MISOLOGIE CREȘTINĂ

III. EDUCAŢIA CREŞTINĂ ÎN DINAMICA MISIUNII

Anul 2000. moment jubiliar amintind dc Naşterea Domnului Hristos, a fost un an special şi pentru români,
pentru că el îi trimite la ..întoarcerea religiosului", cu zece ani în urmă, în decembrie 1989, după o lungă perioadă
de tribulaţii şi restricţii privind libertatea religioasă într-un regim de dictatură. Aecastă întoarcere a omului către
Dumnezeu. ..întoarcerea colindătorilor", este ambiguă şi confuză. Datoria creştinilor, astăzi, nu este de a căuta în
arhive pentru a vedea când şi cum a început poporul român să creadă sau pentru a proba dacă s-a născut creştin
sau fără religie. Este adevărat, criza acestei întoarceri (o criză de identitate creştină) arc cauza şi în necunoaşterea
istoriei credinţei. în denigrarea memoriei şi a tradiţiei celor care au crezut. A cunoaşte vechimea creştinismului la
români, a lăuda statornicia părinţilor în credinţă şi rezistenţa martirilor şi sfinţilor români, sunt repere istorice şi
resurse dc speranţă foarte importante.

Dar Biserica nu poate schimba societatea doar prin pomenirea istoriei trecute. Căci în această societate. în
care moravurile sunt amestecate, în care interesul pentru acumularea de bogăţii se termină prin corupţie şi crimă,
în care violenţa atentează la integritatea persoanei, este pe cale dc a se pierde nu numai sensul coeziunii sociale,
dar şi sensul integrităţii morale. Dintr-o eroare dc înţelegere a naturii religiei, predarea acesteia se limitează la
lauda religiozităţii populare reziduale, iar dintr-o eroare dc interpretare a „spiritului locului", păstrarea Tradiţiei e
sinonimă cu ritualizarea abuzivă şi inutilă. Mai mult. invocând dificultatea exegezei Sfintei Scripturi, preoţii au
lăsat de-o parte aspecte însemnate ale morale creştine, mai anevoie dc înţeles şi dc primit de credincioşi, ca de
pildă concepţia creativă despre trup. despre căsătorie şi viaţa conjugală, despre drepturile omului, morală socială
şi democraţie.

Or. încreştinarea copiilor şi îmbisericirea tinerilor de azi. n-au nimic comun cu religiozitatea şi ritualizarea de
acest tip. Dintr-un sentiment de reţinere şi de modestie, femeile, mamele şi părinţii în general, sunt înclinaţi să
lase educaţia creştină a copiilor pe scama şcolilor, a parohiei, a şcolii publice. Femeile, mamele, familiile, nu
trebuie să se debaraseze de această misiune, aceea dc a explica dificultăţile de depăşit.

Întrebarea esenţială este însă aceasta: cum am ajuns ficcarc dintre noi să credem sau să nu credem, când şi
cum a început convertirea noastră în discipoli şi martori ai lui Hristos? Credinciosul devine creştin atunci când
istoria vieţii sale se conjugă cu istoria crcdinţci Lui. când istoria lui Hristos pătrunde în biografia sa personală şi
publică. Asemenea întrebări nu sunt uşoare, de aceea creştinii sunt tentaţi să se agaţe dc istoria generală a
creştinismului sau să se învârtească în jurul memoriei unor evenimente, instituţii şi ctitori din cronica Bisericii lor.
Sau sunt ispitiţi să acopere indiferenţa sau necredinţa lor personală cu credinţa altora, a înaintaşilor, a părinţilor şi
a strămoşilor, răpind sau trecând pe seama lor lauda şi aura ce aparţin altora.

Anul Jubiliar 2000 este o ocazie unică de a ne dezlega dc orice formă de necredinţă, de orice formă dc iluzie
că ne putem mântui altfel şi prin altul decât lisus Hristos; de a ne detaşa de orice obstacol care ne ţine la uşă -
frică, nebunie, complezenţă. cinism — ca astfel să intrăm pe deschizătura pe cârc Dumnezeu a făcut-o în cer. prin
întoarcerea Sa pe pământ, în persoana Fiului. El a devenit poarta către Dumnezeu. ..uşa Tatălui", cum spune
martirul Ignalie al Antiohiei (Către Filadelfieni. IX, 1) prin care au intrat Avraam, Isaac, lacov. profeţii, apostolii
şi Biserica sfinţilor. în iconografia Scării lui Iacob (scara virtuţilor) de la Mănăstirea Succviţa. figura centrală este
lisus Hristos. Care stă în deschizătura cerului cu mâinile întinse, ca unul gata să prindă pe cei ce se lansează spre
El cu mâinile deschise ale credinţei.
 De fapt, ceea ce avem de făcut este reînnoirea votului de la Botez. Te uneşti cu Hristos?" Accastă
„împreunare" Dumnezcu-om. om-Dumnczeu. este creatoare, căci din ca se naşte făptura nouă. Dimpotrivă,
păcatul rupe accastă făptură în bucăţi, sărăceşte resursele vieţii. Orice moment este propice pentru a relua
făgăduinţele dc la Botez, în taina reconcilierii - Pocăinţa. în Taina Comuniunii - Euharistia, pentru a ieşi dintr-o
existenţă duplicitară. Evanghelia este sursă a libertăţii, a adevărului şi a dreptăţii. lisus a începui să
propovăduiască Evanghelia Sa astfel: „Pocăiţi-vă; împărăţia Cerurilor s-a apropiat!" (Matei 4, 17).

1.1. Principii creştine pentru filosofía şi pedagogia educaţiei

Tentaţi dc aşa-zisa „trezire a religiosului" şi dc rezultatele (ipotetice) ale statisticilor religioase, mulţi teologi,
educatori şi duhovnici ortodocşi prezintă imaginea unei Ortodoxii virtuale maximaliste. fără preocuparea de a găsi
mijloacele de transfer (sau dc ..plantare") a credinţei creştine în programele dc educaţie a copiilor şi tinerilor. Si
astfel, divergenţa dintre antropologia creştină, teologică şi cea sociologică, observată la prima vedere în sistemele
de educaţie şi de pedagogic promovate dc instituţiile naţionale şi internaţionale, rămâne intactă. Desigur, a trata
această divergenţă nu înseamnă a cădea în capcana „concordismului". dar este de neconceput a vorbi despre om -
icoana lui Dumnezeu, despre „îndumnezeirea omului" (theosis), despre primatul spiritualului, fără a identifica
itinerariile personale şi căile sacramentale de a le realiza în domeniul educaţiei. Teologia ortodoxă trebuie să
dezvăluie raportul dintre divin şi uman, dintre ontologic şi morală, dintre mister şi istorie, în totalitatea lui. Fără o
privire din afară la filosofía şi pedagogia educaţiei, teologia ortodoxă este întoarsă într-o disciplină abstractă,
filosofică. De aceea, noţiunile fundamentale ale Ortodoxiei nu trebuie să fie aruncate oricum, la întâmplare, de
dragul vocabularului, fără nici o intenţie pragmatică educaţională.

Care este semnificaţia acestor noţiuni pentru sistemele de educaţie morală actuale, propuse dc instituţii elice şi
pedagogice laice? Care este limbajul biblic şi liturgic în care acestea pol fi comunicaic? Să recapitulăm aceste
noţiuni:

a) Pornind dc la principiul cartezian. Cogito ergo sum. modernitatea ce a declarai omul ca măsură a lucrurilor,
capabil să-şi lormeze propria sa identitate fără Dumnezeu. Transcendenţa, religia, perturbă umanul. A crede
înseamnă pentru modernişti a deposeda omul de identitatea sa. Dimpotrivă, antropologia creştină afirmă nu numai
capacitatea omului dc a concepe şi de a primi pe Dumnezeu (cu pa x Dei), dar şi nevoia omului de a crede, pentru
a „regulariza", a ordona viaţa sa. Imago Dei este matricea pe care se grefează revelaţia, deschiderea omului pentm
transcendenţă şi religie personală (Fapte 13, 48). Identitatea persoanei fără credinţă care conjugă divinul cu
umanul este incompletă, fragilă: „Cred, Doamne, ajuta necredinţei mele!" (Marcu 9, 24). Credinţa e o virtute
cardinală a omului, fără condiţii de loc şi de timp. este primirea necondiţionată a lui Dumnezeu.

Educaţia omului trebuie bazală deci pe această percepţie pozitivă a identităţii religioase a omului, care e liber
să primească pe Dumnezeu ca torent de iubire manifestat în condiţia umană, iubire care generează viaţa şi
depăşeşte moartea.

b) Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa. dându-i putinţa dc a dobândi împărăţia veşnică, care
constituie planul lui Dumnezeu cu creaţia Sa. Persoana umană este alcătuită din suflet cugetător şi din trup bine
alcătuit, astfel ca trupul să slujească sufletului, iar simţurile „să nu se împiedice unul pe altul". Chipul sau icoana
lui Dumnezeu esie pecetea indelebilă, ncstricată. pe care a umbrit-o totuşi păcatul sau alunccarea omului în afară
de comuniunca dc origine cu Dumnezeu. Omul a fost „înşelat" prin viclcnia diavolului, deci păcatul a venit din
afară, a ..intrat" în lume ca o alterare a acesteia.
 c) Teologia ortodoxă nu acceptă „analogia entis" subliniind alteritatea lui Dumnezeu în raport cu lumea.
Lumea nu e divină. Ea este adusă de Dumnezeu de bună voie ..dintru nefiinţă întru fiinţă". De aceea, „este
imposibil a concepe pe Dumnezeu şi mult mai imposibil de a-L exprima" (Sf. Grigorc Teologul). Omul participă
la energiile divine nccreate ale lui Dumnezeu, la slava Sa. care atinge lumea, şi nu la fiinţa Sa (C.rigoric Palama).
Duhul Sfânt, Duhul Fiului, este cel care aduce harul în inima omului: persoana Dătătorului vine împreună cu
darurile sale (Sf. Simeon Noul Teolog).

d) "Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu" (Sf. Atanasie cel Mare). Dumnezeu a
rânduit mântuirea lumii (oikonomia) prin întruparea Hristosului (Mesia) Său. în acest schimb, între cele două firi,
divină şi umană, operat în persoana lui lisus Hristos, se află scopul iconomiei lui Dumnezeu. Theosis este înainte
dc orice o consecinţă a unirii ipostatice a celor două firi.

e) Relaţia dintre har şi om, arc un caracter sinergetic, căci Dumnezeu intră acolo unde omul este deschis,
dezlegai şi liber prin credinţa sa. Sinergia este o experienţă activă, dinamică, evoluează ca o renaştere cu mai
multe trepte, catharsis. iluminare. îndumnezeire (theosis). Această sinergie se manifestă fie prin itinerariul
personal al ascezei, al rugăciunii şi al postului, fie pe ruta sacramentală sau practica tainelor. Sinergia e o condiţie
esenţială în orice program de educaţie morală. Educaţia este asemenea unei renaşteri, a doua naştere dc sus sau
regenerarea cerească, operată în două mişcări: dezbrăcarea de „omul cel vechi" şi înnoirea, recâştigarea libertăţii
şi a demnităţii, îmbrăcarea în haina ncstricăciunii, prin ..reproducerea chipului lui Hristos". în fiinţa sa
(„Imprimăm chipul lui Hristos în cel ce se va naşte din nou " - Slujba Botezului), numită înfiere. Educaţia
religioasă şi morală stă deci pe faptul că persoana umană are puterea de a lega şi dezlega viaţa sa dc orice
capcană, captivitate, alienare, suferinţă, arc puterea de a scoate răul din el („Te lepezi de Satana? Te uneşti cu
Hristos?"), ca să devină loc al harului, părtaş al învierii, fiind împreună sădit cu Hristos.

f) Mântuirea omului în lumina creştinismului este. ca şi persoana umană, indivizibilă. Disputele între cei
care preferă dimensiunea verticală a mântuirii şi cei care sunt angajaţi în latura ei orizontală nu trebuie să împartă
pe creştini, ci trebuie să reunească virtuţile, luptele şi talentele lor. indiferent dc terenul unde le practică. A lupta
contra rasismului, violenţei, excluderii, xenofobiei. înseamnă de asemenea a purta crucea pe urmele Iui Hristos.

g) „Stăpâne, lasă-l încă anul acesta, căci între timp îl voi săpa la rădăcini. > voi hrăni cu îngrăşământ. Poate
va da roade în viitor. Dacă nu, să-t tui" ' Nlarcu 13. 6-9). Care sunt consecinţele acestui text pentru folosofia şi
pedagogia credinţci? Textul arată că timpul mântuirii personale nu este măsurat în mod mecanic, determinist, lără
flexibilitate şi grijă pastorală, fără perspectiva concretă a mântuirii. Nimic nu este jucat, nimic nu este pierdut
înainte de „finalul meciului. Victoria poate să fie obţinută „în prelungiri" (extra-time), graţie unor intervenţii de
geniu ale marilor campioni.

1.2. Tendinţe educaţionale.

Cine citeşte presa bisericească, revistele dc spiritualitate şi cultură bisericească, literatura teologică, cărţile de
religie, cine vizionează imaginile transmise prin programele religioase ale Televiziunii naţionale şi internaţionale
şi ascultă comentariile la aceste filme, îşi dă scama de dilema dc a colporta >I mediatiza icoana Bisericii Ortodoxe
din România. într-o epocă de căutări liberale, in care societatea română aleargă după modelul altora, când în
opoziţia europeană contra globalizării, când în frontul dc integrare în Uniunea Europeană, mulţi caută locul şi
identitatea Ortodoxiei Române in spiritualitatea şi cultura naţională. În politica europeană. în stalul democratic
laic (ca şi când Biserica ar fi o organizaţie nonguvernamentală - NGO). Mulţi cunosc tezaurul ci dinamic,
permanent, dar nu ştiu cum să ¡1 transmită noii generaţii ca un tot viabil şi coerent. Căci acest tezaur este păstrat
în vase dc argilă, fragile şi poroase, care se tocesc şi se uzează prin manipulare inadecvată. Lutul se poate însă
transforma intr-o fibră de sticlă transparentă, prin experienţa existenţialistă a credincioşilor (Mama spunea că
icoanele de lemn. învechite şi afumate, se restaurează numai prin sărutul copiilor). Avem dreptul să pronunţăm
panegirice la o icoană ieşită din ramă?

I\itcm reţine mai multe forme de mediatizări paralele, care diverg nu numai prin actori şi instrumente, ci prin
postulatele şi tipologiile care le generează:

a)Mai întâi, e vorba de grupul celor care sunt încă satisfăcuţi să pritocească valorile tradiţionale ale
Ortodoxiei române: „Să nu umblăm la canoane", la prestigii şi privilegii istorice. în ultima vreme, se caută o
legitimare (ne-teologică) in definiţia de „Biserică naţională", care e de lapt o tactică geopolitică de a redresa
simfonia (celor două puteri) dezechilibrată în sistemul politic anterior. Acest tradiţionalism, cunoscut prin limba
dc lemn a vechilor „passeurs" satisfăcuţi cu ce s-a scris înainte, dc cătrc generaţia „spaţiului mioritic", are grijă
mai degrabă dc conformitatea şi de continuitatea instituţională a Bisericii, aşa cum se vede din insistenţa asupra
identităţii Ortodoxiei române cu cultura bizantină: „Byzance ap res Byzance". în vizitele dese în capitalele
vechilor Principate Române. Bucureşti şi Iaşi, arhiepiscopul dc Constantinopol, primatul cetăţii imperiale. Noua
Romă. trece pe seama patriarhiei sale titlul de Biserica Mamă a Bisericii Române. Biserica fiică. Proiectul acestei
tendinţe este România creştină şi Europa Creştină, chiar dacă procesul de evanghelizare a acestora e defensiv şi
lent.

b)O altă coloană este accca care vede în România un alt Athos. o Ortodoxie maximalistă. în uniformă
religioasă, retrasă în chilie, de inspiraţie monastică şi condusă dc duhovnici, potrivii Pidalionului. Acest curent se
poale observa în canonizarea forţată. în cercetarea teologică universitară, a palamismului. cu toate caracteristicile
acestuia: diminuarea reflexiei teologice sub pretextul apofatismului. isihasmul sau truda ascetică (post, eliberarea
de patimi, făgăduinţe şi diaconii proprii monahilor), pusă pe acelaşi plan cu mistica. Sau în palerniiaiea spirituală
a duhovnicilor călugări, care. adeseori, proferează sentinţe acrivicc în probleme legate de morală conjugală şi
sexuală, dc comportament politic, fiind astfel depăşiţi de condiţiile şi realităţile istoriei. Intenţia dc a întoarce
tradiţia contemporană la sursele biblice şi patristice csie salvatoare, dar frica de lume. De secularizare, dc
modernitate şi conciliaritate ecumenică nu este nici credibilă, nici durabilă. Procesul de intenţie contra Mişcării
Ecumenice - „erezia secolului", usurinla cu care sunt vânaţi şi condamnaţi hctcrodocşii, denotă o gravă carenţă în
formaţia ecumenică a acestor grupuri influente.

c)Un alt canal în acest circuit de mediatizare este acela care confundă critica Bisericii Ortodoxe Române cu
denigrarea ci. care recurge la teoria ..ciocnirii civilizaţiilor", făcând comparaţii false între Ortodoxie şi celelalte
confesiuni crcştinc. între dcmocraţia creştină şi alte sisteme politice. Acest curent este mascat sub numele
societăţii civile, după care creştinismul românesc ar fi un fel de teologhizare sau stropire cu aghiasniă a folclorului
românesc, pietate ortodoxă redusă la religiozitatea care întreţine infantili/arca credincioşilor, inculturaţia fiind
egală cu sincretismul. Unele comentarii şi exegeze despre icoane, monahism, harismatici, rituri (botez, nuntă,
înmormântare), în programele de mediatizare .Xumină Lină" sau „Universul credinţei" sunt simple stridenţe
teologice, care lărgesc prăpastia dintre simbol şi realitate.

d)Din fericire, există o nouă generaţie de ..passeurs". episcopi. preoţi, teologi,

intelectuali, misionari, cateheţi, educatori, care au conştiinţa că viitorul Ortodoxiei, în ţară şi străinătate, constă în
înnoirea ei. în elaborarea ei critică şi creatoare, tăcând explicite valorile ei, care au sens pentru toţi, pentru
generaţia care transmite şi pentru generaţia care primeşte. Accastă trccere nu este uşoară, de aceea ea merită
să fie supusă unei reflexii teologice serioase. Este urgent ca imaginea ci să fie stabilizată prin integrarea într-un tot
cocrcnt a diverselor ci aspcctc. Cei cârc sc concentrează asupra ,.Bisericii inierioure". crezând că a schimba inima
omului înseamnă a schimba lumea, au nevoie dc cci cc văd că raportul dintre Biserică şi lumea postmodernă deja
s-a schimbat, adică au nevoie de cei ce insistă asupra fraternităţii şi dreptăţii zise orizontale. Căci crucea are două
braţe! Cc înseamnă a predica cuvântul fără contemplaţie şi doxologie sau a venera icoanele fără experienţa
mistică a luminii? Cc rămâne din cultul liturgic fără misiune, ce valoare arc pomana (pomenirea morţilor) fără
eradicarea sărăciei, fără solidaritatea tangibilă cu săracii? Cc înseamnă asceză şi mistică personală, fără transferul
energiilor divine în actc de cultură şi civilizaţie? Este dreptul accstor noi ..passeurs". preoţi şi laici - căci ei sunt
capabili să creeze, să traducă Biblia în limba actuală - să întrupeze Evanghelia în instituţii noi. să comunice
tradiţia în termeni noi. să compună imne şi rituri, să devină imnograli. iînnologi şi iconografi pentru generaţia lor.
fără a produce rupturi în sânul Bisericii.

e)Aşadar, este greu să se facă o sinteză care să sudeze aceste curente şi tendinţe. Ortodoxia în România. în
generalitatea ei, merită un studiu fundamental, ţinând scamă şi dc experienţa confesorilor şi a martirilor din 1989.
„Punte între Orient şi Occident", locuţiune folosită frecvent cu ocazia vizitei episcopului de Roma, papa loan Paul
al II-lca. la Bucureşti (7-9 mai MW), poate inspira un nou lip de unitate şi de solidaritate internă, reclamate de
răspunsurile la provocarea modernităţii.

IV. MISIUNEA BISERICII ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

Unul dintre aspectele importante ale misiunii Bisericii în societatea contemporană priveşte educaţia religioasă
a credincioşilor. După aproape cinci decenii dc intoxicare marxistă, poporul român a rămas în marea lui
majoritate credincios Bisericii strămoşeşti. Dar. cu tot ataşamentul lor vădit faţă dc Biserică, marea majoritate a
credincioşilor noştri nu dispun de instrucţia religioasă corespunzătoare. Remedierea accstci dcficicnţe provocate
dc fostul regim comunist, care a interzis Bisericii să-şi catehizeze credincioşii ei, se poate realize atât prin
predarea religiei în şcoală, cât şi prin opera dc catehizare care trebuie să lîe promovată la nivel de parohie.

Trebuie să mai avem în vedere, apoi. că un procent foarte ridicat din rândul românilor manifestă încredere în
Biserică, cca. 90%, după cum arată sondajele de opinie publică, dar un număr destul de modest din rândurile lor
frecventează biserica cu prilejul sfintelor slujbe care sc oficiază în ea. Există foarte multe parohii în care
credincioşii participă în număr foarte mic la slujbe, în cursul anului, fiind obişnuiţi să vină la biserică o dată sau
de două ori pe an. La baza acestui fenomen sc află două cauzc mai importante. Mai întâi, este vorba dc faptul că
enoriaşii parohiilor au fost învăţaţi să se împărtăşească dc cel mult patru ori pe an, ca să nu mai vorbim dc cci care
nu sc mai împărtăşesc cu anii. O astfel de practică îi determină pe credincioşi să se comportc în mod individualist,
să se adreseze bisericii doar atunci când le dictează interesele lor personale, să participe la slujbe fără să sc
cunoască unul cu altul şi să contribuic la dizolvarea Bisericii în calitatea ei de comuniune. Apoi. trebuie să
recunoaştem că n-am acordat importanţa cuvenită preoţiei universale a credincioşilor, că vrem să ştim doar de
preoţia sacramentală, fără ca enoriaşii să fie atraşi în acţiuni folositoare pentru viaţa şi misiunea Bisericii.

Dacă vrem să remediem accastă situaţie, trebuie să-i facem pe preoţi şi pe credincioşi să devină conştienţi de
faptul că .Sfânta Euharistie constituie Biscrica ca Trup al lui Hristos şi că împărtăşirea. însoţită de pregătirea
spirituală necesară, dezvoltă în rândul credincioşilor conştiinţa apartenenţei lor la Biserică. Aici nu este vorba
numai dc opinia celor care se declară în favoarea împărtăşirii mai dese. Faţă dc cei care sunt dc opinie contrară şi
sc dcciară în favoarea împărtăşirii mai rare. precedată dc pregătire spirituală, ci de faptul că Sfânta Euharistie nu
mai trebuie surprinsă ca un act de sine stătător, ca un act în sine. ca un act de simplă „împărtăşanie", ci ca expresie
a comuniunii care sc află la temelia Bisericii. Dacă nu ne vom ridica la conştiinţa acestei realităţi atât dc profunde
şi importante pentru existenţa Bisericii, nu vom putea depăşi nici individualismul, care bântuie cu atâta furie in
rândul credincioşilor noştri şi ii face să dea dovadă dc indiferenţă faţă dc problemele cu care se confruntă
Biserica, şi nici nu vom putea activa sacerdoţiul universal al credincioşilor, pentru ca Biserica să devină activă în
societate.

Una dintre marile probleme cârc stau în faţa Bisericii noastre este cca a misiunii în mediul urban. Datorită
politicii duse de regimul de tristă amintire din ţara noastră, marile oraşe ale ţării au cunoscut o crcştcrc
demografică impresionantă. în timp ce Biserica a fost împiedicată să-şi construiască locaşuri dc
cult. Datorită acestui fapt, credincioşii şi-au pierdut sentimentul apartenenţei la o comunitate. Biserica nu sc
schimbă după chipul lumii trecătoare, al lumii secularizate, ci este expresia coborârii eternităţii în timp. care îi dă
omului stabilitate într-o lume a nestabilităţii şi îl ridică la asemănarea cu Dumnezeu. Este adevărat că Biserica
trebuie să fie dinamică în lume. dar dinamismul ci nu constă în acţiuni de ordin politic şi activism social, fiindcă
pe accastă calc multe dintre Bisericile creştine, şi încă cele mai importante, s-au golit de credincioşi. Dinamismul
Bisericii într-o lume secularizată, care vrea să ştie doar dc raţiune şi ştiinţă, constă în faptul dc a conferi societăţii
contemporane o faţă mai umană prin mijlocirea valorilor creştine. La abuzul de raţiune, care a secularizat lumea.
Biserica este chemată să propovăduiască şi să manifeste prin viaţa ci iubirea şi credinţa creştină în cadrul relaţiilor
sociale.

