UNITATEA DE STUDIU 5

AMORTIZAREA CAPITALULUI IMOBILIZAT ÎN ACTIVE

CORPORALE ŞI NECORPORALE

Obiectivul principal al capitolului

- Cunoaşterea semnificaţiei amortizării mijloacelor fixe, precum şi
stăpânirea modului de calcul al acesteia

Obiectivele secundare ale capitolului

- Identificarea elementelor de calcul ale amortizării şi a rolului lor în
cadrul metodelor folosite
- Impactul amortizării asupra rezultatului financiar net şi în acest
context consecinţele abordării diferitelor metode de calcul

Conceptul de active imobilizate. Uzura acestora – bază obiectivă a

amortizării

Investiţia privită ca un plasament semnifică din punct de vedere al

circulaţiei valorii o imobilizare pe diferite termene. Aceste imobilizări pot lua
forme concrete corporale, necorporale sau financiare. Un element al
imobilizărilor poartă numele de activ. Imobilizările corporale sunt definite în
Standardele Internaţionale de Contabilitate ca fiind acele active care:
- „sunt deţinute de o întreprindere pentru a fi utilizate în producţia de
bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi
folosite în scopuri administrative,
- este posibil a fi utilizate pe parcursul mai multor perioade”1.
Activele imobilizate corporale se deosebesc prin faptul că au valoarea
încorporată în conţinutul lor material, în timp ce valoarea activelor necorporale
este concretizată în cheltuielile făcute pentru obţinerea acestora: este cazul
licenţelor, brevetelor, a documentaţiilor referitoare la tehnologii de fabricaţie
etc. Imobilizările corporale se concretizează în mijloace materiale precum:
maşini, utilaje, instalaţii diverse, clădiri etc., care alături de materiile prime,
materialele şi de alte utilităţi folosite de întreprindere formează aparatul de
producţie al acesteia.
În ţara noastră, activele imobilizate care se amortizează pe seama
rezultatelor activităţii întreprinderii cuprind active corporale şi active

1 Standardele Internaţionale de contabilitate, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.356.

1
necorporale. Activele corporale se compun la rândul lor din terenuri şi
mijloace fixe. Terenurile nu se amortizează, după cum am menţionat, excepţie
fac doar acele terenuri obţinute prin vânzare-cumpărare sau ca despăgubiri, în
cazul exproprierilor. Valoarea acestora, reflectată în documentele care atestă
operaţiunile amintite, se amortizează prin aplicarea unei cote de 25% din
cuantumul dobânzii curente la disponibilităţile băneşti de valoare egală cu
preţul de achiziţie al terenurilor respective, acordată de banca la care are
deschis contul principal firma. Lacurile, bălţile, iazurile care nu sunt rezultatul
unor investiţii precum şi terenurile împădurite sunt considerate active
corporale, dar nu se amortizează.
Mijloacele fixe sunt definite, într-o viziune contabilă, ca obiectul sau
complexul de obiecte ce se utilizează ca atare şi îndeplineşte cumulativ
următoarele condiţii:1
- au o valoare de intrare mai mare de 1.500 RON;
- au o durată normală de utilizare mai mare de un an.
Mijloacele fixe sunt organizate în „Catalogul privind clasificarea şi
duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe” în trei grupe, mai multe
subgrupe, clase, subclase şi familii. Cele trei grupe sunt:2
 grupa 1: Construcţii;
 grupa 2: Instalatii tehnice, mijloace de transport, animale si plantatii;
 grupa 3: Mobilier, aparatura birotica, echipamente de protectie a valorilor
umane si materiale si alte active corporale.
Investiţiile efectuate mijloacelor fixe luate cu chirie precum şi
investiţiile pentru descopertă în vederea valorificării de substanţe minerale utile
care se exploatează la suprafaţă sunt asimilate mijloacelor fixe şi deci se supun
amortizării.

