, ar fi diminuat considerabil valoarea garanției, ceea
ce s-ar fi transformat într-un dezavantaj pentru creditor.
Ipoteca mobiliară, în concepția Codului civil, se constituie prin înscrierea contractului într-un
un registru public de garanții similar cărții funciare.
Bunul asupra căruia poartă ipoteca rămâne în posesia debitorului6, care îl va putea utiliza ca
orice proprietar, dar nu îl va putea înstrăina fără acordul creditorului beneficiar al ipotecii. Din
această perspectivă, o situație specială este creată de garanția asupra stocului de marfă, care este,
prin definiție, fluctuant, presupunând acte de dispoziție asupra mărfurilor individuale sau asupra
loturilor de marfă. Dacă elementele stocului pot fi înstrăinate sau înlocuite liber de debitor, stocul
în sine trebuie menținut ca plafon valoric, putând fi înstrăinat ca atare doar cu acordul creditorului
beneficiar al ipotecii.
În caz de neexecutare a obligației garantate cu ipotecă, beneficiarul ipotecii poate vinde bunul
ipotecat (cu sau fără acordul debitorului), îl poate lua în posesie pașnică în vederea valorificării
sau a preluării în contul creanței ori îl poate vinde silit.
Ipoteca mobiliară se poate constitui asupra oricăror bunuri mobile corporale sau incorporale, cu
condiția ca acestea să se afle în comerț și să aibă valoare de circulație. Ipoteca se poate constitui,
de exemplu, asupra stocului de bunuri fungibile și nefungibile, asupra soldurilor creditoare ale
conturilor bancare, asupra certificatelor de depozit sau conosamentelor, asupra acțiunilor (părțile
sociale, fiind emise de societăți cu caracter intuitu personae, sunt bunuri insesizabile, astfel că
eficiența unei garanții asupra acestora este discutabilă), asupra drepturilor de exploatare ale resur-
selor naturale și de operare de servicii publice sau a drepturilor rezultând din invenții, mărci de
fabrică și a altor drepturi de proprietate intelectuală, industrială sau comercială, asupra drepturilor
de creanță, garantate sau negarantate, asupra instrumentelor negociabile, inclusiv cele garantate
printr-o ipotecă etc. Pot fi obiect al ipotecii mobiliare și universalitatea bunurilor mobile ale
debitorului, care poate îngloba inventarul bunurilor circulante și bunurile viitoare, inclusiv fondul
de comerț, recolta agricolă, mineralele, hidrocarburile ce urmează a fi extrase sau care au fost
extrase, polițele de asigurare, dreptul obținut din închirierea sau arendarea unor bunuri imobiliare,
5
Legea nr. 99/1999 privind accelerarea reformei economice (M.Of. nr. 236 din 27 mai 1999), actualmente abrogată prin
Legea nr. 71/2011.
6
Spre deosebire de ipoteca mobiliară, gajul presupune deposedarea debitorului (Tribunalul Suprem, Secția civilă, decizia
nr. 1027/1972, în C.D. 1972, p. 88, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor, Ed. All, București, 1997, p. 392),
care este obligat să îi remită creditorului bunul mobil afectat garanției, cu posibilitatea pentru creditor, ca la scadență, să fie
satisfăcut cu preferință din valoarea bunului respectiv înaintea altor creditori. Gajul este un contract real întrucât, pentru
valabilitatea sa, este necesară tradițiunea lucrului dat în gaj.
GHEORGHE PIPEREA
10
echipamentele, instalațiile, mașinile agricole. În fine, poate fi obiect al ipotecii mobiliare orice
drept (exclusiv sau neexcluziv) de a tranzacționa cu bunuri mobile sau de a asigura servicii, care
poate fi cedat de către titular, indiferent dacă cedarea este supusă unor restricții sau dacă necesită
consimțământul constituitorului sau autorizarea altei persoane, precum și bunurile mobile
închiriate sau care fac obiectul unei operațiuni de leasing, pe o durată mai mare de 1 an.
Pentru a exista un drept de preferință, trebuie să existe un bun sau o valoare care să fie obiectul
determinat al preferinței care îl grevează. Nu se poate pune o ipotecă eficientă pe un bun fungibil,
cum ar fi sumele de bani fără o afectațiune specială, stocul de marfă, facturile emise de debitor
etc., sau pe un fond de comerț (o universalitate de fapt sau un bun mobil fără corporalitate,
evanescent, care dă dreptul la protecția unei clientele libere oricând, fără intervenții neloiale ale
concurenților, să-l „părăsească” pe titular, în favoarea altui comerciant). Ipoteca pe toate aceste
valori sau bunuri incorporale este pur iluzorie în procedura insolvenței, întrucât în insolvență nu
există dreptul de urmărire, iar dreptul de preferință se exercită doar asupra sumei rezultate din
vânzarea/lichidarea bunului sau a valorii grevate de garanție. În raport de celelalte bunuri,
negrevate de garanții, creditorul cu drept de preferință pe astfel de valori sau bunuri incorporale
este un creditor chirografar.
Pentru constituirea valabilă a ipotecii mobiliare trebuie ca debitorul garant să fie proprietarul
bunului și să fie capabil să dispună de bunul ce urmează a fi constituit garanție. Pentru deplina
dovadă a dreptului de proprietate, alături de actele de proprietate ale bunurilor mobile aduse în
garanție (ex: facturi, dispoziții de încasare valutară, contracte de vânzare-cumpărare), trebuie
solicitate și documentele de plată a contravalorii acestora. În cazul în care bunul luat în garanție
nu este proprietatea garantului, cum ar fi bunurile date în leasing, trebuie probată cu titluri scrise
detenția bunului și, pentru siguranță, acordul proprietarului pentru ca bunul să fie dat în garanție
de locator.
Ipoteca mobiliară se constituie prin act scris, forma scrisă a contractului fiind o condiție de
valabilitate a acestuia.
Pentru anumite tipuri de bunuri mobile se stabilesc modalități diferite de constituire a ipotecilor
mobiliare. De exemplu, ipoteca asupra instrumentelor financiare listate pe piețele reglementate se
constituie prin indisponibilizarea lor conform regulilor pieței pe care sunt tranzacționate.
Contractul de ipotecă trebuie să aibă un conținut minimal, în lipsa căruia ipoteca nu ar fi
valabilă. De exemplu, în contract se va indica valoarea obligației garantate, inclusiv dobânda,
precum și costurile de luare în posesie și de vânzare a bunului în caz de executare silită. În contract
se vor descrie bunurile asupra cărora se constituie garanția reală (prin indicarea felului și naturii
bunurilor aduse în garanție, a numărului și valorii lor, descrierea calității, greutății și măsurii lor,
precum și locul unde pot fi găsite aceste bunuri, dacă garanția se constituie fără deposedare) și se
vor indica documentele de proprietate ale celui care constituie garanția. În contract trebuie precizat
expres și vizibil că, în caz de neexecutare a obligației, creditorul poate lua în posesie și vinde bunul
ipotecat7.
Pentru a deveni opozabilă față de terți, ipoteca trebuie înscrisă în Arhiva Electronică de Garanții
Mobiliare, un registru public de garanții, operat, de lege lata, de entități private, care are atât o
formă virtuală, cât și una materială.
Prin excepție de la regula înscrierii garanției reale, posesia publică asupra instrumentului
negociabil (efecte de comerț, titluri de stat, titluri reprezentând bunuri, numerar, acțiuni
7
Printr-un exces de formalism demn de cauze mai bune, reglementarea anterioară referitoare la garanțiile reale mobiliare
impunea chiar modul de scriere a acestei clauze – cu majuscule și cu font de minim 14, pentru a fi cât mai vizibilă.
GHEORGHE PIPEREA
11
dematerializate, nominative sau la purtător) ori andosarea (transmiterea prin gir) acestuia în
favoarea creditorului reprezintă o publicitate suficientă pentru opozabilitatea față de terți a
garanției. Este, însă, recomandabil ca și în cazul acestor garanții, să se înscrie avizul de garanție la
arhiva electronică, pentru ca aceasta să fie publică. Pentru ca garanția asupra navelor sau a
aeronavelor să fie opozabilă, se va cere înregistrarea unui aviz de garanție reală în registrul în care
este înregistrat titlul de proprietate asupra acestor bunuri. Garanția asupra valorilor mobiliare este
opozabilă din momentul înregistrării în registrele care deservesc piața pe care sunt tranzacționate.
Garanția constituită asupra acțiunilor necotate pe o piață autorizată va fi înscrisă în registrul de
acționari al societății emitente sau în registrul privat independent.
2.5. Privilegiul este preferința acordată de lege unui creditor în considerarea creanței sale, fiind
opozabil terților fără să fie necesară înscrierea sa în registrele de publicitate (art. 2334 C.civ.). Mai
mult chiar, așa cum rezultă din art. 2335 C.civ., creditorul privilegiat este preferat altor creditori
(inclusiv creditorilor beneficiari de garanții reale) chiar dacă drepturile acestora din urmă s-ar fi
născut sau ar fi fost înscrise „mai înainte”. Doar două derogări de la această regulă sunt stabilite
de art. 2342 alin. (2) C.civ.: ipoteca mobiliară perfectă și ipoteca imobiliară. În aceste cazuri,
privilegiul poate înlătura din concurs ipotecile doar dacă este el însuși înscris anterior perfectării
ipotecii mobiliare sau înscrierii ipotecii imobiliare.
Cele mai multe privilegii sunt simple cauze de preferință, care nu beneficiază și de dreptul de
urmărire. În cazul în care bunul grevat de privilegiul – simplă cauză de preferință iese din
patrimoniul debitorului, privilegiul se stinge. Un exemplu de astfel de privilegiu era, în sistemul
vechiului Cod comercial, privilegiul cărăușului, care putea fi exercitat de cărăuș contra
expeditorului sau contra destinatarului doar câtă vreme cărăușul era în posesia mărfurilor
transportate. În schimb, conform actualului art. 2340 C.civ., privilegiile speciale (cu excepția
privilegiului vânzătorului bunului mobil pentru neplata prețului, care urmează bunul la cel de-al
doilea cumpărător) se sting prin înstrăinarea, transformarea sau pierea bunului.
În sistemul vechiului Cod civil, privilegiul putea fi, însă, el însuși o garanție reală, titularului
fiindu-i recunoscute atât dreptul de preferință, cât și cel de urmărire. Fostul Cod civil reglementa,
la art. 1737, o serie de privilegii speciale imobiliare (cum ar fi privilegiul vânzătorului pentru prețul
neplătit sau privilegiul constructorului) care conțineau atât dreptul de preferință, cât și dreptul de
urmărire. Actualul art. 2386 C.civ. recalifică majoritatea privilegiilor din fostul Cod civil drept
ipoteci legale, acestea fiind garanții reale propriu-zise care, desigur, conțin atât dreptul de urmărire,
cât și dreptul de preferință.
2.6. Anumite operațiuni juridice generează drepturi pe care legea le asimilează ipotecii, cu
condiția să fie înscrise ca și ipotecile. Aceste drepturi asimilate ipotecii sunt, conform art. 2347
C.civ., clauza de rezervă a proprietății, pactele de răscumpărare și cesiunile de creanță.
Asimilarea este bizară, mai ales din perspectiva procedurii insolvenței, în cadrul căreia regula
continuității în afaceri (business as usual), aplicabilă în perioada de observație și în cea de
reorganizare judiciară, precum și ordinea de preferință la împărțirea sumelor rezultate din
lichidare, aplicabilă în cadrul falimentului, fac inutilă ratașarea unor efecte similare ipotecii la
astfel de operațiuni. Spre exemplu, ce sens are ratașarea la o cesiune de creanță a unui drept de
preferință sau a unui drept de urmărire, câtă vreme contractul care generează creanța debitorului
încetează ca urmare a insolvenței? Sau, în ce măsură va putea beneficia de aceste efecte un pact
GHEORGHE PIPEREA
12
de răscumpărare, câtă vreme operațiunile ne-obișnuite ale debitorului8 nu pot fi efectuate decât cu
acordul comitetului creditorilor? Iar în privința rezervei dreptului de proprietate, de ce titularul
acestei clauze ar utiliza dreptul de preferință la vânzarea bunului al cărui proprietar încă este, în
loc să își ceară (să revendice) bunul de la debitorul posesor neproprietar?
§3. Garanțiile atipice
Unele instituții ale dreptului civil, deși nu au un caracter de garanție propriu-zisă, se „comportă”
în anumite situații ca adevărate garanții în favoarea creditorului.
a) Solidaritatea codebitorilor presupune existența mai multor debitori, fiecare dintre ei putând
fi urmărit pentru întreaga datorie de către creditor. Fiecare dintre debitorii solidari răspunde pentru
întreaga datorie, neputând să ceară creditorului să se îndrepte mai întâi împotriva debitorului
principal și nici să ceară diviziunea datoriei între debitori (adică să răspundă numai pentru o parte
din datorie). De aceea, riscul insolvabilității unuia/unora dintre debitorii solidari se transferă de la
creditor asupra celui de la care se cere plata întregii datorii (și care va fi, evident, cel mai solvabil
dintre codebitori).
b) Asigurarea pentru riscul de credit poate fi de două tipuri: (i) asiguratul este banca, situație
care presupune că primele de asigurare sunt plătite de către bancă; societatea de asigurări preia
riscul nerambursării creanței la scadență sau al insolvenței debitorului și va acoperi suma
reprezentând creditul nerambursat și dobânzile aferente neplătite; (ii) asiguratul este debitorul,
banca având calitatea de beneficiar al asigurării; în acest caz, debitorul plătește primele către
societatea de asigurare indicând banca drept beneficiar; în mod normal, polița de asigurare se
remite băncii care, având calitatea de beneficiar, va avea dreptul să încaseze și suma asigurată în
ipoteza producerii riscului asigurat; riscul neplății obligațiilor la termen sau al insolvenței
debitorului este preluat de societatea de asigurare care va plăti băncii în locul asiguratului.
c) Clauza penală este o convenție prin care părțile determină anticipat întinderea prejudiciului
suferit de creditor ca urmare a neexecutării ori executării cu întârziere sau necorespunzătoare a
obligațiilor asumate. Caracterul de garanție al clauzei penale rezultă tocmai din faptul stabilirii
anticipate a întinderii despăgubirii în caz de neplată. Existând amenințarea cu plata obligației
asumate prin clauza penală, debitorul se va simți constrâns să-și execute datoria la timp, în caz
contrar fiind obligat să plătească penalitățile. Dacă o clauză penală este menită a acoperi riscul de
întârziere la plată, atunci aceasta este calculată sub forma unui procent pe zi de întârziere, fiind
denumită penalitate de întârziere.
d) Delegația imperfectă este o convenție prin care debitorul aduce creditorului sau
angajamentul unui al doilea debitor alături de el. În acest fel, creditorul va avea, pe lângă debitorul
inițial, un al doilea debitor obligat la plata obligației, creditorul putând să-l urmărească, la alegerea
sa, pe oricare dintre aceștia. Delegația imperfectă se încheie valabil sub forma unui contract scris
semnat de creditor (care se mai numește și „delegatar”), debitorul inițial (numit și „delegant”) și
cel de-al doilea debitor (numit și „delegat”).
e) Subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței este o operațiune juridică prin care
dreptul de creanță se transmite, cu toate garanțiile și accesoriile sale, către un terț care l-a plătit în
locul debitorului pe creditor. Subrogația poate fi legală sau convențională. Ca mecanism de
garantare prezintă importanță practică doar subrogația convențională. Subrogația convențională
8
În mod evident, răscumpărarea unui bun de către vânzător, bun care este deja în proprietatea debitorului, este în afara
conceptului de operațiune curentă a debitorului.
GHEORGHE PIPEREA
13
este de două feluri: (i) subrogația consimțită de creditor, când creditorul primește plata creanței de
la un terț; pentru această formă de subrogație nu este necesar acordul debitorului, însă, pentru a fi
valabilă, înlocuirea creditorului trebuie să se facă în același timp cu plata, iar intenția de înlocuire
a creditorului (subrogația) trebuie să fie neîndoielnică; de asemenea, pentru opozabilitatea
subrogației față de terți este necesară data certă (încheierea de dată certă se dă de către notarul
public sau de către avocat) pe chitanța de plată sau chiar pe contract; de obicei, înlocuirea
creditorului se face prin chitanța pe care debitorul o eliberează terțului solvens9; pentru a fi
opozabilă terților și pentru a se putea face dovada faptului că subrogația s-a produs odată cu plata,
chitanța trebuie să aibă dată certă; (ii) subrogația consimțită de debitor, când debitorul se
împrumută cu o sumă de bani pentru acoperirea datoriilor sale față de creditorul inițial,
înlocuindu-l în acest fel cu un altul; acest gen de subrogație se poate întâlni în operațiunile de
refinanțare a creditelor, când un credit inițial este înlocuit cu un altul, în special de la o altă bancă,
care oferă împrumutatului condiții mai facile de creditare; pentru valabilitatea acestei subrogații
nu se cere consimțământul creditorului, dar este necesar ca chitanța de plată și actul de împrumut
să fie făcute în formă scrisă, iar în contractul de împrumut trebuie să se precizeze expres suma ce
se împrumută și scopul acestui împrumut; chitanța de plată trebuie să arate că datoria se plătește
cu suma împrumutată.
Efectul de garanție al subrogației constă în faptul că prin plata efectuată în favoarea creditorului
de către un terț, pentru sau în locul debitorului principal, acesta este dezinteresat, întrucât își
recuperează creanța.
Spre deosebire de cesiunea de creanță, subrogația nu presupune notificarea debitorului sau
acceptarea de către debitor a cesiunii.
f) Cesiunea de creanță este o convenție prin care un creditor (denumit cedent) transmite creanța
pe care o are asupra unui debitor (denumit debitor cedat) unei terțe persoane (cesionar). Cesiunea
se constituie valabil prin simplul acord de voință al cesionarului și cedentului, nefiind necesar
consimțământul debitorului, însă pentru a fi opozabilă terților, inclusiv debitorului cedat, este
necesară îndeplinirea unor formalități, respectiv fie notificarea prin executor judecătoresc a
faptului schimbării creditorului, adresată debitorului cedat, fie acceptarea, în formă autentică, a
cesiunii, acceptare dată de către debitorul cedat. Pentru opozabilitatea față de terți, este utilă și
înscrierea la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.
Prin cesiune, creanța se transferă de la cedent la cesionar, care devine în acest fel creditor, cu toate
garanțiile existente. Riscul insolvabilității debitorului trece la cesionar.
g) Compensația este un mod de stingere a obligațiilor în raporturile dintre două persoane care
sunt, în același timp, creditor și debitor una față de cealaltă. Prin compensație, datoriile se sting
până la concurența celei mai mici dintre ele. Caracterul de garanție al compensației rezultă din
faptul că, prin efectul său, cele două persoane care au dublă calitate de creditor și debitor își satisfac
creanțele cel puțin până la concurența creanței reciproce, fără a suporta riscul insolvabilității
debitorului și fără a suporta concursul celorlalți creditori chirografari. Compensația este admisibilă
chiar și în cazul în care una dintre persoanele care are creanțe și datorii față de cealaltă persoană
ar fi în procedura insolvenței.
h) Contractul de escrow account creează un cont de depozit blocat la dispoziția creditorului
până când debitorul îndeplinește obligația de plată a prețului de rambursare a creditului, de plată a
dobânzilor sau de constituire a unei garanții reale. Contractul de escrow interpune o persoană între
9
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 2001, p. 383.
GHEORGHE PIPEREA
14
părțile unei tranzacții, de regulă o bancă (agent de escrow) care va păstra suma vizată până la
momentul în care creditorul unei obligații condiționate își va îndeplini condiția respectivă, în cazul
neîndeplinirii condiției suma vizată reîntorcându-se la debitorul obligației condiționate. Spre
exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, prețul se blochează într-un cont escrow, la
dispoziția vânzătorului, până în momentul în care acesta face dovada către banca-agent escrow că
are titlu de proprietate valabil asupra bunului, că bunul este liber de orice sarcină, că are autorizație
de construcție etc.
GHEORGHE PIPEREA
15