1.1. Premisele unei pastorale misionare

a) Păstorul în Vechiul Testament

În perioada Noului Testament, urme ale ..păstorului" se pot găsi în Damasc, când sc vorbeşte dc un mebaqqer
al comunităţii, astfel:

„Să aibă milă de membrii comunităţii, precum un tată de copiii săi. Atunci când îl supără: precum un /făstor
să elibereze turmele de legăturile care le leagă".

Accastă comparare a conducătorului comunităţii cu un păstor, este în analogic strânsă cu afirmaţia similară
din Noul Testament. în Psalmii lui Solomon 17.40 se spune despre Mesia:

„El este mare în lucrarea Sa şi mare în frica de Dumnezeu, păstorind turma Domnului cu credinţă şi dreptate".

Acest text (lăsând la o parte un altul de la lezechiel 34.2 3: .. Voi pune peste ele un singur păstor, care le va
paşte; voi pune pe robul Meu. David; el va paşte şi el va fi păstorul lor") arată că această comparaţie dintre Mesia
şi un păstor era cunoscută încă din epoca iudaismului nccrcştin. Filon a recurs, dc asemenea, la tipologia
păstorului. întâi nous, apoi ortlios logos, sc referă la păstor; iar epitetrammenos. heniochos sau kybernetes, la
puterile iraţionale ale sufletului. Cel care creşte în cunoaştere păstoreşte şi aceste puteri iraţionale, avcrtizându-nc
să nu acţioneze senzitiv. încă o dată. Filon compară conducerea unei naţiuni de către conducătorii ei cu păzirea dc
către păstor a turmei. Totodată consideră păstoritul ca o bună pregătire pentru conducerea politică.

Analogia păstor-suflct. în Iczcchicl 34, 16 (..Oaia rătăcită şi pierdută o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi
lega şi pe cea bolnavă o voi întări, iar pe cea grasă şi tare o voi păzi şi o voi păstori cu dreptate") l-a influenţat pe
Sf. Grigoric Teologul. In preocuparea sa cu privire la dimensiunea îngrijirii pastorale a comunităţii, dc cătrc preot,
el subliniază funcţia delicată a unei responsabilităţi atât dc mari. Sufletele nu sunt, în nici un caz, oi. dcoarece ele
sunt spirituale, cu raţiune şi voinţă liberă. Prin urmare, afirmă el, o asemenea misiune este numită „arta artelor si
ştiinţa ştiinţelor" Pentru el. succcsul slujirii depinde de măsura dragostei şi de fidelitatea faţă de Păstorul cel Mare.
lisus Hristos. Cu alte cuvinte, un păstor trebuie. în primul rând. să fie păstorit dc Hristos pentru a putea fi capabil
să-i păstorească pe alţii. Este importantă metoda de pastoraţic lisată dc Sf. Grigoric. metodă în care rolul primar
este atribuit lui Hristos. Doar în aceste condiţii putem dezvolta o relaţie trans-paslorială cu păstoriţii noştri. După
cc a fost hirotonit preot. Sf. Grigoric a plecai în pustia din Pont; însă, după puţin timp, s-a întors la
Constantinopol. unde a ţinut o remarcabilă cuvântare privitoare la preoţie, cuvântare care a rămas ca un
monumental tratat despre cum poate cineva deveni un slujitor adevărat. Din ea s-au inspirat şi alţii, precum Sf.
loan Gură de Aur. ori Fer. Augustin: „Să mă fină Domnul în mâinile Sale... la fel cum păstoreşte pe păstor sau
cum călăuzeşte pe pedagog, astfel ca să putem păstori turma Sa cu înţelepciune şi nu cu neexperienţă... să confere
poporului Său tărie şi toată puterea".

b) Păstorul în Noul Testament

Importanţa hristologică a analogiei păstorului

Domnul nostru a făcut deseori referire la evenimente din viaţa dc zi cu zi, pentru a crea astfel analogii
impresionante şi a atrage atenţia asupra realităţii umane. în accst context, a folosit des imaginea păstorului,
punctând din realitatea rustică numeroase alte aspcctc ale Bisericii creştine. Putem să credem că folosirea
termenului dc poimen se datorează faptului că o turmă nu cuprinde fiinţe izolate, care să trăiască doar pentru ele
însele, ci presupune o comuniune. în special Sf. loan înregistrează viaţa agricolă din Orientul Apropiat, aşa cum a
fost ca practicată în Samaria şi Palestina. Este suficient dc citit scrierile poetului latin Virgiliu. în care viaţa
păstonilui este glorificată ca existenţă ideală, păstorii reprezentând lumea paradisiacă. Este interesant dc notat că
în Palestina, păstorii erau priviţi ca hoţi. în timp cc, paradoxal, primii care au receptat mesajul creştin au fost. în
mod precis, păstorii.

Hristos preferă analogia păstorului pentru a accentua sensul responsabilităţii, al purtării de grijă, al protejării
dc duşmani (numiţi lupi), a celor slabi şi abandonaţi. Un păstor bun tratează fiecare oaie în mod egal, idee dc
bază. care apare în cele mai multe scrieri profcticc din Vechiul Testament (Amos. Agheu, Isaia. Iczcchiel).
Dumnezeu nu este numit niciodată în Noul Testament ..păstor", iar acest fapt nici nu este surprinzător din
perspectiva faptelor din Vechiul Testament. Imaginea păstorului o aflăm doar în parabola Mântuitorului. Acest
fapt poate fi explicat prin preeminenţa cc s-a acordat aici aplicării hristoiogice a figurii păstorului. Aceasta
implică ncccsitatca protejării, a consolării, căci numai un păstor care iubeşte oile sale este capabil să le acorde o
asemenea grijă afectivă. Importanţa acestei imagini alcgoricc sc poate vedea din rolul pe care intenţionează să-1
joace Hristos însuşi atunci când se numeşte pe Sine Păstorul cel Bun:

„Eu suni Păstorul cel Imn. Păstorul cel bun sufletul său şi-lpune pentru oi. Dar simbriaşul şi cel ce nu este
stăpân al oilor când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Iar simbriaşul fuge.
fiindcă simbriaş este şi nu de oi ii este lui aminte. Eu sunt Păstorul cel bun şi Mi le cunosc pe ale Mele şi ale Mele
Mă cunosc pe Mine" (In .10. II -14).

În comparaţiile sale, pe care le numeşte parimia. Sf. loan completează învăţăturile sinopticilor. Dacă aceştia
vorbesc despre „împărăţie". Evanghelia a patra pune accent pe „împărat": „lisus a răspuns: împărăţia Mea nu este
din lumea aceasta. Dacă Împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar lupta ca să nu fiu dat iudeior.
Dar acum. împărăţia Mea nu este de aici. Atunci Pilat L-a întrebat: Aşadar, eşti Tu împărat? Răspuns-a lisus: Tu o
spui. că Eu sunt împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume: să mărturisesc
pentru adevăr; tot cel ce este în adevăr ascultă glasul Meu" (In. 18, 36-37). Accastă admirabilă referire face
legătura dintre Vechiul Testament cu restul Noului Testament:

„Şi cu toiag de fier le va ¡xisiori şi ca pe vasele de lut le va sfărâma, şi cum şi Eu am primit putere de la Tatăl
Meu. Fiindcă Mielul Care stă în mijlocul imnului îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii: şi
Dumnezeu va şterge toată lacrima de pe ochii lor (...) Şi din gura Lui iese o sabie ascuţită, cu care să lovească
neamurile: şi El cu toiag de fier le va păstori şi va călca teascul vinului aprinderii mâniei lui Dumnezeu
Atotţiitorul". (Apocalipsa 2. 27; 7. 17: 19. 15).

Verbul poimaino apare des. Acest apelativ de poimen este sinonim cu episkopos. ccca cc înseamnă episcop,
supraveghetor, titlu care s-a dat lui Hristos: „Că eraţi ca nişte oi rătăcite, dar v-aţi întors la Păstorul şi la
Supraveghetorul sufletelor voastre" (I Pt. 2, 25).

Vorbind cu presbiterii din Efcs. Sf. Pa vel identifică ambii termeni ca exprimând aceeaşi temă, anume
purtarea de grijă faţă de oamenii încredinţaţi spre păstorie, ţinând scama şi dc prezenţa duşmanilor, a lupilor.

Acest nume atribuit lui Hristos. şi în mod consecvent şi preoţilor în general, a ocupat o poziţie considerabilă
în Biserică, începând cu sfârşitul celui de-al 11-lea secol. Termenul pastoral a primit în cursul istorici numeroase
nuanţe. Astfel ajungem la neologismul pustoralia, un substantiv care, în general, desemnează aspcctcic practicc
ale preoţiei, cât şi metodele dc abordare. Biserica, rcflcctând la întemeietoml ei şi la sine însăşi, realizează
iconomia lui Dumnezeu faţă de creaţie. Prin urmare, Hristos rămâne pentru Biserică Păstorul ccl bun şi
Mijlocitorul. Activitatea Sa este dc fapt pastorală, conformă cu imaginea păstorului care îşi dă viaţa (adică, cea
dumnezeiască) pentru oile Sale. Mai mult. El încredinţează acelaşi lucru şi uccnicilor şi împreunălucrătorilor Săi.
Aceştia asumă, astfel, aceeaşi responsabilitate, de a oferi oilor care le-au fost încredinţate ..hrana cea bună" (In.
6, 27). lntr-o asemenea perspectivă, vedem că „a păstori" este identic cu a răscumpăra şi a ţine o lăgăduială. şi că
termenul pastoral îşi află adevăratul său înţeles doar în echivalentul soteriologic.

Cântarea Cântărilor 1.6 rămâne un pasaj plin de afecţiune: Spune-mi. dar. iubitul meu. unde-ţipaşti tu oile?
Unde/wposeşti tu la amiază?

De ce oare să rătăcesc zadarnic pe la tunnele tovarăşilor tăi?"

Conform cu tradiţia cbraică şi creştină. Cântarea Cântărilor exprimă relaţia dintre Dumnezeu şi popoiul Său.
Imaginea este aceea a regelui-păstor. clasică în Răsărit. însă aici ca este dezvoltată într-o relaţie rege-păstor-mire.
Este folosită în acest lot pentru a exprima nădejdea lui Israel în reîntoarcerea din exil. Turma condusă de
Dumnezeu prin deşert, ca şi prin munţii Palestinei, este imaginea reîntoarcerii datorate unui generos act de milă.
în acelaşi timp. este o prefigurare tipologică a unicei turme anunţate în loan 10. Dc asemenea, dialogurile adânci,
sentimentale. împreună cu expresiile de rcciprocitatc (..Iubitul meu îmi aparţine mie") din Cântarea Cântărilor,
pregătesc formulele din Evanghelia Sf. loan, formule intime, care oglindesc cunoaşterea mutuală cc domneşte
între păstor şi oile acestuia şi care rcflcctă un dialog trans-trinitar.

Un alt text important adresat lui Hristos se referă la fuga Apostolilor în timpul Patimilor: „Bate-voi păstorul şi
se va risipi turma." (Zaharia 13,7). Atunci lisus le-a zis: „In această noapte toţi vă veţi poticni întru Mine. că scris
este: Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei. " (Mt. 26,31; Mc. 14, 27).

Verbul pataxo se referă la aspectul sacrificial al morţii păstorului, urmat dc o dislocare a turmei. După înviere,
sacrificiul stăpânului face posibilă rcadunarea turmei risipite.
 Relaţia dintre conducător şi grupul său este o temă constantă în Noul Testament, fiindcă anunţă misterul, taina
Ecclesici viitoare. Această turmă va fi judecată la sfârşitul timpurilor de către Fiul Omului, împăratul. Mesia şi
Păstorul:

„Iar când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El. Atunci va şedea pe tronul slavei Sale.
Şi se vor aduna in faţa Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe uni de alţii, precum desparte păstorul oile de capre.
Şi va pune oile de-a dreapta Sa. iar caprele, de-a stânga". (Mt. 31-33).

Iar dacă mergem la un alt pasaj, din Marcu 6,34. atunci putem vedea interacţiunea dintre pascere-docere: „Şi
ieşind din corabie: lisus a văzut o mulţime mare si i 5-a făcut milă de ea. că erau ca nişte oi fără păstor, şi a
început să-i înveţe multe .

Hristos. ca un păstor adevărat, conduce oile Sale, prin învăţătura Sa şi prin înmulţirea pâinii care prefigurează
Trupul Său. în timp ce în marea scenă a Judecăţii de Apoi (Mt. 31-46), lisus este desemnat cu claritate ca poimen-
u) care separă oile dc capre.

Astfel am descoperii o afirmaţie surprinzătoare, conform căreia Hristos este în acelaşi timp păstor-poimen şi
supraveghelor-episkopos. Această imagine a păstorulu, nu este aplicată în exclusivitate la Hristos. ci îi priveşte. în
mod egal. Şi pe episcopi şi preoţi.

c) Paternitate spirituală

Profilul preotului. Preotul îşi începe misiunea grea. cu conv ingerea că metoda lui Dumnezeu dc a învinge
lumea trebuie să pornească dinir-o anumită localitate. Aceasta este cauza pentru care mărturisirea întrupării lui
Hristos, cu scopul răscumpărării umanităţii, are particularităţile sale în fiecare situaţie contextuală. Cei cărora li s-
a încredinţat Duhul Sfânt nu uebuie să lase ca acest Duh să fie risipit, fiindcă recolta este bogată, iar fructcic sunt
coapte şi aproape putrezite. Misiunea lui Hristos trebuie înfăptuită acum. astfel că ca pretinde cooperarea noastră
cu prezenţa Sa vie în lume.

Preotul este numit confratclc lui I Iristos, trebuind să continue opera Acestuia dc mântuire a lumii. Şi fiindcă
preotul este de fapt el însuşi un păcătos, i s-a dat o participare spccială la accastă activitatc răscumpărătoare a
Mântuitorului, oricât dc paradoxal ar putea părea accasta. El nu trebuie niciodată să uite faptul că aceasta sc
datorează nu mărturiei sale. ci misiunii la care a fost chemat de Dumnezeu. în ciuda nevredniciei sale. Dumnezeu
doreşte să mântuiască omenirea prin fiinţe umane, bizuindu-sc şi făcând apel la resursele şi cooperarea noastră.
Părinţii au dezvoltat corect realitatea cooperării mutuale dintre divin şi uman. în conceptul teologic al sinergiei.
Astfel, preotul realizează în cadrul slujirii sale. prin viaţa sacramentală, o operă mântuitoare, in cadrul acestei vieţi
sacramcntal-liturgicc, are mai puţine „şanse" să altereze şi să strice opera lui Hristos, cum ar putea, de pildă, prin
predică, unde posibilităţile de îndrumare greşită şi de amestec supărător al propriului său eu. sunt mai mari. Aflăm
consolare în siguranţa că cficacitatca Tainei nu este distrusă de nevrednicia noastră personală; însă. Eficacitatea
predicii poate fi atinsă cu uşurinţă prin prostia celui care o rosteşte.

Mandatul pc care l-a primit preotul are atât un caractcr general, cât şi unul particular. într-adevăr, el este
preotul Bisericii Universale, însă trebuie să-şi exercite misiunea într-o localitate în care a fost desemnat, adică
într-o parohie. Accasta este cauza pentru care nici un preot nu poate fi hirotonit fără a i sc spccifica o anumită
comunitatc de care va fi legat, cu acordul episcopului său. care şi el este legat, la rândul său. de eparhia sa. la fel
ca şi un mire de mireasa sa. Hristos este Păstorul cel bun. prin excelcnţă. Păstorului uman. limitat în umanitatea
sa. i se poate încredinţa doar o fracţiune mică din turma stăpânului. Astfel, sistemul parohial a devenit încă din
cele mai vechi timpuri o parte integrată a Bisericii.

Preotul este în mod esenţial un păstor care ar trebui să cunoască, să iubească, să poarte dc grijă şi să se roage
constant pentru cei care i-au fost încredinţaţi lui. Un om fără un interes real pentru oameni, lipsit dc oricc grijă,
preocupare sau compasiune pentru semenii săi. ar putea cu îndoială să fie chemat la slujirea preoţească. însă chiar
mai importantă este rugăciunea, fundamentul real al slujirii sale. Fiecare preot promite la hirotonie că va fi silitor
în ale rugăciunii, căci proclamarea credinţei şi a adevărului este strâns legată de rugăciune. Asocierea celor două
este semnificativă: ne aminteşte mereu că hrana spirituală este o parte esenţială a vieţii creştine. Este nevoie să se
găsească ocazii pentru rugăciune, iar acest lucru este destul dc greu de realizat, fiindcă presiunile din afară sunt
intense şi distracţiile, multe. Ispita dc a slăbi rugăciunea sau chiar dc a o abandona, este marc. dar ea trebuie
înfrântă, deoarece preoţia nu este a noastră, ci a lui Dumnezeu. Hristos Şi-a petrecut nopţi întregi în rugăciune,
atunci când. datorită numeroaselor rugăminţi la care era nevoit să răspundă. nu-I mai rămânea timp să sc roage
ziua.

Sacerdos est alter Christus, spune latinul. Acesta este adevărul preoţiei. Nimeni nu poale fi vrednic dc ca şi
nimeni nu ar îndrăzni să o aleagă pentru sine. Însă Dumnezeu cheamă pe mulţi, iar dacă ci ascultă şi răspund,
atunci vor primi multe bucurii dc la vocaţia lor. Şi aceasta fiindcă, dacă o îmbrăţişează cu adevărat, vor afla în
preoţie o mare fericire şi mulţumire, care nu puteau fi nici anticipate şi nici descrise dinainte. lisus a fost primul
misionar trimis dc Ia sânul Tatălui. în cadrul accstci misiuni, lisus a mărturisit despre unirea Sa cu Tatăl, urmând
în toate voinţa Acestuia în ceea ce priveşte lumea.

Candidaţii la preoţie sunt chemaţi să contemple bogăţia binecuvântărilor pe care le vor obţine urmând calea
de solitudine şi comunicare cu Dumnezeu. în ciuda căderii noastre şi a faptului că suntem fragili, noi avem şansa
de a intra în starea dc comunicare cu Dumnezeu, la fel ca Moisc. şi de a-1 vedea chiar şi faţa Sa, conversând cu El
faţă către faţă: Accasta este posibil, aşa cum s-a văzut de multe ori în istoria sfânta. Sf. Vasilc cel Mare întreabă:

.. Unde a primii Moixe extraordinarul har? Desigur că nu de la studiile sale în şcolile egiptene. Acestea, cu
toată înţelepciunea lor lumească, nu emu capabile să ofere asemenea vederi cereşti şi aspimfii divine. Mai degrabă
de la Duhul Sfânt. Acesta l-a îndrumat în timpul celor 4() de ani în pustie. Studierea cuvintelor sfinte cer o viaţă
întreagă, precum vedem din e.xem/>lul lui Moise. Prima parte a vieţii şi-a ţ>etrecut-o în ţara Egiptului. Următorii
40 de ani i-a dedicai ¡xisiomţiei. A rămas singur in deşert, unde a contemplat originile şi toate cele ce s-au
întâmplat cu fiinţele vii şi cu natura. Privilegiat de a-L vedea pe Diunnezeu prin dmgostea Acestuia, a fost pus
mai apoi să grijească de oameni. Insă nici chiar atunci nu a rămas exclusiv la funcţia de supmwghetor al
¡toporului, căci deseori s-a reîntors la viaţa contemplativă."

Chenoză, smerenie şi slujire

Avem nevoie de o anali/ă onestă a corpului sacerdotal, format din episcopi, preoţi, diaconi şi laici activi.
Acesta nu arc nimic dc a face cu atribuţiile demodate, preluate de la aristocraţia seculară şi acordate clerului în
vechime, atribuţii conform cărora clericii erau numiţi „prinţi ai Bisericii", guvernând asemenea unor conducători
despotici. în loc să urme/e pe Hristos. Care a venit să slujească. Chcnoza constituie modelul ţie care trebuie să-1
urmeze preoţii în relaţiile cu oamenii. Deseori, ccrcctărilc privind viaţa preoţilor sc limitează exclusiv la baza
sociologică, in ciuda inevitabilelor elemente sociologice, ceea cc este esenţial în activitatea lor este tocmai taina
mântuirii, pe care ei o slujesc în smerenie. Acest element esenţial nu se regăseşte în nici o analiză statistică şi
ştiinţifică. Preotul nu poate fi înţeles fără oamenii. Iară turma pe care o păstoreşte.
 Mai mult, slujirea preoţească nu este complctă fără conducerea personală a lui Hristos. Turma formată din
credincioşi este în realitate turma Lui. ..Mii iubeşti mai mult decât aceştia?" Lăsând la o parte problema câmpului
de misiune şi a muncii pastorale active, trebuie să recunoaştem că preotul trăieşte inevitabil şi permanent într-o
stare de dezechilibru continuu între persoana şi munca sa. Sf. Pavel indică cu claritate tensiunea care rezultă de pe
urma acestei stări: „Comoara aceasta însă o avem în vase de lut. pentru ca această covârşitoare putere să fie de la
Dumnezeu, şi nu de la noi." (11 Cor. 4, 7).

Aici intervine paradoxul: deşi poartă răni ontologicc şi suferă dc pc urma slăbiciunii şi incapacităţii umane,
preotul ia parte empiric la experienţa tainei Bisericii şi la taina de a li următor al aceleiaşi misiuni apostolice. în
urma căreia preferă mai degrabă să sc golească pe sine şi sâ-i slujească pc ccilalţi, dccât să fie slujit dc accştia.
Pentru a se corecta un asemenea dezechilibru, are loc o revărsare a harului lui Dumnezeu. In loc să ne referim la
clerici ca la oameni care slujesc ca într-o armată, ar fi mai bine să-i privim din perspectiva vieţii sacramentale la
care participă.

Imaginea preotului ca „părinte". Dacă mergem puţin mai depaite. vom vedea cum apelativele dc a-1 prezenta
pe preot ca pc un „şef, sunt total nccorespunzătoare. El este, într-un sens spiritual mai larg, mai degrabă „părinte".
Există. într-adevăr, o asemenea paternitate spirituală. Idcca sc întâlneşte încă din timpurile apostolice. Astfel, Sf
Pavel se adresează corintcnilor ca şi „copiilor săi" (II Cor. 6. 12), la fel şi lui Timotei („Lui Timotei.fiul meu
iubit" - II Tun. 1. 2) şi lui Tit („Lui Tu. fiu după una şi aceeaşi credinţă" -Tit 1.4). iar Sf. loan. în prima sa
epistolă, numeşte pc toţi creştinii convertiţi, drept „Copilaşii mei".

într-o asemenea perspectivă, episcopul, preotul sau chiar şi laicul pios devin „fkirin/i " in cazul în care Ic-au
predat ci personal altora credinţa şi viaţa în Hristos. În timp ce episcopul a fost şi a rămas „părinte" pe tot
parcursul istoriei, el a mai îmbrăţişat şi numeroase alte responsabilităţi sociale, fiind nevoit să se ocupe dc nevoile
întregii naţiuni. Astfel, de-a lungul istoriei. în timpul invaziilor triburilor barbare şi al ocupaţiei musulmane, se
poc vedea episcopi cu preocupări mai largi, aceşiia fiind consideraţi „părinţi ai poporului". Nu trebuie să Ic
imputăm acestor episcopi dorinţa de dominare sau dc stăpânire, ci să admitem că atitudinea lor a reprezentat
soluţia cea mai viabilă în acele vremuri critice, când autoritatea normal fusese abolită şi când nimeni nu îndrăznea
să preia conducerea.

Cum poate şi cum trebuie să fie înţeleasă în zilele noastre imaginea preotului ca părinte? Aici, un mare rol îl
joacă aspectul afectiv al relaţiei dintre preot şi credinciosul său. Impotrivindu-Se oricărei sete de putere şi dc
exploatare în sens secular. Hristos i-a avertizat pe ucenici să evite folosirea titulaturii dc ..părinte". „Şi tală al
vostru să nu numiţi pe nimeni pe pământ, căci Tatăl vostru unul este. Cel din ceruri" (Mt. 23, 9). Hristos i-a numit
pe toţi ucenicii Săi, „fmţi". în aceasta constă logica Sa: „Şi lisus. chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se
socotesc conducători ai neamurilor domnesc peste ele si cei mari ai lor le stăpânesc: dar intre voi să nu fie aşa. ci
cel ce vrea să fie mare între voi. să fie slujitorul vostru şi cel ce vrea să fie întâiul între voi. să le fie tuturor slugă.
Că nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci să slujească şi să-şi de viaţa răscumpărare pentru mulţi." (Mc.
10, 42-45). lisus le spune ucenicilor să nu aibă conducător sau ..puternici şi mari" (în sens secular) printre ei,
oferind propriul Său exemplu, că a venit să slujească şi nu să I se slujească. Prin urmare, Hristos nu a căutat să
adune în jurul Său reprezentanţi puternici şi inteligenţi, ci slujitori care sunt gata să-i slujească pe ceilalţi cu
smerenie. A căutat martori şi mărturisitori ai Persoanei Sale - „începândde la botezul lui loan. până în ziua în care
S-a înălţat de la noi, - unul dintre ei să fie împreună cu noi martor al învierii Lui" (Fapte 1, 22).

