CURS 4.

CARACTERISTICILE CONDUCĂTORILOR DE
AUTOVEHICULE ȘI ALE ARTERELOR RUTIERE

4.1. CARACTERISTICILE CONDUCĂTORILOR DE AUTOVEHICULE

Conducerea unui autovehicul, în condiţiile unui trafic rutier supraaglomerat,

constituie un complex de actiuni, a căror caracteristică principală este rapiditatea
succesiunii factorilor exteriori şi a vitezei de reacţie a conducătorului acestuia. S-a
constat, în urma unui sondaj de analiză in trafic urban pe 100 de conducători, că în
medie pe minut apar aproximativ 62 de stimuli exteriori şi că în acest interval de
timp cel aflat la volan trebuie să ia 34...3 decizi diferite. Sirnpla citare a acestor
date scoate în evidentă faptul că sistemul de reactie al organismului uman, în
timpul conducerii unui autovehicul, reprezintă un complex de reacții psihologice
și fiziologice.

4.1.1.Comportamentul individual la volan

Transpunerea, în cadrul procesului de instruire şi exersare, a structurii de

principiu a activității de conducere auto in plan individual - concret duce Ia
constituirea compotamentului la volan.
Principalele componente care susţin, prin succesiunea lor, structura
activitătii de conducere şi implicit a comportamentului individual la volan sunt:
 senzorială;
 amnezică;
 operaţional - logică;
 executiv motorie;
Întreaga activitate legată de conducerea autovehiculelor se bazează pe informaţii.
Componenta senzorială are rolul de a selecta inforrnatiiie necesare efectuării
operaţiilor unilor de reglare.
Sursele generatoare de semnale de care dispune sistemul circulatiei
rutiere sunt: autovehiculul, drumul, mediul inconjurător, serviciile de
supraveghere şi control al ciculației, persoanele din autovehicul şi conducătorul
însuşi.
Autovehiculul este o sursă care emite în permanenţă semnale in legătură cu
starea şi modul de funcţionare in ansamblu, viteza de deplasare, distanta
parcursă. Semnalele respective sunt de patru feluri: sonore, luminoase, mecanice
şi chimice. Recepţionarea fiecărui semnal de către cel aflat la volan este absolut
necesară pentru buna desfăşurare a acțiunilor reglatoare in raport cu autovehiculul
pe care îl conduce, căt şi cu elementele externe lui, componente ale traficului rutier.
Drumul este principala sursă de semnale in raport cu sistemul individual
conducător - autovehicul. Drumul cuprinde o multitudine de surse, fiecare având
ponderea şi importanta în conditionarea dinamicii comportamentului conducătorului
auto la volan.
Primul factor îl constituie informaţia dată de sistemul de semnale, semne şi
indicatoare necesară mentinerea parametrilor întregului sistem al circulatiei
vehiculelor în limitele venirii şi evitării oricăror evenimente rutiere.
Pe locul următor se situează ceilalti participanti la trafic - vehicule şi
autovehicule – bicicliști şi pietoni. Semnalele emise de aceştia pot fi: luminoase,
sonore şi materiale, recepționarea lor fiind necesară atăt pentru reglarea propriului
comportament la volan, cât și pentru reglarea autovehiculului condus.
Pe locul trei se află şoseaua, care furnizează informatiile utile privitoare la
prezenţa denivelărilor, declivităţilor, aliniamentelor etc.
Ambianţa generală este o sursă eterogenă şi foarte activă de semnale, a căror
întindere ncide cu cămpul percepţiei vizuale şi auditive.
Ca semnale oferite, avem:

 fenomenele meteorologice, lumina soarelui, precipitaţiile atmosferice, ceaţa

etc.;
 succesiunea peisajelor prin care trece drumul, care pot avea efecte pozitive
asupra capacitati de comportare prin atenuarea stressului, a tensiunii produse
in alte situaţii de trafic.