a) scrisoarea de garanție bancară nu este supusă niciunei condiții de formă10
b) pentru ca fideiusiunea sa opereze în materie comercială este necesar ca fideiusorul să
fie o societate constituită în temeiul Legii nr. 31/199011
c) garanția guvernamentală nu are natură contractuală12

a) garanția reală mobiliară nu se poate institui asupra instrumentelor financiare listate pe
piețele reglementate13
b) garanția reală mobiliară nu se poate institui asupra unui fond de comerț14
c) contractul de escrow account poate fi considerat ca având natura juridică a unei
garanții15
3. Precizați care sunt condițiile de valabilitate ale unui contract de ipotecă reală
imobiliară.16
Bibliografie
10
Răspuns greșit întrucât scrisoarea de garanție bancară trebuie să cuprindă o serie de elemente obligatorii. Răspunsul este
dezvoltat în pct. 1.3 din Secțiunea 1.
11
Răspuns greșit, a se vedea în acest sens punctele 1.1. și 1.2. din Secțiunea 1 a prezentei unități de învățare
12
Răspuns corect având în vedere că obligația statului nu rezultă dintr-un contract, ci dintr-un act normativ.
13
Răspuns greșit, a se vedea în acest sens pct. 2.4. din Secțiunea a-2-a prezentei unități de învățare
14
Răspuns greșit, a se vedea în acest sens pct. 2.4. din Secțiunea a-2-a prezentei unități de învățare
15
Răspuns corect având în vedere lit. h) din Secțiunea a 3-a a prezentei unități de învățare
16
Răspunsul poate fi identificat la pct. 2.3 din Secțiunea a 2-a a prezentei unități de învățare.
GHEORGHE PIPEREA
1
Cambia, biletul la ordin și cecul
► Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M.Of. nr. 485/10.04.2010)
► Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin (M.Of. nr. 100/01.05.1934)
►Legea nr. 59/1934 asupra cecului (M.Of. nr. 100/01.05.1934)
► Norma-cadru nr. 6/1994 privind comerțul făcut de instituțiile de credit cu cambii și bilete
la ordin (M.Of. nr. 119bis/14.06.1995).
Cuprins
1. Cambia și mecanismul obligațiilor cambiale.

