Sunteți pe pagina 1din 42

GIS

1
Introducere în GIS (Geographic Information Sistem)
sau SIG – Sisteme Informatice Geografice
GIS este termenul apărut în anii 60’ ca acronim din Geographic Information System
(Sistem Informaţional Geografic). El desemnează o “Colecţie organizată de echipamente
şi programe de calculator, date geografice şi personal având ca scop culegerea, stocarea,
actualizarea, manipularea, analiza şi vizualizarea tuturor formelor de date geografice
referite (localizate) spaţial (georeferenţiate).
Denumirea de GIS (Sistem Informatic Geografic) derivă din faptul că fiecare
element din baza de date se leagă de un anumit loc de pe suprafaţa Pământului. Acest
sistem reprezintă organizarea informatizată a cunoştinţelor noastre privind spaţiul în care
trăim, în scopul gestionării sau managementului corect al resurselor naturale şi a
protecţiei mediului înconjurător. În esenţă, GIS este un sistem de management al
informaţiilor sau suport al sistemului decizional.
Scopul sistemelor informaţionale geografice este acela de a furniza metode şi
instrumente, ce se utilizează pentru transformarea informaţiilor spaţiale în hărţi. Acestea
descriu sau analizează problemele contextuale, ce se doresc a fi studiate. Această, relativ
nouă ştiinţă, include o serie de cunoştiințe interdisciplinare cum sunt: geografia fizică şi
cartografia, pentru care GIS–ul este considerat a reprezenta evoluţia acestora în epoca
informţiei digitale; informatica – în ceea ce priveşte folosirea database-ului, grafica
digitală, etc.; geodezia – pentru localizarea în spaţiu şi reprezentarea în formă plană a
conţinutului analizat; statistica – pentru analizele cantitative; sociologia – pentru analiza
fenomenelor sociale şi demografice.
Privită la modul şi la împrejurările în care se utilizează noţiunea de GIS, trebuie
făcute unele precizări. În primul rând nu se foloseşte singular, anume Sistemul
Informaţional Geografic, ca fiind o singură entitate. Se creează astfel confuzie între un
software GIS şi o aplicaţie realizată de către acesta, deoarece aplicaţia realizată se referă
la o bază de date geografică şi la prelucrările specifice realizate asupra acestora într-un
context precizat. În continuare vom face referire la un produs GIS, când se face referire la
un pachet de programe, cum ar fi de exemplu ArcView, ArcGis, Intergraph, Grass, Map
Info etc., şi proiect GIS, atunci când vorbim de o aplicație, ce se realizează cu ajutorul
produsului GIS.
Frecvent utilizate în cadrul sistemelor informaţionale geografice sunt şi termeni ca:
geomatică, care conform International GIS Dictionary (Mc Donnell, Kemp, 1995) este un
termen apărut în Canada pentru a descrie activităţile legate de mijloacele ce privesc
introducerea şi gestionarea datelor spaţiale din domeniul ştiinţific, administrativ şi tehnic,
implicate în procesul producţiei şi managementul informaţiei spaţiale, şi geoinformatică,
termen ce nu apare în dicţionarul mai sus menţionat, dar este frecvent utilzat în ţările
anglo –saxone (geoinformatics), având în esenţă acelaşi înţeles.
Primul Sistem Informatic Geografic, recunoscut ca atare, a fost elaborat în Canada,
(1962) şi s-a numit Canadian Geographical Information System. Iniţial a fost creat pentru
inventarierea suprafeţelor de pădure, după care domeniul s-a extins înspre celelalte
resurse naturale. Doi ani mai târziu, în SUA, s-a elaborat un sistem similar numit MIDAS
care, s-a axat tot pe inventarierea resurselor naturale. Datorită tehnicilor rudimentare şi a
slabei "informatizări” a societăţii, aceste sisteme nu s-au răspândit. În plus,

2
echipamentele, culegerea, întreţinerea şi prelucrarea datelor erau costisitoare, evoluţia lor
a fost lentă şi în deceniul următor, iar aplicaţiile au glisat către domeniul militar.
Pătrundere mai semnificativă în domeniul civil, s-a făcut spre sfârşitul deceniului 9,
odată cu ieftinirea calculatoarelor PC şi răspândirea lor masivă în toate domeniile. După
1990, încetarea războiului rece a produs realmente o exlozie de aplicaţii in domeniul
civil. Produsele soft se dezvoltă şi se răspândesc într-o manieră fără precedent. La
intervale de câteva luni apar versiuni îmbunătăţite, uneori mult diferite de precedentele,
prin multitudinea de funcţii (cum ar fi de exemplu ArcView 3.0, faţă de versiunea 2.0).
Toate acestea sunt însoţite de dezvoltarea tehnicii de calcul, în general, atât hardware
(procesoare mai puternice, memorie mai mare, capacitate de stocare mai mare,
echipament de introducere (digitizoare, scanere), dar şi de ieşire (plottere, imprimante)
mai bune, ieftinirea CD-ROM, acces Internet, cât şi software (dezvoltarea limbajelor de
programare).
Trebuie să precizăm faptul că la noi în ţară produsele GIS nu au o răspândire prea
mare, deoarece acestea pretind echipament scump, iar softul este de asemenea scump. La
toate acestea se adaugă necunoaşterea de către factorii de decizie a avantajelor pe care le
oferă proiectele - GIS. Aceasta poate fi pusă în seama lipsei de educaţie în domeniu
(cursurile sunt foarte rare şi costisitoare, ele axându-se pe o anumită gamă de prosuse
soft). Un curs general de GIS, de altfel foarte important, nu rezolvă problema, ci doar
oferă o imagine de ansamblu asupra modului în care ar trebui abordate problemele
spaţiale. Menţionăm faptul că produsele GIS sunt foarte deosebite de alte softuri aflate pe
piaţă, cum ar fi limbajele de programare, SGBO tradiţionale sau produse CAD.
Produsele GIS au un larg evantai de aplicaţii, în cele mai diferite domenii. Practic
tot ce este legat de teritoriu intră, mai mult sau mai puţin sub incidenţa programelor
inglobate intr-un GIS. Vom enumera pe scurt câteva domenii şi aplicaţii posibile.
• Utilităţi - aplicaţiile din această categorie fac parte din domeniul cunoscut sub
numele de Automated Mapping and Facilities Management (AMlFM). Este vorba de
gestiunea reţelelor de apă, gaz, electricitate, telecomunicaţii etc. Aceste aplicaţii necesită
hărţi foarte precise, iar modelele vectoriale domină acest domeniu. Tot aici putem include
amplasarea staţiilor de emisie/recepţie din sistemul de telefonie celulară.
• Mediu - într-o primă variantă, proiectele GIS sunt folosite pentru inventarierea
teritoriilor afectate de poluare (apă, sol, aşezări). La un nivel mai ridicat se pot face studii
privitoare la procesele de eroziune, alunecări de teren, studii de impact sau studiul
calităţii apei, ce pot fi corelate cu diferite softuri specifice etc.
• Amenajarea teritoriului - consiliile locale sau judeţene pot beneficia de aportul
adus de GIS în monitorizarea terenului, realizarea planurilor de amenajare urbanistică,
comunală, judeţeană, regională sau interregională. Ca exemplu amintim: studiul
amplasării unor blocuri de locuinţe (folosind date provenite de la utilităţi; hărţi ale
conductelor de gaze, apă, informaţii privitoare la dimensionările acestora etc.)
• Agricultură şi silvicultură - inventarierea soiurilor de plante, insoţite de date
atribut privitoare la tipul de sol, calitate, utilizare. Monitorizarea terenurilor agricole în
vederea obţinerii de producţii maxime. Inventarierea pădurilor, a zonelor geografice
protejate. Studiul privitor la oportunitatea amplasării exploatărilor de cherestea şi a
fabricilor de prelucare a lemnului. Studii privitoare la conservarea patrimoniului forestier
naţional. Proiectele GIS din acest domeniu fiind dublate de prelucrarea imaginilor
satelitare.

3
• Resurse naturale – în ultimii ani, se investeşte din ce in ce mai mult în proiecte
care conduc la depistarea resurselor naturale (minereuri, petrol, gaz, apă) utilizând
produse GIS, prin preluarea informaţiilor de pe teren şi imagini satelitare.
• Transport – GIS-ul are un potenţial considerabil în gestiunea şi optimizarea
transportului urban sau regional (trasee optime pentru autobuze, tramvaie, trenuri, la care
se adaugă determinarea numărului optim de mijloace de transport pe perioade de timp).
Tot aici putem include alegerea traseelor optime pentru maşinile de intervenţie (pompieri,
salvare, poliţie). În transportul maritim, hărţile electronice (electronic chart) le înlocuiesc
tot mai frecvent pe cele tradiţionale, iar orientarea navelor se face automat cu ajutorul
unor echipamente specializate - Global Positionning System (sistem de poziţionare
globală), acestea fiind direct legate de hăţile digitale.
• Demografie - baze de date privitoare la populaţie (pe grupe de vârstă, religii,
profesii, învăţămînt, sănătate etc.) asociate cu o hartă administrativă la nivel de comună,
produc diferite hărţi privitoare la distribuţia teritorială a unor variate tipuri de informaţii;
rezultatul fiind o hartă orthoplet sau chromoplet.
• Marketing - având o hartă a unui oraş asociată cu o bază de date ce conţine
recensăminte, plus localizările firmelor, se pot face studii referitoare la corelaţii dintre
clienţi şi ofertanţii de servicii. Se poate merge până la simularea amplasării unui magazin
într-o anumită zonă. Rezultatul este o hartă care prezintă modificarea clientelei
magazinelor învecinate, sugerând deci oportunitatea amplasării sau nu a acelui magazin.
• Cadastru - inventarierea şi întreţinerea datelor spaţiale şi atributelor tuturor
terenurilor. Odată realizat un sistem cadastral informatizat, intreţinerea datelor se face
mult mai uşor, iar obţinerea de date asupra terenurilor se realizează instantaneu.
Proiectele GIS de anvergură au scopul de a obţine informaţii în vederea luării
deciziilor. Modelarea şi simularea reprezintă concepte de bază în cadrul analizei spaţiale
şi, de fapt, şi raţiunea de a fi a unui GIS.
Ştiinţa sistemelor informaţionale geografice necesită familiaritate cu conceptele şi
instrumentele analizei spaţiale:
• Reprezentarea fenomenelor spaţiale – include metodele folosite de GIS, ca
reprezentări a datelor raster şi vectoriale; metodele de localizare şi relaţiile spaţiale;
• Analiza datelor spaţiale – statistica teritorială, modelele geostatistice, aplicarea
analzei proximităţilor şi topografiei locale, permiţând explorarea datelor dintr-o
perspectivă spaţială, prin intermediul individuării de modele spaţiale, corelaţii, etc.;
• Vizualizarea şi redarea informaţiilor spaţiale – dincolo de metodele tradiţionale
de realizare a hărţilor în formă cantitativă şi calitativă, tehnologia GIS permite modelarea
tridimensională – dinamică a datelor multidimensionale; fâcând apel la capacitatea umană
de a interpreta în formă vizual – intuitivă fenomenele complexe;
• Simularea sistemelor sociale în contextul spaţio-temporal – proietele GIS
modelând evoluţia fenomenelor în spaţiu şi interacţinuea dintre diferitele geosfere;
• Accesarea datelor spaţiale – proiectele GIS permiţând accesarea informaţiilor în
cercetarea teritoriului, bazându-se pe o coordonată spaţială.

1.1. Noţiuni generale despre sistemele informatice


Sistemele Informatice Geografice fac parte din categoria Sistemelor Informatice
privite în ansamblu.
În ultimile decenii s-a impus tot mai mult conceptul că “informaţia înseamnă
putere”. Astfel, luarea unei decizii importante se bazează din ce în ce mai mult pe analiza

4
informaţiilor asistată de calculator. Acest fapt a dus la apariţia şi dezvoltarea explozivă a
unei adevărate pieţe a informaţiilor şi a sistemelor informatice. Din această cauză, preţul
informaţiei despre o anumită resursă tinde să reprezinte jumătate din valoarea acelei
resurse.
Informaţiile se transmit din ce în ce mai rapid prin cabluri, prin diverse suporturi
materiale sau prin intermediul Internet-ului. Prelucrarea, analiza şi chiar interpretarea lor
se realizează cu ajutorul sistemelşor de calcul (calculatoare, staţii grafice sau laptop-uri).
Sistemele Informatice sunt alcătuite din aceste sisteme de calcul, împreună cu
programele, metodele, normele şi personalul specializat. Denumirea de informatică se
compune din termenul – infor – ce sugerează informaţia, iar – matica – prelucrarea
automatică a acesteia cu ajutorul calculatorului.
Deci, Sistemele Informatice sunt un ansamblu de:
• personal – cel care lucrează;
• date – obiectul muncii;
• calculatoare – componente hardware;
• programe informatice – componenta software, instrumentele de lucru;
• metodele, modelele şi normele – conceptul muncii.
Acest ansamblu are ca scop colectarea, stocarea, prelucrarea, adică manipularea
datelor, precum şi elaborarea unor rapoarte, concluzii sau recomandări pentru
atingerea unui anumit scop, scop stabilit la începutul realizării sistemului informatic.
Societatea actuală a stăruit în dezvotarea calculatoarelor, trecându-se la
modernizarea, revitalizarea şi perfecţionarea tuturor activităţilor productive sau
neproductive. Acest lucru a însemnat dezvoltarea de programe specifice şi creşterea
numărului de personal specializat pentru utilizarea programelor respective. Astfel, luarea
celor mai bune decizii manageriale sau productive nu se mai poate realiza fără ajutorul
calculatorului, fără un Sistem Informatic specializat.
Sistemele Informatice Spaţiale (SIS) au fost create pentru achiziţionarea,
prelucrarea şi analiza informaţiilor care privesc spaţiul.
Înaintea lor, datele spaţiale se stocau, prelucrau şi analizau cu ajutorul planurilor
topografice, a fotogramelor şi hărţilor. Fără a desfiinţa aceste forme tradiţionale,
Sistemele Informatice Spaţiale le-au revoluţionat, utilizarea lor făcându-se la un nivel
superior.
În funcţie de modul de prelevare a datelor şi obiectivele principale, există 5
categorii majore în cadrul Sistemelor Informatice Spaţiale:
1. Proiectare asistată de calculator (Computer Aided Design) – CAD – pentru
desenarea şi proiectarea obiectelor. De exemplu, programul RELEASE din pachetul
AutoCAD este specializat în grafica şi proiectarea 3D, utilizând limbajul LIPS. Sistemele
CAD utilizează relaţii topologice simple şi au capacităţi limitate în domeniul analitic.
2. Sistemele de Cartografiere Computerizată – SCC – înlocuiesc procedeele
cartografierii clasice cu ajutorul simbolizării, clasificării şi interogării automate. Harta
tradiţională este înlocuită cu harta digitală, care alcătuieşte împreună cu elementele
explicative o bază de date. Aceasta poate fi legată de un sistem de gestiune a bazei de
date – SGBD – dar nu pot fi executate decât operaţiile simple de interogare, regăsire,
afişare şi restituţie.

