Sunteți pe pagina 1din 8

Nici un domeniu al chirurgiei preprotetice nu prezinta un potential de dezvoltare ata de

mare ca acela al implantologiei orale. Prin modificarile fundamentale de la inceputul anilor


1980, implantologia orala a determinat schimbari notabile in planul de tratament preprotetic si
protetic pentru restaurarea edentatiei totale uni – si/ sau bimaxilare.

Stomatologia ne oferă astăzi un tratament nou, de calitate, care se referă la refacerea unităţilor
dentare pierdute şi obţinerea unui aspect cât se poate de aproape de cel natural, acest tratament
fiind cunoscut sub numele de implant dentar.

Indicatiile generale ce stau la baza inserarii unui implant dentar

Indicatiile generale sunt conditionate de starea de sanatate globala a pacientului si de o


serie de factori fizici: varsta, dexteritatea, capacitatea de a intelege si respecta recomandarile
medicului stomatolog, fondul psihologic, motivarea si sperantele pacientului legate de implanto-
proteza.

Indicatiile locale

- Sunt legate atat de conditiile anatomice locale existente necesare pentru implante: oferta
osului restant, absenta cicatricelor la nivelul fundului de sac si absenta stomatopatiilor
protetice, cat si de conditiile locale necesare pentru protezare: distanta si relatia dintre
crestele edentate si imposibilitatea adaptarii pacientului cu proteza totala clasica.

Contraindicatiile inserarii unui implant se impart in 3 categorii: absolute, discutabile si


temporare insa vom discuta acum despre cele absolute, acesta fiind:

- Boli cardiivasculare majote (insuficienta coronariana, cardiopatia valvulara, hipertensiune


necompensata);
- Boli de nutritie (diabet);
- Boli renale cornice (uremie, insuficienta renala cronica);
- Boli infecto- contagioase acute (heptatita acuta, rheumatism articular acut);
- Boli sanguine (leucemie acuta, leucoze, agranulocitoze, hemofilie);
- Boli endocrine (hiperpituitarism, acromegalie, boala Cushing, boala Paget/ osteita, hipo-
hipertiroidism, hiperparatiroidism, hipovitaminoza A, C, D si K);
- Tumori maligne;
- Tumori beninge osoase;
- Boli degenerative (boala Parkinson, nevrita nervului facial, nevralgia nervului trigemen).

Tipuri de implante orale utilizate pentru reabilitarea edentatului total

Implantele aloplastice cel mai des utilizate se grupeaza in doua categorii:

- Implante juxtaosoase: implantele submucosae si implante subperiostale.


- Implante endoosoase: implantul ac, implantul surub, implantul cilindric, implantul radacina
si implantul lama.

Alegerea tipului de implant se va face atat dupa oferta osului restant, in functie de calitatea si
cantitatea acestuia, cat si dupa distanta si rapoartele intercreste care stabilesc modalitatea de
protezare definitiva.

Diagnosticul

In aceasta faza trebuie sa se obtina cat mai multe informatii despre pacient. Oricare ar fi
tipul de implant care se impune a fi utilizat este obligatorie o serie de examene clinice,
radiologice si protetice care vor confirma indicatia de implant si tipul de restaurare protetica.

Aceste elemente de diagnostic cuprind:

- examenul constantelor biologice (timp de coagulare, timp de sangerare, VSH, tensiunea


arteriala);
- examenul calitatii mucoasei bucale (grosimea);
- analiza modelelor de studio montate in articulator (se analizeaza planul de ocluzie si pozitia
dintilor, precizand si localizarea implanturilor);
- analiza examenelor radiografice (se apreciaza inlatimea si latimea osoasa disponibile,
obstacolele anatomice, grosimea corticalelor osoase, densitatea osului spongios si acul de
insertie al implantelor);
- examenul clinic al ocluziei la prezentare (confectionarea protezei tranzitorii preimplantare);
- specificarea motivului de solicitare a implanto- protezei.

Exista 3 tipuri de integrare tisulară:

1) Osteointegrarea – reprezintă modalitatea de integrare tisulară în care primul ţesut de la


interfaţa implantară care preia sarcinile ocluzale este ţesutul osos
2) Osteoconservarea - reprezintă modalitatea de integrare tisulară în care primul ţesut de la
interfaţa implantară care preia sarcinile ocluzale este ligamentul periimplantar, compus din
fibre de colagen osteostimulatoare, care diminuează forţele care se transmit la ţesutul osos
înconjurător
3) Integrarea periostală - reprezintă modalitatea de integrare tisulară în care primul ţesut de
la interfaţa implantară care preia sarcinile ocluzale este un strat de ţesut colagenos dens, care
constituie stratul extern al periostului. Acest strat reduce forţele ce se transmit la corticala
osului.

Criteriile de succes ale unui implant sunt:

1. Un implant izolat trebuie să fi imobil la testări clinice


2. În jurul lui nu trebuie să apară pe radiografii retroalveolare zone de radiotransparenţă
3. Pierderile osoase pe an, după primul an de punere în funcţiune, trebuie să fie sub 0,2mm
4. Un implant nu trebuie să prezinte simptome persistente sau ireversibile infecţioase,
dureroase, de parestezie, necroză sau efracţie a canalului mandibular

Conform acestor criterii, Branemark prezintă anumite rate de succes:


Regiune După 1 an După 15 ani Eşecuri

Maxilar 84% 81% 3% după 14 ani

Mandibulă 91% 91% nesemnificativ

Stratul de oxizi de titan care se formează instantaneu la suprafaţa implantului permite integrarea
biologică a acestuia prin incorporarea de ioni de Ca şi PO4 din calusul iniţial. Această
biointegrare nu este posibilă decât în 2 condiţii:

a) când sângele pacientului ia primul contact cu stratul de oxizi care trebuie să fie extrem de
hidrofil, permiţând apariţia rapidă a celulelor şi creşterea lor (Baier, 1986)
b) dacă se evită contaminarea stratului de oxid, prin manipularea implantului cu pense din
oţel inoxidabil, cu mănuşi sau prin pulverizarea cu ser fiziologic. Drept urmare, ionii de
metal din pense, talcul de pe mănuşi, sodiul sau clorul din serul fiziologic reacţionează cu
stratul de oxizi, substituindu-se ionilor de Ca şi PO4.