Serviciile de supraveghere şi control ale circulatiei sunt surse cu acţiune

intermitentă pentru optimizarea operativă a desfăşurării traficului (fluidizarea
circulaţiei, corectarea direcţiei de deplasare, avertizarea asupra unor situatii
deosebite etc.).
Persoanele din autovehicul pot fi surse pasive sau active de emitere a
semnalelor. Simpla prezenţă in autovehicul a unei persoane constituie o sursă
pasivă, care poate deveni activă prin mişcările şi gesturile pe care le face. O
astfel de informatie poate distrage atenţia şoferului, facilitând sau Tmpiedicând
comiterea unui accident.
Conducătorul auto constituie o sursă de informaţii pentru propria persoană.
Nici un act comportamental, oricât de simpiu, chiar de tip reflex necondiţionat, nu
se poate realiza optim în afara semnalelor provenite sau emise de propriul organism.
Numai prin corelarea semnalelor de la sursele exteme cu cele provenite de la
propriul organism devine posibil orice comportament adaptiv, optim.
Activitatea de conducere a automobilului are o accentuată componentă
senzorială, prin care sunt solicitate aproape toate simţirile: vizual, olfactiv, auditiv,
tactil, kinestezic.
Din punct de vedere dinamic, componenta senzorială a activităţii de
conducere autc este o succesiune a celor patru faze, proprii percepţiei:
detecţia, discriminarea, identificarea şi interceptarea.
 4.1.2. Simțurile in conducerea autovehiculului
Conducerea in siguranţă a unui autovehicul presupune, pe lângă însuşirea
unui volum
de cunoştinţe specifice circulaţiei rutiere, formarea deprinderilor de executare
corectă a manevrelor şi de rezolvare a situaţiilor de trafic.
Activitatea fizică şi mentală a conducătorului auto, determinată de
interacţiunea sa cu elementele sistemului circulaţiei rutiere, cuprinde următoarele
cinci etape:

1. Sesizarea este capacitatea de a privi, vedea, observa şi culege informaţii.

2. Identificarea legată imediat de sesizare este capacitatea de a înţelege
semnificaţia evenimentelor de trafic sesizate şi legătura acestora cu propria
persoană, coparticipantă la situaţia de trafic.
3. Prevederea presupune desfăşurarea de raţionamente de tipul "dacă...atunci,
care anticipează mental evolutia evenimentelor şi constituie baza pentru
elaborarea variantelor comportamentale corespunzătoare situaţiei date.
4. Decizia este procesul psihic care determină alegerea unei variante
comportamentale, ca soluţie adecvată situaţiei concrete de trafic.
5. Executia

Toate aceste componente psihice ale activităţii de conducere se

intrepătrund şi se determină reciproc. Dacă una din componente nu este bine
realizată, celelatte vor evolua in aceeaşi direcţie, iar probabilitatea apariţiei unei
situaţii periculoase sau a accidentului rutier creşte. Cele cinci componente ale
activităţii fizice şi mentale ale conducătorului auto au proprietatea de a organiza
activitatea psihică a acestuia, astfel incăt propriile sale procese psihice devin
obiect de cunoaştere şi analiza.
Pentru a sesiza elementele importante care ar putea determina o
schimbare Tn comportamentul conduc,ătorului auto este necesar ca acesta să inveţe
care informaţii sunt necesare in trafic şi unde le găseşte. Aceste cunoştinţe nu vor
fi Tnsă de folos dacă organele sale de simţ şi atenţia nu pot culege datele cu
precizie şi în timp util. Pentru a identific,a elementele importante, se impune ca
conducătorul auto să dispună de un volum de cunoştinte care sa-I permită
identificarea rapidă a obiectelor şi a fenomenelor şi înţelegerea raporturilor lor
cauzale. Existenţa unui volum mare şi diversificat de cunoştinţe face posibilă
anticiparea şi prevederea desfăşurării evenimentelor.
Decizia rapidă şi corectă presupune existenţa unui registru de solutii
corespunzătoare diferitelor tipuri de situatii caracteristice circulatiei
rutiere, la care conducătorul auto apelează sub presiunea timpului.
Decizia este eficientă in măsura in care conducătorul reuşeşte să selecteze
dintr-o multime de soluţii pe cea adecvată situaţiei în care se află. Această
condiţie se realizează tot ca efect al invătării.
 Obţinerea unei imagini clare, complete şi exacte asupra situatiei
traficului este posibilă tot datorită simţurilor.
Simturile pot fi utilizate în două moduri: în mod activ, atunci când
conducătorul auto caută, urmăreşte, detectează informaţii şi în mod pasiv,
dacă aşteaptă să se întâmple, să vadă sau să audă ceva. De exemplu, simţul
vizual este indispensabil în activitatea de conducere, iar mirosul numai
atunci când in functionarea motorului, instalatiel de frănare etc., se emană
un miros de incins, de ars.
Simţurile pot fi mai mult sau mai puţin solicitate în funcţie de
informaţiile receptate; eficienţa lor este invers proporţională cu gradul de
solicitare. Aceasta se întâmplă, în general, când două sau mai multe
simţuri primesc 1n acelaşi timp diverse tipuri de informaţii. De exemplu,
cănd un conducător auto observă venind din sens opus un autovehicul
care deviază de pe banda care se deplasează şi, concomitent, simte că se
dezumflă un pneu, nu poate reacţiona la fel de promt la ambele situaţii.
Fiecare simţ are o anumită capacitate de cuprindere, deci este
limitat, dar dacă acţionează corect, conducătorul auto poate observa şi
identifica orice situaţie din trafic.