5
Un exemplu este cel al SCC numit MapInfo, care are un SGBD specializat pe date
cartografie tematică, o bună calitate a restituţiei cartografice, dar limitări în domeniul
analizei spaţiale.
Alt exemplu, de SCC performant este Advanced Cartographic Environment – ACE
– care este o extensie necesară pentru alte SIS, fiind specializat în editarea hărţilor de
înaltă calitate.
3. Sistemele Informatice de Teledetecţie – SIT – şi Sistemele Informatice de
Fotogrammetrie – SIF . Teledetecţia şi fotogrammetria s-au dezvoltat mult în ultima
perioadă de timp, ducând la apariţia unor programe specializate de achiziţie, procesare şi
export a informaţiilor obţinute în aceste domenii. Cele mai cunoscute SIT sunt pachetele
EASI/PACE, ImageWorks, OrthoEngine SE, ERDAS Imagine sau ImageStation, iar în
domeniul SIF, pachetele OrthoEngineAe, OrthoMax, Softplotter sau Leica AG. Există şi
unele sisteme mixte, care permit prelucrări atât ale imaginilor satelitare, cât şi ale
fogramelor, ca şi sisteme pentru operaţii spaţiale foarte avansate, cum ar fi deducerea
automată a modelelor digitale de elevaţie.
4. Sistemele Informatice Geografice – SIG sau GIS – se ocupă de
cartografierea automată, inventarierea resurselor, analiza spaţială şi managementul
activităţilor umane. Cele mai cunoscute sisteme SIG sunt ARC/INFO, ER Mapper,
GRASS, IDRISI, Microstation, SPANS şi altele.
Adevăratele produse SIG se disting prin capacitatea lor de a efectua analize spaţiale
şi modelare. Ultimele versiuni ale pachetelor SIG sunt capabile să importe şi să
prelucreze imagini satelitare şi aerofotograme.
5. Sistemele Informatice de Vizualizare – SIV – numite şi viewere, sunt sisteme
SIS care au ca obiectiv doar funcţiile de vizualizare şi interogare a bazei de date spaţiale.
Ele sunt rezultatul unor adevărate SIS realizate de firme specializate pentru acele
întreprinderi care nu au nevoie de toate funcţiile GIS, ci doar cele menţionate mai sus.
Toate aceste Sisteme Informatice Spaţiale au între ele multe aspecte comune, dar şi
multe caracteristici proprii fiecărei categorii în parte.
Principala calitate a Sistemului Informatic Geografic, care îl diferenţiază de
celelalte categorii, este capacitatea sa de a efectua operaţii analitice cu date spaţiale, deci
calitatea sa de Sistem de Analiză Spaţială (SAS).

1.2. Geomatica şi geoinformatica


Geomatica este o disciplină nouă care se ocupă cu tehnicile şi metodele de
reprezentare şi studiere informatizată a suprafeţei Pământului şi a entităţilor acesteia.
Această disciplină se referă la toate domeniile care achiziţionează, validează, stochează,
prelucrează, analizează şi distribuie date georeferenţiate.
Geomatica (geo – Pământ; matica – prelucrarea automată a datelor georeferenţiate)
are la bază disciplinele clasice care se ocupă cu modalităţile de măsurare, reprezentare şi
studiere a suprafeţei Pământului:
• Geodezia;
• Topografia;
• Fotogrammetria;
• Teledetecţia;
• Cartografia;
• şi metodele de lucru ale Geografiei cantitative şi ale Analizei Spaţiale.

6
Progresul rapid al geomaticii din anii 90 a fost posibil datorită dezvoltării
tehnologiei calculatoarelor, hardware şi software, ca şi tehnologiilor de observaţie aeriene
şi spaţiale.
Geoinformatica este o disciplină subordonată geomaticii, căreia îi oferă mediul de
lucru – mediul informatic.
Geoinformatica este o disciplină specializată pentru abordarea bazelor de date
spaţiale (BDS). Ea cuprinde o colecţie de aplicaţii ale tehnologiei informaţionale şi are ca
scop studierea informatizată a suprafeţei Pământului şi a entităţilor acesteia.
Geoinformatica se întemeiază pe anumite metode computaţionale care deservesc
baza de date spaţială (geometrie computaţională, grafică computerizată, proiect
cartografic).
Geoinformatica are următoarele subdiviziuni:
• Geoinformatica – propriu-zisă;
• Discipline de reprezentare computerizată a suprafeţei Pământului;
• Analiza spaţială;
• GIS.
1.2.1. Analiza Spaţială
Scopul principal al unui Sistem Informatic Geografic este practic Analiza Spaţială
(AS) a datelor georeferenţiate şi a variabilelor regionalizate. Pentru a efectua o analiză
spaţială, este necesar ca datele să fie georeferenţiate şi să fie şi alte funcţii SIG conexe:
• achiziţie;
• editare;
• validare;
• stocare;
• prelucrare primară;
• vizualizare;
• afişare.
În cadrul SIG, pentru a efectua analiza spaţială, există proceduri specifice, care
combină SCBD (sistem de gestiune a bazei de date) cu metode de analiză statistică şi
geostatistică, cu tehnici de procesare a imaginilor şi cu procedee de cartografiere
computerizată. Procedeele şi metodele de analiză spaţială pot fi grupate astfel:
• operaţii spaţiale unare (singulare);
• analize spaţiale unare;
• metode de modelare spaţială;
• metode de modelare spaţio-temporale.
Analiza spaţială trebuie să îndeplinească simultan câteva deziderate:
• să examineze şi să interpreteze datele;
• să obţină un plus de informaţie aparent ascunsă;
• să evalueze din punct de vedere cantitativ şi calitativ entităţile, procesele şi
fenomenele din spaţiul analizat;
• să ofere un sprijin concret în vederea unei decizii corecte.
Realizarea în practică a analizei spaţiale presupune utilizarea unei proceduri
analitice combinate cu:
• managementul bazei de date;
• analiza statistică şi geostatistică a datelor;
• procesarea imaginilor;

7
• elemente de cartografie computerizată.
Metodele matematice de modelare spaţială şi spaţio-temporală au drept scop
prezentarea căilor de realizare a modelelor de spaţiu şi a predicţiei, cu scopul sprijinirii
analizei de decizie.

1.3. GIS - un domeniu interdisciplinar


Pentru proiectarea şi exploatarea unui GIS sunt necesare aporturile în proporţii
variate ale multor discipline, fiecare având o pondere mai mare sau mai mică în diferite
faze de proiectare sau utilizare. În cele ce urmează vom enumera cele mai importante
discipline care au condus la promovarea şi dezvoltarea GIS.
1. Geografia are o lungă tradiţie în analiza spaţială şi oferă un spectru larg de
aplicaţii.
2. Cartografia - furnizează principala sursă de intrare pentru datele geografice sub
formă da hărţi; cartografia digitală prin metode de reprezentare digitală şi de manipulare
a caracteristicilor geografice precum şi metodele de vizualizare.
3. Teledetecţia - tehnici de achiziţie, procesare şi corecţie a imaginilor aeriene şi
satelitare; imaginile sub formă digitală sunt o sursă importantă pentru constituirea bazei
de date spaţiale;
4. Topografia – asigură precizia datelor legate de poziţia spaţială a obiectelor. În
prezent este utilizat tot mai mult datele GPS-ului – Global Positioning Sistem.
5. Geodezia - oferă metode pentru controlul poziţiei, având un rol important pentru
obţinerea acurateţii necesare datelor spaţiale;
6. Statistica - furnizează soluţii importante şi oferă metode de construcţie a
modeleor de calcul pentru determinarea erorilor în datele geografice; majoritatea
modelelor construite cu GIS sunt de natură statistică; multe tehnici statistice sunt folosite
pentru analiză.
6. Informatica - furnizează hard-ul şi soft-ul necesar (proiectării şi exploatării GIS;
oferă proceduri avansate de grafică, utilizându-se limbaje de programare, pentru
reprezentare internă, manipulare, prelucrare şi afişare a datelor geografice;
• SG80 conţine proceduri şi funcţii pentru proiectarea, manipularea şi reprezentarea
unui volum mare de date;
• CAD (Computing Aid Design - Proiectarea asistată de calculator) furnizează
proceduri de intrare/afişare atât în 2D cât şi în 3D;
7. Matematica - multe ramuri ale matematicii se folosec pentru proiectarea GIS,
precum şi pentru analiza datelor geografice; geometria computerizată se utilizează în
grafică; logica bivalentă este folosită în realizarea operaţiilor pe hărţi (de exemplu algebra
hărţilor); topologia şi teoria grafelor se utilizează in modelele topologice vectoriale;
teoria probabilităţior; cercetările operaţionale pun la dispoziţie tehnici de optimizare în
luarea deciziilor prin modelarea şi simularea unor fenomene geografice, ce sunt realizate
prin intermediul ecuaţiior diferenţiale şi a proceselor stochastice. Menţionăm că aceste
discipline, cu ramurile amintite sunt implicate atât în proiectarea, cât şi în exploatarea
GIS. Unele ramuri au o pondere mai mare în proiectare, altele în exploatare. Este greu să
se facă o selectare precisă a domeniilor care sunt necesare unui anumit utilizator.
Considerăm că noţiunile de bază din disciplinele mai sus amintite sunt indispensabile în
utilizarea corespunzătoare a unui proiect GlS. În plus, mai este necesar un bagaj de
cunoştiinţe specifice domeniului cercetat (cartografie, geografie fizică, geografie umană,
amenajarea teritoriului, mediu, cadastru, agricultură, etc.).

8
1.4. Alcătuirea unui GIS
Componente hardware
Sistemele actuale sunt construite pentru a lucra fie pe calculatoare personale, fie pe
staţii grafice. În general, partea hardware a GIS-lui este următoarea (Haidu,1998):
Pentru culegerea de date sunt necesare:
• mouse şi tastatură (pentru date nespaţiale în special);
• digitizor (pentru operaţia de digitizare);
• scaner (pentru operaţia de scanare);
• unitate de disc mobil şi modem (pentru preluarea de date digitale de pe alte
calculatoare sau de pe reţea).
Pentru prezentarea rezultatelor finale:
• un monitor cu ecran mai mare (pentru vizualizarea rapidă a hărţilor finale);
• un periferic (imprimantă sau ploter) care să permită desenarea hărţilor pe suport
material;
• un inscriptor CD (pentru imprimarea rezultatelor pe un suport informatic);
• un modem (pentru transmiterea rezultatelor în reţea).
Discul dur – hard discul – înregistreză programele şi baza de date.
Componenete software
Un GIS cuprinde un număr de programe grupate în module sau subsisteme.
Independent de modul de organizare, un GIS complet trebuie să includă următoarele
componenete software, adaptate stocării şi prelucrării datelor localizate geografic
(Haidu,1998):
• Sistem de intrare, editare, transformare, verificare şi validare a datelor;
• Sistem de gestiune a bazei de date;
• Sistem de procesare analiză a imaginilor;
• Sistem de cartografie computerizată;
• Sistem de analiză statistică şi spaţială;
• Sistem de afişare şi redare
Baza de date
O bază de date spaţiale este alcătuită din:
• o bază de date grafică;
• o bază de date atribut.
În cadrul unor, cele două baze se integrează şi formează o singură entitate, harta
digitală. Ea este o colecţie de simboluri şi caracteristici, organizate în format numeric,
pentru fiecare obiect reprezentat pe hartă.
Baze de metode şi modele
Un GIS trebuie să opereze conform unui plan clar şi a unui regulament bine
conceput, pentru a reuşi în ceea ce şi-a propus.
Pentru a proiecta prin GIS un model al lumii reale, trebuie să identificăm şi apoi să
conceptualizăm problema ce trebuie rezolvată.
Modul de introducere a datelor în baza de date a unui GIS, precum şi modul de
stocare şi analizare a acestora, depind de obiectivele propuse ale GIS, de modelele şi
metodele care vor fi utilizate pentru prelucrarea datelor.
Personalul specializat

9
Pentru un randament maxim în lucrul la un GIS, sunt necesare cel puţin 4 peroane
care să acopere următoarele specialităţi:
- geografie cantitativă;
- analiză şi programare;
- inginerie de sistem;
- proiectare.
În plus este necesar un specialist în:
- geodezie – topografie;
- teledetecţie – fotogrammetrie.
În afară de aceştia, este necesar să fie prezent un specialist cu pregătire superioară
din partea utilizatorului GIS, cum ar fi urbanism, amenajarea teritoriului, geologie,
protecţia mediului, apărare etc.
În afară de acestea, este necesar şi personal cu pregătire medie, operatori pentru
baza de date sau pentru digitizare, numărul lor fiind stabilit în funcţie de amploarea
proiectului şi de diversitatea perifericelor.