Se poate vedea în imnografia ortodoxă din timpul Postului Marc. că spălarea picioarelor este un semn profetic
al umilinţei Mântuitorului, până la moarte, iar dialogul cu Petru are rostul de a arăta că prin moartea Lui, ucenicii
Săi se vor împărtăşi de viaţa veşnică. Accastă întâmplare, care arată smerenia şi slujirea adevărată, este reflectată
într-un minunat imn: „Apmpiindu-ne toţi cu frică, la masa cea de Taină, să primim pâinea cu suflete curate,
rămânând cu Stăpânul, ca să vedem cum spală picioarele ucenicilor şi le şterge cu ştergarul, şi să facem precum
am văzut, plecându-ne unul altuia. Că Hristos aşa a poruncit Apostolilor Săi, şi mai înainte le-a zis: Aşa să faceţi.
Dar aceasta n-a ascultat luda. sluga şi înşelătorul." Poimen şi Poimantike. „Poimen" şi „poimantike" derivă dintr-
un vechi cuvânt grecesc, folosit dc Homer pentru a se referi la o persoană care posedă propria iarbă, pentru hrană
(adică proprietarul oilor, conducătorul).

În Biserica veche nu a existat o disciplină definită a Teologici pastorale. Episcopii şi cei responsabili pentru
pregătirea viitorilor preoţi dădeau instrucţiuni în termeni generali şi inclusivi. cu privire la modul în care urmau să
slujească şi să boteze. Găsim o astfel de abordare în aşa-zisclc Epistole pastorale ale Sf. Pa\el. al cărui exemplu a
fost preluat mai apoi şi dc ccilalţi Părinţi ai Bisericii primare. Sfaturile Iar cu privire la cum poţi să devii un ghid
competent şi cficicnt al sufletelor şi al Biserici constituie o permanentă sursă de inspiraţie şi un punct de referinţă
pentru toate generaţiile.

Imaginea păstorului a fost preluată de la o analogie adânc înrădăcinată în sociologia orientală şi cârc a fost
elaborată în Vechiul Testament, unde ea desemnează relaţia intimă dintre popor şi Dumnezeu. Apogeul a fost
atins în Noul Testament, unde păstorul şi oile sunt văzuţi ca o entitate inseparabilă. Se are în vedere atât respectul
royal (simbolism frecvent întâlnit în Orientul antic), cât şi ccl clasic, al păstorului rustic, a cărui autoritate pretinde
de la o turmă, o ascultare desăvârşită, dar a cărui purtare dc grijă poale să fie aiâl de mare. încât să ducă chiar la
sacrificarea propriei vieţi, pentru turmă. Ambele aspcctc sc potrivesc lui Dumnezeu. Acesta - Păstorul - doreşte
binele şi mântuirea poporului Său. Astfel. El mandatează pc alţi „păstori" ca să mântuiască poporul lui Israel, cel
ales şi iubit. Mai târziu, trimite pc ucenici, pc Apostoli şi pc urmaşii acestora, pentru a vedea şi purta de grijă
pentru cei care cred în El. Mai mult decât atât, trimite şi pe Fiul Său iubit, ca Păstor prin excelenţă, pentru a
împlini promisiunile date în Vechiul Testament, cu privire la venirea lui Mesia ca Dumnezeu şi Păstor (Iczcchicl
34, 10-16; Isaia 40, 11). în accasta constă întreaga taină a întrupării.

Putem vedea că pastoralia şi viaţa spirituală în Hristos sunt inseparabile, alcătuind o unitate. Ele constituie o
entitate atâta timp cât sc menţine în locul ccl mai intim al fiinţei preotului - sufletul - unirea cu Dumnezeu. Prin
urmare. pastoralia nu este o metodă sau tehnică de inspiraţie umană, nici o terapie psihologică sofisticată, ci, mai
degrabă, un mod dc colaborare cu lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu. Este o greşeală să punem această datorie
doar pe seama clerului. Fiecare creştin botezat arc responsabilitatea să urmeze întreaga calc întru creşterea,
siguranţa şi progresul său şi al tuturor în Hristos.

Accastă turmă nu-şi ducc existenţa într-un loc fix. într-o parohie determinată. Preotul trebuie să fie oriunde se
află vreo oaie care trebuie găsită. Trebuie să notăm modul cum. în epoca popoarelor migratoare şi a formării
noilor etnii, în urma invaziilor barbare. Părinţii apuseni au sesizat importanţa atingerii a ceea ce pare de neatins.

Termenul „păstor", aşa cum este el folosit în această carte, înseamnă deţinerea tuturor calităţilor unui păstor
neplătit, gata să plccc cu turma sa, să-şi conducă oile de la pământul arid la păşunea mănoasă, cu apă şi iarbă
verde. Prin accastă folosire metaforică a noţiunii dc „păstor", se are în vedere şi caracterul migrator al misiunii
preoţeşti. La înccput, după ieşirea din Egipt, când poporul evreu traversa pustietăţile Sinaiului. îndreptându-se
spre ţara mai fertilă şi mai bogată a Canaanului, Dumnezeu - Păstorul mergea înaintea poporului, conducându-1
spre păşuni mai bune, spre Tara Făgăduinţei. în timpul accstci peregrinări, a avut loc drama infidelităţii poporului
faţă de Dumnezeu. Accastă imagine apare în cartea lui Oseca: „Dar Eu sunt Domnul Dumnezeul tău din Ţara
Egiptului încoace şi să nu cunoşti alt dumnezeu decât pe Mine. şi în afară de Mine nu este izbăvitor. Eu te-am
cunoscut pe line în pustiu şi în pământ uscat ţi-arn dat păşune! Dar cu cât ei aveau păşune, cu atât mâncau mai
mult, iar după ce se săturau. inima lor se semeţea. Pentru aceasta ei M-au uitat" (13,4-6), şi din nou mai departe în
Psalmi, „Povăţuit- ai ca /te nişte oi pe poporul Tău. cu mâna lui Moi se şi a lui Aarvn" (76. 19).

Candidatul la preoţie. Părinţii consideră că „a fi plin de Duh Sfânt" este o calitate necesară, care se cere
candidatului la preoţie. Darurile şi virtuţile nu pot rămâne ascunse în inima omului. Întreaga viaţă a preotului hun
nu este decât o iradiere a comorii care există în interiorul său. anume Sfânta Treime. F.l transmite această
comoară şi sufletelor acelora care doresc cu nerăbdare să primească aceste daruri, pc cârc Dumnezeu le-a dat
preotului. Sf. Vasilc a accentuat responsabilitatea care revine preotului, de a le împărtăşi credincioşilor: „Sufletele
care au pe Duhul Sfânt în ele. care sunt iluminate de Acesta, fiind numiţi şi cunoscuţi ca oameni spirituali,
comunică harul lor şi celorlalţi".

Slujitorii adevăraţi şi laicii credincioşi mărturisesc pc Hristos în toate circumstanţele, nu doar în cele
favorabile, ci şi în vremurile mai grele şi în timpurile persecuţiilor. Textele post-apostolice atestă acest fapt.
Astfel. Epistola către Filipeni, scrisă dc Sf. Policarp, prezintă o mărturie mult mai veche despre Ignatie al
Antiohici şi despre epistolele scrise dc către acesta pc drumul spre Roma. sub paza gărzilor. Policarp face aluzie,
chiar la începutul epistolei sale. la receptarea scricrilor lui Ignatie şi a altor scriitori apostolici dc către Biserica din
Filipi:

„M-am bucurat mult împreună cu voi. în Domnul nostru lisus Hristos. că aţi primit /te următorii dragostei
celei adevărate şi aţi însoţit, cum se şi cădea vouă. pe cei încărcaţi cu lanţuri vrednice de sfinţi, care sunt diademe
ale celor ce au fost cu adevărul aleşi de Dumnezeu şi de Domnul nostru. M-am bucurai şi că rădăcina trainică a
credinţei voastre, vestită în timpuri vechi, dăinuieşte ¡tână acum şi rodeşte în Domnul nostru lisus Hristos. Care a
suferit pentru păcatele noastre, mergând până la moarte".

Astă/i preotul sc întreabă destul dc des pc sine însuşi: „Cine sunt eu?" Este un pas promiţător; este un efort de
descoperire, nu a unei nebuloase, ci a adevăratei identităţi a slujitorului sacerdotal. într-o cpocă dc luptă, când
există o atitudine mai puţin decât prietenoasă faţă de el, atitudine care a atins, ccl puţin în uncie ţări, punctul unui
aticlericalism deschis.

Totodată, notăm o anumită descurajare printre congregaţiile creştine, cât şi dorinţa de a părăsi lipul clasic al
slujirii, în favoarea acordării unui rol mai activ, social, preotului, urmând mişcările populare cúrente. întâlnim o
varietate de opinii cu privire la modul în care trebuie să fie clericul modern. Fiecare creează o imagine conformă
cu propria sa viziune, astfel că se produce atât confuzie, cât şi frustrare. Dacă îl întrebăm pe omul de pc stradă
cum ar dori el să fie preotul, am pnnu o supraabundenţă de răspunsuri. Unii ar dori .să fie mult mai social, mai
activ, mai implicat în problemele curente, tară să se ocupe, desigur, de viaţa lor morală. Alţii ar dori ca preotul să
se ocupe mai mult de cei săraci, de cei singuri, neprotejaţi si abandonaţi; |x: scurt, ar dori să-l vadă mai mult afară,
în lume, şi mai puţin la altar, să fie prezent peste tot, în lupta pentu dreptate, pentru pace, pentru drepturile omului
etc, şi mai puţin hicratic; să poată fi contactat uşor, să fie o persoană disponibilă.

Alţii sc opun autorităţii tradiţionale a preotului, preferând ca accsta să nu sc exprime ex-cathedra cu privire la
rău. iad sau Judecata de Apoi. Ei vor ca preotul să fie în vârful piramidei lor, să fie jovial, plăcut, accesibil şi
prietenos. Numeroşi preoţi iu- putea aproba această viziune, fiind înclinaţi spre o slujire ..modernă", aprobând mai
mult aceste acţiuni orizontale ale preoţiei, decât cele verticale. Unii preoţi tresar atunci când aud cuvinte sau
sloganuri precum: frăţie, egalitate, comuniune, a fi omenos şi a înţelege slăbiciunea umană, a fi. mai degrabă,
prieten al păturii dc jos, dccât al păturii politice conducătoare, nerăbdător faţă dc reforme şi schimbare, următor al
tendinţelor zilei, dialog cu lumea, om al compromisurilor, sântor la nevoile oamenilor. Şi accasta nu c totul,
fiindcă un pustnic a afirmat odată „Am două urechi, cu una să ascult ceea ce-mi spune lumea, cu cealaltă să ascult
ceea ce ea nu spune!" De fapt. sunt multe alte evaluări care nu au fost expuse, limitându-sc doar la accstc câteva.

În toate cazurile mai sus prezentate, s-a pierdut ceva din proporţie: sc caută, pc o cale disproporţionată, ca
preotul să fie prea aproape de lume, rezultatul obţinut fiind accla că slujirea sc îndepărtează prea mult dc
obiectivul ci principal. în cazul in care continuă să abordeze cu prioritate răul şi boala din lume, preotul încetează
de a mai fi un trimis al lui Dumnezeu, transformându-sc într-un director social, intr-un terapeut, sociolog sau
umanist.

Preotul poate fi un ajutor în toate aceste domenii doar dacă rămâne credincios misiunii date lui. adică dacă îşi
păstrează propria identitate. Va fi atunci capabil să-I ajute pe alţii în nevoie, pe cei ce greşesc şi pe cei oprimaţi.
îşi va cxcrcita terapia duhovnicească cu bucurie, radiind simplitate şi smerenie. Oamenii sunt de-a dreptul
plictisiţi dc atâtea agenţii umanitare. Astfel, ei caută mai degrabă misterul care se ascunde în spatele vieţii
pământeşti, mesajul altor lumi. Ei aşteaptă de la preot să Ic arate ..drumul" spre Dumnezeu, spre o pace interioară
şi o securitatea durabilă. Ei cer preotului să rămână doar „omul lui Dumnezeu", mesager al Cuvântului
netemporal, distribuitor al adevăratei Pâini a Vieţii, aducător al cerului pe pământ. Ei îl vor ca ambasador al
eternului şi al absolutului.

Oricare ar fi sentimentele faţă dc clerici. în interiorul său. fiecare om poartă o stimă adâncă pentru statutul
acestora. Astfel, oameni seculari ar putea să mărturisească unui preot compctcnt. multe secrete pc care ar ezita să
le împărtăşească chiar şi soţului sau soţiei. Aceasta sc întâmpla deoarece, ca să spunem aşa. preotul stă. într-un
fel. deasupra în ceea ce priveşte nivelul uman. Mai trebuie spus că laicii, oricât de indiferenţi ar li din punct de
vedere religios, doresc ca preotul să stea deasupra lor. cu o purtare impecabilă, nefăptuind lucruri pc care le fac
toţi oamenii. Dacă descoperă ceva rău la preot, nu i-o vor ierta, deşi ei înşişi pot fi răutăcioşi şi nccinstiţi.

Iar acum, despre statutul preotului: oricât dc prietenos şi social ar fi în relaţiile cu oamenii, un slujitor
hirotonit este împuternicit cu o harismă dată de Dumnezeu. Posedă o dynamis, în termeni biblici, o exousia. ceea
ce înseamnă atât putere, cât şi autoritate - potestas, licenţia. Când lisus l-a vindecat pc paralitic, a voit să arate că
posedă puterea de a ierta şi păcatele. La iudei, doar Dumnezeu putea realize acest lucru. în creştinism apare un
paradox: Dumnezeu încredinţează această putere lui Hristos şi, în consecinţă. Apostolilor şi succesorilor acestora.

„Dar ca să ştiţi că putere are Fini Omului pe pământ să ierte păcatele, i-a zis atunci slăbănogului: Ridică-te,
ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi ridicăndu-se. s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând aceasta, s-au
înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu. Cel Ce dă oamenilor o astfel de putere." (Mt. 9, 6-8).

Punerea mâinilor, Cheirotonia, împreună cu o rugăciune, dăruieşte slujitorilor sacerdotali harul Domnului.
Acest dar constituic un signum distinctivum. o putere spirituală, spiritualis potestas. care îl diferenţiază pe preot
de restul lumii. Nu trebuie folosită în mod egoist, ci în bcncficiul şi slujirea turmei. Ea stabileşte o relaţie specifică
între Dumnezeu şi preot, relaţie prin care accstc daruri sunt reînnoite şi direcţionale în mod corect:

„De aceea, te îndemn să reînsufleţeşti harul lui Dumnezeu, care este în line. ce ţi s-a dat prin punerea mâinilor
mele (II Txm. /. 6). „ Căci putere veţi primi prin venirea peste voi a Sfântului Duh şi-Mi veţi fi Mie martori în
Ierusalim şi în toată lude ea şi Samaria şi până ta marginile pământului" (Fapte 1.8).
 Pavel scrie lui Timotci că harisma acordată este definitivă, având character indelebil, pentru că îl angajează pe
ccl care a primit-o pentru întreaga sa viaţă, şi nu doar pentru o perioadă limitată. „Iar dacă nu-1 suntem
credincioşi. El ne rămâne credincios fiindcă El nu se poate tăgădui pe Sine " (II Tim. 2. 13).

d) Fundamentul euharistie al Bisericii

Euharistia ca centru al vieţii parohiale. Care este motivul pentru care atâi cclcsiologiilc antice, cât şi cele
contemporane, dau o atare importanţă Trupului lui Hristos răspândit în întreaga lume? Euharistia este
fundamentul adevărat al fiecărei parohii. Credincioşii care trăiesc împrăştiaţi în întreaga lume se întâlnesc, dar nu
pentru a sc vedea unul cu cclălalt, ci pentru a răspunde gazdei adevărate, Hristos. El este gazda ospăţului ceresc,
oferind o philoxenia mistică într-o koinonia euharistiei. Noi nu ne referim la un Cuvânt neîntrupat, rostit, ci la un
Cuvânt întrupat. Care a pătimit pentru noi, a înviat şi S-a înălţat la ceruri. Noi îl primim pe Hrisios-Dumnezeu
întru noi, atât în divinitatea Sa. cât şi in umanitatea Sa. Prin urmare, noi trăim în Hristos şi Hristos trăieşte în noi.
hl S-a exprimat toarte clar atunci când S-a referit la natura parohiei care va fi înfiinţată după înălţarea Sa la cer.
Iar cu un an înainte de patimi, răspunzându-le evreilor din Capemaum, care îi ceruseră să le arate un semn al
identităţii Sale mesianice. El S-a arătat solemn pc Sine: „Eu sunt Pâinea Vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană in
pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care. dacă mănâncă cine\>a, nu moare. Eu sunt
pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi in veci. Iar pâinea pe care Eu o
voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu. Deci iudeii se certau intre ei, zicând: Cum poate Acesta să ne dea
trupul hii să-l mâncăm ? Şi le-a zis lisus: Adevărat, adevărat zic vouă. dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi
nu veţi bea sângele Lui. nu veţi avea viaţă in voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică
şi Eu îl voi învia în ziua cea de a/>oi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu. Adevărata băuturtL Cel
ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele meu rămâne întru Mine şi Eu întru el". (In. 6. 48-56).

Aceste afirmaţii sunt fără echivoc. Ele amintesc de alte cuvinte similare, rostite dc Hristos la Cina cea dc
Taină, atunci când. luând pâinea, le-a spus ucenicilor: .Acesta este Trupul Meu", şi luând potirul „Acesta este
Sângele Meu".

Pentru o simplă fiinţă omcncască, acest limbaj pare neobişnuit. Noi încercăm să înţelegem cele spuse dc
Mântuitorul în sens literal. Numeroşi sunt cei care consideră că Hristos a folosit un limbaj alegorie. Mintea
omenească încearcă să ignore pur şi simplu verbul este. care parc să creeze atât de multe probleme: astfel, ca a
găsit numeroase modalităţi dc a înlătura strânsa legătură dintre cuvintclc rostite in Capcmaun şi cele de la Cina
cea de Taină. însă. în zadar, căci "a mânca Trupul" are în Scriptură un înţeles gramatical, existenţial, şi unul
alegoric sau simbolic, cum sc mai întâmplă des în Biblic (Ps. 26,2). Expresia "a mânca Trupul lui Hristos" nu
poate însemna ..a crede în Hristos" (exegeza protestantă), deoarece nu sc poate crcdc dccât în ceva exterior ţie (de
exemplu, Hristos bătând din exterior la uşa inimii tale), în timp ce verbul „a mânca" se referă la ceva din exterior,
care este interiorizat. în cazul nostru, refcrindu-sc la Hristos. Care vine înăuntrul nostru. Deci verbul este nu poate
fi egal ca înţeles cu „a reprezenta" sau ..a semnifica", fiindcă nu avem de a face cu o parabolă sau metaforă, ci cu
un fapt concret. Sf. Pavel Ic va reaminti mai târziu corintenilor despre impactul ontologic al comuniunii
euharistice, atenţionându-i că oricine mănâncă cu nevrednicie Trupul nemuritor, dc vreme cc a intrat în al nostru,
îl preface pc accsta potrivit accIuia, adică este complet refăcut (I Cor. 11.27-28).
 Comunitatea euaharistică şi sărutarea păcii

Ascultând de porunca Mântuitorului. Apostolii şi toţi ceilalţi ucenici s-au adunat pentru a urma ceea ce a
săvârşit Hristos la Cina cca de Taină, anume Euharistia. Astfel, s-a constituit prima comunitate eclesială. Biserica
locală, parohia. Cu un număr foarte mic dc membri, fiind deci intimă, ca nu a diferit prea mult de o adunare de
familie. în cadrul acestei Euharistii, fiecare se ruga pentru fraţii si surorile prezente, pentru cci absenţi, cât şi
pentru întreaga lume. Toţi erau cltemaţi să se roage „în pace".

Accastă pace liturgică este menţionată de foarte multe ori. Sf. Chirii al Alexandriei a spus corect: ..înainte de
toate, toate aceste sfinte adunări constituie sinaxele eclesiale. De la bun început spunem unul către celălalt „Pacea
fie cu tine". Este acelaşi salul pe care l a rostit şi Mântuitorul înviat către Apostolii Săi. El ne-a poruncit să facem
asemenea cu lofi fiii Săi."

În timpul jertfei cuharislicc. nc rugăm pentru toţi. fie apropiaţi, fie depărtaţi, fie duşmani sau prieteni,
conducători sau cetăţeni obişnuiţi, pentru toţi cci închişi şi exilaţi, pentru călători sau bolnavi. Apoi. diaconul îi
îndeamnă pe toţi cei adunaţi: „să ne iubim unul pe altul" (în formularul liturgic al Sf. Iacob „Să ne iubim unul pe
altul cu sărutul sfânt"). Tot ceea ce a supravieţuit până în ziua dc azi din acest obicei vechi, este doar sărutarea
reciprocă schimbată exclusiv între celebranţii din altar; însă. în timpurile în care acordarea păcii nu era doar un
prerogativ al clericilor. întregul spaţiu al lăcaşului de cult, de la un colţ la celălalt, se transforma într-un spcctacol
mişcător al frăţiei adevărate, inimile tuturor fiind cuprinse dc flacăra iubirii. Preoţii erau îmbrăţişaţi de episcop,
mirenii îşi acordau reciproc sărutarea păcii, aşa cum este atestat în Liturghia Sf. Clement. Nimeni nu era lăsat pe
dinafară din acest salul natural, frăţesc. împlinindu-se astfel vorbele Sf. Pavel „îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu
sărutare sfântă" (Rom. 16, 16). Numai după aceste momente avea loc aduccrca sau oferirea preţioaselor Daruri, dc
către toţi cei prezenţi, aşa cum este şi descris în canoanele de la Laodicea: „Aşa pacea să se dea: şi după aceea
presbiterii vor da episcopului pacea, atunci mirenii să dea pacea, şi aşa să se săvârsească Sfânta Jertfă..."

Ce este exact sărutarea păcii? Este urmarea cuvântului lui lisus: „Deci, dacă-ţi vei aduce darul la altar şi acolo
îţi vei amili că fratele tău are ceva împotriva ta. lasă-ţi da rid acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi şi te împacă
cu fratele tău. şi numai după aceea întoarce-ie şi adu-ţi darul" (Mt. 5. 23-24). Desigur. Întreaga Liturghie creştină
este o celebrare a credinţei. Este o taină. însă accastă credinţă trebuie prefaţată dc iubire, caracteristica principală
a creştinilor adevăraţi. Fără iubire. nu avem nici valoare şi nici nu suntem îndreptăţiţi la cunoaşterea şi la
mărturisirea credinţei în Sfânta Treime: „Să ne iubim unul pe altul, ca într-un gând să mărturisim: pe Tatăl şi pe
Fiul şi pe Sfântul Duh. Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită". Din acest motiv nc-au îndrumat Părinţii să nc
cerem iertare şi să ne împăcăm cu fiecare înainte de a ne apropia de Potir. Chiar şi astăzi, în satele Grccici,
credincioşii se întorc către vecini înainte de a sc împărtăşi, spunând: „Frate, iartă-mă. şi Dumnezeu să le ierte şi pe
tine".

Iubirea şi credinţa sunt indivizibile. Prima îi uneşte pe oameni între ei, cea de- a doua îi uneşte pc oameni cu
Dumnezeu. Dc aceea ni se cerc să mărturisim public imediat după sărutarea păcii, credinţa în Sfânia Treime.
Astfel a fost şi a rămas structura cuharistică a parohiei, amintind permanent credincioşilor că trebuie să fim uniţi
cu Hristos şi cu ceilalţi parohicni şi că ceea ce nc rupe dc accastă unitate este păcatul.

e) Mântuirea în contextul parohiei

Relaţia dintre eclesiologie şi soieriologie. Aulosoleria, care are ca ba/ă acclaşi principiu ca şi autoterapia. este
o vindecare impersonală, pc care o foloscsc drept argument cei cc polemizează împotriva Bisericii în general, şi a
parohiei în special. La fel ca numeroşii pacienţi care cred că sc pol vindeca Iară ajutorul medicilor şi al
medicamentelor, mulţi creştini afirmă că se pot mântui fără ajutorul Bisericii. Cuvintele chcic pc care le folosesc
sunt auto-recuperare şi auto-restaurare. Ei încearcă să înlocuiască religia cu etica, punând accent pc meritele şi
capacitatea umană.

O asemenea pretenţie antropologică nc pune în dilemă, oricare ar fi forma religioasă sub care ar apărea. Noi
trebuie fie să avem încredere în puierea umană, cu speranţa că ne vom putea salva singuri, fie să acceptăm slujirea
stabilită dc însuşi Hristos, Care, cunoscând perfect natura umană, a stabilii cele mai bune mijloace pentru
mântuirea noastră. Deci există interacţiune strânsă între eclesiologie şi sotcriologic.