4.1.3. Calităţile optice ale conducătorilor de autovehicule

Un conducător percepe vizual actiunile celorlalti participanti la trafic,

localizează obiecte, aparatura de control a traficului şi mediul inconjurător.
Vederea este cel mai important simţ folosit în timpul conducerii
automobilului; este simţul primar prin intermediul căruia şoferul
dobândeşte informaţiile şi imaginile necesare identificăril traficului.
Peste 90% din stimulii exteriori privind circulaţia rutieră sunt recepţionaţi
de către conducătorul auto pe cale vizuală, ceea ce arată imPortanţa
posedării de către acesta a tuturor componentelor funcţiei vizuale.
Ochii sunt organete văzufui, constituind partea exterioară a sistemului
vizual, care mai cuprinde doi nervi optici şi scoarţa cerebrală unde
imaginile sunt primite, interpretate şi înmagazinate. În fiecare secundă,
aleargă spre creier 30 — 40 imagini noi, prin intermediul nervului optic.
Experienţa acumulată anterior şi cunoştinţele teoretice pe care le posedă
conducătorul auto, deterrnină creierul să interpreteze imaginiie observate.
Dacă structura imaginilor este cunoscută, creierui le interpretează imediat,
iar dacă nu sunt familiare, pot apărea dificultăţi privind inţelegerea acelei
structuri.
Capacitatea vizuală se caracterizează prin însuşirea ochiului de a
percepe diferentele de trălucke, culorile şi detaliile de formă, prin
agerimea şi mărimea cămpului vizual, precum şi prin capacitatea de
acomodare şi adaptare a ochiului.
 Posibilitatea ochiului de a distinge cele mai mici detalii ale
obiectelor este denumită acuitate vizuală; în conditii normale este nevoie de
o iluminare a obiectelor, cu atât mai intensă cu căt dimensiunile acestora sunt
mai mici, contrastul este mai scăzut, iar viteza de succesiune mai mare.
O persoană este solicitată să citească litere de Tnălţimi diferite de la
distanţe specificate. Rezultatut testului este specificat în raport cu o
persoană cu vederea normală. Ochiul care poate percepe un obiect ce
subintinde un arc de 1 şi se află in conul acut de vedere (10 ° ) este
considerat că are vedere normală. Ţinând seama de această realitate,
indicatoarele rutiere sunt realizate astfel încăt să se afle Tn interiorul
acestui con al agerimii.
Altfel spus, o persoană cu vedere normală este cea care, în condiţii
normale de mediu, poate identifica litere de 8,5 mm înăltime, aflate pe un
panou situat la o distantă de 6 m, în condiţlile unei luminozităţi medii. in
acest caz, acuitatea vizuală este dată ca raportul 6/6.
Imaginea acestor obiecte se fixează pe retină fără ca ochiul să se
acomodeze, iar a celor ce se apropie de subiect sub această distantă numai
prin acomodarea ochiului; fenomenul constă in varierea distanţei focale a
cristalinului, prin modificarea curburii "lenfilei cu geometrie variabilă"a
ochiului. O persoană cu vedere "mai slabă" trebuie să fie mai aproape
pentru a vedea aceleaşi litere sau literele să fie la aceeaşi distanţă, dar să fie
mai mari. O persoană cu acuitate sporită 6/12, vede un obiect de două ori
mai mare ca cel văzut de persoana cu vedere normală, de la aceeaşi distanţă.
Sunt posibile două vicii principale de refractie ale cristalinului:
 Miopia, cănd unghiul de refrac -tie este mai mare şi imaginea se
forrnează in faţa retinei; miopia influenţează negativ capacitatea de
conducere auto prin faptul că - obiecteie aflate la distante mari (peste
6 m) nu pot fi văzute clar de şofer. Corectarea se poate face cu ajutorul
ocheiarifor cu /entile concave.

