ECHIPAMENTE ELECTRICE

CURS

1
 1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND
ECHIPAMENTELE ELECTRICE
Ansamblul instalaţiilor electroenergetice, situate pe teritoriul unei
ţări, prin care se realizează producerea, transportul, distribuţia şi utilizarea
energiei electrice, reprezintă sistemul energetic naţional (SEN). Energia
electrică este produsă în centrale la tensiune redusă (6-24 kV), iar apoi, prin
intermediul staţiilor de transformare, este transportată economic la tensiuni
de 110, 220 sau 400 kV, prin linii electrice aeriene (LEA) până în
apropierea marilor consumatori. Aici tensiunea este coborâtă prin staţii de
transformare (ST) la valori ale tensiunii de 20 kV şi transportată prin cabluri
subterane (LEC) până la diferite posturi de transformare (PT), de unde este
distribuită spre consumatorii de joasă tensiune (0,4 kV).
Întregul sistem de producere transport şi distribuţie a energiei
electrice nu poate fi conceput şi executat pentru a deveni funcţional, fără a
lua în considerare echipamentele electrice de comutaţie şi protecţie
implicate.

1.1 Funcţiile de bază ale echipamentelor electrice

Aparatajul electric, reprezintă ansamblul echipamentelor electrice
din sistemul de producere, transport şi distribuţie a energiei electrice,
îndeplinind rol de protecţie a sistemului şi a personalului care-l deserveşte şi
care, de asemenea este utilizat pentru comutaţie în sistem. Funcţiile de bază
ale echipamentelor electrice utilizate în sistemul energetic sunt:
1. separarea electrică a circuitelor sau a părţilor de circuit între sursele
de energie şi consumatori;
2. funcţii de protecţie:
• detectarea suprasarcinilor şi declanşarea automată cu
temporizare, conform caracteristicii de protecţie;
• detectarea scurtcircuitelor şi declanşarea instantanee;
• declanşarea liberă, manifestată prin preponderenţa comenzii
de deschidere asupra celei de închidere.
3. funcţii de comutaţie, îndeplinite prin închiderea, respectiv
deschiderea contactelor principale şi auxiliare a întreruptoarelor, prin
acţionarea manuală sau electrică a mecanismului de acţionare.
Separarea electrică are rolul de a izola un circuit faţă de orice sursă
de energie şi se realizează prin intermediul echipamentelor electrice de
comutaţie, fiind necesară, pentru asigurarea securităţii personalului de
intervenţie. Aparatele de separare trebuie să fie cu acţiune omnipolară, adică
să acţioneze asupra tuturor conductoarelor active şi a celui neutru şi de

2
asemenea trebuie să fie cu acţiune simultană, deconectând dintr-o singură
manevră toate conductoarele. Există două tipuri de separare electrică:
• Separarea vizibilă – când separarea contactelor trebuie să fie vizibilă
operatorului;
• Separarea aparentă – când aparatul de separare are un indicator care
nu poate indica scoaterea de sub tensiune decât atunci când
contactele sunt deschise şi separate la o distanţă minimă.
Protecţia electrică are rolul de a evita sau de a limita efectele
distructive ale supracurenţilor şi de a izola zona defectă de restul sistemului.
Orice protecţie presupune detectarea defectului şi întreruperea curentului de
scurtcircuit. O identificare corectă a soluţiei de protecţie, trebuie să facă
distincţie între:
• Supracurenţi temporali, care apar ca urmare a pornirii motoarelor,
punerea sub tensiune a transformatoarelor, aprinderea tuburilor
fluorescente, etc. Aceşti curenţi nu trebuie să declanşeze
dispozitivele de protecţie;
• Supracurenţi anormali, care pot fi:
1. De suprasarcină, care se datorează supraîncărcării
momentane a receptoarelor sau unei cereri de putere
mecanică mai mare decât valoarea nominală. Curentul de
suprasarcină are valori cuprinse între 1,05 In şi 1,3 In;
2. De scurtcircuit, care în general apar ca urmare a apariţiei
unui defect în circuit, de exemplu erori de conectare,
deteriorarea izolaţiei, etc. În acest caz protecţia este asigurată
de disjunctoare sau de siguranţe fuzibile, iar valoarea
curentului de defect este cuprinsă în gama 10-100 In.

1.2. Caracteristici generale ale echipamentelor electrice

Echipamentele electrice prezintă o serie de caracteristici electrice,
mecanice şi constructive, care trebuie luate în considerare în momentul
alegerii acestora.
Caracteristicile electrice se referă la valorile nominale şi limitele
tensiunii şi curentului:
• curentul nominal In şi tensiunea nominală Un sunt mărimile electrice
pentru care s-a proiectat aparatul;
• curentul şi tensiunea de serviciu, corespund condiţiilor de lucru,
având valori mai mici decât valorile nominale;
• rezistenţa de izolaţie, reprezintă valoarea minimă a rezistenţei
componentelor aparatului, aflate sub tensiune şi care trebuie să fie de

3
 cel puţin 10 MΩ pentru aparatele care funcţionează în stare uscată şi
de cel puţin 2 MΩ pentru cele care funcţionează în stare umedă;
• capacitatea nominală de închidere şi de rupere este dată de valoarea
maximă a curentului pentru care se păstrează capacitatea aparatelor
de a stinge rapid arcul electric dintre contacte şi variază de la 0 la
separatoare, la valoarea curentului nominal la întreruptoarele de
sarcină şi contactoare, respectiv între 30 In şi 40 In la întrerupatoarele
automate;
• curentul limită termic este valoarea maximă a curentului admis timp
de o secundă, fără a depăşi limitele maxime admisibile; dacă nu este
specificat de producător, se consideră o valoare de 10 In;
• curentul limită dinamic, reprezintă valoarea maximă a curentului
admis de echipament în condiţii de funcţionare, care dacă nu sunt
specificate, reprezintă valoarea curentului de rupere;
• rezistenţa la uzura electrică este capacitatea de a rezista la efectul
curentului şi a arcului electric şi se exprimă în procente din uzura
mecanică.
Caracteristicile mecanice se referă la rezistenţa mecanică a
contactelor de a suporta forţele mecanice de acţionare şi sunt exprimate prin
rezistenţa la uzura mecanică, care reprezintă numărul de acţionări în gol, pe
care îl poate suporta aparatul.

