Sunteți pe pagina 1din 9

Franța metropolitană este marcată de multiple dezechilibre spațiale.

Pe de o parte, ea este originală prin


faptul că are o capitală de șase ori mai populată decât a doua arie urbană a țării,[e] și care grupează un
sfert din studenți[I 2] și aproape toate sediile centrale ale marilor companii ale țării.[23] Pe de altă parte,
linia Le Havre–Marsilia este adesea considerată a fi limita între un vest rămas de multă vreme agrar și
care, astăzi, beneficiază de o importantă dezvoltare demografică și economică,[n 1] și un est
industrializat și de multă vreme urbanizat. În cele din urmă, de la departamentul Ardenilor în nord-est
până la departamentul Landes în sud-vest se observă o „diagonală a densității reduse(fr)”, care prin
comparație cu restul țării secaracterizează printr-un grad redus de populare și printr-o economie,
adesea, în dificultate.[24]

După un îndelungat exod rural în secolul al XIX-lea și până în a doua jumătate a secolului al XX-lea,[n 2]
sporul migratoriu al zonelor rurale franceze a redevenit pozitiv în anii 1990.[n 1] Creșterea populației
urbane are loc predominant în zonele periurbane, din ce în ce mai îndepărtate de aglomerația centrală.
[n 2] Tabelul de mai jos listează cele mai mari orașe ale Franței, în funcție de populația ariei
metropolitane.

v • d • m Cele mai mari orașe din Franța

[I 3][I 4]

Loc Numele orașului Regiune Pop. Loc Numele orașului Regiune


Pop.

Paris

Paris

Lyon

Lyon

1 Paris Île-de-France 12.223.100 11 Grenoble Ron-Alpi 669.595


Marsilia

Marsilia

Toulouse

Toulouse

2 Lyon Ron-Alpi 2.165.785 12 Rouen Normandia Superioară 652.898


3 MarsiliaProvence-Alpi-Coasta de Azur 1.718.281 13 Toulon Provence-Alpi-Coasta
de Azur 606.947

4 Toulouse Midi-Pirinei 1.232.398 14 Montpellier Languedoc-Roussillon


549.491

5 Lille Nord-Pas-de-Calais 1.158.306 15 Lens Nord-Pas-de-Calais


542.918

6 Bordeaux Aquitania 1.127.776 16 Avignon Provence-Alpi-Coasta


de Azur 511.277

7 Nisa Provence-Alpi-Coasta de Azur 1.001.295 17 Saint-Étienne Ron-Alpi


508.847

8 Nantes Pays de la Loire 873.133 18 Tours Centru 477.438

9 Strasbourg Alsacia 761.042 19 Clermont-Ferrand Auvergne


463.891

10 Rennes Bretania 671.845 20 Nancy Lorena 434.948

Axe de comunicație și de transport

Din pricina poziției sale la răscruce, Franța este țară de tranzit.[b 17] Ea este, de fapt, traversată, în mod
obligatoriu, de persoanele și mărfurile care circulă pe cale terestră între peninsula Iberică și restul
Europei și, după deschiderea Eurotunelului în 1994,[25] între Regatul Unit și restul Europei.[b 17] Ca o
moștenire a istoriei, rețelele franceze de transport sunt foarte centralizate în jurul Parisului;[b 18]
această centralizare este deosebit de puternică în domeniul feroviar și aerian, deși a început să se
diminueze.[26]

Un TGV Duplex(fr) pe LGV Méditerranée

Principalul mijloc de transport utilizat în Franța este cel rutier, care, în 2007, reprezenta respectiv 86,5%
și 79,9% din traficul de călători și de mărfuri.[f][27] Franța numără, la nivelul anului 2005, peste un
milion de kilometri de șosele, dintre care aproape toate sunt asfaltate sau pietruite.[28] După
eliberare(fr), Franța și-a dezvoltat o rețea extinsă de autostrăzi(fr), care, în 2007, totalizau o lungime de
10.991 km .[28] De câteva decenii, sunt dezvoltate politici publice cu scopul reducerii accidentelor
rutiere mortale, ale căror principale cauze sunt identificate ca fiind, în principal, viteza și consumul de
alcool,[j 1] și încearcă să reducă dependența francezilor de automobile, în beneficiul altor mijloace de
transport mai puțin poluante.[i 1]