Episcopul Eusebios Pamphilos al Ce/arcei s-a ocupat dc urmările pc care le are Evanghelia asupra
comportamentului uman, cât şi de puterea ei de a transforma întreaga societate. El a dat o mare importanţă
impactului pc care l-a avut Biserica în răspândirea misiunii sale în lumea cunoscută, arătând că credinţa nu a fost
doar pur şi simplu primită, ci că ea a schimbat radical modul de viaţă a societăţii: ..Când an devenit discipoli ai
Mântuitorului, persanii nu s-au mai căsătorit cu propriile mame, şi nici sciţii nu s-au mai hrănit cu carne de om
arunci când cuvântul lui Hristos a pătruns în /ara lor. Nici al/e triburi de barbari nu au mai continuat legăturile
incestouse cu fiicele sau surorile lor, şi nici nu au mai căzut bărbaţi in acea plăcere împotriva firii cu alţi bărbaţi."

În tratarea acestor două teme întâlnim deseori o anumită discrepanţă, fiindcă eclesiologia are o faţă
distinctivă, iar soteriologia o alta. Care este situaţia eclcsiologici. cunoscând situaţia realistă, că membrii Bisericii
nu sc luptă pentru sfinţenie, pentru perfecţiune, ştiut fiind că ei ignoră natura lor fragilă şi necesitatea de a dobândi
o altă personalitate? Şi la fel. cum poate soteriologia deveni actuală, dacă proccsul duhovnicesc nu este dus
înăuntrul Bisericii, cu ajutorul mijloacelor stabilite dc Hristos? Din acest motiv eclesiologia şi soteriologia trebuie
cercetate împreună ca două realităţi care se întrepătrund şi nu ca două entităţi izolate şi autonome. în aceste
condiţii, parohia, comunitatea eclesială locală, este atelierul in care se realizează soteriologia. Este locul în care se
săvârşesc în toată plinătatea pentru toţi cei din adunare, convertirea, naşterea din nou. purificarea, iertarea,
sfinţirea, restaurarea şi mântuirea Bisericii, realizate însă, în centre euharistice mici.

Iar în ceea ce priveşte teoriile auto-soteriologice, putem distinge între cei care pretind că sc mântuicsc doar
prin ci înşişi şi cei care aşteaptă mântuirea de la alte sisteme sau învăţături de origine umană. Biserica creştină arc
prestigiu apostolic şi o învăţătură dată dc Dumnezeu, învăţătură conform căreia există doar un singur mijloc
eficace pentru mântuire. Nimeni nu poate oferi mântuirea, decât numai Dumnezeu. Fără a respinge aplicabilitatea
şi statutul celorlalte două noţiuni. Biserica accentuează că putem fi mântuiţi doar prin Hristos, şi numai prin
mijloacele pe care le-a stabilit El pentru aceasta. Datorită morţii lui Hristos, noi trebuie să aducem toată
coopcrarca pe care o putem, însă doar El singur poate completa şi perfecţiona deficienţele noastre, „pentru ca să
avem parte de mântuirea cea întru Hristos lisus, cu slava veşnică." (II Tini. 2. 10).

Pe scurt, unde este Biserica, acolo este mântuirea. Ambele există împreună, ambele înccp împreună şi ambele
au scopul dc a-1 uni pe creştin cu Mântuitorul său. In zadar încearcă oamenii să separe eclesiologia dc
sotcriologic. Teologia ortodoxă află între aceşti doi poli logos-ul vieţii religioase, străduindu-sc să-1 pcrfccţioneze
şi să-1 îndumnczciască pe creştin. Creştinii sunt hrăniţi şi întăriţi de Biserică prin cultul ei şi manifestarea vieţii
liturgice. Prin Biserică ci sunt transformaţi în luptători victorioşi şi părtaşi ai mântuirii.
 1.2. Importanţa parohiei pentru misiunea Bisericii

Dacă parohia, în calitatea ci dc comunitate euharistică este activă, atunci impactul ei în mediul înconjurător
este imens. Membrii care sunt activi în Biserică şi sc împărtăşesc de Trupul lui Hristos nu pot decât să arate
cclorlalţi schimbarea enormă şi binefacerile ontologicc pc care le-au dobândit. Prin urmare, cea mai bună misiune
este manifestarea tangibilă şi vizibilă a vieţii membrilor parohiei. Numeroşi sunt cci care simt azi în familie şi
societate lipsa căldurii sufleteşti, a comuniunii adevărate, a preocupării nccgoistc şi adânci pentru cclălalt şi a
solidarităţii în familie şi în societate. în general. Parohia este în acest context dc sărăcie emoţională un excelent
mijloc dc a ajuta. în mediul social în care prevalează relaţiile impersonale şi inumane (cu toate urmările pe care le
pot aducc: exploatare, violenţă, criminalitate şi declin moral), parohia poate fi o adevărată balanţă, chemând
oamenii la un nou stil de viaţă. în care Hristos să fie izvorul şi autorul accstci orientări spirituale.

Trebuie să încetăm să gândim despre parohie ca despre o adunare statică şi îngustă. Ea este întruchiparea unei
chemări dc la Dumnezeu. Care vrea ca toţi să fie mântuiţi şi Care a întemeiat Biserica în acest scop. Primii
creştini au conştientizat acest fapt. aşa cum se vede foarte bine din viaţa şi activitatea lor, oglindită în Didahie, în
Epistola către Diognet şi în alte scrieri post-apostolice. Această credinţă era cunoscută în toate mediile din
Imperiul Roman, fiind susţinută de către laicatul activ. Desigur, pentru a avea în parohii asemenea credincioşi,
este necesară o lungă perioadă dc pregătire şi cducarc a accstora. Cât şi o cooperare strânsă între cler şi laici în
slujirea şi proclamarea adevărului. Fiecare poartă o anumită responsabilitate în procesul evanghelizării.
Participarea la viaţa liturgică a parohiei înseamnă mult mai mult, fiind un act săvârşit în interiorul parohiei, dar
având urmări şi influenţe şi în exterior, asupra celor care trăiesc la periferia ei.

Nu doar întruparea lui Hristos. ci şi îndeplinirea de către creştini a înaltelor norme date lor de către Domnul
nostru, garantează aspectul vizibil al Biscricii pământeşti. Viaţa cea nouă nu poale fi atinsă doar prin citirea
cuvântului lui Dumnezeu, ci şi prin exerciţiu duhovnicesc zilnic şi prin ajutor corespunzător. Botezul şi
împărtăşania reprezentând în accst sens, fundamentul. Natura noastră are nevoie de hrană liturgică. Iar când Sf.
Pavel înşiră slujirile, adică varietatea de harisme care existau în comunităţile primare, cu scopul dc a-i întări pe
credincioşi, el are în vedere existenţa unei anumite structuri şi funcţiuni eclesiale.

Înălţarea. Schimbarea la Faţă şi învierea nu pot fi privite drept manifestări pline de slavă, care au avut Ioc o
dată. în prezenţa ucenicilor, dar care au fost lăsate să devină fapte istorice, de mult trecute. Creştinătatea
comemorează aceste evenimente răscumpărătoare ca pc nişte fenomene care au loc continuu şi permanent, prin
mijloace sacramentale, un adevărat mysterium. fiindcă Cel care operează ca autor este Dumnezeu. Tradiţia
noastră vie. dc exemplu, repetă ccca cc Sf. Pavel a spus, referindu-se la Botez, anume că prin acesta noi murim şi
înv iem odată cu Hristos. devenind, astfel, membri ai Trupului Său.

Sfinţenia nu este rezultatul unei simple intenţii bune şi nici al unui simplu efort, ci ea este cooperarea constată
a păcătosului cu Dumnezeu. Teologia paulină şi învăţătura patristică subliniază importanţa sinergiei < adică a
colaborării între harul divin, dat din abundenţă, şi laptele omului) pentru ajungerea la ţelul supreme
îndunmezeirea. Dumnezeu, descoperit prin Hristos, nu este pasiv, Care să-Şi fi arătat odată pentru totdeauna
omnipotenţa. Din contră, el este Dumnezeul cel viu. Care se descoperă continuu prin faptele Sale. Vechiul
Testament ne spune multe referitor la intervenţia divină în nenumăratele istorii ale Iui Israel. Aceleaşi intervenţii
se manifestă constant şi în viaţa Noului Israel. Aceasta este în teologia ortodoxă sensul energiilor divine, total
distinctc dc fiinţa incognoscibilă a lui Dumnezeu.
 FA-lesiologia şi mântuirea parohiei. Prin termenii eclesiologici şi soteriologici, noi înţelegem strânsa
dependenţă dintre orice creştere duhovnicească a membrului Biscricii şi participarea continuă la viaţa
sacramentală a acesteia.

Mai înainte de toate, există o intercomunicare mutuală între membrii acestui Trup mistic. Suferinţele şi
eroismul apostolilor şi martirilor, sunt accesibile nouă tuturor, asemenea unei comori comune. Victoriile sfinţilor
devin o putere, un impuls spre victorii şi mai mari. Aceasta este „Taina înţelepciunii lui Dumnezeu", „taina lui
Hristos răstignit", cum spune Sf. Pavel.

În această taină este o „înţelepciune". cu alie cuvinte există o filosofie creştină a suferinţei, o teologic a
durerii, din care putem trage multe învăţăminte. Clement al Alexandriei a fost ccl carc a afirmat că ficcarc
membru al Bisericii poartă mărturia întregului, că fiecare devine un microcosmos al marii comuniuni a sfinţilor,
fie in Biserica luptătoare, fie în cea triumfătoare. Spiritul Biscricii penetrează aspiraţiile şi activităţile noastre într-
un astfel dc mod, că ficcarc dintre noi mărturiseşte unitatea. în conformitate cu întregul Trup. Punctul lui de
vedere este accia că. având doar un singur Dumnezeu şi Mântuitor, nu este posibil decât să ai o singură Biserică,
deoarece un cap adevărat nu poate să aparţină, prin natura şi constituţia sa. dccât unui singur tnip. Prin urmare,
potrivit lui Clement, nu poate să existe decât un singur trup eclesial. căci există un singur cap. iar acesta este I
Iristos: „Iiiserica adevărată este una. cea reală şi veche. în care aparţin toţi drepţii cei aleşi. Pentru că ei te un
singur Dumnezeu şi un singur Domn. de aceea se cuvine laudă Bisericii pentru singularitatea ei. fiind o copie a
principiului unic. Biserica cea una este moştenitoarea Celui mare. Care. prin fire. este unul; şi pe această Biserică
se silesc ereziile să o împartă în mai multe biserici. Spunem deci, că numai Biserica Veche şi universală este una
şi în ce priveşte fiinţa ei. în tot ce priveşte începutul ei şi în ce priveşte superioritatea ei. Biserica, deci, care-şi are
temeiul în Testamentele ei proprii, dar. mai bine spus, într-un singur Testament, care străbate diferite timpuri,
adună, prin voinţa unui singur Dumnezeu, printr-un singur Domn. spaţiul „la unitatea unei singure credinţe", /te
cei de pe acum rânduiţi, pe cei pe care Dumnezeu mai dinainte i-a hotărât că vor fi drepţi, pentru că i-a cunoscut
înainte de întemeierea lumii. Dar şi superioritatea Bisericii, ca şi începutul întemeierii ei. sunt ceva unic: Biserica
depăşeşte pe toate celelalte şi nu este nimic asemenea sau egal cu ea".

Afirmaţia lui Clement este dc cea mai marc importanţă pentru stabilirea directivelor eclesiologiei
contemporane. Potrivit acestui marc învăţător al şcolii alexandrine, trupul nu poate să aparţină dccât unui singur
cap. Prin analogic, capul care nu poală să apadină mai multor trupuri, trebuie să-şi găsească partenerul omogen în
trupul corespunzător lui. Noi putem califica drept trup real. adică drept Biserica reală şi singura Biserică, trupul
care posedă calităţile pc care le cere capul. Calităţile mirelui sunt identice cu cele ale miresei. Putem califica
adevărata parohie comparând trăsăturile distinctive ale Biscricii. Conceptul unei eclesiologii sănătoase nu poate
diferi dc acca eclcsiologie pc carc a avut-o dc-a lungul veacurilor Biserica nedivizată şi nici spiritualitatea nu
poate fi înţeleasă ca ceva separat dc accca stabilită, acccptată şi practicată de poporul credincios, unit cu Biserica.
Fără această pietate empirică există doar o viaţă atrofiată şi anemică, cu manifestaţii religioase spasmodice. Mai
devreme sau mai târziu, vom descoperi în interiorul ei lipsuri şi inconsistenţă. Cu siguranţă, acesta este un
organism, clar unul cu răsuflare regulată, cu simptome de ne sănătate, care, odată, vor putea ducc la un sfârşit
trist. Trăind în Biserică, trăind o viaţă sacramentală, noi ne supunem unei linii de I mijloc, fiind constanţi, ghidaţi
şi întăriţi, dc grija pe care ne-o poartă Biserica Mamă care este în acelaşi timp umană şi divină. Persoanele dc o
religiozitate extremă ajung în situaţii dificilc doar dacă sunt în afara unei supravegheri sau în afara unei uniri
mistice cu accastă comuniune a sfinţilor cugetată de Domnul şi Mântuitorul nostru.
 1. 3. Misiunea şi pastoraţia în comunitatea locală.

a) Biserica în climatul social de astăzi. Atunci când unii preoţi doresc să descrie deficienţele găsite în
parohiile lor. ei dau la iveală imaginea ei posomorâtă. Atitudinea lor este pesimistă. Ei văd probleme, dar nu văd
soluţii. Ei sesizează mai degrabă obstacole insurmontabile decât posibilităţi. Covârşiţi dc obstacolele nedorite,
viziunea lor asupra activităţii lui Dumnezeu este neclară şi ceţoasă. Credinţa poate să aducă şi îndoială. Visurile
par să dispară. Deseori este posibil să devii atât de preocupat de ceea cc nu sc întâmplă, încât tinzi să nu mai vezi
ceea ce este în realitate.

Evident, noi trebuie să ţinem cont şi de partea umană a parohiei, adică dc numeroasele temperamente, situaţii,
necesităţi şi particularităţi. Anumite probleme: metodă, atitudine, limbaj şi strategic depind dc înţelepciunea şi
experienţa duhovnicească a preotului, experienţă pe care o dobândeşte prin studierea istorici, a bazelor parohiei şi
a nivelului duhovnicesc al fiecărui credincios in parte. Patriarhul Folie al Constantinopolului a fost întrebat într-o
bună zi, care dintre numeroasele icoanc ale lui Hristos care sc pictau în acele zile este cea adevărată. Răspunsul
lui a fost: ..Ştiind că romanii aveau diferite stiluri fi culori, şi că inzii.alt stil, la fel şi elinii şi egiptenii, putem
spune că acelaşi obiect este reprezentat in diferite moduri. Aceeaşi Evanghelie este scrisă cu litere latine, dar şi cu
alte litere, cu cele ale inzilor. ale e\reilor şi chiar ale etiopienilor. Cuvintele dumnezeieşti sunt scrise diferit din
punct de vedere al formei şi mărimii, ele sunt chiar însoţite de sunete diferite. Dar ceea ce contează mai presus de
toate nu este limba care le conferă o formă exterioară, ci conţinutul, mesajul interior şi semnificaţia adâncă."

Reînnoirea parohiei implică o înţelegere proprie atât a mesajului Biscricii, cât şi naturii flexibile a
comunităţii. Cea dintâi rămâne în esenţa ci neschimbătoare. În timp cc ultima, parohia, este compusă din bărbaţi şi
femei dc culturi, vârste şi stadii duhovniceşti diferite, nefiind. astfel, niciodată, constantă sau uniformă. Prin
urmare, noi întâlnim, pe de o parte, o Evanghelie care nu cunoaşte schimbări, iar pe dc altă parte, nevoile
schimbătoare ale unei anumite parohii. Dumnezeu este constant în toate relaţiile Sale cu creaturile Lui.

„Era vidului de existenţă"

Omul modern, în golul şi frustrarea largi din ziua dc astăzi, are un impuls foarte puternic pentru a risipi acest
rău, care a tăcut ca epoca de azi să fie numită ..epoca vidului". In ciuda ambiguităţilor ci. accastă expresie
corespunde unei sete adânci pentru dreptate şi sens. Există un abis în societatea secolului nostru, un abis de natură
existenţială. Este o gaură creată de o nebunie fără de margini, de o viteză spectaculoasă, dc supraproducţie şi
supraconsum. Trădează o absenţă, în special absenţa de sens. Lumea noastră a devenii nesănătoasă, nebună, a
devenit în adevăratul sens al cuvântului lipsită dc minte.

..Noii profeţi" au anunţat simultan moartea lui Dumnezeu şi moartea omului, însă. ceea cc au proclamat ci cu
adevărat a fost moartea oricărui sens. Acest anunţ dramatic a devenit deja banal. în societatea noastră post-
modernă domneşte indiferenţa maselor. în care obiceiul analizelor domină, iar autonomia privată există dc la sine.
Ceea ce este ..nou" este acceptat dc fapt ca ceva „vechi". Inovaţia este banală; iar viitorul nu este asimilat nici
măcar cu un progres inevitabil:

Poate o societate să trăiască mult timp în asemenea condiţii. într-o asemenea stare dc indiferenţă? Desigur,
relele sociale sunt întotdeauna mai mari decât ceea ce ne spun profeţii sociologiei optimiste, iar boala este cu atât
mai periculoasă, cu cât nu are simptome evidente. Există un pericol extrem, în care pacientul nu mai e în stare să
reacţioneze. Din fericire, lumea noastră încă nu a atins acest punct. însă este de cea mai mare urgenţă să se
clarifice calea care duce la o reînnoire terapeutică. Nimic nu ar fi mai lipsit dc eficienţă acum decât să sc propună
sisteme abstracte sau sfaturi nerealiste. Căutarea sensului implică un efort personal, dc care nu poate să fugă
nimeni şi care nu poate fi mandatat nimănui..

Personalitatea umană sc dezvoltă în comuniunc. Noi suntem asemenea plantelor aliate într-un ghiveci şi care
au nevoie de îngrijire. Noi toţi nc fortificăm prin ajutor mutual, noi toţi dev enim noi înşine prin alţii. Atunci
dispare narcisismul, iar noi începem să realizăm că lucrurile merg mult mai bine în doi. Individul izolat nu poate
avea sens. fiind ţinut prizonier dc către propriul său interior, propriul său cu. Sensul înccpc odată cu crearea
relaţiei interpcrsonalc. Scriptura ne arată aceasta prin evocarea alianţei lui Dumnezeu cu creaţia Sa (în cartea
Facerii), a alianţei lui Dumnezeu cu poponil Său şi a legământului lui Hristos cu umanitatea întreagă. Ceea ce se
poate vedea de aici este că ficcarc creştin botezat ar trebui să trăiască viaţa sa pământească în alianţă absolută cu
Dumnezeu. înlăturând orice urmă dc autonomie personală, fiindcă cl nu există numai pentru sine. ci este
responsabil de sine altcuiva.

I'ermisivitatea ca dogmă socială contemporană. A permite cuiva oricc. este un fapt comun azi. însă „a
permite" nu este un slogan inventat de societatea modernă. Ceea cc este nou este faptul că hedonismul modern a
transfomat-o într-o dogmă reală şi absolută. Iar a o pune în discuţie este tabuul tabuurilor. Nu ne este permis să
avem nici cea mai mică îndoială cu privire la impactul pe care îl producc. Cultura noastră secularizată nu nc
permite să ne întrebăm dacă nu cumva există un punct pe care. în cazul în care această permisivitate îl depăşeşte,
atunci aceasta va avea cfcctc perverse. Astfel, permisivitatea răstoarnă toleranţa, respingând adevărata libertate de
a alege. Apărătorii ei au preluat tonul inchizitorilor, cu întregul lor dogmatism şi absolutism. Oricine încearcă să
reacţioneze ori să exprime o diferenţă dc opinie este catalogat drept „minoritate morală" şi introvertit. Este tratat
ca un fel dc tartufle. Ei nu recunosc dreptul cuiva de a fi diferii. Doar concepţiile lor sunt ortodoxe şi reprezintă
cultura reală şi adevărată! Acesta este modul în care gândesc şi vorbesc ei despre standardele creştine de viaţă.
Paradoxul este acela că ci consider ideologia lor ca singura carc poate fi validă şi acccptată. având însă şi pretenţia
că societatea modernă este complet lipsită de orice ideologie. Dc fapt. ideologia lor tronează în toată gloria. Ea nu
are autor, nu arc reprezentare, este, mai degrabă, anonimă. însă. în acelaşi timp. este şi cea mai represivă şi
tiranică. Deseori ia denumirea ambiguă de „spiritul timpurilor noastre", fiind astfel o ideologic invizibilă şi
nccalificată. Ceea ce se întâmplă cu adevărat este faptul că devenim tot mai alienaţi, tot mai înstrăinaţi şi. în
consecinţă, ne pierdem consecvent într-un occan al conceptelor umane. Nu mai trăim dc mult într-o societate
liberă, a dialogului, a respectului mutual pentru vederile altora, într-o socictatc în care ficcarc să poată să-şi
exprime punctul lui dc vedere, reacţiilc sale. cât şi diferenţele sale dc opinie. Civilizaţia noastră modernă este
creată. însă nu dc către libertatea noastră, ci de către destinul orb şi nccalificat, creat dc o minoritate. Când cineva
ascultă pc idolii cinematografului, ai artelor, ai presei cotidiene, fiecare exaltând permisivitatea prin cclc mai
înălţătoare ode, atunci nc putem da scama cât dc prozaic şi dc vulgar este totul. Acclaşi spirit animă pretutindeni
acest iconoclasm. Ei justifică aceste opinii prin expresia comună: ..Numai ceea ce există contează şi trebuie să fie
relevant."

Tineretul creştin într-un mediu ostil

Este un imperativ ca preotul să cunoască în termeni realişti elementele demoralizatoare aflate în educaţia care
este acordată membrilor tineri ai parohiei sale. Mulţi dintre ci participă la serviciilc divine din ziua de duminică,
mulţi pot fi nerăbdători să discute cu preotul. însă mediul lor social dc zi cu zi nu este nici pc
departe edificator şi moralizator. Deseori ci sunt inundaţi cu teorii agnostice şi materialiste. Ei pleacă de la orele
de curs cu o singură convingere: că adevărul este relativ, iar virtuţile, imposibile sau nefolositoare. Toate accstca
îi influenţează să proclame o relativitate a valorilor şi să creadă că nici un punct de vedere nu este mai bun decât
altul. Vcchca idee a educaţiei libere şi liberale s-a transformat, fără să-ţi dai scama, într-o educaţie pentru
libertinaj. Scopul ei constă în eliberarea tinerilor dc convingerile şi prejudecăţile lor religioase, iar consecinţa
actuală imediată nu este alta decât superficialitatea şi apatia. Este alarmantă această sărăcie de sens din sufletele
tinerilor. Iar îndoiala este începutul necredinţei.

Ca în toate eliberările de oricc fel, şi sexul a fost devalorizat, astfel că însuşi sexul a fost supus imperativelor
feministe, imperative care au distrus atracţia dintre ccle două sexe. Ceea cc este cunoscut acum sub numele dc
muzică pop -preocuparea dominantă a tineretului - este. de fapt. un narcotic care îi rupe pc tineri unul de altul, şi
nu mai puţin dc părinţi, având ca urmare distrugerea valorilor familiale. Vinovaţii principali sunt nu atât marxiştii
atei, cât propagatorii scepticismului, a căror valoare - relativismul - este considerat ca fiind singurul ..stil de
viaţa", şi care este exprimat prin numeroase cărţi şi filme de marc popularitate. Dacă purcedem la o analiză onestă
a tuturor acestor curcntc moderne, dc gândire, atunci descoperim o formă de nihilism sado-masochist. popularizat
sub diverse sloganuri pseudo-dcmocraticc. Copiii noştri joacă fără să vrea pe tonul acestor filosofi existenţiali
care propovăduiesc că nici un set de valori nu este mai bun decât altul. Asistăm la o continuă relativizare a
valorilor. Ignorând sistematic adevăratele lor personalităţi, ei digeră filosofía disperării şi a nihilismului. Există o
distorsionare a termenului ..democraţie" şi o respingere a oricărei discriminări intre ceea cc este bine şi ceea ce
este rău.

Adevărata filosofic este descoperirea (făcută, conform tradiţiei, pentru prima oară de Thales. când a privit la
cerul înstelat) că lumea este inteligibilă. Aceasta este o descoperire fericită. întrucât eliberează mintea de
dependenţa faţă dc reputaţie, dc bogăţie, de plăcere senzuală, de convenţie socială şi credinţă populară. însă.
eliberând mintea de iluziile societăţii locale, o asemenea viaţă ..teoretică" aduce cu sine, de ccic mai multe ori. o
imposibilă problemă dc relaţie publică. Societatea, simţindu-se ameninţată, s-ar putea îndepărta de filosofie,
asemenea Atenei din timpul lui Socrate. Cu o anumită discreţie, filosofía sănătoasă a reuşit să se menţină prin ea
însăşi, şi dc fapt n-a încetat vreodată să cerceteze ce este binele, natura omului, şi alte subiectc fundamentale,
subiecte care în lumea modernă au fost învăluite de un relativism confuz.