1.5. Obiectivele fundamentale ale GIS


În principiu, un Sistem Informatic Geografic trebuie să răspundă la următoarele 8
întrebări de bază:
Localizarea – Ce se află la ... (în ...)? Prin această întrebare se caută să se afle ce există
într-un anumit loc. Locul poate fi descris în mai multe moduri: folosind codul
poştal, strada şi numărul; coordonate rectangulare, x, y sau geografice: latitudinea,
longitudinea.
Condiţia – Unde este ...? Acest tip de întrebare este inversul primei întrebări şi necesită
analiza spaţială pentru a găsi răspunsul. Se doreşte a se afla unde anume se găseşte
un teren sau obiect care să îndeplinească anumite condiţii, de exemplu, un teren
irigat de 2 ha, o plantaţie de vie de 10 ha cu acces la drum asfaltat, etc.
Tendinţa – Ce s-a modificat de când ...? Acest tip de întrebare poate implica ultimele
două (2 şi 3) şi doreşte să determine schimbările apărute într-un interval de timp
dat. De exemplu, s-a introdus irigaţia pe un teren agricol, s-a construit un drum nou,
etc.
Structuri – Ce structuri spaţiale există? Acest tip de întrebare este mai sofisticat şi cere
un răspuns complex. Se poate formula o astfel de întrebare pentru a determina dacă
degradarea reţelei de irigaţie este o cauză a recoltelor slabe. La fel de importantă
poate fi şi determinarea altor cauze care nu corespund informaţiei existente.
Topologia – Care sunt vecinătăţile (cadrul)? Respectiv, în ce context spaţial se află
obiectul? De exemplu, lângă o cale ferată, lângă un lac etc. Pentru a răspunde la
această întrebare este necesară analiza spaţială a teritoriului.
Caracterizarea – Care sunt însuşirile obiectului, terenului? De exemplu, pantă, expoziţie,
suprafaţă, drum asfaltat sau pietruit, lat de 5 m.
Prognoza – Ce se va întâmpla sau cum va fi peste ... n ani ? De exemplu, se va extinde
zona urbană ..., va fi desecat lacul ...
Modelarea – Ce ar fi dacă ... ? De exemplu, ce se va întâmpla dacă se construieşte un
stadion sau un aeroport, un drum, etc.

1.6. Modele ale lumii reale utilizate de geografi


1.6.1. Harta

10
Harta este cea mai veche reprezentare bidimensională, a informaţiilor spaţiale. Ea
presupune o abstractizare a realităţii, fiind prezente doar anumite trăsături ale realităţii şi
cu un anumit grad de aproximare.
Hărţile pot fi :
• topografice – cu scop general;
• tematice – care conţin informaţiile despre un singur obiect sau o singură temă.
Hărţile tematice prezintă distribuţia spaţială a unui singur obiect sau fenomen
geografic sub formă de:
• izolinii;
• regiuni cartografice.
Izoliniile unesc puncte cu valori egale ale parametrului reprezentat, aproximând
continuitatea fenomenului şi oferind o imagine în trepte a trăsăturilor sale spaţiale. Pentru
cunoaşterea caracteristicilor fenomenului între porţiunile dintre izolinii se efectuează
extrapolări.
Regiunile cartografice sunt un alt mod de reprezentare a trăsăturilor spaţiale ale
elementelor sau fenomenului geografic, respectiv:
- harta clasică cu poligoane colorate după o anumită valoare a unuia sau mai mulţi
parametri;
- o regiune este un set de pixeli, suprafeţe sau poligoane descrise printr-un singur
simbol.
Regiunea poate fi de mai multe categorii:
• regiunea disjunctă – poate fi determinată de câteva ocurenţe areale discrete;
• regiunea perforată – poate conţine poligoane care aparţin unor regiuni de alt tip;
• regiunea uniformă.
1.6.2. Macheta
Macheta utilizează a treia dimensiune pentru reprezentarea entităţilor lumii reale,
prin aceasta apropriindu-se mai mult de realitate decât reprezentarea pe hartă. Are
dezavantajul că nu redă un număr mare de detalii, ceea ce trunchiază realitatea.
Calitatea sa importantă este abilitatea de a stimula imaginaţia.
1.6.3. Fotografia aeriană
Fotografia aeriană, care se realizează cu ajutorul camerelor fotografice instalate pe
platforme aeriene, cum sunt baloanele, avioanele sau elicopterele, constituie încă
principala sursă de informaţii şi date metrice sub formă analogică. Aceste înregistrări se
prezintă sub formă de fotografii alb-negru, color sau spectrozonale. Fotografiile alb-negru
se folosesc, în special, pentru întocmirea planurilor topografice prin metode
fotogrammetrice, iar cele color şi spectrozonale, cu un bogat conţinut informaţional, se
utilizează pentru diferite scopuri.
Fotografia aeriană reprezintă o sursă obişnuită de achiziţionare a datelor pentru
GIS. Ea are avantajul că este mai sugestivă, dar prezentarea graniţei dintre entităţi este
uneori relativ neclară, tranziţia făcându-se prin modificarea treptată a culorilor sau
tonurilor de gri.
1.7. Surse de date pentru GIS
Sistemele informatice geografice sunt reprezentări digitale ale structurilor sau
proceselor din lumea reală. Este esenţial, pentru o reprezentare cât mai corectă şi mai
conformă cu realitatea, ca datele iniţiale culese de aceste sisteme să fie cât mai precise,

11
reale şi accesibile. Din acest motiv, este necesar să se evalueze de la bun început sursele
de date care sunt utilizate în modelul GIS.
Înainte de achiziţionarea datelor, se identifică sursele de date, respectiv:
- verificare metadatelor;
- verificarea structurilor naţionale de date.
1.7.1. Metadatele reprezintă date despre conţinutul, calitatea, condiţiile şi alte
caracteristici ale datelor.
Principiul de funcţionare a metadatelor este căutarea secvenţelor. Există două
soluţii:
- realizarea unui sistem de codificare riguroasă care să fie legat la un dicţionar de
termeni;
- legarea bazei de date la un dicţionar de sinonime.
Ideea principală în crearea şi întreţinerea unei metadate este de a construi sisteme
care să permită introducerea sau extragerea datelor cu uşurinţă. Aceasta presupune:
- să faciliteze un acces rapid;
- să ofere posibilităţi de căutare multicriterială;
- să răspundă necesităţilor tuturor posibililor utilizatori.
Principalele grupe de informaţii conţinute într-o metadată:
- informaţii despre deţinătorii datelor (nume, adresă, specific);
- informaţii despre sursa de date (titlul şi tipul acesteia);
- descrierea fiecărui element din bazele de date ale deţinătorilor
- categorii şi tipuri de date;
- calitatea datelor;
- gradul de completare;
- forma de stocare;
- scara şi rezoluţia de reprezentare;
- sisteme de proiecţie;
- posibilităţi de transfer;
- nivel de actualizare;
- unitate de măsură.
1.7.2. Verificarea infrastructurilor naţionale de date
Aceste infrastructuri sunt mari depozite de date, ce ajută la achiziţionarea,
procesarea, stocarea şi distribuţia datelor spaţiale. Ele includ:
- materiale;
- tehnologii;
- personal.
Dezvoltarea acestei metode este cauzată de creşterea exponenţială utilizării GIS, de
creşterea producţiei de date spaţiale, de creşterea cerinţelor de utilizare în comun a
datelor în proiectele internaţionale, de menţinerea şi inducerea de competitivitate
economică la nivel regional şi naţional.
1.7.3. Surse de date propriu-zise
Principalele surse de date pentru GIS sunt:
• hărţile;
• datele obţinute prin fotogrammetrie sau teledetecţie;
• datele din bazele de date digitale deja existente;
• datele obţinute din măsurători (mai ale GPS).

12
◘ Hărţile sunt instrumentul tradiţional de lucru pentru utilizatorii de date
geografice, fiind principalele forme de reprezentare codificată a realităţii geografice
tridimensionale.
Dintre datele tematice cartografice existente în România cele mai importante sunt
următoarele:
• hărţi geologice la sc. 1:50 000, 1:200 000 şi 1:1 000 000
• hărţi geomorfologice la sc. 1:1 000 000
• hărţi pedologice la sc. 1:10 000 pe comune (1/6 din ţară); şi 1:200 000 şi 1:1 000
000 pe întreaga ţară în formă numerică (digitală)
• hărţi hidrogeologice la sc. 1:1 000 000
• hărţi de folosinţe la sc. 1:10 000, 1:50 000 şi 1:1 000 000
• hărţi ale ocupării terenurilor la sc. 1:100 000 (format numeric) (Corine Land
Cover)
• hărţi de vegetaţie la sc. 1:500 000
• hărţi rutiere la sc. 1:200 000 - 1:300 000
• hărţi cu riscuri naturale (eroziune, alunecări, inundaţii) la sc. 1:500 000 - 1:1 000
000
• hărţi climatice (temperatura, precipitaţii, nebulozitate, etc.) la sc. 1:1 000 000
Hărţile prezintă câteva avantaje:
- sunt mai uşor de procurat;
- sunt disponibile la diferite scări;
- există numeroase hărţi tematice care prezintă diferite fenomene spaţiale;
- oferă perspectivă istorică;
- au standarde de reprezentare bine stabilite;
- datele sunt prezentate într-un sistem de referinţă geodezic.
Dezavantajele hărţilor:
- au scări diferite (spaţiale sau temporale) – scara influenţând cantitatea şi calitatea
datelor;
- sunt o reprezentare generalizată a realităţii – nu oferă o imagine exactă a lumii
reale;
- sunt, de asemenea, o reprezentare simplificată – prezintă doar o selecţie de
caracteristici într-un mod simbolic;
- conţin erori şi distorsiuni introduse în procesul de cartografiere;
- au sisteme de proiecţie sau sisteme de coordonate diferite, trecerea de la un sistem
la altul, deşi posibilă, fiind o sursă suplimentară de erori;
- au conţinut diferit şi simboluri de reprezentare diferite;
- prezintă o uzură morală rapidă, deoarece procesul de cartografiere este costisitor
şi consumator de timp;
- sunt asemănătoare altor documente – datele trebuie capturate şi transformate în
formă digitală;
- sunt documente pe un suport care se deteriorează relativ rapid, iar împăturirile
repetate duc şi le la apariţia de erori;
- sunt supuse restricţionării legii dreptului de autor.
◘ Datele obţinute prin fotogrammetrie sau teledetecţie
Tehnologiile de teledetecţie permit achiziţia şi analiza datelor specifice. Captarea de
la distanţă a datelor se face din atmosferă sau din spaţiul cosmic, unde aparatura de

13
înregistrare este trimisă cu diverse mijloace de zbor: avioane, baloane, nave, sateliţi sau
laboratoare cosmice.
Aerofotograma este o imagine statică, instantanee şi obiectivă a suprafeţei terestre.
Simultaneitatea întregii imagini permite să se poată aprecia corect relaţiile spaţio-
temporale dintre obiecte şi procese, deoarece în timpul scurt de expunere nu s-au produs
schimbări care să facă să apară raporturi succesive în diferite părţi ale imaginii.
Aerofotograma nu poate reda toate obiectele indiferent de mărimea lor, fiind vorba
de o imagine micşorată. Prin micşorare obiectele mici nu mai pot fi redate individual,
imaginile lor devin nişte puncte, care se pot contopi într-o pată de o anumită culoare sau
nuanţă de gri. Toate obiectele de aceeaşi mărime sunt reprezentate la fel, nefăcându-se
nici o deosebire între ele.
Aerofotogramele se prezintă cel mai frecvent sub formă de copii pozitive de
contact, realizate pe hârtie fotografică. De obicei, ele sunt de formă pătrată, mărimea lor
depinzând de cea a clişeului, şi deci de tipul de cameră. Cele mai frecvente sunt de 23/23
cm şi 18/18 cm, mai rar de 13/13 cm. Mai puţin utilizate sunt aerofotogramele
dreptunghiulare, de 13/18 cm.
Cel mai adesea, aerofotogramele folosite sunt cele alb-negru, mai rar cele color sau
în infraroşu.
Pe aerofotograme sunt marcate unele date informative care sunt utile în cunoaşterea
unor proprietăţi geometrice ale acestora, pentru identificarea lor, a regiunii pe care o
prezintă şi-a timpului când s-au efectuat.
Aerofotogramele prezintă o serie de caracteristici fotografice şi geometrice.
Culoarea este caracteristică pentru aerofotogramele color. Ea depinde de o serie de
factori:
- culoarea obiectelor din teren;
- caracteristicile materialului fotografic utilizat;
- condiţiile de aerofotografiere.
Tonul de gri este caracteristic fotogramelor alb-negru, în care culorile sunt
înlocuite cu nuanţe de gri. Tonul depinde de unele caracteristici ale obiectului, de
condiţiile în care a s-a realizat aerofotografierea, de caracteristicile materialului fotografic
şi de modul în care s-a făcut prelucrarea lui.
Tonul depinde de culoarea obiectelor, de gradul de iluminare a lor şi de puterea de
reflexie, albedoul suprafeţei lor.
Claritatea imaginilor
Claritatea imaginilor aeriene este exprimată prin contururile nete ale obiectelor şi
ale detaliilor acestora. Ea depinde de calităţile obiectivului camerei aerofotografice, de
corectitudinea punerii la punct a acestuia, de aşezarea corectă a filmului şi a planeităţii
acestuia, aceleaşi condiţii intervenind şi în cazul realizării copiei pozitive.
Puterea de rezoluţie reprezintă caracteristica ce arată limita celor mai fine detalii
liniare, care pot fi detectate pe fotogramele aeriene. Ea se exprimă în numărul de linii
albe şi negre care pot fi observate pe distanţa de 1 mm. Pentru aerofotogramele foarte
bune puterea de rezoluţie atinge valori de 20 linii / mm.
Mărimea detaliilor care pot fi identificate pe aerofotograme depinde nu numai de
puterea de rezoluţie ci şi de contrastul dintre imaginea detaliului şi fondul pe care el este
plasat. În cazul unui contrast puternic mărimea detaliului ce poate fi detectat pe o
aerofotogramă cu o putere de rezolvare de 20 linii / mm poate ajunge la 0,02mm, iar