Rețeaua feroviară franceză datează și ea, în mare parte, de la mijlocul și de la sfârșitul secolului al XIX-
lea, ajungând să numere, în 2009, 29.473 km de linii, dintre care mai mult de jumătate sunt electrificate.
[29] Cea mai mare parte din trafic este derulată de compania publică SNCF, pe liniile care aparțin
gestionarului de infrastructură Réseau ferré de France(fr) (RFF). Începând cu anii 1980, traficul de
călători în Franța metropolitană este în creștere, mulțumită, pe de o parte, preluării de către regiuni a
gestionării traficului regional și local, dar mai ales apariției rețelei continue a liniilor de mare viteză
parcurse de TGV.[30] Pe de altă parte, principalele orașe ale țării sunt dotate cu o rețea feroviară
urbană, de tip metrou, tramvai sau expres regional (RER); Metroul din Paris, înființat în 1900, formează
una dintre cele mai dense rețele din lume.[31]

În ceea ce privește transportul aerian, acesta este deosebit de centralizat: cele două aeroporturi
pariziene — Roissy-Charles-de-Gaulle și Orly — au deservit în 2008 peste 87 de milioane de călători, în
vreme ce principalul aeroport din provincie, Nisa-Coasta de Azur(fr), a deservit doar puțin mai mult de
10 milioane.[32] Aeroporturile din provincie fac, de fapt, concurență TGV-ului pentru trafic intern, în
vreme ce aeroporturile pariziene adună cvasi-totalitatea traficului de cursă lungă.[b 19] Franța este locul
unde funcționează una dintre cele mai mari companii aeriene din lume, în termeni de pasageri
transportați (Air France-KLM[33]) și unde funcționează primul constructor aeronautic civil (Airbus[b 20]
[g]) din Europa.

În Franța se mai utilizează și alte mijloace de transport, dar ele sunt marginale. Traficul fluvial asigură o
parte neglijabilă din traficul de călători și una secundară din traficul de mărfuri, în special din cauza
neadaptării unei mari părți din rețea la traficul modern.[28] Traficul maritim este mai important, dar
porturile Dunkerque, Le Havre, Nantes - Saint-Nazaire(fr) și Bordeaux sunt foarte mici comparativ cu
rivalele lor de la Marea Nordului, cum sunt Rotterdam sau Anvers;[34] numai portul Marsilia este
comparabil cu marele porturi ale lumii, fiind cel mai mare port de la Marea Mediterană în termeni de
tonaj expediat.[34] Astăzi, bicicleta cunoaște o nouă tinerețe, în special datorită preocupărilor ecologiste
ale francezilor și datorită înființării sistemelor de închiriat biciclete în mai multe orașe ale țării.[i 2]

Istoria

Articol principal: Istoria Franței.

Evoluția teritorială a Franței metropolitane, din 985 până în 1947

Franța actuală ocupă mare parte din fostele Galii celtice, cucerite de Iulius Cezar în secolul I î.e.n., dar
numele și-l ia de la franci, un popor germanic care s-a instalat acolo începând cu secolul al V-lea. Franța
este un stat unificat de mult timp și a fost una din primele țări ale epocii moderne care să încerce să
experimenteze un regim democratic.

Preistorie, protoistorie și antichitate

Prezența omenească pe teritoriul actual al Franței datează din paleoliticul inferior; cele mai vechi urme
de viață umană datează de acum circa 1.800.000 de ani.[e 1] Pe atunci, omul se confrunta cu o climă
dură și schimbătoare, marcată de mai multe ere glaciare care i-au modificat mediul de viață.[e 1] În
Franța se găsesc numeroase peșteri pictate(fr) din paleoliticul superior, dintre care una dintre cele mai
celebre este cea din Lascaux[e 1] (departamentul Dordogne, cu picturi rupestre vechi de circa 18.000 de
ani[35]).

