Cum ne pregătim pentru sărbătoarea Învierii Domnului?

M area sărbătoare a Învierii Domnului, numită în popor Paşte, antrenează un ciclu de

sărbători cu dată schimbătoare, dar şi nenumărate repere ale unor tradiţii specifice ce îşi au
originea în Calendarul agrar sau în ritmul naturii. Perioada câşlegilor face legătura dintre cele mai
mari sărbători: Crăciunul şi Paştile. Este o perioadă variabilă, de la an la an şi se finalizează cu o
altă tradiţie populară, cea a Polocaniilor (Spolocaniilor).

Desigur, pregătirea pentru sărbătorirea Învierii Domnului necesită o perioadă mai îndelungată,
care trebuie petrecută într-un mod special pe parcursul celor șapte săptămâni ale Postului Mare.

Postul Mare

Spre deosebire de societatea în care trăim astăzi, oamenii din vechime acordau o mare
importanţă pregătirii sufleteşti pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului. Din culegerile de
folclor şi tratatele de etnografie observăm importanţa pe care românii, de acum mai bine de un
secol în urmă, o dădeau fiecărui moment din viaţa lor. Divinitatea era simţită ca având o influenţă
directă şi permanentă în viaţa omului. În aceste condiţii postul era ţinut cu deosebită acrivie.

Polocaniile sau spolocaniile era numită de către ţărani prima zi de post. În această zi se spălau

oalele în care se făcea mâncare „de dulce“ şi se urcau în pod. Copiii mai mâncau în această zi
din hrana care rămăsese de la lăsatul de sec. Pregătirea de sărbătoare nu ar fi fost deplină fără
pomenirea celor dragi care nu mai sunt în lumea noastră.  Din prima sâmbătă a postului se
începe pomenirea morţilor, numită în unele zone ale ţării sărindare  sau purtarea capetelor. 
Spre deosebire de alte pomeniri ale morţilor, în aceaste sâmbete se păstrează în biserică, până
la sâmbăta lui Lazăr, un vas de lut (astăzi se folosesc şi porţelan sau alte materiale) plin cu grâu
sau făină. Acesta este un simbol al omului – vasul cel de lut ce a primit suflarea dumnezeiască.

Păresimile înseamnă astăzi jumătatea posului, miercurea din săptămâna a patra. Etimologic

cuvântul pare a veni de la denumirea latină a postului de 40 de zile. Deşi era o zi cu severe
restricţii de a se lucra,  se putea face în acestă zi număratul ouălor. De la lăsatul secului nu se
mai adunau ouăle din cuibar. Atunci se strângeau, se numărau şi se alegeau cele mai bune ouă
pentru a fi vopsite de Paşti. Ouăle cărora „li se vedea bănuţul“ erau puse sub cloşcă pentru a
face pui.

În calendarul popular se mai regăsesc câteva repere importante: iarmarocul de Sântoader,

spălare ritual şi pieptănatul fetelor în noaptea de Sfântul Toader (prima sâmbătă din post),
Mărţişorul (1 martie), Mucenicii (9 martie), prima brazdă de plug etc.
 Sâmbăta lui Lazăr

Duminica Ortodoxiei la Catedrala Arhiepiscopală din Galaţi

Sâmbăta de dinaintea Floriilor ne reaminteşte de Lazăr, cel înviat de Mântuitorul din morţi. Acum
este ziua de împlinire a purtării capetelor, când se pomenesc morţii pentru ultima dată înainte de
Paşte. Reluarea pomenirilor pentru cei adormiţi se face de Paştile Blajinilor, luni după Săptămâna
Luminată.

În sudul Basarabiei încă se mai practică obiceiul numit Lăzărelul. Obiceiul este atestat şi în

sudul Moldovei, în Muntenia şi Dobrogea cu denumirea de Lăzăriţa sau Lăzărelul. Asemănător
cu obiceiul colindatului de Crăciun, un grup de fete, dintre care una se remarcă printr-o
vestimentaţie deosebită, intră în curtea gospodarului şi cântând „cântecul lui Lazăr“ execută un
dans specific. Erau răsplătite de către gazdă cu ouă, gogoşi ş.a.