2. Trăsăturile obligației cambiale și funcțiile cambiei.
3. Girul.
4. Avalul.
5. Biletul la ordin.
6. Cecul.

1. Noțiunea de cambie și mecanismul de funcționare al acesteia.
2. Raporturile juridice dintre trăgător și tras.
3. Caracteristicile definitorii ale obligației cambiale.
4. Caracteristicile girului, avalului, biletului la ordin și ale cecului.
§1. Cambia și mecanismul obligațiilor cambiale
1.1.Cadrul legal al acestor efecte de comerț este dat de o lege din anul 1934, care a valorificat și
nostrificat două dintre cele 3 convenții internaționale de la Geneva din 1930 dedicate efectelor de
comerț, convenții pe care România, totuși, nu le-a ratificat1. Acestei legi i se adaugă o reglementare
1
Convențiile de la Geneva din 7.06.1930, aplicabile cambiei și biletului la ordin, sunt:
(i) convenția asupra reglementării uniforme a dreptului cambial; această convenție este bazată pe modelul dreptului german,
motiv pentru care francezii au formulat unele rezerve; (ii) convenția asupra reglementării conflictelor de legi; (iii) convenția
asupra timbrului (conform căreia, statele semnatare se angajează să reglementeze nulitatea cambiilor pentru netimbrare).
Aceste convenții au urmărit nu numai să ofere un cadru juridic unitar raporturilor juridice cu element de extraneitate rezultate
GHEORGHE PIPEREA
2
emisă de BNR în anul 1994. Este vorba de Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin
și de Norma-cadru BNR nr. 6/1994 privind comerțul făcut de instituțiile de credit cu cambii și
bilete la ordin. Atât legea din 1934, cât și actul administrativ cu caracter normativ emis de banca
centrală în anul 1994, au la bază aceleași instituții juridice din 1934, neactualizate odată cu
schimbările pieței, în special cele determinate de digitalizarea economiei. Norma-cadru a BNR
cuprinde în anexă standardele de conținut obligatorii și modelele de completare ale cambiei și
biletului la ordin. Circulația juridică a cambiilor și a biletelor la ordin este condiționată de utilizarea
acestor formulare, întrucât băncile nu acceptă la decontare sau scontare efecte de comerț care nu
ar fi emise în aceste formate obligatorii.
1.2.Legea nr. 58/1934 folosește, pentru a determina obiectul reglementării, termenul solemn de
cambie. Denumirea de cambie este o mențiune esențială în lipsa căreia înscrisul respectiv nu
valorează cambie2.
Cambia este un înscris prin care o persoană (trăgător) dă ordin unei alte persoane (tras) să
plătească o sumă de bani, la o anumită scadență, unei alte persoane (beneficiar) sau la ordinul
acesteia. Biletul la ordin este o cambie simplificată, în care sunt reunite în aceeași persoană
(denumită „emitent”) atât calitatea de trăgător, cât și cea de tras.
Cambia este un titlu comercial de valoare negociabilă, care circulă prin gir (andosament).
Cambia nu poate fi emisă sub forma unui titlu la purtător, dar poate fi transformat de trăgător din
titlu la ordin, în titlu nominativ, prin inserarea pe titlu a clauzei „nu la ordin”. În acest caz, cambia
nu se mai poate transmite prin gir, ci numai prin cesiune de creanță de drept comun.
1.3. Ordinul dat de trăgător trasului de a plăti o sumă de bani unui terț nu pare să concorde cu
principiile fundamentale ale teoriei generale a obligațiilor. Cum se explică, totuși, faptul că trasul
este obligatul cambial direct ? Există cel puțin două explicații ale acestei aparente bizarerii:
a) emiterea cambiei se justifică, de obicei, prin faptul că între părți pre-există anumite raporturi
juridice, identificate în dreptul cambial cu formula „raporturi fundamentale” (provizionul este
sursa datoriei anterioare a trasului față de trăgător, iar valoarea furnizată este sursa datoriei
trăgătorului față de beneficiar). Atributul „fundamental” este menit a evidenția faptul că aceste
raporturi juridice pre-existente stau la baza emiterii cambiei. După ce emite cambia, trăgătorul o
remite beneficiarului, pentru că acesta i-a dat sau îi va da altceva în contra-partidă (valoarea
furnizată). Pe de altă parte, dacă trăgătorul ordonă trasului să plătească, aceasta este pentru că
trăgătorul are sau va avea o creanță contra trasului (provizion). Cu ocazia fiecărui gir (andosament),
girantul va remite cambia unui nou beneficiar numit giratar, pentru reglementarea unei datorii de
care este ținut față de acesta ori de care va fi ținut la scadență. Prin emiterea cambiei, trăgătorul îl
„delegă” beneficiarului pe tras. Scopul acestei „delegări” este stingerea datoriei trăgătorului către
din emiterea sau punerea în circulație a cambiilor, ci și să determine unificarea soluțiilor legislative în dreptul intern.
România nu a ratificat niciuna din aceste convenții. Dar Legea nr. 58/1934 privind cambia și biletul la ordin se bazează, în
mare parte, pe primele două convenții. Principiul nulității cambiei pentru netimbrare a fost repudiat de legea română. Legea
nr. 58/1934 a înlocuit mai vechea reglementare a cambiei din Codul comercial (Cap. I din Titlul IX, art. 270-363). Legea
nr. 58/1934 a fost modificată până în prezent de câteva acte normative, care însă au păstrat caracteristicile și regimul juridic
inițial al acestor instrumente, modificările fiind în genere de natură procedurală.
2
Terminologic, în limba franceză se folosesc pentru noțiunea de cambie termenii echivalenți de „lettre de change” și
„traite”. În limba engleză, pentru cambie, termenul echivalent este de bill of exchange. Pentru noțiunea de bilet la ordin,
echivalentul francez este „billet a l’ordre” (engl.: promisory note). În vechea reglementare a Codului comercial privitoare la
cambie și biletul la ordin se foloseau termenii echivalenți de cambie (din italiană cambio = schimb), trată și poliță, ceea ce provoca
o mare confuzie în practică.
GHEORGHE PIPEREA
3
beneficiar și, consecutiv, stingerea datoriei trasului către trăgător. La rândul său, trasul acceptă
cambia pentru a-și stinge obligația. Același lucru se întâmplă cu fiecare nou andosament (gir),
acesta nefiind altceva decât o re-tragere a cambiei de către fiecare girant succesiv. Dacă trasul
achită suma indicată în cambie, raporturile fundamentale se sting și, deci, cambia și-a atins scopul.
Pe de altă parte, titlul astfel creat, cuprinzând o scadență oarecare a obligației trasului, este lansat
în circulație. Un astfel de titlu de credit constituie deja o aparență în care terții trebuie să se poată
încrede, fapt pentru care dobândește o valoare proprie, independentă de voința celui care i-a dat
naștere3. Pentru a evita cercetări complicate asupra cauzei (sau a valorii sale) această aparență, față
de terți, este detașată de voința celui care a creat-o. Orice persoană care a semnat titlul este
responsabilă pentru plata sumei înscrisă în titlu. Orice persoană care, în mod regulat deține titlul,
are dreptul de a fi plătită. Debitorul cambial nu poate opune purtătorului excepțiile, cauzele de
nulitate și motivele de stingere a raportului fundamental în considerarea căruia el este obligat. Totuși,
niciun motiv sau rațiune practică ori de echitate nu impune ca aparența exterioară a titlului, dacă
disimulează o realitate diferită, să primeze asupra acestei realități dacă purtătorul este de rea-credință.
Emiterea cambiei și remiterea ei către beneficiar nu înseamnă novația (înlocuirea) raporturilor
fundamentale. Acestea subzistă, atâta doar că ele își amână exigibilitatea câtă vreme există obligații
cambiale. De aceea, nu se poate spune că eventualele garanții care însoțeau creanțele raporturilor
fundamentale s-au stins. In extremis, titularii acestor creanțe, deși fac parte din lanțul cambial, pot
să renunțe la avantajele cambiei și să uzeze de drepturile conferite de raporturile fundamentale.
B (tras)
Obligație
cambială Provizion
directă
(acceptare)
A C C1 C2 C3
(trăgător) (beneficiar) (giratar)
girant1 girant2 girant3
Valoare furnizată
Figura de mai sus explică grafic mecanismul obligațiilor cambiale
3
În tradiția dreptului cambial francez (nepreluată și de dreptul român), obligația cambială a unui subscriitor oarecare își
are cauza în raportul fundamental în virtutea căruia și-a pus semnătura pe titlu. Această obligație este nulă dacă este asumată
fără cauză ori fondată pe o cauză ilicită. Ea poate, deci să fie paralizată, față de un purtător determinat al cambiei, prin
excepțiile fondate pe raporturile, relațiile lor personale, cum sunt cele rezultate din nulitatea sau stingerea raportului
fundamental care îi unește pe respectivii. În schimb, în dreptul german, obligația cambială este fără cauză (este „detașată”
de orice cauză). Dreptul german a creat și utilizat conceptul de aparență juridică pentru a crea titlurile de credit, considerate
ca „titluri de credință (încredere) publică”. Acest concept (unit cu teza care vede în declarația de voință a trăgătorului un
angajament unilateral) poate explica, în anumite condiții, mecanismul obligațiilor cambiale.
GHEORGHE PIPEREA
4
b) trasul se obligă prin acceptarea cambiei. Văzută ca act juridic unilateral generator de
obligații, acceptarea cambiei este cea care, propriu-zis, explică mecanismul juridic cambial prin
care trasul intră în lanțul cambial și devine obligatul cambial direct. Trasul devine obligatul
cambial direct, principal, iar cambia își produce toate efectele prevăzute de lege numai după
acceptarea cambiei fără rezerve de către tras. Deși acceptarea cambiei de către tras nu este
obligatorie, ci facultativă, trasul este, totuși, interesat să accepte, pentru a-și executa datoria față
de trăgător și pentru a nu-și pune în pericol credibilitatea pe piață. În orice caz, atâta timp cât trasul
nu acceptă cambia, aceasta nu este un act juridic complet, caracterizat. În plus, pentru a avea toate
efectele privitoare la semnatarii săi ulteriori, cambia trebuie să fie acceptată de fiecare dintre
aceștia prin propriul act juridic unilateral, generator de obligații. În aceste condiții, obligațiile
cambiale își au izvorul chiar în emiterea cambiei, pe care fiecare semnatar o acceptă expres prin
semnătură. Legea îi atribuie cambiei efectele caracteristice, dacă înscrisul cambial îndeplinește
condițiile de fond și de formă cerute de lege.
Obligatul cambial direct este, deci, trasul acceptant (și avalistul său). Obligații cambiali de
regres sunt giranții, trăgătorul și avaliștii acestora. Obligațiile de regres există numai dacă s-au
îndeplinit formalitățile de protest.
§2. Trăsăturile obligației cambiale și funcțiile cambiei
2.1. Obligația cambială, prin trăsăturile sale caracteristice, conferă diferiților purtători ai
cambiei importante garanții. Cambia prezintă o rigoare deosebită în executarea obligațiilor cărora
le dă naștere, de unde rezultă următoarele consecințe:
(i) interzicerea oricărui termen de grație (legal sau judecătoresc);
(ii) constatarea solemnă a întârzierii debitorului prin protest;
(iii) o procedură simplificată de recuperare sau încasare a sumei înscrisă în cambie;
(iv) cambia este titlu executoriu.
Cambia este supusă unui formalism accentuat. Nu numai că este nulă dacă nu conține
mențiunile esențiale prevăzute în lege, dar lipsa din titlu a denumirii de cambie determină
recalificarea înscrisului ca expresie a altui act juridic.
2.2.Obligația cambială este autonomă, adică independentă de raportul fundamental care îi