Lumea ideilor, pe care studentul este dator să o experimenteze, îl poate ruina în cazul în care curentele
filosofice îmbrăţişează falsul principiu dc respingere a oricărei referiri la stabilirea adevărului. în consecinţă,
filosofía se răspândeşte într- o formă lipsită de fundament. Abandonează problema binelui şi preia elemente dc
pasiune umană. Şi tocmai aceste pasiuni, precum istoria şi cultura, au fost cele care au adus. în cele din urmă.
problemele în lume (prin alunecarea filosofici dc la viziunea clasică comprehensivă, cu priv ire la natura umană şi
finalitatea ei) şi au produs nihilismul enervant expus dc Nictzsche. Si cu toată această distorsionare şi golire
interioară, mai există totuşi o sete pentru revigorare religioasă, deoarece nici cei mai buni filosofi nu pot fi
consideraţi suficienţi pentru obţinerea binelui, care este, de fapt, unica sursă pentru regenerare. Filosofia are şi ea
ambiguităţile ci. fiindcă, aşa cum vedem la patronul nihilismului. Nictzschc. un erou s-ar putea ivi pe neaşteptate
ca o reacţie împotriva modernităţii.

Educaţia modernă tinde să întoarcă spiritul studenţilor noştri spre o versiune dcstructivă a ubicuităţii
relativismului valoric. Paradoxul constă în aceea că. În cadrul erei tehnologice, generaţia noastră pierde
sentimentul confidcntci în viaţă, sentimentul securităţii, şi. prin urmare, fericirea. Am pierdut sentimentul dc
..apartenenţă", am uitat că mai există o fiinţă mai presus de noi. deasupra noastră. Care ne iubeşte şi Care poate
interveni atunci când durerea, suferinţa şi moartea se apropie. Astfel, noi deţinem toate simptomele fricii, ale
melancoliei şi singurătăţii: de aceea avem şi o rată crescută de sinucideri. Iar în aceste condiţii, cu siguranţă că
este greu să credem în Dumnezeu - Tatăl, a Cărui prezenţă o simţim tot mai aproape şi în interiorul nostru.
 - Toate aceste probleme trebuie să fie prezente în mintea preotului. în munca sa pastorală, el trebuie să
amintească parohienilor de comorile pc care aceştia Ic deţin în calitate de creştini, dar mai ales de ortodocşi.
Trebuie apoi să le reamintească cum toate aceste comori, odată transpuse în viaţa de zi cu zi, pot să-i susţină
împotriva climatului care ameninţă societatea. Rezultatul unei asemenea preocupări constant a preotului faţă de
credincioşii săi poate fi acela că aceştia se vor indrepta spre următorul pas. anume împărtăşirea responsabilă a
experienţei şi potenţialităţii lor şi a celorlalţi oameni. Se deschide, astfel, câmpul evanghelizării şi al misiunii.
Acţionarea în termeni simpli - iară discursuri dificile - ci doar prin manifestarea propriei identităţi, şi apoi radierea
spre exterior a bucurici interioare, depăşirea stresului şi exprimarea recunoştinţei pentru binefacerile date zi de zi
dc către Dumnezeu, constituie fapte edificatoare pentru cci cu care venim în contact.

Unii se pot gândi că. propunând aceste valori evanghelice alternative, noi suntem, de fapt. la fel ca cci
puternici ai acestei lumi, dorind şi noi impunerea ideilor şi a filosofici noastre. însă învăţătura lui Hristos nu este
un pachet de legi normative. Ea poate deţine forma unor principii, fiindcă este imposibil să eviţi anumite forme
umane, care să fie înţelese dc oameni. însă diferenţa faţă dc toate celelalte legi constă în aceea că învăţăturile
creştine au drept fundament dumnezeirea lui Hristos. El a fost trimis de Dumnezeu să descopere această
îndrumare salvatoare a oamenilor, către o viaţă plină dc sens. Ideile creştine nu sunt abstracte şi teoretice, cum
sunt. dc pildă, la Platou, ci izvorăsc din Persoana vie a lui Hristos. Ideile lui PI aton nu mă pot mântui. Pentru
mântuire am nevoie de Cel care mă facc capabil să pun în acţiune ceea ce cere El de la mine. Trebuie să înţelegem
întreaga doctrină a lui Hristos - Care. fiind Dumnezeu. S-a făcut om pentru noi şi pentru mântuirea noastră - aşa
cum sc spune în Crezul nici o nicco-constantinopolitană. în spatele Scripturii nc vorbeşte Dumnezeu. Care a luat
umanitatea noastră. împreună cu toate ispitele la care suntem şi noi supuşi, Care a fost supus umilinţei, nedreptăţii
şi suferinţei. Care a trecut prin toate condiţiile posibile ale omului, supremul act fiind moartea pe Cruce, o mare
taină. însă viaţa Lui nu se sfârşeşte acolo, pc Golgota. Din moarte, se întoarce, prin înviere. într-o victorie asupra
acesteia şi a răului, invitându-ne şi pe noi să nc împărtăşim de aceeaşi slavă.

b) Parohia urbana. în ceea ce priveşte sfera ci umană, parohia a urmat de-a lungul întregii istorii, vicisitudinile
evenimentelor sociale. Migraţiile masive. populaţia flotantă, mutările spre alte centre au avut urmări asupra
compoziţiei clasice a parohiei. Descentralizarea sinaxei euharistice, conduse dc un singur episcop, a dus treptat la
formarea mai multor unităţi mai mici. Atunci când populaţia creştină s-a mărit, episcopul eparhiot a trebuit să
numească presbiteri care să îndeplinească funcţiile liturgice în parohiile împrăştiate. Tuturor acestora le-a dat un
ontimis drept garanţie al dreptului canonic al episcopului, cât şi ca obiect de cult.

Trecând la situaţia pastorală şi eclesială din ziua dc azi. trebuie să notăm pentru început mărimea
disproporţionată a parohiei contemporane. Cum putem vorbi despre o comunitate cu. să spunem, cincizeci dc mii
de credincioşi sau mai mulţi şi doar doi sau trei preoţi care nu sunt în stare să-şi cârmuiască turma pierzând
contactul cu o populaţie flotantă sau aflată constant în schimbare? Ca reacţie la acest fapt au apărut comunităţi
care preferă să se întâlnească în grupuri mai puţin numeroase. Motivaţiile lor pot fi perfect înţelese, iar noi suntem
nevoiţi să medităm la cea dintâi misiune pc care trebuie să o îndeplinească o parohie: contactul mutual, urmarea
unei vieţi în llristos, adunarea laolaltă, toate care să aibă şi scopul de a te cunoaşte unul cu celălalt şi de a păstra
legăturile frăţeşti, astfel ca toţi să nc putem ajuta reciproc în momentul traversării unor nevoinţe duhovniceşti sau
materiale. Dezvoltarea viitoare a unei astfel dc situaţii va conduce în mod necesar la crearea a ceva mai mult,
anume la apariţia unor sub-parohii în cadrul uneia mai mari. toate aflate sub supravegherea unor arhipresbiteri
aflaţi sub ascultarea episcopului.

Acest flux din interiorul comunităţii nu este ceva nou, căci a cunoscut o dimensiune alarmantă imediat după
încheierea ultimului război mondial. Şi-a avut începutul atunci când unii oameni s-au mutat de la sat la oraş. pc
motive socioeconomice, datorită ..epocii industriale." Sociologii atrag atenţia asupra noilor probleme sociale
notabile şi a schimbărilor care au loc în unele regiuni, ca urmare a creşterii demografice fără precedent. Cu tot
caracterul negativ al acestui fundal, urbanizarea joacă un rol important. Deţine şi un rol revoluţionar pentru
sănătatea duhovnicească şi religioasă. Este responsabilă pentru schimbări sociale rapide şi pentru o transformare a
atitudinii şi a comportamentului social. Are urmări psihologice, religioase şi morale pentru familie, locul de
muncă, economie etc. De asemenea, constituie un sol fertil pentru apariţia secularismului. Marele oraş este un loc
al condiţiilor sociale demoralizatoare şi al mizeriei umane. Este un loc al unei mari bogăţii v izavi dc o cruntă
sărăcie dc masă. aducând, astfel, cu sine injustiţie şi tensiuni sociale. Este un loc al foitelor economice
impersonale şi al materialismului discriminatoriu, un loc in care oamenii sunt atraşi sau traşi in schimbări social
rapide, trebuind să poarte o adevărată bătălie pentru a putea face distincţia dintre bine şi rău. într-un asemenea Ioc,
Biserica trebuie atât să interpreteze înţelesul unei asemenea schimbări, cât şi să dcfinească un nou tip de
organizare a vieţii comunitare din parohie.

Dilema societăţii urbane. Unul dintre multiplele roluri ale Bisericii este să-1 aducă pe om din nou la originile
sale.

Faţă în faţă cu dezumanizarea, societatea trebuie să se retragă pentru a descoperi sursa unui concept dc
umanitate. în curs dc dispariţie. Această umanitate, aflată pc pragul morţii, fie prin crimă, fie prin sinucidcrc, este
victim noului Leviatan. Această maşină socială nouă. reduce persoana umană la o simplă rotiţă dintr-un întreg,
cauzând dispariţia individului în oceanul umanităţii. Astăzi a fost întors paradoxul lui Aristotcl: azi numai
generalul se bucură de existenfă, iar particularul este obiect al ştiinţei. Este eliminat astfel subiectul privit ca fiinţă
sfântă legată de veşnicie. Persoana devine un loc în care obiectul înlocuieşte subiectul, unde „id" îl înlocuieşte pe
„ego".

Nu am intenţia să enumăr metamorfozele dispariţiei omului în utopic în ideologiile contradictorii ale timpului
nostru. Există o „utopia", un delir raţionalist, care îl rcducc pc om la o simplă rotiţă în cadrul unei maşinării. Apoi
mai există o „anti-utopie", care demonstrează incompatibilitatea personalismului cu perfecţiunea politică.
Principalele curcntc ideologice moderne se ocupă de o fiinţă colectivă abstractă, fără înfăţişare, nouă, dar în
acelaşi timp cu originea în mituri foarte vechi. Putem vedea grandoarea, dar şi maleficul accstci noţiuni, din
elementul comun care face legătura între aceste curente filosofice. Şi de aici o consecinţă dureroasă: astăzi există
cetăţeanul care moare. Distrusă de forţele ccntrifuge care sc opun unităţii, socictatca arc nevoie dc un tip dc om
pregătit să-şi asume partea de responsabilitate pentru edificarea ei.

Trecutul creştinismului este bogat în astfel dc „oameni mari", care au cizclat istoria continentului european.
Cine sunt azi oamenii harismatici. cine sunt luminile orizontului religios? Iar ideea morţii omului este simptomul
care dcscopcră existenţa unei crize mult mai adânci. Proclamarea morţii lui Dumnezeu, şi, în consecinţă, şi a
omului, este o ştire rea şi falsă: dacă omul ar fi mort. atunci nu ar mai fi cinc să conştientizeze, accst lucru. Ceea
cc este important nu este atât sloganul, cât proiectul general sub care se ascunde. Acest plan îl desfiinţează pe om
ca persoană. îl desparte pe subiect de acţiunea sa şi de destinul său. Accst proccs poate fi .privit ca o fugă dc
responsabilitate, ca un dezgust faţă dc sine însuşi, ca o turbare vădită datorată limitelor umane şi ca o frică de
moarte, care acum devine preţul întregii transformări. Fără îndoială, avem aici o profundă respingere a
antropologici creştine, al cărci model este persoana, o persoană care compune parohia, dar care este. în acelaşi
timp, un produs al accstcia.

Marea dificultate a creştinului nu este aceea de a cădea în angclism, neglijând datoriile sale pământeşti fată dc
cctatca sa şi aproapele său. şi nici aceea de a fi absorbit într-un activism. în care spiritul evanghelic să fie înlăturat
şi totul să se transforme într-o sociologic a ajutorului mutual şi a solidarităţii umane. Este adevărat că la Judecata
de Apoi, Hristos ne va întreba despre modul în care i-am tratai pc săraci, pe bolnavi, pe cei flămânzi ori părăsiţi
(Mt. 25). Iisus merge atât dc departe. încât se identifică pe Sine cu aceştia şi identifică iubirea reciprocă drept o
caracteristică a ucenicilor Săi (In. 15, 12). Dar în toate accstca noi nu trebuie să pierdem din vedere iubirea faţă de
Dumnezeu. Fer. Augustin ne reaminteşte pericolul ascuns în exercitarea lucrării sociale:

„Dacă îl iubeşti pe fratele tău, atunci îl vei iubi numai pe acesta şi nu şi pe Hristos? Cum ar putea să fie
posibil? Dacă îi iubeşti pe membrii lui Hristos. atunci îl iubeşti şi pe Hristos; dacă iubeşti pe Hristos, atunci
iubeşti şi pe Fiul lui Dumnezeu: dacă iubeşti pe Fiul lui Dumnezeu, atunci iubeşti şi pe Dumnezeu Tatăl... Astfel,
nu poţi împărţi iubirea...într-adevăr, dacă iubeşti Capul, trebuie să iubeşti şi membrele."

Pentru o teologie urbană

in faţa acestei situaţii, parohiile trebuie să adopte noi strategii pentru a-I cuprinde cclcsiologic şi pe cei din
afara ei. ca şi pe cei ce s-au mutat recent în limitele ei geografice, integrându-i în comunitatc, astfel ca aceştia să
se simtă membri ai acciuiaşi Trup al lui Hristos. Procesul urbanizării este ireversibil. Oraşele mari ca acestea de
acum nu s-au aflat în obiectul analizelor sau studiilor referitoare la parohiile eclesialc. Din contră, a existat o
tendinţă în trecui, iar din nefericire această tendinţă mai dăinuie şi astăzi, de a se vorbi într-un mod negative cu
privire la oraş. Avem tendinţa să facem aceasta pentru că nu cunoaştem în realitate oraşul. Iar preţul plătii este
acela că nevoile oamenilor sunt în marc măsură ignorate şi că teologia noastră nu se adresează adecvat lumii
urbane.

Teologia noastră tradiţională, cât şi abordarea pastorală. în special procesul evanghelizării, nu se conccntrcază
foarte mult asupra mediului urban. Teologia noastră pastorală s-a oprit undeva pe cale. încă nu a cercetat atent
problema urbanizjării, problema oraşului mare, unde avem de a face cu un nou tip de persoană, cu un nou tip de
caracter uman. care poartă toate caracteristicile mediului înconjurător: legături de comuniune reduse şi necesitatea
unei pietăţi personale, cu scopul de a rezista dezintegrării comunităţii şi a lumii profesionale impersonale, în care
individul este nevoit să trăiască şi să muncească.

Toate acestea nc obligă să regândim lucrurile pc o bază teologică. Realităţile sociale şi seculare ale vieţii
umane moderne sunt dominante. Valorile de zi cu zi ale lumii urbane nu pot fi ignorate, fiindcă ele îl afectează
adânc pe omul modern, atât trupul lui. cât şi sufletul lui. Prin urmare, nu putem aborda chestiunca misiunii în
mediul urban cu o teologie care nu a dat cuvenita atenţie acestor valori. în acest caz. cu siguranţă că atitudinea
noastră cclesiologică va fi lipsită dc succcs. Nefiind in stare să Ic vorbim orăşenilor despre lucrarea mântuitoare a
lui Dumnezeu şi despre impactul liturgic al parohiei. Cu alte cuvinte, nu ne vom putea adresa oamenilor trăitori în
oraşe. în anumite probleme, precum: participarea la serv iciile divine de duminică, participarea la Sfânta
Liturghie, iertare şi bucurie, dacă nu vom da acestor termeni un sens pentru contextul existenţei lor. un sens faţă
de caic să se poată identifica.

Parohia trebuie să cunoască diferitele aspcctc schimbătoare ale realităţilor urbane în care vieţuiesc creştinii.
Pentru a duce la bun sfârşit acest lucru, pot fi folosite spre binele Bisericii descoperirile ştiinţei sociale. Dacă
Biserica trebuie să acţioneze în mediul urban, atunci trebuie să cunoască oraşul şi pc locuitorii ci. Teologia trebuie
să înveţe să discute cu cciclaltc ştiinţe. în caz contrar, misiunea noastră în oraşe nu va avea succcs. O simplă
propovăduire a Evangheliei în sensul tradiţional al cuvântului nu mai este suficientă, nefiind dc folos pentru grija
pastorală care trebuie dată locuitorilor urbani.
 Slujirea pastorală la oraş pretinde cunoştinţe: cunoştinţc tcologicc şi cunoştinţe despre realităţile urbane.
Suntem nevoiţi să ştim unde mergem, suntem nevoiţi să cunoaştem lumea în care suntem trimişi. Aceasta
înseamnă că cei care sunt active în slujirea pastorală dc la oraş trebuie să fie bine pregătiţi. Prin urmare, formula
este fii mai întâi informai şi numai după aceea vorbeşte. Aceasta a fost atitudinea Sf. Pavel la Atena. înainte de a-
L propovădui pe Hristos, s-a informat asupra condiţiilor intelectuale, spirituale şi umane din Atena. A umblat prin
oraş săptămâni întregi, culegând informaţii, discutând cu trecătorii în fiecare zi în pieţele oraşului (Fapte 17.7).
Slujirea pastorală în mediul urban presupune o solidă teologie - eclesiologic. Dacă nu, arunci s-ar putea ajunge în
situaţia asemănătoare cu cea a orbului care îi conduce pe orbi.

Nici nu sc mai pune acum problema dacă oraşul a devenit deja un spaţiu în care Biserica şi parohia trebuie să-
şi concentreze activitatea; totodată nu mai încape nici o îndoială că în viitor câmpul de misiune al Bisericii va fi
constituit cu prccădcre din mediul urban. Iar în faţa tuturor acestor schimbări, noi nu deţinem încă instrumentele
necesare. Pentru moment, avem doar programe sporadice, individuale, în stadiu incipient. Totuşi, preoţii ar trebui
să se întâlnească pentru schimburi de experienţă şi să caute împreună planuri dc viitor.

Oraşul devine un câmp dc misiune şi va aduce numeroase descoperiri şi redescoperiri. De asemenea, ne face
din nou conştienţi asupra faptului că în zilele de azi, Hristos nc trimite în mediul urban şi deci. că trebuie să
descoperim moduri noi de abordare ale pastoralei, prin care să asigurăm o slujire adevărată persoanelor pentru
care am fost chemaţi. Şi. pc lângă toate acestea, trebuie să fim conştienţi că misiunea nu este a noastră, ci a lui
Dumne/eu. Noi suntem doar instrumentele Lui. Prin urmare, orice faptă misionară din mediul urban trebuie să
conţină mărturisirea slavei lui Dumne/eu şi dragostei Lui faţă de fiii Săi împrăştiaţi şi mutaţi de la ţară în oraşul
marc.

Faţă în faţă cu atâtea schimbări rapide şi revoluţionare, cum îşi va putea găsi parohia rolul ci profetic? Cum
îşi va putea face auzită vocea în mijlocul unor asemenea confuzii, frustrări şi derute? Biserica nu a oferit
niciodată un sistem gata făcut, precum medicina, care are mijloace gata pregătite pentru a vindeca orice rană.
Credinţa creştină nu se închide în faţa cercetărilor umane: din contră, se deschide lor şi le încurajează pânîi la
atingerea unor dimensiuni de necrezut. Cârmuită de Sfântul Duh. Biserica învaţă cum să facă faţă schimbărilor
impuse sub presiunea istoriei.

c) Cele trei aspecte pastorale. Tipul acela de slujire care pune accent doar pc partea spirituală, respingând
orice fel de preocupare faţă de ceea ce este lumesc, socotit a fi profan, liră valoare, este unilaterală (monofizită).
Noi trebuie să avem pururi în minte că misiunea lui Hristos a fost îndreptată către umanitate. I-ogosul a luat trup
pentru a mântui condiţia noastră umană. Hristos a propovăduit împărăţia lui Dumnezeu, a propovăduit
importanţa mântuirii noastre, însă, în acelaşi timp, a vindecat, i-a mângâiat pe săraci, i-a hrănit pc cei flămânzi.
S-a împărtăşit de bucuria celor din Cana, l-a înviat pe prietenul Său, La/ăr, din morţi. Dubla natură a lui Hristos
trebuie să ne pună pc gânduri. Este superfluu să repetăm povestea Măriei şi a Manei, ca şi când Maria ar fi fost
mai contemplativă, iar Marta mai lumească. Există momente în viaţa noastră când accl „un lucru care lipseşte",
despre care CvSte vorba în Lc.10.42 trebuie să însemne o pâine şi un loc de muncă pentru şomer, un acoperiş
pentru cel tară de adăpost sau securitate şi protecţie pentru alţii.

Există trei domenii fundamentale ori trei aspecte sau accente în lucrarea pastorală: 1) intra, adică în
interiorul parohiei. 2) extra, în afara parohiei, şi 3) interior, personal, adică grija preotului faţă de sine însuşi.
 Aspectul intra parohial. îi avem aici în vedere pc toţi cei care participă mai mult sau mai puţin la cultul divin
şi care menţin un anume contact cu viaţa liturgică a parohiei. Este necesară o anume vigilenţă perpetuă pentru
a-i păstra pe aceşti credincioşi, cu atât mai mult cu cât nu este destul ca ei să participe doar la Sf. Liturghie de
duminică şi să arate un anumit interes faţă de problemele parohiei. Preotul trebuie să Ic reamintească tot mereu
că a fi creştin nu presupune o existenţă statică, ci că progresul şi creşterea duhovnicească sunt indispensabile.
Tot ceea ce nu creşte este condamnat de către natură să decadă până la dispariţie.

Pentru Sf. Părinţi ai Bisericii, ccl mai marc duşman este îngăduinţa prea marc faţă de sine: „Când As/va
Agathon a fost întrebat cu privire la îngăduinţă faţă de sine, el a răspuns că este ca o bătălie mare, care, atunci
când izbucneşte, oamenii fug, iar roadele de pe copacii din apropiere se distrug complet... Şi când a fost întrebat
din nou „Este foarte periculoasă?", a răspuns: „Da, nu este nimic nuii periculos ca îngăduinţa faţă de sine însuşi.
Ea pregăteşte terenul pentru toate viciile, fiindcă elimină din suflet frica de Dumnezeu."

Preotul trebuie să le reamintească credincioşilor tot mereu că este necesară înaintarea continuă spre
Dumnezeu şi că nu este deajuns să-ţi admiri pietatea, care nu îţi este de nici un ajutor în urcuşul duhovnicesc.
Lipsa de activitate religioasă duce la formalism, ritualism, semne ale unei ortodoxii superficiale, ai căror aderenţi,
deşi au fost ani de-a rândul membri în comunitatea bisericească, au rămas, totuşi, din punct de vedere
duhovnicesc, ca în unnă cu douăzeci de ani, fără să cunoască vreo creştere notabilă. Noi trebuie să înlăturăm cu
totul asemenea atitudini de complăcere. în aceasta consta problema şi datoria profetică a preotului: să fie
bineplăcut în ochii lui Dumnezeu, şi nu în proprii săi ochi sau ai celor ai familiei sale.

Aspectul extra parohial. Atragerea sufletelor încă neatinse de Evanghelic constituie o preocupare principală
a preotului. Deseori noi ne simţim foarte fericiţi atunci când vedem în fiecare duminică lăcaşurile de cult pline.
Cei care vin duminică la Biserică, devin izvorul bucuriei şi al mândriei noastre. „Biserica mea a fost în această
duminică nuti mult decât plină", spun unii triumlător. Dar ce se întâmplă cu ceilalţi? Ei sunt majoritatea. Iar dacă
statisticile spun că la biserică vin 20% dintre creştini, atunci ce se întâmplă cu ceilalţi 80%? Biserica nu există
doar pentru cei puţini caic vin. ci pentru majoritatea care a absentă, indiferentă, agnostică, anticlericală, ori cu
următoarea pretenţie: „Eu mă mg pentru mine, acasă, aşa că nu am nevoie de biserică. Dar ce. sunt cei care
merg acolo mai buni decât mine?"

