UNIVERSITATEA DE VEST VASILE GOLDIS ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

SOCIOLOGIA DREPTULUI

dr. HOREA OPREAN

- Suport de curs –
- 2018-
1
 CUPRINS

I.
PERSPECTIVELE STIINŢELOR SOCIALE......................................................................................5
1. Noţiuni introductive................................................................................................................................5
2. Obiectul de studiu al sociologiei juridice................................................................................................6
3. Funcţiile sociologiei juridice....................................................................................................................7
3.1. Funcţia cognitivă...................................................................................................................................8
3.2. Funcţia critică.......................................................................................................................................8
3.3. Funcţia practică....................................................................................................................................9
4. Definiţie sociologiei juridice....................................................................................................................9
5. Locul sociologiei juridice în Ştiinţa Dreptului.......................................................................................10
Propuneri de referate..................................................................................................................................11

II
DESPRE ŞTIINŢA SOCIOLOGIEI. METODE DE CERCETARE.................................................12
1. Noţiuni introductive..............................................................................................................................12
2. Metode de cercetare sociologică............................................................................................................13
2.1. Observaţia.............................................................................................................................................14
2.1.1. Observaţia empirică...........................................................................................................................14
2.2. Experimentul.......................................................................................................................................14
2.3. Studiul de caz........................................................................................................................................16
2.4. Metoda clinică.....................................................................................................................................16
2.4.1. Folosirea datelor disponibile............................................................................................................17
2.4.2. Rolul statisticilor oficiale.................................................................................................................18
2.4.3. Studiile bazate pe autodenunţuri......................................................................................................18
2.5. Metoda tipologică................................................................................................................................19
2.6. Metoda comparativă............................................................................................................................20
2.6.1. Procedee utilizate de metoda comparativă.......................................................................................20
2.6.2. Modalitatea de folosire a procedeelor comparative..........................................................................20
2.7. Metode de predicţie a crimei...............................................................................................................21
2.7.1. Metodele de predicţie a comportamentului criminalului..................................................................21
Propuneri de referate...................................................................................................................................22

III
METODOLOGIA SOCIOLOGICĂ GENERALĂ PRIN PRISMA
TEORIEI LUI EMILE DURKHEIM.....................................................................................................23
1. Aprecieri introductive..............................................................................................................................23
2. Emile Durkheim – promotorul sociologiei moderne...........................................................................23
3. Criminalitatea – un fenomen normal în societăţile mecanice……………………..…...........................25
4. Rolul anomiei în societăţile organice......................................................................................................26
5. Comentarii la teoria crimei lui Durkheim...............................................................................................28
6. Concluzii..................................................................................................................................................30
Propuneri de referate.....................................................................................................................................31

IV
2
INTRODUCERE ÎN ACULTURAŢIA JURIDICĂ………………………………..….......................31
1. Noţiuni introductive………………………………………………………………................................31
2. Aculturaţia juridică în diverse sisteme de drept………………………….…………............................33
3. Aculturaţia juridică în cazul cuceririlor militare sau al dominaţiei politice…………….…..…............34
3.1. Cazuri de impunere a sistemului juridic al ocupantului…………………………………..….............34
3.2. Cazuri de fuziune a sistemului juridic al ocupantului cu cel al ţării ocupate.......................................35
3.3. Cazuri de respingere a dreptului ocupantului………………………………..…..…….......................35
4. Formele aculturaţiei juridice……………………………………………………….……...................35
4.1. Aculturaţia juridică organizată…………………………………………….………….....................36
4.2. Aculturaţia juridică spontană…………………………………....………………….........................36
4.3. Aculturaţia juridică globală……………………………………………..……..…….......................37
4.4. Aculturaţia juridică parţială…………………………………………………….…..........................37
4.5. Aculturaţia juridică după amploarea schimbărilor produse……….………………………..............37
4.6. Aculturaţia juridică din perspectivă etnologică……………………………………………..............38
5. Efectele aculturaţiei juridice asupra grupurilor sociale şi a indivizilor…………….……………........39
Propuneri de referate………………………………………………….…………………........................40

V
COMUNITĂŢI ŞI GRUPURI SOCIALE…………………………………......................................41
1. Tipurile de grupuri sociale……………………………………………………..…….........................41
1.1. Grupurile primare şi secundare…………………………………………….………........................41
1.2 Grupuri mici, intermediare şi grupuri mari…………………………………………........................42
1.3. Grupuri formale şi grupuri informale…………………………………………................................43
1.4. Grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă………………………………..................................43
2. Familia ca grup social…………………………………………………………….............................44
2.1. Trăsăturile de bază ale unei familii ca grup social…………………………....................................45
2.2. Tipuri de familie…………………………………………………………….…..............................45
2.3. Relaţiile existente între familie ca grup social distinct şi sistemul global………............................46
2.4. Structura grupului familial…………………………………………………………........................46
2.5. Funcţiile interne ale familiei…………………………………..…………………….......................47
3. Grupuri de scop………………………………………………………………………........................47
4. Concluzii………………………………………………………………………………......................48
Propuneri de referate…………………………………………………………………............................49

VI
SOCIALIZARE ŞI INTEGRARE SOCIALĂ………………………………..……..........................49
1. Explicaţii introductive……………………………………………………………….........................49
2. Noţiunea de grup social……………………………………………………………...........................50
2.1. Elemente care fixează mediul existenţial al indivizilor………………………..…..........................51
2.2. Cerinţe pentru existenţa grupului social…………………………………………...........................51
Propuneri de referate……………………………………………………….…………..........................52

VII
NORMALITATE ŞI DEVIANŢA SOCIALĂ…………………………………………....................52
1. Consideraţii introductive…………………………………………………………….........................52
2. Cauzele delincvenţei prin prisma teoriilor lui Reiss, Toby, Nye şi Reckless………………..............53
3
2.1. Teoria lui Albert Reiss………………………………………………………………………..........53
2.2. Teoria lui Jackson Toby……………………………………………………………………............53
2.3. Teoria lui Ivan Nye…………………………………………………………………………...........53
2.4. Teoria lui Walter Reckless…………………………………………………………………............55
3. Teoriile moderne ale controlului………………………………………..……………………............56
3.1. Teoria lui David Matza şi delincvenţa…………………………………………………..................56
3.2. Teoria lui Travis Hirschi………………………………………………………………...................58
3.2.1. Elementele legăturii sociale…………………………………………………………...................58
3.2.2. Concluziile testului lui Hirschi………………………………… …………………......................59
4. Evaluare critică…………………………………………………………..…………….......................60
5. Implicaţii şi concluzii……………………………………………..……………………......................61
Propuneri de referate………………………………………………………….........................................61

VIII
ORDINEA ŞI NORMA SOCIALĂ…………………………………………………...........................61
1. Ordinea socială………………………………………………………………………..........................61
1.1. Ordinea socială în raport cu normele sociale …………………………………….............................62
1.2. Ordinea juridică în raport cu normele juridice…………………………………................................64
2. Responsabilitatea socială…………………………………………………….………...........................65
3. Răspunderea juridică…………………………………………………………..……............................67
Propuneri de referate…………………………………………………………………..............................68

IX.
CONTROL ŞI SANŢIUNI SOCIALE…………………………………………..................................69
1. Caracterul social………………………………………………………..………..................................69
2. Normele sociale şi juridice în raport cu acţiunile………………………………..................................71
Propuneri de referate………………………………………………………………..................................73

Bibliografie ................................................................................................................ ...............................74

4
 I. PERSPECTIVELE ȘTIINŢELOR SOCIALE

1. Noţiuni introductive

Ştiinţa sociologiei este de dată relativ mai apropiată timpurilor moderne şi ea reprezintă
preocuparea fiinţei umane pentru cunoaşterea spaţiului în care aceasta trăieşte. Omul a fost
preocupat dintotdeauna pentru a investiga mediul în care trăieşte, căutând astfel să-şi dea
răspuns la întrebări care îl frământau, ce erau legate de existenţa sa ori a colectivităţii în
care îşi ducea existenţa. Este drept, faţă de alte ştiinţe despre societate, ca de exemplu: ştiinţele
economice, ştiinţele juridice, ştiinţele politice, etice etc., sociologia este mult mai tânără decât
multe dintre acestea, iar apariţia sa ca o disciplină distinctă a fost favorizată de marile
prefaceri social-politice şi economice petrecute în Europa în prima jumătate a secolului al
XIX-lea.
Pentru prima dată acest termen a fost folosit într-o lucrare aparţinând filosofului
francez Auguste Compte, care în anul 1838, în lucrarea “Cours de philosophie politique”, a
folosit cuvântul “sociologie”. Deşi opiniile sunt diferite în ceea ce priveşte atribuirea
paternităţii acestei ştiinţe, mulţi specialişti au înclinat să susţină că filosoful pozitivist francez
este totuşi părintele acesteia.
Cuvântul “sociologie” are o dublă derivaţie: din grecescul “logos” - teorie, idee, cuvânt,
ştiinţă – şi latinescul “socius” - companion, asociat.
Controlul social al conduitei indivizilor într-o societate nu poate fi realizat decât în
deplin acord cu un anumit set de valori şi norme, fapt care ne face să credem că între
sociologie şi drept există o strânsă legătură, împreună definind cu mai multă substanţă funcţiile
sociale ale dreptului în societate.
Mulţi specilişti, sintetizând, au definit sociologia ca pe o ştiinţă a societăţii. Această opinie, în
ultima perioadă, a fost apreciată ca fiind depăşită şi s-au căutat modalităţi diferite de
definire, unele plecând de la amploarea fenomenului analizat - societatea, altele având în
vedere anumite seturi teoretice de orientare ale autorilor. Cert este că, de la apariţia sa şi până
în momentul de faţă, această ştiinţă s-a dezvoltat tot mai mult, chiar dacă uneori cu ipoteze şi
opinii contradictorii. De altfel, în marea lor majoritate, aceste opinii au urmărit o definire mai
certă a obiectului de studiu vizat, a problematicii specifice ştiinţei sociologice, a felului în care
aceasta poate fi raportată la alte ştiinţe şi, nu în ultimul rând, a modului în care se ancorează în
ştiinţele sociale concrete, cu modalităţile concrete de identificare a unui sistem conceptual, a
tehnicilor specifice de cercetare etc.
În ceea ce priveşte apariţia sociologiei juridice ca disciplină cu un pronunţat caracter
aplicativ, specialiştii consideră că perioada formării acesteia este de o dată mult mai recentă,
undeva la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, chiar dacă problematica vastă
a acestei discipline s-a format odată cu evoluţia gândirii despre societate. De altfel, sociologia
juridică este apreciată de unii ca un domeniu abstract de studiu sociologic, iar de alţii ca o
ştiinţă de graniţă între drept şi sociologie. Însă, este necesar de subliniat că toate aceste idei
sunt conturate în strânsă relaţie cu modul spectaculos de evoluţie al gândirii şi practicii
judiciare.
Pe lângă numele deja cunoscute, care, pe parcursul timpului, s-au impus în crearea
istoriei acestei discipline, cum spre exemplu au fost Emile Durkheim (1858-1917), Max
5
Weber (1864-1920), Eugen Erklich (1862-1922), Tafcott Parsons (1902-1979) şi mulţi
alţii, cercetarea sociologică românească îşi are proprii piloni. Sociologia românească şi-a adus
la rândul ei o contribuţie majoră la dezvoltarea unei sociologii juridice, care să alăture
explicaţiile sociologice prin prisma normelor juridice fixate la nivelul societăţii româneşti.
Astfel, personalităţi de prim rang din domeniul ştiinţelor sociale au pus bazele, de-a
lungul timpului, la fundamentarea unei sociologii juridice, cum sunt: Mircea Djuvara
(1866-1945), Dumitru Drăghicescu (1875-1945), Petre Andrei (1891-1940), Dimitrie
Gusti (1880-1955) sau Mircea Manolescu şi Traian Herseni.
După anii 1940-1950, în România, cu toate împrejurările deosebit de nefavorabile
dezvoltării sociale, totuşi, în acest nou domeniu au apărut şi nume noi ca: N. Popa, I.
Mihăilescu, Yolanda Eminescu, Maria Voinea, Dan Banciu, Ion Vlăduţ – la care s-au
adăugat după revoluţia din Decembrie ‘89 o nouă generaţie de sociologi-jurişti, amintind aici
doar de câteva nume, ca de exemplu: Petru Selagea, Andrei Stănoiu, Sorin Rădulescu,
Valerius Ciucă şi alţii.

2. Obiectul de studiu al sociologiei juridice

Sociologia juridică îşi are un obiect de studiu bine conturat în problematica de

ansamblu care preocupă sociologia. Totuşi, unele domenii de cercetare îi sunt specifice,
astfel că sociologia juridică ajută atât la înţelegerea modului în care a fost creată o normă de
drept, cât şi la cunoaşterea legilor şi a altor acte normative care au fost adoptate. De asemenea,
cu ajutorul acesteia se poate realiza o informare juridică mai amplă şi totodată mai completă a
organelor de stat şi a populaţiei. Dar, obiectul de studiu al sociologiei juridice poate ajuta şi la
cunoaşterea poziţiei cetăţenilor faţă de legislaţia existentă, sau, cum sunt percepute organele de
stat cu atribuţii în domeniu.
Profesorul Ion Vlăduţ adaugă la această enumerare o sferă mai largă de preocupări,
ca de exemplu:
– geneza şi diferenţierea normelor juridice;
– persoanele juridice colective şi individuale;
– studiul diferitelor conduite ale indivizilor care încalcă legea;
– afectivitatea dreptului;
– domeniul cauzelor concrete ale încălcării dreptului;
– limitele reglementării juridice, raportul dintre sfera reglementării juridice şi morale în
vederea identificării conduitei cetăţeneşti1.
La aceste precizări ţinem să mai adăugăm şi alte opinii privind obiectul de studiu al
sociologiei juridice. Astfel, apreciem că acestei ştiinţe nu trebuie să-i fie indiferentă, ca arie
de studiu, criminalitatea ca fenomen social, în ansamblul său.
Criminalitatea este un fenomen social concret, de aceea apreciem că evaluarea
sociologică a consecinţelor criminalităţii trebuie să constituie o preocupare prioritară în
strategia de luptă pentru stagnarea şi combaterea acestui fenomen.
Criminalitatea, în ansambul său, este constituită din totalul infracţiunilor care se
petrec intr-o anumită perioadă de timp şi într-un loc bine determinat. Pentru realizarea unor
ipoteze ştiinţifice privind cauzele care generează criminalitatea, sociologii au apelat la
metode moderne, inclusiv la cea comparativă, care, aşa cum aprecia Emile Durkheim,
realizează o interpretare directă. Explicarea fenomenului social al criminalităţii trebuie să se
facă pornind de la fapte sociale anterioare. Variaţiile posibile care ar putea să apară depind
de variaţiile mediului geografic şi de mediul social în ansamblul său. Aceste variaţii sunt
6
produsul unor stimuli ocazionali externi.
Precizăm că, criminalitatea în ansamblul său, este compusă din: criminalitatea legală,
criminalitatea aparentă, criminalitatea reală şi cifra neagră. Această problemă am analizat-o
amănunţit într-o altă lucrare, care se constituie într-o amplă prezentare a obiectului de
studiu al cercetării criminologice.
De asemenea, obiectul de studiu al sociologiei juridice trebuie să aibă în atenţie şi
identificarea motivelor care fac ca infracţiunea, ca parte distinctă a acestui obiect, să fie
săvârşită. De fapt, fără existenţa acesteia, sociologia juridică nu şi-ar mai identifica rostul său
în ansamblul disciplinelor juridice.
Obiectul de studiu al sociologiei juridice cuprinde pe lângă precizările făcute şi o mare altă
diversitate de elemente componente ale realităţii sociale, cu structuri şi o dinamică proprie,
specifică fiecărui segment al obiectului de studiu fixat. Această arie largă oferită de realităţile
sociale a făcut ca, în timp, din sociologie să se constituie o serie de ramuri specializate care
acoperă tot spectrul larg al vieţii sociale, cum sunt de exemplu: sociologia muncii, sociologia
juridică, sociologia urbană sau rurală, sociologia industrială, sociologia agrară, sociologia
politică, sociologia artei, sociologia conflictelor, sociologia ştiinţelor, sociologia relaţiilor
etnice etc. Toate aceste sociologii studiază numai un segment al vieţii sociale, cu realităţile
respective, iar obiectul lor trebuie raportat la ansamblul vieţii sociale dintr-o societate sau
grup social1.
Ansamblul datelor oferite de fiecare ramură în parte a sociologiei formează, în final,
postamentul pe care se poate fundamenta cunoaşterea sociologică a faptelor,
evenimentelor şi persoanelor care ne înconjoară, formează realitatea socială.
Alţi specialişti apreciază că sociologia juridică trebuie să abordeze ca obiect de studiu
un număr de patru mari arii ale realităţii sociale a dreptului:
a) geneza dreptului;
b) structura dreptului;
c) dinamica dreptului;
d) funcţionalitatea dreptului.
Aceştia susţin că ariile de studiu propuse sunt suficient de extinse pentru a cuprinde
toate fenomenele juridice care se manifestă într-o societate, inclusiv acelea prezentate de
noi mai înainte.
Studiul sociologic întreprins în domeniul dreptului nu se va limita doar la cercetarea
normelor şi instituţiilor juridice, ci abordează problemele esenţiale ale normelor juridice, în
vederea descifrării efectelor acestora asupra societăţii, cât şi implicaţiile vieţii sociale asupra
sistemului juridic, formând laolaltă întreaga realitate socială a dreptului.

3. Funcţiile sociologiei juridice

O ştiinţă nu poate fi acceptată ca atare dacă nu îşi probează motivele care o determină
să existe şi dacă nu îşi dovedeşte rosturile ori utilitatea de a îndeplini anumite funcţiuni. Şi
în acest domeniu, discuţiile purtate au fost deseori contradictorii, fiind cceptate totuşi,
în final, unele puncte de vedere comune în ceea ce priveşte necesitatea ori existenţa acestor
funcţii. Astfel, cu ajutorul funcţiilor sale, sociologia juridică realizează cunoaşterea socială a
modului în care fenomenele juridice se manifestă, ajutând la formarea, reformarea sau
reformularea realităţii sociale a dreptului.
Prof. univ. dr. Ion Vlăduţ, preluând opinia lui Jean Carbonier, consideră că
sociologia juridică îndeplineşte patru funcţii1:
a) funcţia cognitivă;
7
 b) funcţia explicativă;
c) funcţia critică;
d) funcţia practică.

3.1. Funcția cognitivă

Pentru a realiza o cercetare sociologică ştiinţifică este necesar ca faptele şi datele

prezentate să fie expuse cât mai exact, iar descrierea lor să fie cuprinzătoare şi să surprindă
realitatea. Această funcţie nu poate fi realizată decât dacă nu sunt luate în considerare toate
datele, toate faptele care pot ajuta la a testa valoarea de adevăr a ipotezelor utilizate, dând la o
parte selecţiile subiective. Ideile preconcepute şi faptele denaturate nu vor conduce decât la
aprecieri incoerente. O adevărată cunoaştere ştiinţifică a fenomenului presupune accesul la
general, esenţial, necesar şi logic2.
Noi nu avem cum să înţelegem un fenomen dacă înainte nu l-am cunoscut, fiindcă nu
întotdeauna ceea ce este evident este şi adevărat.
Prin cunoaşterea ştiinţifică a realităţilor sociale a unei norme sau ansamblu de norme
juridice, nu facem decât să trecem pragul “dincolo de cortina care le acoperă” şi să
înţelegem factorii care perturbează cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului juridic. J.
Carbonier susţinea – şi pe bună dreptate – că sociologiei juridice îi revine misiunea de “a
restitui în plină lumină importanţa dreptului cotidian, a dreptului necontencios,
extraordinara diversitate de practici şi situaţii, imensa inefectivitate a legilor” La întrebări de
genul: De ce? Cum? Din ce cauze? nu putem da răspunsuri care să ne satisfacă dorinţa de a
identifica resorturile intime care au generat producerea unui fenomen. Ca atare, în context şi
cu alte opţiuni, credem ca funcţia explicativă ne ajută:
– să identificăm probleme care reunesc, sunt similare sau au aceleaşi constanţe la
descoperirea fenomenelor juridice;
– ne ajută să depistăm legile cauzale care stau la originea fenomenelor sociale;
– ne oferă posibilitatea de a stabili legăturile cauzale dintre fenomene;
– să descoperim că între fenomenele juridice sau între fenomenele juridice şi
fenomenele sociale de altă natură stau nişte raporturi de dependenţă statistică bine
determinate.
De fapt, identificarea legăturilor cauzale dintre fenomene permite cercetătorilor să
formuleze conexiuni, interpretări eplicative şi, plecând de aici, să fie descoperite legi cauzale.

3.2. Funcția critică

Cercetarea făcută de sociologia juridică se rezumă nu numai la descrierea şi

explicarea evenimentelor studiate sau a normelor juridice analizate; ea cuprinde şi un alt
aspect, foarte important, ca parte integrantă a acesteia, şi anume identificarea acelor defecte,
limite şi neîmpliniri ale Dreptului1. De fapt, se încearcă a se arăta cealaltă faţă a monedei, cum
ar trebui să fie aspectul analizat.
Analiza comparativă între ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie evidenţiază
neîmplinirile, lacunele existente la nivelul realităţii investigate şi fisurile care împiedică
funcţionarea normală a întregului sistem sau a unor grupuri sociale specifice.
Deficienţele în planificarea, organizarea, structurarea şi conducerea sistemului nu
trebuie abandonate sau minimalizate în cadrul cercetării sociologice, acestea putând

8
compromite întreg sistemul legislativ şi, nu în ultimă instanţă, pot avaria serios existenţa
armoniei în societate. Aceste deficienţe, în marea lor majoritate, reprezintă nişte probleme
subiective care pot fi remediate dacă intervenţia se face la timp, cu autoritate şi profesionlism.
Dreptul şi-a organizat propriul său mecanism de critică, în interiorul său, care
reprezintă căile de recurs, dar presiunile şi interesele grupurilor sociale în elaborarea unor
norme juridice nu pot fi evidenţiate în cadrul aceloraşi acte normative, fiindcă interesele
economice şi politice ale unor indivizi pot juca la un moment dat un rol hotărâtor în adoptarea
legilor respective. Această parte, care se opune sau care caută să-şi impună propriile puncte
de vedere, este prezentată de cercetarea făcută de sociologia juridică.

3.3. Funcția practică

Această funcţie asigură implementarea în practică a concluziilor care evidenţiază

fisuri în activitatea de elaborare a legilor şi a jurisprudenţei, ajutând sistemul să-şi ia măsuri de
apărare împotriva eventualilor “viruşi legislativi”, care ar putea să afecteze procedurile
juridice, elaborarea şi adoptarea legilor şi, în general, întreaga activitate desfăşurată în
perimentrul ştiinţei Dreptului.
Dr. Petru Selagea, preluând în parte unele din ideile profesorului Ion Vlăduţ,
apreciază că domeniile în care funcţia practică se poate manifesta cel mai bine sunt:
– arta de a judeca;
– arta de a elabora legi;
– arta de a contracta practica extrajudiciară a notarilor, avocaţilor şi consilierilor
juridici.

Este evident că sociologia juridică, prin intermediul funcţiei practice, urmăreşte

implicarea în actul deciziei, astfel încât decizia juridică să fie una corespunzătoare
incriminărilor legale, atât în ceea ce priveşte decizia părţilor în a semna un contract, cât şi în
luarea unei hotărâri judecătoreşti în spiritul şi litera legii.

În procesul legislativ, sociologia juridică, prin funcţia sa practică, poate ajuta pe

legiuitor în formarea convingerilor pentru o acţiune sau alta. Nu poate fi elaborată o lege dacă,
anterior, nu au fost desfăşurate activităţi pentru cunoaşterea situaţiei de fapt care determină
elaborarea şi adoptarea legii respective.

4. Definiţia sociologiei juridice

Auguste Compte, filosoful pozitivist francez, care în 1839 a folosit pentru prima dată
termenul de sociologie, susţinea că aceasta este o ştiinţă concretă şi complexă, care studiază
atât anatomia societăţii (familie, biserică, stat), cât şi fiziologia socială a acesteia, plecând de
la originile istoriei evoluţiei umane şi până în prezent.
Este posibil ca definirea sociologiei juridice ca ştiinţă să fi fost marcată şi de
pretenţiile exclusiviste ale juriştilor sau sociologilor, care, din dorinţa de a evidenţia prioritatea
între cele două ştiinţe, sociologie şi drept, nu au ajuns la o concluzie comună,
„juriştii, în general, neîntreprinzând cercetări sociologice”, iar „sociologii nefiind întotdeauna
jurişti”1. Rezultatul acestor poziţii rigide a făcut ca , timp îndelungat, sociologia juridică să nu
aibă o definiţie unanim acceptată.
Cu toate neînţelegerile ivite pe marginea acestei dispute, de-a lungul timpului au fost
9
lansate mai multe opinii pe marginea acestui subiect, astfel că, Hermann Cantorowicz
aprecia în anul 1911, cu ocazia primului congres al sociologilor germani, că sociologia
juridică studiază raporturile dintre drept şi ceilalţi factori ai civilizaţiei.
În anul 1913, Eugen Ehrlich, în lucrarea „Bazele sociologiei juridice”, aprecia că
sociologia juridică studiază „ordinea paşnică şi spotană a societăţii, care se află sub
propoziţiile abstracte ale dreptului”, studiind practic „dreptul viu” al societăţii.
Theodor Geiger, un teoretician al realismului sociologic în practica judiciară, susţinea că
trebuie făcută distincţie între sociologia materială a dreptului, care studiază modul în care
juridicul este influenţat de societate, şi sociologia formală a dreptului, care studiază rolul pe
care norma juridică îl are asupra modelării sociale a indivizilor
Miron Constantinescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, în lucrarea sa
„Introducere în sociologie”, publicată în anul 1971, susţine că sociologia juridică „cercetează
condiţionarea socială a instituţiilor, examinează tipurile de drept în raport cu tipurile de
societate”, analizând atât momentele de început ale apariţiei instituţilor, doctrinelor şi
concepţiilor juridice, cât şi dispariţia acestora.
Romulus Vulcănescu susţine că sociologia juridică „a emers din sociologia
generală ca o subdisciplină sociologică ce a urmărit să teoretizeze asupra caracterului social
al faptelor juridice”.
Maria Voinea apreciază că sociologia juridică reprezintă un fragment distinct din
sociologia generală, care studiază atât funcţiile sistemului juridic dintr-o societate,
raporturile juridice care iau naştere în cadrul relaţiilor sociale, cât şi contribuţia pe care
acestea o aduc la reforma legistalivă2.
Ion Vlăduţ, profesor la Academia de Poliţie „Al. Ioan Cuza”, consideră că
„sociologia juridică se ocupă cu studiul realităţii sociale integrale a dreptului, precum şi al
fenomenelor şi proceselor acestei realităţi, sub aspectul genezei, structurii, dinamicii şi
funcţionalităţii lor în cadrul societăţii”. Plecând de la această definiţie, autorul susţine
că sociologia juridică trebuie să studieze patru domenii mai mari ale realităţii sociale a
dreptului:
a) geneza dreptului;
b) structura dreptului;
c) dinamica dreptului;
d) funcţionalitatea dreptului.
Este drept, cele patru domenii de abordat, propuse de profesorul Ion Vlăduţ, sunt
suficient de ample şi pot surprinde oricare din momentele în care „fenomenele juridice” se
manifestă în societate.

5. Locul sociologiei juridice în Ştiinţa Dreptului

Am prezentat pe parcursul acestui capitol opiniile profesorilor N. Popa, I. Mihăilescu

şi M. Eremia cu privire la obiectul de cercetare al sociologiei juridice, arătând că acesta se
află undeva la graniţa între drept şi sociologie, dar şi la confluenţa dintre Teoria Generală a
Dreptului şi Filosofia Juridică cu Ştiinţele Juridice de ramură. Totuşi, este necesar să
subliniem că poziţiile în ceea ce priveşte acest subiect sunt departe de a avea vreuna
unanimitate, conturându-se, în general, două orientări care susţin, fiecare, o altă opinie.
Într-o primă opţiune se apreciază că sociologia juridică ar face parte integrantă din
sistemul ştiinţelor juridice, iar într-o altă opinie, aceasta ar fi exclusă în totalitate din sistemul
ştiinţelor juridice. Specialiştii au căzut de acord însă în ceea ce priveşte asemănarea între
10
sociologia juridică şi sociologia generală, diferenţele existente între acestea nefiind
semnificative.
Grupul de specialişti care susţine că sociologia juridică se integrează perfect în
sistemul ştiinţelor juridice aduc ca principal argument că obiectul de studiu al acesteia este
strâns legat de sistemul juridic, iar o negare a acestui fapt ar echivala cu o nerecunoaştere a
existenţei sociologiei juridice.
Argumentele care se aduc pentru susţinerea acestui punct de vedere sunt însă mult
mai numeroase. Ne vom limita însă doar la precizarea că mai multe opinii susţin că
„integrarea sociologiei dreptului în sistemul ştiinţelor juridice s-ar datora existenţei unei
teorii generale a dreptului, căreia aceasta ar trebui să se subordoneze”.
Desigur, în opinia noastră, sociologia juridică are o relaţie mai specială
cu criminologia, filosofia juridică, criminalistică, medicina legală, logica juridică,
statistica juridică etc.

Propuneri de referate

1. Rolul funcţiilor sociologiei juridice în realizarea unor reforme legislative coerente şi

moderne.
2. Ordine socială şi răspundere juridică.
3. Rolul funcţiei critice în realizarea unui sistem legislativ modern;
4. Locul sociologiei juridice în ştiinţa dreptului.

