I.

Barierele externe

II. Factorii interni celulari

III. Factorii interni umorali

Barierele externe:

- tegumentul;

- mucoasele.

În condiţii de homeostazie, este împiedicată pătrunderea germenilor în organism, prin mecanisme

fizice, chimice şi biologice.

TEGUMENTUL

1. Structura anatomică

- complexă, pluristratificată, keratinizată;

- tegumentul intact: papovavirusuri, leptospire, unele protozoare);

2. Turn-overul celulelor epiteliale

- stratul cornos: permanent; epidermul: 26-30 zile;

3. Uscăciunea relativă

– nefavorabilă dezvoltării bacteriilor;

4. pH slab acid (3-5)

– AG nesaturaţi din acţiunea florei normale asupra sebumului;

5. Structura glandelor anexe (sebacee, sudoripare)

– scurgerea în afară a secreţiilor împiedică pătrunderea microbilor în straturile profunde;

6. Microbiota tegumentară

– împiedică colonizarea cu germeni patogeni.

MUCOASELE

Mecanisme de protecţie:

1. Descuamarea epiteliilor malpighiene (mucoasele orofaringiană, esofagiană, vaginală)

– nu permite multiplicarea germenilor contaminanţi;

2. Glicocalixul celulelor epiteliale

– barieră mecanică cu eficienţă redusă, limitată doar la unele bacterii;

3. Substanţele bactericide
 – în epiteliile secretorii şi în produşii acestora (ex.: lizozimul, lactoferina);

4. Microbiotele indigene (oro- şi nazofaringiană, conjunctivală, vaginală)

- nu permit supravieţuirea şi multiplicarea germenilor.

Mucoasa respiratorie:

- filtrarea aerului inspirat (la nivelul cornetelor nazale);

- reflexele de strănut şi de tuse;

- eliminarea impurităţilor prin mişcarea cililor;

- surfactantul;

- acţiunea microbicidă a macrofagelor pulmonare;

- factori bactericizi proteici (2-macroglobulina, antiplasmina, lizozimul, transferina, lactoferina).

Mucoasa digestivă:

- secreţiile (saliva, sucul gastric şi pancreatic, bila) au acţiune antitoxică şi antibacteriană;

- procesele de masticaţie, deglutiţie şi peristaltismul intestinal permit eliminarea din organism a

microbilor patogeni.

- Mucoasa urinară:

- - aciditatea şi concentraţia mare de uree a urinii;

- - micţiunea.

- Mucoasa vaginală

- - pH-ul vaginal acid (din fermentarea glicogenului de către lactobacili);

- - secreţiile prostatice şi ale glandelor periuretrale.

- Mucoasa conjunctivală

- - secreţia glandelor lacrimale;

- - mişcările palpebrale.

FACTORII INTERNI CELULARI

Fagocitoza: procesul prin care particule sau macromoleculele străine care pătrund în organism sunt
recunoscute, captate, incorporate şi digerate.

Fagocitele: celule de origine mezenchimală care participă la procesul de fagocitoză.

Fagocite:

- granulocitele polimorfonucleare neutrofile (cele mai importante);

 - granulocitele mononucleare (monocite sau macrofage);

- eozinofilele;

- bazofilele.

ETAPELE FAGOCITOZEI

Captarea: constă în ataşarea particulelor străine la membrana celulelor fagocitare (direct - încărcare
electrică şi hidrofilIE similară - sau după opsonizare - fixarea C3b sau anticorpilor pe suprafaţa unor
microbi scad hidrofilia şi electronegativitatea).

Ingestia: particula este închisă în fagozom (vacuolă delimitată de o parte din membrana citoplasmatică,
formată prin fuzionarea pseudopodelor); lizozomii din citoplasma fagocitelor fuzionează cu membrana
fagozomului şi îşi eliberează enzimele în fagozom.