Figura 4.1.Conul de vedere

  Prezbitismul, când unghiul de refracţie este mai mic şi
imaginea se formează în spatele retinei. Prezbitismul constă in
scăderea fiziologic,ă a capacitătii de acomodare la limita
incompatibilă a vederii normale pentru aproape, prin pierderea
treptată a elasticităţif cristalinului şi a capacităţii acestuia de a-şi
modifica curbura în raport cu distantele. Punctuf cel mai apropiat
pentru vederea distinctă se îndepărtează de ochi. Peric,olul
distingerii deficitare a obiectelor aflate in apropiere se manifestă la
Tntălnirea vehiculelor sau la evenimentele care survin Tn preajma
conducătorului auto; corectarea acestui defect se realizează cu
ajutoruf ochelarilor cu lentile convexe. Prezbitismul Tşi face apariţia
frecvent prin îmbătrănire, cănd cristalinul işi pierde supleţea de
variere a formei lenticulare.
 Astigmatismul, este un viciu de refractie mai rar intâlnit,
caracterizat de deformarea neregulată a cristalinului, care conduce la
perceperea deformată a oblectelor de către conducătorul auto;
corectarea necesită ochelari cu lentile cilindrice.
Acuitatea vizuală este afectată de factori cum ar fi: contrastul,
strălucirea obiectelor,nivelul de iluminare şi mişcarea relativă între
observator şi obiect.
Acuitatea vizuală este statică in absenta mişcării şi dinamică, cănd există
mişcare relativă.
Acuitatea vizuală statică se poate măsura cu ajutorul diferitelor
dispozitive de testare. Acuitatea vizuală dinamică este importantă în
obtinerea unei imagini ciare in timpul deplasării autovehi culului . Prin
int er me diul ei , conducătorii auto observă şi identifică cu daritate
semnalele, semnele şi indicatoarele rutiere. Din statistici rezultă că,
conducătorii auto care nu văd clar obiectele in mişcare, obtin rezultate
nesatisfăcătoare în activitatea de conducere, prezentănd risc ridicat in
ceea ce priveşte siguranta circulatiel.
Adaptarea, una dintre cele mai importante proprietăţi ale ochiului
în funcţie de intensitatea luminoasă sau de iluminarea obiectelor din cămpul
vizual; ea se realizează prin variaţia deschiderii şi a sensibilitătii retinei.
Vederea diurnă, în care condiţiile de iluminare depăşesc minimum
30 lucşi, este caracterizată de funcţionarea unor celule nervoase aie retinei,
denumite conuri, care au o sensibilitate mică la lumină, dar diferentiază
culorile.
Vederea noctumă, cănd iluminările sunt slabe, este caracterizată de
funcţionarea unor celule nervoase ale retinei, denumite bastonaşe, care sunt
foarte sensibile la diferenţele mici de iluminare, dar care nu disting culorile,
prezentând imagini cenuşii.
 Conducerea pe timp de noapte necesită iluminarea artificială a
semnelor.În aceste condiţii acuitatea scade cu creşterea unghiului câmpului
vizual, ilustrat în fig.4.1.
Procesul de adaptare la lumină decurge în două faze: o fază scurtă,