Aproximativ 10.000 de ani în urmă, la sfârșitul ultimei ere glaciare, clima s-a îmblânzit.[e 1] Cam de acum
7.000 de ani, această parte a Europei de Vest a intrat în neolitic și locuitorii ei s-au sedentarizat, chiar
dacă evoluția aceasta a variat de la regiune la regiune.[e 2] După o puternică dezvoltare demografică și
agricolă în mileniile al IV-lea și al III-lea î.e.n., metalurgia și-a făcut apariția la sfârșitul mileniului al III-lea,
întâi cu meșteșugul prelucrării aurului, cuprului și bronzului, apoi a fierului - în secolul al VIII-lea î.e.n.[e
3]

În preajma anului 600 î.e.n., grecii originari din orașul Phocaea din Asia Mică au înființat colonia Masalia
(astăzi, orașul Marsilia), pe țărmul Mediteranei;[e 4] în aceeași perioadă, câteva popoare celtice au
pătruns pe teritoriul Franței actuale, dar această ocupație nu s-a generalizat asupra întregului teritoriu
decât între secolele al V-lea și al III-lea î.e.n.[e 5] Astfel a apărut noțiunea de „Galia”, corespunzătoare
teritoriilor populate de celți între Rin, Atlantic și Mediterana.[e 6] Galia era pe atunci o țară prosperă, ale
cărei părți sudice au fost din ce în ce mai mult supuse influențelor grecești și apoi romane.[e 7]

Începând cu anul 125 î.e.n., sudul Galiei a fost cucerit, încetul cu încetul, de Republica Romană, care a
înființat aici orașele Aix-en-Provence, Toulouse și Narbonne.[e 8] În 58 î.e.n., Iulius Cezar s-a lansat într-o
campanie de cucerire a întregii Galii și a înăbușit, în 52 î.e.n.. o revoltă condusă de căpetenia galică
Vercingetorix.[e 9] Noile teritorii au fost împărțite de Augustus în nouă provincii romane, dintre care
principalele au fost Gallia Narbonensis în sud, Aquitania în sud-vest, Gallia Lugdunensis în centru și
Belgica în nord.[e 10] În perioada galo-romană au fost înființate numeroase orașe, printre care Lyon,
denumită capitală a Galiilor;[e 11] acestea erau concepute după tipicul orașelor romane, cu un
forum(fr), un amfiteatru(fr), circ(fr), teatru și thermae.[e 12] Religia romană s-a suprapus peste cultul
celtic, fără a-l face pe acesta din urmă să dispară, divinitățile de diferite origini contopindu-se, încet-
încet, până la formarea unui unic sincretism.[e 13]

În secolul al III-lea e.n., Galia romană a trecut printr-o gravă criză, limesul, frontiera fortificată care apăra
Imperiul de incursiunile germanice, fiind rupt în mai multe rânduri de către barbari.[e 14] În acea
perioadă, puterea romană părea șubrezită: în 260 s-a proclamat un imperiu al galilor care a scăpat de
sub controlul roman până în 274.[e 15] Cu toate acestea, situația s-a îmbunătățit în prima jumătate a
secolului al IV-lea, care a fost o perioadă de reînnoire și prosperitate pentru Galia.[e 16] În 312,
împăratul Constantin cel Mare s-a convertit la creștinism; creștinii, persecutați până atunci, s-au
înmulțit.[e 17] Dar invaziile barbare s-au reluat începând cu a doua jumătate a secolului al IV-lea;[e 18]
la 31 decembrie 406, vandalii, suebii și alanii au trecut Rinul și au traversat Galia până în Spania.[e 19] La
mijlocul secolului al V-lea, alemanii și francii, două popoare păgâne, s-au instalat în nord-estul Franței de
astăzi și au exercitat o puternică presiune asupra generalilor romani care rezistau cu greu în nord-estul
Galiei.[e 20]