11
 II. DESPRE ŞTIINŢA SOCIOLOGIEI. METODE DE
CERCETARE

1. Noţiuni introductive

Am prezentat pe parcursul acestui capitol opiniile profesorilor N. Popa, I. Mihăilescu

şi M. Eremia cu privire la obiectul de cercetare al sociologiei juridice, arătând că acesta se
află undeva la graniţa între drept şi sociologie, dar şi la confluenţa dintre Teoria Generală a
Dreptului şi Filosofia Juridică cu Ştiinţele Juridice de ramură. Totuşi, este necesar să
subliniem că poziţiile în ceea ce priveşte acest subiect sunt departe de a avea vreuna
unanimitate, conturându-se, în general, două orientări care susţin, fiecare, o altă opinie.
Într-o primă opţiune se apreciază că sociologia juridică ar face parte integrantă din
sistemul ştiinţelor juridice, iar într-o altă opinie, aceasta ar fi exclusă în totalitate din sistemul
ştiinţelor juridice. Specialiştii au căzut de acord însă în ceea ce priveşte asemănarea între
sociologia juridică şi sociologia generală, diferenţele existente între acestea nefiind
semnificative.
Grupul de specialişti care susţine că sociologia juridică se integrează perfect în
sistemul ştiinţelor juridice aduc ca principal argument că obiectul de studiu al acesteia este
strâns legat de sistemul juridic, iar o negare a acestui fapt ar echivala cu o nerecunoaştere a
existenţei sociologiei juridice.
Argumentele care se aduc pentru susţinerea acestui punct de vedere sunt însă mult mai
numeroase. Ne vom limita însă doar la precizarea că mai multe opinii susţin că
„integrarea sociologiei dreptului în sistemul ştiinţelor juridice s-ar datora existenţei unei
teorii generale a dreptului, căreia aceasta ar trebui să se subordoneze”.
Desigur, în opinia noastră, sociologia juridică are o relaţie mai specială cu
criminologia, filosofia juridică, criminalistică, medicina legală, logica juridică,
statistica juridică etc.
Adepţii celei de-a doua opţiuni susţin că sociologia juridică este cu totul o ştiinţă de
sine stătătoare şi care aparţine... sociologiei juridice. De altfel, această opinie este
predominantă printre sociologi, juriştii primind-o însă cu mai multe rezerve. Tot aici, ca
argument, este adus şi faptul că sociologia juridică a apărut după ce punctele de vedere
sociologice au primit confirmarea în ştiinţele juridice, sociologia juridică reprezentând un
mod nou de abordare a normelor juridice, de cercetare şi interpretare a acestora.
Nu în ultimul rând, se susţine că „diferenţele dintre sociologia juridică şi ştiinţa
dreptului nu ţin de obiectul cercetării, care este acelaşi, ci de punctul de vedere propriu asupra
aceluiaşi obiect: realitatea socială integrală a dreptului”.
Sunt opinii care susţin că sociologia dreptului nu trebuie inclusă în sistemul ştiinţelor
juridice, chiar dacă cercetările sociologice – absolut necesare ştiinţelor juridice –
influenţează norma juridică într-un mod decisiv. Modalitatea în care s-a făcut aceasta, cât şi
tehnicile sale de cercetare, sunt specifice sociologiei juridice, iar obiectul şi posibilităţile de
investigare sunt proprii acesteia, fapt care determină o opinie, care tinde să devină până la
urmă majoritară, că sociologia juridică nu poate constitui decât o disciplină ştiinţifică
independentă.
Înclinăm să credem că opinia prof. Ion Vlăduţ în această problemă este una dintre
12
cele mai consistente şi mai argumentate. De aceea, şi noi apreciem că între sociologia
juridică şi ştiinţa dreptului, diferenţa nu constă în obiectul de studiu pe care fiecare îl au, ci
este o diferenţă de viziune, fiindcă acelaşi obiect care este analizat de ştiinţa dreptului este
privit diferit: unii (juriştii) o fac din interiorul sistemului, ceilalţi, sociologii, îl cercetează
din afară. Cunoaşterea se realizează diferit, juriştii încercând să pătrundă în intimitatea
fenomenelor, fapt care îi transformă în interpreţi, orice apreciere a lor fiind una a
specialiştilor jurişti. Ceilalţi, sociologii, rămân în afara sistemului pe care îl studiază, iar
observaţiile acestora nu pot fi influenţate de conţinutul fenomenelor juridice. Astfel, sociologia
juridică îşi are intervenţia sa separată, proprie doar ştiinţelor experimentale, specialiştii
acesteia analizând fenomenele juridice din afară şi în contextul sistemului social global.
Sociologii cunosc pe bază inductivă, din descrierile făcute în anchetele sociale sau în
interviuri, sondaje de opinie etc.
Juriştii fac o cunoaştere a aceloraşi fenomene plecând de la argumente, de la
interpretarea datelor, elaborând judecăţi de valoare cu privire la fenomenele juridice.
Fără îndoială, ştiinţa dreptului are nevoie de sociologia juridică, ea va trebui însă
dezvoltată şi amplificată mult mai semnificativ, astfel încât să demonstreze că într-adevăr este
o disciplină de sine stătătoare, absolut necesară pentru cercetarea realităţii sociale a dreptului.
Investigarea fenomenului juridic, din perspectiva obiectului de studiu al sociologiei
juridice, nu poate fi decât de folos societăţii, în elaborarea unor norme juridice solide, bazate
pe o motivaţie socială concretă şi generalizată, dar şi pe identificarea lacunelor legislative şi a
deficienţelor în aplicarea legii.
Credem şi noi că sociologia juridică nu trebuie identificată nici cu sociologia, din care
s-a desprins ca ramură, nici cu ştiinţa dreptului şi nici cu alte discipline apropiate acestora.
Sociologia juridică trebuie să rămână o ştiinţă autonomă, capabilă să analizeze dimensiunea
teoretică şi practică a fenomenelor juridice.
Profesorul Nicolae Popa atrage atenţia asupra unui fapt care ar putea avea
repercusiuni asupra fixării concrete a unui obiect de studiu, anume acela că în România, dată
fiind apariţia de dată mult mai recentă a sociologiei juridice, este posibil să apară reluări
problematice şi juxtapuneri, atât în ceea ce priveşte preluarea de la teoria generală a dreptului,
cât şi în privinţa atribuirii unor funcţii, principii şi precizări care ţin de alte discipline.

2. Metode de cercetare sociologică

În mod ştiinţific, crima, criminalul, victima infracţiunii şi grupurile sociale se studiază

prin intermediul observaţiei şi a experimentului. La acestea se adaugă şi alte metode de
cercetare, cele mai semnificative fiind:
a) metoda clinică;
b) metoda tipologică;
c) metoda comparativă;
d) metoda de predicţie.
Acestea reprezintă metode de studiu particulare şi au un grad de generalitate
suficient de extins. Altele sunt metode proprii, ca de exemplu cea a cercetării criminologice,
a cercetării sociologice etc., şi sunt aplicabile doar într-o sferă mai restrânsă.
Principalele metode de studiu specifice în cercetarea sociologică sunt:
a) observaţia;
b) experimentul;
c) studiul de caz;
d) metoda sociologică clinică;

13
 e) metoda tipologică;
f) metoda comparativă;
g) metoda de producţie.
2.1. Observația

Observaţia reprezintă acel moment în care are loc contactul iniţial între persoana
care efectuează studiul (cercetătorul) şi obiectul său de studiu.
Prin intermediul observaţiei se poate realiza de către cercetător o percepere directă a
infracţiunii, a criminalului sau a victimei, situaţie destul de rară, excepţie fiind, poate, doar
momentul în care o cameră video filmează din întâmplare o infracţiune, ca de exemplu,
asasinarea unui şef de stat, aşa cum s-a întâmplat în 1963, în America.
Observarea poate fi realizată empiric sau în mod ştiinţific.

2.1.1. Observaţia empirică

Observarea empirică se produce atunci când în mod spontan individul ia cunoştinţă

cu ceea ce se petrece în jurul său, însă se apreciază că această observare este destul de limitată,
fiind apreciată în funcţie de interesele individului sau ale grupului social din care face
parte.
Acest tip de observaţie este totuşi incapabil de a oferi o imagine reală a fenomenului
respectiv, fiind deseori superficială ori inexactă şi, cel mai adesea, probabil şi una şi alta. Cert
este că aspectele care se reţin sunt, de regulă, doar cele care prezintă latura spectaculoasă a
evenimentului respectiv, fiind observaţii subiective care prezintă mai mult punctul de vedere
personal, ori frământările şi interesele observatorului şi nu date ştiinţifice utile cazului
observat.

2.2. Experimentul

Unii sociologi apreciază că experimentul, ca metodă de cercetare sociologică, este

deseori imposibil de realizat în materie criminală şi chiar pentru „tratamentul” penal. Aşa de
exemplu, putem susţine că realizăm un experiment într-un sistem progresiv atunci când îi
studiem cu atenţie rezultatele, însă problema care se pune este aceea că nu vom şti care vor fi
rezultatele unui alt sistem aplicat aceloraşi criminali şi nu vom putea reîncepe
experimentul, împrejurare care face o diferenţiere esenţială faţă de ştiinţele exacte, fiindcă
acolo putem cu adevărat prevede ceva exact.
Într-adevăr, experimentul reprezintă o observaţie provocată în împrejurimi care
se aleg de cel care efectuează studiul, ocazie cu care se realizează identificarea acelor
legături de intercondiţionare între diferitele fenomene şi se descifrează înlănţuirea
cauzală a acestora.
Experimentul, ca metodă de cercetare sociologică, prezintă mai multe particularităţi
care îl deosebesc de celelalte metode. Aşa de exemplu, cu ajutorul experimentului se
realizează o provocare a unui eveniment, o variere şi repetare a fenomenului observat, de
aceea, realizarea experimentului presupune o temeinică pregătire. Aceasta implică, pe lângă
alegerea problemei care va fi studiată, şi elaborarea unor ipoteze care vor fi sau nu confirmate.
Ipotezele pot să constea fie în identificarea legăturilor ce unesc cele două variabile,
fie să compare efectele produse, ca în acest fel să fie identificată cauza şi, apoi, în funcţie de
aceasta, să se stabilească efectul ei.
14
 Este necesar ca, pentru a obţine rezultatele dorite, experimentul să respecte câteva
reguli absolut obligatorii, unele specifice acestuia, altele de ordin general, iar altele specifice
obiectului sau fenomenului propus spre studiu.
Regulile generale se referă în principal la acelea evidenţiate de distinşii mei colegi de
la „Academia de poliţie”, Gh. Nistoreanu şi C. Păun, şi anume:
- problemele propuse pentru studiu vor fi abordate în mod cauzal;
- elaborarea ipotezelor de lucru;
- crearea unor grupuri de control care să prezinte asemănări grupului pe care se
realizează experimentul;
- realizarea unei singure variabile în acelaşi timp;
- îndepărtarea pe toată durata experimentului a factorilor externi;
- necesitatea ca cercetătorul, pe durata efectuării experimentului, să fie obiectiv în
analiza datelor obţinute şi la întocmirea sintezei pe care o va face.
Grawitz propunea într-o lucrare ca, la alcătuirea grupurilor de experimentare şi
control, să fie avute în atenţie următoarele procedee:
- controlul de precizie – presupune ca cercetătorul să-şi alcătuiască un grup care să
prezinte aceleaşi (sau aproape) caracteristici cu cel experimental, fiecare similitudine a
tuturor elementelor urmând să se verifice cu maximum de atenţie;
- controlul statistic – presupune ca cei care fac experimentul să verifice frecvenţa
fiecărui element în ambele grupuri;
- controlul la întâmplare – constă în alcătuirea unor grupuri aleatorii, fiindcă se
apreciază că în acest mod poate fi preîntâmpinată influenţa altor factori, care, dacă
nu sunt eliminaţi, pot compromite experimentul.
În ceea ce priveşte tipul de experiment care poate fi mai util cercetării, dar şi mai
flexibil din punct de vedere logistic, punctele de vedere sunt împărţite. Astfel, A. Brimo
apreciază că locul de desfăşurare a experimentului prezintă importanţă pentru obţinerea
unor date apropiate celor care ne interesează, acesta putând fi realizat în laborator sau pe teren.
A. Roşca, în Psihologie generală, publicată în 1975, consideră că natura variabilei
independente este aceea care oferă credibilitate experimentului, iar M. Grawitz şi R. Pinto,
într-o lucrare comună, publicată în 1968, susţin că procedeele de manifestare şi verificare
utilizate sunt acelea care conduc spre realizarea unui experiment apropiat evenimentului a
cărui reproducere se urmăreşte.
În ceea ce priveşte tipul de experiment propus de A. Roşca, se cuvine să arătăm că,
plecând de la natura variabilei independente, experimentul poate fi realizat atât printr-o
provocare, cât şi invocat. Experimentul realizat prin provocare presupune ca cel care îl face,
experimentatorul, să folosească variabila independentă, în timp ce la experimentul invocat,
această variabilă nu este influenţată de cercetător (experimentator), ci ea este parte
componentă a condiţiilor dinainte fixate, cercetătorul doar subliniind rolul pe care aceasta îl
joacă asupra cazului studiat.
Cât priveşte tipul de experiment propus de R. Pinto şi M. Grawitz, se impune a se
sublinia că tipul de experiment care se face în funcţie de modalităţile concrete de
manifestare a variabilităţilor poate fi „înainte” sau ”după” introducerea variabilei. Aşa de
exemplu, pentru a putea cunoaşte influenţa unor filme de violentă asupra unui grup de
tineri, aceştia, sunt examinaţi atât înainte de vizionarea filmului cât şi după aceea. De remarcat
este faptul că, în cazul acestui tip de experiment, nu este necesară examinarea unui grup de
control.
În concluzie, experimentul este o tehnică folosită îndeosebi în biologie şi fizică,
precum şi în ştiinţele sociale, cercetarea sociologică folosindu-se de această metodă destul
15
de des. În cadrul experimentului, cel care face investigaţia introduce o modificare într-un
proces, apoi face măsurători sau observaţii pentru a evalua efectele schimbării. Prin
experimentare, oamenii de ştiinţă testează modul în care se relaţionează una sau mai multe
variabile (factori care se pot schimba).

2.3. Studiul de caz

Studiul de caz este o analiză a tuturor aspectelor pertinente ale unor unităţi de
studiu, cum ar fi un individ sau o instituţie, un grup sau o comunitate. Sursele de informaţii
sunt documente de tipul: biografii, ziare, scrisori şi alte mărturii scrise.
Probabil, este greu de acceptat de către specialişti că studiul de caz poate fi
considerat ca o metodă de studiu particulară, alături de experiment, observare şi metodele
clinică, tipologică, comparativă şi predicţie, însă o demonstraţie clasică a folosirii de către
sociologie a metodei studiului de caz a făcut-o Sutherland Edwin în lucrarea „Hoţul
profesionist”, realizată în baza unui interviu pe care autorul l-a avut cu un hoţ profesionist.
Lucrarea scoate în evidenţă relaţia dintre un amator şi un profesionist, cum comunică
hoţii, cum stabilesc dacă pot avea încredere unul în celălalt, cum se formează grupuri de
infractori etc. Din discuţiile cu hoţul şi analiza relatărilor acestuia pe probleme alese de
cercetător, Sutherland a reuşit să tragă mai multe concluzii decât ar fi făcut în urma folosirii
altor tehnici. Aşa de exemplu, o persoană nu este apreciată ca „hoţ profesionist” dacă nu
este recunoscut ca atare de către alţi hoţi profesionişti.
Sutherland susţine că, pentru dezvoltarea tehnicilor specifice, este necesară o
pregătire specială asigurată de hoţi profesionişti. Totuşi, această metodă prezintă deseori o
sumedenie de dezavantaje. Unul din dezavantajele metodei studiului de caz este acela că
informaţiile oferite de subiect pot fi eronate sau marcate de subiectivism şi prejudecăţi. De
aceea, de exemplu, este dificil să se genereze concluziile rezultate din studierea unui caz
individual la alţi hoţi „profesionişti”.

2.4. Metoda clinică

Ca o versiune a fabulei lui Esop, despre cei trei orbi şi elefant, pensionarii unui cămin
de nevăzători au fost invitaţi să “cunoască” un asemenea animal care aparţinea unui circ
aflat în trecere prin localitatea respectivă. Unul din orbi a atins un picior al elefantului, altul
coada, iar cel de-al treilea i-a pipăit corpul. Încercând să-şi descrie experienţa, cei trei încep
să se contrazică. Primul susţine că elefantul este ca un trunchi de copac, al doilea că
seamănă cu o frânghie, iar al treilea este convins că primii doi greşesc şi susţine că elefantul
seamănă cu un şarpe uriaş. Toţi trei au, în parte, dreptate, pentru că fiecare descrie partea pe
care a atins-o.
Aprecierea naturii şi dimensiunile criminalităţii suferă adesea de aceleaşi deficienţe
evidenţiate în descrierea celor trei orbi.
Cercetătorul „X” poate face evaluări în baza concluziilor desprinse din observarea
făcută asupra crimei, criminalului sau victimei, în timp ce cercetătorul „Y” se bazează pe
concluziile trase din experimentul la care a luat parte, iar cercetătorul „Z” îşi bazează
concluziile pe istoria cazului sau studiului de caz pe care le-a făcut asupra criminalului.
Determinarea modalităţilor de cuantificare a ratei criminalităţii în societate şi stabilirea
semnificaţiei rezultatelor acestui proces în planul naturii şi ariei de cuprindere a criminalităţii
reprezintă elemente de interes major pentru sociologia juridică. Cercetătorii, teoreticienii şi
16
practicienii au nevoie de informaţie pentru a explica, preveni şi contracara criminalitatea prin
instituţiile abilitate ale statului.
Metoda clinică este una din modalităţile prin intermediul căreia este studiat cazul
individual, pentru ca – în funcţie de aceasta – să putem formula diagnosticul pe baza căruia
să poată fi prescris tratamentul.
Studiul personalităţii criminalului are o importanţă aparte în cercetarea sociologică,
de aceea, dacă observarea şi experimentul sunt mult mai posibile la studiul crimei, metoda
clinică este folosită pentru studiul criminalului şi, uneori la polul opus, al victimei.
Metoda clinică, prin ansamblul său de mijloace şi procedee folosite, este aportul
metodologic al sociologiei şi criminologiei clinice, fiind organizată, întrucâtva, asemănător
principiilor clinice medicale.
Teoria tratamentului comportamentului criminal s-a cristalizat la sfârşitul secolului
XIX, când a găsit un teren social pregătit de o schimbare de optică în politica criminală.
În centrul teoriei acestei metode tronează opinia conform căreia regimul de
executare a sancţiunilor penale şi programului de resocializare a infractorului trebuie
modelat după concluziile care se desprind în urma examenului clinic al acestuia. Această
viziune ştiinţifică a oferit juriştilor posibilitatea de a privi omul ca pe o entitate moderabilă,
dând la o parte explicaţiile mistice cu privire la natura sa, apreciindu-se că tratamentul poate
provoca o scădere a criminalităţii.
Pornind de la diagnosticul formulat cu privire la criminal se poate elabora un program
adecvat de tratament, J. Pinatel apreciind că, în sociologie şi criminologia clinică, noţiunea
de tratament trebuie înţeleasă cel puţin din două puncte de vedere. Un prim punct îl reprezintă
faptul că, faţă de un delincvent, după pronunţarea sentinţei trebuie acţionat într- un anumit
mod, condiţionat de natura sancţiunii aplicate (măsură educativă, măsură de siguranţă sau
pedeapsă) şi felul în care legea stabileşte cum aceasta trebuie executată. Dintr- un alt punct de
vedere, cu o accepţiune mai puţin juridică, noţiunea de tratament înseamnă a acţiona asupra
delincventului pentru modelarea personalităţii acestuia, în scopul de a înlătura acei factori care
l-ar putea duce la recidivă şi a-l resocializa

2.4.1. Folosirea datelor disponibile

În afară de colectarea de noi date prin metodele clinice prezentate mai sus, un loc
important îl ocupă în metoda clinică şi folosirea datelor disponibile în cadrul unei cercetări.
Aceste date, numite adesea secundare, sunt strânse fie de instituţii publice, fie de instituţii
private de cercetare. Poliţia, justiţia, penitenciarele – spre exemplu – au nevoie să cunoască
numărul de persoane care trec prin instituţiile judiciare în diferite perioade, în scopul
îndeplinirii sarcinilor administrative curente sau viitoare. Nu mereu este uşor să culegi date
pentru un proiect de cercetare, şi, poate nici nu este totdeauna necesar, fiindcă un mare volum
de date relevante sunt deja disponibile din alte surse. De exemplu, pentru a studia relaţia
dintre un gen de infracţiuni şi o variabilă (cum ar fi venitul sau familia cu un singur
părinte) se pot folosi statisticile poliţiei împreună cu alte informaţii găsibile la Biroul de
Evidenţă a Populaţiei. Numeroase alte instituţii cum ar fi Ministerul Justiţiei, Direcţia
Cazierului Judiciar din I.G.P., Ministerul Muncii, Ministerul de Finanţe pot fi, de asemenea,
surse de informare pentru criminologi, sociologi sau alte categorii de specialişti interesaţi din
domeniul ştiinţelor sociale.
La nivel internaţional, avem statisticile O.N.U. privind infracţionalitatea mondială,
care conţin informaţii referitoare la infracţionalitate şi sistemele judiciare din ţări de pe toate
continentele.

17
 Folosirea acestor date de către cei interesaţi poate să le aducă acestora avantaje, ca de
exemplu, evitarea cheltuielilor nejustificate şi, nu în ultimul rând, evitarea pierderii de timp.
Este necesar totuşi să se manifeste atenţie în cazul folosirii datelor ce au fost colectate cu alte
scopuri decât cele ale studiului respectiv. Multe statistici oficiale sunt incomplete sau
inadecvate scopului cercetării. În acelaşi timp, agenţiile sau alte instituţii ale statului, manifestă
adesea reticenţă în a-şi da acordul pentru folosirea datelor pe care le deţin, invocând caracterul
confidenţial al acestora.

2.4.2. Rolul statisticilor oficiale

Este important de subliniat că metodele alese de cercetători depind, cel mai adesea, de
întrebările la care se doreşte să se răspundă. Pentru a estima natura şi dimensiunile
criminalităţii în România, este nevoie ca cercetătorii să se bazeze, în primul rând, pe
statisticile oficiale oferite de instituţiile care monitorizează infracţionalitatea, precum şi pe
relatările individuale ale unor persoane care dezvăluie fapte criminale comise de ei.
Statisticile oficiale obţinute de la instituţiile judiciare oferă informaţii în legătură cu
acele fapte de infracţionalitate care au făcut obiectul investigării de către acestea. Evident, se
poate întâmpla ca nu toate infracţiunile să fi fost cercetate de către poliţie, iar pentru ca un
act criminal să fie înregistrat ca atare, el trebuie definit sau clasificat ca un act ce cade sub
incidenţa Codului Penal. Soluţia care se dă în final într-un asemenea caz este hotărâtă de
organul de parchet (clasare, scoatere de sub urmărire penală) sau instanţa de judecată
(condamnare, achitare sau încetarea procesului penal).
Pe lângă faptul că multe infracţiuni nu sunt niciodată descoperite, informaţiile despre
acte infracţionale se „rătăcesc” adesea în lanţul de etape pe care le parcurge până la
înregistrare şi, uneori, chiar până la soluţionare.
Deseori, cu toate că statisticile generale constituie principala sursă de date, valoarea lor
ştiinţifică este pusă sub semnul întrebării din cauza faptului că ele nu întotdeauna reflectă
realitatea, fie datorită neraportării lor de către poliţistul căruia s-a adresat, fie al nedepunerii
reclamaţiei de către victimă sau, efectiv, datorită lipsei de profesionalism a cadrelor
instituţiilor abilitate. Acestea nu reuşesc să depisteze crima comisă, fapta respectivă
adăugându-se astfel acelui număr destul de semnificativ de crime care din diferite motive nu
sunt cunoscute, segment cunoscut în literatura de specialitate ca ,,cifra neagră”.
Pe de altă parte, unităţile de poliţie sunt interesate să-şi îmbunătăţească imaginea,
arătând că rata criminalităţii fie a scăzut (ceea ce înseamnă că ordinea publică este mai bine
apărată), fie a crescut (justificând, spre exemplu, eşecuri pe anumite planuri cum ar fi creşterea
cazurilor de prostituţie, sau, sugerând lipsa de cadre care ar trebui să acţioneze pe segmentul
respectiv).

2.4.3. Studiile bazate pe autodenunţuri

Studiile bazate pe autodenunţuri sunt de fapt nişte relatări confidenţiale ori anonime
referitoare la propriile acte infracţionale. Aceste investigaţii sunt cunoscute în cercetarea
sociologică ca „sondaje bazate pe autodenunţuri”.
Cercetarea criminologică şi sociologia juridică au început să acorde atenţie acestor
autodenunţuri începând cu anii ’40, când au fost folosite prima dată, ele conducând la
concluzii interesante. În primul rând, a fost infirmată opinia potrivit căreia doar un procent
redus al populaţiei comite infracţiuni. Studiile realizate în ultimii 20 de ani au demonstrat ca

18
există un procent mare de persoane care încalcă legea, deşi aparent acestea nu sunt cunoscute
ca infractori. Practic, aproape fiecare a încălcat legea cel puţin într-un moment din viaţa sa,
fapt demonstrat de mai multe cercetări, ca de exemplu cea realizată în 1997 de James S.
Wallerstein şi Clement J. Wyle, care, intervievând un grup de 1698 indivizi, mai mult de
80% au recunoscut că au comis o încălcare a legii penale pentru care se primea o pedeapsă de
cel puţin un an. Aceasta, ca de altfel şi alte teste, au demonstrat cu claritate că distincţia dintre
infractori şi noninfractori este mult mai mică.
Totodată, analizele bazate pe auto-denunţuri au scos în relief şi alte informaţii, ca de
exemplu discrepanţa dintre datele raportate oficial şi cele declarate de auto-denunţători în ceea
ce priveşte vârsta, sexul şi rasa acestora. În asemenea cazuri, delincvenţii neînregistraţi comit o
gamă mai largă de delicte, nu se specializează într-un anumit tip de crime şi, foarte important,
numai un sfert din crimele juvenile sunt cunoscute de poliţie. Fapte ca abandonul şcolar,
folosirea unor identităţi false, abuzul de alcool, înşelătoria şi consumul de marihuana sau
canabis sunt comise de tineri în proporţie mare.

2.5. Metoda tipologică

Metoda tipologică reprezintă acea manieră de cercetare prin care se face o descriere, o
clasificare a indivizilor care au comis infracţiuni, în contrast cu cei care au un
comportament non-criminal. De asemenea, aceasta este apreciată ca fiind una dintre cele
mai vechi metode de cercetare sociologică şi ea descrie comportamentul criminalului
violent, al celui escroc, evazionist, profesionist, de ocazie etc., ocupându-se în acelaşi timp şi
de descrierea tipologică a actului infracţional.
Metoda tipologică a preocupat îndeosebi pe susţinătorii şcolii de antropogie
criminală, care erau interesaţi în a demonstra existenţa unui infractor plecând de la
defectele fizice ale acestuia, fiind totodată folosită şi de către cercetarea criminologică,
sociologică, psihologică sau psihiatrică.
La baza acestei metode stă noţiunea de tip, care, pentru a fi individualizat, îi sunt
prezentate o serie de caracteristici, fapt care îl evidenţiază de ceilalţi indivizi, fenomenul în
sine purtând denumirea de tipologie. Este important de adăugat aprecierea făcută de R.
Popescu-Neveanu care susţine că „nu orice asociere de trăsături alcătuieşte un tip, ci numai
aceea care este concomitent pregnantă, consistentă şi semnificativă”.
Tipul trebuie însă diferenţiat, atât de ipoteză cât şi de descrierea concretă, fiindcă,
spre deosebire de ipoteză, tipul corespunde unei realităţi concrete, iar din aceasta tipul nu
reţine decât anumite aspecte certe ale fenomenului.
Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Charles Goring şi E.A. Hooton sunt cei care au
creat primele tipologii specifice, aşa de exemplu, categoriile de criminali născuţi, criminali
bolnavi şi criminoloizii.
La Congresul Internaţional de Criminologie din 1973, ţinut la Belgrad, specialiştii
atrăgeau atenţia că această metodă trebuie privită cu mai multă circumspecţie, fiind
perimată şi în contrast cu drepturile omului reglementate prin acte juridice internaţionale,
unanim admise de către ţările membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Interesant de subliniat că până în prezent nu s-au putut stabili, în urma cercetărilor
întreprinse pe baza acestei metodologii, corelaţii semnificative între o anumită tipologie de
descriere a criminalilor sau între o anumită tipologie de delincvenţă şi diferitele metode de
tratament penal, aplicat celor care au comis infracţiuni. Totuşi, istoria cercetării
criminologice şi sociologia juridică abordează studierea criminalilor din această perspectivă,

19
apreciind că, dacă nu se pornea de aici, atunci nu ar mai fi existat paşii următori în cercetare,
care au identificat metode şi tehnici mult mai subtile de investigare a fenomenului
criminalităţii.

2.6. Metoda comparativă

Metoda comparativă, prin vocaţie şi utilizare, reprezintă metoda cu cel mai larg câmp
de aplicare în ştiinţele sociale. Despre aceasta, E. Durkleim arăta: „Nu avem decât un anumit
mod de a demonstra că între două fapte există o relaţie logică, un raport de cauzalitate,
acela de a compara cazurile în care ele sunt prezente sau absente simultan şi de a cerceta
dacă variaţiile pe care le prezintă în aceste combinaţii diferite de împrejurări dovedesc că
unul depinde de celălalt”.
Această metodă este utilizată deseori ca metodă singulară de cercetare, însă, este de
dorit şi de regulă aşa se procedează, ca ea să poată fi folosită în paralel sau asociată cu alte
metode în aproape toate etapele pe care le parcurge cercetarea sociologică, de la identificarea
cauzelor şi condiţiilor care generează criminalitatea şi până la elaborarea unor măsuri, care,
odată aplicate de organele abilitate, pot să contribuie la stoparea sau diminuarea fenomenului.

2.6.1. Procedee utilizate de metoda comparativă

Procedeele mai des utilizate pentru comparare sunt:

- procedeul concordanţei – presupune identificarea elementelor comune din cadrul
obiectului de cercetare;
- procedeul diferenţelor – face referire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
un fenomen pentru a se produce, iar dacă una din ele lipseşte, fenomenul nu se mai realizează,
condiţia respectivă constituind cauza acestuia;
- procedeul variaţilor concomitente – când un fenomen este precedat de un alt
fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variază în acelaşi fel cu
fenomenul care succede constituie cauza producerii fenomenului care ne interesează.

2.6.2. Modalitatea de folosire a procedeelor comparative

Aceste procedee nu apar niciodată izolate iar concluziile desprinse din studiile făcute
constituie momente ale cunoaşterii ştiinţifice, legate strâns între ele.
Specialiştii apreciază însă că metoda comparativă suferă de o oarecare lipsă de rigoare,
criteriile elementare ce interesează a fi comparate nefiind întotdeauna precis determinate şi ca
atare se recomandă ca rezultatele obţinute prin această metodă să fie aprofundate şi
completate şi cu concluziile altor metode de cercetare.