Conţinutul şi rolul amortizării

Noţiunea de amortizare este întâlnită în literatura de specialitate cu mai

multe înţelesuri. Într-un sens mai cuprinzător amortizarea reprezintă „o
reducere ireversibilă, repartizată pe o perioadă determinată a valorii anumitor

1 Legea nr.15/1994, privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, republicată în
Monitorul Oficial nr.242/31 mai 1999
2 H.G. 2139/30 noiembrie 2004 pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea şi duratele normale de
funcţionare a mijloacelor fixe, Monitorul Oficial nr. 46 din 13 ianuarie 2005
2
posturi de bilanţ”1. În acest caz amortizarea semnifică pe lângă recuperarea
valorii activelor imobilizate şi stingerea treptată a unui împrumut pe calea
rambursării sumei contractate în perioada de timp convenită cu
împrumutătorul.
În urma recuperării amortizării se creează resursele financiare necesare
reproducţiei simple (identice) a acelor active. Ca o consecinţă a acestor
abordări, amortizarea poate fi privită sub trei aspecte:
 ca proces, care înseamnă o detaşare şi transmitere de valoare din
activele imobilizate asupra producţiei;
 ca o cheltuială care urmează a se include în costuri; cu menţiunea
că amortizarea este de o natură diferită faţă de celelalte elemente de
cheltuieli, deoarece nu conduce la o plată imediată cum este cazul
materiilor prime, consumurilor energetice, salariilor etc.;
 ca resursă financiară care trebuie să asigure recuperarea valorii
activelor imobilizate şi deci finanţarea înlocuirii acestora.
Unii autori definesc în mod sintetic amortizarea ca fiind expresia
bănească a uzurii2. Aceasta nu înseamnă că în orice moment valoarea pierdută
prin uzură de un activ imobilizat este egală cu amortizarea. Egalitatea se
realizează, de regulă, la sfârşitul duratei de funcţionare a activului, eventual şi
cu luarea în considerare a valorii reziduale. Amortizarea ca proces are rolul de
a elibera resurse de finanţare pentru reînnoirea activelor uzate. Constituirea
resurselor cu această destinaţie trebuie făcută chiar dacă firma obţine pierderi.
O firmă care nu calculează şi recuperează amortizarea îşi diminuează
patrimoniul. Amortizarea apare ca o resursă a autofinanţării fiind o
componentă a finanţării interne.
Amortizarea se calculează din momentul intrării în funcţiune a activului
imobilizat şi până în cel al recuperării integrale a valorii acestuia. Atunci când
un activ imobilizat este scos din funcţiune înainte de recuperarea normală şi
integrală, amortizarea se calculează până la nivelul valorii de inventar, mai
puţin suma ce se poate recupera prin valorificare. Dacă după expirarea duratei
de funcţionare activele imobilizate pot să-şi continue activitatea, atunci nu se
mai justifică operaţiunile de stabilire a amortizării. În perioadele de inflaţie,
sumele ce trebuiesc reinvestite pentru reconstituirea activelor imobilizate sunt
mai mari, urmare a sporirii preţului lor de achiziţie. În acest caz elementele de
calcul, cu deosebire valoarea de amortizat, dar şi metodele de amortizare

1 G.Depallens – Gestion financière de l’entreprise, Sirey, Paris, 1988, p.47, citat după M.Opriţescu ş.a., -Finanţe
şi contabilitate, Editura Universitaria, Craiova, 1999, p.121.
2 I.Neagoe – Finanţele întreprinderii, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, p.151
3
trebuiesc adaptate, astfel încât să existe o egalitate între mărimea amortizării şi
preţul de achiziţie a activului imobilizat ce urmează a fi înlocuit.