Apariția, crizele și transformările Regatului Franței de-a lungul Evului Mediu

Botezul lui Clovis, reprezentat în Sainte-Chapelle din Paris (anonim)

După scindarea Imperiului Roman, convertirea la creștinism a căpeteniei france Clovis a făcut din el un
aliat al Bisericii creștine și i-a permis să cucerească, la sfârșitul secolului al V-lea și începutul secolului al
VI-lea, mare parte din Galia.[e 21] Fuziunea moștenirii galo-romane cu aporturile germanice și cu
creștinismul a fost lungă și dificilă, francii constituind, la început, o societate războinică, cu practici și legi
foarte îndepărtate de dreptul roman și de principiile creștine.[e 22] În vreme ce scăderea demografică
suferită de Regatul Franc a antrenat un declin al orașelor, creștinismul s-a instalat prin fondarea
bisericilor rurale și, mai ales, a numeroaselor mănăstiri.[e 23] Dacă puterea lui Clovis părea, la început,
solidă, dinastia merovingiană a trebuit, totuși, să facă față unor grave dificultăți;[e 24] ea s-a stins în 751,
după care Pepin cel Scurt a fost uns rege al francilor, fondând dinastia carolingiană.[e 25]

Pepin cel Scurt și fiul său, Carol cel Mare, au extins considerabil teritoriul regatului francilor, stat ce se
întindea, la sfârșitul secolului al VIII-lea, pe o suprafață de peste un milion de kilometri pătrați.[e 26]
Imensul Imperiu Carolingian era controlat de o administrație centralizată cu sediul la Aachen, cu conți ce
îl reprezentau pe Carol cel Mare în tot imperiul și care erau supravegheați de missus dominicus(d).[e 27]
Carol, încoronat în 800 ca împărat al Occidentului(fr), a relansat artele frumoase în educație, iar curtea
sa de la Aachen(en) a găzduit o activitate artistică și intelectuală de înalt nivel.[e 28] Cu toate acestea,
după moartea împăratului, conții și vasalii lor au început, din ce în ce mai mult, să-și facă funcțiile
ereditare, iar nepoții lui Carol cel Mare și-au împărțit imperiul prin tratatul de la Verdun (843); Carol a
obținut Francia occidentală, care corespunde, aproximativ, celor două treimi vestice ale Franței actuale,
teritoriu ale cărui frontiere au fluctuat puțin până la sfârșitul Evului Mediu.[e 29] Noul regat a trebuit,
totuși, să înfrunte, în secolele al IX-lea și al X-lea, trei valuri de invazii diferite: ale musulmanilor, ale
vikingilor și ale maghiarilor.[e 30] În același timp, puterile foștilor conți au continuat să crească, în timp
ce puterea regelui scădea;[e 31] relațiile sociale au început să capete caracter feudal, caracterizat prin
împărțirea societății în trei clase: clerul, nobilimea și „starea a treia”.[e 32]

În 987, Hugo Capet a fost ales rege;[h] monarhia a redevenit ereditară[e 33], iar Dinastia capețiană au
domnit în Franța timp de peste 800 de ani. Totuși, primii regi capețieni nu controlau direct decât o mică
parte din teritoriul francez, denumit „domeniu regal”, și câțiva din vasalii lor erau mult mai puternici
decât ei.[e 34] În secolul al XII-lea, puterea regală a început să se impună din nou în fața nobililor din
regat, dar, începând cu anii 1150, a trebuit să se confrunte cu apariția unui „imperiu Plantagenet(fr)”,
domeniu nobiliar extrem de puternic, ce cuprindea Anglia și părțile vestice ale Franței.[e 35]
Regatul capețian a atins apogeul în secolul al XIII-lea, monarhia redobândind puterea pe care o
pierduse[e 36] iar arta și cultura franceză au început să se afirme în Europa.[e 37] Filip August (1180-
1223) a reușit să cucerească mare parte din posesiunile franceze ale Plantageneților, punând capăt,
pentru un timp, amenințării engleze și lărgind considerabil domeniul regal cu această ocazie.[e 38]
Ludovic al IX-lea (1226-1270) a acționat ca arbitru al creștinismului și a participat la cruciadele a șaptea și
a opta, ceea ce a dus la canonizarea sa rapidă de către Biserica Romano-Catolică.[e 39]