2.7 Metode de predicţie a crimei

Metodele sociologiei juridice de cercetare din punctul de vedere al crimei sunt

realizate pur ştiinţific, în principal, prin două procedee: observaţia şi experimentul.
a) Observaţia reprezintă acea percepere directă a infracţiunii. Acest procedeu este
destul de rar întâlnit, cu excepţia poate a vreunei camere de televiziune care să filmeze din
întâmplare o infracţiune. De asemenea, observaţia mai poate fi realizată prin constatarea
crimei, însă nu intervine decât după consumarea acesteia; prin studii făcute atât asupra
20
mijloacelor crimei, cât şi asupra produselor crimei, ca de exemplu biletele la ordin false; prin
studiul dosarului afacerii care interesează şi care poate conţine elemente care să intereseze
cercetarea sociologică şi prin studiul operei deţinuţilor, ca de exemplu cele artistice (desene,
cărţi), unde mărturisesc crima şi cele utilitare, adică studiul instrumentelor folosite în
comiterea unor infracţiuni.
b) Experimentul este deseori imposibil de realizat în materie de cercetare judiciară şi
pentru „tratamentul” penal. Putem afirma că experimentăm sistemul progresiv, când îi studiem
rezultatele, însă nu vom şti care vor fi rezultatele unui alt sistem aplicat aceloraşi
condamnaţi şi, ceea ce îl particularizează, nu vom putea reîncepe experimentul, împrejurare
care îl diferenţiază de ştiinţele exacte, fiindcă doar acelea pot prevedea exact.
2.7.1 Metodele de predicţie a comportamentului criminalului

Metodele sociologice de cercetare din punctul de vedere al criminalului sunt realizate

printr-un studiu paralel cu non-criminalii. În realitate, prin această metodă, se studiază un
număr mic de criminali, fiindcă studiul se realizează doar asupra acelora care au de executat
pedepse mai mari în penitenciar, care, de regulă, sunt reprezentaţi de un număr prea mic de
cazuri.
Aşadar, deşi cu anumite limite, comportamentul criminalului poate fi studiat sau
examinat.
a) Studiul criminalului se realizează pentru:
- trecutul său (bibliografia sa), ca de exemplu studiul individual al cazului, sau
putem analiza (însă cu multă prudenţă) confesiunile infractorilor sau declaraţiile victimelor;
prezentul său – realizat prin examene medicale, psihologice, teste etc;
- viitorul său – adică infractorul urmează a fi studiat pentru a observa ce ar putea
deveni, ce comportament ar putea avea şi dacă există posibilitatea recidivei, în ce domeniu se
va produce, după ce perioadă, ce va face?
b) Examenul criminalilor – realizat pentru examinarea grupurilor de criminali eliberaţi
din sistemul de detenţie în aceeaşi perioadă, pe de o parte şi, pe de altă parte, pentru
examinarea individuală (criminologia clinică).
Examenul grupurilor de criminali, al „cohortelor”, se face pentru a identifica riscul
recidivării cestora, arătând în fiecare caz factorii criminogeni determinaţi. Aceste studii se
bazează pe un clasament al factorilor criminogeni, în parte arbitrar, pentru că este făcut
după aprecierea personală a celui care face cercetarea. Mai trebuie adăugat că aceste studii au,
totuşi, o platformă fragilă, deseori fiind hazardant să tragi concluzii din examinarea câtorva
zeci sau chiar sute de condamnaţi.
Examenele individuale se realizează asupra minorilor, a tuturor deţinuţilor condamnaţi
la pedepse private de libertate de lungă durată şi asupra dosarelor personale realizate în timpul
anchetei (situaţie materială, familială, anchetă socială pentru a stabili situaţia socială,
examinări medicale, inclusiv testul de inteligenţă şi, în general, toate celelalte măsuri
utile realizării scopului propus).
În cazurile expres prevăzute de lege, Codul Penal Român stabileşte că ancheta socială
şi, uneori, testarea psihiatrică sunt obligatorii (art. 482 şi art. 117 C. pr. pen.). Ancheta
socială constă în strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod
obişnuit, la starea fizică şi mentală a acestuia, la antecedentele sale, la condiţiile în care a
crescut şi a trăit, la modul în care părinţii, tutorele sau persoana în grija căreia se află
minorul îşi îndeplinesc îndatoririle lor faţă de acesta şi, în general, cu privire la orice
elemente care pot servi la luarea şi aprecierea unei sancţiuni faţă de minor. Ancheta socială se
efectuează de către persoane anume desemnate de către autoritatea tutelară a Consiliului local
21
în a cărui rază teritorială domiciliază minorul.
Expertiza psihologică este obligatorie în cazul infracţiunilor de omor deosebit de grav,
precum şi când organul de urmărire sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării
psihice a învinuitului sau inculpatului.
Trebuie făcută sublinierea că, în momentul în care se face examenul criminalului,
acesta poate crea probleme, concluziile acestor examene putând fi falsificate din punct de
vedere al cercetării judiciare, pentru că ele nu fac referire niciodată nici la delincvenţii
scăpaţi actului juridic, nici la predelincvenţi şi nici la non-delincvenţi.
Mai mult, fişierele folosite la asemenea examinări pun o problemă generală: ele
provoacă un conflict între grija cercetării psihologice şi cea a libertăţii persoanei. De aceea,
este necesară precizarea că, în opinia colegilor francezi, metodele de cercetare sociologică pot
fi analizate prin prisma mijloacelor folosite pentru cercetare, atât din punctul de vedere al
crimei (observarea şi experimentul), cât şi din punctul de vedere al criminalului, cu metodele
enumerate anterior. Dar, sociologia juridică franceză analizează metodele de cercetare
sociologică şi din punctul de vedere al mijloacelor de expresie folosite, ca de exemplu:
vocabularul folosit şi statisticile judiciare.
În ceea ce priveşte vocabularul folosit, trebuie arătat că prezintă un inconvenient destul
de aparte, în sensul că fiecare specialist are propriul vocabular, iar termenii
pretenţioşi ascund deseori lacune de gândire, scientismul afişat fiind de fapt un fals. De
asemeni, acest vocabular nu trebuie confundat cu cel al disciplinelor în care termenii precişi
au acelaşi sens pentru toţi, spunându-se uneori în câteva cuvinte lucruri deosebit de complexe,
iar deseori, efectiv, cuvintele nu au acelaşi sens pentru toţi, când, într-o manieră complicată,
spun de fapt lucruri simple.
Statisticile judiciare permit studiul „mişcării” criminalităţii, legăturile acesteia cu
diferiţi factori, ca de exemplu: vârsta, sexul, rasa, religia, naţionalitatea, profesia, clima,
mijloacele economice etc. Statisticile trebuie studiate în natura lor dintr-un unghi critic, datele
oferite provenind atât din statistici oficiale, cât şi din statistici particulare.
Statisticile oficiale sunt fie naţionale (statistici ale poliţiei, ale justiţiei, cât şi statistici
penitenciare etc.), fie internaţionale, cum sunt, de exemplu, statisticile INTERPOL.
Statisticile particulare reprezintă acele date rezultate din anchetele unor jurişti sau
sociologi (de exemplu, care îşi pregătesc o teză de doctorat), din studiul unor dosare sau prin
chestionare, când valoarea răspunsurilor depinde de cunoştinţele persoanei interogate.
Trebuie subliniat că folosirea statisticilor judiciare creează totuşi anumite rezerve,
atât în ceea ce priveşte felul în care acestea măsoară criminalitatea, cât şi a felului în care o
interpretează, datele oferite fiind totuşi limitate.

Propuneri de referate:
1. Locul sociologiei juridice în ştiinţa dreptului;
2. Instrumente de cercetare folosite prin metoda observaţiei;
3. Rolul experimentului judiciar;
4. Importanţa statisticilor oficiale în cercetarea sociologiei juridice;
5. Metoda de predicţie a comportamentului criminal.

22
 III. METODOLOGIA SOCIOLOGICĂ GENERALĂ PRIN
PRISMA TEORIEI LUI EMILE DURKHEIM

1. Aprecieri introductive

Într-o lucrare anterioară prezentam o opinie conform căreia inegalitatea economică ar

putea sa fie asociată cu crima.
Emile Durkheim susţine însă că inegalitatea este o condiţie naturală şi umană ce nu
poate fi evitată. Între inegalitate şi celelalte maladii sociale, cum ar fi de exemplu crima, nu
se poate face o asociere în afara situaţiei de excepţie, când s-ar realiza o cădere a normelor şi
regulilor sociale. O astfel de cădere, Emile Durkheim o numeşte ANOMIE şi el a susţinut
că ea a existat la un moment dat în orice societate modernă, ca urmare a schimbărilor
sociale rapide care au acompaniat procesul de modernizare.
De fapt, teoria lui Durkheim a fost o reacţie la supoziţia clasică, care susţinea că
fiinţele umane sunt libere şi raţionale într-o societate contractuală. Ca şi alti predecesori ai
săi care s-au axat pe determinarea comportamentului uman privit din interiorul individului,
Durkheim face acelaşi lucru, însă, în explicarea comportamentului uman pleacă din interiorul
societăţii, de la organizarea şi dezvoltarea ei. Poate şi de aceea, teoriile lui Durkheim sunt
complexe şi au avut o mare influenţă în cercetarea sociologică, opiniile sale fiind o prima
încercare de explicare a fenomenului criminalităţii prin metode şi tehnici de cercetare
sociologică2. În acest sens, în anii 1920, un grup de sociologi din Chicago au folosit teoriile
sale în cadrul unui proiect de cercetare mai vast, apreciind că delincvenţa juvenilă luase o
mare amploare ca urmare a schimbărilor rapide care caracterizau îndeosebi localităţile urbane.
Cercetătorul american Robert K. Merton, în anul 1938, prezintă o teorie prin care
concepţia lui Durkheim despre anomie este aplicată direct societăţii americane. Aceasta,
dar şi alte teorii similare, sunt azi cunoscute sub numele de “teoriile stresului”.
În 1969, Travis Hirschi a readus în actualitate concepţia iniţială a lui Durkheim despre
anomie şi o foloseşte ca bază de plecare în motivarea teoriei sale, cunoscută ca “teoria
controlului delincvenţei”. Trebuie însă recunoscut că acum, viziunea lui Durkheim, a
“crimei ca normalitate”, stă la baza explicării unor reacţii sociale care se au în vedere în
procesul de elaborare a legilor.

2. Emile Durkheim – promotorul sociologiei moderne

Emile Durkheim (1858-1917) a fost unul dintre cei mai mari sociologi”. De aceea,
prezentarea gândirii sale nu este o problemă uşoară fiindcă, faţăde alţi cercetători în domeniu,
controversele care se rotesc în jurul acesteia fac referiri la puncte generale şi nu la detalii.
De asemenea, în explicarea concepţiei sale, nu trebuie omis climatul politic şi
intelectual al secolului XIX din Franţa. Revoluţia Franceză de la 1789 dăduse un imbold
neîntâlnit pâna atunci în economia care a dus la o rapidă industrializare a societăţii franceze.
“În termenii spontaneităţii şi masivităţii impactului asupra gândirii şi valorilor umane este
imposibil să mai găseşti o revoluţie de o magnitudine comparabilă în întreaga istorie a

23
umanităţii”.
Sociologia s-a dezvoltat foarte mult în prima jumătate a secolului al XlX-lea şi ea a
venit să-şi aducă contribuţia la construcţia unei societăţi mai raţionale, care avea să se înalţe
pe ruinele celei tradiţionale.

La monumentalele schimbări care se petreceau în Franţa, sociologii au furnizat o

analiză ştiinţifică, raţională a acestora şi ea avea scopul de a “domina gândirea cursului
politic al regenerării sociale”. Ei au gândit această regenerare, în primul rând, plecând de la
ideea restabilirii solidarităţii sociale care se deteriorase substanţial în societatea franceză.
Emile Durkheim s-a născut din părinţi evrei, într-un orăşel francez de lângă graniţa cu
Germania, la un an după moartea lui Auguste Compte, cel care avea să fie întemeitorul
sociologiei moderne.
Şi-a definitivat studiile la Paris şi apoi, câţiva ani, a predat filosofia la mai multe şcoli
de lângă capitala Franţei. De asemenea, el a mai studiat pe parcursul unui an, în Germania,
ştiinţele sociale şi conexiunile acestora cu etica, avându-1 ca profesor pe eminentul sociolog
Wilhelm Wundz.
Ca rezultat al acestor studii, Durkheim a publicat două articole în presa franceză, care
au făcut vâlvă în lumea universitară, fapt ce a condus şi la crearea unui post special pentru el
la Universitatea din Bordeaux, unde, în 1887, predă primul curs francez în sociologie. În
1892, el primeşte primul titlu de doctor în sociologie acordat de
Universitatea din Paris şi după o perioadă de 10 ani, vine la catedra universităţii, de unde
avea să domine gândirea sociologică a timpului său.
Teza de doctorat a fost materializată în lucrarea “Diviziunea muncii în societate”,
publicată în 1893 şi cuprindea o amplă analiză a schimbărilor sociale ca urmare a
industrializării societăţii franceze8. În această impresionantă lucrare, Durkheim descrie
societatea, care, la început, avea o formă de dezvoltare mecanică, iar evoluţia sa în timp a
dus la apariţia celei de a doua forme de dezvoltare, mai avansate, pe care o numeşte forma
organică. În forma mecanică a societăţii, fiecare grup trăieşte izolat de celelalte9. Indivizii
acestui grup trăiesc, în general, sub circumstanţe identice, fac munci identice şi au fiecare în
parte o valoare identică. În aceste grupuri există o mică necesitate a unor talente individuale,
însă, în general, solidaritatea societăţii este bazată pe uniformitatea membrilor săi. În forma
organică, societatea se situează la polul opus, aici, diferitele segmente ale societăţii fiind
unite între ele printr-o clară diviziune a muncii. Diversitatea funcţiilor unor segmente sociale
sunt cele care vin şi formează solidaritatea socială. Durkheim susţine că nici o societate nu
poate spune că aparţine unei forme sau alteia (mecanică sau organică), fiindcă orice societate,
fie cât de primitivă, dispune şi de anumite forme de diviziune a muncii, iar cele mai avansate
societăţi trebuie să aibă şi anumite grade de uniformitate a propriilor membri.
Legea vine şi joacă un rol esenţial în menţinerea solidarităţii sociale în ambele forme,
însă în moduri diferite. De exemplu, în societatea mecanică, legea funcţionează pentru a
forţa uniformitatea membrilor grupului respectiv şi de aceea orice deviere de la normele
stabilite era aspru sancţionată. Pe de altă parte, în societatea organică, legea reglează
interacţiunile diferitelor părţi ale societăţii şi o repune în drepturi pe cea care este ameninţată.
Ca urmare, fiindcă legea joacă roluri diferite în cadrul celor două forme de societate, crima
apare şi ea în moduri diferite. Durkheim susţine că, dacă societatea rămâne mecanică, atunci
crima este “normală”, în sensul că o societate fără crimă ar fi patologic supracontrolată. Pe
măsură ce societatea evoluează spre o forma organică, apare o stare patologică, pe care el o
numeşte ANOMIE, care, dacă apare, produce o varietate de dezordini sociale, inclusiv
crima. Crima ca normalitate, un concept care-i aparţine lui Durkheim, avea să fie dezvoltat în

24
a doua sa mare lucrare, intitulată “Regulile metodei sociologice”, publicată la 2 ani după
“Diviziunea muncii”, adică în 1895.
În 1897, publică cea mai renumită lucrare a sa, “Suicidul”, unde Durkheim reia şi
dezvoltă opiniile sale despre anomie, însă lucrarea avea să devină celebră prin prezentarea
cauzelor şi condiţiilor ce au generat la un moment dat o rată ridicată de suicid la nivelul
societăţii franceze.

3. Criminalitatea – un fenomen normal în societăţile mecanice

Aşa cum am mai precizat, societăţile mecanice au drept caracteristică principală

faptul ca toţi componenţii ei duc o viaţă uniformă, fac aceeaşi muncă şi au aceeaşi credinţă
şi, de aceea, se consideră că aceste uniformităţi reprezintă într-o societate “totalitatea
conexiunilor generale” pe care Durkheim le numeşte “conştiinţa colectivă”.
Deoarece toate societăţile au în anumite puncte şi situaţii de uniformitate a
membrilor lor, conştiinţa colectivă poate fi găsită peste tot, ea fiind inclusă în cultura societăţii
respective. Totuşi, orice societate are şi un grad de diversitate unde apar şi diferenţele
individuale. „Dacă o societate acţionează mecanic, toţi făcând şi gândind acelaşi lucru,
solidaritatea acelei societăţi va veni de la presiunea pentru uniformitate exercitată împotriva
diversităţii de către membrii grupului respectiv.” Această presiune poate fi exercitată în forme
şi grade diferite. În forma sa cea mai severă, presiunea va consta în sancţiuni penale, însă ea
poate îmbrăca şi forme mai voalate, ca de exemplu definirea unor comportamente ca
nerecomandate sau condamnate doar moral. “Dacă nu sunt de acord cu convenţiile sociale,
dacă stilul meu de a mă îmbrăca nu conformă cu obiceiurile stabilite în ţara mea şi în clasa
mea socială, provoc ridicolul, izolarea socială în care sunt ţinut va produce, deşi într-o formă
atenuată, aceleaşi efecte ca o pedeapsă în sensul strict al cuvântului. Constrângerea este totuşi
eficace, chiar dacă acţionează indirect”.
Emile Durkheim spunea că “Societatea nu poate fi formată fără existenţa noastră,
care necesită sacrificii costisitoare perpetue”. Aceste sacrificii pe care le realizează fiecare
individ sunt cuprinse în cerinţele conştiinţei colective, sunt preţul parteneriatului realizat de
fiecare cu societatea, iar îndeplinirea în totalitate a cerinţelor conferă fiecărui membru un
sens al identităţii colective, care este sursa cea mai importantă a solidarităţii sociale. Ceea ce
este foarte important este că aceste cerinţe sunt astfel formulate, încât este inevitabil ca toţi
oamenii să le întrunească în totalitate.
Numărul acestora (care nu întrunesc cerinţele) trebuie să fie suficient de mare, cât să se
poată constitui un grup identificabil, însă nu atât de numeros ca să includă o porţiune
semnificativă a societăţii.
Aceasta permite masei mari de oameni care întrunesc cerinţele conştiinţei colective
să simtă sensul superiorităţii morale, identificându-se ei înşişi ca buni şi corecţi, cei care se
opun infractorilor, moral inferiori şi care au eşuat în întrunirea acestor
cerinţe.
Acesta este sensul bunătăţii, corectitudinii şi nu în ultimul rând al superiorităţii în
care Durkheim a văzut sursa primară a solidarităţii sociale. Criminalii, în acest caz, joacă un
rol important în menţinerea solidarităţii sociale, fiindcă ei sunt printre aceia care aparţin
grupului identificat de societate ca inferior şi care, de fapt, permite restului societăţii sa se
simtă superioară.
De asemenea, Durkheim apreciază că şi pedepsirea infractorilor joacă un rol
important în menţinerea solidarităţii sociale. Când legile conştiinţei colective sunt violate,
25
societatea intervine şi sancţionează, deoarece aceia care fac “sacrificii costisitoare perpetue” ,
altfel, ar fi demoralizaţi. De exemplu, când o persoană care a comis o infracţiune gravă este
lăsată doar cu o palmă peste mână, o parte din cetăţenii care respectă legea vor fi foarte
supăraţi. Ei cer ca regulile jocului să fie respectate de toţi, nu numai de ei. De aceea,
pedepsirea infractorilor este necesară pentru a menţine supunerea majorităţii indivizilor la
structura socială, altfel, s-ar putea încălca angajamentul general faţă de societate şi toate
sacrificiile făcute pentru ea.
Pedepsirea infractorilor reîntăreşte sensul superioritţii şi corectitudinii celor mulţi, care,
astfel, întăreşte solidaritatea societăţii. Chiar şi atunci când există o infracţiune cu un pericol
mai redus social sau când un comportament este considerat doar imoral, acest comportament
poate fi mutat de societate în categoria infracţiunilor care trebuie sancţionat penal, deoarece
sancţiunile reprezintă cel mai puternic instrument pentru a păstra solidaritatea socială. Fiindcă
instituţia pedepsei deserveşte o funcţie, esenţială, ea va fi necesară în orice societate.
O societate fără „criminalitate este imposibilă, iar dacă într-o societate, într-o
perioadă îndelungată, nu au apărut comportamentele definite drept criminale, atunci, noi
comportamente vor fi plasate în categoria crimei”.
Judecând astfel, observăm cu uşurinţă că crima este inevitabilă deoarece şi în societate
există o varietate de comportamente, iar unele dintre acestea vor fi sancţionate prin
aplicarea sancţiunilor penale. Clasificarea crimei printre fenomenele normale ale sociologiei l-
a determinat pe Durkheim să susţină că criminalitatea nu este doar un fenomen regretabil,
datorat incorigibilei slăbiciuni omeneşti, ci ea este un factor de sănătate publică şi se
regăseşte în toate societăţile. Starea anormală a societăţii ar fi atât de rigidă că nimeni nu s-ar
putea opune acesteia. Într-o asemenea situaţie există posibilitatea ca crima să fie eliminată,
însă la fel s-ar întâmpla şi cu schimbările sociale progresive. Schimbarea socială este, de
regulă, introdusă prin opunerea la constrângerile conştiinţei colective şi aceia care fac acest
lucru sunt mai mereu declaraţi criminali. De aceea, Isus şi Socrate au fost declaraţi criminali,
aşa cum au fost şi Mahatma Ghandi şi George Washington.
Dacă cerinţele conştiinţei colective ar fi fost rigid impuse, astfel ca crima să nu existe,
nici mişcările unioniste din anii 1920- 1930 şi 1960 nu ar fi fost posibile.
Crima este preţul pe care societatea îl plăteşte pentru posibilitatea progresului. E.
Durkheim a concluzionat: “Contrar ideilor curente, criminalul nu mai pare a fi o fiinţă total
nesociabilă, un fel de element parazit, un corp străin şi de neasimilat, introdus în mijlocul
societăţii. Din contră, el joacă un rol bine definit în viaţa socială” .
Crima, pentru partea ei, nu trebuie să mai fie concepută ca un rău care nu poate fi
înăbuşit. Nu este nici o ocazie de autofelicitare atunci când ratele criminalităţii scad sub
nivelul mediu, fiindcă ne putem aştepta că acest aparent progres să fie asociat cu anumite
dezordini sociale.

4. Rolul anomiei în societăţile organice

Dacă într-o societate mecanică, a cărei solidaritate rezidă din presiunea pentru
conformitate a tuturor membrilor săi, criminalitatea anumitor comportamente este o parte
normală şi necesară a acestei presiuni, în măsura în care societatea este organică, problema de
concept se schimbă. În societatea organică, funcţia dreptului este de a regla interacţiunile
apărute între diferitele părţi ale întregului. Dacă această reglare este inadecvată, pot apărea o
varietate de maladii sociale, inclusiv crima. Durkheim a numit aceasta ca fiind un fenomen
de ANOMIE şi a introdus termenul pentru prima dată în lucrarea sa “Diviziunea muncii în

26
societate”, unde argumenta că industrializarea societăţii franceze, cu rezultatul său de
divizare a muncii, a distrus solidaritatea tradiţională bazată pe uniformitate. Această
industrializare, însă, care este foarte rapidă, face ca societatea să nu fie capabilă să-şi
dezvolte suficient mecanismele care să-i regleze tranzacţiile.
Ciclurile periodice de supraproducţie, urmate de regresiuni economice, indică faptul că
relaţiile dintre producători şi consumatori nu sunt suficient reglate. Grevele şi manifestaţiile
violente, pe de altă parte, arată că relaţiile dintre patroni şi muncitori nu sunt rezolvate, iar
transformarea acestora din urmă în simple “spiţe la roată” face ca relaţia dintre individ şi
munca depusă să nu fie definită adecvat. Termenul de anomie a fost extins şi generalizat odată
cu publicarea celei mai faimoase lucrări a sa, “Suicidul”. În această valoroasă lucrare, E.
Durkheim, plecând de la analiza statistică a datelor, a arătat că rata suicidului tinde să crească
uşor în perioadele de declin, dar şi în cele de creştere economică.
De altfel, dacă suicidul ar putea fi înţeles şi explicat în perioadele de declin economic,
nu acelaşi lucru s-ar putea face şi atunci când el se produce în perioadele de prosperitate
economică. Aici, Durkheim a presupus că funcţiile societăţii reglează nu numai interacţiunile
economice ale diferitelor sale componente, cât şi cum percepe individul propriile sale nevoi.
Teoria anomiei lui Durkheim, ca bază pentru explicarea ulterioară a crimei, cât şi a altor
varietăţi de comportamente deviante, prezintă o importanţă deosebită în cadrul sociologiei
juridice, de aceea, redarea se va face, pe cât posibil, cu propriile cuvinte ale autorului ei:
“ a) Nici o fiinţă nu poate fi fericită şi nici nu poate exista dacă nevoile sale nu sunt
suficient proporţionale mijloacelor sale.
b) În animal, acest echilibru este stabilit cu o spontaneitate automată, deoarece
animalul depinde de condiţii pur materiale,de hrană.
c) Nu aşa stau lucrurile în cazul omului, deoarece majoritatea nevoilor sale nu sunt
dependente de corpul său... Cu cât cineva are mai mult, cu atât doreşte şi mai mult,
deoarece satisfacţiile primite doar stimulează şi nu satisfac nevoile în totalitate.
d) O asemenea forţă de reglare trebuie să joace acelaşi rol şi pentru nevoile morale
pe care îl joacă organismul pentru nevoile fizice... Societatea poate juca acest rol moderator şi,
de aceea, este singura putere morală superioară individului, reprezentând, de fapt, autoritatea
pe care acesta o acceptă... De aceea, societatea poate estima recompensa care se va oferi
fiecărei clase în numele interesului comun.
e) La fiecare moment al istoriei există o percepţie neclară în conştiinţele morale ale
societăţilor, a respectivelor valori ale diferitelor servicii sociale, a recompensei relative pe
care o merită şi a gradului de confort adecvat mediei muncitorilor în fiecare ocupaţie…Sub
această presiune, fiecare individ realizează vag, în sfera sa, limitele extreme ale ambiţiilor
sale şi nu aspiră la ceva dincolo de ele... De aceea, pasiunilor le sunt stabilite un final şi nu un
scop.
f) Când societatea este tulburată de nişte crize dureroase sau de tranziţii benefice dar
bruşte, este incapabilă, momentan, să-şi exercite această influenţă; ele sunt însoţite de
creşteri în curbele suicidului, care au fost amintite mai sus.
g) În cazul dezastrelor economice, pare ceva ca o declasificare, care, dintr-o dată,
aruncă nişte indivizi într-o stare mai joasă decât aceea pe care au avut-o mai înainte. Atunci, ei
trebuie să-şi reducă necesităţile, restrângându-şi nevoile, învăţând mai mult să se
autocontroleze. În multe situaţii, ei nu se adaptează condiţiilor impuse cu forţa şi urmările care
rezultă de aici sunt imprevizibile.
h) Există acelaşi lucru şi dacă sursa crizei este o creştere bruscă a puterii şi
bunăstării.”
Atunci, aşa cum s-au schimbat condiţiile de viaţă, standardul cu privire la nevoile care

27
 erau reglementate nu mai poate rămâne mult timp acelaşi, de aceea, este nevoie de timp
pentru ca conştiinţa publică să-şi reclasifice oamenii şi lucrurile. Atâta timp cât forţele sociale
eliberate nu şi-au recăpătat echilibrul, valorile lor sunt necunoscute şi toate încercările de a le
regla nu constituie decât pierdere de timp. Limitele dintre posibil şi imposibil rămân
necunoscute, dintre ceea ce este just şi ceea ce este injust, dintre speranţele şi cererile legitime
şi acelea care sunt nelegitime. Consecutiv, nu există nici o restricţie cu privire la aspiraţii...
Tentaţiile nefiind controlate de opinia publică, devin dezorientate şi nu-şi mai recunosc
propriile limite, care, de altfel, le sunt asociate... În timpul sporirii prosperităţii, şi dorinţele
sporesc. Atunci când regulile tradiţionale şi-au pierdut autoritatea, premiul cel mai consistent
oferit de aceste tentaţii este stimularea acestora şi determinarea lor de a fi mai exigente şi
nerăbdătoare de a fi controlate.
Starea de dereglare sau anomia este, de aceea, sporită de pasiuni mai puţin
disciplinate, exact când “acestea au nevoie de o mai mare disciplină” . Durkheim a continuat
argumentând că societatea franceză, în ultimele sute de ani, a distrus deliberat sursele
tradiţionale ale regularizării pentru tentaţiile umane. Religia şi-a pierdut aproape în
întregime influenţa sa asupra muncitorilor şi patronilor. Grupurile ocupaţional-tradiţionale,
cum ar fi breslele, au fost distruse. Guvernarea a adoptat o politică de “laissez-faire” (lasă să
se întâmple) sau de neamestec în activităţile comerciale şi de afaceri. Drept rezultat,
tentaţiile umane nu au mai fost ţinute în frâu. Această libertate a aspiraţiilor a condus forţa
aflată în spatele revoluţiei industriale, însă a creat şi o stare cronică de anomie cu înalta ei rată
de suicid.

5. Comentarii la teoria crimei lui Durkheim

În contextul teoriei generalizate a modernizării, care a făcut ca societăţile să progreseze

de la forma mecanică la forma organică, Durkheim şi-a prezentat teoria sa despre
criminalitatea care apare în aceste împrejurări. Emile Durkheim a prezis că lucruri diferite s-
ar întâmpla la momente diferite şi a susţinut că:
1) pedepsirea crimei va rămâne stabilă în societăţile mecanice, indiferent de
schimbările survenite în măsurarea comportamentului criminal;
2) în condiţiile în care societăţile au făcut tranziţia la societăţi organice, în procesul de
modernizare, va fi tolerată o mai mare varietate de comportamente, iar pedepsele vor fi mai
puţin violente, în egală măsură cu schimbarea scopului lor, de la represiune la reintegrare;
3) în societăţile organice, măsura comportamentului criminal va creşte în timpul
perioadelor de rapide schimbări sociale. Era de aşteptat, aşa cum de altfel s-a şi întâmplat,ca
fiecare din aceste idei să genereze teorii şi cercetări adiţionale până în timpurile noastre.
Kai Erikson a reformulat teoria lui Durkheim despre stabilitatea pedepselor în
societăţile mecanice, motivându-şi ideile pe concluziile unui studiu asupra Coloniei Puritane
din Massachusetts în sec. XVII.
Această comunitate avea un nivel relativ constant al pedepselor pe parcursul întregului
secol, în pofida celor trei “valuri de crimă” atribuite vrăjitoarelor, Quakerilor şi
Antinomienilor.
Erikson a concluzionat: “când o comunitate îşi calibrează maşinăria de control să
manipuleze un anumit volum de comportament deviant, aceasta tinde să-şi rezolve problemele
în maniera în care acest volum este realizat”.
Reformularea lui Erikson avea să stimuleze pe alţi cercetători dornici să constate dacă
într-adevăr societăţile tind să aibă o rată relativ constantă a pedepselor. Astfel, Nils Cristie a
28
demonstrat gradul înalt de stabilitate al pedepselor ce au fost aplicate deţinuţilor norvegieni,
începând cu anul 1880 până în 1964, iar Blumstein şi alţi colegi ai săi au demonstrat acelaşi
lucru, tot pe o perioadă mare de timp, în S.U.A.
Erikson, ca şi Durkheim, a descris cele trei valuri de crime ca fiind generate de nevoia
de a stabili graniţele morale ale comunităţii. William Chambliss a subliniat că fiecare din
aceste valuri de crime au apărut când puterea şi autoritatea grupurilor conducătoare a fost
ameninţată. El a concluzionat25: “Devianţa a fost creată de consecvenţele pe care aceasta le
avea. Dar, consecvenţele nu erau de a stabili graniţele morale; mai degrabă ele au ajutat pe cei
care deţineau puterea să-şi menţină poziţia... Erikson nu prezintă nici o probă că vreunul din
aceste valuri de crimă ar fi dus la creşterea solidarităţii sociale, exceptând eliminarea centrelor
alternative de putere sau autoritate” .
Durkheim şi-a formulat cele trei argumente despre crimă în timpul tranziţiei de la o
societate mecanică la una organică.
Marvin Wolfgang a afirmat că societatea americană contemporană confirmă primul
argument al lui Durkheim despre creşterea toleranţei în societăţile mai avansate: “Punctul
major este că noi, în prezent, experimentăm în cultura americană (şi poate în întreaga societate
vestică) o extindere a acceptării devianţei şi o acceptare corespunzătoare a ceea ce noi definim
drept crimă”. Totuşi, Steven Spitzer, într-un articol publicat în 1973, intitulat “Pedeapsa şi
organizarea socială”, a descoperit că societăţile mai dezvoltate erau caracterizate prin pedepse
severe, în timp ce societăţile simple ca organizare socială erau caracterizate de pedepse mai
blânde, care vin în contradicţie cu cel de-al doilea argument al lui Durkheim. Descoperirile lui
Spitzer sunt motivate pe faptul că localităţile rurale, în societăţile din vest, erau caracterizate
de nivele mai înalte ale criminalităţii violente, dar şi de un grad de toleranţă mai mare pentru
ele.
După modernizare, odată cu concentrarea populaţiei în oraşe, aceste societăţi au
început să pedepsească violenţa mult mai sever. Cred că Durkheim şi-a extras ideea din
faptul că pedepsele în societăţile europene deveneau mult mai puţin severe odată cu trecerea
timpului, îndeosebi datorită reformelor introduse de Beccaria şi de alţi
teoreticieni clasici. Pedepsele extrem de severe care existau înaintea acestor reforme
nu trebuia să fie asociate cu societăţile simple, nedezvoltate, cât mai degrabă cu monarhiile
absolute.
În societăţile mai simple şi mai timpurii nu se găseau asemenea pedepse extrem de
severe. Durkheim a previzionat o mare dezvoltare a normelor juridice pe măsură ce
societatea se modernizează, aspect confirmat în toate societăţile moderne.
Într-un studiu făcut asupra a patru oraşe din S.U.A., Ted Robert Gurr a descoperit o
veritabilă explozie a normelor juridice, îndeosebi la cele care trebuiau să regularizeze
interacţiunile de zi cu zi, fie în domenii de activitate comercială interzisă, fie în privinţa
comportamentului public sau chiar în stoparea traficului cu diverse produse sau valori.
Unele din aceste reglementări legislative erau impuse de necesităţile care apăreau zi de zi în
oraşele care se extindeau, dar a fost găsit un mare număr de alte legiferări care au promovat şi
descris noi tipuri de ofense (atingeri) aduse moralităţii şi îndreptate împotriva
comportamentului colectiv, cum ar fi protestele şi tulburările liniştii publice.
Gurr a afirmat că noile ofense stabilite ar încălca moralitatea. Acestea au apărut din
efortul ca nevoile clasei sociale, să fie aplicate tuturor grupurilor sociale, în timp ce ofensele
aduse comportamentului colectiv au apărut din eforturile grupurilor de elită de a-şi menţine
puterea… De fapt aspectul fusese deja previzionat cu mult înainte de Durkheim, dar nu
explicat în detaliu.
În final, Durkheim a argumentat că sursa ratelor înalte ale criminalităţii în societăţile

29
organice, rezidă din lipsa normelor sau a anomiei generate de schimbările rapide, schimbări
asociate cu modernizarea.
Teoria anomiei lansată de Durkheim a condus, mai târziu, la teoriile ecologice ale
stresului şi la cele ale controlului crimei, care au fost explicate de autor şi într-o altă lucrare.
Acum, evaluăm teoria anomiei în contextul teoriei generalizate a modernizării.
Durkheim a atribuit ratele înalte ale criminalităţii şi alte forme de devianţă din
societatea sa, lipsei normelor de conduită generată de revoluţia franceză şi industrială.
Critica de baza a afirmaţiei de mai sus este aceea că, criminalitatea, în Franţa acelor
timpuri, nu a crescut. A. Q. Lodhi şi Charles Tilly au concluzionat că, între anii 1831-
1931, faptele de hoţie şi tâlhărie au cunoscut un declin în Franţa.
Durkheim a formulat teoria anomiei în contextul unui studiu al ratelor suicidului şi nu
a ratelor crimei. Procedând aşa, el a presupus doar că şi criminalitatea va creşte, fără însă a
prezenta date care să-i susţină afirmaţia. Unii, printre care McDonald, un cunoscut sociolog,
au afirmat că Durkheim putea să dispună de statisticile care arătau
descreşteri ale ratei criminalităţii, însă nu a făcut-o pentru a-şi putea dezvolta teoria
anomiei.