Elementele de calcul ale amortizării

Datorită faptului că cea mai mare parte a activelor imobilizate
amortizabile ale întreprinderilor sunt concretizate în mijloace fixe ne vom
referi în continuare la calculul amortizării acestora. Aprecierile făcute la acest
subiect sunt valabile în mare măsură pentru celelalte activele imobilizate
amortizabile ale firmelor. Elementele cu ajutorul cărora se determină
amortizarea mijloacelor fixe sunt:
a) valoarea de amortizat,
b) durata de amortizare,
c) norma de amortizare.
a)Valoarea de amortizat reprezintă elementul de bază în sistemul de
calcul a amortizării şi se poate exprima în moduri variate. Folosirea unor
anumite valori în stabilirea amortizării are consecinţe diferite asupra
echilibrului dintre posibilităţile de constituire a resurselor financiare şi
necesităţile de investiţii cerute de reproducţia mijloacelor fixe.
b)Durata de amortizare exprimă perioada medie de timp în care
mijloacele fixe ar putea să funcţioneze. Unii autori fac distincţie între durata de
funcţionare care poate fi mai scurtă sau mai lungă şi durata de amortizare care
reprezintă perioada avută în vedere de legiuitor pentru calculul normelor de
amortizare1.
c)Norma de amortizare exprimă mărimea amortizării, de regulă, în
procente faţă de valoarea de intrare a mijloacelor fixe. Normele de amortizare
au un caracter mediu şi pot fi stabilite pe fiecare fel, grupe omogene, categorii
mari şi total mijloace fixe. Din punct de vedere al modului în care influenţează
mărimea amortizării anuale deosebim trei categorii de norme:
a. proporţionale;
b. regresive sau accelerate;
c. progresive.

Sisteme şi mecanisme de calcul ale amortizării

1 I.A.Giurgiu – Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1995, p.94.
4
 Sistemele de calcul ale amortizării mijloacelor fixe pot fi studiate din
mai multe puncte de vedere. Astfel, după forma de exprimare a bazei de calcul
sunt cunoscute două sisteme: temporal şi funcţional 1 . Acest criteriu are în
vedere modul în care se face asocierea elementelor ce stau la baza sistemului.
În sistemele temporale valoarea de amortizat se recuperează într-o
anumită perioadă de timp, prestabilită pentru funcţionarea convenabilă a
mijloacelor fixe, făcându-se abstracţie de intensitatea cu care acestea sunt
utilizate. Aceste sisteme sunt cele mai folosite în lume datorită avantajelor
legate de uşurinţa cu care sunt concepute şi aplicate.
În sistemele funcţionale dimensionarea amortizării este realizată în mai
strânsă dependenţă de uzura suferită de mijloacele fixe în procesele economice
în care sunt angajate. Evoluţia uzurii este evidenţiată cu ajutorul unor indicatori
precum: mărimea producţiei, parcursul exprimat în mii km. echivalenţi sau în
mii ore de zbor. În ţara noastră acest sistem este aplicat în calculul amortizării
doar în sectorul minier unde funcţionarea mijloacelor fixe precum şi
posibilitatea de recuperare a valorii lor sunt dependente de rezerva
exploatabilă.
În ţara noastră calcularea amortizării se poate realiza fie în sistem liniar,
degresiv sau accelerat.
Amortizarea liniară se realizează prin includerea uniformă în
cheltuielile de exploatare a unor sume fixe, stabilite proporţional cu numărul de
ani ai duratei normale de utilizare a mijlocului fix 2 . Calculul se face prin
aplicarea cotei anuale de amortizare la valoarea de intrare a mijlocului fix.
Amortizarea degresivă este o variantă a sistemului cu normă constantă
şi valoare de amortizat descrescătoare.
Practicarea acestui sistem, în ţara noastră, presupune două variante
determinate de momentul de intrare în funcţiune a mijloacelor fixe:
- pentru mijloacele fixe intrate în funcţiune înainte de 31 dec.1993 se
foloseşte sistemul degresiv de amortizare fără luarea în considerare a uzurii
morale, variantă numită AD1;
- pentru mijloacele fixe intrate în funcţiune după 31 dec. 1993 se
utilizează sistemul degresiv de amortizare cu luarea în considerare a uzurii
morale, variantă denumită AD2.

1 M.Opriţescu ş.a. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Dova, Craiova, 1996, p.121; A.I.Giurgiu –
Finanţele firmei, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, p.126.
2 Legea nr.15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, republicată în
Monitorul Oficial nr,242 din 31 mai 1999
5
 Teste de autocontrol

1) Care sunt conţinutul şi rolul amortizării mijlacelor fixe?

2) Prezentaţi elementele de calcul ale amortizării şi a rolului lor în
stabilirea corectă a acesteia.
3) Care sunt metodele de calcul a amortizării mijloacelor fixe aplicate
în ţara noastră?