1.3. Calculul curenţilor prin echipamente electrice

Curenţii vehiculaţi prin echipamente electrice sunt dependenţi de
impedanţa sarcinii şi teoretic la scurtcircuit (Z=0) căderea de tensiune pe
sarcină este nulă, iar la mers în gol ( Z =  ) căderea de tensiune pe sarcină
este tensiunea sursei U0. Circuitul de alimentare al consumatorului, poate fi
echivalat cu un dipol generator de tensiune, de impedanţă internă Zi şi cu o
caracteristică voltampermetrică (figura 1.1), o dreaptă determinată de
coordonatele punctelor de mers în gol şi ale punctului de scurtcircuit.
Punctul de funcţionare se află la intersecţia caracteristicii sursei cu
caracteristica sarcinii. Curentul debitat de sursa de alimentare este
dependent de sarcină şi poate avea valori cuprinse între zero şi curentul de
scurtcircuit. Din caracteristica voltampermetrică putem defini următorii
curenţi:
• curentul de sarcină (nominal), exprimă valoarea curentului impus de
încărcarea circuitului, curent ce poate trece un timp nelimitat fără a
provoca deteriorarea echipamentelor;
• curentul de suprasarcină are valori cuprinse între 1,05 In şi 1,3 In şi
este dependent de mărimea suprasarcinii şi durata acesteia;

4
 • curentul de scurtcircuit este limitat de impedanţa internă a sursei de
alimentare, de parametrii liniei de alimentare şi este dependent de
valoarea tensiunii sursei.

Fig. 1.1 Caracteristica voltampermetrică a sursei.

1.3.1. Calculul curenţilor nominali

Reţelele de curent alternativ sunt de regulă reţele trifazate, iar
consumatorii pot fi monofazaţi sau trifazaţi. Sarcinile monofazate sunt de
obicei motoare şi receptoare de iluminat. Curentul nominal al receptoarelor
de iluminat se determină din expresia puterii active: P = U  I  cos , relaţie
în care φ este defazajul dintre tensiune şi curent.
În cazul motoarelor electrice monofazate, curentul se determină cu
relaţia:
Pn
In = , (1.1.)
  U n  cos
în care Pn este puterea activă, η randamentul, iar Un tensiunea de fază.
În cazul motoarelor electrice trifazate, curentul se determină cu
relaţia:
Pn
In = , (1.2.)
3 U n  cos 
în care Pn este puterea activă, η randamentul, iar Un tensiunea de linie (între
faze).

5
 Relaţia (1.1) permite determinarea curentului la mersul în sarcină al
motorului. Pornirea motorului se face cu şoc de curent, dependent de tipul
constructiv şi de modul de pornire al motorului. Variaţia în timp a valorii
efective a curentului este prezentată în figura 1.2. şi permite identificarea
valori curentului care solicită la pornire, echipamentul electric de comutaţie.

Fig. 1.2 Curentul de pornire al motoarelor monofazate.

1.3.2. Calculul curenţilor de suprasarcină

Curentul de suprasarcină apare în momentul în care este depăşit cu o
anumită valoare, curentul nominal In şi consumatorii trebuie protejaţi prin
deconectarea circuitului. Suprasarcinile apar când receptoarele din categoria
motoarelor electrice, cuptoarelor electrice, lămpi de puteri mari etc. sunt
supraîncărcate sau de exemplu în situaţia motoarelor trifazate, funcţionând
în două faze. Normele europene impun ca protecţia să acţioneze la curenţi
de suprasarcină care depăşesc 1,45 Iadm (Iadm este curentul maxim admisibil
de regim permanent). Caracteristicile de protecţie la suprasarcină sunt
impuse prin recomandarea CEI/EN-60898 [4], la următoarele tipuri de
protecţii:
• protecţia instantanee la curent homopolar, 30-300 mA (caracteristica
timp-curent independentă);
• protecţia temporizată la suprasarcină (caracteristica timp-curent
dependentă);
• protecţia instantanee la curent de scurtcircuit (caracteristica timp
curent independentă).

6
 Aceste caracteristici de protecţie sunt redate prin caracteristica de
declanşare td=f(I), din figura 1.3.
Pentru asigurarea selectivităţii, caracteristica de declanşare admite:
reglaj în curent, prin pragul de declanşare la suprasarcina Ir şi pragul de
declanşare la scurtcircuit; reglajul timpului de acţionare prin temporizare la
declanşarea protecţiei la suprasarcină şi temporizare la declanşarea
protecţiei la scurtcircuit. Recomandarea CEI/EN-60898 defineşte trei tipuri
de curbe de declanşare td=f(I), diferenţiate prin curentul de acţionare al
protecţiei la scurtcircuit, în funcţie de echipamentul protejat.

Fig. 1.3 Caracteristicile de protecţie

1.3.3. Curentul de scurtcircuit

Prin scurtcircuit se înțelege o conexiune, printr-o impedanţă de
valoare redusă, între două puncte ale unui circuit, care în mod normal au
tensiuni diferite. Dacă scurtcircuitul se produce la o distanţă mare faţă de
surse, limitarea curentului de scurtcircuit este realizată de impedanţa
echivalentă de scurtcircuit a reţelei. La surse reacţia statorică la
scurtcircuitare este redusă, ceea ce face ca tensiunea la borne să rămână
practic aceeaşi, cu valoarea dinaintea producerii defectului. Cauzele cele
mai frecvente ale scurtcircuitelor sunt:
• deteriorarea izolaţiei electrice;
• ruperea conductoarelor liniilor sub acţiunea sarcinilor mecanice şi a
supratensiunilor atmosferice;
• manevre greşite de exploatare.
Consecinţele scurtcircuitelor depind de tipul, durata şi localizarea