14
pentru un contrast mic doar la 0,05 mm. În acest caz pe o aerofotogramă la scara 1:10
000 mărimea obiectului reprezentat este de 0,5 m, la sc. 1:25 000 de 1,25 m, iar la scara
1:50 000 de 2,5 m. Dacă aceasta este mărimea minimă, asta nu înseamnă că el poate fi şi
identificat întotdeauna.
Caracteristici geometrice
Fiind executat cu o cameră metrică, fotogramele aeriene au o serie de proprietăţi
geometrice. Fotograma aeriană are o proiecţie centrală, întrucât toate razele de lumină
converg în focarul obiectivului camerei. Toate detaliile de pe suprafaţa terestră sunt
proiectate central pe suprafaţa materialului fotografic.
Axa principală de proiecţie este axa optică a camerei, aceasta intersectând
materialul fotografic într-un punct numit punct central al aerofotogramei. Liniile de
perspectivă reprezintă razele de lumină care vin de la obiectele din teren şi care converg
în focarul obiectivului, încât acesta este în acelaşi timp punctul de perspectivă. Planul de
perspectivă este clişeul, iar distanţa perspectivei este distanţa focală a obiectivului.
Datele satelitare sunt înregistrate de senzorii instalaţi pe platformele satelitare şi
transmise prin sistem radio la staţiile de sol. Aceste date sunt în format digital, în mai
multe benzi spectrale. La primii sateliţi Landsat erau un număr de 4 benzi spectrale,
pentru ca pe măsură ce tehnologiile au evoluat, sateliţii să fie dotaţi cu un număr sporit de
canale (7-8).
Fiecare tip de suprafaţă terestră absoarbe o anumită porţiune din spectrul
electromagnetic, ceea ce îi conferă o semnătură distinctă (culoare), exprimată în radiaţia
electromagnetică. Cunoscându-se semnătura spectrală a unui obiect sau fenomen, ea
poate fi utilizată pentru a cunoaşte şi alte elemente similare din peisajul terestru.
Înregistrărilor sateliatare prezintă două caracteristici de bază:
• Rezoluţia spaţială – ea reprezintă un punct al imaginii cu o anumită valoare
radiometrică. Acest punct este numit pixel (picture element), element ce reprezintă cea
mai mică parte dintr-o imagine.
• Rezoluţia spectrală – dată de numărul şi lăţimea benzilor spectrale ale senzorilor
instalaţi pe platformele satelitare.
În domeniul GIS sunt utilizate înregistrări de la diverşi sateliţi:
- LANDSAT (2, 4, 5, 7 ) – sateliţi americani;
- SPOT – sateliţi francezi;
- Resurs-R – sateliţi ruseşti;
- IRS – sateliţi indieni;
- RADARSAT – sateliţi canadieni;
- ADEOS – sateliţi americano-niponi;
- NOAA – sateliţi americani;
- GEOS 1, 2, 3 – sateliţi americani;
- GPS-NAVSTAR – sateliţi americani;
- FORMOSAT-2 – satelit taivanez ;
- KOMPSAT-2 – satelit coreean.
Precum şi alţii.
Utilizarea datelor satelitare în domeniul GIS prezintă o serie de avantaje:
- conţin un număr foarte mare de date;
- constituie o sursă importantă pentru diverse aplicaţii GIS;
- asigură o monitorizare uşoară a modificărilor din teriroriu;

15
Sunt şi dezevantaje şi aici trebuie avut în vedere în primul rând costul ridicat al
înregistrărilor satelitare, precum şi faptul că nu toată suprafaţa Pământului prezintă
înregistrări de detaliu, ce pot fi utilizate în anumite proiecte.
◘ Baze de date digitale existente
Aceste baze de date constituie una din cele mai importante surse de date pentru
GIS. Este mai ieftin să cumperi date existente, decât să le introduci personal în sistemul
digital. Pot apare unele probleme legate de:
- transferul datelor de la sursă la sistemul nostru (reţeaua Internet, Intranet, copiere
pe CD, dischetă etc.;
- formatul datelor respective (formatul diferit se rezolvă prin utilizarea de module
de calcul specializate).
◘ Datele obţinute din măsurători
În cazul că nu există date în nici una din aceste forme prezentate mai sus, se
recomandă culegerea da date noi prin măsurători.
Măsurători topografice convenţionale se utilizează pentru suprafeţe mici.
Măsurătorile şi releveele topografice calculează coordonatele relative ale punctelor
necesare pentru proiectarea grafică a obiectelor şi entităţilor spaţiale. În măsurătorile
topografice se pleacă de la unghiuri şi distanţe cunoscute pentru a determina poziţia altor
puncte. Ca puncte şi distanţe cunoscute sunt cele din reţeaua geodezică de triangulaţie şi
altele.
Utilizarea de instrumente moderne electrono-optice în măsurători, permit realizarea
unei precizii ridicate, de până la ± 1 cm.
Măsurătorile topografice prezintă câteva avantaje:
- acurateţe mai mare în determinarea unor entităţi de dimensiuni mici;
- determinarea poziţiei entităţii în sisteme de coordonate autohtone.
Ca dezavantaje trebuie menţionat timpul mai mare de achiziţie a datelor, scara
relativ mare şi dependenţa de condiţiile meteo.
Determinările GPS au apărut în urma dezvoltării reţelei de sateliţi din Sistemul
GPS-NAVSTAR. Acesta este operaţional pe deplin din anul 1992, cuprinzând un număr
de 24 sateliţi de tip NAVSTAR, ce evoluează la 20 000 km altitudine, pe orbite circulare
cu perioada de revoluţie de 12 ore.
Pentru o determinare cât mai bună a poziţiei entităţii la sol, este necesar să existe
cel puţin 4 sateliţi. Poziţia entităţilor este precizată prin coordonate polare, utilizând
elipsoidul World Geodezic System - WGS 84.
Determinările GPS prezită avantajul timpului scurt de determinare, o acurateţe
relativ ridicată a datelor şi formatul digital al datelor de intrare.
Ca dezavantaje, trebuie menţionat preţul de achiziţie destul de ridicat şi, mai ales,
integrarea acestor date în sistemele de referinţă proprii (în ţara noastră se utilizează
elipsoidul Krasovski).
1.7.4. Tipurile de date
În GIS sunt utilizate două tipuri de date: spaţiale şi descriptive
Datele spaţiale sunt punctul, linia şi poligonul, iar în funcţie de aplicaţie, prin
compunerea acestor elemente, se pot crea elemente de tip: nod, vertex, arc, reţea sau arie.
Datele spaţiale geografice sunt stocate în modul vector sau raster, prelucrarea lor în
diverse scopuri se face cu module specializate ale programului.

16
Datele descriptive (atribute) descriu magnitudinea entităţilor sau fenomenelor
studiate. Stocarea acestor date se face în fişiere separate.
● Atributele geografice
Componentelor spaţiale geografice indică în primul rând localizarea acestora şi
apoi, eventual, forma şi extinderea spaţială. Pentru a putea fi procesate şi supuse
procedeelor de analiză spaţială, acestea au nevoie de asocierea unor atribute, care ţin de
natura datelor sau de diverse aspecte cantitative.
Atributele pot fi structurate de către utilizator, gestiunea lor realizându-se prin
mecanisme clasice SGBD (sisteme de gestiune a bazelor de date).
GIS utilizează valorile atributelor în calcule şi poate construi alte atribute sau valori
din atribute pe care le include în bazele de date pe care le gestionează.
Atributele geografice pot fi:
• simple (nume de oraşe, râuri, munţi etc.);
• descriptive (tip de sol, folosinţa terenului, forma de relief etc.);
• valori cantitative (temperatura medie anuală, înălţimi etc.);
• valori calitative; etc.
Pentru măsurătorile de ordin calitativ se folosesc se folosesc scările de măsură
cunoscute:
- scara ordinală (relativă – mic, mare, îngust, larg etc.);
- scara raţională (numerică cu originea 0);
- scara nominală (pentru cuantificări calitative independent de scara liniară – cod
poştal);
- scara de interval (oferă informaţii despre magnitudinea – mărimea – diferenţelor
dintre intervale – de ex. ºC).
În afară de aceste atribute obişnuite, există patru tipuri principale de atribute
geografice:
1. Identificatori unici sau etichete asociate cu fiecare unitate spaţială. Aceste
atribute permit referirea simultană la entitate şi la localizarea acesteia.
2. Atribute care exprimă geometria entităţii spaţiale.
3. Atribute care exprimă relaţia dintre entităţile spaţiale. Relaţiile posibile sunt:
conectivitate, adiacenţă, incluziune.
4. Atribute asociate cu alte proprietăţi ale entităţilor spaţiale sau ale localizării
acestora. Astfel sunt diverse caracteristici fizice, conceptuale sau socio-economice.
Unele atribute trebuiesc introduse de la început în baza de date, altele pot fi deduse.
Numărul de atribute necesare pentru a descrie o entitate sau localizarea acesteia nu
este limitat, depinzând de obiectivele GIS-lui respectiv, ca şi de discernământul
utilizatorului.
1.7.5. Selecţionarea datelor necesare
Pentru a reduce costurile, în achiziţia datelor utilizate de un GIS, există 2 tendinţe
contrare, care trebuie păstrate într-un anumit echilibru:
- restrângerea datelor la strictul necesar;
- utilizarea datelor pentru mai multe aplicaţii.
Costul de achiziţionare şi introducere a datelor este cam de 70-80% din total, de
aceea selecţionarea datelor este un proces important.
Calitatea datelor introduse în sistem afectează calitatea rezultatului final, de aceea
este necesară creşterea calităţii datelor, dar aceasta duce la creşterea costului lor.

17
1.8. Sisteme geodezice de referinţă, sisteme de proiecţie, georeferenţiere
1.8.1. Sisteme geodezice de referinţă
Sistemele geodezice de referinţă definesc forma şi mărimea Pământului, precum şi
originea şi orientarea sistemului de coordonate utilizat în realizarea hărţii. Ele furnizează
suprafaţa de referinţă pe care se fundamentează întocmirea hărţilor şi GIS.
Există 2 categorii de sisteme geodezice de referinţă: sisteme locale şi sisteme
geocentrice.
Sistemele locale aproximează foarte bine o porţiune din suprafaţa terestră. Centrul
elipsoidului de referinţă nu coincide cu centrul de greutate al elipsoidului.
Sistemul geocentric aproximează forma şi mărimea întregului glob. Centrul
elipsoidului de referinţă este chiar centrul de greutate al Pământului.
Cele mai utilizate elipsoide de referinţă sunt WGS72 şi WGS84, acesta din urmă
este utilizat în măsurătorile GPS.
Sistemele Informatice Geografice performante permit alegerea elipsoidului adecvat
pentru aplicaţia respectivă.
Altitudinile absolute ale punctelor de pe suprafaţa topografică a unei ţări se
raportează la un punct de bază ce aparţine geoidului – punct zero fundamental – aflat în
zona litorală, deoarece în aceste puncte suprafeţele elipsoidului şi geoidului se
intersectează.
Tehnologia GIS foloseşte în planimetrie suprafaţa elipsoidului de referinţă, iar în
altimetrie punctul 0 fundamental al geoidului.
Sistemele de coordonate
Sistemul de coordonate cartezian are originea în centrul Pământului, axele Ox şi
Oy în planul ecuatorului, iar axa Oz este axa de rotaţie. Coordonatele unui punct sunt x,
y, z care rezultă prin proiecţia punctului real pe cele trei axe.
Sistemul de coordonate polare descrie poziţia punctului prin d – dreapta vectoare
care uneşte punctul cu centrul globului, unghiul α – măsurat în planul xOy între proiecţia
dreptei d pe plan şi axa Ox şi unghiul β – măsurat între dreapta d şi proiecţia ei în planul
xOy.
Sistemul de coordonate geografice al unui punct defineşte latitudinea,
longitudinea şi altitudinea absolută a acelui punct faţă de nivelul 0 absolut.
Programele dedicate GIS sunt algoritmi ce permit transformarea coordonatelor
dintr-un sistem în altul, operaţie necesară când sunt utilizate hărţi realizate în momente
diferite de timp şi care nu se corelează.
Principalele căi de transformare a coordonatelor sunt:
- transformările analitice;
- transformările grid-grid (transformările liniare conforme şi transformările afine);
- transformările numerice.
1.8.2. Sisteme de proiecţie
Prin sistem de proiecţie sau proiecţie cartografică se înţelege procedeul matematic
cu ajutorul căruia este reprezentată suprafaţa curbă a Pământului pe o suprafaţă plană.
Elementele unui sistem de proiecţie:
• planul de proiecţie poate fi o suprafaţă plană, cilindrică sau conică, tangentă sau
secantă la elipsoid. Liniile de tangenţă sau de intersecţie conservă elementele geografice
nedeformate. Cu cât ne îndepărtăm de ele apar deformări.

18
• punctul de vedere sau de perspectivă – punctul din care se consideră că pleacă
razele proiectante;
• punctul central al proiecţiei – punctul situat în centrul suprafeţei de proiectat;
• scara reprezentării – raportul dintre elementele de pe elipsoid şi cele de pe
proiecţie;
• reţeaua geografică – meridianele şi paralelele de pe elipsoidul de referinţă;
• reţeaua cartografică sau canavasul – reţeaua rezultată prin proiecţia în plan a
reţelei geografice;
• reţeaua kilometrică (caroiaj km) – sistem de drepte echidistante (1 km) trasate
paralel cu axele sistemului de coordonate.
1.8.3. Proiecţii cartografice pentru România
În decursul timpului au fost realizate numeroase tipuri de proiecţii cartografice
pentru a răspunde diferitelor necesităţi (conforme, echivalente, arbitrare, stereografice,
ortografice etc.).
În ţara noastră se folosesc câteva tipuri de proiecţii cartografice
Proiecţia Gauss-Kruger – pe elipsoidul Krasovski, este o proiecţie cilindrică
transversală. Are deformaţii mai mari decât proiecţia stereografică cu plan secant, dar are
avantajul că poate reprezenta suprafeţe mari. Este o proiecţia conformă, care păstrează
nedeformate unghiurile şi forma figurilor de pe teren. Se foloseşte la scări mari.
Această proeiecţie a fost introdusă în ţară din 1951 şi se foloseşte pentru hărţile
topografice la sc.: 1:25 000, 1:50 000, 1:100 000 şi 1:200 000.
Proiecţia stereografică – pe elipsoidul Krasovski, este o proiecţie azimutală pe
plan secant sau tangent la elipsoid. Este o proiecţie conformă. Deformaţiile distanţelor
sunt negative în interiorul cercului secant şi pozitive în exteriorul lui.
Proiecţia azimutală perspectivă conformă stereografică 1970 cu plan secant are
originea în punctul 460, 250 (la nord de Făgăraş). Se utilizează de obicei la scări 1:1 000
000 şi mai mici.
1.8.4. Georeferenţierea
Datele spaţiale disparate trebuie raportate la un sistem comun, în care să se
stabilească cu exactitate poziţiile corespunzătoare din natură.
Georeferenţierea este procesul prin care harta digitală este asociată cu coordonate
geografice reale. Sunt două tipuri de sisteme de georeferenţiere: continui şi discrete.
Sistemele de georeferenţiere continui – măsurători continue ale poziţiei
fenomenului. Un astfel de sistem implică coordonate geografice, coordonate rectangulare
corespunzătoare unui sistem de proiecţii şi coordonate geocentrice, ce se bazează pe un
sistem de coordonate rectangulare cu originea în centrul Pământului.
În aceste sisteme sunt aplicaţii în care nu este necesară trecerea la coordonate
geografice, fiind suficient un sistem de coordonate carteziene. În cazul hărţilor vectoriale,
care deja conţin un sistem de coordonate locale (carteziene) trecerea la coordonate
geografice se face prin transformări de coordonate. Practic georeferenţierea constă în
determinarea coordonatelor geografice ale unor puncte cu mare precizie şi localizarea lor
pe harta digitală. Urmând ca restul punctelor să fie calculate automat pe baza formulelor
de transformare.
Sistemele de georeferenţiere discrete – poziţia fenomenului este măsurată relativ
la unităţi fixe şi limitate ale suprafaţei Pământului. Precizia înregistrării e determinată de

19
mărimea unităţii. Sunt uşor de utilizat – când nu se cere o acurateţe prea mare. Aceste
sisteme se bazează pe un indice de cod fără o utilitate imediată în reprezentarea pe hartă.
Trebuie menţionat faptul că noile coordonate trebuie să fie asociate cu o anumită
proiecţie cartografică. În cazul raster nu avem nici un sistem de coordonate definit în
imagine. Georeferenţierea constă în localizarea cu precizie maximă a unor pixeli
dispersaţi pe imagine, cărora li se asociază (prin program) coordonatele geografice
cunoscute dinainte. Coordonatele geografice ale celorlalţi pixeli se vor calcula tot cu
ajutorul formulelor de transformare. Deoarece pixelul are dimensiune, lui îi va
corespunde o suprafaţă pe Pământ, în consecinţă rezoluţia imaginii are o mare importanţă
în determinarea coordonatelor. Reamintim că rezoluţia unei imagini digitale reprezintă
dimensiunea maximă de pe suprafaţa Pământului căruia i se atribuie unui pixel. Putem
spune că precizia localizării pixelului căruia i se atribuie coordonatele geografice este de
ordinul rezoluţiei imaginii. Şi, în această situaţie, noile coordonate trebuiesc asociate cu
un sistem de proiecţie.
Georeferenţierea constituie o mare problemă când apar hărţi digitale diseminate,
adică provenite de la diferite surse şi care trebuie utilizate în comun.