Secolul al XIV-lea și prima jumătate a secolului al XV-lea au găsit Franța într-o gravă criză, cu manifestări
multiple.[e 40] Războiul de 100 de Ani, dus contra Angliei și apărut în urma unei probleme de
succesiune(fr) la tronul Regatului Franței, a făcut ravagii în țară.[e 41] Dar criza din secolele al XIV-lea și
al XV-lea nu a fost una doar politică sau militară: ea a fost și demografică — Moartea Neagră a ucis,
începând cu anul 1347, cel puțin o treime din populația regatului[i] —, socială — răscoalele țărănești și
urbane s-au înmulțit —, economică și religioasă.[e 42] Totuși, deși monarhia a fost și ea atinsă de
această criză, ea a ieșit, în cele din urmă, întărită, puterea centrală, care s-a mutat din valea Loarei, s-a
îmbogățit cu noi instituții și a început să întrețină o armată plătită dintr-un impozit permanent.[e 43]

Renașterea și monarhia absolutistă (secolele al XVI-lea–al XVIII-lea)

Ludovic al XIV-lea, figură emblematică a absolutismului monarhic, în timpul căruia Franța a atins apogeul
influenței în politica europeană

Începând cu 1494, suveranii francezi au dus mai multe războaie în Italia și, apoi, împotriva împăratului
Carol Quintul.[36] Domniile lui Francisc I (1515-1547) și a fiului său Henric al II-lea (1547-1559) au fost
marcate de o întărire a puterii regale, care tinde să devină absolutistă,[37] și de o Renaștere literară și
artistică puternic influențată de Italia.[38]

În 1539, ordonanța de la Villers-Cotterêts a făcut limba franceză limbă administrativă și judiciară în


regat.[e 44] Unitatea Franței în jurul persoanei regelui a fost însă afectată în a doua jumătate a secolului
al XVI-lea de probleme religioase: între 1562 și 1598, s-au succedat opt războaie religioase(fr) între
catolici și calvini.[e 45] Această criză religioasă a fost dublată de una economica și mai ales politică.[39]
În 1598, regele Henric al IV-lea (1589-1610) a dat, prin Edictul de la Nantes, libertăți parțiale de cult
protestanților.[e 46]

Ludovic al XIII-lea (1610-1643) și miniștrii săi, Richelieu și Mazarin, au fost obligați să se confrunte cu
opoziția nobilimii dornice să-și redobândească vechile privilegii.[e 47] În aceeași perioadă, Franța a ieșit
victorioasă din mai multe războaie (între care Războiul de Treizeci de Ani) și a început să-și formeze un
prim imperiu colonial(fr), în principal, în Noua Franță(fr), în Antile și pe drumul spre Indii.[e 48] Ludovic
al XIV-lea a afirmat mai mult ca niciodată caracterul absolut al puterii sale:[j] „Regele-Soare” se
considera „locțiitor al lui Dumnezeu pe Pământ”[e 49] și a ordonat construirea palatului de la Versailles,
simbol al puterii sale.[e 50] El s-a înconjurat de artiști și de savanți și a acționat pentru unitatea
religioasă a regatului său,[e 51] reluând persecuția protestanților(fr) și revocând edictul de la Nantes. În
ciuda situației financiare critice a monarhiei, Ludovic al XIV-lea a dus mai multe războaie cu o Europă
coalizată împotriva sa,[e 52] iar marchizul de Vauban a construit o rețea de cetăți la frontierele
regatului.[e 53] Deși aceste războaie au adus, la început, și victorii, mai multe înfrângeri și răspândirea
foametei i-au marcat sfârșitul domniei.[e 54]