care durează numai 0 ,05 s şi în timpul căreia nivelul sensibilităţii retinei
este brusc redus pănă la 1/5 din valoarea sa inițială; faza lentă, în
decursul căreia scăderea se face în raţii din ce in ce mai mici.
Sensibilitatea retinei se modifică progresiv şi lent. Adaptarea
completă a ochiului la diferente mari de ituminare (adaptarea la Tntuneric)
are loc în aproximativ 20 minute; în primele 5 minute adaptarea se realizează
în proporţie de 60%. Apare deci, necesitatea unei perioade de adaptare destul
de lungi, în situaţii Tn care se produc variaţii puternice de iluminare, În
această categorie se Inscrie fenomenul de orbire ce se manifestă prin
alterarea supărătoare a sensibilităţii retinei la apariţia bruscă a unui
fascicul luminos putemic în faţa ochiului adaptat la intuneric, situaţie
frecventă in circulaţia rutieră pe timp de noapte, la întălnirea a două
autovehicule iluminate cu faza lungă.
Impresionarea puternică a retinei produce descompunerea
pigmentului (rodopsină) acumulat în timpul adaptării ochiului,
producându-se orbirea, care determină dispariţia temporară a capacităţii
vizuale. Timpul critic de refacere parţială, dar strict necesară a papacităţii
vizuale este de circa 5 secunde, mărimea acestui interval este factorul
determinant ce trebuie să stea la baza stabilirii distantei de Ia care trebuie să se
schimbe faza de drum cu faza de întâlnire de către două autovehicule care se
intălnesc pe timp de noapte. Capacitatea de adaptare la întuneric scade o dată cu
vărsta, durata de adaptare completă a ochiului putându-se dubla.
Sensibilitatea cromatică a ochiului este realizată de sisteme neuro — fizico
— chimice, care implică, Tn afară de celuiele respective din retină, nervul optic şi
scoarta cerebrală. Afectarea cestor sisteme produce daltonismul, de care suferă
aproximativ 10% dintre bărbati şi care afectează capacitatea de conducere a
acestora prin diticultăti in perceperea culorilor roşu şi verde, deci şi a culorilor
semafoarelor electrice.
Perceperea adâncimii este capacitatea ochiului de a estima corect distanţa
relativă a obiectelor, de a aprecia distanta fată de vehicule la mersul în spate,
faţă de cele cu care ne întâlnim şi fată de cele pe care le depăşim.
Cămpul vizual este reptezentat de unghiul sferic ce poate fi cuprins de
ochiul imobil şi care se mai numeşte conul de unghiul normal de vedere este
cuprins între 120 —160°.
In centrul cămpului de vedere se află conulagerimii ochiului sau conul
acut de vedere, în jurul a 3°, limita agerimii vizuale fiind un unghi de 10°.
Capacitatea de a percepe obiecte aflate în afara conului agerimii
ochiului este denumită vederea periferică (vedere laterală), unghiul
corespunzător acesteia fiind cuprins intre 10 ° până la 160 ° . Valoarea
maximă a acestui unghi descreşte cu creşterea vitezei de deplasare a
autovehiculului (fig. 4.2).