7
scurtcircuitului, iar valoarea curentului este determinată de următoarele:
• puterea surselor care alimentează scurtcircuitul;
• distanţa dintre sursa şi locul de defect, prin impedanţa echivalentă de
scurtcircuit;
• timpul scurs din momentul apariţiei scurtcircuitului, până la izolarea
locului de defect;
• tipul scurtcircuitului: monofazat, bifazat sau trifazat.
Consecinţele apariţiei curentului de scurtcircuit sunt:
• la locul de defect: datorită apariţiei arcului electric, se distruge
izolaţia şi se topesc conductoarele datorită densităţii de curent de
valoare foarte mare;
• pe linia care alimentează scurtcircuitul: apar importante căderi de
tensiune, care perturbă funcţionarea normală a consumatorilor; iar
elementul defect se poate distruge datorită slăbirii rezistenţei de
izolaţie.
Echipamentul de comutaţie parcurs de curentul de scurtcircuit este
intens solicitat de acţiunea termică şi dinamică a curentului de scurtcircuit şi
în anumite situaţii el se deteriorează definitiv. În circuitele din reţele
apropiate, se produc perturbaţii de natura căderilor de tensiune şi
instabilitate dinamică a generatoarelor.
Conectarea unui echipament de comutaţie poate fi efectuată în regim
normal de funcţionare sau în regim de scurtcircuit. În acest ultim caz este
important de cunoscut:
• forma curentului de scurtcircuit şi modelul fizic al reţelei
scurtcircuitate;
• parametrii circuitului care limitează curentul de scurtcircuit;
• dependenţa curentului de tipul scurtcircuitului şi posibilităţile de
calcul ale componentei de regim permanent.
Relaţiile analitice de calcul se bazează pe următoarele aproximări:
• liniile electrice aeriene se reprezintă prin rezistenţa şi reactanţa
longitudinală, iar impedanţele transversale se neglijează, fapt care
duce la o subevaluare a puterii de scurtcircuit;
• se neglijează rezistenţa transformatoarelor şi a maşinilor electrice,
datorită caracterului inductiv al acestor echipamente;
• la scurtcircuitele nesimetrice, reactanţele de secvenţă directă şi
inversă se consideră în calculele practice egale, lucru care conduce la
o subevaluare a puterii de scurtcircuit;
• elementele componente ale reţelei sunt considerate simetrice, iar
tensiunile electromotoare ale surselor care alimentează punctul de
scurtcircuit sunt egale în mărime, fază şi prezintă numai componenta

8
 de secvenţă directă;
• circuitele electrice se consideră liniare, cu parametrii concentraţi,
lucru care permite aplicarea principiului superpoziţiei şi
reprezentarea subreţelelor prin impedanţe echivalente;
• se neglijează apariţia arcului electric la locul de scurtcircuit,
considerându-se scurtcircuitul net (metalic).

1.3.4. Metode de calcul a curenţilor de scurtcircuit

În sistemele de transport şi distribuţie a energiei electrice apar
diferite tipuri de scurtcircuite între cele trei faze şi pământ:
• puneri la pământ;
• scurtcircuite între faze;
• scurtcircuite trifazate.
Primele două tipuri de scurtcircuite sunt nesimetrice, iar al treilea tip
se încadrează în categoria scurtcircuitelor simetrice.
Metodele de calcul ale impedanţei echivalente în reţelele de joasă
tensiune, presupune parcurgerea următoarelor etape:
• Din schema de conexiuni se întocmeşte schema pentru fiecare
element component, prin schema sa echivalentă (figura 1.4.), pentru
o singură fază, atât la scurtcircuitele simetrice, cât şi la cele
nesimetrice;
• Raportarea impedanţelor la locul de defect, în situaţia în care
schemele conţin mai multe trepte de tensiune, legate între ele prin
transformatoare. Toate impedanţele se raportează la aceeaşi treaptă
de tensiune, tensiunea nominală de linie la locul scurtcircuitului.
Raportarea impedanţei la locul de defect are ca şi scop determinarea
unui circuit echivalent, alimentat de la o singură sursă. Această
raportare se face la tensiunea de lucru a instalaţiei, la locul de
scurtcircuit. Presupunând o reţea alimentată la tensiunea U, în cazul
producerii unui scurtcircuit într-un punct cu tensiunea Ud, curentul
de scurtcircuit produce pierderile Joule pe faza P=U2/R, unde R este
rezistenţa reală a reţelei. Raportarea elementelor de circuit şi a
surselor, trebuie să conserve puterea disipată. La tensiunea reţelei
puterea disipată este P=U2/R, relaţie echivalentă cu
2
U 2 U 2 U d2  U  U d2
P= =  =   , din care se deduce relaţia de
R R U d2  U d  R
raportare a impedanţelor la locul de defect, prin amplificare cu
pătratul unui raport de transformare;

9
 Fig. 1.4 Reducerea prin scheme echivalente.
Pentru a calcula curenţii de scurtcircuit simetrici şi asimetrici este
necesar să se determine parametrii elementelor care compun structura
schemei electrice echivalente: linii electrice, transformatoare, bobine de
reactanţă, maşini sincrone, etc.
Reţelele electrice se reprezintă în schema electrică echivalentă
printr-o impedanţă echivalentă Zr, în situaţia în care se cunoaşte puterea de
scurtcircuit Ssc în punctul de scurtcircuit. Puterea de scurtcircuit se
calculează cu relaţia:
S sc = 3  U n  I sc , (1.3.)
Considerând sursa generatoare de putere infinită, rezultă că acest
curent de scurtcircuit este limitat de impedanţa de scurtcircuit a reţelei.
Pentru că în punctul de scurtcircuit tensiunea scade la zero, tensiunea sursei
serveşte pentru acoperirea căderii de tensiune pe impedanţa Z a reţelei:
Z  I sc = U n / 3  Z = U n2 / S sc , (1.4.)
Deoarece impedanţele din schema echivalentă se caracterizează de
obicei printr-un raport R/X subunitar, pentru calcule aproximative,
rezistenţa R se neglijează dacă R<0,3·X.
Liniile electrice reprezintă componente pasive ale schemei, cu
impedanţa de secvenţă directă egală cu impedanţa de secvenţă inversă, iar
impedanţa de secvenţă homopolară depinde de prezenţa sau absenţa firului
de gardă şi de rezistivitatea solului. Parametrii liniilor electrice sunt:
lungimea liniei [km], rezistenţa liniei [Ω] şi reactanţele specifice de secvenţa
directă, inversă şi homopolară [Ω/km]. Impedanţa liniei se calculează cu
relaţia Z d = R f + j    Ls , unde Rf este rezistenţa electrică pe faza, care se
mai poate calcula cu relaţia Rf=ρ·l/S, sau uzual R=r0·l, r0 fiind rezistenţa