6. Concluzii

Influenţa lui Durkheim în sociologia juridică a fost şi este de netăgăduit. Pentru prima
dată, Durkheim şi-a focalizat atenţia pe rolul pe care îl joacă forţele sociale în formarea
conduitei umane, în condiţiile în care cercetarea sociologică ori susţinea că oamenii sunt
liberi în a alege cursul acţiunilor lor, ori că comportamentul uman era determinat de forţe
biologice şi psihologice care aparţin fiecărui individ.
La vremea respectivă, ideile lui Durkheim erau considerate ca foarte radicale.
Deşi nu a delimitat clar în teoria sa legătura directă dintre crimă şi modernizare,
totuşi, în timp, au fost stabilite suficiente conexiuni care vin să facă loc ideii că factorii care
declanşează criminalitatea nu pot fi explicaţi dacă nu se ţine cont şi de teoria lui Durkheim.
Mai recent, Louis Shelley aprecia că în Europa de Est, Asia, Africa şi America Latină,
pe măsură ce pătrunde industrializarea apar aceleaşi interrelaţii dintre crimă şi modernizare, pe
care le-a sesizat Emile Durkheim.
Totuşi, unele dintre schimbările care au însoţit procesul de modernizare nu par a fi
cele pe care le-a prezis Durkheim. Astfel, el susţinea că societăţile premoderne erau
caracterizate prin stabilitatea ratei criminalităţii, lucru care nu a fost confirmat, prin contrast,
situaţia prezentându-se tocmai invers.
De asemenea, Durkheim nu a sesizat că în ultimele sute de ani, pe măsură ce
procesul de modernizare înainta, criminalitatea înregistra un declin, chiar dacă uneori, pe
perioade scurte de timp, erau şi creşteri. Aceste creşteri erau datorate unor conflicte, ca de
exemplu, războaiele sau creşterea temporară mai accentuată a populaţiei tinere.
De aceea, cred că Durkheim avea dreptate când a indicat modernizarea prin
industrializare ca factor fundamental în explicarea criminalităţii, însă el nu a descris detaliat
efectul pe care aceasta l-a avut.
La fel, cred că este corect argumentul lui Durkheim prin care susţinea
că modernizarea este legată de crimă prin căderea normelor şi regulilor sociale, însă, nu
acelaşi lucru se poate afirma despre ideea cum că societăţile premoderne au rate de
criminalitate scăzută.
Aceste societăţi sunt rampa evenimentelor antisociale care vor apărea în societatea

30
modernă.
Propuneri de referate:
1. Explicarea crimei prin prisma teoriilor lui Emile Durkheim;
2. Teoria controlului delincvenţei;
3. Forma mecanică şi forma organică a societăţii;
4. Crima – un fenomen normal în societăţile mecanice;
5. Rolul anomiei în societăţile organice.

IV. INTRODUCERE ÎN ACULTURAŢIA JURIDICĂ

1. Noţiuni introductive

Individul în societate nu poate trăi izolat. În orice societate modernă, nimeni nu mai
poate trăi izolat de ceilalţi membri ai societăţii, cu propriile sale valori şi norme sociale.
Existenţa individuală este legată de existenţa celorlalţi.
Aşa cum existenţa individului în societate este nu numai o condiţie naturală necesară,
ci este şi o cerinţă de convieţuire a celorlalţi, aşa şi grupurile sociale nu pot trăi fără a intra în
interacţiuni cu alte grupuri sociale.
Raţiunile pentru care existenţa unui grup depinde de existenţa altuia constau în
faptul că fiecare grup intră în relaţii sociale strict necesare cu alt grup, fie din raţiuni
comerciale, culturale sau de altă natură, fie pentru că grupul respectiv nu poate rămâne în afara
istoriei şi civilizaţiei, în afara timpului şi a spaţiului existenţial.
Există o cerinţă universală, ca fiecare grup social să intre într-o relaţie economică,
politică sau culturală cu un alt grup social. Grupurile sociale nu pot rezista singurătăţii şi
izolărilor sociale, iar dacă acest lucru a fost întâlnit pe parcursul istoriei, durata a fost extrem
de scurtă şi de izolată.
Amestecul de interese, de cultură şi obiceiuri, prezintă un proces extrem de
interesant, studiat de-a lungul timpului de fiinţa umană, tocmai ca urmare a sentimentului de
ajutor reciproc, material sau spiritual, impus sau acceptat de vreme, de nevoi, interese
particulare sau de soartă.
În societate, individul se armonizează cu socialul, dar, tot acolo, existenţa unui grup
este legată de existenţa altuia, împrumutându-şi valori, obiceiuri sau chiar norme de
convieţuire materializate în norme juridice.
Procesul de interacţiune dintre două culturi sau tipuri de culturi, aflate de-a lungul
timpului, o anumită perioadă, într-un contact reciproc – poartă numele de aculturaţie.
Conceptul de aculturaţie provine din sfera preocupărilor socio-culturale, unde a fost
utilizat într-o perioadă de timp pentru a explica interrelaţiile dintre culturile unor societăţi mai
timpurii, chiar dacă termenii folosiţi se refereau fie la “difuziune”, fie la “diseminare”. Aceşti
termeni au fost folosiţi de americanii J.W. Powel în 1880 şi respectiv, F. Boas în 1899.
Azi, termenul de aculturaţie are semnificaţia unui concept, fiind folosit de sociologi
pentru a explica procesul de interacţiune a două culturi sau tipuri de culturi, cât şi consecinţele
acestor interacţiuni, fiindcă cele două culturi intră într-un proces comun de comunicare şi
inter-relaţionare.
Specialiştii susţin în unanimitate că procesul de aculturaţie nu presupune doar un
31
 simplu amestec de culturi, de norme şi obiceiuri, ci el este mult mai complex, iar
întrepătrunderea dintre cele două culturi are un efect profund, fiind de fapt un proces complex,
de durată şi extrem de sensibil.
Cultura unor popoare a fost marcată decisiv de interacţiunile intervenite în interior
între acestea şi cultura altor popoare aflate în imediata apropiere geografică.
Cultura fiecărui popor depinde de deschiderea pe care acesta o manifestă faţă de
cultura altor grupuri sociale, fiindcă schimbul de valori a favorizat întotdeauna dezvoltarea şi
instruirea socială, în contrast cu acele situaţii în care, la un moment dat, au existat reţineri
sau o relativă izolare, aşa cum a fost cazul prezentat de Ion Vlăduţ, al “culturii indienilor de
pe platourile andine”.
Era firesc ca, într-un asemenea context, al schimbului intervenit între două culturi,
interacţiunile realizate pe plan juridic să stârnească interesul specialiştilor, aceştia
catalogând-o ca pe o aculturaţie juridică. Dar, aculturaţia în general şi aculturaţia juridică în mod
special, se manifestă prin schimbări fie în ambele culturi, fie în una din ele. Atunci când
schimbările se referă doar la una din culturi, aceasta se petrece în cazul culturii mai puţin
evoluate, cu norme sociale mult mai firave, sau, cu o arie de desfăşurare mult mai mică.
Valeriu Ciucă, apreciază că, încă din antichitate, pot fi găsite mai multe exemple care
cuprind elemente de împrumut între popoare, fiind exemplificat cazul “Legilor lui Solon”,
apreciate de specialişti ca fiind acele norme juridice care au pus bazele statului democratic-
sclavagist atenian. Mai târziu, aceste norme juridice au influenţat regulile juridice la Roma,
“Constituţia lui Caracalla” fiind un exemplu suficient de semnificativ şi consistent pentru
susţinerea afirmaţiei de mai sus.
În Italia, unde existau mai multe formaţiuni statale din perioada Renaşterii, fiecare îşi
avea propriul sistem juridic. În acest sens, cele patru posesiuni spaniole (Sicilia, Sardinia,
regatul Neapole şi Lombardia) aveau fiecare sistemul său juridic, cu instituţii şi legi proprii,
iar pe măsură ce puterea regală a devenit absolută, ea a început să emane ordonanţe cu putere
de lege. Totuşi, toate aceste sisteme juridice, în timp, au suferit un proces de aculturaţie cu
noile legislaţii alte statelor dominante. În acest sens, la începutul secolului al XVI-lea,
Lombardia a trecut sub dominaţie franceză şi, din întrepătrunderea celor două culturi
juridice, Ludovic al XII-lea a ordonat în 1512 elaborarea unor colecţii de legi locale,
republicate în anul 1541 de Carol Quintul, acestea rămânând sursa legislativă cea mai
importantă până în secolul XVIII-lea.
O situaţie asemănătoare avea să se prezinte şi în sistemul legislativ al celor două
state monarhice – Statul Papal şi Statul Saband (al dinastiei de Savoia din Piemont), unde, cu
timpul, regulile juridice au fuzionat, creând de fapt un sistem judiciar al unui regim politic
absolutist.
Secole de-a rândul, Italia, a fost sursa reglementărilor juridice cele mai moderne, regulile şi
normele sale influenţând decisiv sistemele juridice ale altor ţări. Din motive istorice,
începând cu secolul al XVI-lea, şcoala juridică italiană a intrat într-un con de umbră, juristul
Andrea Alciato, invitat al regelui Francisc I la Paris, inaugurând acolo “şcoala franceză de
drept”, moment din care “gloria jurisprudenţei” trece din Italia în Franţa.
Şcoala italiană a sucombat datorită greşelilor făcute de a interzice juriştilor săi studiul
la alte universităţi, sperând în mod greşit că astfel vor avea şcoala lor proprie, ajungându-se
până acolo încât catedrele se transmiteau din tată-n fiu.
Studiul influenţelor juridice, al procesului de aculturaţie, în ţările renaşterii, este unul
fascinant, studiat cu multă atenţie de un român, uitat pe nemeritat de colegii mei.

32
 2. Aculturaţia juridică în diverse sisteme de drept

Prin constituţia sa, Caracalla a pus bazele unui stat cu norme juridice extrem de severe,
instalând la Roma “un regim autoritar de o rară cruzime”. La rândul său, dreptul roman şi-a
lăsat amprenta asupra multor sisteme de drept, ca de exemplu în Franţa, Germania, România
etc.
Normele juridice romane, completate cu cutumele locale, au dat substanţă
sistemelor de drept din ţările respective, îndeosebi în Franţa.
La fel, în secolul al XIV-lea, în Moldova şi Muntenia, a existat un proces de receptare a
dreptului bizantin, fiind stabilite norme juridice cu unele preluări din acest sistem. De
asemenea, la începutul secolului al XIX-lea, dreptul francez a fost receptat în legislaţia
Principatelor Române, aducând îmbunătăţiri unui sistem de drept care “se înscria categoric
în aria dreptului romano-catolic, originile sale găsindu-se în dreptul roman clasic şi în vechiul
drept dac”.
Fenomenul aculturaţiei juridice nu s-a manifestat doar la sisteme de drept cu
trăsături mai nesemnificative, fenomenul fiind întâlnit chiar şi la unele ţări cu accente
semnificative în ceea ce priveşte tradiţia, aşa cum ar fi, de exemplu, Japonia, unde, până la
sfârşitul secolului al XIX-lea a funcţionat un sistem judiciar mai rigid. După această perioadă,
sistemul japonez de drept a suferit substanţiale modificări, sistemul vechi feudal fiind
înlocuit cu unul mai realist, adaptat la cerinţele vieţii sociale moderne. În acest sens, oferim
cu titlu de exemplu, momentul anului 1898, când mai mulţi tineri jurişti cu studiile
întreprinse în Germania, au reuşit să-şi impună punctul de vedere, prin adoptarea unui cod
civil cu foarte multe influenţe germane.
În Turcia, după Revoluţia junilor turci, condusă de Mustafa Kemal Atatürk, apreciat de
istorici ca fiind întemeietorul Turciei moderne, a fost preluat în totalitate sistemul de coduri
elveţiene. Astfel, în 1926, Codul obligaţiilor a fost preluat în întregime, fiind tradus cuvânt cu
cuvânt, chiar dacă, Codul Civil, a mai suferit unele modificări privind relaţiile de familie,
succesiunile etc. Însă, primenirea sistemului de drept nu s-a oprit aici, astfel că, Codul
Comercial cuprinde reglementări din mai multe sisteme de drept, fiind reţinute cele care au
corespuns realităţilor din societatea turcă. Codul de procedură civilă, însă, a fost tradus
întocmai după Codul cantonului elveţian Neuchatel.
Fenomenul aculturaţiei juridice se manifestă şi în acest moment, multe state din Africa,
Asia şi Oceania propunându-şi trecerea de la propriile sisteme de drept, apreciate ca perimate,
la structuri moderne corespunzătoare dreptului contemporan. Mai mult, fenomenul aculturaţiei
juridice este întâlnit în aproape toate ţările Europei de Est, care, după căderea puterii politice
comuniste, au optat pentru instalarea unor regimuri democratice, cu economie de piaţă.
Acestea, într-o anumită măsură, au renunţat la vechile sisteme juridice, căutând să le
înlocuiască cu altele moderne, aliniate sistemelor de drept ale lumii civilizate, îndeosebi ţărilor
din Uniunea Europeană.
Fără îndoială, un sistem juridic modern nu este unul bătut în cuie, care să nu mai sufere
schimbări, ci dimpotrivă, aceste sisteme se află într-o continuă schimbare, fiind influenţate atât
de factorii interni, cât şi de cei externi.
În România, în momentul de faţă, sub presiunea organismelor europene, dar şi din
dorinţa de a ne alinia şi adera la Uniunea Europeană, sistemul juridic a suferit mai multe
modificări, ca de exemplu, Codul de procedură penală, unde au fost introduse mai multe
elemente străine, necesare pentru a se asigura o protecţie deplină a drepturilor şi cerinţelor
fundamentale ale omului.

33
 Aceste preluări de norme şi instituţii, parţial sau în totalitate, sunt rezultatul
procesului de comunicare dintre sistemele de drept, al interacţiunilor dintre ele.
Aşa cum aprecia profesorul Ion Vlăduţ, “sistemele juridice nu se menţin şi nu se
dezvoltă decât în contact unele cu altele, ele au nevoie de comunicare”.
Este adevărat, aculturaţia juridică nu ar trebui să se producă decât între două sisteme de
drept care se află în contact permanent, fără intervenţia factorilor militari, economici, religioşi
sau politici. Acesta ar putea fi cazul fericit, cazul normal de modernizare şi
restructurare a unui sistem de drept, fiindcă, din păcate, sunt şi cazuri când aculturaţia
juridică este sau a fost impusă.
Într-un asemenea caz, sistemele juridice ale celor două culturi nu mai cooperează şi
nu se mai îmbogăţesc reciproc, aceasta fie ca urmare a unei cuceriri militare, fie ca urmare a
unei dominaţii politice.

3. Aculturaţia juridică în cazul cuceririlor militare sau al dominaţiei politice

Sunt cazuri cunoscute în istorie în care aculturaţia juridică dintre două sisteme de drept
a fost impusă fie de o cucerire militară, fie de o dominaţie politică. În asemenea cazuri,
teoretic, pot apare cel puţin trei situaţii distincte:

3.1. Cazuri de impunere a sistemului juridic al ocupantului

În timpul Imperiului Roman, în urma războaielor de ocupaţie purtate, învingătorii

şi-au impus normele juridice în aproape toate teritoriile ocupate, fapt confirmat de-a lungul
istoriei şi de cuceririle lui Napoleon, care, similar înaintaşilor săi romani, a impus Codul
civil în toate zonele ocupate. Napoleon a introdus sistemul său de norme juridice în Belgia,
Luxemburg şi o parte din Elveţia, Germania şi Italia, în urma păcii de la Amiens (1802).
Nu întotdeauna cuceritorii au reuşit să-şi impună în totalitate sistemele proprii de drept,
astfel că, în timpul Imperiului Roman, pe lângă legile impuse, s-au menţinut în vigoare şi
reglementările locale, aşa cum s-a întâmplat pe teritoriul Daciei ocupate, unde, pe lângă
normele juridice scrise ale autorităţilor romane, au funcţionat în paralel şi legile nescrise ale
dreptului local.
De alfel, aşa cum subliniau profesorii Emil Cernea şi Emil Molcuţ, în teritoriile
romane ocupate, cutuma locală a funcţionat în paralel cu principiile dreptului roman, dacă
acestea nu veneau în contradicţie cu legislaţia învingătorului.
Dar, fără îndoială, cea mai veridică descriere a cauzelor şi condiţiilor care au condus
la asemenea momente de înţelepciune din partea ocupantului, este aceia făcută de Charles de
Montesquieu (1689-1755) în “Considerations sur le causes de la grandeur et de la décadence
des Romains”, publicată în 1734, în care lăsa de înţeles că “nu soarta conduce lumea”:
“Romanii au reuşit să stăpânească toate popoarele nu numai prin arta războiului, dar şi prin
chibzuinţă, înţelepciune, statornicie, iubire pentru glorie şi patrie”. Faptul că Roma a fost
învinsă nu se explică prin cauze minore ( ca de pildă nişte sincope în plan militar ) ci pur şi
simplu prin pierderea chibzuinţei, a înţelepciunii... Expansiunea Imperiului a alterat virtuţile
politice şi civile pe care se întemeia arta sa militară. În plus, a atras Roma în vârtejul
decadenţei, fapt care a contribuit din plin la neimpunerea unor norme de conduită popoarelor
ocupate.
În ziua de azi, o situaţie oarecum asemănătoare o întâlnim în cadrul Common-law al
unor state africane, foste colonii britanice, care aplică noile reglementări juridice alături de
34
obiceiurile unor triburi.
Istoria este plină de exemple în care ocupantul şi-a impus cu forţa propriile reguli
juridice, chiar dacă acestea nu au înlocuit în totalitate normele de drept. Aşa s-a petrecut, de
exemplu, în urma cuceririlor făcute de Germania nazistă, dar situaţia a fost identică şi în
cazul unor state intrate, după război, sub influenţa Rusiei Sovietice.

3.2. Cazuri de fuziune a sistemului juridic al ocupantului cu cel al țării ocupate

Au fost cazuri în care, o ţară ocupată din punct de vedere militar, a trebuit ca
sistemul său juridic să fuzioneze cu cel al ocupantului. Aşa s-a întâmplat în timpul Imperiului
Roman, când, în Dacia ocupată, cele două sisteme juridice s-au aplicat în paralel, pentru ca,
în timp, cele două sisteme să se unească prin întrepătrundere şi să se inflenţeze reciproc,
dând naştere unui nou sistem de drept, sistemul daco-roman, cu funcţii şi finalităţi noi.
Similar, situaţia se prezintă astăzi în aproape toate fostele colonii din Africa şi Asia,
cea mai semnificativă fiind fuziunea dintre dreptul hindus cu cel britanic, când pentru prima
dată au format un sistem comun de drept (Common-law). Şi în acest caz, al fuziunii între
sistemele juridice, istoria este plină de exemple, aproape toate ţările ocupate de-a lungul
timpului au fost obligate fie să accepte impunerea unui nou sistem de drept, fie să fuzioneze cu
cel al ocupantului.

3.3. Cazuri de respingere a dreptului ocupantului

Cu toate că sunt rare cazurile în istorie când dreptul ocupantului militar să nu fi fost
acceptat, totuşi, în timpul împăratului Napoleon al Franţei, spaniolii au respins constituţia
impusă de acesta, deşi cuprindea norme mai raţionale şi mai moderne decât aceea pe care o
aveau.
Aculturaţia juridică nu se rezumă întotdeauna doar la implementări legislative sau de
practică judiciară, ci ea vizează şi schimbarea conştiinţei juridice, a ideilor şi concepţiilor cu
privire la o normă sau alta de drept. Dealtfel, aculturaţia juridică, are un efect mult mai mare
dacă sunt modificări şi la nivelul conştiinţei juridice a grupului de indivizi care compun o
societate.
De asemenea, trebuie precizat că procesul de aculturaţie juridică are mai multe şanse
de reuşită dacă interacţionează cu mai mulţi factori, naturali, politici, religioşi sau culturali.

4. Formele aculturaţiei juridice

Conceptul de aculturaţie a fost folosit mai întâi la sfârşitul secolului 19, însă, fără o
amploare deosebită, rămânând doar o afirmaţie izolată în lucrările antropologilor americani
W.H. Holmes, F. Boas, şi W.J. MeGree, care, aşa cum am subliniat în prima parte a acestui
capitol, au folosit termeni apropiaţi, care se refereau la “difuziune” şi “diseminare”. Abia în
secolul 20, cercetările asupra fenomenului aculturaţiei au cunoscut o mai mare amploare, când
un comitet format din trei antropologi renumiţi – Robert Redfield, Ralph Linton şi Melville
Herskovits au primit misiunea de a studia detaliat problema şi să prezinte un raport
sistematizat cu privire la aceasta.
Lucrarea celor trei profesori cuprinde concluziile cu privire la problema studiată şi a
35
fost făcută publică în 1935 în “Outline for the Study of Acculturation”. De fapt, cercetările
ulterioare aveau să aibă ca punct de plecare această lucrare, recunoscută ca fiind piatra de
temelie a aculturaţiei juridice.

Cu timpul, făcându-se studii mai complexe, aculturaţia a căpătat diferite forme. În

acest sens, în sociologia juridică, fenomenul aculturaţiei a fost împărţit în patru forme:
aculturaţia juridică organizată, aculturaţia juridică spontană, aculturaţie globală sau aculturaţie
juridică parţială.
Vom prezenta în continuare, în mod succint, câteva consideraţii care ne îndreptăţesc să
susţinem această clasificare, care, pe parcursul anilor, a adunat tot mai mulţi adepţi, fără
pretenţia că, cineva, cândva, ar putea aduce şi alte îmbunătăţiri acesteia.

4.1. Aculturația juridică organizată

Aculturaţia juridică organizată reprezintă acel proces de interacţiune dintre două

sisteme de drept, care se face cu ştiinţa şi sub protecţia autorităţilor publice, având ca finalitate
realizarea unui sistem juridic mai eficient şi mai modern. Aşa de exemplu, s-au petrecut
lucrurile cu iniţiativele legislative ale romanului Caracalla, care a pus bazele unui sistem
juridic mult mai modern în Imperiul Roman; cu demersurile eroului naţional turc Mustafa
Kemal sau cu acelea ale domnitorului român Alexandru Ioan Cuza. Domnitorul român, a avut
iniţiativa elaborării principalelor acte normative absolut necesare unui sistem român de drept:
Codul Civil, Codul Penal, Codul de Procedură Civilă şi Codul de Procedură Penală. Adoptarea
acestor coduri a constituit paşi extrem de importanţi făcuţi de statul român pe calea
introducerii unor norme şi instituţii juridice moderne, cu prevederi mult evoluate pentru
sistemul juridic existent până atunci. Această formă de aculturaţie juridică se impune prin
autoritatea publică.
Legea joacă un rol esenţial în formarea, aprofundarea şi impunerea unor prevederi
care, de regulă, la început sunt mai greu acceptate. De fapt, aşa cum aprecia Ion Vlăduţ,
legea joacă rolul unui vehicol pentru aculturaţia juridică, fiind actul cu cea mai mare autoritate
publică care poate asigura succesul operaţiunii.

4.2. Aculturația juridică spontană

Specialiştii susţin că, spre deosebire de aculturaţia juridică organizată, care se impune
cu ajutorul autorităţilor publice, aculturaţia juridică spontană este rezultatul agenţilor
privaţi. În acest sens, exemplificăm procedura contractului, care poate fi un instrument al
aculturaţiei juridice dacă sistemul de drept este permisiv în acest sens.
În dreptul francez, îndeosebi după anii ’60, pe firul voinţei private, s-au dezvoltat
instituţii juridice noi, ca de exemplu, oferta publică de cumpărare, cartea albastră, leasing-ul
etc., care de fapt erau acte comerciale valabile şi utilizate frecvent în dreptul anglo-saxon.
Agenţii privaţi, din dorinţa extinderii activităţilor lor, a modernizării şi eficienţei
actelor juridice ale firmelor pe care le conduc, iau decizii care favorizează pătrunderea
elementelor de drept străine. Aşa de exemplu, comerciantul francez, din dorinţa menţionată
mai sus, încheie un contract de leasing cu o firmă engleză pentru ca, ulterior, realizând sau
36
nu efiecienţa actului său, introduce în mod spontan aceleaşi reguli şi în contractul încheiat cu
parteneri francezi.
Momentul creat de comerciantul respectiv, repetat apoi şi de alţi conaţionali, crează
climatul favorabil de pătrundere în dreptul autohton a elementelor de drept
străine, aparţinând altui sistem de drept (în cazul nostru, contractul de leasing).

4.3. Aculturația juridică globală

Prin procesul de aculturaţie juridică globală, practic, întregul sistem de drept este
influenţat şi modificat după sistemul juridic impus, aşa cum au fost reformele lui Caracalla şi
Atatürk, unde, cel puţin la nivelul intenţiei, aculturaţia a fost globală, sistemul juridic străin
fiind adoptat în întregime.
Pe măsură ce societăţile devin moderne, cu sisteme juridice mult mai flexibile şi
eficiente, procesul de aculturaţie juridică totală începe să fie tot mai limitat, cazurile de
aplicare fiind doar excepţii.

4.4. Aculturația juridică parțială

În zilele noastre, aşa cum am precizat mai sus, pe măsură ce societatea devine mai
modernă şi procesul de aculturaţie capătă o frecvenţă mult mai limitată. De această dată,
aculturaţia juridică se limitează la situaţii izolate, căpătând forma unui împrumut dintr-o
legislaţie străină, în urma unor serioase studii juridice privind avantajele şi dezavantajele
introducerii legislaţiei străine. Acest fapt este confirmat azi şi de situaţia din România, când,
în urma presiunilor instituţiilor europene, introducem anumite instituţii în sistemul nostru
legislativ. Aşa s-a întâmplat în anul 1865 în Franţa, când a fost intrudusă instituţia cecului,
care provenea din Anglia, iar în 1925 a răspunderii limitate.

4.5. Aculturația juridică după amploarea schimbărilor produse

Această formă de aculturaţie juridică nu a fost indicată de Jean Carbonnier ca o

formă distinctă, însă, apreciem că modul în care aculturaţia juridică se impune în sistemul de
drept penetrat, prin recepție, fuziune, împrumut sau respingere, constituie un motiv
important de a propune şi această formă de aculturaţie alături de cele enumerate anterior.
Prin recepţie, norma juridică străină pătrunde în sistemul de drept afectat şi se impune
prin valoarea soluţiilor alternative propuse.
Fuziunea normelor de drept din două sisteme diferite se face cu aprobarea autorităţilor
publice ale celor două ţări, situaţie întâlnită şi în cazul împrumutului. Sunt însă cazuri în care,
deşi sistemul politic şi cel al autorităţii publice este cel impus de un alt stat, totuşi, fenomenul
de aculturaţie juridică dintre cele două sisteme este unul de respingere, aşa cum s-a
întâmplat în Spania cu Constituţia propusă de Napoleon.
Referitor la împrumut, facem precizarea că acesta se limitează la o instituţie sau o
regulă izolată, pe câtă vreme în cazul recepţiei, fenomenul de aculturaţie poate fi unul
global, când întreg sistemul juridic este preluat şi îl înlocuieşte pe cel autohton.