1.9. Caracteristici de bază ale GIS


Deoarece este o structură informatică complexă, vizionarea mentală a unui GIS este
dificilă. În expresia sa cea mai simplă, un GIS poate fi văzut ca o succesiune de strate,
suprapunere (overlay concept) care redau în mod separat diferitele caracteristici ale unui
teritoriu (fig. 1).
Această simplificare şi decupare a lumii reale în strate digitale (layere) este
esenţială pentru orice tip de GIS. În acest fel, devine posibilă combinarea între diferite
strate şi obţinerea de informaţii noi sau evidenţierea unor aspecte, neaccesibile în forma
iniţială a datelor. Operaţia stratificării este bine cunoscută şi în geografia clasică, unde
diferitele tipuri de hărţi, care redau numai o simplă caracteristică, poartă denumirea de
hărţi tematice (de exemplu, căi de comunicaţie, limite administrative, hărţi de vegetaţie,
sol, geologie etc.). Diferenţa este că, în GIS, aceste hărţi sunt sub formă digitală şi pot fi
conectate între ele. În perechi sau mai multe strate simultan, ceea ce asigură obţinerea de
date noi, neevidente în informaţia iniţială. În mod practic, atunci când se construieşte un
GIS se face frecvent apel la hărţile tematice clasice, care odată digitizate şi introduse în
GIS devin strate informatice (sau layere).

1.10. Sisteme de reprezentare a datelor spaţiale


Fiind vorba de un calculator numeric, este evident că stocarea trebuie făcută sub
formă de coduri numerice. După experienţe îndelungate, s-a convenit că reprezentarea
internă a unei hărţi se poate face în două sisteme: sistemul vector şi sistemul raster. În
sistemul vector harta este construită, în mare parte din puncte, linii şi poligoane. Fiecare
punct şi extremităţile liniilor fiind definite prin perechi de coordonate (x,y), acestea pot
forma arce, suprafeţe sau volume (caz în care se mai ataşează încă o coordonată).
Caracteristicile geografice sunt exprimate prin aceste entităţi: o fântână va fi un punct, un
punct geodezic va fi de asemenea un punct; un râu va fi un arc, un drum va fi de
asemenea un arc; un lac va fi un poligon, dar şi o suprafaţă împădurită va fi un poligon.
În sistemul raster, imaginile sunt construite din celule numite pixeli (unitate de
imagine), care este cel mai mic element de pe o suprafaţă de afişare, căruia i se poate
atribui în mod independent o intensitate sau o culoare. Fiecărui pixel i se va atribui un

20
număr, care va fi asociat cu o culoare. Entităţile grafice sunt construite din mulţimi de
pixeli, astfel că un drum va fi reprezentat de o succesiune de pixeli de o aceeaşi valoare; o
suprafaţă impădurită va fi identificată tot prin valoarea pixelilor care o conţin. Între cele
două sisteme există diferenţe privind modul de stocare, manipulare şi afişate a datelor. În
figura 2 este surprins, într-un mod simplificat, cele două sisteme de reprezentare ale
aceleiaşi realităţi. Am păstrat aceeaşi unitate de lungime pentru sistemul vector cu
dimensiunea celulei din sistemul raster.

Hidrografie

Topografie

Infrastructură

Sol

Folosinţă

Sistem de coordonate

Suprafaţa pământului descrisă


de hărţile de mai sus

Fig. 1 – Conceptul suprapunerii (overlay concept). GIS oferă posibilitatea


suprapunerii diferitelor tipuri de hărţi (după Ataman).

21
a. b.
Fig. 2. Reprezentarea vector (a) şi raster (b) a aceluiaş areal

Ambele sisteme au avantaje şi dezavantaje. Principalul avantaj al sistemului vector


faţă de cel raster este faptul că memorarea datelor este mai eficientă. În acest sistem doar
coordonatele care descriu trăsăturile caracteristice ale imaginii trebuiesc codificate. Se
foloseşte, de regulă în realizarea hărţilor la scară mare. În sistemul raster fiecare pixel din
imagine trebuie codificat, diferenţa între capacitatea de memorare nu este semnificativă
pentru desene mici, dar pentru cele mari ea devine foarte importantă. Grafica raster se
utilizează în mod normal atunci când este necesar să integrăm hărţi tematice cu datre
luate prin teledetecţie.
Sistemul vector se bazează pe «primitive grafice». Primitiva grafică este cel mal
mic element reprezentabil grafic, utilizat la crearea şi stocarea unei imagini vectoriale şi
recunoscut ca atare de sistem. Sistemul vectorial se bazează pe:
1) PUNCTUL;
2) LINIA (sau linia ce uneşte punctele);
3) INTERSECŢIA (punctul care marchează capetele unor linii sau care se află la
contactul dintre arce);
4) POLIGONUL (arie delimitată de linie);
5) CORPUL (volum determinat de suprafeţe).
Obiectele cartografice simple sunt alcătuite din primitive. Obiectele cartografice
mai complexe, precum şi obiectele geografice, sunt obţinute prin combinarea obiectelor
simple.
PUNCTUL este unitatea elementară în geometrie sau în captarea fotogrametrică,
dar nu trebuie confundat cu celula din reprezentarea raster, deoarece el nu are nici
suprafaţă nici dimensiune. El reprezintă o poziţionare în spaţiu cu 2 sau 3 dimensiuni. În
figura 3 am redat modul de afişare al punctelor, precum şi modul de înregistrare pe suport
magnetic (în 2D). Fiind vorba de un calculator numeric, înregistrarea pe suport magnetic
se va face sub formă de numere. Mai precis, fiecare punct va fi înregistrat într-un fişier
sub formă de tabel care conţine două coloane. În prima coloană va apare un număr de
identificare (care este unic), iar în a doua coloană coordonatele punctului în sistemul de
referinţă ales. Pentru ca aceste puncte să fie afişate pe monitor sau imprimantă, se scrie
un program (într-un limbaj de programare) care va conţine instrucţiuni privitoare la
configurarea ecranului, instrucţiuni de citire din fişier a numerelor care reprezintă
coordonatele şi, în final, instrucţiunile de afişare pentru echipamentul de ieşire, respectiv

22
monitor sau imprimantă. În cadrul produselor GIS, aceste programe sunt înglobate într-o
structură mare (care reprezintă de fapt software GIS) şi care este apelat prin comenzi, ce
apar fie sub formă de meniuri, fie sub formă de icoane. De exemplu o comandă pe care
putem să o numim View poate realiza afişarea pe ecran, iar o comandă Print va produce
listarea la imprimantă sau plotter, funcţie de driverul instalat pe calculatorul respectiv.
Aceasta este, în mare, modul cum este organizat un produs GIS în ceea ce priveşte
afişarea unui grafic. În mod similar se efectuează şi afişarea arcelor (liniilor) sau a
poligoanelor.

Fig. 3. Reprezentarea grafică şi tabelară a puctelor

LINIA este o succesiune de joncţiuni (legături) între o succesiune de puncte. Este


vorba de o entitate dublă, el fiind format din una sau mai multe joncţiuni, ele însele
reunind două sau mai multe puncte. De cele mai multe ori joncţiunea esta o dreaptă.
Astfel, un arc este, în general, o linie frântă ce uneşte direct două puncte ale parcursului.
O linie frântă poate aproxima suficient de bine orice curbă prin micşorarea segmentelor.
Un arc este orientat direct în sensul parcursului, de la punctul iniţial la cel final. Ca şi în
cazul punctelor, înregistrarea pe disc se va face sub formă tabelară, în prima coloană vom

23
avea numărul de identificare, iar în coloana a doua vor fi trecute toate coordonatele
segmentelor care formează arcul. Aici nu s-au pus în evidenţă intersecţiile. Arcul este o
entitate de bază în modelele vectoriale şi este asociat cu entitatea nod (vezi modele
topologice de reţea).
INTERSEŢIA este definită ca o extremitate de linie şi nu trebuie confundat cu
conceptul de punct abordat mai sus. O linie este obligatoriu mărginită de un punct de
origine şi o intersecţie de destinaţie (modelul topologic de reţea). Acestea indică sensul
de parcurgere al liniei, altfel definit, fiecare intersecţie este un vârf al unui graf. Acest
graf este planar, dacă toate intersecţiile dintre linii formează puncte nodale.
POLIGONUL este definit de un parcurs liniar, ce sunt conectate întrun sistem de
intersecţii definte într-un graf planar. Unui poligon îi este ataşat în mod obligatoriu un
centru izolat numit centroid. Acest centru privilegiat permite construirea suprafeţelor în
jurul lui, până la limitele formate de liniile întâlnite.
VOLUMELE, ca şi semne grafice primitive, sunt tratate mai puţin de produsele
soft, de aceea nu le detaliem. Aminim doar că anumite pachete de programe oferă
posibilitatea de a lua în considerare, calcula şi de a reprezenta prisme sau volume simple.
Ele aproximează cu o precizie suficientă volumele de pe hărţile reprezentate în trei
dimensiuni (3D). Reprezentarea uzuală în model 3D se face prin diferite tehnici cum sunt
izoliniile, tin-urile (analiza spaţială).
1.10.1. Modele vectoriale
Modelul este o reprezentare convenţională a structurilor de date întrun context
precizat în care se identifică natura datelor (forme grafice primitive), operatorii ce
prelucrează structurile de date, precum şi restricţiile impuse pentru menţinerea
corectitudinii datelor (regulile de integritate deontologică). Sistemul de reprezentare
vector a generat mai multe modele dintre care vom prezenta două, fiind cele mai
importante şi reprezentative:
• modelul grafic este un model relativ simplu, ce priveşte gestiunea geometriei
obiectelor, având ca scop principal de a le desena. Aşa cum am precizat, acest model
utilizează primele două semne grafice menţionate: punctul şi linia (poli-linia). Noţiunea
de poli-linie este specifică modelelor vectoriale topologice, care în mod implicit (aplicând
teoria graf-urilor) trebuie să aibă o orientare, adică un punct iniţial şi un punct de sfârşit,
fiind de fapt o linie frântă. Este important de menţionat faptul, că în acest model,
poligonul este rezultatul închiderii unei poli-linii şi nu este privit ca un semn grafic
primitiv şi deci nerecunoscut ca atare. Deficienţele acestui model fiind: graf-ul nu este
întotdeauna planar (poligoanele se pot suprapune); fiecare linie este independentă (pot
apare linii dublate); fiecare poligon poate fi descris în mod independent de celelalte
poligoane prin linia care îl delimitează, mai precis el este recunoscut prin conturul său.
În general, fişierele modelului grafic sunt de tip DXF, ele putând fi citite de
programele GIS, dar nu şi prelucrate. Pentru a putea fi prelucrate, ele trebuie importate
într-un limbaj propriu GIS-urilor.
• modelul topologic, termen împrumutat din matematică, determinând poziţia
relativă a obiectelor independente de forma lor exactă, de localizarea lor topografică şi de
mărimea lor: liniile pot fi conectate, suprafeţele pot fi adiacente etc.; exprimând relaţia
spaţială dintre semnele grafice primitive. De exemplu, topologia unui arc include
definirea punctului de origine şi a punctului de destinaţie (în cazul modelului topologic
de reţea) şi respectiv a poligonului din stânga şi dreapta (în cazul modelului topologic de

24
suprafaţă). Datele redundante (coordonatele) sunt eliminate, deoarece o poli-linie poate
reprezenta o linie sau numai o parte din ea. Altfel spus, este vorba de o localizare fără
coordonate, existenţa relaţiilor topologice permiţând o analiză geografică mai eficientă,
cum este modelarea scurgerii lichidelor pe reţelele de apă/canal, combinarea poligoanelor
(suprafeţelor) cu caracterisitici similare.
a. Modelul topologic de reţea adaugă modelului grafic entitatea de intersecţie (nod).
Acestea fiind intersecţii izolate, independente de reţeaua de conexiuni, precum şi
intersecţii combinate. Pe traseul unei poli–linii pot exista mai multe intersecţii, acestea
aparţin însă aceleaşi linii (arc, poli-linie) (atunci când avem intersecţii de linii şi graful
este planar). Se utilizează cu precădere în hărţile ce reprezintă distribuţii întro reţea
(cabluri telefonice, elctricitate, gaz, infrastructură edilitară, în general, etc.).
b. Modelul topologic de suprafaţă este cel mai complet, el adăugând modelului
topologic de reţea poligoanele delimitate la stânga şi la dreapta fiecărui arc. În plus
suprafaţa este construită obligatoriu în jurul unui centru izolat, care nu aparţine
parcursului liniilor. Apariţia suprafeţei induce două asociaţii suplimentare: o linie are
obligatoriu un singur poligon la stânga şi un singur poligon la dreapta, invers un poligon
este situat, fie la stânga fie la dreapta unuei linii sau mai multor linii. Graf-ul acestui
model fiind de asemenea planar. Acest model reuneşte toate suprafeţele care inglobează
suprafaţa totală a hărţii, de unde şi noţiunea de coverage, întâlnită în pachetul ArcInfo al
softului ArcGis.
1.10.2. Modelele raster
Sistemul raster generează un singur model numit model raster sau model matricial.
Acest model constă în divizarea hărţii (sau imaginii) într-un număr de celule
echidimensionale cu ajutorul unei reţele (grid, în limba engleză) rectangulare de linii
paralele, fie cu axele coordonatelor, fie cu meridianele şi paralelele geografice.