Figura 4.2.Influiența vitezei de circulație asupra unghiului vederii

periferice

Vederea centrală, obţinută în conul agerimii ochiului permite să se

identifice obiectele cuprinse in câmpul vizual, pe când, vederea periferică doar le
detectează. Cu alte cuvinte, vederea periferică se poate asemăna cu un dispozitiv de
baleiere, care permite selectarea obiectelor peste care să se focalizeze privirea.
Zona vederii centrale rămâne mereu aceeaşi, pe cand zona vederii
periferice se reduce proportional cu creşterea vitezei de mers (fig. 4.2),
conducătorul auto bazându-se in aceste situaţii numai pe vederea din conul central.
Oboseala, alcoolul şi anumite medicamente pot reduce şi ele zona vederii
periferice.
Reluarea controlului vizual al drumului, după o privire în afara
conului de vedere axat pe drum, necesită o perioadă de timp de 0,5 - 1,2
secunde, ceea ce influenţează siguranţa circulaţiei rutiere. Acest timp de
reacţie depinde de mărimea vitezei de percepere vizuală.
O altă componentă a capacităţii vizuale este stabilitatea vederii clare,
care se manifestă prin păstrarea permanentă şi clară, timp de peste 15 - 20
secunde, a imaginii unui obiect fix. Ea este de mare importanţă pentru
conducerea la drum lung, când oboseala oculară afectează capacitatea de a
fixa obiectele de pe calea rutieră.
De mare importanţă pentru capacitatea de conducere auto este
vederea binoculară componentă a funcţiei vizuale prin care se percepe
profunzimea poziţiei obiectelor (vedere de relief) şi se apreciază
distanţele dintre obiect şi subiect, precum şi variaţia acestor distan'ţe;
funclia se reafizează prin suprapunerea - la nivelul scoarţei cerebrale - a
celor două cămpuri vizuale ale ochilor. Tulburările vederii binoculare
conduc, in general, la afectarea profundă a capacitătil de conducere auto.

4.1.4. Alte simțuri în conducerea autovehiculelor

Auzul este cel de-al doilea simţ important în activitatea de conducere

auto. Sunetele pe care le aude conducătorul auto il aţertează, punându-I
"In gardă" cu privire la natura şi poziţia pe şosea a celoriatţi participanţi la
trafic. Conducătorii auto care nu aud normal pot compensa această
deficienţă prin folosirea eficientă a indicatorilor vizuali.

Figura 4.3. Schema de funcționare a creierului în timpul conducerii

unui autovehicul
Schema de funcţionare a creierului in timpul conducerii unui
autovehiculul — asemănătoare funcţionării unui calculator — este redată
în figura 4.3.
Liniile care unesc organeIe de simt cu creierul şi creierul cu muşchii
corespund căilor nervoase, senzoriale şi motorii.
Spre deosebire de calculator, creierul nu poate efectua dintr-o dată
decât o singură operație.
Liniile unice ale schemei arată tocmai acest lucru.
Experienţele de laborator au arătat că dacă unui conducător îi trebuie
1,5 secunde pentru percepţia şi reacţia la un stimul de pe drum, la o viteză
de 90 km/h (25 m/s), distanţa parcursă în acest timp va fi de 37,5 m pârtă la
începerea frânării.
Mirosul este un aft simţ utilizat în timpul conducerii, care permite
suplimentarea i n f o r m a ţ i i l o r p r i v i n d desfăşurarea traficului, dar
care, uneori, îl distrage pe conducătorul auto de la conducerea
autovehiculului (de exemplu, mirosul de benzină sau de ars).
 Simtul tactil oferă semnale privind contactul cu volanul, pedalele
de frănă, ambreiaj şi acceleraţie, manetele și comenziie de bord. De
simţultactil depinde poziţia măinilorpe volan şi forta de strângere a
acestuia, modul de acţionare al pedalierului.
De asemenea, prin acest simţ, cei de la volan primesc informaţii cu
privire la denivelările drumului, trepidaţiile vehiculului, mersul
neuniform al motorului, patinarea ambreiajului.
Semnalele kinestezice, care iau naştere în cursul efectuării
comenzilor, alcătuiesc conexiunea inversă prin care devine posibilă
reglarea parametrilor de care depinde finalizarea mişcărilor. Nici un
comportament orientat spre acţionarea unui obiect extern nu este posibil
fără executarea unor acte motorii fizice asupra obiectului respectiv.
Componentele motorii pot fii: involuntare (necondiţionate) şi voluntare
intenţionate sau automatizate - putând fi regăsite în activitatea de
conducere a automobilului.
Cea mai frecvent intălnită este mişcarea voluntară, care se declanşează
prin vointa conducătorutui auto, ca o decizie de răspuns la diversele
influenţe externe sau de a actiona in vederea atingerii unui anumit scop.
Centrul de comandă se situează la nivelui scoartei cerebrale. Indicii
după care se evaluează o structură motorie sunt: timpul de reacţie sau
perioada de latentă; amplitudinea, intensitatea sau forţa; forma,
precizia, coordonarea, ritmicitatea şi melodicitatea, tempoul.