Strănepotul său, Ludovic al XV-lea (1715-1774), a dus și el mai multe războaie, cu diferite rezultate.[e 55]
Franța a abandonat, în 1763, prin tratatul de la Paris, posesiunile din America de Nord, dar a dobândit, în
același deceniu, Lorena și Corsica.[e 56] În această perioadă, Franța a cunoscut o puternică revitalizare
demografică și economică. Creșterea producției agricole a fost însoțită de o proto-industrializare, în
special în sectorul textil, dar și de un avânt în domeniile intelectual și cultural.[e 57] Ludovic al XVI-lea,
care a urcat pe tron în 1774, s-a dovedit însă incapabil să găsească o soluție pentru plata datoriei
monarhice și s-a văzut obligat să convoace Adunarea Stărilor Generale în 1789.[e 58]

Secolul revoluțiilor (1789 - începutul secolului al XX-lea)

Prima Republică Franceză împărțită în departemente

Delegații trimiși la Adunarea Stărilor Generale din 1789, ale căror lucrări s-au deschis la 5 mai, și-au
depășit rapid atribuțiile conferite și s-au erijat într-o adunare națională constituantă.[e 59] Regele nu a
putut, astfel, împiedica adunarea constituantă să declare abolirea privilegiilor nobiliare în noaptea de 4
august(fr), după care, la 26 august, să adopte o „declarație a drepturilor omului și cetățeanului”.[e 60]
După o tentativă de monarhie constituțională, în septembrie 1792, s-a proclamat republica, iar Ludovic
al XVI-lea, acuzat de trădare, a fost ghilotinat la 21 ianuarie 1793.[e 61] Franța revoluționară s-a lansat
după aceea în mai mulți ani de războaie și de execuții continue, până la instaurarea directoratului în
1795.[e 62]

Revoluția din 1830 ilustrată de Eugène Delacroix în La Liberté guidant le peuple

La 9 noiembrie 1799, generalul Napoleon Bonaparte a răsturnat Directoratul printr-o lovitură de stat și l-
a înlocuit cu Consulatul(fr) iar, după cinci ani, el s-a încoronat împărat al francezilor.[e 63] Napoleon I a
înființat sau a reformat numeroase instituții,[k] iar multiplele sale victorii militare au făcut ca mare parte
din populația europeană să se afle pe teritorii sub controlul său la începutul anilor 1810.[e 64] Declinul
său avea să fie însă rapid: după o efemeră abdicare, urmată de o scurtă revenire la putere, împăratul a
fost învins definitiv la Waterloo, în 18 iunie 1815.[e 65]
În cele ce au urmat, Franța a trecut prin a doua sa experiență de monarhie constituțională, în timpul
căreia regii Ludovic al XVIII-lea (1814-1824) și mai ales Carol al X-lea (1824-1830) au readus în discuție o
parte din cuceririle Revoluției.[e 66] La câteva săptămâni după cucerirea Algerului(fr), Carol al X-lea a
fost detronat, în 1830, de Trois Glorieuses, o mișcare revoluționară care l-a adus pe tron pe Ludovic-
Filip.[e 67] Deși pe moment acesta din urmă era considerat un reformator, el a început rapid să fie
contestat, în ciuda dezvoltării economice cunoscute de Franța în acea perioadă.[e 68]

În februarie 1848 a izbucnit o nouă revoluție, ale cărei obiective nu mai erau doar politice, ci și sociale.[e
69] Efemera a Doua Republică, instaurată atunci, a impus votul universal pentru bărbați, a abolit sclavia
în colonii(fr) și pedeapsa cu moartea pe motive politice,[e 70] dar a fost răsturnată de președintele
Ludovic-Napoleon Bonaparte, care s-a încoronat, în 1852, împărat .[e 71]

Dacă primii ani ai celui de al Doilea Imperiu au fost ani de regim autoritar, Napoleon al III-lea a imprimat
o direcție liberală, în 1860, și nu a mai împiedicat formarea unei opoziții politice, concomitent cu
dezvoltarea accelerată a industriei și căilor ferate.[e 72] Înfrângerea Franței în fața unei Germanii în curs
de unificare, în 1870-1871, a fost un dublu punct de cotitură în istoria țării: împăratul a capitulat,în 2
septembrie 1870, la Sedan, și două zile mai târziu a fost proclamată republica, în timp ce Prusia a anexat
Alsacia și Lorena.[e 73]