„De Florii, casa trebuie să fie ca o floare!“

Se consideră că la Duminica Floriilor, Postul Mare se încheie şi începe Săptămâna Pătimirilor

Domnului. La biserică se sfinţesc  ramuri de salcie, care simbolizează stâlpările de finic cu care
multimea din Ierusalim L-a întâmpinat pe Hristos.  Aceste crenguţe se păstreză la icoană sau la
poartă. Sunt păstrate până în următorul an şi au rol apotropaic, protejând de duhurile rele şi de
vrăji. Unii oameni credeau că aceste mlădiţe au rol taumaturgic. Cei cu dureri de spate (şale)
se împrourau – îşi legau aceste crenguţe în jurul mijlocului. Acum trebuia să fie gata curăţenia în
casă şi curte. Pereţii erau reparaţi şi văruiţi proaspăt cu var alb. Pe jos se lipea cu lut roşu (mai
rezistent) şi se aşterneau rogojini noi, ţolice de coade sau covoare. De jur împrejurul casei se
făcea un brâu, în partea de jos, lat de 40-50 de centimetri cu humă (cenuşie, gălbuie, vânătă etc),
sâneală albastră sau cu negru. Pomii erau văruiţi la tulpini, gardurile refăcute cu împletituri noi,
straturile de flori împrejmuite cu pietre văruite proaspăt, peste tot domnea o atmosferă de
curăţenie, iar copiii ardeau de nerăbdare.

Iarmarocul, înnoirea şi hora

Surprinzător este faptul că în unele zone ale ţării hora fetelor de la obiceiul Lăzărelului se
prelungea cu o horă mare în mijlocul satului în ziua de Florii. Acum fetele şi flăcăii îşi etalau
hainele cele noi cusute cu atâta grijă toată iarna la lumina lămpii. Miza era foarte mare pentru că
arăta cât de pricepută şi de harnică este fiecare fată şi prin acest lucru, flăcăii erau atraşi în
vederea alegerii viitoarei soţii. Mai târziu, când hainele nu se mai făceau integral în gospodăriile
ţăranilor, fiecare îşi cumpăra ceva nou de la iarmaroc şi ieşea la această horă bucuros că s-a
înnoit cu ceva. Această înnoire rezona cu dorinţa fiecăruia de a-şi înnoi sufletul, de a deveni mai
bun după nevoinţa postului, în prag de mare sărbătoare.
  Deniile

Denumirea acestor utrenii speciale provine din limba slavă [bu]dĕnije, sau sârbă denije şi
înseamnă priveghere. La români aceste slujbe sunt aşteptate cu mare evlavie, ele reprezentând
perioada cea mai intensă de pregătire a sufletului pentru intrarea în marea sărbătoare a Învierii.
În special, joi seara la denia celor 12 Evanghelii şi vineri când se cântă Prohodul Domnului. Mulţi
dintre bătrâni obişnuiau să ţină post negru în fiecare zi, mâncând sărăcăcios seara, după slujbă.

Se întrerupeau muncile la câmp, se aprindeau focuri rituale pentru încălzirea pământului şi

a celor de Dincolo, se pregăteau straiele de sărbătoare.

Joimăriţa

Era o babă rea, dar justiţiară, care urmărea fetele şi femeile dacă şi-au terminat treburile specifice
şezătorilor şi clăcilor de peste iarnă. În această zi unele femei bătrâne treceau şi verificau dacă
s-a terminat de tors, dacă a fost ţesută pânza etc.

În Joia Mare se vopsesc ouăle de Paşti.