37
 4.6. Aculturația juridică din perspectivă etnologică

Această formă de aculturaţie juridică a fost propusă de francezul Michel Alliot, care,
analizată din punct de vedere etnologic, distinge trei tipuri de aculturaţie juridică:
1) Aculturaţia specifică societăţilor care trec de la mit la lege, care este proprie
societăţilor ce încearcă să renunţe la cutume şi alte obiceiuri religioase, adoptând o lege străină
care s-ar afla sub o putere divină net superioară celei autohtone. Aşa se explică acapararea
unor societăţi primitive de marile puteri religioase ale lumii. Tot aşa s-a extins dreptul
roman în detrimentul sistemelor judiciare autohtone, ori, şi-a extins cu mult graniţele
– dreptul islamic;
2) Aculturaţia caracteristică societăţilor care abandonează instituţiile lor juridice
tradiţionale pentru un drept pe care îl apreciază superior tuturor celorlalte. Aşa s-a întâmplat la
romani, care au preluat sistemul juridic al grecilor, abandonând propriile norme, sau, într- un
caz mai recent, preluarea Codului civil francez de un număr mare de sisteme de drept din mai
multe ţări;
3) Aculturaţia juridică îşi produce efectele în primul rând asupra sistemului de drept
autohton, asupra căruia realizează un “transplant” cu norme şi instituţii juridice noi.
Transplantul de norme şi instituţii juridice, însă, poate fi acceptat sau respins de
corpul sistemului juridic autohton. În cazul acceptării normelor aparţinând altui sistem
juridic, putem aprecia aceasta ca o reuşită, fiindcă, altfel, ea poate fi interpretată şi ca un
eşec dacă implantul nu devine viabil.
Când aculturaţia juridică s-a desfăşurat în condiţii de acceptare, atunci, reuşita
presupune nu neapărat transferul integral al unui sistem juridic, de multe ori aceasta
manifestându-se sub forma unor împrumuturi secvenţiale sau parţiale. Fuziunea
elementelor juridice străine cu cele autohtone reprezintă un aspect al aculturaţiei juridice, mai
des întâlnit decât recepţia în totalitate a sistemului.
Unele elemente juridice, cum sunt de exemplu instituţiile, în istoria modernă a
societăţilor, sunt mult mai frecvent întâlnite. Tot aşa, de exemplu, întâlnim cazul ţărilor
islamice care au preluat instituţii noi, cum ar fi contractele de asigurare, fără a-şi pierde din
caracteristicile sistemului, instituţia preluată mulându-se perfect pe instituţiile juridice
locale. Dar, influenţa normelor juridice transplantate preia la rândul ei din caracteristicile
normei înlocuite, ceea ce face ca, până la urmă, să rezulte o structură juridică hibridă, care
de fapt reprezintă o sinteză a celor două sisteme juridice aflate în procesul aculturaţiei juridice.
Aşa cum am mai amintit, de-a lungul istoriei au fost nu numai cazuri de împrumut, de
fuziune sau de recepţie a unui sistem de drept, ci au existat şi cazuri, devenite deja de
notorietate, cum a fost cazul Codului Napoleon, care, odată cu dispariţia celui care a impus
sistemul, a dispărut şi Codul său, fiind imediat abrogat, îndeosebi în statele italiene: Piemont,
Geneva, Parma, Lombardia, Veneţia, Modena, Toscana, Neapole şi Statele pontificale.
Dealtfel, unele dintre acestea, Sardinia şi Sicilia, s-au opus adoptării Codului Napoleon încă
de la început, ducatul Luca fiind singurul care a păstrat codul în vigoare după căderea
imperiului.
Situaţia poate fi exemplificată chiar şi la nivelul Turciei, când, după ce a fost adoptat
Codul civil elveţian, s-au petrecut unele situaţii de respingere, aşa cum era vârsta la care se
putea încheia căsătoria (codul elveţian stabilea 20 ani fetele şi 28 ani bărbaţii, iar regula
locală care s-a impus era de 15 ani la fete şi 17 ani la băieţi).
La fel s-au petrecut lucrurile şi în dreptul românesc, atunci când s-a făcut recepţia
Codului civil francez din 1804, legiuitorul român eliminând unele instituţii din codul francez,
38
ca de exemplu: separaţia de corp, tutela oficioasă, instituţia tutorelui subrogat, moartea
civilă etc.

5. Efectele aculturaţiei juridice asupra grupurilor sociale şi a indivizilor

Efectele aculturaţiei juridice se regăsesc nu doar la nivelul sistemului de drept asupra

căruia acţionează, ci el are efecte juridice asupra grupurilor sociale şi a indivizilor din cadrul
sistemului de drept unde acesta şi-a produs efectul. Este normal să fie aşa, odată ce aculturaţia
juridică a produs modificări în sistemul juridic, fiindcă acesta nu urmăreşte, până la urmă,
decât reglementarea prin intermediul legii a conduitei indivizilor sau grupurilor de indivizi
care compun acea societate.
La nivelul grupurilor sociale, aculturaţia juridică poate juca un rol deosebit, atât în
generarea unor acţiuni de cooperare, adeziune sau chiar entuziasm faţă de fenomenele juridice
“afectate”, cât şi generarea unor fenomene de respingere, de conflicte sociale, de
dezaprobare etc. În acest fel, uneori fără să fi urmărit un scop imediat, aculturaţia juridică
poate duce la destrămarea vechilor structuri sociale, creând astfel posibilitatea apariţiei altor
grupuri sociale pe scena istoriei.
La început, în societăţile primitive, aspectul aculturaţiei juridice era aproape neglijat,
acestea fiind incompatibile cu noul propus de o altă societate, cu un alt sistem juridic. Apoi,
pe măsura evoluţiei societăţii umane, se vor forma grupuri sociale noi, care nu erau
compatibile cu normele vechilor grupuri sociale. Aceste noi grupuri nu mai pot funcţiona în
vechea societate, fiindcă ele nu mai sunt compatibile cu vechile norme de conduită fixate,
dar şi cu structurile şi principiile de funcţionare ale acesteia. Astfel, au luat naştere acele aşa-
zise corpuri de meseriaşi “care au jucat un rol important în istorie”, începând cu Grecia
antică, Roma şi Evul Mediu, iar în zilele noastre, cu ceea ce se petrece în unele localităţi
urbane din Asia şi Africa. Cu timpul, şi aici, aşa cum s-a petrecut şi în alte zone ale lumii, în
cadrul procesului de aculturaţie, aceste grupuri vor dispărea, locul lor fiind luat de sindicate,
organizaţii profesionale sau de clasă.
Omul, deşi aflat iniţial într-o stare primitivă, a realizat pe parcursul istoriei că
existenţa sa nu mai poate fi asigurată în cadrul vechilor organizaţii (triburi, caste etc.). La
acest nivel, problema care se pune este aceea a colaborării, cooperării dintre grupuri,
constituite aproape în mod involuntar, pentru a cumpăra şi vinde sau pentru a efectua alte
operaţiuni asemănătoare în cadrul procesului existenţial. Grupurile constituite într-un
asemenea context nu mai sunt grupuri bazate pe rudenie sau descendenţă, ci ele sunt
grupuri care îşi hotărăsc soarta, în deplină libertate, de a adera sau nu la un mod de organizare
sau altul. Oricum, noile grupuri care se înfiinţează sunt de tip egalitar, iar membrii care le
compun au aceleaşi drepturi şi îndatoriri, deosebindu-se de grupurile primitive care erau
organizate pe scară ierarhică.
Un lucru aproape esenţial pentru grupurile sociale, este acela că, aculturaţia juridică,
favorizează fărâmiţarea grupului familial casnic, copiii părăsind părinţii, formând-şi o altă
familie conjugală.
Pe de altă parte, coabitarea copiilor în aceeaşi localitate, şcoală sau loc de muncă, a
favorizat realizarea unor căsătorii care, altfel, prin tradiţie, erau interzise. Noile norme de
drept care iau astfel fiinţă au abolit normele juridice care stabileau uniunea între diferite caste.
Chiar dacă, la început, aceasta s-a făcut cu multă reţinere, pe parcurs, odată cu trecerea
timpului, ea a devenit o regulă juridică.

39
 Sub impactul aceleiaşi aculturaţii juridice, în cadrul grupurilor sociale din societate,
pot apărea conflicte a căror rezolvare poate fi găsită imediat sau poate dura în timp.
Efectul aculturaţiei juridice nu operează doar asupra grupurilor de indivizi, acesta
putând afecta universul spiritual al fiecărui individ.
Ca urmare a impactului avut de aculturaţia juridică, individul poate adera la acesta
sau poate acţiona ca un fenomen de respingere, care, chiar dacă nu se va realiza la nivelul
întregii societăţi, va afecta totuşi conştiinţa individului, fiindcă, acesta va realiza că este pus
în imposibilitate de a schimba ceva în influenţarea acţiunilor sau a comportamentelor
cotidiene. Această atitudine poate duce la apariţia unor traume psihologice sau poate să-l
determine pe individ să adere la un sistem alternativă, în care poate să rămână la vechiul
model sau poate să fie de acord cu noul model importat numai ca mijloc de reinterpretare a
modelului autohton, care va exista în continuare, dar într-o formă modificată. Astfel se explică
de ce, în unele sisteme de drept africane, norma adusă de occidentali în privinţa monogamiei,
nu a avut ca efect decât o reinterpretare originală a poligamiei, finalizată în dreptul
constituţional al bărbaţilor de a avea mai multe soţii. Aceasta confirmă că, deseori, efectele
aculturaţiei juridice nu s-au produs în profunzime, populaţia unde noile norme trebuiau impuse
fiind nepregătită sau, efectiv, nu aveau acceptul acesteia. De aceea, specialiştii apreciază că,
pentru ca aculturaţia juridică să-şi producă efectele, trebuie, în primul rând, analizate şi
adaptate la particularităţile economice, politice şi religioase ale grupului unde normele juridice
urmează să se impună.
Noile norme juridice moderne favorizează un statut superior pentru emanciparea
tinerilor şi femeilor, astfel, se poate afirma că, în planul dreptului, aculturaţia juridică poate
juca un rol esenţial în realizarea cadrului juridic, care să ofere libertate afirmării individului în
societate.
Acum, în secolul XXI, individul devine nu numai “creatorul instituţiilor sale, ci şi
acela al propriului său viitor”, de aceea, aculturaţia juridică este un proces complex,
susţinut de toate sistemele de drept, care urmăresc instaurarea unei ordini reale de democraţie
în societate.

Propuneri de referate:
1. Aculturaţia juridică globală;
2. Formele aculturaţiei juridice;
3. Aculturaţia juridică în cazul cuceririlor militare;
4. Aculturaţia juridică spontană;
5. Efectele sociale ale aculturaţiei juridice.

40
 V. COMUNITĂŢI ŞI GRUPURI SOCIALE

1. Tipurile de grupuri sociale

Specialiştii abordează în studiile lor următoarele tipuri de grupuri sociale:

• grupuri sociale primare – secundare;
• grupuri mici – intermediare – mari;
• grupuri formale – informale;
• grupuri de apartenenţă – de referinţă;
• grupuri cu un anumit scop;
• grupuri de presiune.

1.1. Grupurile primare şi secundare

Grupurile primare reprezintă acea categorie de grupuri constituite dintr-un număr

redus de indivizi, care, în general, se cunosc între ei şi comunică permanent,
considerându-se unul pe altul ca scopuri şi nu ca mijloace. Indivizii care compun aceste
grupuri comunică direct între ei, fără medieri.
Aceste grupuri joacă un rol important în formarea personalităţii copiilor, influenţând
dezvoltarea maturilor, fiindcă acţiunea lor ţine de natura umană. Grupurile din această
categorie sunt primare fiindcă interesul individual devine un interes comun, viaţa şi scopul
unuia devenind viaţa şi scopul întregului grup. Între membrii care alcătuiesc grupul primar
există o simpatie şi o identificare reciprocă, pentru care “noi” a devenit o expresie naturală.
De asemenea, între membrii acestor grupuri s-au stabilit sentimente de coeziune şi
solidaritate, de apropiere şi înţelegere, iar principalele tipuri de grupuri primare sunt:
- familia;
- grupul de joacă al copiilor;
- grupul de vecinătate, unde există înţelegere şi respect reciproc;
- grupul de bătrâni, care implică nişte relaţii interpersonale strânse, bazate pe înţelegere şi
afecţiune reciprocă.
Grupurile secundare, spre deosebire de grupurile primare, sunt grupuri mari, formale
şi au o coeziune socială mult mai redusă.
Membrii acestor grupuri sunt uniţi nu datorită interacţiunilor interpersonale, ci din
diviziunea rolurilor şi sarcinilor care le revin la grup, scopul urmărit fiind acelaşi. Faţă de
grupurile primare, grupurile secundare nu-i unesc pe indivizi pe bază de sentimente
lăuntrice, iar ele sunt caracterizate prin eficienţa lor, urmărită direct şi fără menajamente sau
sentimentalisme. Aşa de exemplu, grupul de muncă este un grup secundar, ai cărui membri
urmăresc în principal realizarea sarcinilor profesionale.
Desigur, atingerea acestor ţeluri – realizarea sarcinilor profesionale – presupune şi
nişte relaţii interindividuale şi un climat adecvat, destins şi nu încordat, cu un stil de
conducere democratic-participativ. Spre deosebire de grupul primar, unde prioritar este
stabilirea unor relaţii care să asigure nişte satisfacţii emoţionale membrilor săi, cu
atingerea unui scop, grupul secundar urmăreşte satisfacţii mult mai majore, la nivelul unui
număr mare de membri. Totuşi, ambele grupuri au obiective de atins, chiar dacă cele de la
41
grupul primar sunt subordonate mai mult stării emoţionale. Aşa de exemplu, într-o familie,
grup primar, esenţial este asigurarea unei atmosfere familiale relaxate, cu relaţii bazate pe
dragoste şi înţelegere, pe ajutor şi preocupare pentru afirmarea personalităţii membrilor
săi. Acest scop urmărit de grupul primar se întrepătrunde cu cel urmărit de grupul
secundar, intenţia primilor fiind de a se integra în societate şi de a asigura membrilor săi
câştiguri cât mai substanţiale.
Între grupul primar şi grupul secundar există o graniţă, o linie de demarcaţie, însă
aceasta nu este una rigidă, cum nu este nici una prea uşor de trasat, fiindcă dificultatea
separării celor două grupuri este şi mai pregnantă atunci când unul şi acelaşi grup primar se
poate transforma într-un grup secundar. De altfel, chiar dezvoltarea generală a societăţii
reprezintă o continuă trecere a grupurilor primare în categoria grupurilor secundare,
concomitent cu înfiinţarea altor grupuri primare.
Grupurile secundare dintr-o societate stabilesc între membrii lor relaţii impersonale,
contractuale, specializate, orientate spre obiective şi interese precise. Horton şi Hunt
susţin că: “O societate industrializată urbană atacă grupul primar în cel puţin două feluri. În
primul rând, ea creşte proporţia relativă a caracterelor de tip secundar, pe măsură ce o
activitate după alta este scoasă din grupul primar şi asumată ca o funcţie a grupului secundar.
În al doilea rând, asociaţiile de tip primar care ramân sunt la dispoziţia grupului secundar”.
Desigur că o asemenea situaţie poate produce consecinţe negative, prin diminuarea
legăturilor emoţionale existente în cadrul grupurilor primare, dar, tot atât de bine, asemenea
împrejurări pot să aducă şi beneficii pentru individ, fiindcă grupurile secundare oferă
oportunităţi mult mai consistente pentru punerea în valoare a talentelor individuale.

1.2 Grupuri mici, intermediare şi grupuri mari

Existenţa noastră cotidiană este în permanenţă marcată de apartenenţa la un grup

social mai mare sau mai mic. Acestea, grupurile mici şi mari, diferă atât prin conţinutul lor,
cât şi prin rolul pe care fiecare îl are de jucat în cadrul dialecticii sociale.
La grupurile mici, relaţiile care se stabilesc între membrii acestora sunt unele directe,
nemijlocite, de “faţă în faţă”. Aceste relaţii au un caracter psihologic destul de accentuat,
iar ele nu pot influenţa decât aspecte particulare sau asupra formării personalităţii indivizilor.
La grupurile mari, membrii acestora (clase sociale, de exemplu) stabilesc traseele
mari ale istoriei, decid soarta societăţii. Grupurile mici sunt caracterizate printr-un număr
restrâns de membri, între care există relaţii nemijlocite, iar în cadrul acestora nu mai este
posibilă existenţa altor grupuri. Grupurile mari, în antiteză, sunt formate dintr-un număr mult
mai mare de indivizi, între aceştia existând nişte relaţii indirecte, mijlocite de alţi indivizi
sau alte instituţii.
Unele voci susţin că, deasupra grupurilor mari, există altele şi mai complexe, cu o
structură bine consolidată, aşa cum ar fi, de exemplu, statul, naţiunea sau clasele sociale.
Între grupurile mari şi cele complexe sunt alte grupuri intermediare, care asigură trecerea
către un sistem complex de civilizaţii sau un sistem internaţional. Oricum, din definiţia
grupurilor mici nu trebuie să lipsească referirea la următoarele aspecte:
– grupurile mici includ anumite relaţii sociale prin intermediul cărora se face legătura
cu socialul;
– în cadrul acestora se stabilesc relaţii directe, nemijlocite, fapt care le caracterizează în
raport cu alte grupuri;
– în cadrul grupurilor mici se stabileşte un anumit sistem de relaţii, marcate direct de
personalitatea membrilor săi şi de mediul social în care acestea îşi desfăşoară activitatea.

42
 Grupurile mici sunt caracterizate prin mult mai multă eficienţă, se dezvoltă singure,
fără a avea nevoie de influenţe exterioare puternice şi îşi lasă amprenta asupra personalităţii
prezente şi viitoare a membrilor săi.
1.3. Grupuri formale şi grupuri informale

Grupurile formale sunt alcătuite din indivizi care sunt legaţi între ei de atingerea unui
obiectiv, iar relaţiile dintre aceştia sunt reglementate oficial printr-un act normativ sau o
altă decizie instituţională.
În cadrul acestui grup, structura este determinată direct de specificul misiunii grupului,
aşa cum, de exemplu, avem o echipă de muncitori, o clasă de elevi sau un pluton de soldaţi.
Relaţiile care se stabilesc între membrii grupurilor formale sunt precis reglementate şi
obligatorii pentru toţi, fiindcă doar astfel grupul îşi poate atinge ţelul. Este drept, pe
lângă aceste relaţii obligatorii, între membrii grupului se pot stabili şi relaţii interpersonale
(de prietenie, afective, conflictuale), însă, aceste relaţii sunt subordonate celor formale, iar
nerespectarea lor este pasibilă de sancţiuni penale, disciplinare sau administrative.
Grupurile informale pot să apară în cadrul grupurilor formale sau în afara acestora.
Această categorie de grupuri cuprinde grupuri mici, care se constituie în mod
spontan, având la bază afinităţi şi contacte personale.
Liderii grupurilor informale nu beneficiază de un statut oficial, ei fiind recunoscuţi
spontan de membrii grupului respectiv. Aceasta nu înseamnă însă că aceste grupuri sunt
dezorganizate, ci dimpotrivă, ele au o organizare internă bine clădită, cu o ierarhie proprie,
cu valori, norme de conduită specifice şi ţeluri proprii.
Grupurile informale acţionează în cadrul grupurilor formale şi ca urmare a coeziunii
membrilor săi. Ele pot să joace un rol deosebit în obţinerea unor performanţe notabile a
instituţiilor şi organizaţiilor din care fac parte. De aceea, studiul atent al grupurilor informale,
a structurii şi relaţiilor membrilor săi, poate să ajute în diagnosticarea unor cauze şi
condiţii care pot produce tulburări în cadrul grupurilor sociale. De asemenea, în urma
analizei făcute asupra acestor grupuri, se pot identifica similitudini sau incompatibilităţi
dintre normele, valorile şi scopurile grupurilor informale constituite în cadrul grupurilor
formale. Astfel, pe baza studiilor întreprinse, se pot preveni evenimente nedorite în cadrul
grupurilor sociale.

1.4. Grupuri de apartenență şi grupuri de referință

Grupurile de apartenenţă sunt constituite din grupurile proprii, în care intră toate
grupurile sociale, indiferent câţi membri au, cât sunt de mari sau de mici. Practic, în societate
nu este posibil să-ţi duci existenţa fără să nu aparţii unui grup social. Desigur, această
apartenenţă poate să fie recunoscută oficial, ceea ce face ca grupul respectiv să aibă o
apartenenţă formală sau, poate să fie informală,ceea ce presupune că apartenenţa s-a
realizat independent de voinţa membrilor grupului. Dar, apartenenţa la grup poate să fie şi
consecinţa unei alegeri conştiente, fiindcă normele şi valorile grupului de apartenenţă sunt
acelea ale membrilor săi. Apartenenţa la grup poate să fie consecinţa unor motive diferite:
naştere, opţiune personală, decizie a unor foruri instituţionale care ţin sau nu cont de
opţiunea membrilor grupului etc.
Pentru ca apartenenţa la grup să fie una efectivă, este necesar, pe lângă celelalte
caracteristici definitorii comune, conştientizarea cât mai profundă a apartenenţei la grup.
43
 Trebuie menţionat că, nu pentru toate grupurile, apartenenţa are aceeaşi semnificaţie,
fiindcă, apartenenţa la grup nu înseamnă anihilarea personalităţii membrilor grupului, ci
dimpotrivă, trebuie să asigure dezvoltarea acesteia. Totodată, trebuie menţionat că
există şi grupuri în care presiunea spre conformitate la normele grupului atinge chiar
anihilarea personalităţii membrilor săi, aşa cum este cazul unor secte religioase.
Grupul de referinţă “este orice grup la care ne referim când facem judecăţi de
valoare, orice grup ale cărui judecăţi de valoare devin judecăţile noastre de valoare”19, adică
“orice grup relevant pentru evaluarea de către membrii altui grup sau de către individ a unor
aspecte importante ale vieţii sale”.
Putem întâlni în viaţa de zi cu zi un număr nelimitat de grupuri de referinţă: “oricare
din grupurile al căror membru este cineva... ca şi grupurile al căror membru acesta nu
este... poate deveni punct de referinţă în conturarea atitudinilor, evaluărilor şi
comportamentului acestuia”.
Putem întâlni următoarele categorii de grupuri de referinţă:
• grupuri de referinţă pozitive – acelea ale căror norme şi valori sunt adoptate;
• grupuri de referinţă negative – acelea ale căror norme şi valori sunt respinse;
• grupuri de referinţă normative – stabilesc standardele de comportament;
• grupuri de referinţă comparative – oferă puncte de reper în evaluarea unui individ
sau grup de indivizi.

2. Familia ca grup social

Familia reprezintă grupul de bază al societăţii, rolul său în dinamica socială fiind
unanim recunoscut şi, cu atât mai mult, în formarea fiecărui membru al său şi în modelarea
personalităţii umane. Discuţiile purtate pe marginea rolului pe care familia îl joacă în
societate vizează deosebiri de păreri doar în unele direcţii care depind de intimitatea
grupului şi nu aspecte de ordin general. Şcoala de sociologie americană susţine că ceea ce
deosebeşte familia de alte grupuri sociale sunt următoarele caracteristici:
– familia constituie un grup format din persoane care sunt unite prin relaţii de
căsătorie, sânge, adopţiune;
– de regulă, membrii grupului familial locuiesc împreună;
– membrii grupului comunică între ei în cadrul rolurilor pe care le au: soţ-soţie, tată -
mamă, fii – părinţi, etc.
– familia susţine şi perpetuează o cultură comună, care, de obicei, derivă din cultura
societăţii în care îşi duce existenţa.
Alte instituţii şi organisme interne sau internaţionale definesc familia ca pe o “formă
de comunitate umană, întemeiată pe căsătorie, care uneşte pe soţi şi pe descendenţii acestora
prin relaţii de ordin biologic, economic, psihologic şi spiritual” (Dicţionarul UNESCO).
Murdock, în lucrarea sa “Social Structure”, defineşte familia ca fiind acel “grup social
caracterizat prin rezidenţă comună, cooperare economică şi reproducţie”.
Desigur, familia reprezintă un grup social ale cărui baze se pun odată cu întemeierea
unei familii prin căsătorie, iar membrii săi se compun din soţ, soţie şi copiii pe care îi vor
avea din această uniune, toţi fiind uniţi prin drepturi şi obligaţii juridice, religioase sau
morale.
Szczepanski susţine că “familia este un grup de persoane unite prin legături de
căsătorie şi paterne..., având misiunea de procreaţie şi sarcina de socializare”.

44
 2.1. Trăsăturile de bază ale unei familii ca grup social

Familia, ca grup social, prezintă câteva trăsături esenţiale care o definesc şi, totodată, o
delimitează faţă de celelalte grupuri sociale, care, în esenţă, constă în:
– familia reprezintă un grup de persoane unite prin căsătorie şi legături paterne
(inclusiv în adopţie);
– membrii familiei stabilesc între ei o diversitate de relaţii biologice, afective
spirituale etc., care le sunt specifice;
– grupul familial uneşte şi impune membrilor săi un anumit set de drepturi şi îndatoriri
reciproce;
– familia are sarcini şi funcţii specifice.
Sintetizând, putem afirma că familia reprezintă un grup de persoane unite prin
căsătorie şi descendenţă, care au între ele stabilit un anume set de relaţii (biologice, afective,
economice, juridice etc.), cu drepturi şi obligaţii reciproce, cuprinse în lege sau nu, şi care
îndeplineşte o serie de activităţi şi funcţii specifice, atât în interesul membrilor săi, cât şi al
societăţii.

2.2. Tipuri de familie

Familia, nucleul de bază al societăţii, din punct de vedere juridic, presupune un grup
de persoane, legate prin actul juridic al căsătoriei şi prin legături de rudenie, dar şi prin alte
relaţii specifice legăturilor de familie.
În funcţie de anumite criterii, putem aprecia că există următoarele tipuri de familie:

a) În funcţie de numărul de generaţii, avem:

• familia nucleară
– restrânsă – la trei poziţii (soţ, soţie, copil);
– incompletă – implică prezenţa doar a uneia sau două poziţii din cele trei posibile.
• familia lărgită – mai multe familii nucleare.

b) După locuinţă:
• familia de rezidenţă – toţi locuiesc în aceeaşi casă, fac şi au acelaşi menaj;
• familia de interacţiune – constituită din membrii familiei de bază, la care se adaugă
familia copilului plecat din grup.

c) După poziţia unei persoane:

• familia de origine – unde te naşti şi creşti. Mai este cunoscută ca familia consanguină
– legături de sânge;
• familia proprie – soţ, soţie şi copii. Se mai numeşte şi familia de procreare sau
familia conjugală.
Aproape toţi aparţinem ambelor familii.

d) După criteriul normalităţii – ţinând cont de aspectul juridic, etic şi structural -

funcţional:
• familii normale – alcătuite din soţ, soţie şi copii, întemeiate pe dragoste
reciprocă, respect şi stimă;
45
 • familii nenormale – familiile de unde lipsesc copiii sau unul dintre soţi. Uneori nu
sunt constituite prin căsătorie sau sunt întemeiate pe alte criterii, calcule sau interese
materiale. Familia, ca grup social, reprezintă un complex microsistem social, în ea
regăsind majoritatea elementelor structurale ale sistemului social global, reprezentând de
fapt axul principal în care indivizii, ca membri ai societăţii, îşi petrec o mare parte din viaţa
lor.

2.3. Relațiile existente între familie ca grup social distinct şi sistemul global

Relaţiile care se stabilesc între familie ca grup social distinct şi societatea în

ansamblul său ca sistem social global sunt relaţii de o relativă independenţă, cel puţin în
direcţia perpetuării în timp a unor aspecte şi funcţii definitorii pentru familie ca grup.
Familia are un foarte pronunţat caracter istoric, fiindcă, anumite caracteristici, structuri
şi funcţii se vor regăsi într-un fel sau altul în toate orânduirile sociale, însă, cu siguranţă,
odată cu trecerea timpului multe din acestea se vor modifica. Dar modificările făcute de
istorie nu sunt în detrimentul familiei, ca celulă de bază a societăţii. Aceste modificări au
făcut ca familia să devină mai închegată şi mai utilă în ansamblul social.
Familia nu reţine schimbările negative care la un anumit moment istoric pot modifica
atitudini şi comportamente sociale, ci doar le investighează. Ea păstrează doar acele atitudini
vii, active, care o fac să se perfecţioneze de la o perioadă la alta şi să întărească tot mai mult
ataşamentul dintre membrii săi. De aceea, apreciem că nu se poate greşi atunci când afirmăm
că familia este locul unde se realizează cea mai perfectă îmbinare a individualului cu
socialul. Familia are o determinare istorică certă, constituind un grup social specific în
societate. De altfel, între familie şi societatea globală există o strânsă interdependenţă,
familia raportându-se activ la aceasta.

2.4. Structura grupului familial

Structura familiei este determinată de situaţii obiective, concret istorice, de aceea,

apreciem că ea vizează cel puţin două situaţii aparte:
a – componenţa numerică a grupurilor familiale, inclusiv calitatea membrilor grupului
şi structura pe generaţii şi
b – diviziunea rolurilor şi structura de autoritate în familie.
În epoca modernă, s-a schimbat oarecum optica privind numărul membrilor de familie,
fie printr-un control conştient al naşterilor de către soţ-soţie, fie ca urmare a reducerii
fertilităţii sau a educaţiei umane, existând tendinţa trecerii de la familii extinse la
predominanţa familiei nucleare (soţ, soţie şi urmaşi).
Referitor la diviziunea rolurilor între membrii familiei şi distribuţia autorităţii în cadrul
acesteia, aspectul este dependent de contextul social-istoric în care familia se formează ca
grup social, de normele şi valorile dominante în epocă, de tradiţii şi obiceiuri.
Autoritatea, de regulă, aparţine capului familiei, însă, la un cuplu de indivizi educaţi,
aceasta se distribuie în mod egal între partenerii cuplului conjugal, aşa cum şi diviziunea
rolurilor tinde să se uniformizeze în ceea ce priveşte repartiţia acestora.

46
 2.5. Funcțiile interne ale familiei

Discuţiile purtate între specialişti, privind funcţiile familiei, sunt variate şi

controversate, existând puncte de vedere juridice distincte de cele sociologice. Codul
Familiei reglementează din punct de vedere juridic raporturile care iau naştere în urma
căsătoriei sau a altor împrejurări (rudenie, înfiere) legate de familie. Noi, însă, ne vom
referi la principalele funcţii interne, reţinute şi de H.H. Stahl şi I. Matei, care fac referire la
funcţii general acceptate de către specialişti:
• Funcţia biologică şi sanitară, cea mai importantă fiind aceea reproductivă şi
demografică, fiindcă şi menirea de bază a familiei este legată tot de acestea;
• Funcţia economică – care constă în asigurarea unui nivel de trai decent pentru
familie, ca urmare a unor venituri pe măsură a garanta satisfacerea cerinţelor membrilor
grupului familial;
• Funcţia de solidaritate familială – asigură o coeziune internă a familiei, bazată pe
înţelegere, respect reciproc, dragoste între soţ-soţie şi între aceştia pe de o parte şi copii pe
de altă parte. Dragostea, responsabilitatea, disponibilitatea la renunţări şi modelarea
cerinţelor şi aşteptărilor sunt elementele de bază care formează funcţia de solidaritate
familială;
• Funcţia educativă sau de socializare – asigură instruirea tinerilor în vederea
integrării lor în viaţa socială, fiind una dintre funcţiile cele mai importante ale grupului de
familie. În viziunea acestei funcţii, familia trebuie nu numai să asigure o instrucţie şi o
socializare corespunzătoare a membrilor săi, dar, într-un context social mai amplu, are
datoria să colaboreze activ şi eficient cu alţi factori de educaţie pentru atingerea unor ţeluri
comune, anume formarea unei generaţii care să respecte normele social-juridice şi, în
general, tot ceea ce presupune valori sociale.