constituie cauza, și abstractă, întrucât fiecare angajament cambial trebuie apreciat separat,
independent de celelalte angajamente. O obligație cambială nevalabilă nu afectează valabilitatea
celorlalte obligații cambiale. Obligația cambială acauzală în raport de diverșii purtători succesivi,
care nu sunt ținuți să observe caracteristicile raportului fundamental.
2.3.Cambia poate îndeplini mai multe funcții. În Evul mediu (nu și în prezent), cambia era
folosită drept instrument de schimb valutar. Dacă actul juridic denumit cambie este luat în
considerare pentru valoarea lui proprie, indiferent de raporturile juridice preexistente (proviziune,
valoare furnizată), cambia poate fi folosită ca instrument de plată, întrucât trăgătorul își stinge
obligația față de beneficiar, acesta față de un creditor al său etc., cu condiția ca trasul să accepte și
să plătească. Această funcție poate fi îndeplinită datorită caracterului cambiei de titlu la ordin
(cesibilă nu prin cesiune de creanță, cu formalitățile complicate ale acesteia, ci prin gir) și, datorită
principiului inopozabilității excepțiilor în dreptul cambial (ex: trasul nu poate refuza plata pe motiv
GHEORGHE PIPEREA
5
că raportul fundamental cu trăgătorul este nul, stins, caduc etc., din moment ce a acceptat cambia;
dar poate invoca excepții tipic cambiale, cum ar fi nevalabilitatea cambiei pentru condiții de
formă). În plus, toți participanții la lanțul cambial (trăgător, giranți succesivi) sunt obligați solidar
față de posesorul cambiei. Obligația de regres este o obligație directă din momentul protestului de
neacceptare sau de neplată. Cu cât cambia trece prin mai multe mâini (giranți succesivi), cu atât
valoarea sa negociabilă, credibilitatea sa este mai mare. Cambia poate, astfel, să devină un
instrument de plată mai practic decât moneda. În loc de plăți efective către furnizori, un angrosist
poate trage o cambie asupra detailiștilor lui pe care o remite furnizorului său ori, dacă deține în
portofoliu cambii nescadente, poate să le remită ca plată furnizorului său, care devine noul giratar.
Dacă trasul plătește, toate creanțele implicate se sting, fiind considerate plătite. În plus, posesorul
cambiei poate să o sconteze, cu lichiditățile obținute de la bancă putând să-și plătească datoriile.
2.4.Cea mai importantă funcție a cambiei în prezent este însă aceea de instrument de credit.
Atunci când nu este plătibilă imediat, cambia îndeplinește și funcția de instrument de credit.
Cumpărătorul de mărfuri, debitor al prețului acestora plătibil prin emiterea cambiei de către
vânzător, va avea timp să revândă mărfurile, până la scadența cambiei, când îi va fi prezentată la
plată de către beneficiar. Situația este similară în cazul unui bilet la ordin emis de cumpărător în
favoarea vânzătorului. Ne găsim în prezența unui credit furnizor, mai practic decât creditul
achizitor (cumpărătorul se împrumută la bancă pentru a plăti), dar mai riscant. Cât despre vânzător,
el nu este obligat să aștepte scadența cambiei, căci mai poate să o gireze ori, mai des, să o sconteze
la bancă (tot un gir, dar giratarul este o bancă, aceasta percepând o taxă de scont), banca putând,
la rândul său să aștepte până la scadență ori să resconteze cambia (unei alte bănci ori băncii
naționale; taxa de scont a băncii naționale, pe lângă dobânda de refinanțare, este un criteriu
frecvent de stabilire a dobânzilor bancare de credit ori a dobânzilor legale).
2.5.Cambia (ca și biletul la ordin) poate fi folosită precum instrument de creditare bancară. Spre
exemplu, cambia poate să fie scontată, obținându-se lichidități de la bancă, în schimbul taxei de
scont, iar o cambie emisă deja și aflată în circulație, poate fi avalizată de bancă, în favoarea celui
creditat (care poate fi tras, trăgător, girant); cu această cambie, care dobândește o mai mare valoare
și credibilitate, cel creditat poate plăti alte obligații ori poate obține lichidități scontând-o. În
demersul de garantare a unui contract (creditare, leasing, factoring), cel creditat ar emite în
favoarea băncii un bilet la ordin cu scadența identică cu cea din contractul de credit.
Din aceste puncte de vedere, cambiile pot avea atributele efectelor comerciale, când constată o
creanță născută dintr-o livrare de mărfuri ori dintr-o prestare de servicii (credit furnizor), facilitând
transferul de fonduri și garantarea plății mărfurilor sau serviciilor printr-o afectare de gaj (cambia
documentară, care circulă însoțită de documentele reprezentative ale mărfurilor) sau, după caz, pot
întruni caracteristicile unor efecte financiare, când sunt legate exclusiv de operațiuni strict financiare
sau bancare, care nu corespund unor livrări de mărfuri sau servicii. Pe de altă parte, cambiile pot
întruni și caracteristicile efectele de garantare, când servesc necesitățile creditului prin mobilizarea
creanțelor comerciale. Cambia permite furnizarea către un creditor a unei garanții energice din partea
unui terț, prin simpla semnătură a acestuia pe cambie. Mai mult chiar, o bancă poate accepta, în
calitate de tras, un efect de comerț emis de clientul său. În acest fel, banca nu împrumută bani, ci
semnătura sa. În alte cazuri, banca ce consimte un credit clientului său constată creanța sa printr-un
bilet la ordin (ori cambie în care se indică drept beneficiar), pe care îl va putea pune în circulație,
GHEORGHE PIPEREA
6
dacă este cazul. Emiterea biletului la ordin, în orice caz, dă creanței bancare caracterul particular
specific, de vigoare, al dreptului cambial4.
2.6. Legea nr. 58/1934 nu prevede condițiile de fond pentru emiterea cambiilor și a biletelor la
ordin, concluzia logică fiind aceea că, pentru valabilitatea acestora, trebuie întrunite condițiile de
fond prevăzute pentru orice act juridic de Codul civil, respectiv consimțământul, obiectul,
capacitatea și cauza.
Dar cea mai importantă condiție de fond a cambiei este calitatea de comerciant a emitentului.
Întrucât emiterea cambiilor și a biletelor la ordin sunt consecințe ale exercițiului comerțului,
înseamnă că aceste efecte de comerț nu pot fi emise și puse în circulație decât de comercianți, care
le utilizează în exercițiul comerțului lor.
Din art. 10 al Legii nr. 58/1934 rezultă că „orice persoană” care poate emite cambii în nume
propriu o poate face și prin mandatar. Nu se poate extrage de aici concluzia că orice persoană,
inclusiv persoanele fizice simpli particulari, ar putea emite și pune în circulație cambii sau bilete
la ordin. Persoanele fizice, simpli particulari, pot apărea în lanțul cambial, în calitate de avaliști
sau de intervenienți, dar nu și în calitate de emitenți sau de giranți.
Dacă, spre exemplu, părțile unui contract de împrumut sunt persoane fizice, fără calitatea de
comercianți, astfel că raportul juridic creat are natură juridică pur civilă, iar nu comercială,
emiterea unui bilet la ordin sau a unei cambii pentru „întărirea” acestui împrumut nu poate fi
calificată drept fapt de comerț întrucât acele acte juridice intitulate „cambie” sau „bilet la ordin”
nu sunt consecințe sau instrumente ale comerțului emitentului. Respectivele acte juridice ar fi
asumate de emitent doar ca garanție pentru returnarea sumelor împrumutate și din intenția
creditorului (impusă unui debitor cu o slabă sau inexistentă putere de negociere) pentru a-și fabrica
un titlu executoriu. Așa cum se va putea vedea mai jos, cambia are caracter de titlu executoriu,
ceea ce îi lipsește unui contract de împrumut obișnuit. Emiterea unei cambii sau a unui bilet la
ordin pentru a obține un titlu executoriu, când de fapt actul juridic care generează raportul
fundamental nu are acest caracter, este o fraudă la lege.
Neexistând calitatea de comerciant a vreuneia dintre părțile contractante și nici vreo legătură cu
exercițiul unui comerț oarecare pe care să se grefeze, înseamnă că nu este îndeplinită o condiție
esențială impusă de lege pentru emiterea valabilă a unei cambii sau a unui bilet la ordin, adică
existența unui raport obiectiv sau subiectiv de drept comercial anterior emiterii cambiei5. Pentru
nașterea, executarea sau stingerea raporturilor de drept civil, părțile nu au la îndemână mijloacele
specifice exercitării comerțului de către persoane avizate, ci trebuie să folosească instrumentele
4
În dreptul comercial interbelic erau tolerate și așa-numitele efecte de complezență, rezultate din semnătura pe cambie
a unei persoane care nu avea nicio obligație față de cel pentru care își dă semnătura. Aceste efecte nu aveau provizion
(acoperire). Cel ce semna își asuma calitatea de debitor al trăgătorului pentru a-i face un serviciu (dar sperând că nu va
ajunge să plătească în locul acestuia) sau îi oferea o garanție față de un creditor. O astfel de cambie nu se confundă cu
acceptarea sau plata prin intervenție ori cu instituția indicatului la nevoie. Astfel de situații se întâlneau în relațiile de afaceri
în familie, în relațiile de afiliere, în cazurile în care administratorul garanta pentru societatea pe care o gestiona sau când
societatea mamă garanta filiala (ori invers). Valabilitatea efectelor de complezență este discutabilă. Pentru terții de
bună-credință, cambia este valabilă, în rest intervine nulitatea acesteia pentru lipsa cauzei sau cauză imorală. În plus, astfel
de cambii ar putea fi camuflaje ale unor fapte penale grave, cum ar fi spălarea de bani. În prezent, astfel de cambii sunt
repudiate.
5
Pentru un caz practic în care instanța a anulat biletul la ordin emis de un simplu particular în favoarea unui alt simplu
particular, a se vedea Gh. Piperea, P. Piperea, Notă în Pandectele române nr. 5/2004. În același sens, a se vedea și I. Turcu,
Teoria și practica dreptului comercial român, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 121, conform căruia „aceste operațiuni
pot fi efectuate numai de către comercianți”.
GHEORGHE PIPEREA
7
impuse de reglementările din materie civilă care au ca scop tocmai protecția debitorilor de
eventualele abuzuri din partea creditorilor. Pentru nașterea valabilă a raportului juridic din care să
rezulte că o persoană fizică, simplu particular, trebuie să achite unei alte persoane fizice, simplu
particular, o sumă de bani, este necesară și suficientă încheierea unui contract de împrumut (sau
un al contract care să genereze obligația de plată a unei sume de bani). În caz contrar, legea este
fraudată. De exemplu, prin utilizarea biletelor la ordin între necomercianți, beneficiarul biletului
la ordin ar putea evita tocmai aceste dispoziții de favoare pentru debitori instituite de Codul civil,
obținând direct un titlu executoriu împotriva debitorului, fără a fi nevoit să mai introducă o
eventuală cerere de chemare în judecată în care ar fi trebuit să facă dovada că sumele de bani
pretinse au fost realmente împrumutate sau că sunt realmente datorate. Împrumutătorul ar putea
obține un titlu executoriu și fără emiterea unui bilet la ordin, dar numai dacă ar fi încheiat contractul
de împrumut în fața unui notar public6. Prin constatarea nulității biletelor la ordin emise de simpli
particulari în favoarea altor simpli particulari, instanța nu ar face altceva decât să-l lipsească pe
creditor de posibilitatea de a-l executa silit pe debitor pentru sumele trecute în acele înscrisuri
prezentate drept bilete la ordin, nerecunoscându-le efectele juridice specifice prevăzute de Legea
nr. 58/1934. Biletele la ordin emise în lipsa unui raport juridic comercial obiectiv sau subiectiv nu
pot fi învestite cu formulă executorie, iar executarea declanșată pe baza lor trebuie desființată. În
baza principiului conversiunii actelor juridice, după constatarea îndeplinirii condițiilor cerute,
raportul juridic fundamental ar putea fi considerat valabil, biletele la ordin constituind un început
de dovadă scrisă care ar putea fi completată și cu alte probe.
2.7. Cambia se emite în formă scrisă ad validitatem. În general, cambiile se emit pe formulare
tipizate, puse la dispoziție clienților lor de către bănci. Prin norme tehnice ale BNR, băncile sunt
obligate să nu accepte în circuitul bancar decât cambiile emise pe aceste formulare tipizate. În plus,
cambia trebuie să conțină anumite mențiuni obligatorii, dintre care unele sunt esențiale, iar altele
neesențiale. Lipsa formei scrise sau a uneia dintre mențiunile esențiale ale cambiei duce la
nevalabilitatea cambiei ca atare. Un înscris care nu cuprinde mențiunile esențiale ale cambiei nu are
valoare de cambie.
Cambia este un act solemn și formal într-un sens mai riguros chiar decât al celorlalte acte
formale.
Mențiuni obligatorii ale cambiei sunt, conform art. 1 din Legea nr. 58/1934, denumirea de
cambie, ordinul irevocabil și necondiționat de plată a unei sume determinate, numele trasului,
scadența, locul plății, beneficiarul, data și locul creării cambiei, semnătura trăgătorului. Lipsa
oricăreia dintre aceste mențiuni duce la nevalabilitatea cambiei. Unele mențiuni, în caz de lipsă,
pot fi suplinite, motiv pentru care sunt clasificate drept mențiuni obligatorii neesențiale. Spre
exemplu, neindicarea scadenței prezumă emiterea cambiei cu scadență la vedere; locul plății este
prezumat a fi cel arătat lângă denumirea trasului; locul emiterii este cel indicat lângă denumirea
trăgătorului. Cambia poate să cuprindă și mențiuni facultative, care determină sau precizează
drepturile purtătorului cambiei7. Aceste mențiuni sunt valabile dacă nu vin în contradicție cu natura
cambiei. De exemplu, o clauză care pune cambia sub condiție aneantizează cambia ca act juridic.
6
În speța anterior citată, neprezentarea în fața notarului pentru autentificarea înscrisului constatator al împrumutului nu
poate decât să evidențieze abuzul săvârșit de creditor asupra debitorului, care a trebuit să semneze biletele la ordin în alb,
completate ulterior de creditor cu sume neveridice.
7
Iată câteva exemple de clauze facultative: clauze relative la plata de către tras: clauza „cambie de întoarcere”, „fără
cheltuieli” sau „fără protest”, „acceptabilă” sau „neacceptabilă”, „contra documente”, „după aviz” sau „fără aviz”; clauze
care stabilesc o legătură aparentă (relevată) între obligația cambială a subscriitorului și cauza sa (menționarea valorii
GHEORGHE PIPEREA
8
Semnăturile pe titlu sunt independente. Fiecare semnatar este obligat prin declarația sa de
voință, din moment ce titlul are aparența regularității. Obligațiile semnatarilor cambiei sunt
autonome, în sensul că, chiar dacă o obligație anterioară ar putea fi invalidată, obligațiile ulterioare
sunt valabile, numai titlul și lanțul de giruri să fie regulat. Asemenea, obligația avalistului este
valabilă chiar dacă obligația pe care a garantat-o (a trasului sau a unui girant) este nulă pentru orice
altă cauză decât un viciu de formă (art. 35).
Scadențele cambiei pot fi stabilite, conform legii române, în 4 modalități exclusive: (i) la o dată
fixă; (ii) la un anumit termen de la emiterea cambiei (de obicei 3 luni); (iii) la vedere (o astfel de
cambie trebuie prezentată la plată în max. 1 an de la emitere sub sancțiunea decăderii din drepturile
cambiale; acest termen de 1 an poate fi scurtat sau prelungit de către trăgător și doar scurtat de
giranți); (iv) la un anumit termen de la vedere; termenul curge de la data acceptării de către tras
sau de la data protestului de neacceptare; o cambie cu astfel de scadență nu poate fi stipulată
inacceptabilă (prin clauza „interzisă prezentarea la acceptare”).
2.8. Așa cum s-a precizat în definiția cambiei, părțile originare ale cambiei sunt trăgătorul, trasul
și beneficiarul. În circulația juridică a cambiei se pot interpune în lanțul cambial unul sau mai mulți
giranți și avaliști. În circumstanțe speciale pot apărea în lanțul cambial și intervenienți (acceptanți
sau plătitori), care acționează în locul sau în numele trasului.
La momentul emiterii, cambia poartă doar semnătura trăgătorului. În cursul circulației sale,
cambia dobândește noi semnături, deci noi obligați cambiali: trasul acceptant, avalistul, giranții
succesivi. Fiecare subscriitor își asumă un angajament autonom, independent de celelalte
angajamente. Toți subscriitorii sunt obligați solidar pentru plata cambiei. Cu excepția trasului
(debitorul principal) și a avalistului său, care sunt obligați cambiali direcți, toți semnatarii cambiei
sunt obligați de regres.
Trăgătorul este cel ce creează titlul și îl remite beneficiarului. Emisiunea cambiei angajează
răspunderea trăgătorului pentru garantarea acceptării și a plății. În caz de refuz al acceptării sau al
plății, trăgătorul se transformă într-un debitor cambial de regres chiar dacă, din formula cambiei
(care sună ca un ordin) nu ar rezulta clar această răspundere de garanție. Cambia constituie, în
același timp, un bilet la ordin implicit, pentru că trăgătorul se obligă (se angajează) implicit să
plătească în cazul în care trasul refuză. Trăgătorul nu poate să se exonereze de garanția de plată a