10
specifică [Ω/km]. Reactanţa se determină din relaţiile X s =   Ls ;
X s =   ( Lp − M ) , cu M inductivitatea mutuală sau uzual cu relaţia
X s = x0  l , unde x0 este inductivitatea specifică [Ω/km], iar l lungimea
liniei.
Transformatoarele electrice cu două înfăşurări prezintă o impedanţă
de secvenţă directă, egală cu impedanţa de secvenţă inversă, iar mărimile de
catalog care trebuie cunoscute sunt: puterea nominală St [kVA], tensiunea
de scurtcircuit [%], pierderile în cupru ΔPCu [kW] şi tensiunea dintre faze Un
[kV]. Impedanţa Zt, rezistenţa echivalentă pe faza Rt şi reactanţa Xt, se
calculează cu relaţiile:
u [%] U n
U sc = Z t  I n = sc  ; St = 3  U n  I n ; (1.5)
100 3
u [%] U n u [%] U n2
Z t = sc  = sc  [Ω], (1.6)
100 3  In 100 St
PCu St
Rt = ; In = ; (1.7)
3  In
2
3 Un
U n2 PCu U n2
Rt = PCu  =  = PCu % Zt [Ω]; (1.8)
St2 St St
X t = Z t2 − Rt2 [Ω], (1.9)
Bobinele de reactanţă sunt utilizate pentru limitarea curentului de
scurtcircuit. Mărimile caracteristice sunt: tensiunea nominală Unb [kV],
curentul nominal Inb [kA], inductivitatea nominală a bobinei Lnb [mH] şi
căderea de tensiune procentuală Δu [%]. Reactanţa şi impedanţa bobinei de
reactanţă, se exprimă neglijând rezistenţa, prin relaţiile:
u[%] U nb
X b  Zb =  [Ω]; X b = Lnb10−3 [Ω] (1.10);
100 3  I nb
2
x[%] U nb x[%] U nb
Xb =  =  [Ω], (1.11)
100 3  I nb 100 Sb
În cazul generatoarelor sincrone, mărimile caracteristice sunt:
puterea activă nominală Pn [MW], factorul de putere nominal cosφ,
reactanţa subtranzitorie longitudinală x’’ [%], reactanţa tranzitorie
longitudinală x’ [%] şi reactanţa sincronă x [%]. Cu ajutorul valorilor
procentuale se pot calcula reactanţele exprimate în ohmi:
x''[%] U n2[kVA]
X '' =  [Ω], (1.12.)
100 Sn [MVA]

11
 În cazul cablurilor electrice, la orice valoare a curentului de
scurtcircuit, acţionarea protecţiei la scurtcircuit trebuie să se facă într-un
interval de timp t0, astfel încât integrala Joule a curentului de scurtcircuit să
fie mai mică decât solicitarea termică a cablului de alimentare:
t0

i  dt  k 2  A2 . A este secţiunea cablului de alimentare, iar k este o

2

0
constantă de material a cablului.

Întrebări recapitulative.
1. Cum ajunge energia electrică la consumatori?
2. Descrieți funcțiile de bază ale echipamentelor electrice?
3. Care sunt caracteristicile electrice ale echipamentelor electrice?
4. Scrie-ți formulele de calcul ale curenților nominali ai motoarelor
electrice monofazate și trifazate?
5. Cât este curentul de pornire la motoarele electrice asincrone?
6. Desenați caracteristicile de protecție (declanșare) ale unui
echipament electric?
7. Ce se înțelege prin scurtcircuit?
8. Scrie-ți relațiile de calcul pentru rezistența și reactanța unui
transformator.

12
2. PROCESE ŞI SOLICITĂRI TERMICE ÎN
ECHIPAMENTE ELECTRICE
În echipamente electrice se dezvoltă căldura, datorită transformării
unei părti din energia electromagnetică în energie termică.
Principalele surse de căldură dintr-un echipament electric sunt: căile
de curent, miezurile de fier străbătute de fluxuri magnetice variabile în timp,
arcul electric dintre piesele de contact, pierderile de putere activă din izolaţii
şi ciocnirile mecanice. Celelalte elemente ale aparatului, care nu sunt surse
de căldură, pot fi puternic solicitate termic, prin propagarea căldurii de la un
corp la altul, prin conducţie termică.
Căldura care se dezvoltă în aparatele electrice face ca temperaturile
să crească în timp, până la o valoare de regim staţionar, moment din care
întreaga cantitate de căldură dezvoltată de echipament este cedată mediului
ambiant, prin conducție, convecţie sau radiație termică.
Pentru a asigura din punct de vedere termic o funcţionare sigură şi de
durată a aparatelor electrice, din punct de vedere al solicitărilor termice,
standardele impun anumite limite admisibile pentru temperaturile de regim
staţionar, în funcţie de materialele utilizate şi de condiţiile de exploatare ale
aparatelor electrice.

2.1 Câmpul termic

Temperatura, ca mărime de stare ce caracterizează energia internă a
unui corp este principalul factor ce influenţează durata de viaţă şi stabilitatea
în funcţionare a unui aparat electric şi de aceea este necesară cunoaşterea
variaţiei în timp şi a repartiţiei în spaţiu, a temperaturii. Repartiţia
temperaturii într-un corp este funcţie de spaţiu şi de timp, și reprezintă așa-
numitul câmp termic tranzitoriu sau nestabilizat:
 =  ( x, y , z , t ) , (2.1.)
Dacă temperatura în diferite puncte ale spațiului nu depinde de timp,
adică este constantă în timp  s =  ( x, y, z ) , spunem că avem regim termic
stabilizat
Dacă definim supratemperatura τ ca diferenţa dintre temperatura
corpului θ şi temperatura mediului ambiant θa, putem scrie:
 =  −a , (2.2.)
În regim termic staţionar supratemperatura de regim stabilizat τs, se
poate exprima în funcţie de temperatura maximă de regim staţionar:
 s = s −a , (2.3.)