În ciuda nașterii ei din haos, a Treia Republică Franceză a fost cel mai îndelungat regim politic cunoscut
de Franța după 1789.[e 74] Republicanii și-au instaurat proiectul politic pas cu pas: educația a devenit
gratuită, laică și obligatorie(fr) în 1881-1882; libertățile presei și de asociere au fost acordate în 1881; în
1884 au fost legalizate divorțul și sindicatele, iar în 1905 bisericile au fost separate de stat(fr).[e 75] În
același timp, Franța a acumulat un vast imperiu colonial, ajuns, în 1914, al doilea din lume ca mărime
după cel britanic.[e 76] Deși s-au succedat mai multe crize politice — criza boulangistă(fr), Scandalul
decorațiunilor(fr), Scandalul Panama(fr), afacerea Dreyfus —, principala amenințare pentru Republică a
venit, totuși, din exterior, unde războiul părea din ce în ce mai iminent.[e 77]

Franța în cele două războaie mondiale

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, teritoriul francez a fost împărțit între o „zonă ocupată” în
nord și o „zonă liberă” în sud, la care se adaugă alte zone mai restrânse cu statut special

Prin jocul alianțelor, Franța a intrat în război, la începutul lunii august 1914, împotriva Germaniei, de
partea Regatului Unit și a Imperiului Rus.[e 78] Primul Război Mondial, soldat cu 1,4 milioane de victime
în rândul francezilor și care a adus numeroase distrugeri în nord-estul țării, s-a încheiat prin armistițiul
de la 11 noiembrie 1918 cu victoria Triplei Înțelegeri.[e 79] În afara retrocedării Alsaciei și Lorenei,
Franța a primit o parte din despăgubirile de război cuvenite prin tratatul de la Versailles și a obținut
garanții de securitate, care au încetat însă în 1940, când Germania a invadat Belgia, după ce și-a
reconstruit armata și a remilitarizat malul stâng al Rinului.

După câțiva ani de reconstrucție(fr) laborioasă, marcați de un efort de atragere a imigrației și de creștere
a productivității, cu scopul de a ameliora penuria de forță de muncă în minerit, în siderurgie și în
industria automobilistică, Franța s-a străduit să-și recapete forța economică antebelică,[e 80] astfel că,
după anul 1924, a înregistrat o creștere puternică, dar de scurtă durată, fiind, însă, lovită puternic, odată
cu celelalte mari puteri, de Marea Criză Economică din anii 1929-1930.[40] Deși această criză a venit
târziu, ea a fost durabilă și profundă, dificultățile economice fiind amplificate de o criză politică majoră,
în ciuda speranțelor trezite de venirea la putere, în 1936, a Frontului Popular(fr).[41] În cele din urmă,
când Franța a declarat, la 3 septembrie 1939, război Germaniei Naziste, ea abia ieșise din cea mai grea
criză pe care o cunoscuse a Treia Republică.[e 81]

După opt luni fără lupte („Războiul ciudat”), Wehrmachtul a invadat, la 10 mai 1940, nord-estul Franței,
iar mareșalul Philippe Pétain a cerut, la 22 iunie, armistițiul .[e 82] Acesta din urmă a cerut și a obținut,
la 10 iulie, puteri depline, lichidând, astfel, cea de a Treia Republică și punând bazele regimului de la
Vichy, care a dus o politică conservatoare, tradiționalistă și antisemită, în colaborare cu Germania
Nazistă și în ciuda acțiunilor rezistenței din interiorul și din exteriorul țării.[e 83] Debarcarea Aliaților, la
6 iunie 1944, în Normandia a anunțat sfârșitul ocupației naziste și începutul eliberării Europei.[e 84] În
total, conflictul a dus la moartea a mai puțini militari ca cel anterior,[l] da