Omorârea: enzimele lizozomale stimulează şuntul hexozo-monofosfaţilor, din care rezultă superoxid şi
peroxid de hidrogen, în aerobioză, sub acţiunea mieloperoxidazei; în anaerobioză, acest proces se
datorează acidului lactic din fermentarea glucozei, fixării fierului de către lactoferină, lizozimului şi
polipeptidelor bazice din lizozomi.

Digerarea: enzimelor lizozomale  compuşi simpli.

PINOCITOZA

Pinocitoza:

- este întâlnit la procariote şi eucariote, în cazul substanţelor macromoleculare solubile; este

asemănător fagocitozei;

- picăturile pinocitabile

se preling până la fundul invaginărilor membranare

se produc strangulări ce închid comunicarea cu exteriorul

vezicula formată fuzionează cu lizozomii celulari

substanţa străină este digerată de enzimele hidrolitice

- procesul este discontinuu (refacerea membranei celulare)

FACTORII INTERNI UMORALI

Complementul:

- unitate funcţională alcătuită din 11 componente proteice cu origine diferită:

 - C1q, C1r, C1s – epiteliul intestinal;

- C2, C4 – macrofage;

- C3, C6, C9 - hepatocite;

- C5, C8 - celulele splenice.

- îşi exercită acţiunile complexe doar după activare:

- calea alternă (iniţiată de contactul cu componente microbiene);

- calea clasică (iniţiată de complexele imune).

- efectori:

- anafilotoxine (C3a şi C5a);

- complexul de atac C5b6-9 (bactericid pe Gram - ;

- factori chemotactici pentru fagocite (C5a şi C5b67).

Mediatorii inflamaţiei:

- factorii umorali care se concentrează într-un ţesut lezat după o agresiune exogenă (agent fizic, chimic
sau biologic);

- sunt efectorii complementului, sistemul kininelor plasmatice, prostaglandinele, factori chemotactici

microbieni.

- un focar inflamator se exprimă clinic prin:

- rubor (roşeaţă) – este datorată vasodilataţiei;

- tumor (tumefiere) - prin acumularea de plasmă şi celule sanguine;

- calor (creşterea temperaturii) - prin intensificarea metabolismului celulelor fagocitare;

- dolor (durere locală) - declanşată prin iritarea terminaţiilor nervoase.

APARARE ANTIINFECTIOASA SPECIFICA

Răspunsul imun: fenomenele ce se succed după pătrunderea unui antigen într-un organism, finalizate
prin eliberarea anticorpilor specifici şi a limfocitelor T specializate.

Răspunsul imun primar: apariţia de anticorpi specifici şi limfocite T specializate după pătrunderea în
organism, pentru prima oară, a unui antigen.

Răspunsul imun primar umoral: fază de latenţă, declanşarea sintezei de anticorpi (în principal IgM şi în
mai mică măsură IgG), creşterea exponenţială a titrului până la un maximum, declinul şi în final
încetarea eliberării.

Răspunsul imun primar celular: fenomenele ce duc la apariţia de limfocite T specializate (efectoare sau
de memorie) după pătrunderea în organism, pentru prima oară, a unor antigene.
Răspunsul imun secundar: formarea anticorpilor specifici şi apariţia limfocitelor T efectoare în
organismele sensibilizate, la un nou contact cu acelaşi antigen.

RASPUNSUL IMUN

Pătrunderea antigenelor în organism: pe cale digestivă, respiratorie, cutanată, prin inoculare sau
transplante.

Prima linie de apărare, nespecifică: polimorfonucleare neutrofile şi macrofagele ce pot degrada, elimina
sau sechestra antigenul sau îl pot prezenta limfocitelor.

A doua linie de apărare, specifică: la nivelul organelor limfoide secundare: participă celulele
imunocompetente:

- Lf T (proliferare, diferenţiere  efectoare şi de memorie);

- Lf B (se transformă în plasmocite şi limfocite B de memorie).