13
 Dacă definim căderea de temperatură Δθ, ca valoarea negativă a
gradientului de temperatură, se poate scrie:

 = − grad  dl , (2.4.)
Căldura transmisă între două izoterme (Fig. 2.1), dQ defineşte fluxul
termic P, iar diferenţiala acestuia, raportată la diferenţiala suprafeţei A, prin
care se transmite fuxul termic, defineşte densitatea de flux termic q:
dQ dP
P= ; q= , (2.5.)
dt dA

a) b)
Fig. 2.1 a) Câmpul de temperatură; b) Conducția termică nestaționară.
Principala sursă de căldură în aparate electrice este aceea dezvoltată
prin efect Joule-Lentz în căile de curent, iar relaţia care defineşte
transformarea energiei electrice în energie termică este forma locală a legii
Joule-Lenz:
W 
p = E J  3, (2.6.)
m 
relaţie în care E [V/m] este intensitatea câmpului electric iar J [A/m2],
densitatea de curent. Dacă se ţine cont de legea lui Ohm şi de relaţia dintre
conductivitatea σ şi rezistivitatea ρ, expresia puterii specifice se poate pune
sub forma de mai jos:
J =   E ;  =  −1 si p = J 2   , (2.7)

2.2. Ecuaţiile câmpului termic şi transmisia termică

Transmiterea căldurii are loc prin trei moduri: prin conducție,
convecție și radiație termică.
Densitatea de flux termic q, la transmisia căldurii prin conducție,
poate fi exprimată în funcţie de conductivitatea termică λ şi de gradientul de
temperatură:

q = −  grad , (2.8.)

14
cu observaţia că conductivitatea termică λ caracterizează materialele din
punct de vedere al conducţiei termice şi pentru un mediu izotrop şi omogen
este constantă în orice punct al corpului.
Câmpul termic depinde de sursele de încălzire şi de modul de disipare a
căldurii în mediul ambiant prin transmisivitate termică, iar o transmisivitate
termică intensă apare atunci când diferenţa de temperatură are valoare
ridicată. În momentul în care întreaga cantitate de căldură dezvoltată se
transmite mediului exterior, regimul devine regim stabilizat termic. Există
trei modalităţi de transmitere a căldurii: conducţie, convecţie şi radiaţie, dar
de obicei, într-un echipament electric, aceste moduri de transmitere a
căldurii coexistă, apărând aşa numita transmitere combinată sau complexă a
căldurii.
Convecţia termică este fenomenul de transmitere a căldurii între un
corp care este în contact cu un mediu fluid. Iniţial, transferul de căldură se
realizează prin conducţie termică, dar pe măsură ce fluidul îşi micşorează
densitatea şi este împins spre zona de fluid mai rece, căldura se transmite în
masa fluidului prin convecţie. Dacă procesul este influenţat, de exemplu
prin suflaj forţat din exterior, convecţia este forţată, dacă nu, convecţia este
naturală. Pentru gaze, convecţia forţată se obţine prin ventilare, iar la fluide,
prin recirculare. Fluxul termic, transmis prin convecţie este dat de relaţia:
qc =  c  ( c −  a ) =  c  (Tc − Ta ) =  c   , (2.9.)
unde  c este transmisivitatea termică prin convecţie, care depinde de
temperatura corpului Tc =  c + 273.15 K  , temperatura fluidului de răcire
sau a aerului Ta =  a + 273.15 K  , natura fluidului de răcire, forma,
dimensiunea şi orientarea suprafeţei prin care se cedează căldura lichidului
de răcire. Căldura transmisă prin suprafaţa S de răcire este dată de relaţia:
Qc =   c  ( c −  a )  dS  dt , (2.10.)
Transmisia termică prin radiaţie este fenomenul de transmitere a
căldurii de la un corp cu temperatura diferită de zero absolut, prin radiaţie
electromagnetică. Energia radiaţiilor electromagnetice captate de un corp cu
temperatura mai redusă decât temperatura mediului ambiant, conduce la
încălzirea sa. Capacitatea corpului de a emite sau de a absorbi căldura prin
radiaţie, depinde de diferenţa de temperatură dintre corp şi mediul ambiant,
de suprafaţa prin care se transmite prin radiaţie fluxul termic, precum şi de
gradul de prelucrare al acestei suprafeţe (rugozitate, culoare). Densitatea
fluxului termic qr, cedat prin radiaţie mediului este exprimată de legea lui
Stefan-Boltzman:

15
 qr =  r  ( c −  a ) =  r  (Tc − Ta ) =  r  =
 T  4  T  4  (2.11.)
= C0     c  −  a  
 100   100  
De aici rezultă cunductivitatea termică prin radiație αr:
 Tc  4  Ta  4 
C0      −  
 100   100  
r = =. (2.12)
(Tc − Ta )
( )
= C0  10−8    Tc2 + Ta2  (Tc + Ta )
În relaţiile de mai sus  r este transmisivitatea termică prin radiaţie,
C0=5,77 W/(m2∙grad2), constanta de radiaţie al corpului absolut negru, iar ε,
coeficientul de radiaţie/absorbtie al corpului sau gradul de înnegrire, corpul
negru fiind cel mai bun radiant și cel mai bun absorbant.
Căldura transmisă prin radiaţie, mediului ambiant este:
Qr =   r  ( c −  a )  dSr  dt , (2.13.)
iar valoarea totală a cantităţii de căldură disipată de un echipament spre
exterior este suma dintre Qc (relaţia 2.10.) şi Qr (relaţia 2.12.).
La transmisia complexă a căldurii – prin convecție și radiație se
utilizează un coeficient de transmisie global de valoare:
 = c + r , (2.14.)