Pc aceştia noi trebuie să-i vizităm, iar aceste vizite e necesar să fie înfăptuite cu răbdare, dragoste, prudenţă.
Iară să se folosească un limbaj brutal, sever sau mustrător, fiindcă altfel am putea distruge orice urmă de
speranţă pentru un contact viitor. Datoria noastră este aceea de a deveni constructori de punţi (pontil'ex). de a
înţelege problemele oamenilor, de a le împărtăşi aceste probleme, de a le asculta argumentele. Nu este necesar
să le dăm toate răspunsurile dintr-odată. Faptul numai că ne ..pierdem" din timpul nostru ascultându-i. provoacă
simpatie şi un început de dragoste. Şi vom fi, desigur apreciaţi. Apoi nu este necesar nici să expunem de la bun
început toate cunoştinţele noastre teologice. Nu se oferă celui bolnav toată cantitatea de medicamente de la
început, ci puţin câte puţin, căci altfel, l-ai ucidc. De aceea, şi noi ar trebui să le dăm puţin câte puţin, astfel ca ei
să poată recepţiona şi „digera " ceea ce le spunem.

Slujirea îndreptată spre cei din „afară" necesită răbdare si iar răbdare şi rugăciune pentru fiecare caz în
parte. Nici o sămânţă nu creşte de pe o zi pe alta. Are nevoie de timp şi de condiţii favorabile. Ceea ce
însămânţează preotul. Dumnezeu binecuvântează. Misiunea nu este niciodată a noastră, ci a lui Dumnezeu, Care
ne foloseşte pe noi ca pe instrumentele Sale. De ajutor suni şi grupurile auxiliare de laici, ei putând vizila
anumite persoane din comunitate. Pentru a aduce turma înapoi la Biserică, sunt ncccsare: grijă pastoral şi zel
misionar. însoţite de o pregătire exigentă.

Aspectul interior. Ocupându-nc prea mult de (urmă. riscăm să trecem în uitare propria noastră viaţă
duhovnicească. Propovăduind allora, sfăluindu-i pc ceilalţi, putem uita să acordăm hrana necesară propriilor
noastre suflete. Faptul că suntem deseori felicitaţi pentru predicile noastre duce la o flatare egoistă, constituind,
deci. capcane ascunse. Preotul care are tendinţa de a socializa în mod excesiv, riscă să neglijeze identitatea sa
clericală şi să piardă din vedere faptul că aparţine tuturor. în ceea cc-i priveşte pe preoţii mai lincri. relaţiile
necontrolatc. uşoare, avute cu unele persoane sau familii, pol conslitui un pcricol serios peniru securitatea lor
duhovnicească. Nu ar trebui să uităm că numeroşi ar fi atunci cci care l-ar privi pc acest preot mai degrabă ca pc
un ..tip drăguţ", dccâi ca pe un slujitor al lui Dumnezeu, care arc menirea să-L slujească mai întâi pe Acesta, şi
mai apoi pe oameni.

Unde ar trebui să fie aşezate atunci relaţiile? Este destul dc dificil să facem distincţie clară. Muli depinde de
precauţiile pc carc lc ia un anumit preot. Iar în cazul în carc persistă asemenea influenţe, atunci ar trebui cerut
sfatul unui preot apropiat sau al unui duhovnic adevărat. Trebuie să discutăm asemenea problem între noi în
mod cinstit. Dacă nu. atunci devenim preoţi izolaţi, carc pot cădea în greşeli grave. Vechiul Testament ne
reaminteşte plin dc înţelepciune: „O persoană fără sfătuitor este lipsită de ajutor." După ultimul război mondial,
numeroşi preoţi romano-catolici, carc au lucrat ca ..preoţi-muncitori" au sfârşit prin a devein ..muncitori-preoţi".
Fer. Augusiin urmează. în ceea ce priveşte autoritatea preoţiei, liniile principale ale Părinţilor Capadocieni. după
care conceptul dc preot este similar cu cel de slujitor, adică disponibil să răspundă nevoilor comunităţii. El
cunoştea cu siguranţă faimosul şi răspânditul text dc la Sf. loan Gură dc Aur. privitor la caraclcrul „înfricoşător" al
preoţiei, şi de aceea nu a încetai niciodată să repete că, în timp cc episcopul este dator să slujească şi să fie la
dispoziţia credincioşilor, aceştia din urmă au datoria să asculte de episcop: .. Vorbesc în prezenţa lui Dumnezeu;
nu caut alt lucru decât mântuirea voastră. De câte ori nu am deplâns păcatele fraţilor noştri? Sufăr pentru ei.
Sufletul meu este chinuit, iar uneori eu îi şi mustru. Şi iau ca martori pe toţi cei care îşi amintesc predicile mele.
De câte ori nu au fost certaţi fraţii mei păcătoşi, chiar certaţi violent?"

Augustin îşi exprimă gândurile cu o vigoare neobişnuită. Astfel. în timp ce sc scuza înaintea proconsulului
Apringius, pentru faptul dc a fi inoportun în ochii unora, el declară că este inspirat de dorinţa cinstită de a ajuta
Biserica încredinţată lui şi spre folosul căreia este chemat să lucreze cât poate dc bine. în accst sens doreşte să
slujească, nu să comande. într-o predică ţinută la Cartagina în anul 412, cu ocazia instalării sale ca episcop, el
declară că principala sa problemă este dubla responsabilitate: ..Noi suntem conducătorii, dar şi sen itorii. Noi
poruncim, însă în măsura în care ştim că este folositor ceea ce spunem." Când a fost hirotonit episcop, s-a
adresat oamenilor cu următoarele cuvinte: ..Ajutaţi-ne prin rugăciunile şi ascultarea voastră, pentru ca să aflăm
bucuria. însă nu de dragul de a vă porunci, ci pentru a putea să vă facem vouă bine."

Formula augustiniană. carc exprimă atât de bine conceptul evanghelic despre autoritate, a rămas regula de
aur în Apus.

Este ştiut faptul că cei care conduc ocupă posturile lor în scopul dc a trata interesele cclor subordonaţi lor,
totuşi ei nu caută pe nici o cale să-şi exercitc autoritatea lor în propriul lor avantaj, ci în acela al oamenilor pe
care îi slujesc. Oricare persoană împuternicită cu autoritate şi care nu caută altceva decât satisfacerea
propriului său interes trebuie considerată că se hrăneşte pe sine şi nu turma sa.

Folosind. în general termenii servos Dei şi servire Deo, Augustin nu sc referă deloc la un fel de serviciu social
în sensul modern, dar nici la o simplă diakonia. Din contră, aceşti doi termeni trebuie înţeleşi într-un sens ascetic
cu referire la persoana carc duce o viaţă spre slujirea lui Dumnezeu. Aceşti termeni au fost folosiţi în accst sens
chiar dc către papa Grigorie cel Marc.

Sf. Ioan Gură de Aur a dezaprobat orice concept static al preoţiei. Oricare ar fi funcţia deţinută de un cleric,
el nu este pur şi simplu un „săvârşitor" al slujbelor liturgice. Declinul liturgic apare atunci când comunitatea este
invadată de ritualism şi formalism, dar în primul rând atunci când slujitorul este dominat de către acestea.
Comentând sfatul dat dc Apostolul l'avel lui Timotci, Sf. Ioan Gură dc Aur spune:

..Aceşti preoţi trebuie să untieze cele spuse de lisus: »Păstorul cel Bun trebuie să-şi dea viaţa pentru oile
sale». I'rin urmare «a conduce bine» trebuie să fie înţeles tocmai în această perspectivă. Dar. nu au nevoie cei
care pretind să aibă un post uşor. să fie învăţaţi şi instruiţi asupra responsabilităţii lor ? Fiindcă Sf. Pavel
recomandă chiar lui Timotei: «la aminte la tine însuţi şi la învăţătura ta: stăruie în ele. căci. făcând aceasta, te vei
mântui ■ şi pe tine şi pe cei ce te ascultă.» (I Tun.4, 16). Un asemenea slujitor trebuie să audă numenHi.se critici;
unul vorbeşte despre el imnic, altul are cuvinte amare referitor la memoria lui şi la modul de compunere a
predicii. Prin urma/v, are nevoie de o mare putere pentru a îndura toate aceste lucruri. Învăţătura are un mare
impact pentru edificarea Bisericii şi este de mare importanţă că preoţii învaţă, căci fără această îm'ăţătură a
preotului, multe lucruri ar fi ameninţate să dispară in Biserică. Printre atâtea alte virtuţi, precum blândeţe,
smerenie, purtare ireproşabila, slujitorul trebuie să fie. de asemenea, şi învăţător. Şi să nu mi spui că Sf. Pavel se
referă aici doar la exemplul său viu. Ce cuvânt trebuie să aibă preotul? Nu unul superficial, nu un limbaj
bombastic, ci un cuvânt plin de duh plin de înţelepciune şi inteligenţă. Nu trebuie să vorbeascăf într-un stil
artificial, într un mod sofisticat, ci cu idei adânci şi cu experienţă".

În legătură cu folosirea de către Sf. Pavel a titlului dc presbyter. Sf. Ioan Gură dc Aur admite că în accst caz
particular el nu se referă la funcţia preoţească, ci la bătrâni, la presbyteroi. însă nu în rang, ci în vârstă, fiindcă cei
tineri sunt mult mai supuşi păcatului decât cei în vârstă

d) Centrul Teologiei practice

Misiunea lui Hristos este exercitată dc către întreaga Biserică şi de către cler. Preotul nu este un super-
creştin, aşezat deasupra celorlalţi credincioşi. El este un creştin botezat, singura diferenţă faţă de ceilalţi creştini
fiind aceea că lui i s-a încredinţat o slujire specială şi o harismă a Sfântului Duh. Ştim din epistolele pauline şi din
istoria bisericească, faptul că a existat o varietate de slujiri adaptate la necesităţile locului şi ale timpului. Unele
dintre ele au dispărut azi din Biserică.

Hristos a fost cel dintâi diacon. A asociat la această funcţie a slujirii. Întregul trup al Bisericii şi preoţii cărora
le-a acordat funcţii speciale. Această slujire continuă a Domnului înviat are loc prin puterea Sfântului Duh.
Fiecare membru al Bisericii primeşte darurile SfintuluiDuh, daruri carc îi orientează viaţa spre slujirea dăruitoarc
dc sine către Dumnezeu şi lume. Misiunea poporului lui Dumnezeu – a laos-ului - este realizată în mod esenţial în
mişcarea către Dumnezeu, prin cult, şi mişcarea către lume. prin mărturia şi prezenţa creştinilor. în cultul ei.
Biserica stă înaintea lui Dumnezeu ca un pars pro toto a întregii lumi. aducând mulţumire şi fiind întărită în
credinţă prin viaţa liturgică. Laos-ul. laicii se bucură de o preoţie generală, „împărătească", manifestată prin
construirea activă a comunităţii de cult.

Există în prezent o nemulţumire şi o stânjeneală cu privire la modelele dc muncă pastorală, moştenite din
trecut. Unele modele clasice tind să-1 izoleze pe cel botezat dc lume. iar pe cleric, dc parohie. Este neccsar ca să
existe în cadrul societăţii pluraliste şi industriale de azi, o mai mare diversitate de modele de activitate pastorală.
Iar responsabilitatea o împărtăşesc în mod comun atât clericii, cât şi laicii. Nu avem nevoie de o definiţie simplă.
într-o singură propoziţie, a activităţii pastorale. Asemenea definiţii nu oferă de obicei nici un ajutor pentru
complexitatea disciplinei. Dar, ceea ce avem nevoie este o reînnoire şi un proces integral de a pregăti preoţi -
păstori buni, acceptaţi, atât de Dumnezeu, cât şi de comunitate.

Formarea pastorală. De mai mult dc un deceniu, auzim despre o „criză" în viaţa Bisericii creştine. O „criză" a
modului în care trebuie să ţinem legătura cu tineretul, o „criză" de intenţie în instaurarea dreptăţii sociale, o
„criză" de vocaţie, o „criză" a câmpului de misiune, ca să nu mai spunem dc „criza" crcdinţci şi a exprimării
accstcia. Noi criticăm socielatca care evoluează prea repede, noi criticăm lipsa unei iubiri părinteşti şi a
disciplinei, noi criticăm nereuşita din trecut de a obţine pacca. respectul faţă de om. securitatea şi ordinea, noi
criticăm o atitudine religioasă conservativă. însă, în spatele acestor „crize" se ascund altele, la care spiritualitatea
ortodoxă poate da un răspuns. Toate acestea conduc la două întrebări fundamentale: cum poate susţine cineva
în această lume a suferinţei, că Dumnezeu este iubire? $i că, dacă Biserica există in principal pentru a mântui
sufletele, atunci ce înseamnă, de fapt. această mântuire a sufletelor?

Secole dc-a rândul. Biscrica a afirmat cu tărie (mă refer la toate Bisericile), că aceste întrebări sunt probleme
ale „credinţei" şi deci, că nu pot avea răspuns logic. Atunci nu este dc mirare că Biserica a fost acuzată că
promite ceva ceresc, întorcând spatele satisfacerii necesităţilor fundamentale şi urgente ale omului. Crizele
prezente ar fi putut fi evitate dacă s-ar fi încercat o definiţie şi expunere mai atentă a „credinţei", mai pc
înţelesul comun al oamenilor şi mai puţin mistică.

Modul clasic de abordare carc c destul dc inclusiv, este tic a demonstra că Dumnezeu este iubire din cauză că
L-a trimis pe Fiul Său. Iisus Hristos. în lume pentru a mântui pe cei păcătoşi. Accastă abordare inversează ordinea
proprie de a trata subiectul. Evanghelistul a putut serie aceste rânduri numai pe temeiul întâlnirii sale personale
cu Mântuitorul Hristos. Pentru cel care nu L-a putut cunoaşte pe lisus Hristos. cel care nu I-a putut cunoaşte
blândeţea, sensibilitatea, iubirea Sa pentru pace, necruţarea ipocriziei, fidelitatea sa statornică şi toate celelalte,
deci pentru accastă persoană, afirmaţiile dc mai sus sunt fără sens şi banale. Pentru mine. Chiar citirea
Evangheliilor este lipsită de sens dacă ele nu evocă oameni reali, în a căror viaţă este reflectat lisus Hristos.
Atunci inima mea sc deschide acţiunii harului, asemenea inimii lui Pavel după martiriul lui Ştefan. Oamenii carc
sunt convinşi, asemenea celor din epoca post-testamentară. că învăţătura şi calea lui lisus sunt cele mai bune, nu
au nevoie să fie teologi, probabil că astfel dc oameni ar defini credinţa nu ca o „părere", ci ca pe o „convingere".
într-adevăr, un cor de voci dcclarâ dc la amvonuri necesitatea creştinilor de a simţi nu doar zilele dc duminică, ci
fiecare zi din săptămână, şi de a încerca în orice mod să-L urmeze pe Hristos; totuşi, motivaţia este adesea prea
şubredă. Aici intervine rolul suferinţei. Psalmistul îşi exprimă crcdinţa ferventă în Dumnezeu, pc o cale poetică,
cântând eliberarea sa de păcat şi tristeţe. Numai atunci când realizăm ce înseamnă să primeşti o mână dc ajutor
în momente de restrişte, putem înţelege ce ar însemna această experienţă pentru altul. Doar atunci putem fi cu
adevărat motivaţi dc asemenea fapte înalte, rămânând totuşi smeriţi. Astfel. David a putut cânta bucuria şi
recunoştinţa sa înaintea lui Dumnezeu, datorită experienţei sale personale: „hibi-Te-voi Doamne, vărtutea mea.

Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu;

Dumnezeul meu, ajutorul meu. voi nădăjdui spre Dânsul: A/*ărătorul meu şi puterea mântuirii mele şi
sprijinitorul meu. Lăudând, voi chema pe Domnul, şi de vrăjmaşii mei md voi izhth'i. "(Ps. 17.1-4). S.O.S. - Savc
our souls (salvează sufletele noastre) este semnalul internaţional de cerere de ajutor din ziua de azi. Este ca şi
cum doar prin asemenea strigăte s-ar realiza întreaga dimensiune a problemei „salvării sufletului": adică
oportunitatea de a creşte ca persoană, dc a termina o acţiune în societate, de a ajuta pe alţii. Sfatul sfinţilor, ai
asceţilor, al părinţilor din pustiu „de a trăi fiecare zj ca şi când ar fi ultima" arc drept scop tocmai aşezarea
lucrurilor din această perspectivă. Este o problemă de intuiţie şi nu de definiţie teologică. Intuiţia este aceea carc
pune forţele latente ale dragostei în mişcare, nu nesfârşitele conferinţe despre sensul abstract al dragostei.
Repet. în cele mai multe campanii de reînnoire religioasă, valorile au fost inversate: dragostea este considerată
ca precedând credinţa, şi nu invers. „Gustaţi şi vedeţi că bun e Domnul". Mărturisirea lui Petru despre lisus. ca
fiind identic cu Mesia, a venit doar după luni dc zile de viaţă alături de lisus, tămăduitorul şi Fiul cel iubit al
Tatălui, aşa cum El S-a revelat după nopţi dc rugăciune continuă, la care au asistat dc departe Apostolii. Această
stare nu este diferită nici astăzi.

Motivaţia pentru misiune este orientată atât către Dumnezeu, cât şi către om. Către Dumnezeu, pentru că
ca caută să salveze creaţia cea mult iubită de Tatăl, de la pervertire şi distrugere. Către om. fiindcă hrănirca,
îmbrăcarea. vizitarea celor închişi ar putea fi singura cale de a salva sufletele disperate, de la actul final al
dispariţiei. Un apel logic poate fi făcut la experienţa şi intuiţia noastră personală, cu privire la bucuriile şi agoniile
creaţiei, la ispitele disperării. Pc dc altă parte, formula „din cauză că lisus a spus aşa" sc pare că nu are greutate.
Totuşi, toate acestea au rămas premisa fundamentală pentru o propovăduirc atât dc îngustă şi lipsită dc
imaginaţie. în carc metoda lui lisus este trecută cu vederea, iar modul dc abordare a cuvântului Evanghcl işti lor
este cel legalist. Nu mai este de mirare acuzaţia că Biscrica tratează pc credincioşii săi ca pc nişte copii mici şi
iresponsabili, şi nu ca pc adulţi cu judecată.

Implicare socio politică

Din cele de mai sus pot. fi sesizate atitudini mai eficiente pentru pregătirea pastorală, iar cele greşite pot fi
evitate. S-au auzit deja voci spunând că hrănirea. îmbrăcarea şi vizitarea celor închişi nu ar trebui să ia locul
ajutorului acordat de către Stat, şi că Biscrica ar avea menirea să arate cum ar trebui să fie acestca îndeplinite,
nu în ceea ce priveşte organizarea, ci, desigur. în ccca ce priveşte spiritul pc care ar trebui să-1 însoţească.
Societatea prosperă arc nevoie întotdeauna să i se rcaminlcască faptul că bucuria şi creativitatea, talentul
individual şi potenţialul naţional nu trebuie să fie conccpute ca provenind sau conducând la bogăţia materială, ci
că ele sunt superioare acestei bogăţii. Aici se ciocncsc din nou cclc două vcchi puteri - Dumnezeu şi Mamona, iar
Biserica nu poate să spere să diminue/e această confruntare, de vreme ce există o opoziţie
masivă din partea unor interese. Singurul mod este acela de a convinge pe magnaţii industriei (industria de
arme, în special) să convcrtcască industriile mai profitabile în folosul fericirii omeneşti. Cu toace că prioritatea
majoră se dă stimulării acţiunii caritative şi îndrumării individuale, educaţia pastorală trebuie să ducă la
implicarea în aşa-zisele mişcări socio-politicc. Este cunoscut că acestea, oricare ar fi intenţia lor. sunt totdeauna
predispuse la manevrări şi exagerări, ceea ce uneori creează nedreptăţi noi. Biserica locală poată să devină ea
însăşi victima involuntară a unor asemenea interese sectare, ca să nu mai vorbim de riscul de a sc alinia unor
organisme carc sunt. din punct de vedere politic, ostile accstor mişcări. Desigur, nu aceasta este calca dc a
practica mântuirea tuturor. De aceea. Biserica trebuie să reziste presiunii de a fi socotită similară unor ailor
grupuri seculare: Biserica este un corp - Trupul lui Hristos - în sens sacramental, în sens mistic şi ecclcsiologic, dar
accst corp nu trebuie înţeles în sens de corporaţie seculară sau dc partid politic. Teologia (ecclcsiologia) are
datoria dc a clarifica această problemă în rândul credincioşilor. însă influenţa pe care o deţine asupra lumii din
afară trebuie să fie exercitată nu prin propagatori, ci prin exemple. Creştinismul se ridică aici contra oricărei
forme de ideologie lumească.

Învăţăturile lui lisus Hristos au o aplicare foarte concretă: iar aceasta trebuie să fie scopul principal al mişcării
misionare şi evanghelice. Când Biserica aude strigătul dc revoltă: „toată lumea este un teatru", atunci trebuie să
fie în slare să răspundă: „toată lumea este o şcoală", o anticameră în casa marelui împărat, o anticameră în carc
talentele sunt exercitate în plinătatea lor. ca anticipare a lumii care va să vină, şi nicidecum îngropate în lupte
sociale, adesea trecătoare şi neputincioase. Parabola lalanţilor ar li pulul să fie scrisă şi pentru timpul şi epoca
noastră, şi dc fapt, ca constituie împreună cu parabola datornicului, un aspect specific al învăţăturii lui lisus.
învăţătură de care lumea arc atâta nevoie astăzi.

Concluzie

lisus a făgăduit Apostolului Petru că puterile iadului nu vor birui Biscrica. dc aceea nu trebuie să ne pierdem
încrederea în faţa profeţiilor dezastrului. Totuşi, este nevoie dc o oarecare reflecţie şi clarificare, mai ales în
cccca cc priveşte prerogativele tradiţionale ale Bisericii şi mai ales acolo unde misiunile Bisericii, în toate
instituţiile şi organizaţiile acestora, au devenit obiectul unor schimbări revoluţionare. în asemenea caz. este dc
cca mai mare importanţă ca Biserica să insiste asupra purităţii motivelor de a ac|iona atât în interiorul ei. cât şi
în afară, în accst scop. Biserica trebuie să obţină un oarecare grad de independenţă, atât faţă de Stat, cât şi faţă
de fracţiunile carc sunt contra Statului. Evenimente rcccntc arată deja că acolo unde accst lucru nu este posibil,
mesajul Evangheliei este obstrucţionat. restrâns. Deşi doreşte să recomande reforme educaţionale. Biscrica n-ar
trebui, totuşi, să cadă in capcana flatării şcolilor publicc sau să rivalizeze cu ele, înfiinţând şcoli paralele
bisericeşti, ci ar fi mai bine să creeze asociaţii, platforme dc dezbateri şi „universităţi populare", unde marile
lecţii reţinute din istoric, ştiinţă, literatură, filosofic şi arte să poată fi analizate şi promovate, fără ca prin aceasta,
instituţiile de educaţie existente să fie respinse. Mai presus dc orice. Biserica este chemată să promoveze
educaţia familiei şi terapia morală, căci familia este cclula de bază a socictălu. Chiar indivizii cei mai independenţi
sunt influenţaţi şi marcaţi de familiile lor. Tocmai în accst domeniu, interesele Statului şi ale Bisericii coincid,
putând deveni, astfel, parteneri valizi.

În final, nu este prea mult să sperăm că dacă vom încerca să îndreptăm relaţiile distrsionate ale oamenilor cu
Dumnezeu sau cu membrii familiilor lor, atunci Tatăl Cel mult-milosti\ ne va întări şi va ajuta El însuşi la
îndreptarea lucrurilor. Atunci oamenii vor gravita instinctiv spre forme de slujire care exprimă cel mai bine
minunea accstci relaţii; iar „crizele" liturgice, împreună cu „crizele" dc vocaţie vor fi lucruri ce aparţin trecutului.

1.4. Teologie ortodoxă: Studii şi experienţă personală

a) Scopul principal al studiului Teologiei

 Domeniul „studiului teologic" este deseori ameninţat să fie distorsionat atunci când pierdem din vedere
principiul care susţine ccntralitatea învăţăturii creştine: anume credinţa în lisus Hristos Cel răstignit şi înviat,
pentru mântuirea noastră. înainte dc toate, creştinul este o persoană care crede. El nu câştigă credinţa sa doar
printr-o simplă învăţare a unor sccrctc, prin intermediul unor canale ezoterice, ale unor religii apocrife, sau prin
instrucţii elevate de nivel academic. Tocmai în aceasta a constat erezia gnosticilor din trecut sau a neognosticilor
din ziua de astăzi.

Sfinţii Părinţi au apărat Biserica de asemenea deviaţii, amintindu-nc că accastă credinţă este dată în mod
liber de Dumnezeu, cu condiţia ca noi să o acceptăm în mod deplin, să cooperăm în ce priveşte receptarea ci şi
să facem tot ceea cc sc poate pentru ca să o introducem şi să o întrupăm în viaţa noastră zilnică. Credinţa
creştină este un proccs continuu, dc mişcare spre taina revelată, care transformă şi înalţă întreaga noastră
existenţă, minte, inimă şi voinţă. Acesta fiind adevărul, trebuie să reamintim cititorului că niciodată în istoria
învăţăturii teologice nu a fost negată o valoare însoţitoare, adică niciodată nu a fost respinsă dc către Biserică
formularea ştiinţifică, explicaţia logică, investigarea critică, cercetarea analitică sau pătrunderea adâncă a
credinţei, caic toate la un loc o pot face mai explicită şi mai înţeleasă. Singura limită impusă a constat în aceea ca
accastă ccrcctarc legitimă să nu devină o exegeză pur raţională sau un joc dialectic, ca şi când conţinutul
Evangheliei s-ar putea dovedi doar prin observaţii conceptuale, scnipuloasc, şi printr-o examinare logică şi, din
nou; credinţa nu trebuie să fie văzută ca ceva impersonal sau ca pe o căutare lâră consistenţă, ci ea trebuie
identificată cu Hristos Cel viu. Carc este „Calea, Adevărul şi Viaţa" (In. 14.6).