coloane raster
0 1 2 3 4 5 6 7
0

1-1

2-2

3-3
linii raster

4-4

5-5

6-6

7-7

-8

Fig. 4 - Coordonate în modelul raster

25
Împărţirea hărţii în “celule “ se mai numeşte şi “discretizarea teritoriului”. Celula
rezultată are dimensiuni precise şi trebuie să fie suficient de mică pentru a permite
reprezentarea limitelor obiectelor cu precizia necesară scopului propus. Cu cât precizia
cerută este mai mare, cu atât suprafaţa reprezentată de celula raster este mai mică. De
exemplu, pentru o celulă cu latura de 100x100m, precizia este de 1 ha. În cazul în care
dorim o precizie de 100m2, latura celulei va fi de 10x10 m, deci suprafaţa iniţială de
100x100m va fi împărţită în 100 celule de 10x10m. Evident, dimensiunea redării grafice
este în funcţie de scara adoptată. Fiecare celulă se identifică prin doi indici, unul
corespunzător liniei, iar celălalt coloanei din matricea rezultată prin discretizare. Astfel,
din punct de vedere al poziţiei, are loc o transformare de la coordonate reale, la
coordonate cu numere întregi reprezentabile pe display-ul calculatorului (fig. 4). În acest
caz, celula raster este redată de regulă printr-un “pixel” (prescurtare de la “picture
element” din limba engleză).
Fiecărei celule raster îi corespunde o anumită valoare sau caracteristică a terenului.
De exemplu, în cazul unui câmp agricol, putem avea parcele ocupate de n culturi (fig. 5).
Când o celulă se suprapune peste mai multe caracteristici sunt două metode de atribuire a
apartenenţei:
Metoda punctului central: dacă punctul central al celulei cade în caracteristica x,
atunci i se atribuie caracteristica x.
Metoda suprafeţei dominante: celulei i se atribuie caracteristica care ocupă cea mai
mare suprafaţă pe baza regulei de prezentare a caracteristicii de >50%.

V vie (1)
0 1 2 3 4 5

0 A arabil (2)
P păşune (3)
1 -1

V A Matricea este:
2 -2

1 1 2 2 2
3 -3
1 2 2 2 2
P
4 -4 1 2 2 3 3

1 3 3 3 3
5 -5

3 3 3 3 3

Fig. 5 - Matrice raster pentru un câmp agricol

Aşa cum am văzut, rasterul este compus din celule mici de formă pătrată sau
dreptunghiulară având o suprafaţă, de regulă egală cu rezoluţia sistemului. Am spus de
regulă, deoarece nu intotdeauna pixelul este considerat ca unitate de referinţă, ci celula
convenţională care este formată din mai mulţi pixeli. Acest lucru este relevant atunci

26
când pe o hartă în sistem raster se face o scalare (adică se aplică un factor de multiplicare
a imaginii) pe o porţiune din ea. Imaginea va fi constituită din pătrate, iar continuitatea se
pierde, în prima sa formă sau dacă vreţi în forma originală, pentru a satisface cerinţele de
acurateţe, harta digitală raster va avea celula egală cu un pixel. Încă o dată, precizăm că
este vorba de reprezentarea internă a hărţii, care poate să coincidă sau nu cu rezoluţia
monitorului sau a altor echipamente (plotter, imprimantă). In cazul în care monitorul are
o rezoluţie mai slabă decât cea reprezentată intern, harta vizualizată va avea acurateţea
monitorului, adică mai slabă. Invers, dacă monitorul are o rezoluţie mai bună, afişarea va
fi la nivelul rezoluţiei interne. Totuşi există o anumită corelare între posibilităţile
programelor de manipulare a datelor şi de performanţele echipamentelor periferice. De
altfel, fiecare produs soft oferă o listă cu echipamentele I/E cu care este compatibil. Orice
abateri de la aceste reguli conduce la imposibilitatea funcţionării corecte a programelor.
În general, sistemul raster este un mare consumator de resurse. Pentru a ilustra necesarul
de suport în stocarea unei hărţi în format raster, vom da câteva exemple. O imagine
format A4 (210x297 mm), reprezintă, cu o rezoluţie a unei imprimante laser, aproximativ
9 milioane de celule (300 d.p.i = 12 puncte/mm şi 12x12 = 144 puncte mm² şi 144x 210
X 297= 8.981.280). În aceleaşi condiţii un plan de dimensiuni mai mari, 750x1050
reprezintă aproximativ 115 milioane celule. Modelul raster este simplu, el conţinând două
entităţi: celula şi imaginea. Este important de notat că, o celulă nu are decât o singură
valoare şi că această valoare este valabilă pe toată suprafata celulei, chiar dacă în
procesul de actualizare sunt disponibile informaţii mai fine. Poziţia ei este definită prin
număr de linie şi număr de coloană într-o imagine şi numai una. Este clar că în această
entitate nu intră obiectele geografice. Acestea din urmă nu pot fi recunoscute decât după
tema imaginii şi valoarea de atribut a fiecărei celule. O imagine presupune una sau mai
multe celule. Fiecare imagine este definită de tema sa şi de un număr de imagine.
Teritoriul care conţine această imagine este definit de coordonate şi de extremităţi.
Aceste caracteristici conţin şi unitatea de măsură şi atributul fiecărei celule. În consecinţă
putem rezuma:
CELULA IMAGINEA
Valoare Temă
nr. Linie nr. Imagine
nr. Coloană Xy minim
Xy maxim
După cum aţi observat, se utilizează denumirea de imagine raster şi nu de hartă
raster. Aceasta deoarece imaginile digitale sunt în format raster. Atragem atenţia de pe
acum că o imagine satelitară digitală nu este propriu-zis o hartă, ci din această imagine, în
urma procesării ei şi a codificării proprii unui soft cartografic (sau GIS), va rezulta o
hartă digitală. Deci, trebuie să fim atenţi, atunci când vorbim despre imagine raster să se
inţeleagă exact ce reprezintă aceasta.

1.11. Caracteristici ale hărţilor digitale


Rezoluţia în sistem vector reprezintă cel mai mic increment pe care îl poate detecta
un digitizor sau, altfel spus, distanţa cea mai mică dintre două puncte, care este sesizată
prin sistemul de coordonate ca fiind diferite. Această caracteristică depinde de
echipamentul şi softul utilizat în crearea hărţii precum şi de prelucrarea şi afişarea ei pe
monitor sau plotter. Acest increment, referit în teren, este dependent de scara hărţii. La o
scară mică, distanţei dintre două puncte îi corespunde o distanţă reală mai mare. De

27
exemplu la o scară 1:500.000 un digitizor cu un increment de 0.1 mm va produce o
distanţă reală de 50 m. Deci nu se pot sesiza caracteristici geografice sub această
dimensiune. Apariţia unor caracteritici care au dimensiuni sub 50 m, cum ar fi de
exemplu reţeaua de drumuri, este dictată de scopul pentru care a fost făcută harta.
Drumurile sunt reprezentate prin semne şi deci nu reprezintă o dimensiune reală în teren
la această scară. La scara 1:25000 un acelaşi increment de 0.1 mm va produce în teren o
distanţă reală de 2.5 m, în această situație drumurile vor reprezenta caracteristici
geografice reale (şi nu convenţionale) având definită şi lăţimea, intr-o marjă de eroare de
2.5 m. De cele mai multe ori şi la această scară se folosesc tot semne convenţionale.
Precizăm faptul că, rezoluţia digitizoarelor este mult mai bună decăt valoarea dată ca
exemplu, problema preciziei find transferată abilităţii operatorului.
În sistemul raster, rezoluţia reprezintă dimensiunea maximă din teren care
corespunde unui pixel (definiţia este aceeaşi cu cea a rezoluţiei unei imagini digitale). De
exemplu, o rezoluţie de 10 m înseamnă că un pixel este asociat cu o suprafaţă de 10x10
(100 m²). Şi în sistem raster situaţia este similară, adică nu se sesizează caracteristici
geografice sub rezoluţia hărţii. Deoarece sistemul raster se utilizează în special pentru
reprezentarea suprafeţelor continue, nu se folosesc semne convenţionale pentru
caracteristici geografice liniare. În cadrul unor proiecte se utilizează combinaţii între
vector şi raster, cum ar fi suprapunerea unei hărţi vectoriale peste o imagine raster, în
vederea unei analize. Evident, se presupune că acestea reprezintă un acelaşi areal la
aceeaşi scară.
Există o legătură strânsă între georeferenţiere (vezi mai jos) şi rezoluţie. Când se
face asocierea unor puncte de coordonate geografice cunoscute din teren cu
componentele de pe o hartă, precizia asocierii este la limita rezoluţiei. Cu alte cuvinte
determinarea cu o precizie mai bună a unui punct din teren decât rezoluţia hărţii, devine
un lucru util.
Acurateţea este distanţa la care o valoare estimată diferă de valoarea reală, fiind
legată de precizia cu care deseori se confundă măsurătorile fizice. Precizia reprezintă
numărul de cifre semniflcative exprimate într-un anumit sistem.
Acurateţea poziţională este una din problemele esenţiale ale georeferenţierii. În
cartografia tradiţională, acurateţea este invers proporţională cu scara. De exemplu o hartă
la scara 1:10.000 are o acurateţe mai bună decât una la 1:100.000, iar în cazul hărţior
digitale situaţia este mai complexă, deoarece în cadrul GIS putem avea hărţi în diferite
sisteme de coordonate (în cazul vectorilor) sau cu diferite rezoluţii (în cazul raster).
1.11.1. Problema scării în cartografia digitală
Datorită faptului că în GIS hărţile digitale sunt supuse unor operaţii de mărire –
micşorare, noţiunea de scară îşi pierde sensul, aşa cum este perceput când lucrăm cu hărţi
pe suport de hârtie şi care nu pot fi supuse la astfel de operaţiuni. Mărirea de câteva ori a
unei porţiuni de hartă reprezentată vectorial conduce la o slabă reprezentare a entităţilor
geografice. Dacă pe harta originală (nemărită) o frontieră de judeţ, pare a avea o formă
netedă, dacă o mărim de 10 ori acest contur va deveni o linie frântă, extrem de neregulată
şi care pune sub semnul îndoielii precizia. Dacă harta se micşorează, atunci programul va
afişa numai o parte din puncte pe ecran, dar nu se alterează aspectul general, conturul
rămânând neted. În cazul raster, mărirea unei porţiuni din hartă va produce o mărire a
pixelului da fapt a celulei, iar harta nu va mai avea continuitatea celei originale. Această
operaţie este relevantă pentru vizualizarea modului de organizare de tip celular a

28
imaginilor raster, mărind-o de mai multe ori, celula devenind o entitate punctuală din ce
în ce mai mare.
Dacă avem digitizată o hartă la scara 1: 100.000 şi vrem să o listăm la scara de
1:50.000 harta va fi de patru ori mai mare, iar contururile nu vor fi netede şi deci aspectul
va fi inestetic. În caz contrar, dacă dorim să listăm harta la o scară de 1: 200.000 se va
desena doar 25% din porţiunea iniţială, pierzându-se din detalii. Atunci când acelaşi
teritoriu este digitizat la scări diferite, utilizarea în comun a celor două hărţi constitue o
problemă de suprapunere exactă, rezolvată în parte de ultimele generaţii de GIS-uri.
1.11.2. Organizarea bazei de date spaţiale
Aşa cum am menţionat mai sus, hărţile digitale implicate în prelucrarea datelor GIS
constituie ceea ce se numeşte BDS. O hartă se descompune în mai multe layere (strate) de
informaţie şi invers, mai multe layere pot forma o hartă. Această idee stă la baza
organizării BDS. Este cel mai eficient mod de stocare a hărţilor. Layerele pot fi
combinate astfel încât să genereze hărţi care nu există în formă tradiţională. Când se
crează un layer trebuie să se ştie că acesta este utilizat în întregime, adică entităţi
geografice ce nu pot fi separate. Cu alte cuvinte, dacă avem un layer care conţine râurile
cu limitele bazinelor hidrografice, la o apelare a hărţii ambele entităţi vor fi afişate chiar
dacă avem nevoie doar de una din ele. De aceea, este bine ca aceste două tipuri de entităţi
geografice să fie stocate pe layere diferite, în cazul în care apar situaţii când ele se vor
prelucra separat. De fapt produsele soft mai puternice au posibilitatea de a îndepărta
anumite porţiuni din hartă sau să creeze două layere mai simple din unul mai incărcat, dar
această operţie ne poate complica lucrurile în mod inutil. În consecinţă, pentru
majoritatea prelucrărilor se preferă o structură simplă a unui layer şi să avem mai multe
layere.
Un layer în sistem vector comportă un ansamblu de semne grafice primitive, ce
partajează aceleaşi propietăţi topologice. Unele produse soft sunt limitate în privinţa
utilizării în comun a semnelor grafice primitive. De exemplu, în ArcView este interzis să
se folosească pe un acelaşi layer puncte şi poligoane. Aceasta deoarce pentru fiecare
dintre ele se generează câte un fişier cu extensia caracteristică în funcţie de softul utilizat,
care reprezintă tabela de atribut punct (point atribute table) şi respectiv tabelul de atribute
al poligonului (poligon atribute table).
În funcţie de tema prezentă în hartă putem avea mai multe layere care să conţină
aceleaşi primitive grafice. De exemplu, un layer cu lacuri – poligoane separat de un layer
cu vegetaţia – poligoane; sau limitile administrative de judeţ şi de comună, etc.
Reamintind că fiecare layer este însoţit de tabelul de atribute proprii. Din punct de
vedere al utilizatorului, layer este o hartă tematică, iar repartiţia pe mai multe layere este
indispensabilă. Aceasta deoarece restricţiile topologice de suprafaţă pretind cunoaşterea
şi identificarea (într-un graf planar) a tutoror descopunerilor poli-liniilor şi poligoanelor
apărute ca urmare a creşterii volumui de informaţie, ceea ce ar duce la confuzii în
interpretarea materialului cartografic. Analiza spaţială reclamă o organizare a BDS pe
layere.
În sistemul raster, un layer (strat) reprezintă o imagine tematică, acestea putând fi
tratate împreună cu layere de tip vector sau separat, în funcţie de scopul urmărit. Se
subînţelege că, programele care sunt în componenţa produselor GIS permit acest lucru.
Dintre posibile layere la scară mică amintim: limitele administrative, geologia,
proprietăţile funciare (cadastrul), modul de utilizare al terenurilor, hipsometria,