2.3. Câmpul de temperatură în regim tranzitoriu.

Regimul termic al conductorului drept cu secţiune
constantă
Totalitatea elementelor conductoare, cu diferite forme şi dimensiuni,
care fac parte din ansamblul constructiv al aparatelor electrice, formează
căile de curent, iar capetele acestora determină uneori bornele de legătură
ale aparatului, în circuit.
Dintre principalele căi de curent, amintim: bornele conductoare,
cuţitele de contact, legăturile flexibile, care sunt legate între ele prin
joncţiuni mecanice. Solicitările termice ale căilor de curent sunt determinate
de caracterul proceselor interne de dezvoltare a căldurii şi de sursele de
căldură apropiate. În marea majoritate a cazurilor, căile de curent au o
lungime mare în raport cu dimensiunile transversale.
Datorită uniformităţii temperaturii în secţiunea căilor de curent,
calculul proceselor termice se poate particulariza pentru transmiterea
căldurii pe o singură directie, după dimensiunea cea ma mare a

16
conductorului, situaţie în care câmpul de temperatură este unidimensional:
 =  ( x, t ) .
Neglijarea căderii de temperatură în secţiunea transversală,
presupune a lua în considerare următoarele ipoteze:
• sursele de căldură sunt uniform distribuite;
• temperatura este uniform distribuită pe perimetrul secţiunii
transversale.
Deoarece conductoarele ce compun căile de curent nu sunt parcurse
numai de curent continuu, caracterul transmisiei termice în cazul curenţilor
alternativi trebuie analizat, fiind mai complicat. În acest caz, datorită
efectului pelicular şi de proximitate, densitatea de curent şi pierderile
specifice nu sunt uniform distribuite în secţiunea căilor de curent.
Rezolvarea exactă este dificilă şi de aceea în calcule practice se fac o
serie de aproximări. În acest sens, se consideră pierderile specifice uniform
distribuite şi constante:
p jmed x = p jx  k p , (2.15)
unde: p j x = J x2   p  (1 +  p   p ) sunt pierderi specifice calculate pentru
curent continuu, iar valoarea efectivă a densităţii de curent medii este
J med x = I / Ax , în secţiunea de arie Ax prin care trece curentul efectiv I, iar kp
este coeficientul pierderilor suplimentare. Deci, pentru curent alternativ
monofazat, ţinând cont de efectul pelicular şi de efectul de proximitate K P,
respectiv kpr avem kp=KPkpr şi relaţia de calcul devine:
2
 I 
( P1 ) med x =     p  (1 +  p   p )  k p , (2.16.)
 Ax 
Pentru ca în cele mai multe cazuri practice regimul termic poate fi
redus la regimul conductorului drept de secţiune constantă, ne propunem în
continuare să studiem regimul termic al unui astfel de conductor, în regim
termic tranzitoriu şi staţionar, cu şi fără efect de capăt. În figura 2.2. se
prezintă un conductor rectiliniu, omogen de lungime infinită şi cu lungime
periferică suficient de mică pentru a putea considera într-o secţiune
oarecare, suprafaţa izotermă. Considerăm că transmiterea căldurii spre
părţile mai puţin calde se face axial în direcţia axei x, iar la suprafaţa
conductorului se produce cedarea căldurii în mediul ambiant, care are
temperatura constantă, iar supratemperatura conductorului va fi o funcţie de
lungime axială şi de timp:  =  ( x, t ) .

17
 Fig. 2.2 Conductor drept, cu secţiune constantă.
Curentul care trece prin conductor, dezvoltă în elementul de volum
A dx în timpul dt, cantitatea de căldură dQ1, conform legii Joule-Lenz:
,
dQ1 = p1  A  dx  dt =   J 2  A  dx  dt , (2.17.)
Căldura care intră prin secţiune, în punctul a, pe elementul dx, pe
calea conducţiei termice, în timpul dt este:

dQ2 = −  grad  A  dt = −   A  dt , (2.18.)
x
Căldura care iese prin elementul dx, prin secţiunea din punctul b,
prin conducţie termică, în timpul dt se scrie:
   
dQ3 = −    +  dx   A  dt , (2.19.)
x  x 
Căldura cedată mediului ambiant prin suprafaţa laterală a
elementului dx, în timpul dt este:
dQ4 =     l p  dx  dt , (2.20.)
Căldura acumulată de elementul dx în timpul dt se scrie:
 
dQ5 = dM  c1  d = dM  c1   dt =  d  A  dx  c1   dt , (2.21.)
t t
unde:
RI2
• p1 =   J 2 = sunt pierderile specifice [W/m3];
V
• A-aria secţiunii transversale, [m2];
• lp-lungimea perimetrului secţiunii transversale [m];
• α=αc+αr -transmisivitatea globală prin convecţie şi radiaţie
[W/m2grad];
• λ-transmisivitatea sau conductibilitatea termică [W/m grad];
• ρd – densitatea materialului conductorului;
• ρ – rezistivitatea materialului conductorului;
• θ-supratemperatura [grad].

18
 Conform legii conservării energiei în elementul dx, suma căldurilor
dezvoltate şi consumate este egală cu căldura cedată plus căldura acumulată:
dQ1 + dQ2 = dQ3 + dQ4 + dQ5 , (2.22.)
rezultând:
    
p1  A  dx  dt −    A  dt = −    +  dx   A  dt +
x x  x  (2.23.)

+     l p  dx  dt +  d  A  dx  c1   dt
t
sau
   2
p1  A  dx  dt −    A  dt = −   A  dt −   2  dx  A  dt +
x x x . (2.24)

+     l p  dx  dt +  d  A  dx  c1   dt
t
respectiv:
 2 
p1  A  dx  dt = −   dx  A  dt + +    l p  dx  dt +  d  A  dx  c1   dt .(2.25)
x 2
t
Dacă împărțim cu  d  A  dx  c1  dt obținem:
 p1   2  lp
= +  2 −  , (2.26.)
t  d  c1  d  c1 x  d  c1  A
care reprezintă ecuaţia diferenţială de transfer a căldurii prin conductorul
drept cu secţiune constantă, conductor parcurs de curent cu densitate
constantă în aria secţiunii transversale. Dacă conductorul este de lungime
mare se poate face abstracţie de efectul de capăt şi se poate neglija căderea
de temperatură în aria secţiunii transversale, admiţând că  2 / x 2 = 0 . În
această situaţie, pentru regim termic stabilizat  / t = 0 şi considerând
supraîncălzirea maximă admisibilă  adm , ecuația (2.22) devine:
  J adm
2
 lp
0= −   adm . (2.27.)
 d  c1  d  c1  A
  J adm
2
A
 adm = . (2.28.)
 lp
De aici rezultă valoarea densităţii de curent admisibile este:
  l p   adm
J adm = , (2.29.)
A
Pentru rezistivitate se poate utiliza relaţia care exprimă dependenţa
de temperatură:

19
  p =  0 [1 +  R ( p −  0 )] =  0 (1 +  R   ) , (2.30.)
unde:
•  p -rezistivitatea la temperatura de încălzire [Ω∙m];
•  R -coeficientul de temperatură al rezistivităţii [grd-1];
•  p -temperatura maximă [grd].
Densitatea de curent admisibilă, în cazul rezistivității dependente de
temperatură, va avea valoarea:
  l p   adm
'
J adm = , (2.31.)
 0 (1 +  R   adm )  A
iar valoarea supratemperaturii admisibile:
 0  J adm
2
A
 0  J adm
2
A  lp  adm
 adm
'
= = = . (2.32.)
  l p −  0   R  J adm  A
2
 0   R  J adm  A 1 −  R   adm
2
1−
 lp
Această relaţie este valabilă pentru supratemperaturi sub 200 0C,
când rezistivitatea poate fi considerată o funcţie liniară în raport cu
temperatura.