3. Grupuri de scop

Toate grupurile sociale au un scop, ele existând şi funcţionând pentru a-şi atinge ţelul
pentru care s-au înfiinţat, ţel făcut public sau nu, însă, care este urmărit cu încrâncenare şi
care trebuie atins. Totuşi, unii specialişti susţin că grupurile cu scop sunt aceleaşi grupuri
care sunt organizate planificat şi care urmăresc cu stricteţe atingerea unui anumit scop. Ceea
ce-i uneşte pe membrii grupului este tocmai atingerea acestui scop.
Grupurile sociale cu scop au la bază interesele membrilor grupului, ţelul acestora
fiind atingerea scopurilor propuse. Aceste scopuri, care sunt urmărite de grupurile în cauză,
nu trebuie să fie neapărat comune tuturor membrilor grupului, însă, ele trebuie totuşi a fi
similare, asemănătoare, chiar dacă nu şi în probleme de detaliu. În unele grupuri există un
scop forţat, acolo membrii participând în virtutea obligaţiilor profesionale sau a obligaţiilor
legale, scopul urmărit nefiind întotdeauna în concordanţă cu voinţa lor, însă, sunt urmărite a
fi realizate ca urmare a obligaţiilor legale sau profesionale.
Grupurile sociale care se constituie pentru atingerea unui anumit scop trebuie să
realizeze un set de relaţii formalizate între membrii lor, acţiunile acestora fiind coordonate şi
urmărind obiective concrete, membrii grupurilor urmărind executarea unor sarcini precise.
Multe din aceste grupuri cu scop sunt cunoscute în literatura de specialitate ca fiind
grupuri de interese.
În cadrul grupurilor de interese, o categorie aparte o reprezintă grupurile de
47
presiune, care, de regulă, încearcă să influenţeze pe alţii pentru a lua decizii, aşa cum sunt
interesele grupului.
Exemple, în sensul celor de mai sus, sunt suficient de multe, însă, noi apreciem că
enumerarea doar a câtorva situaţii şi stări de fapt pot fi semnificative în această direcţie:
cercuri de afaceri care exercită presiuni, prin mijloace verbale sau scrise, ajungând până la
şantaj şi corupţie, asupra unor instituţii, foruri legislative, a guvernului etc., pentru adoptarea
unei anumite legi care să satisfacă nevoile grupului; cercuri militariste care încearcă să
influenţeze politica unor state; presiunea unor societăţi transnaţionale care încearcă să
dicteze direcţii politice în ţările unde acţionează etc.
Presiunea acestor grupuri de interese poate să fie exterioară (de la un grup la alt
grup) sau internă (de exemplu, presiunea unui grup mai mic asupra unuia mai mare,
formal, din care face parte), aşa cum poate fi directă sau indirectă, puternică sau slabă,
totală sau parţială etc.
Trebuie să subliniem că presiunea grupului de interes este o acţiune a membrilor
acestuia către alt grup, spre conformare, adică spre acceptarea regulilor de conduită, a
valorilor şi normelor acestuia.
Aceasta conferă grupului mai multă încredere în sine, coeziune şi interes pentru
urmărirea şi atingerea ţelurilor propuse.

4. Concluzii

Problema studierii grupurilor sociale care acţionează în societate constituie un

subiect extrem de interesant, atât pentru sociologi, cât şi pentru jurişti. Mai mult, cred că
studiul acestora în cadrul ştiinţei sociologiei juridice ajută sistemul de drept în înţelegerea
firelor sensibile care susţin suportul elaborării legilor şi impunerea acestora membrilor
societăţii.
Nu poţi elabora o normă juridică pentru a stabili anumite reguli de conduită membrilor
unui grup social, dacă nu studiezi structura şi valorile culturale ale grupului respectiv.
O societate care îşi construieşte un sistem juridic pe prejudecată istorică, unde
impulsurile sociale sunt uneori construite pe baza unui model lipsit de conţinut şi străin
valorilor sale culturale, nu poate face paşi serioşi în direcţia democratizării structurilor sale
şi aliniere la unele valori unanim acceptate ale lumii civilizate. De aceea, am apreciat
necesar că, prin demersul nostru, vom veni în sprijinul studenţilor, viitorii jurişti de mâine,
în înţelegerea mecanicii sociale care acţionează la nivelul grupurilor sociale, pentru
descifrarea scopurilor urmărite de acestea. Mai mult, identificarea elementelor care fixează
mediul existenţial al indivizilor ajută cercetarea în înţelegerea mişcării şi a acţiunii
indivizilor în cadrul relaţiilor interumane.
Mediul în care oamenii trăiesc şi muncesc este unul destul de complex, fiindcă acolo
ei capătă primele noţiuni educative care îi vor ajuta mai târziu în formarea personalităţii lor şi
în consolidarea structurii psiho-sociale. Comportamentul uman este influenţat de grup, de
aceea, identificarea situaţiilor limită care ar putea lăsa amprente asupra fiinţei umane trebuie
să constituie o preocupare pentru sociologi şi o necesitate pentru jurişti, în vederea înţelegerii
şi explicării comportamentelor criminale.
Dintre toate grupurile care îşi duc existenţa în societate, familia constituie unul
extrem de important, cunoscut fiind că aceasta reprezintă de fapt nucleul de bază al societăţii.
Abordarea aspectelor juridice din punctul de vedere al structurii, valorii şi
interacţionării grupurilor sociale tinde să devină pe zi ce trece o necesitate.

48
 Omul, principalul actor al tuturor evenimentelor sociale, pentru a fi înţeles, trebuie
studiat şi analizat în mediul în care acesta trăieşte şi, în general, îşi desfăşoară activitatea. Iată
de ce, credem noi, abordarea studierii grupurilor sociale din această perspectivă nu mai
constituie demult un capriciu ştiinţific, ci reprezintă un fapt real, căruia trebuie să-i asigurăm
spaţiul necesar, alături de sprijinul şi îndemnul nostru în ceea ce priveşte înţelegerea vieţii
sociale şi juridice.

Propuneri de referate:
1. Trăsăturile de bază ale familiei ca grup social;
2. Grupurile sociale de apartenenţă şi grupurile de referinţă;
3. Grupurile sociale formale şi informale;
4. Grupurile sociale de scop;
5. Importanţa comunităţii în formarea conduitei umane.

VI. SOCIALIZARE ŞI INTEGRARE SOCIALĂ

1. Explicaţii introductive

Oamenii nu trăiesc singuri, ei nu sunt izolaţi de restul indivizilor care alcătuiesc

societatea, ci intră în relaţii extrem de complexe cu ceilalţi, relaţii care pot fi de durată sau
nu, mai stabile sau doar trecătoare, directe sau indirecte, fiecare dintre acestea avându-şi
propriile explicaţii şi motive. Ca fiinţe sociale, care trăiesc şi muncesc în societatea din care
fac parte, oamenii nu formează o simplă masă amorfă, ci fiecare este caracterizat de elemente
proprii, unele naturale (vârsta, sexul), altele socio-economice sau socio-culturale (nivel de
educaţie, statut matrimonial, profesie, nivel de câştig etc.) sau de natură afectivă şi
psihologică (temperament, caracter, aptitudini etc.), ori chiar caracteristici supraindividuale
şi de grup, aşa cum ar fi, de exemplu, naţionalitatea individului, cetăţenia sa etc. În
societate omul se simte în elementul său, iar pentru ca existenţa sa să nu fie tulburată de
acţiunile altor indivizi ori el să tulbure liniştea celorlalţi, trebuie să respecte normele
juridice şi morale fixate la nivelul grupului social de care aparţine. De altfel, chiar
caracterul colectiv al activităţilor sociale, indiferent de structura indivizilor care alcătuiesc
societatea, îşi găseşte susţinerea în structura de grup a societăţii. Această caracteristică
esenţială privind existenţa grupurilor în societate a fost şi este de natură continuă,
permanentă şi ea reprezintă rezultatul însăşi al existenţei, acţiunii şi interacţiunii
indivizilor, sub diferite forme şi modalităţi.
Pe parcursul istoriei, desigur, aceste grupuri au suferit schimbări, unele din
elementele vieţii sociale dispărând şi apărând altele noi, iar acelea care se perpetuează, cu
timpul şi ele îşi pot modifica forma şi conţinutul, sau chiar modul de relaţionare cu alte
elemente ale respectivei structuri grupale. Societatea, de la o perioadă la alta, poate parcurge
etape diferite, poate trece de la o orânduire social-economică la alta, sau poate pierde o parte
din elementele sale caracteristice, locul acestora fiind luat de altele noi. Dar, ceea ce rămâne
constant pe parcursul timpului sunt acele structuri grupale existente la nivelul unei societăţi,

49
chiar dacă şi acestea suferă anumite modificări ca rezultat al vieţii şi activităţilor colective
pe care societatea le presupune. Plecând de aici, este de la sine înţeles că sociologia în
general şi sociologia juridică în special şi-au stabilit ca obiectiv prioritar analiza şi
interpretarea vieţii sociale a grupurilor sociale.
Studierea structurii grupale a societăţii, a modului în care acestea s-au format, a
dinamicilor care determină anumite schimbări în sânul grupului social, cât şi influenţa
acestora în funcţionarea sistemului social-global, apare în acest context ca fiind mai mult
decât necesară. Nu poţi diagnostica motivele care la un moment dat, spre exemplu, pot
produce tulburări sociale, dacă nu sunt studiate grupurile care alcătuiesc structura
societăţii.
Studiul structurii grupale a societăţii nu reprezintă doar o preocupare a sociologiei;
foarte multe alte ştiinţe au în atenţie, din punctul lor de vedere, studiul grupurilor structurale.
Astfel, ştiinţele politice, ştiinţele economice, psihologia socială, etnologia, etnografia,
criminologia etc., abordează şi ele, din unghiul propriu acestora, diferite aspecte sau o
dimensiune sau alta a structurilor grupale. Sociologia abordează studiul acestor grupuri
sociale dintr-un punct de vedere specific, global şi tipologic, morfologic şi generic,
structural şi dinamic, scoţând la suprafaţă elemente ascunse, variate, privind forma de
viaţă şi activitate colectivă. Studiind structurile grupale ale societăţii, sociologia face o
analiză profundă a formelor şi tipurilor de activităţi, identificând trăsăturile şi configuraţiile
stabile, în contextul unei variate şi diverse evoluţii.
Aşa cum aprecia profesorul Andrei Stănoiu, “sociologia s-a dezvoltat, în
bună măsură, ca o teorie şi o metodologie de cercetare a fenomenelor sociale de grup, a
colectivităţilor şi comunităţilor umane”.

2. Noţiunea de grup social

În literatura de specialitate, termenului de “grup” îi sunt date mai multe înţelesuri,

sociologii americani considerând grupul ca pe o colecţie de indivizi ce presupune doar o
proximitate fizică. O asemenea colecţie este denumită de sociologi ca fiind o “agregare”
sau o “colectivitate”. De asemenea, un alt sens este acela în care grupul este apreciat ca
reprezentând un anumit număr de indivizi care au aceleaşi caracteristici comune, folosind
pentru desemnarea acestora termenul de “categorie”. Un al treilea sens dat termenului de
grup este acela în care oamenii au în comun anumite modele organizate de interacţiune
recurentă, indivizii acestui grup excluzând întâlnirile întâmplătoare, momentane. În acest
grup este inclusă familia, grupul de prieteni, diverse alte organizaţii, unde oamenii
interacţionează în conformitate cu anumite reguli stabilite.
În fine, o altă categorie de înţelesuri dată grupului este aceea prin care acesta este
considerat ca fiind format dintr-un anumit număr de indivizi care împărtăşesc o conştiinţă a
apartenenţei la grup şi a interacţiunii.
Cercetarea sociologică foloseşte de regulă ultimele două sensuri, apreciind că
“esenţa grupului social este nu apropierea fizică, ci conştiinţa unei interacţiuni comune”.
Desigur, această conştiinţă depinde de mai mulţi factori şi o putem găsi chiar şi atunci
când între membrii grupului nu există o interacţiune personală. Aşa de exemplu, putem fi
membrii unui grup naţional chiar dacă noi avem de-a face cu o mică fracţiune din ceea ce
alcătuieşte o naţiune, însă, noi interacţionăm prin plata taxelor, folosirea unor servicii
publice, folosirea unor simboluri (imnul naţional, stema ţării) şi, îndeosebi, interacţionăm
prin conştiinţa noastră de cetăţeni ai unei naţiuni, fapt care ne distinge de cetăţenii altor
50
naţiuni.
Alţi specialişti susţin că grupul social se compune din persoane ale căror relaţii
reciproce sunt consecinţa unui set de statusuri şi roluri. Aceştia împart ideea că toate
categoriile sociale compuse din indivizi care au acelaşi rol şi statut de bază formează un
grup social.

2.1. Elemente care fixează mediul existențial al indivizilor

Asupra elementelor care fixează mediul existenţial al indivizilor revenim cu câteva

precizări de detaliu, absolut necesare atunci când se realizează studiul unui grup social.
Astfel, este necesar ca sociologul să cunoască în amănunt spaţiul în care oamenii
trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea. Acolo, în relaţiile inter-umane care iau naştere între
indivizi, are loc interacţiunea fiecăruia, cu un aport mai mare sau mai mic, sub o motivaţie
sau alta, în ansamblul acţiunilor desfăşurate de grupul social.
Mediul în care indivizii trăiesc constituie totodată şi un mijloc de educaţie, de
socializare a acestora, acolo oamenii formându-şi personalitatea şi structura psiho-socială.
Comportamentul uman în cadrul grupului social este influenţat de grup, aşa cum – la
rândul său – influenţează pe ansamblu conduita grupului. Dacă mediul existenţial al
indivizilor este unul precar, cu o educaţie vulnerabilă, atunci el influenţează maturizarea
socială a membrilor grupului, în bine sau în rău, accelerând sau frânând formarea unor
conduite agreabile social. Viaţa în interiorul grupului este un element dinamic, care îi poate
schimba şi transforma pe indivizi, grupul căpătând rolul unui centru activ, dinamic.

2.2. Cerințe pentru existența grupului social

Grupul este un rezultat al împrejurărilor istorice, însă, la rândul său, el însuşi poate fi
generator de istorie, de evenimente sociale, fapt care îi evidenţiază rolul atât la nivel
macrosocial (în cazul grupurilor mari: clase sociale, popor, naţiune, care decid soarta
istoriei), cât şi la nivel micro-social, fiindcă joacă un rol deosebit în existenţa cotidiană a
individului.
Plecând de la aceste considerente, credem că pentru existenţa grupurilor sociale se
impun următoarele cerinţe:
– numărului de indivizi care alcătuiesc grupul le sunt proprii anumite
caracteristici şi interese;
– între membrii grupului sunt stabilite relaţii reciproce, fie de comunicare, de simpatie
sau de altă natură (social-juridice, familiale, comerciale etc.);
– toţi membrii grupului sunt implicaţi într-o anumită măsură, într-un fel sau altul, în
acţiuni comune;
– grupul are o anumită ierarhie, o structura bine determinată, cu un anumit nivel de
organizare;
– membrii grupului au valori şi norme comune, chiar dacă nu sunt suficient de
clar conştientizate;
– grupul îşi are propriile mecanisme de control asupra indivizilor care-l alcătuiesc;
– membrii grupului au o anumită conştiinţă de sine, de apartenenţă la grup;
– grupul are relaţii cu alte grupuri în structura societăţii globale;
– fiecare grup are o anumită durabilitate în timp, mai mare sau mai mică, în funcţie de
valoarea membrilor grupului, de ţelurile pe care le urmăresc etc.
51
 Este evident că pe lângă aceste cerinţe comune, grupurile se deosebesc totuşi între ele,
fie prin natura lor specifică, fie prin semnificaţia şi ponderea lor, ori chiar prin modalităţile
specifice fiecăruia de admitere sau de excludere din grup.

Propuneri de referate:

1. Socializarea şi integrarea – elemente de viata absolut necesare formarii conduitei

individului;
2. Influenta structurilor grupate asupra actului de socializare si integrare a indivizilor;
3. Viaţa – fără socializare şi integrare socială:
4. Integrarea grupurilor sociale.
5. Relaţiile interumane în cadrul comunităţii.

VII. NORMALITATE ŞI DEVIANŢA SOCIALĂ

1. Consideraţii introductive

Au existat opinii, în unele teorii ale comportamentului, care susţineau că acesta este
influenţat de impulsuri de natură socială, psihologică sau biologică şi care i-ar determina pe
oameni să comită fapte de natură infracţională.
Poziţia însă nu este agreată de teoriile controlului care motivează că comportamentul
criminal aparţine naturii umane, iar dacă nu ar exista constrângerea oferită de lege, omul ar
comite infracţiuni în mod natural.
Totuşi, se ridică întrebarea: la asemenea susţineri, de ce marea majoritate a
oamenilor nu comit infracţiuni?
Teoriile controlului social încearcă să dea un răspuns prin prezentarea motivelor care
vin şi impun oamenilor un comportament corect.
Dacă se întâmplă totuşi să se comită infracţiuni, aceasta s-ar datora slăbiciunii
forţelor de constrângere şi nu datorită tăriei forţelor care împing individul să procedeze
ilegal.
De aceea, perspectiva controlului asupra comportamentului uman şi-a găsit mulţi
adepţi în rândul teoreticienilor. Nu ne propunem însă o analiză a acestor teoreticieni, ci mai
degrabă, vom încerca mai departe să examinăm teorii mai recente care au preluat
perspectiva controlului şi au dezvoltat-o prin prisma controlului social.
Vom proceda aşa, în principal, datorită faptului că teoriile lor aduc multe explicaţii în
privinţa delincvenţei, majoritatea cercetărilor fiind axate pe eşantioane de populaţie
juvenilă, dar şi datorită faptului că ele pot fi folosite şi în explicarea criminalităţii adulte.

52
 2. Cauzele delincvenţei prin prisma teoriilor lui Reiss, Toby, Nye şi Reckless

2.1. Teoria lui Albert Reiss

În anul 1951, Albert J. Reiss a studiat evidenţele oficiale ale instanţelor judecătoreşti
pentru 1.100 cazuri de infractori juvenili cu vârste între 11 şi 17 ani, cărora le-a fost revocată
eliberarea provizorie. Cu această ocazie, el a descoperit că tinerilor le-a fost revocată
eliberarea provizorie, îndeosebi când ei nu mergeau în mod regulat la şcoală şi când ei erau
descrişi de către profesori ca elevi problemă.
De asemenea, a mai stabilit că revocarea a avut loc îndeosebi la tinerii care erau
diagnosticaţi psihiatric cu un control mai slab al ego-ului sau super ego-ului şi când psihiatrul
recomanda un tratament intensiv într-o instituţie izolată de comunitate.
Reiss a motivat că, în ambele cazuri, diagnosticarea şi recomandările profesorilor au
fost făcute pe baza evaluării “controlului personal” al tânărului, a modului în care el s-a
abţinut de la realizarea nevoilor sale prin modalităţi care vin în conflict cu normele şi regulile
comunităţii.
Argumentele lui Reiss care să susţină teoriile controlului erau totuşi nesemnificative,
deoarece, în ultimă instanţă, opiniile sale şi-ar fi regăsit mai repede rădăcinile în teoria
lui Freud.

2.2. Teoria lui Jackson Toby

Jackson Toby a introdus în anul 1957 conceptul că, tinerii, pentru a comite o crimă,
trebuie să aibă o “miză în conformitate”. El susţinea că toţi tinerii sunt tentaţi să încalce legea,
însă sunt unii dintre ei care riscă mult mai mult, dând curs acestei tentaţii. Aşa, de exemplu,
tinerii care învaţă bine riscă nu numai o pedeapsă pentru că au încălcat legea, ci ei îşi
primejduiesc şi carierele viitoare. De aceea, aceşti tineri au o mare “miză în conformitate” faţă
de lege. Cei care învaţă slab au mult mai puţin de pierdut, fiindcă ei riscă să fie doar pedepsiţi
pentru fapta pe care au comis-o, deoarece aşteptările lor viitoare sunt deja compromise. De
aceea, aceşti tineri au un stimulent mult mai redus în a rezista tentaţiilor de a face ceea ce vor.
Toby mai susţinea că, în comunităţile cu un număr mare de tineri cu mize joase în
conformitate, se poate înregistra o rată a criminalităţii mult mai ridicată având în vedere
“mizele în conformitate” ale fiecărui tânăr in parte.
De asemenea, Toby a acordat atenţie şi faptului cât de bine învaţă tinerii la şcoală,
afirmând: “pentru a fi corecţi ar trebui să reamintim că baza pentru comportamentul şcolar
constă în educaţia de acasă şi în cea comunitară”.
Rolul acordat de Toby educaţiei primite acasă şi în mediul comunitar, este unul care şi
azi, la o jumătate de secol de la lansarea tezei sale,constituie elementul principal care îl
formează pe tânăr, fiindcă, fără educaţia celor doi factori – familie şi comunitate –
comportamentul uman ar fi mult mai inadecvat unui comportament normal în societate.

2.3. Teoria lui Ivan Nye

În 1958, F. Ivan Nye a efectuat un studiu care pornea de la ideea de bază că familia
este cea mai importantă sursă a controlului social pentru tineri.
53
 El a susţinut cu argumente că cele mai multe comportamente delincvente s-au datorat
faptului că nu a existat un control social suficient din partea familiei.
În opinia lui Nye, prin control social se poate înţelege un termen mai vast, care include
controalele directe - impuse prin restricţii şi pedepse, controalele interne - care se exercită prin
conştiinţă şi controalele indirecte - care au loc prin relaţia de afectivitate a tinerilor cu părinţii
şi alte persoane apropiate, dar şi prin disponibilitatea mijloacelor legale de a le satisface
nevoile.
Referitor la tipul final de control social, Nye a precizat: “dacă toate nevoile individului
ar putea fi satisfăcute, adecvat şi fără întârziere, fără încălcarea legilor, şi n-ar exista nici un
punct într-o asemenea violare, ar fi suficient doar puţin control intern, indirect şi direct pentru
a asigura conformitatea”.
Pentru a da mai multă credibilitate teoriei sale în legătură cu rolul pe care familia îl are
asupra tinerilor, Nye a efectuat un test pe 780 băieţi şi fete, cu vârste între 15 şi 17 ani,
incluzând în activitatea de supraveghere a acestora o gamă largă de probleme referitoare la
viaţa de familie, dar şi 6 indicatori care constau în:
- absenţele nemotivate de la şcoală;
- sfidarea în faţă a autorităţii părinteşti;
- furtul de obiecte cu o valoare mai mare de 2$;
- cumpărarea sau consumul de băuturi alcoolice (inclusiv acasă);
- distrugerea cu intenţie sau degradarea proprietăţii publice ori private;
- au avut o relaţie sexuală cu o persoană de sex opus.
În funcţie de cât de frecvent au afirmat că au comis aceste fapte de la intrarea în liceu,
aproape o pătrime dintre tineri se plasau în grupul “cel mai delincvent”, iar restul se încadrau
în grupul “cel mai puţin delincvent”.
Evaluarea s-a făcut astfel: tinerilor care au susţinut că nu au comis niciodată un act
delincvent de la începutul liceului li s-au acordat zero puncte, acelora care au spus că au comis
o dată sau de două ori le-a fost acordat l punct, iar acelora care au comis trei sau mai multe
fapte le-au fost acordate 2 puncte. Băieţii de 15 ani sau sub această vârstă care au acumulat 5
sau mai multe puncte pentru cele 6 ofense au fost plasaţi în grupul “cel mai delincvent”,
împreună cu băieţii de 16 ani şi peste, care au acumulat cel puţin 7 puncte. Nye a susţinut că o
asemenea divizare a diferenţiat adecvat între adolescenţi.
Nye a constatat că tinerii din grupul “cel mai delincvent” dispuneau ori de o libertate
totală, ori erau lipsiţi complet de aceasta; dispuneau de sume mari de bani; nu recunoşteau
autoritatea părinţilor sau îi dezaprobau; aveau părinţi care uneori erau veseli, iar alteori
morocănoşi, erau nervoşi, iritabili, dificil de a-i satisface şi care “luau lucrurile forţat” atunci
când tinerii aveau necazuri.
De asemenea, s-a mai constatat cu ocazia studiului făcut că tinerii ale căror mame erau
casnice şi care erau renegaţi de părinţii lor au fost mai frecvent găsiţi în grupul “cel mai
delincvent”. În schimb, tinerii din grupul “cel mai puţin delincvent” proveneau, de regulă, din
familii care mergeau regulat la biserică, care nu s-au mutat foarte des şi locuiau în mediul
rural. Aceşti copii erau, cel mai probabil, copilul cel mai mare sau cel mai mic la părinţi,
proveneau dintr-o familie mică, aveau o atitudine favorabilă faţă de părinţi, fiind de acord cu
sumele de bani pe care le primeau de la aceştia şi urmându-le sfaturile cu atenţie. În total, Nye
a testat 313 relaţii între tineri şi părinţii lor şi a găsit că 139 corespundeau teoriei sale, 167
erau nesemnificativi şi doar 7 dintre aceştia o contraziceau.
De altfel, contribuţia lui Nye la dezvoltarea teoriei controlului este unanim
recunoscută.
Cu toate acestea, în testul său, Nye nu a inclus şi tineri din marile oraşe, iar ca urmare,

54
Jackson Toby i-a reproşat că grupul pe care el îl numeşte “cel mai delincvent” ar putea fi
considerat de către mulţi sociologi ca non-delincvent. De asemenea, i-a mai fost reproşat
faptul că chestionarul nu a fost dat decât în licee şi nu a cuprins şi tinerii care au părăsit, din
diferite motive, şcoala. Pe de altă parte, doar două comportamente din chestionar constituiau
încălcări ale legii (furtul mai mare de 2$ şi distrugerea sau avarierea intenţionată a
proprietăţii) şi, de aceea, rezultatul studiilor lui Nye ar putea fi interpretat ca descriind efectul
relaţiilor de familie asupra activităţilor delincvente ale tânărului printre ceilalţi tineri non-
delincvenţi.
Totodată, Toby a subliniat că cercetările lui Nye presupun în aparenţă că aceleaşi
procese cauzale ar fi implicate şi în cazul delincvenţilor cu fapte mai grave, ceea ce ar putea
face ca alţi cercetători să nu fie de acord cu ele. În final, Toby concluzionează că trebuie
acordată o mare atenţie atunci când se face interpretarea rezultatelor lui Nye.

2.4. Teoria lui Walter Reckless

În 1961, Walter C. Reckless a propus o teorie a conţinutului controlului, în care a

încercat să prezinte într-un mod mai organizat conceptele şi variabilele din teoriile precedente,
cu intenţia de a crea o teorie generală a crimei şi delincvenţei. Teoria sa a mai fost numită şi
teoria înfrânării. El a argumentat că toţi indivizii sunt afectaţi de o varietate de forţe care-i
împing spre crimă şi o altă varietate de forţe care-i reţin de la crimă şi delincvenţă.
Acele forţe care-l împing pe individ către crimă au fost numite presiuni sociale şi ele
includ condiţii de viaţă dificile, conflicte familiale, statutul de minoritar şi lipsa
oportunităţilor. De asemenea, Reckless a susţinut că între forţele care-1 împing pe individ
către crimă sunt şi impulsurile sociale, care au ca efect îndepărtarea unei persoane de la
normele general acceptate de convieţuire, ca de exemplu prieteniile cu persoane rău famate,
subcultura criminală sau delincventă, mass-media, grupurile deviante etc.
Există, totodată, o a treia categorie de forţe care împing pe individ la crimă iar pe
acestea Reckless le-a numit impulsuri biologice sau psihologice. El a motivat că acestea vin
din interiorul fiecărui individ şi ele îl pot conduce la crimă şi delincvenţă. Aceste impulsuri
includ agresivitatea, ostilitatea, oboseala, tensiunile interne, nemulţumirea etc. Împotriva
celor trei categorii de forţe care-l împing pe individ către crimă, există forţele conţinutului
intern şi extern, care vin şi îl reţin pe individ de la comiterea unor crime sau alte fapte de
natură delincventă.
Conţinutul extern constă în viaţa afectivă de familie şi include elemente ca:
moralitatea, consolidarea instituţiilor statului, norme rezonabile şi aşteptări pe măsură,
disciplina, coeziunea, formarea şi dezvoltarea unui sens al apartenenţei la proprietate, al
identităţii etc.
Conţinutul intern constă în autocontrolul pe care îl are individul, în tăria ego-ului, a
super ego-ului, sensul responsabilităţii, toleranţa la frustrare, rezistenţa la diversiuni,
orientarea către un scop ş.a.m.d.
Reckless a susţinut ca teoria conţinutului este o teorie generală, care poate explica
delincvenţa şi crima mult mai bine decât alte teorii care descriau doar presiunile specifice şi
impulsurile.
Cercetări mai recente au stabilit, totuşi, că în teoria lui Reckless există o relaţie
moderată între concept şi delincvenţa, iar studiile acestuia au fost criticate că au implicat o
metodologie greşită.
Teoria conţinutului este formulată pe idei vagi, afirma Schrag, iar presiunile şi

55
impulsurile sunt definite doar prin enumerarea funcţiilor lor, care, de fapt, nu sunt altceva
decât o listă de dorinţe.
Forţele care acţionează în favoarea conformităţii sunt forţe care, în realitate,
acţionează în favoarea delincvenţei. De exemplu, “prietenii rău famaţi” sunt enumeraţi la
imbolduri (impulsuri), în timp ce “relaţiile de susţinere” (care ar trebui să închidă lista
prietenilor buni) sunt clasificaţi ca un conţinut extern. Aceste probleme aşezate într-o logică
inversă, fac teoria dificil de testat.
Dacă privim teoria lui Reckless ca pe un cadru de lucru general, în care pot fi văzute
mai multe teorii ale crimei şi delincvenţei, atunci putem să adăugăm că nici deciziile pe care
le propune nu sunt foarte precise, singura contribuţie care trebuie reţinută fiind cea care face
referire la conceptele de conţinut intern şi extern.
Totuşi, agresivitatea în sine nu este un comportament anormal, aşa cum se mai
susţine şi azi de către unii specialişti. Agresivitatea şi stresul emoţional sunt frecvent
necesare în atingerea unui scop, care, deseori, nu este criminal.
Problemele trebuie să fie abordate mai combativ, fiindcă astfel, având un scop, este
suficient a crea abur afectiv în boilerul nostru uman, pentru a favoriza acţiunea tendinţelor
agresive. Totuşi, problemele încep să apară atunci când individul este blocat sau frustrat în
atingerea scopului. Aburul înăbuşit, aflat sub presiune, caută să găsească o ieşire.
Direcţionarea sa greşită sau nefolosirea sa poate deveni o forţă distructivă.
Într-o situaţie ca cea de mai sus, de exemplu, muncitorul care vrea să-şi lovească
şeful dar nu îndrăzneşte se duce acasă şi produce violenţe în familie, bătându-şi soţia sau
copiii.
Unii dintre aceşti indivizi, într-o asemenea situaţie, îşi pot descărca agresivitatea şi
asupra propriei persoane, lovindu-se sau mutilându-se singuri.
De aceea, specialiştii susţin că răspunsul la agresivitate nu este eradicarea ei, ci
înţelegerea şi canalizarea ei în direcţii potrivite pentru a se putea exprima.
În cazul de mai sus, este necesar ca agresivităţii să-i fie furnizat un debuşeu adecvat,
acesta fiind la fel de important, dacă nu chiar mai important decât iubirea şi tandreţea.
Simpla înţelegere a mecanismului ne ajută să reglăm binomul frustrare-agresivitate,
fiindcă, altfel, agresivitatea prost direcţionată, în loc să atingă o ţintă se va împrăştia în toate
direcţiile, situaţie care poate crea mari necazuri. Într-un asemenea context, nu poţi rezolva o
problemă creând alta.
Supapele de siguranţă ale aburului afectiv trebuie să funcţioneze.
Practicarea exerciţiilor sportive, de exemplu, poate constitui un bun debuşeu pentru
aburul agresivităţii.

3. Teoriile moderne ale controlului

3.1. Teoria lui David Matza şi delincvenţa

Teoriile moderne ale controlului au constituit o replică puternică la teoriile mai

vechi, care prezentau delincvenţa juvenilă ca fiind cauzată de factori speciali biologici,
psihologici sau sociali.
În lucrarea sa “Delincvenţa şi mişcarea”, David Matza afirma că teoriile tradiţionale
ale delincvenţei puneau în prim-plan constrângerea şi diferenţierea, evidenţiind faptul că
delincvenţii sunt total diferiţi de nondelincvenţi şi că diferenţa îi constrânge pe primii să
încalce legea.