Sf. Părinţi au ridicat deseori vocile lor împotriva intclcctualizării credinţei doctrinale. Urmând afirmaţia
paradoxală a Sfîntului Pavel. cum că propovăduirea - kerygma - apostolică despre lisus I Iristos, Care S-a făcut om
asemenea nouă. Carc S-a răstignit şi a înviat pentru mântuirea noastră, constituie scandal pentru iudei şi
nebunie pentru clini. Sf. Părinţi au afirmat caracterul supranatural al întrupării lui Hristos. Apoi au mai afirmat că
oricât de clar şi de inteligent ar putea fi răspunsul la diferitele întrebări despre Revelaţia creştină, aceasta
rămâne până la urmă o taină. Este o problemă de credinţă, de acceptare a ci. în adâncă smerenie, cu sfială şi cu
reverenţă, este o problemă de încredere.

O asemenea viziune nu trebuie să ducă. însă. la extrema cealaltă şi să sc spună că nu este permisă nici o
cercetare sau investigaţie. Toate eforturile noastre trebuie să aibă ca scop o mai bună. mai clară şi mai adâncă
înţelegere a adevărului şi un acces mai duhovnicesc la acesta. Omul este methektos, este capabil să ajungă, să
participe la divin, să sc împărtăşească dc dumnczcicsc. Deşi este o fiinţă limitată şi căzută şi deşi are numeroase
inadccvenţe. omul poale să se întâlnească cu Dumnezeu, atât cât îi permite firea sa, poate să primească mesajul
mântuitor al lui Hristos. Tocmai datorită întrupării Fiului lui Dumnezeu, omul poale să fie receptive şi în stare să-L
primească pe Dumnezeu, obţinând, astfel, purificarea. Tocmai din accst moiiv poate el să devină participant la
binecuvântările lui Dumnezeu şi să fie „hristificat", intrând în starea de „iheosis" (îndumnezeite).

În afara tuturor acestor premise necesare, gnoza aşa-zisci „teologii ştiinţifice academice" ar putea să devină
teribil de opresivă, iar mentalitatea noastră ştiinţifică ar putea deveni cel mai mare duşman, care să slăbească
lumina şi viaţa credinţei. Ideea dc sfinţenie a persoanei umane, in care sălăşluieşte Sfântul Duh. Ar fi uitată, iar
oamenii, a căror inimă şi minte suni din această lume, ar înlocui-o cu propriile lor interpretări umaniste şi
antropocentrice.
 O abordare teologică adânc mistică poate aducc întotdeauna un preţios serviciu în acest context. Unii
oameni suni mult prea speriaţi chiar şi dc idcca unei simple meditaţii spirituale, gândindu-sc la ccca ce şliu ei din
teologie în lumina Tradiţiei şi a Scripturii. Ei au fost educaţi numai cu gândul la apărarea ,.ştiinţifică" a
învăţăturilor Bisericii. însă ei trebuie să acccptc nebunia Crucii dacă vor să sc adreseze unei umanităţi frustrate.

În timp ce accentuăm caracterul duhovnicesc al Teologici, trebuie să admitem că teoria este şi un subiect de
ccrcctarc. dc studiu profund şi serios. Potrivit Sf. Părinţi ea este ..cea mai înaltă ştiinţă" şi „cea mai înaltă
filosofie". Aceşti doi termeni sc referă la mesajul ontologic şi cel moral, propriu Teologiei. Mai mult, teologia esle
o ştiinţă şi o adevărată filosofie, deoarccc ne dă răspunsuri existenţiale cu privire la felul cum să trăim. în timp ce
celelalte ştiinţe păstrează tăcerea în aceaslă privinţă. Teologia transccnde istoria, timpul şi viaţa, având scopul de
a-1 aduce pe om la Dumnezeu. Numai teologia poale realiza accst discurs despre Dumnezeu şi accst dialog cu
Dumnezeu, producând. în acelaşi timp. Simţământul mângâietor al prezenţei Sale. Printr-o asemenea abordare
află omul calea spre credinţă, devenind. în mod treptat, un gnosticos perfect, înălţându-sc spre gnoza cca
dumnezeiască; aşa cum spune şi Clement din Alexandria, gnoza, care nu este altceva decât descoperirea sau
revelarea tainelor lui Dumnezeu. însă asemenea lucruri se întâmplă numai cu condiţia ca teologul să trăiască
într-adevăr credinţa creştină şi să se mişte în sfera adevărului teologic, părăsind studiile sofisticate şi sterile. Iar
în cazul în care motivul preocupărilor sale teologice şi al studiilor sale este simpla dorinţă dc reputaţie, atunci el
îşi trădează misiunea şi datoria. Un asemenea teolog, care dezbracă sludiilc teologice dc adevăratul lor scop. se
vatămă nu numai pc sine însuşi, dar îi vatămă şi pe toţi cei care depind dc el.

Pregătirea teologică. Problema învăţământului elementar religios şi cca a pregătirii teologice sc află în
preocuparea tuturor Bisericilor. Faptul că cel de-al II-lea Conciliu de la Vatican a dedicat un timp atât de
considerabil acestui subiect, rezultatul fiind Constituţia Presbyteros et Ordines. ne oferă doar o idee a
covârşitoarei importanţe pe carc o deţine această problemă.

Trebuie să admitem peste lot subiecte ca: formarea tcologică. disciplinele dc învăţământ. conceptele despre
preoţie şi misiune; subiecte pe care trebuie să Ic punem în discuţie. Sentimentul general este că pregătirea
teologică adecvată trebuie să fie în strânsă legătură cu lendinţclc societăţii de azi şi că toate programele dc
studiu trebuie să fie adaptate cerinţelor omului modem - homo technicus. Fără a înlălura tiparele şi modelele
tradiţionale ale educaţiei religioase, trebuie să avem în vedere necesităţile prezente, anume: criza vieţii
parohiale, comunitatea euharistică şi misiunea evanghelică. însă acest proces dc actualizare cere un efort dc
lungă durată.

Înaintea oricărei pregătiri, viitorul preot nu trebuie să sc gândească la misiune în termeni profesionali, ca şi
când ar fi un salariat printre mulţi alţi, şi nici nu trebuie să se considere un conducător într-o structură organizată
- aceea a parohiei - şi slujitor al unui anumit număr de parohicni. Este indispensabil să se vadă pe sine ca pe un
partener al lui Dumnezeu în planul universal şi cosmic, de reîntoarcere a umanităţii alienate şi căzute, la sursa şi
rădăcinile ei. ajutând fiecare persoană în parte să creadă că este dc o valoare inestimabilă înaintea lui Dumnezeu
şi că. în consecinţă, poate să aducă cea mai preţioasă contribuţie la mântuirea lumii întregi. Lumea are trebuinţă
de mântuire, are trebuinţă dc redescoperirea Stăpânirii lui Dumnezeu ca Pantocrator peste cer şi pământ.
împotriv a puterii Kosmocrator-ului acestui veac. Cu alte cuvinte, noi trebuie să depăşim abordarea îngustă şi
restrictivă a slujirii pastorale, slujire îndreptată doar spre câteva suflete, ca şi când slujitorul nu ar avea nimic de
a face cu oikonomia sau planul universal interrelaţionat al lui Dumnezeu, sau cu stabilirea finală a împărăţiei
Sale. în mod cert, o asemenea viziune ar stimula parohia mică. aceasta ar începe să-şi vadă marele ei rol.
contribuţia şi participarea ci la misiunea universală a Bisericii lui Dumnezeu. în carc ca este parte organică. însă
foarte rar parohicnii noştri suni animaţi dc asemenea sentimente, ci limitându-şi calitatea dc membri doar la un
rol foarte restrâns, fiind împiedicaţi, astfel, să-şi lărgească orizontul. Noi trebuie să lărgim dimensiunea
cclcsiologică a calităţii de membru al Bisericii. Numai aşa vor deveni creştinii, şi împreună cu ci şi păstorul,
conştienţi dc marca datorie-răspundere care le revine, anume să lucreze pentru Dumnezeu şi cu Dumnezeu.

în termeni mai concreţi, noile cateheze ar trebui să accentueze interdependenţa şi strânsa relaţie dintre
membrii aceluiaşi Trup al lui Hristos. astfel ca efectul căderii unui singur creştin să fie simţii de toţi ceilalţi
membri ai comunităţii, iar succesul unuia să aibă urmări pentru întregul Trup. Preotul şi credincioşii trebuie să
re-înveţe cum să inicracţioneze şi cum să fie responsabili pentru „edificarea întregului Trup al lui Hristos",
urmând eclesiologia paulină a „miresei lui Hristos". Doar atunci vom putea vorbi de koinonia, dc frăţietatea şi
interacţiunea mutuală a poporului lui Dumnezeu, popor carc consideră realizările şi căderile celorlalţi, ca ale Iui
proprii.

b) Limbajul Credinţei

Prăpastia dintre teologici ţi laici. Cei mai mulţi oameni înţeleg prin cuvântul teologie anumite reflecţii
abstracte despre dogmă. Datorită acestor învinuiri binecuvântate sau prejudecăţi neintenţionate, leologia însăşi
trebuie să împărtăşească o anumită reputaţie sau discreditare, şi nu există lipsă de comentarii cu privire la
responsabilităţile teologilor faţă dc comunitatea largă. Puţini sunt neteologii care să aibă o vagă idee despre
modul în care lucrează sau gândesc teologii, sau care să înţeleagă câteva rânduri dinlr-un articol teologic, chiar
dacă ar şti cumva unde să găsească acest articol. S-a fixat o prăpastie între teologi şi laici, o prăpastie
intelectuală, care nu poate fi depăşită fără o îndelungată pregătire şi o iniţiere finală în mistogogia „teologiei".

Nu este de mirare, atunci, că există unii pesimişti, carc văd o opoziţie între două limbaje: pe de o parte, un
limbaj umanist, care constă din modul nostru current de a ne exprima şi. pc dc altă parte, un alt limbaj, cel
religios, care păstrează metodele tradiţionale de înfăţişare a adevărului dumnezeiesc. A existat oare o vreme
când fiecare rostea aceeaşi limbă, o vreme când se accepta uniformitatea în dcscricrca sacrului? Se zice că
învăţatul chincz Confucius ar fi pus toate necazurile omeneşti pc scama folosirii greşite a limbii. Descoperirile
ştiinţifice pot modifica lumea materială, însă numai limbajul poate transforma valorile şi ideile. În istoria

civilizaţiei, progresul va fi judecat în cele din urmă prin efectele lui asupra ideilor
privitoare la destinul nostru final, la locul nostru în univers. Putem înţelege
dogmele doar studiind conceptele lor. iar aceste concepte le putem înţelege doar
prin studierea limbajului în care sunt ele structurate. Conceptele sunt pietrele dc
zidărie ale realităţilor spirituale şi ale experienţelor mistice, reflectând doctrinele
acceptate. Naşterea unei noi dogme este vestită sau profeţită de crearea unor noi
concepte şi termeni prin care să o reprezinte.

Numeroşi termeni doctrinari intră în viaţa religioasă ca termeni tehnici, de

neînţeles. Aceasta o simt toţi. cu excepţia acelora care îi formulează, deşi aceşti
termeni ar trebui să reflecte acel consensus ecclesiae. Cu toate că mulţi termeni
teologici au găsit calea dc a pătrunde în limbajul religios curent, ci au pierdut, dc
cel mai multe ori. sensul lor adânc, ceea ce a dus la desconsiderarea lor.

Limbajul este în religie ccva suprem. într-adevăr, fără limbaj şi fără conccptc
este greu de imaginat cum ar fi luat fiinţă teologia, cu toate că viaţa religioasă
primitivă s-a dezvoltat poate şi fără să fi dezvoltat un limbaj anume. S-a sugerat
de către unii că reînv ierea credinţei ar trebui să se bazeze mai degrabă pe abilitatea
noastră dc a comunica lingvistic, decât pe pretenţia de a avea o înţelepciune
superioară. F.i sugerează să abandonăm ironicul titlu dc homo sapiens în favoarea
unuia care poate descrie cu mai multă acurateţe această idee - homo loquens.

Conceptualizarea credinţei

Nici un membru al vreunei orchestre, maestru sau solist, nu ar putea cânta fără
să-i asculte pc ceilalţi instrumentişti din jurul lui. înainte dc a începe să-i învăţăm
pc alţii adevărurile noastre, ar trebui să măsurăm gradul nostru de receptivitate şi
înţelegere a candidaţilor noştri neofiţi.

Sf. Vasile cel Mare, un admirator al filosoflei greceşti. în timpul studiilor sale
clasice dc la Atena, nu a fost păcălit nici de paroxismul limbajului folosit uzual şi
nici de gramatică sau de poezie. Desigur. Ie-a acordat respectul cuvenit. însă a vă-
zut o ierarhie în cadrul acestor instrumente externe, pentru formularea ideilor mai
înalte. într-un asemenea context, într-una dintre scrisorile sale. cl a făcut o
distincţie netă:

„Pentru un timp considerabil din tinereţea mea. am fost un admirator al unei

asemenea deşertăciuni. Curând am simţit un ataşament orgolios pentru asemenea
cursuri. A sosit o clipă , ca şi când m-aş fi trez.it dintr-un vis adânc, şi am început
să privesc admirabila lumină a adevărului Evangheliei. Atunci am realizat
inutilitatea înţelepciunii stăpânitorilor acestei lumi".

Mai departe, studierea Patrologici a descoperit faptul că Scriptura poate fi

înţeleasă şi recunoscută doar de către acela a cărui inimă arde de foamea de adevăr
şi carc nu este captivat atât dc mult dc cele aparente, precum spune şi Psalmistul:
„Cât sunt de dulci cuvintele Tale. mai mult decât mierea în gura mea" (Ps. 118.
103). Credinţa în Hristos Cel răstignit şi înviat nu poate fi niciodată substituită

limbajului religios, oricât de important ar li limbajul pentru Teologia noastră

dogmatică. Trebuie doar să ne reamintim că în istoric, catchumcnii au învăţat
articolele de credinţă în vederea primirii Sfântului Botez. Cateheza nu a precedat
angajamentul de unire cu Hristos şi actul dc căinţă, ci a urmat după ele. Atunci
când a dorit transformarea inimii credinciosului, Biscrica nu s-a bazat pc caracterul
adecvat al limbajului, ci pe puterea Sfântului Duh.
 Conceptualizarea credinţei este o urmare şi nu un antecedent al credinţei.
Sfântul Atan&sie. de exemplu, nu a luptat şi nu a apărat termenul dogmatic
homoousios doar aşa, pur şi simplu, pentru a uşura actul dc credinţă, ci, mai
degrabă, pentru a afirma ceea ce era deja crezut şi preţuit: anume că Mântuitorul
întrupai, al întregului univers, a fost Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat,
şi nu un simplu dumnezeu creat. în tradiţia dogmatică a Părinţilor Bisericii,
afirmarea credinţei nu era un mesaj pentru lumea care nu credea. Trebuie să ne
reamintim că în Biscrica veche. Crezul acesteia era ţinut secret faţă dc lumea
păgână. Pentru lume erau proclamate persoana divină a lui lisus Hristos şi faptele
Sale răscumpănătoare. şi nu elaborări în articole doctrinare.

Prin urmare, limbajul teologic este pe drept cuvânt, preocuparea adevărată doar
a celor care cred. doar a celor carc sunt deja convertiţi la Hristos. Acelora carc nu
crcd. Biscrica le vorbeşte într-un mod simplu, într-un limbaj ncsofisticat, pentru ca
să permită puterii Cuvântului lui Dumnezeu să lucreze. Trebuie să se permită ca cele
mai simple cuvinte ale lui Hristos să atingă urechile celor carc nu crcd. fie ci băştinaşi
din regiunile africane, fie cetăţeni din oraşele dezvoltate. Cuvântul lui Hristos este
sămânţa grea. care este însămânţată potrivit poruncilor lui Hristos. în această
sămânţă rezidă puterea transformării umane, care nu poate fi substituită prin nici un
alt efort sau exerciţiu. Domnul dă creşterea, aşa cum ne învaţă şi Sfântul Pavel.

Cel care ripostează spune, totuşi: Nu! Nu este destul! Noi trebuie să
propovăduim cuvântul lui Dumnezeu. Fenomenul necredinţei generale este
dovada pentru aceasta.

Desigur, credinţa trebuie să devină relevantă din punct dc vedere cultural,

dacă nu, atunci este osândită de la bun început. Exista o ispită carc ne
îndepărtează în mod invariabil de la adevărata Evanghelic şi dc la mântuirea în
Hristos. Secularizarea generală este rezultatul uitării de către noi a datoriei dc a
evangheliza lumea. Iar dacă necredinţa persistă şi lumea întreagă încă nu crede,
cu toată răspândirea largă a Evanghelici, nu putem decât să ne reamintim
cuvintele lui lisus, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

Scriptura şi pierderea comunicării

Nu există îndoială că sc face tot mai mult simţită în Biserică o pierdere de

comunicare între creştini. Aceasta este cea mai mare ameninţare a noastră. Chiar
dacă discutăm unul cu celălalt, totuşi nu comunicăm. O tăccrc paralizantă
pătrunde într-o mare parte a Trupului lui Hristos.

Accastă tăcere nu se datorează faptului că suntem o Biserică mistică şi care

urmează mai degrabă exemplul Măriei decât al Martci. Nu sc datorează faptului că
suntem ascetici, duhovniceşti sau apofatici, că suntem o Biserică contemplativă şi
fără multă vorbă. Aş dori să fie aşa! însă tăcerea noastră nu sc datorează spiritului
nostru contemplativ, ci, mai degrabă, ignoranţei noastre şi neascultării noastre de
vocea Logosului divin. lisus Hristos, Domnul nostru. Deşi cei contemplativi nu
foloscsc întotdeauna limbajul verbal, ei sunt. totuşi, angajaţi într-un schimb spiritual
de idei. Ei comunică şi celorlalţi experienţa pe care o au cu Logosul divin şi dau
împreună mărturie tuturor că LI este Mântuitorul lumii.

Cei care cunosc Logosul divin nu folosesc acest fapt pentru a-şi impune
stăpânirea asupra altora. Li caută numai slava lui Dumnezeu. Ei nu slăvesc altă
putere decât cea a Domnului Hristos, răstignit şi înviat. Căci în Hristos, fiecare
credincios este răstignit şi înviat, astfel că nu mai trăieşte pentru el însuşi, ci pentru
Logos. El spune asemenea Sfântului Pavel: ..Căci n-am socotit ca intre voi să ştiu
altceva decât pe lisus Hristos: şi pe Acesta, răstignit" (I Cor. 2, 2).

înainte ca creştinii să propovăduiască lumii întregi, ei trebuie mai întâi să

înccapă să vorbească unul cu celălalt. Dacă vom discuta mai întâi noi între noi.
atunci vom putea face ca mesajul nostni mântuitor adresat lumii să fie mai efectiv,
însă cum vom putea să ne ascultăm unul pc altul, dacă nici măcar nu comunicăm
vederile şi convingerile noastre unii altora? Schimbul de idei este cel care ţine în
circulaţie sângele carc dă viaţă Biscricii. O interacţiune şi interdependenţă
stimulatoare a ideilor permite Duhului pătrunzător al lui Hristos, Care sălăşluieşte
în Biserică, să o folosească asemenea unui instrument viabil pentru stârnirea apelor
stătute ale mulţumirii de sine.

Noi suntem uniţi în taina mântuitoare dată dc credinţa unică în Hristos Cel
unul. dar depunem mărturie despre accastă unitate prin schimbul de gânduri
realizat prin intermediul limbajului. într-adevăr, diversitatea darurilor Sfântului
Duh devine manifestată în procesul comuniunii verbale. Putem vedea în el semnele
bogăţiei vieţii duhovniceşti a Bisericii.

Raţiunea noastră nu este una simplă, internă. Este, asemenea Logosului lui
Dumnezeu, un „logos exprimat". Creaţi după chipul lui Dumnezeu, noi trebuie să
dăm expresie acelui logos din interiorul nostru, carc este al Logosului lui
Dumnezeu.

în final, sarcina de a stabili astăzi obstacolele în articularitatca eficientă a

mesajului lui Hristos către o generaţie înstrăinată, cade asupra tuturor creştinilor.
Pentru aceasta nu trebuie să fie minimalizate formele existente ale comunicării
verbale sau scrise. Sfântul Pavel constituie în accst sens un exemplu elocvent.
Atunci când a fost nevoit să propovăduia.scă în Palestina, a folosit un limbaj adecvat.
Iar când câmpul său de misiune a fost Atena, atunci argumentele şi prezentările sale
au avut scopul evident de a veni în întâmpinarea cerinţelor particulare ale
auditoriului. în accst sens trebuie să înţelegem afirmaţia paulina: ..Cu iudeii ca un
iudeu am fost. ca să-i dobândesc pe iudei. Cu cei de sub Lege. cu unul de sub Lege
• deşi eu nu sunt de sub Lege -, ca să-i dobândesc pe cei de sub Lege " (1 Cor. 9,20).

Drept concluzie, problema educaţiei religioase şi a sincronizării teologice din tim-

purile noastre nu constă atât de mult în aflarea unor noi cuvinte care să Ic înlocuiască
pe cele vechi, ci în a descoperi ceea ce transmit şi exprimă creştinilor normali, care
participă la slujbele bisericeşti, aceste vechi cuvinte, cât şi modul de a dezvălui
semnificaţiile şi sensurile lor adânci, necunoscute marii majorităţi a oamenilor.
Incapacitatea limbajului nostru nu va putea li depăşită printr-o înlocuire radicală de
cuvinte, ci printr-o instruire sistematică a poporului asupra sensurilor lor.

Adevărurile lui Hristos s-au păstrai în scurtele relatări ale Evangheliştilor. Ei au

încercat pe scurt, atât cât au putut, să concentreze în cuvinte expresive teme adânci
şi doctrine dificile. Aceste cuvinte folosite de ei. împrumutând elemente didactice
şi dogmatice din practicile de cult iudaic, au fost cunoscute şi foarte uşor înţelese în
perioada postapostolică. Autorităţile bisericeşti, urmărind receptarea şi înţelegerea
de către popor a tradiţiei orale, au predat neofiţilor înţelesurile acestor cuvinte,
dcscopcrindu-lc adâncimea şi expunând comorile ascunsc în spatele lor. Sf. Irincu
ne-a reamintit şi el acest adevăr, atunci când s-a referit la obscuritatea parabolelor
lui Hristos. A fost lăsat pe seama slujitorilor să dezvăluie şi să reveleze adevărurile
ascunse în ele şi dincolo de ele.

Biserica, prin faptul că este misionară, arată calea de practicare a metodei

Apostolilor în răspândirea mesajului mântuitor. Deseori se află într-o dilemă: aceea
de a găsi cel mai potrivii limbaj şi cea mai adecvată metodă. Mesajul ei ar trebui să
se bazeze pe situaţii concrete şi particulare. Priorităţile sunt în acest context de
importanţă majoră. Caracterul urgent în proclamarea adevărului ne arată cât de
creatoare poate li activitatea misionară, fiindcă înnoieşte ceea ce este relevant.

Cel care ne oferă cheia este Sf. Grigorie de Nyssa. El cere evitarea
inflexibilităţii, luând în considerare factorii care determină o asemenea operaţie:

„Slujirea cutehetică ar trebui să fie adaptată capacităţii ascultătorului. Acelaşi

material didactic nu poate fi aplicat tuturor şi nici nu ar trebui să fie acelaşi, ci să
fie ales ţ>e buz/J diferenţelor de receptare şi de cultură. Noi trebuie să ne adresăm
într-un mod analogic iudeilor, păgânilor, anomeilor. maniheilor. marcionifilor. ...
Sutura particulară a fiecărei afecţiuni pretinde o metodă potrivită de tratament şi
folosirea unor argumente didactice convingătoare. Dacă dorim să fim auziţi bine şi

Fr-un mod efectiv, trebuie să adaptăm argumentele noastre. înainte de a le folosi,

greşelile de care ne lovim".