2.4. Încălzirea corpurilor în regim de durată

Pentru determinarea în regim de durată a ecuaţiei încălzirii, se
porneşte de la relaţia (2.26.) în care se neglijează căderea de temperatură în
conductor (  2 / x 2 = 0 ):
 p1  lp
= −  , (2.33.)
t  d  c1  d  c1  A
sau
 p1 V  lp dx P  S
=  −   = −   (2.34.)
t  d  c1 V  d  c1  A dx M  c1 M  c1
Rezultă:
P  dt −   S    dt = M  c1  d , (2.35.)
Relaţia (2.35.) este legea conservării energiei şi arată că cantitatea de
căldură înmagazinată de corp este diferenţa dintre căldura dezvoltată în corp
şi căldura cedată mediului ambiant.
În regim termic stabilizat dτ=0 și τ=τs, rezultă P =   S   s , relaţia
(2.35.) se pune sub forma:   S  ( s −  )  dt = M  c1  d .
Definim constanta de timp termică T, cu relaţia:

20
 M  c1
T= , (2.36.)
 S
Utilizând expresia constantei de timp, ecuaţia de bilanţ energetic se
scrie:
dt d d dt
= sau =− . (2.37.)
T  s −  − s T
Integrând relaţia (2.33) între τ0 la t=0 și τs la t=t, rezultă succesiv:
 d t dt 
 0  −  s 0  − T  .
= (2.38.)

t  − s −
t
 − s −
t
  −
t
− = ln ;e T = ;  =  0  e T +  s  1 − e T
 , (2.39.)

T 0 − s 0 − s  
Relaţia (2.34.) reprezintă cazul general. Dacă supratemperatura
iniţială este nulă, relaţia (2.34.) este de forma:
 − 
t
 =  s  1 − e T  , (2.40.)
 

Fig. 2.3 Curba de încălzire a corpurilor.

În figura 2.3 se prezintă variaţia supratemperaturi τ în funcţie de
timp, pentru supratemperatura iniţială τ0 nulă, (curba 1, relaţia 2.35) şi
supratemperatura iniţială τ0 diferită de zero (curba 2, relaţia 2.34). Alegând
un punct arbitrar M pe curba de încălzire, se pune în evidenţă o proprietate
importantă a curbei de încălzire, cu relaţiile:
d  s −  d AM
= şi = , (2.41.)
dt T dt AB

21
din care rezultă că segmentul T=AB este constant, pentru orice poziţie a
punctului M şi arată că constanta de timp termică T=c1∙M/(α∙S), este
constantă dacă α şi c nu depind de temperatură.
În situaţia în care constanta de timp este foarte mare, parametrii
curbei de încălzire se pot determina grafo-analitic, dacă măsurătorile de
temperatură se efectuează la intervale mici de timp, pentru care ecuaţia
diferenţială (2.34) se poate transforma într-o ecuaţie cu diferenţe finite (dτ ≈
Δτ; dt ≈ Δt):
d  s − T
t
= e ; (2.42)
dt T
dar
−
t
  −
t
1− e T
= sau 1− = e T
(2.43)
s s
Din aceste două relații rezultă:
d  s     d T d
=  1 −  sau =1 −  ;  = s −T  (2.44)
dt T   s  s dt  s dt
Daca se trece la diferențe finite d =  și dt = t se obține:
T t t
 −  s =   , sau  =  −  s (2.45.)
t T T

Fig. 2.4 Determinarea grafo analitică a supratemperaturii pentru constante de tip mari.
Ultima relaţie reprezintă în sistemul de coordonate τ-Δτ, o dreaptă
(figura 2.4), care este determinată de punctele A' şi B'. Acestea se obţin
rotind segmentele (Δτ1) şi (Δτ2) cu 900 şi intersecţia dreptei cu axa
ordonatelor, determină supratemperatura maximă τs, iar intersecţia cu axa

22
absciselor permite determinarea constantei de timp T. În acest fel se pot
determina constanta de timp T și supratemperatura maximă τs printr-o probă
de încălzire în două puncte A și B.

2.5. Răcirea corpurilor în regim de durată

Dacă într-un conductor s-a atins temperatura staţionară, atunci
întreaga cantitate de căldură dezvoltată se transmite mediului ambiant. Dacă
la un moment dat t=0 dispare puterea dezvoltată în conductor (J=0), începe
procesul de răcire al conductorului care constă în transmiterea căldurii
acumulate, mediului ambiant prin convecție și radiație. În aceste condiţii,
ecuaţia de bilanţ termic (2.36) devine:
d dt dt
− c1  M  d =   S   dt sau =− =− , (2.46.)
 M  c1 T
 S
Dacă supratemperatura iniţială este la t=0 este τs, și după timpul t=t
este τ prin integrarea relaţiei (2.38), rezultă:
 d
t
t dt   t
 s  0  T 
= − , ln  s
= −
T 0
(2.47)

sau:
t
−
 =s e T
(2.48.)
Proprietăţile curbei de încălzire sunt valabile şi pentru curba
exponenţială de răcire (figura 2.5.), adică subtangenta dusă în orice punct M
al curbei este constantă şi egală cu constanta termică de timp T. Deşi
matematic procesul de răcire se termină în timp foarte lung, procesul poate
fi considerat încheiat după 4 constante de timp. Constanta de timp termică
este identică la încălzire şi răcire în aceleaşi condiţii, dar dacă se utilizează
răcirea forţată, valoarea constantei T se micşorează.