56
 Despre diferenţe, unele teorii susţin că ele sunt biologice sau psihologice, iar
constrângerea ia forma unei necesităţi. Altele afirmă că diferenţele sunt de ordin social, iar
constrângerea vine si apără valorile care ar putea fi afectate.
Matza ia atitudine împotriva acestor teorii, acuzându-le că au previzionat şi explicat
prea mult delincvenţa, fiindcă majoritatea delincvenţilor ocazionali sunt angajaţi din rutină
în comportamente de ocolire a legii, ca de altfel oricine altcineva, dar, dacă ar fi să dai
crezare acestor teorii, delincvenţii ar trebui să comită infracţiuni tot timpul. În plus, se
atrage atenţia că pe aceste teorii nu se poate conta şi datorită faptului că cei mai mulţi dintre
tineri devin delincvenţi şi îşi stabilesc un mod de viaţă din eludarea legii, când ei ating
vârsta unei adolescenţe mai târzii sau pe cea a unui adult timpuriu.
La o vârstă fragedă, chiar dacă factorii care cauzează delincvenţa sunt prezenţi, ca
de exemplu lipsa de oportunităţi legitime, totuşi, delincvenţa în sine dispar.
Matza spune că libertatea şi similaritatea cauzează mai repede delincvenţa decât
constrângerea şi diferenţierea.
Această nouă propunere, după opinia sa, creează mişcarea (acea acţiune de a mişca
şi rezultatul ei).
Mişcarea apare în ariile structurilor sociale, unde controlul a fost pierdut şi unde
delincvenţilor li se oferă posibilitatea de a încălca legea. Într-o asemenea situaţie, cauzele
care duc la delincvenţă pot fi accidentale şi imprevizibile din punct de vedere teoretic, iar
readucerea ei la respectul legii poate fi similar (adică, tot accidental şi imprevizibil). Într-un
asemenea context, nu se scot în relief cauzele delincvenţei, ci mai degrabă s-ar descrie
condiţiile care fac mişcarea delincventă posibilă atunci când controlul social este pierdut.
Matza susţine că într-o asemenea situaţie există delincvenţi nu fiindcă au fost
constrânşi, ci fiindcă sunt “mişcători”, adică oscilanţi. El a realizat mai multe interviuri
personale cu tineri delincvenţi şi susţine că aceştia nu apreciază comportamentul delincvent,
nefiind de acord cu el, cel puţin din punct de vedere moral, însă au existat mereu
circumstanţe atenuante care nu puteau să nu fie luate în atenţie, astfel că acţiunile lor
delincvente au fost “fără vină”.
Prin descrierea făcuta de delincvenţi a acestor circumstanţe, ei se află în vecinătatea
celor oferite de textele legale cu privire la intenţie, accident, autoapărare etc., dar cu o arie
mult mai largă, deseori considerându-se nevinovaţi pentru acţiunile delincvente întreprinse.
De fapt, acest sens al iresponsabilităţii este deseori confirmat de către judecători, care
îşi motivează sentinţele pe care le dau minorilor pe faptul că aceştia nu sunt
responsabili de acţiunile lor.
Sensul iresponsabilităţii este o condiţie necesară, care face posibilă mişcarea
delincventă, fiindcă tânărul va accepta acest sens şi o va face printr-un sens al injustiţiei. Dacă
sensul iresponsabilităţii este derivat dintr-o interpretare mai largă a textelor legale în ceea ce
priveşte circumstanţele agravante, sensul injustiţiei este derivat dintr-o interpretare extinsă a
standardelor convenţionale legale în ceea ce priveşte justiţia. De exemplu, conform legii, este
obligatoriu ca să probezi presupunerea că un anumit individ a comis un anumit act criminal.
Delincvenţii fac însă uz excesiv şi extensiv de aceste prevederi ale legii, pentru a argumenta că
fapta imputată “nu se dovedeşte”. Este şi motivul pentru care deseori ei susţin că nu au fost
trataţi corect din punct de vedere juridic, chiar dacă uneori admit şi faptul că au comis actul
respectiv.
Matza susţine că, din moment ce sensul moral al legii a fost pierdut de sensul
iresponsabilităţii şi de cel al injustiţiei, minorul se găseşte într-o stare de “mişcare” şi de aceea
el va alege dintre acţiunile delincvente sau dintre cele legale.
Dacă minorul va prefera acţiunile delincvente în locul celor legale, atunci unele cauze

57
ale delincvenţei pot fi “pozitive”. În această situaţie, minorul realizează că el nu-şi exercită nici
un control asupra conduitei sale şi asupra destinului ce îl aşteaptă. Într-un asemenea caz,
minorul va încerca să facă ceva, să-şi dea un răspuns la cauzele care provoacă evenimentele în
care este antrenat. Acest mod disperat de a se găsi pe sine furnizează motivaţia de a comite noi
acte de delincvenţă. Dacă aceste acţiuni au fost comise, el devine motivat să-şi continue
activitatea ilegală, deoarece el a învăţat raţionamentele morale necesare pentru a se considera
pe sine nevinovat, mai ales şi datorită faptului că a învăţat şi mijloacele tehnice de a ieşi din
astfel de necazuri.

3.2. Teoria lui Travis Hirschi

Travis Hirschi este unanim acceptat ca fiind unul dintre cei mai reprezentanţi
teoreticieni ai teoriei controlului social. El a argumentat că nu trebuie să se caute prea multe
explicaţii pentru a ajunge la motivele care duc la delincvenţă, deoarece “noi toţi avem un
instinct animalic si de aceea suntem în măsură să comitem şi acte criminale”.
Plecând de aici, Hirschi a propus o teorie a controlului, în care indivizii sunt strâns
legaţi de grupurile sociale (familie, şcoală etc.) şi, ca atare, este puţin probabil ca aceştia să
comită acte de natură delincventă.

3.2.1. Elementele legăturii sociale

Hirschi Travis susţine că cel mai important element al legăturii sociale este:
a) ataşamentul, afecţiunea şi sensibilitatea pentru semenii noştri. Acest ataşament
corespunde, în mare măsură, şi concepţiei lui Reiss cu privire la controalele personale, cât şi
conceptului lui Nye cu privire la controalele directe şi indirecte.
b) angajamentul este un alt element al legăturii sociale, el asigurând încrederea pe care
individul o are în societatea în care trăieşte, dar şi riscul pe care şi-l asumă dacă se angajează
într-un comportament deviant.
De altfel, putem să afirmăm că angajamentul este similar cu ceea ce Toby numea
“miză de conformitate”.
c) implicarea în activităţi stabilite convenţional în societate. Acest element este stabilit
pe sensul comun al observaţiei că “mâinile fără ocupaţie sunt magazinul diavolului” şi că dacă
indivizii sunt ocupaţi cu rezolvarea unor probleme cotidiene legale, aceasta face ca
oportunităţile pentru activităţi delincvente să nu mai opereze.
d) credinţa (crezul) în valorile morale şi sociale.
Matza susţinea că delincvenţii au credinţe morale convenţionale, dar le neutralizează
cu scuze, astfel că ei pot comite acte ilegale fără sentimentul de vinovăţie. În contrast, Hirschi
susţine că “există o variaţie în măsura în care oamenii cred că s-ar putea supune regulilor
societăţii şi, mai departe, cu cât o persoană crede mai puţin că trebuie să se conformeze
regulilor, cu atât este mai probabil ca el să le violeze. De aceea, Matza susţinea că delincvenţii
sunt legaţi de ordinea morală convenţională şi, pentru a comite ilegalităţi, ei trebuie mai întâi
să se elibereze de aceasta. Hirschi avansează ideea că tinerii sunt independenţi de ordinea
convenţională şi, ca atare, sunt liberi să comită sau nu acte delincvente.
Pentru a-şi susţine teoria, Hirschi a efectuat un test pe 4.000 de tineri liceeni,
concluziile acestuia fiind folosite în explicarea cauzelor delincvenţei juvenile.

58
 3.2.2. Concluziile testului lui Hirschi

Chestionarul pe care l-a folosit Hirschi conţinea, pe lângă elemente referitoare la

familie, şcoală, relaţii interpersonale şi 6 întrebări, din care 3 se refereau la comiterea
infracţiunii de furt (bunuri cu o valoare sub 2$, între 3$ şi peste 50$). Celelalte trei se refereau
la:
- dacă tânărul a luat vreodată o maşină ca să se plimbe (să dea o tură) fără permisiunea
proprietarului;
- dacă a trântit vreodată cu intenţie un lucru care nu-i aparţinea;
- dacă a bătut sau rănit vreodată, intenţionat, pe cineva (altcineva decât fraţii sau
surorile).
Hirschi a folosit, de asemenea, înregistrările şcolare şi datele oficiale ale poliţiei.
Concluzia la care a ajuns era că, în general, nu exista nici o legătură între actele delincvente
înregistrate oficial şi clasa socială de care aparţin făptuitorii, însă a acceptat că pot fi cazuri ca
unii tineri provenind din familii foarte sărace să fie mai predispuşi la a comite acte de
delincventă. De asemenea, el a mai găsit diferenţe minimale rasiale, deşi ratele oficiale ale
poliţiei erau cu totul altele.
Hirschi a mai analizat şi efectele ataşamentului faţă de părinţi, şcoală şi semeni, ocazie
cu care a descoperit că, indiferent de clasa socială sau rasă şi indiferent de antecedentele
prietenilor lor în materie de delincvenţă, băieţii care erau mai ataşaţi de părinţii lor erau mai
puţin probabil să comită acte de delincventă decât cei care erau mai puţin ataşaţi. Această
descoperire vine şi confirmă teoriile controlului, însă intră în contradicţie cu teoriile culturale,
unde ataşamentul faţă de prietenii devianţi sau părinţii devianţi este asociată cu o creştere a
delincvenţei.
Asocierile cu alţi delincenţi ar putea să sporească un comportament delincvent numai
când controalele sociale nu se mai fac sau sunt sporadice. Totodată, în urma testului său, a mai
desprins concluzia că tinerii cu mize mari in conformitate sunt mai puţin probabil să aibă
prieteni delincvenţi, iar atunci când îi au, este puţin probabil să comită acte delincvente ca şi
aceştia.
Tinerii cu miză redusă în conformitate se află însă într-o altă situaţie, aceştia comiţând
fapte delincvente cu cât sunt mai expuşi influenţelor criminale.
Teoriile controlului susţin că un tânăr cu aspiraţii scăzute şi aşteptări reduse are un
angajament mai mic în conformitate, adică el riscă mai puţin să se antreneze în activităţi care
să eludeze legea.
Constatând aceasta, Hirschi intră în contradicţie cu teoreticienii stresului, deoarece
aceste teorii localizează sursa de stres în prăpastia care se naşte între aspiraţii şi aşteptări.
Teoriile stresului susţin că tinerii cu aspiraţii înalte, dar cu aşteptări scăzute datorită
oportunităţilor care le sunt blocate, sunt cei care comit în mod frecvent acte de delincvenţă.
Hirschi descoperă însă că, “cu cât este mai înaltă aspiraţia unui tânăr, cu atât este mai
scăzută rata delincvenţei, indiferent de aşteptările elevului”. El a mai stabilit că băieţii care
acordau mai puţin timp rezolvării temelor, care spuneau că sunt plictisiţi sau şi-au petrecut
mult timp vorbind cu prietenii, erau mai probabili de a se implica în acte delincvente.
Acestea pot fi posibile, susţinea cercetătorul, fiindcă tinerii respectivi duceau o lipsă
de implicare în activităţile convenţionale.
În final, Hirschi nu a găsit suportul pentru a susţine existenţa unei culturi a clasei de
jos, aşa cum a fost descrisă de Miller. De altfel, nici nu şi-a propus în mod special acest lucru.
El a găsit însă că, credinţele, pe care le susţinea Matza şi pe care le-a descris ca elemente ce
eliberează delincventul din limitele morale ale legii, se întâlnesc foarte frecvent la tinerii

59
incompetenţi din punct de vedere şcolar, indiferent că aparţin claselor de jos sau de mijloc. De
aceea, el a concluzionat că valorile clasei de jos nu sunt culturale şi nici nu pot fi transmise
ereditar. Valorile respective “sunt disponibile tuturor membrilor societăţii, mai mult sau mai
puţin egali; ele sunt acceptate sau respinse în măsura în care ele sunt sau nu conforme cu o
poziţie realistă a societăţii americane”. De aceea, Hirschi crede că “clasa tatălui poate să nu fie
importantă, dar clasa copilului este în mod cert”.

4. Evaluare critică

Teoriile controlului social au suscitat o serie de aprecieri, pro şi contra, materializate

într-un număr important de studii, care – în majoritatea lor – au prezentat argumente ce par să
le susţină.
Cu toate acestea, majoritatea studiilor s-au axat pe ofense relativ neînsemnate
comise de tinerii nondelincvenţi.
Studiile şi teoriile lansate în acest sens atât de Nye cât şi de Hirschi vin să confirme
această afirmaţie. Chiar Hirschi admite că “delincvenţii sunt atât de nereprezentaţi în aceste
completări de chestionare, că rezultatele nu trebuie luate în serios”. El admite că dacă în
studiile sale ar fi inclus şi delincvenţi cu fapte mai grave, concluziile studiului său ar fi fost şi
mai veridice.
Cred că dacă ar fi procedat aşa, dimpotrivă, Hirschi şi-ar fi diminuat din rezultatele
studiului său. Dar critica aceasta i-a adus-o şi Toby studiului lui Nye şi ea a fost completată cu
argumentul lui Matza că s-ar putea ca delincvenţii care au comis fapte grave să nu fie
“mişcători” (migratori), dar în schimb să fi fost constrânşi să comită acele fapte.
Hirschi a descoperit că o implicare accentuată a tinerilor în activităţile convenţionale
face ca delincvenţa să fie mai redusă, dar, tot el remarcă faptul că: “Ceva este greşit în teoria
mea. Se pare că problema este această definiţie a delincvenţei pe care am folosit-o şi care face
ipoteza implicării virtuale tautologică.”
Când Cohen spune, de exemplu, că bandele delincvente “necesită o mare parte din
timpul membrilor care o compun”, el, desigur, nu a spus că delincvenţa, aşa cum este ea aici
definită, necesită o însemnată parte din timpul băieţilor. De fapt, aşa cum delincvenţa a fost
definită, ea necesită foarte puţin timp: cei mai delincvenţi dintre băieţii eşantionului poate
că nu au dedicat mai mult de câteva ore în cursul unui an faptelor care îi definesc drept
delincvenţi”.
Teoria controlului poate explica în mod corespunzător delincvenţa pentru acei tineri
care au petrecut doar câteva ore pe an angajaţi într-un asemenea comportament, dar dacă ea
explică delincvenţa printre băieţi în sensul referinţei lui Cohen, atunci este cu totul o altă
problemă.
Această problemă se referă la presupunerea teoriei controlului, că, comportamentele
criminale şi delincvente sunt “natural motivate” şi că nu există presiuni exterioare care să le
genereze. Ar fi simplu să credem că ofensele minore din studiile lui Nye şi Hirschi ar fi
natural motivate, nefiind nevoie de nici o altă explicaţie decât aceea că acei tineri au comis un
act delincvent pentru a se distra.
Ceea ce am prezentat mai sus, nu mai este chiar atât de simplu când ne referim la
natura delincventă şi agresivă, a mult mai serioasei delincvenţe de grup (bandă) şi la
criminalitatea adultă.
Teoriile controlului atribuie în mod greşit agresivităţii umane, cu care ne naştem, o
asemănare cu moştenirea violenţei de către animale.

60
 Dar, problema dacă oamenii sunt în esenţă împăciuitori sau agresivi a făcut obiectul
unor dezbateri pentru filosofi, psihologi, teologi, antropologi ş.a., timp de peste 2000 de ani,
iar acum face şi subiectul dezbaterilor dintre sociologi şi criminologi.
Cred, totuşi, că evaluarea pe deplin a teoriilor controlului social în ceea ce priveşte
explicarea crimei nu o putem face acum, ci ea este rezervată viitorului.
Înclin să cred că explicaţiile actuale date teoriei controlului social ar putea fi aplicate
doar unor forme mai puţin grave ale delincvenţei şi crimei.

5. Implicaţii şi concluzii

Sociologia juridică a fost dominată, pe parcursul timpului, de mai multe teorii, multe
dintre ele fiind prezentate în acest curs, însă teoriile stresului, cele care de o bună perioadă de
timp guvernau peste cercetarea sociologică modernă, au început treptat să intre sub influenţa
teoriilor controlului, în special aşa cum acestea au fost formulate de Hirschi.
De asemenea, teoriile controlului furnizează sociologilor teorii foarte testabile
comparativ cu alte teorii sociologice. Totodată, ele au făcut legătura cu metode proprii ce
aparţin altor domenii, ca de exemplu chestionarul preluat din cercetarea statistică. Aceste
tehnici de cercetare au susţinut tezele de bază ale teoriilor controlului, fapt ce le-a făcut mult
mai atractive.
Faţă de alte teorii, teoriile controlului social sunt susţinute de cercetările empirice. Cu
toate acestea, ele nu par a garanta nici cercetarea generală asupra comportamentului uman,
nici cercetarea sociologică, care se axează pe explicarea comportamentului criminal şi
delincvent prin prisma controlului social.

Propuneri de referate

1. Cauzele delincvenţei;
2. Obiectul de studiu al normalităţii şi devianţei sociale;
3. Rolul normalităţii şi devianţei sociale în studiul dreptului;
4. Elementele legăturii sociale.

VIII. ORDINEA ŞI NORMA SOCIALĂ

1. Ordinea socială

Ordinea socială, într-un sens destul de larg - presupune acel ansamblu al instituţiilor
sociale şi al relaţiilor care vor lua naştere între acestea, existente într-o societate la un moment
dat.
Specialiştii susţin că natura ordinii sociale este destul de disputată, în sensul că există
mai multe opinii cu privire la aceasta, din care credem că cel puţin două dintre ele prezintă
61
argumente suficient de solide pentru motivarea lor. Astfel, prima opinie este consolidată pe
“postulatul integraţionist”, care apreciază că societăţile sunt nişte sisteme care sunt ţinute în
funcţiune numai datorită existenţei unor pârghii care au rolul de regulator de acţiune recurentă.
Această teză susţine că în societate, pentru a fi păstrată ordinea socială, este necesară existenţa
unor norme de convieţuire unanim acceptate, norme care prin voinţa majorităţii capătă valoare
juridică, obligatorie pentru cei care convieţuiesc în cadrul grupului social respectiv. De aceea,
privită din acest punct de vedere, ordinea socială care trebuie să existe într-o societate capătă
un caracter oarecum mai restrictiv, fiindcă ea este generată şi continuă să funcţioneze doar
atâta timp cât acţiunile şi interacţiunile umane sunt inspirate şi respectă normele juridice
stabilite. Dacă în societate sunt manifestări care vin în contradicţie cu aceste norme, atunci,
acestea vor fi interpretate ca nişte simptome ale proceselor de dezorganizare socială, iar statul
trebuie să intervină pentru a păstra ordinea socială.
O altă opinie susţine că ordinea socială se bazează pe constrângere şi forţă, de aceea,
deseori, ea va depăşi chiar propriile reguli, iar din această confruntare între ceea ce este stabilit
şi ceea ce se face între forţele interne, va rezulta un proces neîntrerupt de schimbare, tocmai ca
urmare a acestui conflict permanent.
Teoriile conflictuale îşi bazează argumentele pe faptul că într-o societate, inevitabil,
există grupuri de indivizi ale căror valori şi interese sunt în conflict.
Grupurile de oameni care au suficientă putere vor interveni pentru protejarea valorilor
şi intereselor lor, astfel că acestea vor fi cele care controlează pârghiile prin care statul
poate acţiona pentru păstrarea ordinii sociale şi menţinerea ordinii juridice.
Cel mai cunoscut teoretician al stărilor conflictuale este K. Marx, care susţine că este
necesar ca statul să intervină şi să-şi asume proprietatea mijloacelor de producţie, astfel
încât acestea să reprezinte interesele tuturor membrilor societăţii.
Marx, a situat conflictul în centrul societăţii şi la considerat ca fiind unul dintre
motoarele istoriei, însă, evoluţiile din secolul XX, au arătat că Marx s-a înşelat punând
originea claselor şi a conflictelor de clasă pe seama raporturilor de producţie. Azi, istoria a
demonstrat că ceea ce reprezintă sursa structurală a conflictelor este distribuirea inegală a
autorităţii.
De asemenea, în 1938, Thorsten Sellin a lansat teza conform căreia conflictele dintre
grupuri cu o cultură socială duc la declanşarea fenomenului criminalităţii şi, în general, al
dezordinii sociale. Culturile diferite au norme de conduită diferite, iar indivizii, în anumite
circumstanţe, acţionează într-un anumit mod, fapt care conduce deseori la încălcarea ordinii
sociale.
Subliniem totuşi că, într-un limbaj curent, ordinea socială semnifică desfăşurarea
normală a vieţii sociale, fără mişcări sociale cu revendicări semnificative.

1.1. Ordinea socială în raport cu normele sociale

Conflictele de interese care apar pe scena menţinerii şi păstrării ordinii sociale sunt
prezentate pentru prima dată într-o teorie sociologică a conflictelor de către George
Simmel. Conform acesteia, oamenii apar ca nişte indivizi a căror existenţă constituie parte
integrantă din viaţa grupului de care aparţin, viaţa acestora constituind atât parte, cât şi produs
al asocierii lor la grup. Aceste grupuri se constituie atunci când membrii care le compun au
nevoi şi interese comune, care pot fi realizate prin acţiuni colective. De aceea, primează
aprecierea că, comportamentul indivizilor, este mai bine înţeles în contextul grupului din care
fac parte, unde comportamentul fiecăruia se regăseşte în comportamentul colectiv.
În societate, pe măsură ce vor apărea alte interese, vor apărea mereu alte grupuri care le

62
vor susţine, în timp ce altele vor dispare ca urmare a faptului că nu mai au un scop deservit.
Participarea individului la viaţa de grup, unde va cunoaşte gustul succesului dar şi al
eşecului, îl face pe acesta să se simtă cât mai util grupului respectiv şi îi oferă o motivaţie în
plus a utilităţii sale în cercul în care trăieşte şi acţionează. Grupul de care aparţine individul are
astfel demonstrată loialitatea acestuia faţă de ideile şi crezul social care-l guvernează. În tot
acest timp, ordinea socială în cadrul grupului este păstrată, ea nu va avea de suferit decât
atunci când alţi indivizi, aparţinând altor grupuri, tind să se suprapună cu interesele şi scopurile
grupului social iniţial.
În asemenea situaţii, membrilor grupului li se oferă posibilitatea de a-şi arăta
loialitatea, fapt care îi determină pe aceştia ori să încalce ordinea socială sau, în cazul de faţă,
să lupte pentru a-şi păstra ordinea şi liniştea socială. Cu cât individul va acţiona mai des pentru
apărarea interesului de grup, cu atât el îşi va demonstra loialitatea faţă de acesta.
Nu poate exista ordine socială fără existenţa unor norme şi reguli sociale care să
conducă pe indivizii care formează grupul social.
Petru Selagea apreciază că ordinea socială poate fi asigurată doar în măsura în care
întreaga paletă de activităţi a membrilor grupului social se circumscrie respectării regulilor
normative stabilite şi unanim acceptate. Dacă sfera activităţilor desfăşurate de indivizii unei
colectivităţi este mai largă, cu atât mai amplă trebuie să fie aria regulilor sociale care îi
călăuzesc.
Colectivitatea urmăreşte prioritar stabilirea unor măsuri de prevenire şi sancţionare a
comportamentului indivizilor care îi încalcă regulile, tulburând astfel ordinea socială.
Procedează aşa tocmai pentru a asigura protecţia şi apărarea socială a indivizilor care
compun grupul social, modalităţile de acţiune fiind specifice instituţiilor abilitate să
acţioneze pentru prevenirea, represiunea şi constrângerea penală a celor care încalcă legea.
Ordinea socială presupune, aşa cum de altfel am mai subliniat, un întreg ansamblu de
norme, reguli, uzanţe, cutume, obligaţii, interdicţii etc. pe baza cărora se desfăşoară raporturile
dintre indivizi, organizaţii sau grupuri sociale.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului nu pot fi respectate dacă nu există
ordine socială, unde echilibrul dintre structurile proprii, instituţii, indivizi, este absolut necesar,
fiindcă numai acestea asigură bunul mers al societăţii.
Toate societăţile dispun de un ansamblu de reguli şi valori care se constituie în
sisteme proprii: sociale, juridice, politice, economice, morale, ştiinţifice, religioase etc.1 Sigur,
vor exista probabil o varietate de valori proprii fiecărui sistem, însă ele trebuie armonizate,
astfel încât interesul general cumulat să fie acceptat de fiecare dintre ele. Societatea trebuie să
funcţioneze într-un mod structural-funcţional, bazat pe integrarea intereselor fiecărui sistem,
pe stabilitate, pe atingerea scopurilor şi pe adaptare la normele juridice fixate la nivelul
societăţii.
Nivelul de integrare a năzuinţelor individuale în ansamblul aspiraţiilor colective este
acela care determină până la urmă capacitatea de adaptare a societăţii.
Prin respectarea normelor care fixează ordinea socială, omul demonstrează că s-a
adaptat la natură şi că şi-a abandonat unele practici absurde care ar putea ameninţa încălcarea
normelor juridice fixate. Cultura este procesul principal prin care oamenii au învăţat să
supravieţuiască. Şi tot ea este aceea prin care aceştia riscă să dispară.
Normele sociale cuprind interdicţii, recomandări, moduri de a executa pedepse
pentru aceia care le încalcă, recompense materiale sau morale. Acestea exprimă şi promovează
cerinţe funcţionale ale unui sistem anume, creează un cadru normativ adecvat sistemului
pentru buna sa organizare şi funcţionare. Normele sociale promovează o serie de cerinţe reale
ale sistemului social pentru menţinerea ordinii sociale, însă trebuie să subliniem că nu

63
întotdeauna cerinţele care presează asupra comportamentului uman individual şi colectiv îşi
găsesc sau trebuie să-şi găsească o expresie normativă. Tocmai de aceea, spaţiul funcţional în
care se constituie un comportament este mai complex decât sistemul valorico - normativ care
apreciază la un moment dat.
Norma trebuie să stabilească standardele minime de comportament pentru indivizi,
astfel că ea nu trebuie nici să exagereze, dar nici să minimalizeze aspectele pe care le
reglementează, fiindcă normele sociale ocrotesc valorile sociale generale şi stabilesc direcţii
de conduită ale indivizilor faţă de acestea.
Când o normă socială este încălcată, atunci este ameninţată ordinea socială iar
pentru protecţia acesteia, societatea apelează la sancţionarea, pedepsirea conduitelor
care se abat de la cerinţele normative unanim acceptate.

1.2. Ordinea juridică în raport cu normele juridice

Ordinea juridică într-o societate joacă rolul axului central al întregului sistem, fiindcă
normele juridice, cu toate că sunt norme care reglementează convieţuirea în societate, îşi au
caracteristici bine determinate, care le evidenţiază în raport cu celelalte norme sociale.
Normele care reglementează ordinea juridică, odată adoptate, devin obligatorii pentru
fiecare parte a sistemului social, prin intermediul lor, societatea organizându-şi propriile
reguli de ordine juridică, reguli care, în final, trebuie să conducă spre păstrarea şi asigurarea
ordinii sociale.
Într-o societate, activitatea socială cotidiană nu se poate desfăşura în bune condiţii
dacă nu există şi dacă nu se respectă o ordine socială, activitate care asigură o desfăşurare
obişnuită, normală, a vieţii de zi cu zi a membrilor societăţii.
Se impune cu seriozitate să subliniem că, doar existenţa unui cadru legislativ prin care
sunt reglementate segmente ale vieţii şi ordinii sociale, nu este de ajuns. Dacă acest cadru
legislativ nu asigură o aplicare eficientă în activitatea cotidiană, nu asigură seriozitate şi
perseverenţă în respectarea regulilor, atunci el devine ineficient iar membrii societăţii vor
deveni neîncrezători, suspicioşi în seriozitatea normei juridice şi, de ce nu, în interesul pe care
clasa conducătoare îl manifestă pentru respectarea promisiunilor făcute atunci când s-a cerut
adoptarea normei respective. Pe de altă parte, realităţile istorice au confirmat că, de-a lungul
timpului, nu întotdeauna a existat un consens majoritar al membrilor societăţii cu privire la un
fel de comportament sau altul, motiv care a stat la demararea unor operaţiuni ce au venit în
contradicţie cu dorinţele majoritare. Aceste comportamente deviază de la activităţile permise
de norme, fapt care îi determină pe cei care le iniţiază să încalce legea, adică norma juridică
stabilită de majoritatea indivizilor din societatea din care face parte şi cel care a eludat
hotărârea majoritară. Prin încălcarea normei juridice respective, individul încalcă ordinea
socială.
Încălcarea ordinii sociale nu poate lăsa nepăsătoare instituţiile abilitate, existente la
nivel social, în sensul neintervenţiei acestora. Se impune aşadar crearea unor mecanisme de
constrângere, care să impună respectarea normelor şi regulilor de conduită fixate cu acordul
majorităţii membrilor care trăiesc în comunitatea socială respectivă, atât a celor juridice, cât şi
a celor care fac referire la cutume, obiceiuri, obligaţii sau îndatoriri cetăţeneşti.
Ordinea socială trebuie, în mod necesar, întărită cu o ordine juridică proprie, numită de
către jurişti ca ordine de drept sau ordine normativă.
Obiceiurile unei colectivităţi, cu specificul multor activităţi cotidiene, conduc deseori
la crearea unui set propriu de norme şi tipuri de ordine, care, împreună alcătuiesc un sistem

64
propriu unui popor.
Normele sociale fixate la nivelul unei colectivităţi pot fi: norme economice, care
urmăresc stabilirea unei ordini economice; norme morale, cu o ordine morală; norme
religioase, cu o ordine religioasă; norme juridice, cu o anumită ordine juridică etc. Toate aceste
tipuri de norme nu funcţionează fiecare pe cont propriu, separat, ci ele funcţionează şi
acţionează simultan, completându-se unele cu altele, şi nu izolându-se sau înlăturându-se. Tot
acest întreg set de ordini sociale devine funcţional doar ca urmare a existenţei şi funcţionării
ordinii juridice, ordine absolut normală şi necesară în orice societate. Practic, ordinea juridică
va constitui inima întregului corp social, fiindcă normele juridice, cu toate că sunt norme
sociale, sunt obligatorii pentru fiecare componentă a sistemului social. Numai cu ajutorul
ordinii juridice poate rezista şi supravieţui ordinea socială.
Atunci când normele juridice sunt încălcate, intervine forţa coercitivă a instituţiilor
specializate ale statului, care obligă conduita umană să-şi coordoneze acţiunile în limita
respectării ordinii juridice, fără a le uniformiza totuşi comportamentele tuturor indivizilor
dintr-o societate.
Profesorul Nicolae Popa, cel care reprezintă un început pentru sociologia juridică
românească, susţine că: „norma juridică este celula de bază a dreptului, este sistemul juridic
elementar. Normele juridice conţin reguli de comportament, atribuie drepturi şi stabilesc
obligaţii corelative, fixează praguri de comportament şi sancţiuni pentru cei care neglijează sau
se comportă în dispreţul acestui comportament, dar nu numai atât. Normele juridice pot
conţine principii generale de drept, definiţii (definiţia proprietăţii, a contractului, a
contravenţiei, a infracţiunii etc.), explicarea unor termeni legali, descrierea capacităţii
juridice etc. Normele juridice sunt legate însă de rolul regulilor de conduită. Sunt importanţi
factori de organizare în forma specifică a ordinii sociale”.
Fără nici un fel de reţinere, putem afirma că normele juridice sunt norme sociale, create
de membrii unei societăţi prin manifestarea de voinţă majoritară a acestora. Aceste norme nu
au cum să fie vreo piedică în exercitarea libertăţii individuale a cetăţeanului, deoarece ele nu
fixează ceea ce ar trebui să fie, ci fac trimitere la ceea ce ar fi putut să fie, exprimând
speranţele şi totodată exigenţele societăţii, referitor la modul în care se comportă
anumiţi indivizi, membri ai acesteia, în cadrul unor anumite categorii de raporturi sociale, fie
că sunt religioase, morale, politice etc., dar care nu înlocuiesc şi nici nu au cum să suplinească
rolul normelor juridice.
Concluzionând, normele juridice au un efect de protecţie asupra membrilor societăţii,
protejând drepturile şi libertăţile fundamentale ale acestora. De aceea, ordinea de drept
într-o societate se concretizează şi se păstrează tocmai prin intermediul acestor norme juridice,
ele fiind motorul funcţional al existenţei unei societăţi, cu întreaga sa activitate socială.