La răspunsul imun mai participă celule accesorii: macrofage, monocite, eozinofile, neutrofile, bazofile,
mastocite.

ANTIGENELE

Antigenele: substanţe sau particule care, după pătrunderea într-un organism, determină apariţia unui
răspuns imun din partea acestuia şi pot reacţiona specific cu produşii rezultaţi ca urmare a acestei
stimulări.

Proprietăţile antigenelor:

- imunogenitatea: capacitatea unui antigen de a produce un răspuns imun.

- specificitatea: proprietatea unui antigen de a reacţiona cu efectorii imuni a căror producere a

stimulat-o.

Haptenele: antigene incomplete ce pot determina răspuns imun numai după legarea de o moleculă
purtătoare; pot să reacţioneze specific cu produşii rezultaţi.

Autoantigenele: structuri proprii organismului care, în mod normal, nu intră în contact cu celulele
imunocompetente, dar pot induce formarea de anticorpi specifici după intervenţia unor factori (fizici,
chimici, biologici).

După imunogenitate: complete şi incomplete (haptene).

După modul de formare: naturale, artificiale şi sintetice.

După intensitatea răspunsului imun: puternice şi slabe.

După structura chimică: proteice, glucidice, lipidice, din acizi nucleici, glicoproteice, glicolipidice,
lipoproteice.

După limfocitele necesare inducerii unui răspuns imun: timodependente (intervenţia Lf T şi B – Ag

bacteriene, virale şi celulare) şi timoindependente (stimulează direct Lf B – molecule mari,
polimerice).
După origine:

- bacteriene: somatice sau solubile);

- virale (proteinele capsidale);

- parazitare (somatice sau produşi de secreţie),

- ale celulelor eucariote (idio-CMH, allo-grupe, izoAg-specie).

SISTEMUL IMUN

Sistemul imun: ansamblu de componente celulare şi umorale ce recunosc substanţele străine

organismului şi răspund prin efectori specifici care au tendinţa de a le elimina şi memorie imunologică.

Componentele sistemului imun: organele şi celulele limfoide.

Organele limfoide:

- se situează la marile intersecţii ale vaselor limfatice;

- sunt primare şi secundare.

Org. limfoide primare: maturare celulară Ag-independentă.

- timusul (în zona toracică superioară, activ doar la tineri);

- măduva osoasă.

Org. limfoide secundare: maturare celulară Ag-dependentă.

- ganglionii limfatici;

- splina;

- grupări de celule limfoide (apendice, plăcile Peyer, amigdale, traheo-bronşic, uro-genital).

Celulele limfoide: limfocite T, limfocite B şi celule „nule”.

• Limfocitele T: reglatoare sau efectoare.

- Limfocitele T reglatoare: stimulează expansiunea clonală (creşterea numerică) a Lf B sau T;

sunt Lf T „helper” (Lf T4) sau Lf T „supresor” (Lf T8).

- Limfocitele T efectoare: sunt, din punct de vedere funcţional, citotoxice (Lf Tc) sau secretoare
(Lf Tp  limfokine).

• Limfocitele B: au capacitatea de a se transforma, după câteva zile de viaţă, în plasmocite, celule

cu funcţie de anticorpogeneză, realizată în pulpa roşie a splinei şi zona medulară a ganglionilor
limfatici.

• Celulele „nule”: au origine neclară şi nu au markeri:

- Celulele K (killer): limfocite de mărime medie ce pot omorî celule acoperite cu anticorpi
(frecvent IgG, rar IgE sau IgA).
 - Celulele NK (natural killer): mononucleare ce pot distruge celule spontan.

STRUCTURA ANTICORPILOR

Structura moleculei de imunoglobulină:

- 2 lanţuri polipeptidice H identice, cu Gm  50 000 D);

- 2 lanţuri polipeptidice L identice, cu cu Gm < 25 000 D);

- punţi disulfidice ce leagă lanţurile (L-H-H-L);

- lanţuri suplimentare.

