1.2. Obiectul eticii şi funcţiile ei.

Etica este o ştiinţă filosofică ce studiază morala ca una dintre cele mai importante
laturi ale existenţei umane şi sociale, ce examinează esenţa, natura şi structura moralei,
este o sferă a cunoaşterii, o tradiţie intelectuală, iar morala sau moralitatea este ceea ce
studiază etica, adică obiectul ei. Etica cercetează moralitatea unei anumite societăţi cu
ajutorul unor valori morale, precum: omenie, onoare, bine, dreptate, demnitate, datorie,
cinste etc.

Etica generală se desfăşoară pe trei nivele:

 Metaetica, care are ca obiect definirea naturii termenilor morali;

 Etica normativă, care studiază teoriile şi doctrinele normelor etice;

 Etica aplicată, care studiază aspectele particulare, distincte pe diferite arii de

cuprindere ale eticii.

Există două abordări de tip metaetic:

 Realismul moral care are două variante: etica intuitivă, considerând că există proprietăţi
morale obiective, care nu pot fi simplificate; naturalismul etic, care susţine că termenii
etici pot fi definiţi;

 Antirealismul moral, susţine că nu există valori morale obiective.

Astfel, se disting următoarele abordări ale antirealismului moral: subiectivismul etic;

teoria comenzii divine; subiectivismul individualist; teoria observatorului ideal,
noncognitivismul, prescriptivismul; expresivismul, scepticismul etic.

Etica normativă face legatură între metaetică şi etica aplicată.

Deci, Regula de aur a eticii normative sau a moralităţii spune: Să nu facem altora
ceea ce nu ne dorim ca alţii să ne facă nouă!

În sistemul eticii se elucidează astfel de domenii ca: axiologia etică, ce studiază

problemele binelui şi răului; deontologia etică, ce studiază problemele datoriei;
fenomenologia eticii, ce studiază morala unei sau altei societăţi sub aspect sociologic şi
istoric; genealogia moralei; etica istorică; etica profesională etc.
În etică se disting principiile generale sau fundamentale şi principiile particulare. De
obicei, sunt elucidate trei principii morale fundamentale:
• principiul renunţării,
• principiul individualismului,
 • principiul colectivismului.
• Principiul renunţării este propriu mai multor tipuri istorice de morală: moralei budiste,
moralei stoice, moralei creştine, mai ales în forma ei originară. El înseamnă renunţarea la
ordinea reală şi la cea normativ-valorică a colectivităţii. În virtutea acestei renunţări,
sistemul normativ nu este nici respectat pozitiv şi nici nu este contrazis pozitiv, el este
evitat prin evadarea din el într-o altă ordine, care nu ţine de lumea aceasta.
• Principiul individualismului este propriu diverselor forme istorice ale moralei, fiind un
principiu al raţiunii de afirmare a individului împotriva colectivităţii.
• Principiul colectivismului este principiul oricărei morale şi moralităţi, deoarece omul este
o fiinţă socială, el trăieşte în colectiv şi în diverse forme de colectivitate şi de comunitate
umană. Coerenţa şi stabilitatea într-o colectivitate nu sânt posibile fără respectarea de
către toţi a unui minim de cerinţe morale ale vieţii în comun şi fără funcţionarea opiniei
de grup, care asigură integrarea indivizilor în viaţa colectivă şi corectarea
comportamentelor inadecvate.

Temeiurile actualităţii eticii şi importanţa ei practică pentru om şi umanitate sânt

elucidate prin funcţiile specifice ale eticii sau ale discursului etic. De obicei, în literatura
de specialitate, sunt elucidate, următoarele funcţii ale eticii:

Funcţia cognitivă este funcţia principală în sensul că, celelalte funcţii nu se por realiza adecvat
decât cu condiţia realizării ei. Această funcţie s-a materializat de-a lungul timpurilor şi se
poate realiza pe trepte succesive: descriptivă, analitico-sintetică şi explicativă.

• Treapta descriptivă ne oferă un început de sistematizare a datelor vieţii morale. Ea s-a

materializat şi se realizează, în primul rînd, prin elaborarea unor tipologii şi studii ale
structurii şi dezvoltării caracterelor. În tipologie sînt descrise succesiv tipuri de atitudini
morale, relaţii morale, vicii şi virtuţi morale, sau calităţi şi defecte morale.
• Treapta analitico-sintetică presupune o analiză a conexiunilor interne şi externe ale
diferitelor fenomene morale. Această cercetare pleacă de la analiza fenomenului moral ca
fenomen global şi descoperă următoarele componente intrinseci (lăuntrice) ale moralei:
normele, conştiinţa, manifestarea, aprecierea, valorile, relaţiile, adică toate componentele
ce au o semnificaţie morală specifică.
• Treapta explicativă echivalează cu dezvoltarea factorilor cauzali sau generatori ai
moralei: factori care explică geneza, structura, funcţiile morale, tipurile fundamentale de
morală, progresul moral şi perspectivele acestui progres.
• Funcţia normativă sau axiologică a eticii nu rezidă în crearea de norme, întrucât
normele morale se cristalizează în viaţa reală a colectivităţilor. În sfera moralei, legiuitorul
 este subiectul colectiv, colectivitatea anonimă. Dacă e vorba de elaborarea unor coduri
morale, trebuie făcută precizarea că, această elaborare constă doar într-o explicare şi
sistematizare a unor norme elaborate deja spontan şi incipient în sfera vieţii şi experienţei
morale. Totodată, trebuie să menţionăm că şi în viaţa morală au existat şi există legiuitori
individuali – marii moralişti ai popoarelor (Socrate, Epicur, Kant, Gusti, Mill, Tolstoi,
Schweitzer) sau profeţii popoarelor (Moise, Buddha, Confucius, Hristos, Mahomed), care
au iniţiat doctrine morale sau morale cu caracter doctrinar.
• Funcţia educativă a eticii a fost dezvăluită încă în antichitate de Platon şi Aristotel.
Pentru Platon cunoaşterea binelui are un efect nemijlocit educativ, ea antrenează direct
respectul şi practicarea lui, iar pentru Aristotel, cunoaşterea binelui nu antrenează direct şi
respectarea sau practicarea lui, deoarece există atâţia oameni care ştiu ce trebuie să facă, şi
totuşi nu fac ceea ce ştiu că trebuie. În opinia lui Aristotel, moralitatea indivizilor are două
izvoare: pe de o parte, cunoaşterea binelui şi, pe de altă parte, experienţa repetată şi fixată
în obişnuinţă.