2. Responsabilitatea socială

Responsabilitatea socială presupune acceptarea, suportarea acelor consecinţe sociale

pentru acţiunile realizate şi concepute de către individ.
Omul a fost, este şi va fi sociabil, fiindcă trăieşte într-un mediu guvernat de norme şi
reguli sociale, intră în relaţii sociale cu ceilalţi indivizi din comunitate. Această stare de lucruri
firească, unde fiecare are nevoie de fiecare, dă naştere la responsabilitate socială, fiecare
individ trebuind să-l respecte pe celălalt şi să poarte răspunderea pentru acţiunile sale, iar dacă
încalcă normele comunitare, trebuie să suporte consecinţele gestului său.
Responsabilitatea nu trebuie mimată şi ea diferă oarecum de răspundere doar din
punctul de extensie a definiţiei acesteia. Astfel, în evaluarea responsabilităţii, trebuie să
65
avem în vedere intenţia unei acţiuni şi consecinţele vizibile ale acesteia. Pe de altă parte,
răspunderea presupune pentru individ acceptarea sancţionării acţiunilor sale, loialitate faţă de o
autoritate personală sau instituţională, cât şi cerinţele şi aşteptările legate de un rol pe care
individul l-a asumat.
P. Fauconnet aprecia în 1920, într-o lucrare publicată la Paris, că responsabilitatea este
o caracteristică a omului modern, care a evoluat pe scara istoriei, de la forma obiectivă,
dominantă în societăţile arhaice, la cea subiectivă, caracteristică unei societăţi moderne.
În societatea modernă, acolo unde se pune accent pe cooperare, deşi există clase
diferenţiate social, cu o responsabilitate de tip organic, actorii sociali trebuie să-şi dezvolte o
morală a respectului reciproc.
La începuturile istoriei, responsabilitatea era colectivă şi transmisibilă, însă, odată cu
evoluţia societăţii, aceasta s-a transformat dintr-o responsabilitate obiectivă în una subiectivă,
interiorizată şi individualizată.
Profesorul Nicolae Popa apreciază că responsabilitatea trebuie explicată pornind de la
libertatea individului în raport cu un set de valori şi norme.
Responsabilitatea acţionează ca o povară – spune profesorul Ion Vlăduţ – pe care omul,
din momentul atingerii vârstei pentru care legiuitorul stabileşte o limită, trebuie să o ducă pe
tot parcursul vieţii. Responsabilitatea nu este un gest care se negociază, iar odată nerespectată,
atrage sancţiunea juridică, morală, politică, religioasă, culturală etc. – în funcţie de
perimetrul social care gestionează comportamentul respectiv.
Responsabilitatea reprezintă o decizie conştientă a individului, pornită dintr-o
convingere intimă, fiind o conştientizare a eventualelor gesturi prin care o normă socială ar
putea fi încălcată.
Responsabilitatea nu vizează doar acele fapte reglementate prin norme sociale şi
juridice, ea are o sferă de aplicabilitate mult mai largă, însă un gest nu poate fi judecat pentru
lipsă de responsabilitate decât în contextul încălcării unei norme sociale, fie că este de natură
juridică, politică, religioasă, morală sau culturală. În acest sens, prof. univ. dr. Maria Voinea
susţine că: “Responsabilitatea are o delimitare precisă faţă de un sistem normativ şi valoric dat,
fiind apreciată în funcţie de acţiuni umane, concrete”.
Responsabilitatea nu se raportează doar la acţiunile individuale, ea se circumscrie şi la
acţiunile organizate de alţi membri ai colectivităţii sau de un grup la care s-a aderat din proprie
iniţiativă, cu care se simte solidar şi înţelege să solidarizeze pentru acţiunile organizate de
acesta.
Responsabilitatea – aşa cum apreciază prof. Ion Vlăduţ – se diferenţiază de răspundere
şi de obligaţie. Încălcarea acestora presupune deseori o răspundere juridică, ambele fiind nişte
îndatoriri fixate prin norme juridice. În cazul responsabilităţii, individul acceptă să răspundă
pentru eventualele consecinţe ale faptelor sale care nu sunt reglementate juridic.
Responsabilitatea presupune într-adevăr şi răspundere, însă nu se reduce doar la
aceasta, nu apare ca un act necesar.
Responsabilitatea constituie de fapt o opţiune pentru care individul aderă de bună voie,
apreciind-o ca o asumare conştientă şi liberă a scopurilor, ca interes şi preocupare pentru
soarta comunităţii din care face parte individul. “Libertatea reprezintă fundamentul
ontologic al responsabilităţii.”
Cu cât nivelul de libertate al individului într-o societate este mai mare, cu atât
responsabilitatea sa este mai amplă, mai profundă, fiindcă responsabilitatea şi răspunderea îl
caracterizează pe individ şi îi oferă un echilibru comportamental. Individul are la ce se raporta,
la setul de valori fixat de societate, şi aceasta îi întăreşte sentimentul că este util la rândul său
societăţii, că face parte integrantă din societate.

66
 Responsabilitatea trebuie să-l caracterizeze pe individ. Cu ajutorul acesteia se
integrează în societatea în care trăieşte şi, tot datorită ei, poate fi apărat de membrii
comunităţii împotriva actelor iresponsabile ale altor indivizi.
Pentru completarea sensului intim al responsabilităţii, alţi autori au apelat la
prezentarea unor fragmente din “Critica raţiunii practice”, a marelui filozof Immanuel Kant,
apărută în anul 1995 la Editura IRI, pe care şi eu o recomand în completarea descrierii
sensului responsabilităţii, îndeosebi paginile 255 şi 256, unde, plecând de la conceptul de
libertate, se poate identifica cheia pentru explicarea autonomiei voinţei.

3. Răspunderea juridică

Am subliniat mai înainte că responsabilitatea umană constituie nu numai o obligaţie pe

care individul şi-o asumă deseori în mod voluntar, dar aceasta constituie şi unul din principiile
fundamentale ale dreptului.
Răspunderea juridică, cu temeiul care stă la baza sa şi întreaga arie pe care o
cuprinde, se află în conţinutul actelor normative, în lege. Doar legea este aceea care trage la
răspundere pe individ pentru acţiunile sale. Acesta, nu poate să fie judecătorul propriilor sale
fapte, să-şi facă singur dreptate.
Răspunderea juridică este prevăzută în caracterul imperativ al normei de drept şi ea
derivă din sancţiunea pe care aceasta o prevede în conţinutul său. Răspunderea juridică nu
afectează decât interesele acelor indivizi care nu sunt deprinşi să respecte normele social -
juridice şi le încalcă în mod voit, fiindcă numai comportamentele care încalcă legea atrag o
asemenea răspundere.
Persoanele care au un comportament pro-social, orientat spre susţinerea,
conservarea şi promovarea valorilor sociale, fără aşteptarea unor recompense externe, nu
pot fi niciodată trase la răspundere juridică. Intenţia acestora este nu de a eluda legea, ci de a
acorda ajutor altor persoane şi, în general, de a respecta regulile de conduită socială, ori pentru
ca acestea să fie trase la răspundere juridică trebuie ca prin acţiunea sau inacţiunea lor -
având şi capacitatea de a răspunde pentru faptele lor - să fi încălcat legea. Desigur, toţi cei
care încalcă legea trebuie să răspundă juridic pentru faptele lor, însă legiuitorul a stabilit şi
situaţiile de excepţie, în care - din motive expres enumerate - aceştia nu vor suporta
consecinţele unei condamnări judecătoreşti.
De asemenea, pot fi situaţii în care individul, datorită unei împrejurări speciale în care
se află, să fi comis fapta, dar aceste împrejurări cu totul şi cu totul specifice, care nu depind de
voinţa lui, sunt expres menţionate de legiuitor ca fiind: legitima apărare, starea de necesitate,
constrângerea fizică şi constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia, minoritatea
făptuitorului şi eroarea de fapt. În asemenea situaţii, caracterul ilicit al faptei este înlăturat,
nefiind vorba de aspecte care să-l tragă la răspundere juridică pe cel care le-a comis.
Faptele comise în asemenea împrejurări nu pot fi apreciate ca fiind nişte comportamente ilicite
(ca de altfel, nici licite), fiindcă ele nu au fost rezultatul unor deliberări conştiente, care să fi
avut reprezentarea consecinţelor acţiunii sau inacţiunii lor.
Revenind însă la toţi aceia care comit fapte ce aduc o atingere legii, ei trebuie să
răspundă juridic, iar competenţa pentru efectuarea cercetărilor care stabileşte dacă există sau
nu o infracţiune, atât în faza actelor premergătoare, a urmăririi penale, cât şi în faza cercetării
judecătoreşti, aparţine instituţiilor abilitate ale statului. “Răspunderea este întotdeauna legală;
nimeni nu-şi poate face dreptate singur, nimeni nu poate fi judecător în propria-i cauză.
Răspunderea este, în această lumină, de ordin normativ.”
Dar, răspunderea juridică nu este cantonată doar în perimetrul răspunderii penale,

67
aceasta putând îmbrăca următoarele forme: răspunderea juridică cu caracter politic
(răspunderea constituţională a parlamentului), răspunderea civilă, răspunderea penală,
răspunderea administrativă şi răspunderea disciplinară. Fiecare formă de răspundere juridică
prezintă caracteristicile sale proprii, de fond şi de formă.
Răspunderea juridică derivă din sancţiunea care se aplică, împreună apărând ca fiind
două feţe ale aceluiaşi mediu social, fiindcă sancţiunea presupune ca fapta să fi fost ilicită,
antisocială şi să fi fost comisă de către un autor responsabil în faţa legii.
Răspunderea juridică se aplică pentru încălcarea ordinii juridice, care pune în pericol
însăşi convieţuirea umană şi care, în marea majoritate a cazurilor, provoacă reacţia societăţii.
În această situaţie, sancţiunea apare ca o măsură reparatorie, justificată, care repune în
drepturile fireşti ordinea juridică încălcată. “Răspunderea juridică este un raport juridic de
constrângere, iar sancţiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport.”
Răspunderea juridică se poate declanşa în anumite condiţii, a căror existenţă
cumulativă este necesară şi anume:
- conduita ilicită - reprezintă acea acţiune sau inacţiune a individului prin care o
normă juridică este încălcată. Caracterul ilicit al conduitei se stabileşte în conţinutul normei
juridice încălcate;
- vinovăţia - sub una din formele ei, intenţie sau culpă - reprezintă un
element constitutiv şi un temei al răspunderii juridice, presupunând acţiunea conştientă a
individului de a încălca legea, care se comportă în raport cu scopul urmărit;
- legătura cauzală între faptă şi rezultat - ceea ce presupune ca faptul ilicit să fie
consecinţa nemijlocită a acţiunii individului.
Răspunderea juridică are ca obiectiv principal restabilirea ordinii de drept, punând
întotdeauna în relaţie pe autorul faptei cu statul, ca instituţie prin care se asigură
respectarea şi afirmarea Dreptului ca instrument al controlului social.
Ordinea de drept într-o societate nu poate fi păstrată sau restabilită dacă nu ar exista
răspunderea juridică, aceasta fiind un element esenţial al existenţei sale.

Propuneri de referate

1. Relaţia dintre ordine socială şi norma socială;

2. Rolul conflictului în schimbările sociale;
3. Norma socială în raport cu norma juridică şi răspunderea juridică;
4. Raportul dintre ordinea juridică şi normele juridice;
5. Norma socială – celula de bază a dreptului.

68
 IX. CONTROL ŞI SANŢIUNI SOCIALE

1. Caracterul social

Controlul social presupune procesul prin care un grup social reglementează, orientează,
modifică sau influenţează comportamentele sau acţiunile altui grup, ce aparţine aceluiaşi
sistem, cu ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice, în vederea asigurării conformităţii şi
păstrării echilibrului specific sistemului.
Într-o societate, viaţa şi activitatea oamenilor care o compun este guvernată de un
ansamblu de norme şi reguli, a căror respectare este urmărită prin instituţii specializate la
nivelul societăţii. Acestea monitorizează comportamentul social, iar atunci când se constată
cazuri de încălcare a normelor juridice se dispun măsuri de tragere la răspundere juridică a
celor vinovaţi. Normele stabilesc ceea ce se aşteptă să facă oamenii, nu şi ceea ce fac în
realitate aceştia. Frecvent, unii dintre membrii societăţii, prin ceea ce fac sau spun, vin în
contradicţie cu ceea ce majoritatea oamenilor sunt de acord, existând atât comportamente în
conformitate cu legile stabilite, dar şi comportamente care sunt în nonconformitate cu acestea.
Termenul de “control social” avea să fie acceptat în cercetarea sociologică la
începutul secolului XX, atunci când Edward Alsworth Ross a realizat mai multe studii,
publicate în 1901 în S.U.A., în “American Journal of Sociology”, concentrate apoi într-o
lucrare ce avea să devină celebră: “Social control. A Survex of the Fundations of Order”.
Problema abordată atunci nu constituia o noutate, însă, Edward Alsworth Ross a detaliat şi
impus noul termen de “control social”, scoţând în evidenţă rolul pe care acesta îl poate avea în
manifestările concrete ale moralei, religiei, politicii etc. De altfel, chiar Edward Alsworth Ross
a subliniat că termenul de “control social” a fost folosit cu ceva timp înaintea lui de către
Herbert Spencer în “Principles of sociology”, în ediţia din 1893.
Nu trebuie omis nici aportul pe care l-a adus Emile Durkheim în teza sa de doctorat
“Diviziunea socială a muncii”, susţinută în 1893, unde autorul a făcut o amplă analiză a
schimbărilor sociale, ca urmare a industrializării societăţii franceze. Potrivit lui Durkheim,
criminalitatea face parte din societate, la fel de normal ca naşterea şi decesul.
Potrivit mai multor păreri, de-a lungul timpului, în istorie, controlul social a variat ca
intensitate de la o perioadă la alta, iar în cadrul aceleiaşi epoci, a variat de la o societate la alta.
Indiferent când a fost exercitat, întotdeauna el a reprezentat “un ansamblu de
mijloace şi mecanisme sociale şi culturale, prin intermediul cărora:
a) sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri referitoare la
necesitatea respectării normelor şi valorilor dezirabile;
b) sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recompensate conduitele care sunt
conforme cu modelul normativ şi cultural”.
Profesorul Dan Banciu, care a realizat studii mai detaliate în legătură cu controlul
social, fiind una dintre cele mai autorizate voci în această problemă, subliniază că toate aceste
interdicţii, înlesniri şi recompensări, nu se datorează doar constrângerilor venite din exterior, ci
ele sunt şi rezultatul conştient acceptat al unor porniri interioare ale indivizilor, prin care
aceştia aderă la normele de comportament impuse de societate şi, nu numai că le respectă, dar
şi militează pentru ca acestea să nu fie încălcate de alte persoane.
Controlul social constituie modalitatea cea mai evidentă şi cu cea mai mare utilitate
pentru indivizii majoritari ai comunităţii prin care conduitele individuale sunt organizate şi
69
ordonate, sunt supravegheate şi stopate dacă ele produc prejudicii care afectează relaţiile
sociale. Tot datorită acestuia, ca urmare a acţiunii sale preventive, se poate realiza integrarea în
societate a acelora care încalcă regulile generale de conduită.
De altfel, funcţiile controlului social sunt:
– de prevenire a încălcării normelor sociale;
– de limitare a comportamentelor antisociale;
– de eliminare a abaterilor de la regulile social-juridice şi de altă natură.
Aceste funcţii ale controlului social se realizează prin însuşirea metodelor tipice
pentru cultura sistemului social şi prin mecanismele instituţionale care recompensează
conformitatea sau deviaţia faţă de norme.
Într-un sistem social, la un moment dat, există posibilitatea apariţiei unor situaţii critice
în funcţionarea acestuia, care să-i tulbure identitatea şi coerenţa. În acest caz, este absolut
necesar a se interveni pentru îndepărtarea, evitarea sau corectarea raporturilor sau poziţiilor
care-i ameninţă integritatea sau echilibrul. Modalitatea prin care se intervine, sancţiunile
aplicate, pozitive sau negative, apar astfel ca fiind mecanisme ale controlului social, prin care
se conservă integritatea normelor, se penalizează acţiunile şi se încurajează activitatea
desfăşurată pentru conformitate.
În funcţie de mijloacele utilizate, controlul social poate fi realizat fie prin
constrângere, fie prin măsuri psiho - sociale sau persuasive.
Controlul social exercitat prin mijloace juridice asigură un control coercitiv şi se
exercită de autorităţile investite de către societate cu putere de acţiune represivă, folosind
mijloace de forţă sau de ameninţarea cu forţa. Aceste tipuri de controale se exercită, de regulă,
doar asupra acelor categorii de indivizi care au comportamente agresive şi care pun în pericol
ordinea socială. De obicei, controalele cele mai eficiente sunt acelea care îmbină metodele de
constrângere cu măsurile politico-sociale.
Pe parcursul timpului, în diverse situaţii, s-a demonstrat că exercitarea exclusivă a unei
forme de control, nu a asigurat întotdeauna conformitatea, echilibrul sau ordinea socială
de care a avut nevoie un sistem. Mai mult, în ultima perioadă de timp, societăţile moderne au
optat în majoritatea situaţiilor pe executarea controlului psiho – social informal. Acesta se
realizează mai ales la nivelul autocontrolului, al conştientizării propriilor comportamente şi
relaţii, deşi, nu întotdeauna se poate afirma că o persoană îşi poate controla integral propria
conduită. Această oscilare în realizarea completă a autocontrolului se datorează îndeosebi
faptului că influenţa altora joacă un rol foarte important în declanşarea unor comportamente la
nivelul individului, mai ales atunci când acesta acţionează în grup.
Orice societate îşi doreşte să aibă linişte, să funcţioneze normal iar oamenii să respecte
regulile stabilite, fapt care determină ca aceasta, prin instituţiile sale instituţionalizate, să
urmărească modul în care se asigură conformarea membrilor săi. De fapt, „controlul social
vizează metodele, mijloacele ori strategiile prin care este reglat comportamentul oamenilor în
cadrul societăţii”.
Specialiştii afirmă că există trei tipuri mai importante de control social.
1) procesul de socializare – care se realizează ca urmare a unor controale externe în
perioada de debut, apoi, treptat, el se finisează cu ajutorul controalelor interne, controale care
constau în evoluţia personalităţii individului care înţelege că normele de comportament în
societate trebuie respectate de bună voie, conştientizând aceasta;
2) procesele care vizează experienţele noastre sociale, cu ajutorul cărora ne formăm
propriile opinii, convingeri, fără a mai avea alternative cu care să le confruntăm;
3) conformarea la normele societăţii, care atrage după sine respect şi preţuirea celorlalţi
membri, pe câtă vreme încălcarea acestora ar putea duce la aplicarea unor sancţiuni.

70
Concluzionând, normele juridice sunt un puternic instrument de control social, însă nu sunt
singurele prin care se realizează controlul social, iar folosirea în exces a legii poate să genereze
efecte adverse.
Şcoala americană de sociologie se referă pe larg la locul şi rolul dreptului în realizarea
controlului social, opinii pe care mulţi specialişti le apreciază ca fiind exagerate. Cu toate
acestea, ne raliem şi noi opiniei prof. Ion Vlăduţ, care subliniază că „deşi nu s-au ajuns la
analize sociologice suficient de aprofundate, teoriile americane ale controlului social au indicat
şi desţelenit un teren dintre cele mai fertile pentru sociologia juridic. Despre conţinutul acestor
teorii, însă, într-un alt capitol vom face o prezentare mai detaliată şi vom expune opiniile pro şi
contra privind locul şi rolul lor în realizarea controlului social.

2. Normele sociale şi juridice în raport cu sancţiunile

Am prezentat mai înainte rolul normelor sociale şi juridice în păstrarea ordinii sociale,
acum, ne propunem să clarificăm rolul pe care sancţiunile juridice îl au, atunci când este
încălcată ordinea socială şi când aplicarea acestora se transformă într-o necesitate socială.
Sancţiunea - în limbaj sociologic - reprezintă acea modalitate utilizată în relaţiile
sociale în vederea stimulării, impunerii, descurajării sau prevenirii unor comportamente
individuale sau de grup în raport cu criterii morale sau juridice explicate.
Sancţiunile pot fi pozitive sau negative. Deşi, curios, sancţiunile pozitive pot fi
administrate în cazul în care se urmăreşte întărirea anumitor comportamente (premii,
recompense). Sancţiunile negative se prescriu atunci când se doreşte respectarea unor norme,
reguli sau legi şi, în raport cu sfera comportamentelor individuale, este indezirabil de largă. În
acest sens, Radcliffe Brown face o distincţie între sancţiunile organizate, prin care societatea
îşi organizează mijloacele de control social (justiţia şi fiscalitatea) şi sancţiunile difuze, prin
care, în relaţiile sociale mai mult sau mai puţin formalizate, se transmit expresii de aprobare
sau dezaprobare.
În limbaj juridic, sancţiunea reprezintă: “orice măsură pe care o regulă de drept o
statorniceşte ca o consecinţă pentru cazul în care preceptul din acea regulă va fi nesocotit”.
Sancţiunea juridică imprimă autoritatea regulilor de drept şi fac posibilă reintegrarea
ordinii juridice în situaţiile în care s-au comis fapte de natură a aduce atingere regulilor de
drept. Prin conţinutul său, sancţiunea juridică reprezintă o măsură de constrângere pentru aceia
care nu respectă şi încalcă ordinea de drept.
Sancţiunile juridice se deosebesc de alte forme de sancţiune care au menirea de a
asigura ordinea socială, atât prin sursa lor normativă, cât şi prin mecanismul lor, fiecare
sancţiune intervenind numai “post factum”, adică după ce o normă juridică a fost încălcată.
Sancţiunea juridică implică o acţiune care constă în dreptul de a-l urmări în justiţie pe
cel care a încălcat legea, acţiunea îmbrăcând aspectul formal al sancţiunilor juridice.
În raport de conţinutul lor propriu, sancţiunile juridice pot fi clasificate în:
1. sancţiuni reparatorii (restituiri, desdăunări, anulări etc.);
2. sancţiuni represive (executarea pedepsei de cel care a comis infracţiunea)
3. sancţiuni preventive (măsuri de natură a preîntâmpina o faptă de natură
infracţională).
De menţionat caracterul obligatoriu al sancţiunilor juridice, care sunt aplicate doar de
instituţii specializate şi sunt puse în aplicare prin forţa coercitivă a statului.
Orice sancţiune juridică îndeplineşte patru funcţii esenţiale şi anume: funcţia de
constrângere; de reeducare; reparatorie şi funcţia educativ-preventivă.

71
 “Funcţia primă şi esenţială a sancţiunii este de a garanta inviolabilitatea regulii”, care
se referă la respectarea normelor sociale.
Scopul aplicării sancţiunilor juridice constă, în principal, în îndeplinirea următoarelor
cerinţe:
– prevenirea pe viitor în societate a săvârşirii unor acte menite să aducă
atingere normelor juridice;
– protejarea ordinii sociale;
– apărarea ordinii de drept, a valorilor sociale fundamentale, a drepturilor şi
libertăţilor omului.
Existenţa normelor sociale şi juridice este absolut necesară desfăşurării unor activităţi
normale într-o societate, norme care odată cu diversificarea structurilor sociale şi multiplicarea
complexă a raporturilor umane se amplifică.
“Normele sociale conţin reguli adresate indivizilor, descriind şi detaliind modalităţile
în care valorile trebuie concretizate în comportamente legitime şi acceptate de societate”.
Fără existenţa normelor sociale şi juridice, nu ar mai fi necesară sancţiunea, dar nici
activitatea socială nu ar mai fi posibilă, societatea respectivă devenind una a haosului, care
s-ar autodistruge singură.
Ducându-şi existenţa într-un mediu social, individul este obligat să respecte
multitudinea de norme sociale şi juridice fixate de membrii acelei colectivităţi. Normele
sociale care-i sunt impuse individului vizează, pe lângă normele juridice, şi alte categorii de
norme, cum ar fi: normele morale, normele religioase, normele politice etc.
Normele promovează o serie de cerinţe reale ale societăţii, însă nu toate cerinţele care
presează asupra comportamentului uman individual şi colectiv îşi găsesc sau pot să-şi găsească
o expresie normativă.
Activitatea normativă utilizează în mod sistematic sancţiunile, fapt care generează
comportamentele defensive, însă, dacă activitatea normativă nu este una echilibrată, existând
exagerări sau minimalizări ale unor aspecte sociale importante, atunci putem întâlni cazuri de
nemulţumire socială. Apariţia acesteia poate genera tensiuni şi conflicte sociale şi
interpersonale între instituţiile care aplică şi sancţionează încălcarea normelor şi colectivitatea
căreia acestea îi sunt aplicate. De aceea, opinia noastră este că normele trebuie să
stabilească nişte standarde minime de comportament pentru a evita o stare de anomie socială.
Firesc ar fi ca majoritatea membrilor societăţii să manifeste preocupare pentru
acceptarea normelor şi valorilor promovate la nivel social şi să se conformeze regulilor
stabilite. În măsura în care societatea este stabilă, majoritatea persoanelor vor alege
conformitatea, care atrage după sine acceptarea ţelurilor culturale şi a mijloacelor
instituţionalizate. Aceste persoane luptă pentru obţinerea bunăstării sociale prin metodele
aprobate de societate şi vor continua să procedeze aşa, fără să încalce legea, indiferent dacă
vor reuşi sau nu.
Robert Merton susţine în teoria constrângerii că este de presupus ca oamenii să
manifeste o atitudine de respect faţă de normele sociale şi să procedeze la încălcarea acestora
doar atunci când sunt sub o mare presiune, ca urmare a discrepanţelor sociale care se stabilesc
între clasele sociale, susţinând că există o relaţie specială între clasa socială a individului şi
acţiunea sa de încălcare a normei sociale.
În România, conform studiilor întreprinse, normele sociale şi juridice au fost încălcate
din următoarele motive:
– multitudinea actelor de clemenţă;
– măsurile de liberalizare a circulaţiei persoanelor în afara graniţelor, fără un control
riguros la graniţă;

72
 – o mare concentrare a populaţiei în marile oraşe, concomitent cu reducerea drastică
a ofertelor de serviciu;
– scăderea influenţei instanţelor de control social, pasivitatea generală faţă de
încălcările de lege, insuficienţa legislaţiei etc.
După cum bine se poate observa, nici în România nu există o predispoziţie generală
pentru conformitate, fiindcă, de altfel, nici nu ar fi posibil, chiar dacă autorităţile sociale îşi
propun de fiecare dată, mai ales în programele electorale, realizarea unor studii de deplină
conformitate.
Toţi cei care nu realizează conformitatea cu regulile sociale vor fi sancţionaţi, aceste
sancţiuni putând fi, pe lângă cele juridice de care am amintit anterior, şi sancţiuni etice,
sancţiuni satirice sau sancţiuni religioase.
În societate, individul se armonizează cu socialul, iar nerespectarea acestui principiu de
către persoane care fac parte din acest nucleu, poate pune în pericol existenţa societăţii,
comiţând asupra ei o agresiune, care, evident, va determina o reacţie pentru stoparea acesteia şi
luarea unor măsuri care pe viitor să o apere de asemenea incidente. Între individ şi societate
poate apărea un dezacord, care, dacă nu este sesizat la timp, poate evolua până la inadaptare şi
conflict.
Omul are dreptul la libertate, dar libertatea nu este reală decât în măsura în care este
înţeleasă. Altfel, nu numai că este inutilă, ci suprem de periculoasă. De aceea, libertatea
individului în societate trebuie să fie circumscrisă noţiunii de respect pentru ceilalţi. Dacă
norma socială este încălcată, atunci nu există nici un respect faţă de ceilalţi membri ai
societăţii, iar această atitudine, dacă a îmbrăcat forma unei infracţiuni, trebuie sancţionată,
pedepsită. Acesta este motivul pentru care între norma socială şi juridică, pe de o parte, şi
sancţiunea pe de altă parte, există o strânsă corelaţie, ele neputând exista una fără cealaltă şi
fiind condiţionate reciproc.

Propuneri de referate

1. Sancţiunea socială – sancţiune juridică.

2. Relaţia dintre sancţiunea juridică şi ordinea socială.
3. Limitele controlului social.
4. Normele sociale si juridice in raport cu sancţiunile.
5. Controlul social in raport cu grupurile de interese.

73
 Bibliografie

1. Nicolae Popa, Prelegeri de sociologie juridică, Bucureşti, Centrul de

multiplicare al Universităţii Bucureşti.
2. Prof. univ. dr. Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Ediţia a IV-a, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2003
3. Dr. Petru Selagea, Sociologie juridică şi metodele ei de cercetare, Editura
Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2003,.
4. N. Popa, I. Mihăiescu, M. Eremia, Sociologie juridică, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 1997.
5. Maria Voinea, Sociologie generală şi juridică, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000.
6. Dan Banciu, Sociologie juridică, Editura Hyperion XXI, 1995
7. Tudor Amza, Sociologie juridică, Editura Universitară „Carol Davila”, Bucureşti,
2001,
8. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu – coordonatori şi colectiv, Dicţionar de sociologie,
Editura Babel, Bucureşti, 1993
9. Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Ediţia a IV-a, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003,.
10. Valeriu Ciucă, Lecţii introductive de sociologie juridică generală, Iaşi, Curs
litografiat, 1991,.
11. Victor Dan Zlătescu, Mari sisteme de drept în lumea contemporană, Bucureşti,
Editura DE-CAR-COMPLEX, 1992,.
12. Henri Lévi-Bruhl, Sociologie du droit, Paris, Press Universitaires de France, 1971,.
13. Emil Cernea şi Emil Molcuţ, Istoria Statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Casa
de editură şi presă “Şansa” S.R.L., 1992.
14. Michel Alliot, L’acculturation juridique, în Ethnologie gènerale, Paris,
Encyclopedie de la Pléade, 1968
15. Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei – 4, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1995;
16. Tudor Amza, Sociologie juridică, Editura Universitară „Carol Davila”, Bucureşti,
2004, p.83.

74