cambiei. El poate să se exonereze doar de garanția acceptării (prin clauză de non-garanție).
O clauză care l-ar exonera pe trăgător de obligația de plată a cambiei ar duce la nulitatea cambiei.
Trăgătorul utilizează cambia, în mod obișnuit, pentru a stinge o datorie către beneficiar ori
pentru a-și procura credit prin scontare. Dar el poate să facă și o liberalitate beneficiarului. Din
punctul de vedere al dreptului civil, aceasta e o donație deghizată și e îndoielnic că ar fi valabilă
dacă titlul comercial nu ar fi făcut în formă autentică și nu ar fi însoțită de acceptarea donatarului.
Trăgătorul poate să fie, în același timp, și beneficiar (acest lucru se întâmplă frecvent în cazul
cecului, când trăgătorul nu plătește prin cec pe altcineva, ci retrage banii depuși în contul de
cecuri). Avantajul unei astfel de cambii este dat de interesul de a obține acceptarea trasului înainte
de a pune cambia în circulație (după acceptare, cambia poate fi girată sau scontată). Trăgătorul se
poate desemna chiar și în poziția de tras, caz în care situația se poate confunda cu biletul la ordin.
furnizate); clauze relative la transmiterea titlului: clauza „nu la ordin”, clauză de interzicere a unui nou gir, clauza „fără
garanție” (o astfel de clauză poate fi inserată numai de girant, nu și de trăgător); clauze relative la pluralitățile de executare,
la tragerea în cont, stipulația de dobânzi; clauze relative la adăugarea de noi debitori: avalist, indicat la nevoie; clauze relative
la circulația cambiilor între bănci.
GHEORGHE PIPEREA
9
Utilizarea acestei cambii și nu a biletului la ordin se poate justifica atunci când trăgătorul are mai
multe stabilimente (sucursale): centrala trage o cambie asupra sucursalei sau invers, ori o sucursală
trage o cambie asupra alteia.
Trăgătorul nu este obligat la indicarea pe cambie a valorii furnizate. Dacă, totuși, valoarea
furnizată este indicată pe cambie, apar următoarele 2 consecințe: (i) se consideră că trăgătorul
atenționează purtătorii succesivi ai cambiei asupra cauzei creării titlului, și, dacă aceasta este
viciată (ilicită, nulă), cambia are un viciu aparent opozabil tuturor; (ii) trăgătorul își manifestă
intenția de a se obliga cambialmente în termenii și în condițiile în care se obligă și în cadrul
raportului fundamental față de beneficiar, ceea ce înseamnă că, dacă creanța inițială (necambială)
era garantată, acestea sunt prezumate a subzista și a profita oricărui purtător al cambiei.
Trasul trebuie menționat obligatoriu în cambie, întrucât este entitate căreia i se dă ordin de către
trăgător să plătească beneficiarului suma pe care i-o datorează trăgătorului ori pe care i-o va datora
într-un termen oarecare. Provizionul trebuie să existe în momentul scadenței (când cambia este
prezentată la plată), și nu neapărat la momentul emiterii cambiei. În aceasta constă diferența
esențială față de cec, care nu e un titlu de credit, ci un mijloc de plată: lipsa provizionului înseamnă
emiterea cecului fără acoperire, adică o infracțiune. Lipsa provizionului în cazul cambiei duce la
inevitabilul refuz de acceptare din partea trasului, ceea ce antamează răspunderea civilă (nu și cea
penală) a trăgătorului față de beneficiar.
Acceptarea cambiei reprezintă angajamentul luat de tras de a plăti cambia la scadență. Acest
angajament rezultă din semnătura trasului pusă pe titlu.
Acceptarea nu poate fi condiționată, dar poate fi parțială ori pe un anumit termen (în acest timp,
trăgătorul își procură provizionul față de tras). Acceptarea nu este obligatorie, dar trasul trebuie să
accepte cambia când s-a obligat față de trăgător la un astfel de demers, prin act separat sau
subsecvent. Pe de altă parte, trasul are interes să accepte cambia, atât pentru a-și regla, în acest fel,
conturile cu trăgătorul, cât și pentru a-și păstra credibilitatea pe piață. Acceptarea face să existe
prezumția de existență a provizionului și, mai mult decât atât, acceptarea transformă trasul în obligat
cambial direct (principal). Acceptarea cambiei determină certitudinea că titlul nu e fictiv. Angaja-
mentul trasului nu e, desigur, fără cauză dar, față de terți această cauză e irelevantă. Ca o garanție a
acceptării cambiei, trăgătorului îi este permisă, conform art. 100 din Legea nr. 58/1934, cesiunea
proviziunii, adică transmiterea către posesorul cambiei a drepturilor de creanță pe care trăgătorul le
avea față de tras și care au făcut posibilă emiterea cambiei. Este vorba exclusiv de creanțe rezultând
din vânzări de mărfuri, iar cambia trebuie emisă, în acest caz, exclusiv în favoarea unei bănci (primul
beneficiar este, deci, exclusiv, o bancă). Pentru a fi valabilă, cesiunea proviziunii trebuie să fie
aferentă unei cambii stipulate inacceptabile (s-a interzis prezentarea la acceptare) sau unei cambii
refuzate de către persoana indicată ca tras. În fine, pentru a fi opozabilă persoanei indicate ca tras,
cesiunea trebuie să-i fie notificată acestuia.
Refuzul acceptării (lipsa de acceptare) face ca titlul să devină suspect.
Posesorul cambiei poate dresa protestul de neacceptare și poate exercita regresul înainte de
scadență.
Pentru a evita consecințele nedorite pentru circuitul cambial al refuzului acceptării, legea
reglementează două cazuri de acceptare extraordinară: indicatul la nevoie și intervenientul pentru
onoare.
Indicatul la nevoie este un acceptant subsidiar, căruia trebuie să i se prezinte cambia la
acceptare, în cazul în care persona indicată ca tras refuză acceptarea. Indicatul la nevoie nu este
obligat la plată decât în măsura în care acceptă cambia, care trebuie să-i fie prezentată la acceptare.
GHEORGHE PIPEREA
10
Posesorul cambiei nu poate, însă, să exercite regresul decât după ce a dresat protestul de
neacceptare contra indicatului la nevoie.
Intervenientul pentru onoare este persoana care acceptă cambia în locul trasului, în cazul în care
acesta refuză acceptarea. Intervenientul nu este indicat în cambie, el semnează cambia ca acceptant
din proprie inițiativă. Intervenția are loc cu ocazia protestului de neacceptare. Intervenient poate fi
atât un terț, cât și unul dintre semnatarii cambiei. Și trasul poate fi intervenient, dacă a refuzat
acceptarea.
Purtătorul cambiei poate refuza acceptarea prin intervenție.
Acceptarea prin intervenție nu se confundă cu plata prin intervenție. Acceptarea presupune
prezentarea titlului la acceptare. Pentru a verifica dacă există provizion (dacă trasul are o datorie
către trăgător), trasul poate pretinde o a doua prezentare. Prezentarea cambiei la acceptare de către
beneficiar este, în general, facultativă, dar este obligatorie în cazul cambiilor cu scadență la un
anumit termen de la vedere. De asemenea, inserarea de către trăgător sau girant în cambie a clauzei
„contra acceptare” obligă pe purtătorul cambiei să o prezinte la acceptare. În ambele cazuri,
neprezentarea cambiei la acceptare duce la pierderea acțiunilor de regres. Clauza „interzicerii
prezentării la acceptare” are efect invers. Această clauză este nulă când este stipulată plătibilă la
un terț-bancă, în altă localitate decât cea de domiciliu a trasului, întrucât este considerată o cambie
fictivă. Clauza interzicerii prezentării la acceptare este interzisă în cambiile cu scadență la un
anumit termen la vedere. Clauza interzicerii prezentării la acceptare este utilă atunci când
trăgătorul nu are încă provizionul sau se îndoiește de buna-credință a trasului. Clauza interzicerii
prezentării la acceptare este uzuală și în relațiile dintre comercianți și clienții lor care beneficiază
de termene de plată și sumele sunt mici.
§3. Girul
3.1. Girul (andosamentul) este operațiunea de transmitere a drepturilor rezultând din cambie,
prin care posesorul cambiei, în calitate de girant, transmite unei alte persoane, numită giratar,
printr-o declarație scrisă și semnată pe cambie și prin predarea cambiei, toate drepturile rezultând
din cambie. Prin gir, posesorul cambiei dă ordin trasului, așa cum a făcut-o la emiterea cambiei și
trăgătorul, să plătească suma arătată în cambie giratarului, care a devenit, prin operațiunea de gir,
beneficiarul drepturilor cambiale. Giratarul dobândește inclusiv drepturile cambiale contra
debitorilor de regres și a eventualilor avaliști.
3.2.În cazul transmiterii cambiei prin gir, beneficiarul este primul girant. La rândul său, giratarul
poate să gireze cambia, devenind, alături de ceilalți semnatari ai cambiei, obligat cambial de regres.
Posesorul cambiei are dreptul de a cere de la fiecare dintre giranții succesivi întreaga sumă prevăzută
în cambie, dar numai dacă și-a conservat acțiunea de regres. Giratarul (posesorul cambiei), pentru a
putea pretinde plata, atât de la tras, cât și de la debitorii de regres, trebuie să se legitimeze printr-un
șir neîntrerupt de giruri, în care girant să fie giratarul beneficiar al girului anterior.
Așa cum emiterea cambiei se justifică, de regulă, prin anumite raporturi juridice pre-existente
între trăgător, tras și beneficiar, tot astfel, și girul se justifică de regulă, prin raporturi juridice
preexistente între girant și giratar.
În mod obișnuit, girul intervine înainte de scadența cambiei. Girul intervenit după scadență este
un gir impropriu, având efectele unei cesiuni de drept comun.
GHEORGHE PIPEREA
11
O cambie nevalabilă nu poate fi transmisă prin gir. Cambia emisă cu clauza „nu la ordin” elimină
dreptul beneficiarului de a o transmite prin gir, dar acesta are totuși dreptul să transmită drepturile
aferente cambiei prin cesiune de creanță de drept comun.
3.3.Girul, ca modalitate de transmitere a creanțelor, este mai puțin formalist decât cesiunea de
creanță (care presupune, pentru opozabilitate față de terți, comunicarea cesiunii sau acceptarea
acesteia de către debitorul cedat) și mai avantajoasă pentru dobânditorul creanței, întrucât girantul,
fiind obligat de regres, este ținut să garanteze și solvabilitatea trasului (în timp ce, în cazul cesiunii,
cedentul garantează doar existența creanței, nu și solvabilitatea debitorului cedat). Pe de altă parte,
prin gir, giratarul dobândește un drept propriu și originar și nu un drept derivat. Excepțiile care
puteau fi opuse girantului sunt inopozabile giratarului.
În practică, poziția de giratar este deținută, în special, de bănci, în urma operațiunii de scont,
care este un gir. Scontul, în principiu, este o modalitate de creditare prin mobilizarea creanțelor
comerciale.
3.4.Girul este necondiționat. Orice condiție care afectează girul este considerată nescrisă. De
asemenea, girul trebuie să aibă în vederea întreaga sumă prevăzută în titlu. Un gir parțial este nul.
Din punct de vedere formal, girul trebuie să îmbrace forma unei declarații a girantului, semnată
de acesta, care conține un ordin dat trasului de a plăti giratarului suma indicată în cambie, la
scadență. Girul trebuie scris pe dosul cambiei sau pe allonge (un înscris lipit pe cambie), cu
excluderea unui document separat. Girul presupune și predarea cambiei către giratar, întrucât
numai având posesiunea cambiei giratarul o va putea prezenta la plata trasului sau obligaților
cambiali de regres.
3.5.Pe lângă girul complet (plin), legea reglementează și girul în alb și girul la purtător. Atunci
când girul nu arată numele giratarului, ne aflăm în prezența unui gir în alb, permis de lege și
considerat valabil, cu condiția să existe semnătura girantului pe dosul cambiei sau pe allonge. Girul
în alb este, deci, un gir ale cărui condiții de formă sunt simplificate. Giratarul în alb are dreptul: să
completeze cambia cu numele său, devenind giratar plin, cu toate drepturile aferente, să
completeze girul cu numele altei persoane căruia intenționează să-i transmită drepturile aferente
cambiei; semnând cambia în calitate de girant, giratarul în alb intră în lanțul obligaților de regres,
să gireze în continuare cambia, printr-un gir plin, în alb sau la purtător și să predea cambia unui
terț, fără să completeze girul sau să gireze cambia; în acest caz, cambia se transmite prin simplă
tradițiune.
3.6.Girul la purtător are valoarea unui gir în alb. Spre deosebire de girul în alb, care nu cuprinde
nicio mențiune cu privire la giratar, în cazul girului la purtător, giratarul este desemnat prin
calitatea sa de posesor al cambiei (cambia va fi plătită celui care o prezintă la plată). Titularul
girului la purtător are opțiunea de a transmite mai departe cambia, prin simplă tradițiune sau să
completeze cambia cu numele său sau al altuia, redând cambiei calitatea deplină de titlu la ordin.
3.7.Girul produce un triplu efect: efectul translativ, efectul de garanție și efectul de legitimare.
Prin gir se transmit toate drepturile rezultând din cambie, atât cele contra trasului (obligatul
cambial direct), cât și cele contra trăgătorului și a giranților succesivi (obligați cambiali de regres).
Giratarul are dreptul de a prezenta cambia trasului la acceptare sau la plată și de a dresa protestul
GHEORGHE PIPEREA
12
de neacceptare sau de neplată. Prin gir se transmit la girant și drepturile accesorii ce însoțesc
drepturile cambiale (ex: gajuri sau ipoteci). Ca efect al transmiterii cambiei prin gir, girantul își
asumă obligația de a garanta acceptarea și plata de către tras. Girantul devine, prin efectul girului,
un obligat cambial de regres, răspunzând de acceptarea și plata cambiei față de orice posesor al
cambiei. Spre deosebire de trăgător, care nu se poate exonera decât de obligația de garanție a
acceptării, legea permite girantului să se exonereze de obligația de garanție (atât pentru acceptare,
cât și pentru plată), prin inserarea unei clauze de genul „fără regres” sau „fără garanție”. Girul îl
legitimează pe giratar ca titular al drepturilor rezultând din cambie. Deținătorul unei cambii este
socotit a fi posesorul legitim al acesteia dacă face dovada unui șir neîntrerupt de giruri în urma
cărora a intrat în posesia cambiei, chiar dacă ultimul gir este un gir în alb. Girurile care nu produc
efectul translativ sunt considerate giruri improprii, care nu produc efectele normale ale girului sau
produc numai efecte parțiale, incomplete. Spre exemplu, girul cu clauza „nu la ordin” transformă
cambia într-un titlu de creanță care poate circula ulterior numai prin cesiune de creanță, nu și
printr-un alt gir. Cambia poate fi dată în garanție pentru asigurarea unei creanțe pe care o are
giratarul față de girant; gajarea cambiei se realizează prin modalitatea simplificată a girului cu
clauza „în garanție” sau „valoare în gaj”, în baza căreia giratarul are dreptul să se despăgubească
cu prioritate din suma încasată ca urmare a plății cambiei.
§4. Avalul
4.1. Avalul reprezintă o garanție dată de o persoană oarecare (inclusiv de către subscriitorii
existenți) că la scadență cambia va fi plătită.
Avalistul este persoana care garantează. Avalizatul este persoana garantată, acesta putând fi
orice obligat cambial. Dacă nu se indică precis acest obligat, se prezumă că avalul este dat în
favoarea trăgătorului.
Obiectul avalului îl constituie întreaga sumă datorată de avalizat, acceptarea cambiei sau plata
sumei. Pentru a fi valabil, avalul trebuie dat pe cambie sau pe allonge, cu formula „bun pentru
aval”.
Avalul este un angajament cambial al avalistului care prezintă toate caracterele oricărei obligații
cambiale: autonomie, caracter abstract etc. Avalistul are aceeași poziție juridică (în lanțul cambial)
cu cea a avalizatului dar, dacă plătește, are regres contra acestuia, precum și contra celor care sunt
garanți ai avalizatului (giranți anteriori, trăgător ori avaliștii acestora). Avalistul este descărcat de
obligații față de purtătorul cambiei, dacă demonstrează că nu s-a putut subroga în drepturile credito-
rului plătit, datorită unei greșeli a purtătorului cambiei (creditor), ceea ce reprezintă un efect
propriu al fideiusiunii, ori că stingerea obligației avalizatului duce și la stingerea obligației
avalistului. Poate fi o astfel de greșeală a creditorului pierderea posibilității de a exercita acțiunea
cambială, din cauza exercitării acțiunii cauzale. Odată exercitată acțiunea cauzală, cea cambială
este inadmisibilă, astfel că avalul se stinge.
Posesorul cambiei poate cere plata de la debitor sau de la avalist, fără a exista o ordine în care
să acționeze. Posesorul cambiei poate fi oprit să ceară plata de la debitor în cazul în care acesta din
urmă a intrat în procedura insolvenței (art. 75 din Legea nr. 85/2014), situație în care se va înscrie
la masa credală cu creanța rezultată din cambie, fără a putea începe executarea silită împotriva
debitorului. Deși acțiunile pentru realizarea creanțelor contra averii debitorului intrat în insolvență
se suspendă de drept, posesorul cambiei poate cere plata și poate începe executarea silită împotriva
avalistului, întrucât acțiunile împotriva acestuia nu se suspendă.
GHEORGHE PIPEREA
13
Ca expresie a principiului autonomiei și independenței obligațiilor cambiale, obligația