Vinerea Mare

Se ţinea post negru de către întreaga comunitate în amintirea Răstignirii şi a morţii Mântuitorului.
Copiii mergeau pe câmp şi adunau flori cu care veneau la scoaterea Sfântului Aer, Epitaful cu
punerea în mormânt a Domnului. Prohodul se cântă şi acum cu mare însufleţire de către întreaga
comunitate creştină, formându-se mai multe cete în biserică. Trăirea dată de tristeţea morţii
Mântuitorului, împletită cu  iminenţa Învierii este unică şi era văzută de Mircea Eliade ca esenţă a
religiei creştine: „Din această simplă confruntare a contrariilor, reiese întreaga măreţie a
creştinismului“.

Sâmbata Mare

Este o zi a liniştii. Lumina lină a Învierii îşi face simţită prezenţa prin venirea, la miezul zilei, a
Sfintei Lumini la mormântul Domnului din Ierusalim. Treburile casnice sunt definitivate, oamenii
se odihnesc pentru a participa la Slujba Învierii.

Rânduiala spălării picioarelor, la Catedrala Arhiepiscopală din Galaţi

Gospodinele pregătesc minuţios coşul cu cele ce vor fi sfinţite de către preot la sfârşitul slujbei.
Pe un prosop alb pun în acest coş o lumânare de ceară curată şi câte puţin din toate alimentele
de dulce, ce erau considerate spucate în perioada postului.

În această zi se deschid cerurile:  „În această perioadă cerul este deschis, până la Ispas. Cine
moare e fericit, căci merge drept la Dumnezeu“.

Noaptea de Înviere

Cu lumânările pregătite dinainte, toată familia merge la biserică, înainte de miezul nopţii, pentru a
fi gata atunci când preotul va ieşi din sfântul altar şi va chema pe toţi: Veniti de primiţi lumină!

Se spune că ciobanii, care nu pot părăsi turmele, văd de pe munte cum oamenii primesc lumina
şi atunci iau un mugur de brad şi îl mănânca ca şi cum ar lua anafura de Paşti ce se numeşte
pască.

Lumânarea de la Înviere se păstrează tot anul şi se aprinde atunci când este vreme rea sau dacă
sunt alte primejdii.

Un alt obicei frumos şi plin de semnificaţii creştine este aprinderea luminilor la mormintele
rudelor. La miezul noptii, după ce au primit lumina, oamenii merg la mormintele rudelor şi aprind
lumânări pe mormânt. De multe ori în satele vechi biserica se aşeza pe un loc înalt şi avea în
jurul ei cimitirul satului.

Creştinii se salută între ei cu: „Hristos a înviat!“ şi primesc răspunsul: „Adevarat a înviat!“, salut
păstrat până la Înălţarea Domnului.

Există şi un obicei al copiilor – umblatul cu „Hristos a-nviat!“. Aceştia merg în prima zi de Paşti pe
la casele oamenilor şi salută cu voce puternică gazda cu formula „Hristos a înviat!“ şi sunt
răsplătiţi cu câte un ou roşu sau alte daruri: bomboane, nuci, bani etc.

Zilele de sărbătoare

În prima zi tot gospodarul lua masa cu familia. Era nepoliticos să mergi în vizită. Oamenii se
odihneau după Slujba Învierii.

Când se trezeau, femeia punea într-un lighean sau într-o cană, apă curată şi un ou roşu, iar
bărbatul punea un bănuţ. Fiecare membru al familiei se spăla pe ochi şi se credea că, în acel an,
obrazul îi va fi sănătos şi roşu, precum oul. Mezinul se spăla ultimul şi lua bănuţul. „Oamenii se
spală cu apă în care au pus ouă roşii, ca să fie şi ei roşii ca ouăle, ca să nu facă ruşaţă (curgerea
sângelui din gingii)“. Primul aliment servit la masa de Paşte era oul roşu care se ciocnea de către
tată cu mama şi apoi cu copiii, rostindu-se formula: „Hristos a înviat!“ / „Adevărat a înviat!“.

A doua zi era obiceiul ca naşul să invite toţi finii la masă. De altfel, în toate cele trei zile, masa
rămânea întinsă şi erau poftiţi la masă toţi cei care treceau pragul casei.