1.5. V izitele pastorale

 Vizita • o parte necesară a pastoraţiei

Din moment ce prin uşile bisericilor noastre trece doar o minoritate a credincioşilor
noştri, nu rămâne altceva de făcut decât ca preotul să întreprindă mai multe vizite

pastorale parohicnilor săi. El trebuie să respecte această datorie a sa adică să-i atingă
pe cei ce sunt de neatins, să construiască punţi, să câştige suflete. Trebuie să-i accepte
pe oameni aşa cum sunt ei. nefiind folositor să-i critice sever de la primul contact sau
să-i mustre pentru indiferenţa lor, şi aceasta pentru că oamenii ar putea să se simtă
ofensaţi. Cel dintâi contact trebuie să aibă în vedere construirea unei relaţii, stabilirea
unei prietenii şi câştigarea unei confidenţe. Restul va veni mai târziu. încetul cu încetul.
Vizitele sunt o parte necesară a strategiei pastorale. Ce altceva ar mai putea să facă
preotul în cazul în care ar lăsa la o parte această datorie a sa? Să stea în biroul său. să
se ocupe de grădinărit sau să citească presa? Ar deveni în curând prizonierul izolării
sale lamentabile şi arogante, spunând: „Lasă, să vină ei la mine. dacă mă vor!" Dar
neapărat preotul trebuie să-i viziteze în mod regulat şi constant pe cei bolnavi şi pe cei
în vârstă şi să stea de vorbă cu ei. Oricând iese din casă să nu se reîntoarcă fără să fi
făcut acestor oameni măcar o singură vizită prietenească. în acest context nu mai
trebuie să uităm partea plăcută a vorbăriei sau a taifasului. Femeia în vârstă care nu
poate ieşi din casă. fiind nevoită să rămână singură în camera ci. doreşte să afle şi ca
despre ultimele întâmplări şi. chiar zvonuri din parohie. Iar dacă preotul este atent, el îi
poate satisface curiozitatea ei insaţiabilă şi să pună bazele, cu această ocazie, unei
mijlociri şi intermedieri. Nu va ieşi întotdeauna bine. Dar prin întrebări simple, va putea
pătrunde mai în adâncime în viaţa ei interioară, putând, astfel, să afle problemele
fundamentale pe care aceasta şi Ie pune.

Echipa însărcinată cu vizitarea parohicnilor. Vizitarea pastorală nu poate

rămâne în sarcina doar a unei singure persoane. Preotul trebuie să formeze o echipă,
un grup. vreo duzină de credincioşi gata să ia parte la această lucrare importantă.
Acest fapt se va petrece la început mai greu. până când parohienii îşi vor dezvolta
sentimentul responsabilităţii şi se vor deplasa dincolo de ccreul unui grup de discuţie.
Nu trebuie să devenim nerăbdători, aşteptând convertiri fulgerătoare, ca urmare a
activităţii noastre. Faptul că preotul intră într-o locuinţă doar de dragul de a-i vizita
pe oameni, este pentru aceştia un semn vădit că există cineva care sc îngrijeşte şi de
ei şi că nu sunt. prin urmare, ignoraţi sau izolaţi. Să ne reamintim cum îi încuraja Sf.
Ioan Gură de Aur pe cei săraci şi pe ccrşctori. să sc adune la portalul bisericii sale,
astfel ca să le reamintească credincioşilor săi că Hristos nu este prezent numai în
Euharistie, ci şi în persoana fiecărui sărac. Cele două sunt inseparabile, însă Hristos
- cel sărac deseori nu este reprezentat. Chiar şi vizitele de rutină, având ca scop
imediat pregătirea botezurilor, a nunţilor etc, oferă ocazii pentru un dialog fructuos.

Misiunea apostolică iniţială. Vizita a fost de la început o misiune apostolică,

ea a fost calea prin care Hristos însuşi Şi-a împlinit mare parte din misiunea Sa. Sc
aşteaptă din partea noastră să-i învăţăm pe oameni să sc ajute. Rezultatele sc vor
putea vedea doar după ani de zile. însă vor fi pline de satisfacţie. Şi nu va dura mult

până ce preotul va putea rosti lauda lui Isaia: ..lată. eu şi pruncii pe care Dumnezeu
mi i-a încredinţat, suntem ca nişte semne şi minuni în Israel, de la Domnul
Savaot". Iar atunci, puţini vor începe să spună, şovăind totuşi, că ..Dumnezeu a
vizitat şi a mântuit pe poporul Său". Fiindcă vizita ca atare vorbeşte o limbă pe
care puţini nu vor fi în stare să o înţeleagă.

Datoria preotului este multiplă. Un preot onest nu poate fi decât îngrijorat de

numărul alarmant de mare al celor care nu merg la Biserică. Din ce motiv nu
participă cea mai mare parte a parohicnilor in mod regulat la viaţa liturgică a
comunităţii? $i din care cauză participă doar o minoritate de poate doar 10%? Cc-i
ţine pe atât de mulţi oameni departe de familia lui Dumnezeu? Datoria preotului
este dublă: să-i slujească pe cei prezenţi, dar şi pe cei absenţi. Cei care participă la
cultul divin cu regularitate, pot să sufere de pe urma unui pictism tradiţional. Ei
sunt obişnuiţi să urmeze anumite tradiţii şi obiceiuri. în acest context, datoria
preotului constă în aceea de a face pentru aceşti credincioşi serviciul euharistie mai
înţeles, mai dinamic, mai înălţător, mai înnoitor, producând un anumit sens de
metanoia. Formalismul, ritualismul, familiaritatea faţă de sacralitatea Euharistiei
pot duce la un pietism static. Oamenii părăsesc lăcaşul de cult fără să fi fost deloc
zguduiţi în fiinţa lor interioară. Cealaltă datorie a preotului îi priveşte pe cei care
sunt absenţi: Care este motivul pentru care nu vin la Biserică? Fiecare creştin
constituie o problemă pastorală particulară. Fiecare îşi arc îndoielile sale.
problemele sale, propriile sale motive pentru a se separa de religios în general,
îndepărtându-se de viaţa parohiei. Se poate ca pe vreunul, viaţa privată să îl
împingă la o oarecare distanţare de Biserică. El nu doreşte să aibă în minte sfaturile
lui Dumnezeu şi nici glasul lui Dumnezeu. Carc-1 cheamă la căinţă. Totuşi,
numeroase persoane de acest fel aşteaptă în momente de angoasă o asemenea voce,
o vizită, ceva care să Ic reamintească, să le trezească şi conştiinţa, să le vorbească
cu compasiune şi să le arate o cale de restaurare, de salvare, de mântuire, de
reconciliere cu Dumnezeu şi cu poporul Său. Cei ce merg în prezent la biserică au
nevoie de hrană şi de reînnoire. Aceştia trebuie să devină misionari, să radieze şi
să mărturisească prezenţa lui Hristos. Cei absenţi au nevoie de vizite. Ei trebuie să
fie recunoscuţi, să fie trataţi cu compasiune, să fie asiguraţi că Dumnezeu. în
dragostea şi răbdarea Sa. îi aşteaptă să se alăture marii familii creştine.

Vizitarea bolnavilor. Nu este deloc uşor să le întâlneşti cu oameni foarte

bolnavi. Ei prezintă mai multe puncte delicate: Cum să consoleze preotul pc cineva
foarte bolnav, despre caic ştie că va muri de o boală incurabilă, sau că va rămâne
invalid pentru tot restul vieţii? Cum să vorbească cu o persoană bolnavă, care este
revoltată împotriva lui Dumnezeu şi care nu poate să înţeleagă cauza pentru care
Acesta permite ca un om să sufere chiar înainte de a ajunge la bătrâneţe? „De ce
eu şi nu altul?" Să ne reamintim cazul lui Iov şi al prietenilor săi din Vechiul
Testament: aceştia nu au mai fost capabili să poarte o discuţie. Frustraţi de
negăsirea unor cuvinte potrivite în fata dezastrului care 1-a lovit pe un om drept şi
inocent, ci au preferat să tacă! Slujirea celor bolnavi nu înseamnă pierderea
timpului cu întrebări fără rost, puse atât de des de alţii. Preotul este însărcinai să
exercite oparmmythia. o slujire de v indecare, de consolare şi încurajare, dc întărire
a moralului celui bolnav şi dc ajutorare a lui. pentru ca să vadă lumina din
întuneric, pentru ca să vadă dragostea Tatălui. înainte de a-i vindeca pe cei bolnavi.
Hristos a avut. câteodată, lungi discuţii cu ci. fapt nemenţionat de Evangheliile
sinoptice. Sf. lacob ne invită să ne rugăm, să-i mângâiem şi să-i încurajăm pe cei
bolnavi (lacob 5. 14-16).

Există persoane a căror boală este, în primul rând. dc natură spirituală. Pe

lângă maladia fizică, alţii pot avea şi probleme economice. însă îndrumarea
duhovnicească este necesară în egală măsură atât celor bogaţi, cât şi celor săraci.

Să urmărim acum cine este bolnav. Atunci când vorbim despre bolnavi, ne
gândim imediat la persoane izolate în spital sau în locuinţele lor. persoane uitate
de lume şi pe care nimeni nu vine să le vadă. însă mai sunt şi bolnavi care nu
trebuie să stea neapărat la pat. Aceştia umblă pe stradă, chiar lucrează, dar sunt,
într-un anumit fel. bolnavi. Alţii, deşi în imobilitate fizică, sunt. totuşi, în contact
cu medicii, surorile medicale şi rudele. O persoană bolnavă aşteaptă un anumit
ajutor de la toţi aceşti oameni, aşteaptă cuvinte bune. şi aceasta doar fiindcă este
bolnavă. Mediul ambiant joacă un rol important în însănătoşirea sa. Deşi are
contact cu lumea, există totuşi un vacuum, o lipsă pe care nimeni, cu excepţia unui
preot înţelept, nu o poate umple. Vă/ându-i în jurul său pe ceilalţi oameni sănătoşi,
care se pot mişca şi care sunt plini dc energie, ar putea avea un sentiment dc
inferioritate. Sc blamează pe sine însuşi că nu poate urma ritmul celorlalţi. Se
subestimează, se descalifică, se consideră un „invalid". Ceilalţi oameni, bine
intenţionaţi şi generoşi, îi scutesc dc la săvârşirea celei mai mărunte fapte,
spunându-le „Lasă-mă pe mine" şi, astfel, fără să-şi dea seama, contribuie la
teama ascunsă a celui bolnav faţă dc incapacitatea sa.

Prin urmare, cei bolnavi caută respect, având dorinţa de a fi pe deplin

recunoscuţi, cu toată infirmitatea lor, doresc să fie priviţi şi trataţi ca persoane cu
demnitate şi valoare, chiar dacă duc jugul unei realităţi dureroase. în accst caz este
dc marc ajutor să sc coopereze cu cei infirmi, să se apeleze la posibilităţile şi
responsabilităţile lor, amintindu-lc că situaţiile lor nu sunt lipsite dc speranţă,
deoarece, în ciuda tuturor greutăţilor, ci posedă numeroase resurse creatoare. O
asemenea atitudine din partea preotului va avea drept urmare o restabilire a
sentimentului de încredere în cel bolnav, un echilibru indispensabil, care să-l facă
în stare să pună în acţiune ceea ce i s-a oferit. O asemenea descoperire are un impact
şi pe plan spiritual. Se evidenţiază faptul că oricine, oricât ar fi de handicapat.
rămâne o fiinţă de neînlocuit, unică, foarte dragă lui Dumnezeu, o persoană pentru
care Hristos a murit. Bolnavul este ajutat să vadă această nouă realitate, anume că
rămâne în continuare un membru deplin al marii familii a lui Dumnezeu, familie în
care îşi arc locul său. participând, astfel, la manifestarea împărăţiei lui Dumnezeu.
Mai mult, bolnavului i se dă chiar şi o misiune pe care o poale îndeplini în situaţia
în care sc află: să dea o mărturie, prin bucuria sa, prin răbdarea şi amabilitatea sa,
celor care vin la el să-1 viziteze şi să nu dea dovadă de nervozitate sau amărăciune,
cum se întâmplă des Ia cei bolnavi. Preotul trebuie să aibă de grijă ca cel suferind
să fie integrat în fiecare lucru care îl priveşte pe acesta. Trebuie să înlăture din
mintea celui bolnav orice urmă de ezitare şi de timiditate datorate infirmităţii sale.
Să-i arate că în loc dc a fi prizonier al propriului său cu, al propriei sale drame, cel
suferind trebuie să privească durerea cu ochii copilului lui Dumnezeu.

1.6. Rolul Spovedaniei în tămăduirea umanului.

Păcatul şi misiunea vindecătoare a lui Hristos

Biserica este o comunitate care tămăduieşte. Când Hristos a conferit

Apostolilor Săi puterea dc a lega şi de a dezlega păcatele. în spatele acestei
afirmaţii s-a aflat compasiunea Sa iubitoare faţă de mizeria umană, cât şi dorinţa
Sa dc a-i restaura pe păcătoşii căzuţi şi răniţi. Unii s-ar putea întreba care ar fi
legătura dintre practica disciplinară şi cea tămăduitoare a preotului. Fiinţa înseşi a
reconcilierii poate fi înţeleasă doar în contextul unei pedagogii înţelepte.
Dumnezeu vindecă şi. în acelaşi timp. mântuieşte, astfel ca cel slab să nu se mai
reîntoarcă la starea anterioară, de păcat. Persoana arc nevoie dc vindecare în
întregimea ci: conştiinţa rănită, imaginaţia, emoţiile, dorinţele şi năzuinţele, toate
acestea aşteaptă să fie reînnoite şi reorientate. Păcatul pătrunde în întreaga dinţa şi
o cucereşte, tocmai de aceea trebuie înlăturat; în accst scop este necesară o operaţie
chirurgicală care, cu siguranţă, e dureroasă. Este necesară o adevărată ascezăf. o
golire de sine. o autodisciplinare, abnegaţie. ..violenţă", aşa cum se înţelege din
cuvintele Mântuitorului (Mt.l I, 12). Din moment ce păcatul este izvorul oricărei
dezordini şi al oricărui rău. se impune o curăţire totală a fiinţei interioare.

Obiective şi strategii. Unul dintre obiectivele slujirii vindecătoare este tratamentul

a două fenomene moderne: bidimia şi anorexia spirituală. Bulimia spirituală este
foamea puternică pentru ceea ce c inutil, superficial, temporal, irevelant în viaţa de zi
cu zi: având ca urmare transformarea omului într-un tip complet secular, adânc ataşat
de prezent şi dc efemer. Celălalt simptom, anorexia spirituală, este absenţa oricărui
interes pentru ceea ce este spiritual, permanent, absolut şi plin dc sens. Ambele aceste
simptome constituie o plagă a societăţii noastre.

Nu există în această viaţă o altă bucurie şi fericire decât aceea de a-i face pe
alţii bucuroşi şi fericiţi. Aceasta este şi misiunea preotului şi sensul adânc al
pastoraţiei, al mărturiei şi al comunicării profetice cu privire la ceea ce este de
fapt viaţa şi ce trebuie să devină dacă este modelată conform Evangheliei. Toate
activităţile au ca scop formarea unor fiinţe umane complete, paşnice, bucuroase,
iubitoare. încrezătoare în ele însele şi sigure. Odată ce preotul îşi asumă această
responsabilitate, descoperă foarte repede imaginea multiplă - a componentelor
parohiei sale. descoperă un organism duhovnicesc şi moral complex, care reflectă
natura diferită a Trupului lui Hristos, sub condiţia sa pământească. Descoperă
„pietre vii" (cf. I Pt. 2. 5). adică parohieni sănătoşi, alţii adormiţi, alţii morţi, alţii
bolnavi de moarte, iar alţii indiferenţi, dar descoperă şi membri complet morţi,
insenzitivi la orice voce şi la orice apel şi care evită sistematic orice contact. Şi
pentru a nu face ca imaginea parohiei să fie privită cu prea marc pesimism, preotul
nu trebuie să uite de comorile ascunse, de credincioşii care duc zilnic o bătălie
fîră zgomot şi care rămân alături dc Dumnezeu, chiar şi atunci când conştiinţa lor
se revoltă împotriva unor lucruri care există în parohie. Tocmai datorită acestei
„mici turme" a lui Dumnezeu există parohia.

Cineva a întrebat odată un pustnic cum îşi petrece el timpul. Sihastrul a

răspuns:

..Lupt împotriva patimilor mele. dar deseori nu izbutesc să le înving. Nu

cedez, mă ridic din nou. nedisperând, ci continuând lupta mea. în anumite
momente cad. dar nu rămân în căderea mea. Mă ridic şi cad şi iar mă ridic...".
Acest episod reflectă viaţa adevărată a creştinului, anume aceea dc a nu rămâne
definitiv în căderea lui identificată cu răul. de a nu dispera şi de a nu subestima
harul pe care îl arc. dcoarccc el, ca persoană, e destinat să-1 învingă pe diavol şi
să nu poată fi învins de acesta.

într-un asemenea context, preotul trebuie să plănuiască o strategie pastorală

înţeleaptă. Multe sc vor spune despre participarea asistenţilor săi laici in diversele
acţiuni de evanghelizare şi în proiectele misionare. întrebările care sc pun în oeca ce
priveşte metodele sunt acestea: vorbim noi. în Biserica de azi. limba pe care o
vorbesc şi oamenii care trăiesc în jurul nostru? Răspundem oare la întrebările pe care
le pun ei? Nu suntem noi oare prea triumfalişti şi patcrnalişli atunci când raportăm
viaţa bisericească la alţii? Unii oameni văd un pcricol evident în supra-accentuarea
trecutului, a tradiţiei. Este adevărat că dacă am fi fixaţi sau prea legaţi dc trecut, am
putea risca să uităm schimbările din prezent, însă şi dacă exagerăm prezentul am
putea să subestimăm puterea şi importanţa reală a trecutului, a tradiţiei.

Există nevoia de a deveni mai imaginativi şi mai creativi, dc a fi capabili să

împărtăşim lumii experienţa noastră creştină, proclamând că viaţa în Biserică nu
este una învechită, ¡relevantă pentru realităţile şi aspiraţiile umane din ziua dc azi.
ci o realitate vie. care atinge cele mai ascunse părţi ale sufletelor noastre. Modelul
cclesiologic creştin primar şi patristic pune accent pc comunităţile care sc dezvoltă
şi a căror creştere este bazată pe darurile şi calităţile parohicnilor devotaţi. în cazul

în care evanghelizarea şi reînnoirea au succes, atunci, pe lângă un preot dinamic,

mai trebuie să existe şi un nou tip dc comunitate. Desigur, preotul rămâne
catalizator al acţiunii dc evanghcli/are. însă noi trebuie să creăm un spirit de
misiune participatorie, în care credinţa ortodoxă să fie contopită cu practica. Cineva
a spus odată: „Am căutat sfat de la Scriptură, iar sfatul a fost acela că am începui
să fac vizite şi să am experienţă pastorală. M-am îndreptat spre tradiţia liturgică şi
aceasta m-a dus înapoi la Scriptură. în final am devenit un mesager fericii între cele
două. văzând că ambele sunt necesare şi că una se referă la cealaltă".

Acum, după ce s-au spus toate acestea, cineva s-ar putea întreba care este
până la urmă subiectul şi denumirea acestei discipline. Noi suntem obişnuiţi să
împărţim diferitele ramuri ale disciplinelor studiilor teologice în categorii şi
grupări. Este adevărat că metodologia joacă un rol important în tratarea
subiectelor religioase, iar teologia nu poate constitui o excepţie. Pe dc altă parte,
natura Teologiei Ortodoxe nu este liniară, ci circulară. Aceasta înseamnă că
credinţa noastră nu sc restrânge exclusiv doar la un câmp sau la un domeniu, ci
atinge toate disciplinele, arătând prezenţa ci în toate şi interdependenţa tuturor.
Aceasta înseamnă că studiind Dogmatica, poţi vedea inevitabil implicaţiile în
sotcriologic. cât şi modul de a pune doctrina în practică. Orice efort în vederea
clasificării şi distingerii diferitelor câmpuri ale credinţei noastre nu trebuie să ne
conducă la izolarea lor. ci. din contră, să nc arate interrclaţionarca existentă şi
aspectul dc întreg al tuturor ramurilor teologice.

Preocuparea noastră principală va fi modul în care va trebui să construim

parohia creştină, astfel ca ea să devină strângerea într-un anumit loc a Trupului lui
Hristos. în scopul acesta se vor recomanda căi şi orientări după care constructorul
trebuie să-şi zidească mai întâi propria sa casă. propria sa viaţă interioară, ca apoi,
în pasul al doilea, să facă din comunitatea sa „pietre vii", credincioşi autentici,
mărturisitori vii. care să crească în împărăţia lui Dumnezeu cea pământească, adică,
parohia, caic anticipează pc cca cshatologică.

Spovedanie şi refacerea persoanei. Clement din Alexandria îi îndeamnă pe

creştini să nu fie mulţumiţi cu o simplă dezlegare de păcate, dacă aceasta nu este
asociată cu un efort sincer de a începe o viaţă nouă. Penitentul trebuie să se
străduiască pentru o completă restaurare a fiinţei rănile. Dacă această restaurare şi
Icrapie completă nu a fost atinsă, atunci iertarea acordată arc un efect minim asupra
stării duhovniceşti a celui căzut. Pentru Sf. Părinţi, viaţa creştină este o luptă şi o
bătălie continuă împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Origcn îi idcnlifică pc
creştini cu „martiri" care urmează modelul - typos - , anume pe Stăpânul lor
(Evr.12). in cursul vieţii Sale. Hristos a fost un luptător împotriva ispitelor şi
împotriva forţelor întunericului şi a duhurilor distructive ale acestei lumi. Prin
urmare, disciplina ideală a vieţii în Hristos nu este evitarea. într-un mod selectiv, a

acestui sau a acelui rău, sau invers, săvârşirea acestei sau acelei fapte bune. ci
rămânerea în deplină dragoste şi comuniune cu Dumnezeu, păstrându-ţi întreaga
fiinţă în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Oricc rău distruge această relaţie:
sfărâmă, distruge unitatea comuniunii în Biserică. în Actul martine al lui Policarp,
acest Părinte din Smima este descris ca unul care s-a alăturat luptei împreună cu
Apostolii şi cu drepţii, luând parte la bucuria şi slava lui Dumnezeu în doxologic. în
Occidentul din ziua dc azi. sc poartă numeroase discuţii despre noile forme pe care
trebuie să le ia slujirea tămăduitoare, cu un efort unilateral de a reînvia anumite
practici vechi, care au fost utilizate în perioada harisinatică descrisă de Sf. Pavel. în
timp ce nimeni nu poate nega acţiunea liberă a Sf. Duh şi răsplătirea cu noi daruri
a acelora care cer, sau eficacitatea rugăciunii frecvente şi neîncetate pentru
tămăduire. Biserica pune accent pe prioritatea restaurării şi a terapiei interioare.
Sufletele noastre sunt bolnave şi, ca urmare, mulţi dintre credincioşii noştri suferă
teribil de pe urma conflictelor interioare, a singurătăţii, a frustrării, decepţiei şi
fricii, a angoasei, insecurităţii şi a depresiei, a obsesiilor neîndurătoare, a grijilor,
preocupărilor sexuale etc. în asemenea domenii vitale. Spovedania poate oferi un
serviciu inestimabil. însă problema care rămâne este lipsa unor duhovnici capabili
şi a unor părinţi spirituali.

Contribuţia tămăduitoare a Spovedaniei este relevantă pentru mulţi creştini de

o scrupulozihite patologică, creştini care insistă pe o relaţie exclusiv individuală
cu religia şi care e\ ită orice intervenţie exterioară sau orice îngrijire pastorală
adevărată. De la Reformă încoace. Spovedania a fost ostracizată ca fiind contrară
doctrinei despre harul acordat liber şi despre răscumpărarea nemijlocită a lui
Hristos. Slujitorul Bisericii nu are dreptul să intervină. în Protestantismul
apusean. Spovedania a fost înlocuită cu căutarea personală de către suflet a
iertării şi a reconcilierii direct de la Dumnezeu. Doar recent, unii protestanţi au
înţeles fundamentul excentric şi nebiblic al unei asemenea viziuni, şi, încetul cu
încetul, putem vedea încercări vrednice de laudă din partea lor pentru restaurarea
practicării Spovedaniei: Ca de pildă, cartea remarcabilă a lui Max Thurian.
precum şi lucrările altor autori, care resping opiniile protestante fundamental iste
extreme şi care reînvie concepţiile lui lua/ier şi Calvin, care nu au intenţionat să
înlăture Taina Spovedaniei însăşi, ci abuzurile legate de ea în acea perioadă de
declin religios, dominată de teologia scolastică.

în acest context, noi trebuie să ne amintim dc faptul că în Biserica primară.

Tcrtulian a întâmpinai greutăţi în găsirea echivalentului latin al termenului grecesc
exomologesis. Fiind jurist de profesie, el 1-a redat, din nefericire, printr-un cuvânt
luat din vocabularul juridic latin: paenitentia, fapt care i-a desemnat în mod greşit
un caracter punitiv, de pedeapsă. S-a ajuns în acest fel la o îndepărtare dc natura
pur terapeutică şi catarsică pc care Spovedania a avut-o în Biserica nedivizată:
Origen ne-a îndemnai să privim această Taină ca pc un „medicament": iar pc