avalistului este valabilă chiar dacă obligația pe care a garantat-o este nulă pentru orice altă cauză
decât un viciu de formă (art. 35 din Legea nr. 58/1934). Această regulă este discutabilă sub
aspectul constituționalității (raportat la accesul liber la justiție și la protecția dreptului de
proprietate), având în vedere calitatea avalistului de simplu garant. Dacă o astfel de autonomie se
poate justifica în cazul giranților (care pun în circulație cambia, o valorifică), în cazul avalistului
autonomia obligației sale față de obligația principală nu pare să aibă o justificare econo-
mico-juridică legitimă.
4.2. Pentru plata (în sens de solutio) sumei prevăzute în cambia, aceasta trebuie prezentată la
plată. Prezentarea cambiei la plată este obligatorie și pentru dresarea în mod valabil a protestului
de neplată, în cazul refuzului de plată, precum și pentru exercițiului acțiunilor în justiție. Cambia
se prezintă la plată chiar și când trasul a refuzat acceptarea, pentru că trasul are dreptul să efectueze
plata și în acest caz, numai că, dresarea protestului de neacceptare dă dreptul posesorului cambiei
să ceară plata de la debitorii de regres.
Dreptul de a primi plata aparține posesorului legitim al cambiei. Obligația plății sumei arătate
în cambie incumbă, în principal, trasului. Plata se poate cere direct și de la avalistul trasului. În caz
de refuz de acceptare, plata se poate cere de la indicatul la nevoie sau de intervenientul la nevoie.
În subsidiar, cambia poate fi prezentată la plată debitorilor de regres, dacă au fost îndeplinite
formalitățile protestului.
Plata de către tras (acceptant sau neacceptant) a cambiei stinge obligațiile cambiale, inclusiv
cele de regres. Plata sumei înscrise în cambie, făcută de către obligații cambiali de regres, nu stinge
decât obligațiile cambiale ale giranților succesivi și avaliștilor lor. Nu se sting obligațiile giranților
anteriori, ale trăgătorului sau ale trasului și nici ale avaliștilor acestora. În temeiul cambiei, cel care
a plătit posesorului cambiei are, la rândul său, drept de regres contra girantului său anterior sau al
trăgătorului și dreptul de a-l acționa pe trasul acceptant. Dacă în urma regresurilor succesive
cambia ajunge în mâna trăgătorului (care a plătit giranților ulteriori), cambia poate fi pusă în
executare contra trasului acceptant (în acest caz, practic cambia devine un bilet la ordin). Dacă
persoana indicată ca tras nu a acceptat cambia și nici altcineva, în locul său, nu a acceptat-o, atunci
obligația cambială se stinge prin confuziune, trăgătorul suportând, și în acest fel, riscul de a fi pus
în circulație o cambie în suferință.
4.3. Pentru cazul în care se refuză plata sumei prevăzute în cambie, posesorul are dreptul de
obține plata silită a acesteia, fie prin mijloace cambiale, fie prin acțiuni extracambiale (acțiuni de
drept comun, respectiv acțiunea cauzală și acțiunea de îmbogățire fără cauză).
Mijloacele cambiale de satisfacere a drepturilor posesorului cambiei sunt acțiunile cambiale și
execuția cambială.
Acțiunile cambiale pot fi directe (acțiunea contra trasului acceptant și a avalistului său) sau de
regres (acțiunile contra debitorilor de regres, adică a trăgătorului, giranților și avaliștilor acestora).
Instituțiile de credit raportează incidentele de plată a cambiilor în Centrala Incidentelor de Plăți
(CIP), baza de date administrată de BNR la care au acces instituțiile de credit declarante pentru a
verifica bonitatea și credibilitatea clienților. Această bază de date este reglementată de
Regulamentul BNR nr. 1/2012. Persoana raportată în CIP suportă consecințe specifice, precum
interdicția de a emite cecuri sau restricții la finanțare ori chiar excluderea de la creditare pe o
perioadă de 5 ani.
GHEORGHE PIPEREA
14
4.4. Potrivit art. 52 din Legea nr. 58/1934, trăgătorul, giranții și avaliștii acestora sunt ținuți
solidar față de posesorul cambiei, acesta având drept de urmărire contra acestor obligați cambiali
de regres, individual sau colectiv, fără a fi ținut să respecte ordinea cronologică a semnăturilor lor
pe cambie.
În principiu, regresul poate fi exercitat la scadență. În mod excepțional, art. 48 lit. b) din Legea
nr. 52/1934 reglementează și regresul înainte de scadență, pentru următoarele cazuri, grupate în
jurul ideii de imposibilitate materială a executării obligației cambiale la scadență (nesiguranța
economică) sau al ideii de refuz al trasului de a-și executa obligațiile: (i) refuzul acceptării cambiei;
(ii) dificultățile de plată ale trasului, falimentul sau încetarea plăților de către tras ori urmărirea
bunurilor trasului fără rezultat; (iii) falimentul trăgătorului într-o cambie stipulată inacceptabilă
(prezentarea cambiei la acceptare este interzisă).
Pentru a se putea exercita, posesorul trebuie să îndeplinească formalitatea protestului, care
reprezintă un înscris prin care se constată refuzul de acceptare (protest de neacceptare) sau de plată
(protest de neplată) din partea trasului. Protestul poate fi întocmit atât de executorul judecătoresc,
cât și de către un notar public. Protestul are valoarea unui înscris autentic, făcând dovada celor
constatate până la înscrierea în fals.
În cele patru zile ce urmează dresării protestului, posesorul cambiei trebuie să avizeze debitorii
de regres despre faptul neacceptării sau al refuzului plății. Lipsa avizului nu decade posesorul din
dreptul de regres, dar poate antama răspunderea sa față de debitorul de regres care este prejudiciat
prin lipsa avizului. Potrivit art. 58 din lege, posesorul cambiei este decăzut din dreptul de regres
dacă nu s-au respectat termenele fixate pentru prezentarea unei cambii la vedere sau la un anumit
termen de la vedere, precum și în cazul nedresării în termen a protestului și pentru neprezentarea
în termen la plată a cambiei cu clauza „fără cheltuieli”.
Obiectul regresului îl reprezintă atât suma înscrisă în cambie, cât și dobânzile convenționale
sau legale pentru capital, de la emiterea cambiei până la scadență sau, respectiv până la plata
cambiei, precum și cheltuielile ocazionate de regres.
În cazul în care un obligat de regres a plătit posesorului cambiei, el are dreptul să se întoarcă
împotriva semnatarilor anteriori ai cambiei. În acest regres succesiv, plătitorul are dreptul la suma
achitată, cu dobânzi și cu adăugarea propriilor cheltuieli făcute cu ocazia regresului. Dreptul de
regres succesiv există numai dacă plata s-a făcut în baza unei cambii valabile din punct de vedere
cambial.
4.5. Posesorul cambiei are dreptul, pentru a-și asigura plata sumei prevăzute în cambie, fie să
exercite acțiunile cambiale directe sau de regres, fie să execute cambia.
Execuția cambială este o procedură simplificată care evită procesul judiciar și executarea silită
în temeiul unei hotărâri judecătorești. Conform art. 61 din Legea nr. 58/1934, cambia este titlu
executoriu pentru capital și accesorii.
Executarea cambială contra trasului și a debitorilor de regres poate fi pornită numai în cazul în
care sunt îndeplinite formalitățile necesare exercitării regresului, respectiv după dresarea
protestului. Pentru a fi pornită executarea silită, de asemenea, trebuie ca titlul executoriu (cambia)
să fie învestită cu formulă executorie de către judecătorie. Executorul judecătoresc, ulterior, va
întocmi o somație, adresată de posesorul cambiei către tras.
În cazul în care cel față de care se exercită execuția cambială are obiecții cu privire la
valabilitatea formală sau pe fond a cambiei, având de ridicat așa-numitele excepții cambiale, el
GHEORGHE PIPEREA
15
poate formula contestație la executare, în 5 zile de la somație (art. 62). Prin Legea nr. 76/2012
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă8, a fost eliminată
opoziția cambială, cel puțin aparent, fiind înlocuită cu contestația la executare. Situația actuală a
acestor căi speciale introductive de instanță din Legea nr. 59/1934 este ambiguă, întrucât, în timp
ce actualul art. 62 folosește exclusiv noțiunea de contestație la executare, în înțelesul dat acesteia
de Codul de procedură civilă, la (vechiul și nemodificatul) art. 63 se prevede că procesele cambiale
pot fi pornite fie pe cale de acțiune, fie pe cale de opoziție la somația de executare. Într-o decizie
de speță discutabilă9, contestația la executare a fost considerată calea unică de a protesta împotriva
gestului posesorului unui bilet la ordin de a porni și derula executarea silită cambială, respin-
gându-se ca inadmisibilă acțiunea în constatarea nulității absolute a biletului la ordin. Soluția este
inechitabilă și contrară principiului liberului acces la justiție, întrucât, odată începută executarea
silită, debitorul se află într-o poziție dezavantajată, fiind nevoit să conteste post-factum o executare
derulată în baza unui titlu executoriu care s-ar putea dovedi nul, caduc sau neavenit. Mai ales
întrucât suspendarea executării necesită plata unei cauțiuni, ceea ce s-ar putea să fie prohibitiv
pentru un debitor căruia i s-au blocat conturile bancare pentru executarea cambiei sau a biletului
la ordin, s-ar putea ca o anulare ulterioară a titlului executoriu să îi fie inutilă contestatorului, care
ar putea să fie deja, la data pronunțării anulării, în faliment. Dacă debitorul are de invocat apărări
ce țin de fondul dreptului, nu există nicio rațiune pentru care să i se răpească acestuia dreptul de a
ataca cambia sau biletul la ordin anterior începerii executării sau separat de contestația la
executare.
În ceea ce privește contestația la executare cambială, aceasta pune în discuție atât valabilitatea
cambiei (conform art. 63), cât și vicii ale executării silite înseși (conform Codului de procedură
civilă).
Suspendarea execuției cambiale în cadrul contestației la executare cambiale este admisibilă
numai în cazul în care debitorul nu recunoaște semnătura sau procura [art. 62 alin. (3)]. Este vorba
de procedura înscrierii în fals, deși cambia, în sine, nu este act autentic.
4.6. Pentru a paraliza acțiunea cambială sau execuția cambiei începută de către posesorul
cambiei, debitorul cambial poate pune în discuție valabilitatea formală a cambiei, în întregul său,
sau numai anumite paliere ale obligațiilor cambiale. Debitorul cambial poate exercita, în acest
sens, excepțiile cambiale.
Având în vedere caracterul autonom al obligațiilor cambiale, anumite excepții nu pot afecta
întregul lanț cambial. Viciile formale ale cambiei afectează, însă, întregul lanț cambial. Din acest
punct de vedere, excepțiile cambiale sunt clasificate în excepții obiective și subiective, care se
subdivid în excepții absolute și relative.
a) excepțiile obiective sunt cele care privesc titlul cambial, obligația cambială și exercitarea
acțiunilor cambiale. Excepțiile obiective absolute se referă la condițiile de valabilitate a cambiei,
prescripția dreptului la acțiune și stingerea obligațiilor cambiale prin plata de către tras. Aceste
excepții pot fi opuse oricărui posesor al cambiei de către oricare debitor cambial. Excepțiile
obiective relative, exercitabile numai de către anumiți debitori cambiali față de oricare posesor al
cambiei și cu condiția ca titlul cambial să fie valabil din punct de vedere formal. Ex: nulitatea
obligației cambiale pentru incapacitate, falsificarea semnăturilor cambiale, neîndeplinirea
condițiilor pentru exercitarea acțiunilor cambiale etc.
8
M.Of. nr. 365 din 30 mai 2012.
9
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1645/2017, dosar nr. 5353/3/2014 (www.scj.ro).
GHEORGHE PIPEREA
16
b) excepțiile subiective (personale) privesc fie persoana posesorului cambiei, fie raportul
fundamental. Excepțiile subiective absolute pot fi opuse de oricare dintre debitorii cambiali
anumitor posesori ai cambiei (ex: lipsa de legitimare a posesorului cambiei). Excepțiile subiective
relative privesc un anumit raport cambial, putând fi invocate numai de părțile în acest raport juridic
(ex: vicii de consimțământ, nulitatea, stingerea sau prescripția obligațiilor rezultând din raportul
fundamental etc.)
4.7. În cazul în care posesorul cambiei nu mai poate exercita acțiunile cambiale sau execuția
cambială, sau acestea, deși au fost exercitate, nu au dus la încasarea sumei cuprinsă în cambie, el are
la îndemână și anumite acțiuni de drept comun, respectiv acțiunea cauzală (acțiunea rezultată din
raportul juridic fundamental, care nu se stinge prin emiterea cambiei, ci coexistă, cu excepția cazului
în care părțile au novat acest raport juridic prin emiterea cambiei) și acțiunea de îmbogățire fără
cauză.
Acțiunea cauzală poate fi exercitată numai dacă a fost dresat protestul de neacceptare sau de
neplată. Posesorul cambiei, pentru a exercita acțiunea cauzală, trebuie să ofere debitorului cambial
titlul, prin depunerea acestuia la grefa instanței. Dacă acțiunea cauzală a fost exercitată, cambia
devine caducă. Caducitatea cambiei stinge și datoriile de regres, precum și garanțiile conferite de
aval.
Dacă acțiunea cauzală este exercitată de către creditor, acțiunea cambială devine inadmisibilă
[pct. 332-334 din Norma-cadru nr. 6/1994, precum și art. 64 alin. (3) din Legea nr. 58/1934].
Reprezintă acțiuni cauzale cererea de chemare în judecată întemeiată pe raportul fundamental,
punerea în executare silită a titlului executoriu reprezentând contractul principal în cazul în care
acesta este titlu executoriu, cererea de înscriere la masa credală a unui debitor în insolvență, cu
creanța rezultată din raportul fundamental și, în general, orice acțiune în realizare a creanței
întemeiată pe raportul juridic fundamental (inclusiv somații de plată sau ordonanțe de plată).
Creditorul nu va putea pune în executare cambiile sau biletele la ordin, chiar dacă încă le deține,
nici chiar în cazul în care a pierdut acțiunea cambială, optând pentru cea cauzală.
Acțiunea de îmbogățire fără cauză poate fi exercitată de către posesorul cambiei doar în cazul
în care a pierdut acțiunile cambiale și nu are la îndemână acțiunea cauzală. Este vorba, deci, de
o acțiune subsidiară, având la bază ideea măririi unui patrimoniu fără cauză, în detrimentul altui
patrimoniu. Această acțiune este admisibilă numai dacă există un titlu cambial valabil și numai
dacă se îndreaptă contra trăgătorului, a acceptantului sau a giranților, nu și în contra avaliștilor
și a intervenienților.
§5. Biletul la ordin
5.1. Biletul la ordin este o cambie în care calitatea de trăgător și de tras se întrunesc în aceeași
persoană, numită emitent. Din acest punct de vedere, biletul la ordin are toate caracteristicile
cambiei și același regim juridic, cu excepția anumitor aspecte particulare ce rezultă tocmai din
faptul că emitentul este, în același timp, trăgător și tras. În acest sens, art. 106 din Legea
nr. 58/1934 stabilește principiul după care dispozițiile referitoare la cambie sunt aplicabile și
biletului la ordin, în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu.
Deși este o cambie, biletului la ordin îi lipsește inconvenientul probabilității refuzului acceptării
din partea trasului, ceea ce rezultă din faptul că emitentul biletului la ordin are calitate de debitor.
GHEORGHE PIPEREA
17
Beneficiarul este creditorul sumei prevăzute în biletul la ordin, el putând prezenta titlul la plată sau
putându-l gira. Din acest motiv, legea nu mai reglementează formalitatea prezentării biletului la
ordin la acceptare.
Legea cambiei și biletului la ordin din 1934 nu s-a adaptat la evoluția practicii, care a
dezvoltat, pe lângă biletul la ordin clasic, caracterizat ca și cambia prin autonomie, literalitate și
cauzalitate, biletul la ordin garanție. În prezent, acest gen de bilete la ordin sunt utilizate
frecvent, deși nu sunt reglementate10. Din cauza teoriei autonomiei, atât de împământenite în
prezent, folosirea formularului este suficientă pentru a i se da biletului la ordin emis cu titlu de
garanție, în mod greșit, un tratament și un regim juridic care îi conferă ab initio circulație
independentă, caracter acauzal, abstract, negociabil etc., caracteristici improprii unei garanții, în
condițiile în care un astfel de regim modifică esențial realitatea și consecințele firești ale
constituirii unei garanții. Astfel, s-a ajuns ca instrumentul reglementat în 1934 să fie utilizat, la
scară largă, în modalități și în scopuri neprevăzute de lege, care sunt la limita legalității.
5.2.În practică sunt des întâlnite situațiile în care instituțiile de credit sau societățile de leasing
impun debitorilor emiterea unor bilete la ordin cu valori echivalente cu ratele și dobânzile aferente.
În astfel de cazuri, asistăm la dublarea unui titlu executoriu (contract de credit sau de leasing) cu
un altul (un bilet la ordin pentru plata ratelor), ceea ce este o fraudă la lege, întrucât nu oferă niciun
avantaj legitim creditorului, ci doar instrumente de presiune asupra emitentului sau asupra
avalistului care, fiind confruntați cu eventualitatea de a fi raportați la Centrala Incidentelor de Plăți
(CIP) pentru neplata biletelor la ordin, vor fi forțați să își prioritizeze altfel plățile curente și să
aloce băncii sau societății de leasing lichidități care, altfel, ar putea fi utilizate pentru salarii, taxe
și impozite, utilități, investiții etc., iar acest comportament impus va fi urmat chiar și în cazurile în
care ar exista contestații serioase asupra cuantumului ratelor, dobânzilor și penalităților. Debitorul,
emitent al biletelor la ordin, va fi obligat la un astfel de comportament, întrucât, altfel, va suporta
consecințele înscrierii sale în CIP, adică restricționarea accesului la finanțare și, în final,
insolvența.
Această practică, inventată de bănci odată cu punerea în aplicare a Normei-cadru a BNR
nr. 6/1994, a dus la pervertirea instituției biletului la ordin prin larga utilizarea a sa ca garanție a
plății. Biletul la ordin emis cu titlu de garanție, pentru a se crea aparența că sunt îndeplinite
condițiile stricte de formă, nu reflectă faptul că obligația din titlu este condiționată, fiind o simplă
garanție. Aceste bilete la ordin nu pot circula independent de transmiterea obligaților din
contractul principal și nu au autonomie față de raportul fundamental, întrucât reprezintă, conform
acordului părților inserat în contractul principal, o garanție. Cu toate acestea, sunt considerate
unanim că ar fi supuse Legii cambiei și biletului la ordin din 1934, exclusiv prin prisma formei pe
care o îmbracă, deși în cazurile respective actul juridic (negotium) este altul decât cel prevăzut de
lege. Cu alte cuvinte acordul părților (negotium) îmbracă o formă sacramentală (instrumentum)
care duce la modificarea acordului însuși, astfel încât utilizarea biletelor la ordin ca și garanții, în
lipsa unei reglementări adaptate la aceste titluri, apare ca o fraudă la lege. De altfel, respectivul act
juridic nu consemnează voința reală a părților. Dacă ar consemna-o, înscrisul respectiv nu ar mai
putea avea calitatea de bilet la ordin, întrucât condiționarea plății înlătură una dintre condițiile
esențiale de valabilitate ale cambiei.
10
Cambia și biletul la ordin pot fi utilizate ca garanție, dar numai dacă poartă mențiunea „valoare dată în garanție”.
GHEORGHE PIPEREA
18
Mai mult chiar, „garanția” adâncește problema lipsei de transparență și de onestitate a