29
hidrografia, infrastructura rutieră, feroviară, etc. La scară mare putem avea planurile
infrastructurii rutiere intra-urbane, reţeaua hidrografică, reţelele tehnico-edilitare,
intabularea locuinţelor, procesele geomorfologice de detaliu, etc.
1.11.3. Modelul digital de elevaţie (Digitale Elevation Model – DEM)
Modelarea spaţială complexă permite analiza datelor spaţiale care conţin altimetria,
această formă de reprezentare se numeşte Model Digital al Terenului (Digital Terrain
Model – DTM) sau Model Digital de Elevaţie (Digital elevation Model – DEM).
Pentru referirea la această noţiune vom folosi ultima definiţie, în esenţă, acest
model conţinând distribuţia tridimensională a punctelor de coordonate (x, y, z). Crearea
suprafeţelor se face în mod diferit în cele două sisteme de reprezentare (vector şi raster).
Menţionăm că softurile GIS complexe realizează modelul de elevaţie sub toate aspectele
ce vor fi descrise, dar sunt şi versiuni mai vechi care nu sunt capabile să realizeze această
analiză.
În sistemul vectorial există trei modele de reprezentare a suprafeţelor în 3D: de tip
punct, linie şi de tipul unei suprafeţe bazate pe triunghiuri neregulate (TIN).
Modelul de tip punct este cel mai simplu şi constă într-un set de puncte dispuse
neregulat pe o suprafaţă bi-dimensională (în coordonate xy), în care valoarea lor
reprezintă elevaţia (z). Din punct de vedere al volumului de stocare pe suport magnetic,
aceasta este cea mai eficientă formă de organizare (ocupă cel mai puţin spaţiu pe disc). O
suprafaţă plană sau cu pante constante este reprezentată în mod eficient prin câteva
puncte, care delimitează arealul respectiv. Este o hartă cu un conţinut puctual al căror
etichetă reprezintă eticheta şi nu arată o distribuţie spaţială a elevaţiei. Dintr-o suprafaţă
constituită dintr-un set de puncte dispuse neregulat (Fig. 6), se poate obţine o hartă, ce
înfăţişează curbele de nivel (modelul de tip linie).

Fig. 6. Puncte de elvație cunoscute Fig. 7. Curbe de nivel

Modelul de tip linie se referă la reprezentarea suprafeţelor în 3D prin contururi de


linii (curbe de nivel). În acest caz variabila z este convertită într-o carcteristică liniară de
aceeaşi valoare, suprafaţa fiind reprezentată printun set de linii de diferite valori, la
intervale constante (fig. 7). Acest model are avantajul că este uşor individualizabil pe
hărţile topografice prin curbele de nivel.
Modelul de suprafaţă pe triunghiuri neregulate constă dintr-o reţea de triunghiuri
dispuse neregulat, bazată pe puncte de elevaţie cunoscută, înclinarea terenului fiind

30
considerată constantă pe fiecare triunghi (fig. 8). Dimensiunile triunghiurilor variază în
funcţie de cea a terenului, modelul rezultat este cunoscut sub numele de reţea de
triunghiuri neregulate (Triangulated Iregular Network – TIN). În fişiere se înregistrează
valorile (x, y, z) ale vârfurilor trunghiurilor precum şi atributele ce privesc declivitatea şi
direcţia.

Fig. 8. Structură TIN, reprezentată în plan

Triunghiurile mari se folosesc pentru o variaţie mică a altitudinii, iar cele mici
pentru variaţiile mari ale altitudinii.

Fig. 9. Modelare 3D – TIN

Structura de tip TIN permite:


• calculul declivităţii şi orientarea versanţilor;

31
• expunerea la radiaţia solară;
• vizibilitatea de observaţie dintr-un anumit punct şi posibilitatea modifării acestui
parametru;
• curbe de nivel a căror intersecţii se situează la intersecţia dintre feţe şi un plan
orizontal de altitudine dată;
• profile liniare şi neliniare;
• vizualizare 3D a modelelor numerice ale terenului, sau chiar a aşezărilor (fig. 9).

1.12. Datele atribut


Datele tabelare care se asociază hărţilor digitale pot să aibă diferite formate (ASCII,
dbf sau formate proprii), tipul de format intern fiind diferit în funcţie de softul folosit. De
exemplu, ArcView percepe date tabelare în format dbf, acestea pot fi create cu dBase,
Fox sau chiar Excel, care poate exporta propriile fişiere în format dbf, cu condiţia să se
utilizeze un singur sheet şi să aibă o structură de tip baze de date (adică fiecare coloană să
reprezinte un câmp, iar fiecare linie un articol – nu se admit alte forme de scriere sau alte
note). Cel puţin în ceea ce priveşte ArcView, menţionăm faptul că există două categorii
de tabele, unul de tipul Atribute Table şi fişiere oarecare în format dbf, care pot fi lipite la
aceasta cu condiţia de a avea un câmp comun. Atribute Table se crează o dată cu fişierul
shape (partea grafică) şi este intrinsec legată de aceasta, conţinând informaţii minime la
tema respectivă, cărora li se pot asocia temporar sau definitv alte date de format dbf. Se
preferă o structură simplă pentru o mai facilă asociere cu alte tabele. Totalitatea datelor
atribut formează ceea ce se numeşte Baza de Date Atribut (BDA).
Cele mai multe produse GIS pot să importe fişiere sub formă de date tabelare create
cu produse Spreadsheet, cum ar fi Microsoft Excel sau Lotus 1-2-3 sau date sub formă de
bază de date (descărcate de exepmlu din GPS-uri, staţii totale, etc.), cum ar fi Microsoft
Accesa.
Datele tabelare pot fi de asemenea importate, utilizând un limbaj de Interogare
(SQL - Structured Query Language). Cum cele mai multe date tabelare pot fi acceptate de
unul din pachetele menţionate, introducerea acestora într-un GIS nu este o problemă
dificilă.
Formatale tabelare cele mai larg acceptate de produsele GIS sunt CSV (Comma
Separatad Variable) şi DBF (Format dBase). Formatul CSV este un fişier text ASCII) în
care fiecare linie a textului constituie o singură înregistrare.
Toate variabilele din inregistrare sunt separate prin virgulă. DBF este un format de
bază de date foarte răspândit, promovat de Ashton Tate prin intermediul SGBD-ului
dBase.
O dată geografică este un element al BDG (Bază de date Geografică) şi, în
consecinţă, prezintă un aspect dual: spaţial (poziţia în teren) şi atribut (ce reprezintă
acesta). În diferite lucrări de specialitate se utilizează alte denumiri, astfel baza de date
spaţială se numeşte baza de date grafică, iar baza de date geografică se numeşte baza de
date spaţială, iar cea atribut rămânând cu aceiaşi semnificaţie. Deci baza de date spaţială
este compusă din baza de date grafică şi baza de date atribut. Câmpul din tabelul de
atribut al unui semn grafic i se poate ataşa (şi acest lucru este destul de frecvent) alte date
adiţionale prin comanda relates.
1.12.1. Baza de Date Atribut
Partea grafică a bazei de date a unui GIS furnizează informaţii privind localizarea,
forma şi extinderea spaţială a acestora. Restul însuşirilor care nu pot fi incluse în baza de

32
date grafică se materializează prin atribute geografice sau valori ai unor parametrii (de
exemplu, panta terenului) care se ataşează entităţilor grafice sau spaţiale. Toate acestea
constituie Baza de Date Atribut – BDA. Volumul bazei de date atribut este variabil în
funcţie de scopul urmărit. Practic, orice hartă reprezentată în GIS poate fi încărcată cu
orice tip de informaţie şi în orice cantitate.
Atributele geografice pot fi de diferite forme: nume de munţi sau râuri, localităţi,
regiuni: caracteristici descriptive (de exemplu, forme de relief, sol, alcătuire litologică),
valori cantitative (de exemplu, producţia medie la ha, cantitatea anuală de precipitaţii,
etc.). În mod uzual, sunt necesare mai multe atribute pentru descrierea unei entităţi. În
situaţii complexe, se poate ajunge la 50 – 60 de atribute pentru o entitate spaţială. De
regulă, atributele sunt prezentate sub formă de tabele în care fiecare coloană este
destinată unui anumit atribut.
Se deosebesc patru tipuri principale de atribute (Haidu&Haidu, 1998)
a) Atribute cu rol de identificatori unici pentru fiecare entitate spaţială. Aceştia pot fi
termeni geografici care permit referirea simultană la entitatea spaţială şi localizarea
acesteia (de exemplu, Bucureşti, vârful Omu) sau pot fi coduri sau numere (etichete)
unice pentru fiecare entitate spaţială din cuprinsul teritoriului analizat.
b) Atribute care redau geometria entităţii spaţiale. De exemplu, perimetrul sau aria unei
unităţi administrative, lungimea unui râu, canal, drum, etc.
c) Atribute care exprimă relaţiile dintre entităţile spaţiale: de vecinătate (adiacenţa),
conectivitate, incluziune.
d) Atribute care redau caracteristicile fizice (de exemplu, soluri, litologie) ale entităţilor
spaţiale sau ale localizării acestora.
Unele dintre aceste atribute se pot obţine prin interogarea bazei de date sau a
stratelor digitale (atribute geometrice, atribute care exprimă relaţii spaţiale), altele
necesită însă a fi introduse în prealabil, neputând fi obţinute din stratele informaţionale
existente; de exemplu, variaţia umidităţii solului în timpul anului, nivelul recoltei posibile
de pe un teren agricol.
Valorile şi/sau caracteristicile folosite drept atribute se obţin prin investigaţii şi
măsurători adecvate, date statistice preexistente, informaţii colectate din teren, etc. Pentru
datele de ordin cantitativ (de exemplu, panta, altitudinea, adâncimea apei freatice, nivelul
recoltei, etc.) se pot folosi scări numerice având originea zero exprimate în unităţi de
măsură specifice: grade, metri, kg, etc. sau scări ordinare (relative), cum ar fi de exemplu,
mic, mijlociu, mare, etc., scări de interval (clase) – de exemplu, intervale de temperatură.
Pentru datele de ordin calitativ se utilizează scări nominale de tipul: excesiv, moderat,
slab, etc.

1.13. Principalele tipuri de GIS : ARC/INFO; IDRISI; GRASS; SPANS.


Dezvoltarea Sistemelor Informatice Geografice s-a înscris în ritmul dezvoltării
generale a tehnologiei informatice din ultimii 25 de ani. Drept urmare, pe piaţa mondială
există în prezent mai multe tipuri de Sisteme Informatice Geografice, care, deşi au un
obiectiv comun – şi anume: stocarea, prelucrarea şi redarea informaţiei localizate
geografic – se diferenţiază în funcţie de modul în care sunt integrate componentele
software sau după accentul pus pe diferitele funcţii ale sistemului.
Dintre sistemele cele mai cunoscute aflate în prezent pe piaţă – ARC/INFO,
IDRISI, GRASS (Geographic Resources Analysis Support System) şi SPANS (Spatial
Analysis System), vor fi prezentate mai detaliat primele două, ale căror caracteristici

33
corespund cel mai bine domeniului nostru de activitate, respectiv inventarierea şi
managementul resurselor, cadastru şi organizarea teritoriului.
● ARC/INFO
Este un program software SIG creat de ESRI – Environmetal System Research
Institute – SUA. El încorporează un Sistem de Gestiune a Bazelor de Date Relaţional
(SGBDR) – respectiv un sistem de date atribut. Este scris în limbaj FORTRAN 77 şi C şi
este independent de componentele hardware ale sistemului de exploatare. Specific
sistemului ARC/INFO este codificarea datelor spaţiale într-o bază de date internă, din
care acestea pot fi exportate spre alte baze de date.
În esenţă, - aşa după cum rezultă şi din denumire – baza de date a sistemului
ARC/INFO este rezultatul combinării dintre baza grafică ARC cu cea de atribute
INFO. Informaţia spaţială este redată în mod vector, iar entităţile geografice sunt
reprezentate în plan prin coordonate xy. ARC/INFO este organizat sub forma unor
module articulate în jurul modulului de bază (fig. 10).
 editare şi actualizare interactivă a entităţilor
spaţiale şablon de proiectare descriptive
ARCEDIT

ARCPLOT  editare şi valorificare hărţi (Arcedit şi Arcplot


sunt primele două module care permit
vizualizarea datelor spaţiale)

CONVERSION  adaptarea formatului şi transferul datelor

 SGBD
ADS, TABLES, dBASE, SML  digitizare+editare
ARC  programare şi editare de meniuri

 facilităţi de analiză spaţială


OVERLAY

NETWORK  analiză de reţele

TIN; COGO  analiza modelului digital de elevaţie (MDE),


aplicaţii geometrice

Fig. 10 – Organizarea modulară a sistemului PC ARC/INFO (după Haidu&Haidu, 1998)

Scurtă caracterizare a modulelor ARC/INFO


1. Modulul ARC. Reprezintă modului de bază (sau starter). Are capacitate de
import-export a fişierelor compatibile, conţine funcţiile de bază privind digitizarea şi
editarea datelor şi este dotat cu funcţii topologice. Modulul ARC gestionează baza de
date relaţională (dBASE, TABLE). Înregistrarea de bază este numită acoperire (coveraj)