Lanţurile H (, , , , )  5 clase de Ig (M, G, A, E, D).

Lanţurile L (k, )

Lanţurile suplimentare leagă moleculele de anticorpi.

Componenţa anticorpilor:

- Ig G – monomer (1 moleculă);

- Ig M – pentamer (5 molecule);

- Ig A – monomer sau dimer (1 sau 2 molecule);

- Ig E – monomer (1 moleculă);

- Ig D – monomer (1 moleculă).

Moleculele de Ig: au formă de Y, cu regiune constantă (domeniul C) şi variabilă (domeniul V). Aceste
domenii se găsesc atât pe lanţurile grele (CH cu segmentele CH1,CH2 CH3 şi VH) cât şi pe cele uşoare (CL
şi VL).

Zonele funcţionale ale Ig:

- Fab (fragment antigen binding) - zona amino-terminală a lanţurilor; conţine un situs de

combinare cu un antigen = paratop (epitopul de pe antigen).

- Fc (fragment cristalizabil) - zona carboxi-terminală a lanţurilor; conţine mai multe situsuri de

combinare cu fracţiuni ale C sau celule (macrofage, monocite, neutrofile, mastocite, bazofile,
etc.).

Cele 2 fragmente - legate printr-o regiune mobilă din lanţurile H = balama - intervine în reglarea
unghiului dintre braţele anticorpilor.

CLASE DE ANTICORPI

Imunoglobulinele M

Subclase: IgM1 şi IgM1.

Structura moleculei: 2 lanţuri H , 2 lanţuri L k, 1 lanţ J.

Structura imunoglobulinei: pentamer.

Greutate moleculară: 900.000 D.

Procentul din totalul anticorpilor: 5-10 %.

Funcţii:

- principalii efectori ai răspunsului imun primar;

- intervin în opsonizare şi activarea C pe cale clasică

- sunt precipitanţi şi aglutinanţi.

Imunoglobulinele G:

Subclase: IgG1, IgG2, IgG3 şi IgG4.

Structura moleculei: 2 lanţuri grele  şi 2 lanţuri uşoare k.

Structura imunoglobulinei: monomer.

Greutate moleculară: 150.000 D.

Procentul din totalul anticorpilor: 80 %.

Funcţii:

- principalii efectori ai răspunsului imun secundar;

- intervin în opsonizare şi activarea C pe cale clasică;

- sunt precipitanţi, aglutinanţi şi neutralizanţi;

Proprietate particulară: au capacitatea de a traversa placenta.

Imunoglobulinele A:

Subclase: IgA1 şi IgA2.

Structura moleculei: 2 lanţuri grele , 2 lanţuri uşoare k şi 1 lanţ suplimentar J (ser) şi eventual unul SC
(în secreţii).

Structura imunoglobulinei: monomer (ser) sau dimer (în secreţii).

Greutate moleculară: 400.000 D.

Procentul din totalul anticorpilor: 10 %.

Funcţii:

- principalii efectori ai protecţiei la nivelul mucoaselor;

- sunt aglutinanţi şi neutralizanţi;

- acţionează pe adezine.
Imunoglobulinele E:

Subclase: nu au.

Structura moleculei: 2 lanţuri grele  şi 2 lanţuri uşoare k.

Structura imunoglobulinei: monomer.

Greutate moleculară: 200.000 D.

Procentul din totalul anticorpilor: 1 %.

Funcţii:

- rol în reacţiile de hipersensibilitate de tip I eliberând mediatorii anafilaxiei prin degranularea

mastocitelor şi bazofilelor.

Imunoglobulinele D

Subclase: nu au.

Structura moleculei:

- 2 lanţuri grele ;

- 2 lanţuri uşoare k.

Structura imunoglobulinei: monomer.

Greutate moleculară: 180.000 D.

Procentul din totalul anticorpilor: 0,05 %.

Funcţii: nu sunt cunoscute.