creditorilor când biletul la ordin este emis în alb, fiind avalizat de administratorul sau asociatul
majoritar al societății debitoare, ca o condiție sine qua non a accesării creditelor. Completarea
ulterioară a spațiilor lăsate goale de către creditor, posesorul unicului exemplar al biletului la ordin
emis în alb, duce la diferențe uriașe între sumele pe care emitentul sau avalistul le consideră reale,
conform cu propriile înregistrări contabile, și sumele pretinse de posesorul biletului la ordin în alb.
Autonomia și literalitatea efectului de comerț, caracteristici acceptate de legiuitor, dar numai
pentru facilitarea comerțului și creșterea gradului de încredere în piață, sunt utilizate de creditor în
scopul barării oricărei tentative de opoziție sau măcar de punctaj cu debitorii, iar instanțele nu
verifică nici măcar superficial aceste aspecte, ceea ce duce la creșterea gradului de insolvabilitate
a debitorilor și a incidentelor de plată generatoare de falimente.
5.3.De lege ferenda, situația juridică a titlurilor de valoare (biletelor la ordin) utilizate cu titlu
de garanție trebuie reglementată distinct, după o analiză atentă a efectelor și utilități practice a
acestora.
§6. Cecul
6.1. Cecul este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin unei bănci la care are
un disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani altei
persoane, numită beneficiar. În cazul retragerilor de bani din contul de disponibil, operațiune
practicată încă de unele bănci, trăgătorul se indică pe sine în calitate de beneficiar.
6.2.Cecul este un instrument de plată, reglementat prin Legea nr. 59/1934 (lege care, deși
România nu a aderat la Convenția de la Geneva asupra cecului din 1931, are totuși în vedere
principiile acestei convenții).
Cecul, ca instrument de plată, este utilizat în prezent din ce în ce mai rar, mai întâi pentru că
există modalitatea mult mai simplă a ordinului de plată (în cazul căruia operatorul bancar verifică
dacă există în cont disponibil și numai în caz afirmativ îl acceptă la plată) și cardul bancar,
precum și datorită inconvenientelor cecului, a cărui emitere presupune existența disponibilului
în cont, în lipsa acestuia emitentul fiind pasibil atât de pedepse penale pentru emitere de cecuri
fără acoperire, cât și de introducerea sa în CIP, ceea ce echivalează, pentru un comerciant, cu
„moartea civilă”, întrucât orice bancă va evita să mai lucreze ulterior cu acesta. În practică, plata
prin cecuri se practică între comercianții între care există relații de afaceri de durată. Cecul se
emite fără completarea datei scadenței, urmând a fi introdus la plată doar în momentul în care
trăgătorul îl va anunța pe beneficiar că există disponibil în cont, dacă între timp nu s-au
reglementat prin diverse compensări creanțele și datoriile reciproce. În acest fel se evită, uneori
în frauda legilor referitoare la disciplina financiară, plățile în numerar, transformându-se cecul
într-un adevărat instrument de credit.
Deși este similar cambiei – părțile cecului spre exemplu, sunt denumite, la fel ca la cambie,
trăgător, tras și beneficiar – cecul nu este un titlu de credit, motiv pentru care emiterea unui cec
fără acoperire (provizion) este infracțiune.
Ceea ce este esențial pentru cec este faptul că în calitate de tras este indicată o bancă. Aceasta
nu va accepta cecul decât dacă există provizion (acoperirea cecului). Cecul tras și plătibil în
străinătate poate indica, totuși, în mod valabil, în calitate de tras, o altă persoană decât banca.
GHEORGHE PIPEREA
19
Cecul este un titlu la ordin (prin excepție, cecul poate fi emis și la purtător sau nominativ),
complet și formal. El încorporează o obligație abstractă de plată necondiționată, la vedere, de către
bancă, a sumei prevăzute pe titlu.
6.3.Ca și cambia, cecul trebuie emis în formă scrisă ad validitatem. În practică sunt obligatorii
formularele tipizate puse în circulație de bănci după modelul aprobat de banca centrală, formulare
care prezintă elemente de siguranță asemănătoare bancnotelor. De asemenea, cecul trebuie să
conțină anumite mențiuni esențiale, aceleași ca la cambie, cu excepția numelui beneficiarului
(indicarea acestuia este facultativă) și a scadenței (aceasta deoarece cecul este plătibil la vedere).
Orice altă mențiune pe cec este considerată nescrisă. Lipsa unei mențiuni esențiale face ca înscrisul
respectiv să nu aibă valoare de cec.
Cecul nu poate fi emis decât în condițiile în care preexistă disponibil în cont și o convenție de
emitere de cecuri între trăgător și banca-tras.
6.4.Cecul la ordin poate fi transmis prin gir. Totuși, întrucât cecul este plătibil la vedere, nu este
uzual girul cecului.
Plata cecului poate fi garantată prin aval. Este exclus, însă, avalul din partea trasului.
Efectele girului sau cele ale avalului sunt similare cu efectele girului sau avalului cambiei.
Întrucât cecul este plătibil la vedere și presupune existența disponibilului, cecul nu este supus
formalității acceptării. Ca o consecință, trasul în cazul cecului nu are calitatea de debitor cambial,
ci numai funcția de plătitor. Trasul nu răspunde pentru plata cecului. Această răspundere revine
trăgătorului.
Prezentarea cecului la plată se poate face în maxim 8 sau 15 zile de la emiterea sa, în funcție de
localitatea unde a fost emis. Dacă este emis în străinătate și plătibil în România, cecul trebuie
prezentat la plată în termen de 30 sau 70 de zile, în funcție de zona geografică a țării unde cecul a
fost emis.
Pentru plată, trasul este obligat să verifice condițiile formale ale emiterii cecului, refuzând plata
în caz de lipsuri formale.
Dacă trasul (banca) refuză plata, beneficiarul nu are acțiune directă contra băncii, ci numai
acțiune de regres contra trăgătorului și eventualilor giranți. Pentru conservarea acțiunilor de regres,
cecul trebuie prezentat la plată în termen util și refuzul de plată al trasului să fie consemnat prin
protest sau printr-o declarație a trasului, scrisă și datată pe cec, din care să rezulte refuzul de plată.
GHEORGHE PIPEREA
20