Bazele anatomice pentru alegerea şi poziţionarea implanturilor

Cu toate că stomatologia a acceptat folosirea implanturilor orale ca analogi pentru dinţii


naturali, nu s-a acordat suficientă atenţie strategiei de alegere a implanturilor în funcţie de
anatomia dinţilor naturali. Alegerea unui implant potrivit pentru a fi folosit drept analog al unei
rădăcini naturale este primul pas în obţinerea unui suport adecvat pentru o restaurare protetică,
care va avea un rezultat estetic excelent datorită profilului de emergenţă ales. Cheia pentru
această alegere este înţelegerea dimensiunilor dinţilor naturali.
Fig. 7-1. Forma dinţilor este ghidul restaurărilor protetice

Sunt importante două criterii:


1. Dimensiunea mezio-distală a coroanei naturale, care determină spaţiul pentru
restaurarea protetică
2. Dimensiunea mezio-distală a rădăcinii dintelui, care determină mărimea implantului
care trebuie folosit

În acest moment se pune următoarea problemă: la ce nivel trebuie măsurat diametrul rădăcinii,
deoarece nici un implant nu poate imita morfologia complexă a rădăcinii dintelui natural?

Este cunoscut faptul că la persoanele tinere, aparatul de susţinere a dintelui se găseşte în


regiunea jocţiunii smalţ-cement (JSC). Cu vârsta, aparatul de susţinere tinde să se retragă. În
concluzie diametrul rădăcinii se va măsura la 2mm sub nivelul JSC, acesta reprezentând o
mărime medie a diametrului rădăcinii dintelui natural, şi determinându-se astfel dimensiunea
optimă a implantului ce trebuie să înlocuiască dintele respectiv.
Fig. 7-2. Incisiv central maxilar.

Fig. 7-3. Dimensiunile mezio-distale ale incisivului central şi molarului 1 maxilar

Alegerea tipului de implant

Maxilar:

Pentru maxilarul edentat total, o proteza confectionata corect reprezinta o solutia


protetica de electie. Totusi se indica implate pentru maxilar numai pentru pacientii care nu se pot
adapta cu o proteza clasica totala din considerente fizice, anatomice sau psihologice. Osul
maxilar de consistenta spongioasa si prezenta anatomica a sinusului maxilar fac ca utilizarea
implantelor pentru maxilar sa fie riscanta.

Mandibua:

Aplicabilitatea cea mai crescuta a implantelor orale este la arcada mandibulara edentata.
Diagnosticul pentru implantul subperiostal necesita un examen atent al radiografiilor, modelelor
diagnostic si relatiilor intermaxilare. Toate regiunile critice pentru acest tip de implant (creste
oblice externe, suprafetele laterale ale ramurilor mandibulare, crestele milohioidiene, foramenul
mentonier, tuberculii genieni, suprafetele anterioare si superioare ale simfizei mentoniere)
trebuie palpate si evaluate cu atentie si minutiozitate.

Alcatuirea unui implant dentar

1. Corpul implantului
2. Capa de vindecare
3. Bontul protetic
4. Bontul de vindecare
5. Bontul de transfer
6. Implantul analog
7. Surubul de fixare
8. Coroana dentara

1. Corpul implantului – este portiunea destinata plasarii chirurgicale in os, ce inlocuieste


radacina dintelui natural. Este realizat din titan pur sau aluminiu, iar forma variaza in
functie de statusul pacientului.

2. Capa de vindecare – se insurubeaza in interiorul implantului (corpului) si are rolul de a-l


proteja pana la vindecarea osoasa. Se indeparteaza cand se aplica bontul de vindecare.

3. Bontul protetic – asigura suportul coroanei, este interfata dintre coroana si implant si are
aceleasi roluri ca un dinte natural. Se insurubeaza in implant (corpul implantului). Are
forme diferite, pereti netezi, finisati, iar lungimea este cuprinsa intre 1-10 mm.
4. Bont de vindecare – este un dispozitiv transifixiant gingival cu rol de a conforma un inel
gingival periimplantar sanatos, astfel spus, gingia va adera la marginile acestuia ca in
jurul unui dinte natural. Se monteaza in corpul implantului si se lasa aproximativ 10- 14
zile.

5. Bontul de transfer – faciliteaza transferul pozitiei exacte intraorale a implantului pe


modelul de laborator.

6. Implantul analog – este folosit de tehnicianul dentar pentru a reproduce implantul si


pozitia acestuia in cavitatea bucala a pacientului. Implantul analog se va insera in bontul
de transfer, dup ace medicul am amprentat campul protetic.

7. Surubul de fixare – este o piesa de mici dimensiuni care face legatura intre componentele
implantului (corp+surub+bont protetic).

8. Coroana dentara – partea vizibila a implantului in cavitatea bucala a pacientului, cu rol


functional. Este realizata in laboratorul dentar si adaptata de catre medic in cabinet. Se
poate fixa prin cimentare sau se poate insuruba in implant.