34
şi este alcătuită din: arce (sau linii), noduri, puncte de etichete (label points), poligoane,
puncte de îmbinare (tics), spaţii de acoperire (coveraje extent).
Submodulul ADS (Arc Digitizing System) asigură capacităţile de digitizare şi
editare a noilor acoperiri. Funcţiile CLEAN şi BUILD creează tabele de atribute care
stochează datele tematice despre caracteristicile coverajelor.
2. ARCEDIT. Editează hărţi în mod conversaţional şi prezintă posibilităţi de
modificare a atributelor.
3. ARCPLOT. Reprezintă modulul de realizare, interogare, afişare şi redare a
hărţilor.
4. OVERLAY. Este un modul care prezintă posibilităţi de analiză spaţială.
5. CONVERSION. Este modulul care asigură modificarea formatului datelor care
diferă de coverajele ARC/INFO pentru a permite transferul informaţiei în ambele sensuri.
6. NETWORK. Este un modul construit ca un subsistem propus care oferă
posibilităţi de analiză a reţelelor din baza de date proprii derivate din caracteristicile
coverajelor ARC/INFO.
7. TIN (Triangular Irregular Network). Conţine funcţii de elaborare şi analizare a
Modelelor Digitale de Elevaţie.
8. COGO. Este un subsistem care lucrează în coordonate geometrice având aplicaţii
în domeniul construcţiilor şi amenajării teritoriului.
ARC/INFO este un sistem cu un mare număr de comenzi (cca. 2000), fapt ce îl face
dificil de manipulat fără o pregătire corespunzătoare îndelungată. Există însă şi
posibilitatea de a crea meniuri şi comenzi macro datorită unui limbaj propriu de
programare (SML – Simple Macro Language).
ARC/INFO este unul dintre cele mai utilizate softuri SIG din lume. În România, el
este larg folosit în domeniul inventarierii şi managementului resurselor naturale,
elaborarea de diferite tipuri de hărţi, proiecte de dezvoltare rurală şi urbană, etc.
● IDRISI
Reprezintă un pachet de programe pentru Sisteme Informatice Geografice elaborat
de “Clark University, Graduate School of Geography – IDRISI project”. De la început,
IDRISI a fost lansat în scop didactic şi nu lucrativ. Este scris în Borland Pascal şi Visual
Basic şi poate funcţiona pe diferite sisteme de exploatare. Lucrează în mod raster şi este
echipat cu anumite funcţii de procesare a imaginilor de teledetecţie. De asemenea,
conţine şi proceduri care permit importarea şi vizualizarea datelor cu structură vector.
IDRISI conţine trei tipuri de fişiere care cuprind informaţii asupra entităţilor
geografice:
- fişiere imagine
- fişiere vector (păstrează coordonatele)
- fişiere cu valori de atribute.
IDRISI mai conţine, de asemenea, fişiere care păstrează parametrii sistemului de
referinţă plus un fişier document care păstrează informaţii despre conţinutul fişierului cu
acelaşi nume ca fişierul imagine, dar cu altă terminaţie.
În IDRISI, fiecare celulă (pixel) conţine o valoare care exprimă o magnitudine
numerică sau alfanumerică, şi este referită printr-o intersecţie de linie şi coloană.
Sistemul este proiectat pentru a lucra cu informaţii tematice, fiecare informaţie fiind
distribuită pe un alt strat, care reprezintă variaţia spaţială a unui singur fenomen
(variable).

35
Scurtă caracterizare a modulelor IDRISI
Acest pachet de programe conţine cca. 100 de funcţii care sunt grupate în 5 module.
Fiecare funcţie este un program, iar fiecare titlu include mai multe funcţii (fig. 11).
1. Modulul central – conţine submodulele: Gestiunea sistemului, Intrarea datelor,
Vizualizarea, Gestiunea şi reformatarea fişierelor.
2. Modulul de Analiză Spaţială: constă din submodulele Integrarea bazei de date,
Algebră cartografică, Operaţii spaţiale.
3. Modulul de procesare a imaginilor cuprinde: Corecţii radiometrice şi
geometrice ale imaginilor, Intensificarea sau filtrarea imaginilor, Clasificarea imaginilor,
Transformarea imaginilor.
4. Modulul de Analiză Statistică Cartografică este capabil să execute următoarele
funcţii: Statistica descriptivă, Analiza de regresie, Elemente de Geostatistică, Elemente
de analiza seriilor de timp.
5. Modulul perifericelor constă din submodule destinate operaţiilor de
import/export fişiere şi transformărilor de formate de fişiere.

Modulul Perifericelor

Modulul
Modulul de de Procesare
Analiza a Imaginilor
Spaţială Modulul
Central

Modulul de Analiză
Statistică Cartografică

Modulul Perifericelor

Fig. 11. Schema de organizare a IDRISI.

Funcţiile de bază ale IDRISI sunt următoarele (Săvulescu, 1996):


- Managementul proiectului;
- Introducerea datelor;
- Afişare – listare;
- Managementul datelor atribute;
- Managementul datelor spaţiale.
● GRASS

36
GRASS (Geographic Resource: Analysis Support System) este un sistem GIS în
mod raster proiectat pentru a gestiona şi analiza date referite geografic. La început a fost
destinat unor scopuri militare, dar în prezent a fost adaptat şi pentru obiective civile.
Sistemul GRASS este scris în limbajul C şi are posibilitatea de a fi conectat şi cu
softuri din domeniul public. O particularitate a GRASS este aceea că este un sistem liber
care se distribuie gratuit.
● SPANS
SPANS (SPatial ANalysis System) este un GIS canadian, modular şi flexibil a cărui
arhitectură face posibilă proiectarea aplicaţiilor în funcţie de specificul cerinţelor şi a
datelor de intrare. SPANS este alcătuit dintr-un pachet de şase module: EXPLORER,
TOPOGRAPHER; PROSPECTOR, PIONEER, AUTHOR, OBSERVER.
Modulul de bază este EXPLORER, care reprezintă un sistem informatic hibrid:
raster/vector/quadtree şi care poate funcţiona independent de celelalte module. Datele
geografice de tip vector pot fi introduse prin digitizare. Datele de tip raster se obţin prin
scanarea hărţilor (imaginilor). Sistemul quadtree este specific pentru SPANS şi prezintă
avantaje deosebite pentru analiza spaţială a datelor.

1.14. Aplicaţii ale Sistemelor Informatice Geografice


1.14.1. Sistem Informatic Geografic necesar pentru optimizarea utilizării
teritoriului şi protecţia mediului înconjurător în agricultură (modelul SOTER-
SOVEUR)
Optimizarea utilizării teritoriului şi protecţia mediului înconjurător constituie o
prioritate naţională, influenţând strategia de dezvoltare a României. Sistemele
Informatice Geografice au un rol cheie datorită capacităţii acestora de a furniza datele
necesare şi posibilităţilor oferite pentru elaborarea de scenarii şi a formula prognoze de
dezvoltare.
Modelul SOTER (prescurtare de la SOL-TEREN) – SOVEUR (prescurtare de la
denumirea în limba engleză a proiectului “Soil Vulnerability in Central and Eastern
Europe”) este
• o bază de date a ţărilor din Centrul şi Estul Europei;
• alcătuit pe principii GIS;
• scopuri - realizarea unui inventar al resurselor de soluri şi terenuri şi a proceselor
de degradare antropică a acestora;
• stabilirea vulnerabilităţii la poluare chimică.
Vom prezenta structura bazei de date SOL-TEREN (SOTER) şi a bazei de date
privind degradarea terenurilor (BDDT).
Baza de date de soluri şi terenuri (SOTER)
SOTER este:
• un sistem informaţional al resurselor de soluri şi terenuri;
• bazat pe conceptul că însuşirile unui teritoriu, respectiv cele ale componentelor
sale, terenul şi solul, sunt rezultatul interacţiunii proceselor fizice, chimice, biologice şi
sociale care au acţionat asupra scoarţei terestre de-a lungul timpului.
Sistemul SOTER foloseşte modelul vector (metoda ARC/INFO) şi constă din două
tipuri de baze de date (fig. 12):
• Baza de date geometrice (sau grafice);

37
• Baza de date atribut.

UNITĂŢI SOTER (US)

BAZA DE DATE GEOMETRICE BAZA DE DATE ATRIBUTE

US3 Criterii principale


de diferenţiere
US2

Unitatea de Forma de relief,


teren litologie generală

US1
Componenta de Relief local, pantă,
US6 teren adâncimea rocii dure

Componenta de Caracteristici ale


sol solului
US2
US5

US4 Profil de sol Orizont


US7

Fig. 12 – Unităţi SOTER aşa după cum arată pe hartă şi caracterizate în baza de
date de atribute (Batjes&Van Engelen, 1997).

Baza de date grafice


Aceasta este o hartă cu poligoane denumite unităţi SOTER. Se realizează de către
pedolog printr-o metodologie specială care permite identificarea de areale de teren cu un
model distinctiv şi adesea repetitiv de forme de relief, altitudine absolută, pantă, litologie
generală şi soluri.
Baza de date grafice cuprinde informaţii privind:
• localizarea;
• extinderea;
• topologia (vecinătăţile) fiecărei unităţi SOTER.
Informaţia spaţială (geometrică) este gestionată prin programul ARC/INFO.
Sistemul de coordonate este geografic – longitudine, latitudine.
Pentru măsurători de distanţe şi suprafeţe, coordonatele geografice sunt
transformate în coordonate reale, în sistemul de proiecţie Lambert.
Fiecare unitate SOTER din baza de date geometrice are un identificator unic (număr
ID). Această cheie primară permite legătura cu datele atribute privind caracteristicile
unităţilor de teren, componentele de teren şi componentele de sol.

38
UNITATE SOTER

DATE AREALE

UNITATEA DE TEREN

1:1M

COMPONENTA DE TEREN

DATE PUNCTUALE

1:1M

COMPONENTA DE SOL PROFIL ORIZONT

1:1M

Fig. 13. Structura bazei de date atribute cu date areale şi date punctuale
1:M – una la mai multe relaţii; M:1 –mai multe sau o relaţie.

Tipurile de date care trebuie descrise în fiecare fişier SOTER (varianta prescurtată
scara 1: 2 500 000).
Baza de date atribute
Această bază cuprinde 5 fişiere:
1. Tabelul unităţilor de teren – listează principalele caracteristici, ale unei unităţi
SOTER (7 atrib).
2. Tabelul componentelor de teren – specifică datele pe componente de teren
(maxim 3 comp în fiecare unitate de teren) şi dă participarea relativă (%) în fiecare
unitate de teren (11 atrib).
3. Tabelul componentelor de sol – specifică aria relativă a componentelor
individuale de sol (maxim 6 comp în fiecare unitate SOTER). Fiecare sol component este
caracterizat printr-un profil de sol reprezentativ regional (9 atrib).
4. Tabelul profilului de sol – listează atributele profilului reprezentativ (12 atrib).
5. Tabelul orizonturilor de sol – conţine datele morfologice, chimice şi fizice pe
orizonturile de sol individuale (35 atribute).
Unitatea de teren
1. Nr. de identificare a unităţii de teren (SOTER);
2. Anul colectării datelor;
3. Tipul de hartă utilizat;
4. Forma majoră de relief;

39
5. Panta regională;
6. Hipsometria;
7. Litologia generală.
Componenta de teren
8. Nr. de identificare a unităţii de teren (SOTER);
9. Nr. componentei de teren;
10. % de participare a componentei de teren în unitatea de teren (SOTER);
11. Panta dominantă;
12. Forma suprafeţei locale;
13. Adâncimea până la roca dură;
14. Materialul parental;
15. Drenaj de suprafaţă;
16. Adâncimea apei freatice;
17. Frecvenţa inundaţiilor;
18. Durata inundaţiilor.
Componenta de sol
19. Nr. de identificare a unităţii de teren (SOTER);
20. Nr. componentei de teren;
21. Nr. componentei de sol;
22. Proporţia componentei de sol în unitatea de teren (SOTER);
23. Nr. de identificare a profilului de sol;
24. Poziţia în componenta de teren;
25. Stâncărie la suprafaţă;
26. Pietre la suprafaţă;
27. Adâncimea de înrădăcinare.
Profilul de sol
28. Nr. de identificare a profilelor de sol;
29. Nr. profilului în baza de date;
30. Latitudine;
31. Longitudine;
32. Altitudine;
33. Data recoltării;
34. Laboratorul de analize;
35. Drenaj;
36. Rata infiltraţiei;
37. Sol – clasificare FAO;
38. Sol – fază FAO;
39. Sol – clasificarea românească.
Orizont
40. Nr. de identificare al profilului de sol;
41. Nr. orizontului;
42. Limita superioară;
43. Limita inferioară;
44. Orizont diagnostic;
45. Proprietăţi diagnostice;
46. Culoare stare uscată;

40
47. Culoare stare umedă;
48. Tip de structură;
49. Abundenţa fragmentelor grosiere;
50. Nisip total (%);
51. Praf total (%);
52. Argilă (%);
53. Textura;
54. pH în apă;
55. Capacitatea de schimb a solului;
56. Carbon organic total;
Fiecare atribut sau clasă de valori este înregistrat în tabel fie cu un cod literal, fie cu
unul numeric. Mai jos sunt câteva exemple de codificare a unor atribute folosite în baza
de date SOTER:

Forme de relief: Câmpii LP


Dealuri SH
Munţi TM
Panta generală: <2% F
3 – 5% G
5 – 8% U
>60% V
Litologia generală Roci magmatice I
Roci metamorfice M
Roci neconsolidate U
Altitudinea absolută <300 m 1
>3000 m 5
Altitudinea relativă <200 m 6
>5000 m 12
Durata inundaţiilor Mai puţin de o zi 1
Continuu 7

US5 Nr. unit Forme de Panta Litologie Altitudine


US2 SOTER relief generală absolută
1 SH R UE1 6
US1
2 LP F UF2 1
3 TH
US3 4
US4
5

Fig. 14. Relaţiile dintre baza de date de date geometrice SOTER şi datele tabelare.

41
Legătura între tabelele cu atribute şi baza de date geometrice şi prelucrarea datelor
se face prin intermediul unui sistem de management al Bazei Relaţionale de Date (fig.
14).
Pentru realizarea bazei de date SOTER se folosesc hărţi topografice, hărţi
hipsometrice, hărţi geomorfologice, hărţi geologice, hărţi de soluri, baze de date privind
profilele de sol, baze de date climatice, hărţi de folosinţe etc.
Prin aplicarea acestei metodologii de Sistem Informatic Geografic s-au realizat hărţi
ale României la scara 1:2 500 000 şi 1: 1 000 000 privind formele de relief, panta
regională, hipsometria, litologia de suprafaţă.

42