a) Cecul reprezintă un instrument de plată utilizat la fel de frecvent ca numerarul11;
b) Cecul emis fără acoperire nu prezintă riscuri juridice pentru emitent12;
c) Cecul trebuie emis în formă scrisă ad validitatem13.

a) Cambia nu presupune formalități riguroase14
b) Cambia reprezintă o operațiune juridică autonomă, la baza căreia există raporturi
juridice fundamentale15;
c) Girantul este persoana care garantează plata cambiei la scadență16
Precizați modalitățile practice de utilizare a cambiei în relațiile dintre profesioniști17.
Bibliografie
11
Răspuns greșit, a se vedea în acest sens pct. 6.2. din prezenta unitate de învățare
12
Răspuns greșit, este infracțiune, a se vedea în acest sens pct. 6.2. din prezenta unitate de învățare
13
Răspuns corect, a se vedea în acest sens pct. 6.3. din prezenta unitate de învățare
14
Răspuns greșit, a se vedea în acest sens pct. 2.7. din prezenta unitate de învățare
15
Răspuns corect, a se vedea în acest sens pct. 1.3. din prezenta unitate de învățare
16
Răspuns greșit, avalistul este cel care garantează
17
Răspunsul poate fi identificat în cadrul secțiunilor nr. 2.3, 2.4., respectiv 2.5. din prezenta unitate de învățare
GHEORGHE PIPEREA

Drept Comercial. Obligații ID

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Comercial. Obligații ID

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

DrDREP DREPT COMERCIAL-OBLIGAȚIILE 2019-2020

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 1

Conceptul și aspecte specifice obligațiilor comerciale

► Constituția României, republicată (M.Of. nr. 767/31.10.2003)

Obiectivele unității de învățare nr. 1

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi cunoaște:

Timpul necesar a fi alocat studiului prezentei unități de învățare- 2 ore

§1. Ce este o obligație?

§2. Ce este o obligație comercială?

2.4.Grefate pe această ecuație fundamentală a echilibrului, obligațiile comerciale se mai

1. Stabiliți care dintre următoarele afirmații este adevărată

2. Precizați care sunt caracteristicile unei obligații comerciale16.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 2

Reglementări în materia dobânzii legale

1. Pentru a-și păstra nealterată valoarea, puterea de cumpărare și de economisire și funcția

§2. Daune-interese compensatorii și daune-interese moratorii

8. Obligațiile se execută în natură, adică în configurația lor originară, indiferent de specia

9. Despăgubirile pot fi daune-interese compensatorii, acordate creditorului pentru pagubele create

acesteia, reglementările Codului civil disting între daunele-interese compensatorii și

prejudiciului nepatrimonial. La stabilirea întinderii prejudiciului, judecătorul trebuie să țină seama

11. Valorificând o soluție doctrinară tradițională în dreptul comerțului internațional20, o

fapta sa culpabilă, la producerea prejudiciului, întreaga răspundere contractuală ar fi rămas în

creditorul trebuie să îl avertizeze de îndată pe debitor și să îi ofere posibilitatea conversiei monedei

13. Evaluarea convențională a daunelor-interese este reglementată, cu caracter de principiu, de

16. Evaluarea legală a daunelor-interese are în vedere, în principiu, doar obligația de a da o

1. Stabiliți care dintre următoarele afirmații este adevărată, având în vedere

2. Stabiliți care dintre următoarele afirmații este adevărată, având în vedere

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 3

Clauzele abuzive în contractele comerciale

► Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată (M.Of.

1. Contractul este principala expresie a practicilor comerciale. Libertatea de a contracta se

De aceea, clauzele abuzive sunt interzise, legislația protecției consumatorilor conținând

Pentru simplificarea analizei, definiția normativă urmează a fi descompusă în 5 segmente,

Exceptând vânzările de produse de consum imediat care se practică în interiorul spațiilor

Contractele foarte simpliste, ne-elaborate, pe care comercianții le utilizează în relațiile cu

Comerțul specific economiei de piață și societății de consum presupune contracte încheiate și

Contractele de adeziune sunt ținta predilectă, „dușmanul natural” al reglementărilor reunite de

persoane interesate (stakeholders) interesate de supraviețuirea afacerii comerciantului. Vina de a

Negocierea, chiar și în cazul contractelor de adeziune, este un deziderat al legislației protecției

În Cauza Constructora Principado, CJUE a reținut că problema de a ști dacă există un

Clauzele abuzive nu se confundă cu leziunea16. Cele două instituții au în comun ideea

În altă ordine de idei, dezechilibrul presupus de includerea în contractele profesioniștilor cu

Dezechilibrul semnificativ trebuie să fie contrar cerințelor bunei-credințe, adică să releve o

putere economică. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților în contractele

Prezumțiile specifice domeniului clauzelor abuzive din contractele comercianților cu

8. Deși negocierea informată a consumatorilor este un deziderat al legislației protecției

Construcția regimului juridic al contractului de adeziune se bazează, în sistemul Directivei

În legătură cu imposibilitatea de influențare a clauzelor contractuale, legea noastră internă este

contractului nu probează negocierea acestuia32. Simplele discuții ale comerciantului cu

În linie cu o decizie anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție33, Tribunalul București a

9. Între comercianți și consumatori există o situație de inegalitate economică și de asimetrie

remedierii dezechilibrului existent la momentul încheierii contractului sau survenit încheierii

Prezumția de dez-echilibru al prestațiilor contractuale în relațiile dintre consumatori și

În jurisprudența noastră, nu numai că prezumția de dezechilibru este implicit acceptată, dar

11. Prezumția de dezechilibru se aplică și în cazurile în care dezechilibrul este determinat de o

Într-un litigiu de reechilibrare a contractului, prin aplicarea regulilor și soluțiilor instituției

exterior. A proba motivele impreviziunii nu înseamnă a înlătura prezumția de dezechilibru

Excepțiile de la analiza caracterului abuziv al unor clauze contractuale

Deosebit de importantă, atât ca propunere de lege ferenda, cât și ca o certificare a constatării că

remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de

ceea ce înseamnă că Uniunea nu exercită o competență exclusivă în materia protecției

Excluderea de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la definirea obiectului