În fiecare zi se făcea horă în bătătura satului.

Toată suflarea: tineri, bătrâni, copii, primarul şi chiar preotul veneau la horă. Aici se etalau
hainele de sărbătoare, se scoteau fetele cele tinere la horă, arătându-se că sunt gata de a se
mărita. Muzicanţii erau plătiţi de flăcăi în urma unui obicei numit vălăret sau vălărit. Înainte cu
câteva zile de horă, se făceau mai multe cete cu câţiva muzicanţi şi se mergea pe la casele unde
erau fete mari. Aici fata oferea un colac mare celui pe care îl îndrăgea din ceata de feciori şi tatăl
dădea o sumă de bani pentru plata muzicanţilor.
La horă se amenaja şi un scrânciob acţionat manual de doi oameni ce erau plătiţi cu ouă.

Bucatele tradiţionale de Paşti

Ouăle roşii simbolizează mormântul Domnului din care iese viaţa. Vopsitul ouălor se

făcea iniţial cu coji de ceapă. În sudul Moldovei nu a fost dezvoltat meşteşugul  vopsirii policrome
sau închistriţarea ouălor. Se realizau modele cu chişiţa înmuiată în ceară şi se muiau în vopsea.
În vremuri arhaice această vopsea se realiza din plante sau minerale, în special dintr -o fiertură de
coji de ceapă, pojarniţă, flori de tei etc.  Se mai ornau şi cu frunzuliţe fixate pe ou cu un material
textil după care se băgau în vopsea de diferite culori. Luciul era dat de o grăsime cu care se
ungeau ouăle după vopsire.

Tineri prezenţi la Vecernia „celei de-a doua Învieri“

Pasca se frământă din făină de grâu, ouă, lapte, drojdie, mirodenii ş.a. Umplutura se face din
brânză, stafide, ouă, mirodenii, uneori şi orez. Se recunoaşte uşor după o cruce împletită din
aluat ce se pune peste umplutura de brânză dulce. Cu mult înainte de a se face cozonacii, pasca
reprezenta  alimentul tradiţional ce nu lipsea de pe mesele românilor. Aluaturile se coceau în
cuptorul de lut. În cuptor se făcea un foc puternic cu lemne şi se scotea apoi cenuşa afară. Se
încerca temperatura cu nişte mălai ce se arunca înăuntru, apoi se băgau tăvile cu aluatul dospit
şi se lipea gura cuptorului cu lut până la coacerea păştilor, cozonacilor şi a colacilor: „Când pun
în cuptor, fac cruce cu lopata sus, pe tuspatru pereţi şi apoi la gura cuptorului, zicând: Cruce-n
casă,/ Cruce-n masă,/ Cruce-n tuspatru/ cornuri de casă“. Acesta este un simbol foarte frumos al
mormântului Mântuitorului Hristos. „În noaptea de Înviere femeile duc o pască la biserică. Preotul
le sfinţeşte şi se gustă din ele de către toţi credincioşii. Asta se numeşte jertfa Paştelui“
(Pupezeni – Galaţi).

În strînsă legătură cu textul biblic, mielul are o importanţă deosebită în obiceiurile legate de

sărbătorirea Paştilor. Expresia „trebuie să-i dai un miel de Paşti“ se foloseşte atunci când încurci
numele cuiva şi îşi are originea în faptul că nanul dăruia finului un miel pentru sărbătoarea
Paştelui. Acum se şi strângea cheagul de la miei cu care ciobanii făceau brânza pe tot parcursul
anului. Sărbătoarea Paştilor Domnului se continua cu Săptămâna luminată, Izvorul Tămăduirii,
Paştele Blajinilor şi alte sărbători, fiind o cheie de boltă în calendarul poporului român, unde se
întâlnesc şi se regăsesc calendare moştenite de la daci, romani, cu calendarul creştin şi cel civil
integrate în ritmul ciclic al naturii şi al întregului univers.