Fig. 2.5 Curba de răcire a unui corp

23
 2.6. Regimul de încălzire de scurtă durată
În regimul de scurtă durată, procesul de încălzire este mai redus
decât valoarea constantei de timp T. După o scurtă perioadă de încălzire,
urmează procesul de răcire, în urma căruia corpul ajunge la temperatura
mediului ambiant.
Dacă puterea dezvoltată în regim de scurtă durată este PSD, iar
supratemperatura maximă este τSD, mai mică decât supratemperatura
maximă de regim permanent τs, se poate defini un coeficient de suprasarcină
termică în regim de scurtă durată: k p =  s /  SD = PSD / PD , (figura 2.6.).
Dacă notăm timpul de încălzire cu ti, coeficientul de supraîncărcare
kp este:
  −
ti
 −1 
t
 SD =  s  1 − e
 , respectiv: k p = 1 / 1 − e T  , (2.49.)

T
 
   
Dacă dezvoltăm exponenţiala în serie Taylor şi reţinem primii doi
termeni, rezultă:
t
− i t
e  1 − ; k p = T / t1 ; k I = k p = T / t i ,
T
(2.50.)
T
unde kI este coeficientul de suprasarcină în regim de scurtă durată.

Fig. 2.6 Încălzirea unui corp în regim de scurtă durată.

2.7. Încălzirea în regim intermitent

În anumite aplicaţii echipamentele sunt alimentate periodic, sarcina
având un astfel de regim de funcţionare. În figura 2.6. ti este timpul de
încălzire, iar tr este timpul de răcire. În regimul intermitent, echipamentul
tinde la un regim stabilizat, caracterizat de două supratemperaturi τmin şi

24
τmax. Intervalul de timp ti+tr=tc este durata unui ciclu de încălzire-răcire, iar
raportul DC=ti/(ti+tr) se numeşte durata de conectare şi de obicei se exprimă
în procente DC [%]=ti/[(ti+tr)∙100] cu valori standardizate (10%; 25%, 60%).

Fig. 2.7 Încălzirea în regim intermitent.

Utilizând relaţiile care determină temperatura în funcţie de timp,
putem scrie:
 − i 
( )
t t
− r
 T 
 1 =  s  1 − e  ;  2 =  1  e T ;  3 =  2  e −ti / T +  s  1 − e −ti / T , (2.51.)
 
t
− r
t
− i  − i 
t

4 =3 e −t r / T T T  T 
;…..  2 n =  2 n −1  e ;  2 n +1 =  2 n  e +  s  1 − e  , (2.52.)
 
După un număr de cicluri se stabileşte un regim termic staţionar şi
temperatura oscilează între valoarea maximă τmax şi valoarea minimă τmin,
iar prin trecere la limită, în regim staţionar, rezultă:  2 n −1 =  2 n +1 . Se observă
tr tc ti
− − −
e T
−e T
1− e T
că  2 n =  min , respectiv:  min = t
 s şi  max = tc
  s . Valorile
− c −
1− e 1− e
T T

determinate pentru τmax şi τmin determină domeniul de variaţie a temperaturii

după un număr foarte mare de cicluri. Dacă tr este zero se obţine τmax=
τmin=τs rezultând că regimul permanent este un caz particular al regimului
intermitent. Important este coeficientul de sarcină admisibil, definit de
relaţia 2.41. şi care în regim intermitent devine:

25
  t 
− 1 − 1 − c 
tc
 1− e
 
T
T  tc 1
kp = s =  = , (2.53.)
 max −
ti
 ti  ti DC
1− e T 1 − 1 − 
 T
Coeficientul de suprasarcină în curent este k I = k p = 1 / DC . În
exploatare se va avea în vedere ca un aparat proiectat să lucreze în regim
permanent, poate funcţiona în regim intermitent la un curent definit de
coeficientul de supraîncărcare.

2.8. Încălzirea în regim de scurtcircuit

Solicitarea căilor de curent în regim de scurtcircuit se caracterizează
prin:
• densităţi mari de curent, care depăşesc de 10-20 ori valorile
nominale corespunzătoare sarcinilor de durată;
• procesul de suprasarcină este un regim de scurtă durată 0,2-2 sec.,
curentul de scurtcircuit fiind întrerupt sub acţiunea protecţiei;
• variaţia curentului în timp are o formă complexă;
• variaţia mare a temperaturii căii de curent, într-un timp relativ scurt
(supratemperatura admisibilă este de 2-3 ori mai mare decât
supratemperatura de regim normal de funcţionare).
Întrucât curentul de scurtcircuit trebuie întrerupt imediat, pentru
evitarea extinderii avariei, durata de funcţionare a aparatului va fi mai
redusă decât durata corespunzătoare a constantei de timp termice la
încălzirea de scurtă durată. La un asemenea raport t/T<<1, aproape întreaga
energie calorică care se dezvoltă, se acumulează în conductor şi se consumă
numai pentru încălzirea lui, fără să aibă loc nici un fel de cedare a căldurii în
mediul ambiant, procesul fiind adiabatic.
Oprirea procesului de scurtcircuit se face prin separarea circuitului
defect, cu ajutorul unui aparat de comutaţie de putere, momentul
deconectării corespunzând momentului stingerii arcului electric în aparat. În
acest moment temperatura conductorului atinge valoarea maximă finală de
scurtcircuit, după care scade progresiv până la temperatura mediului
ambiant. Curenţii de scurtcircuit având valori absolute de ordinul 5-50 kA,
în reţelele de înaltă tensiune şi de ordinul 5-100 kA în reţelele industriale de
joasă tensiune, pentru a evalua corect puterea dezvoltată prin efect Joule-
Lenz este necesar să se ţină cont de efectul pelicular şi de variaţia
rezistivităţii cu temperatura. De asemenea, o abordare corectă a regimului
termic produs de scurtcircuit trebuie să aibă în vedere variaţia căldurii
specifice cu temperatura.

26
 Ecuaţia încălzirii în regim nestaţionar devine în această situaţie:
d k p  J  
2

= , (2.54.)
dt  d  c1
unde:
• kp este factorul de majorare a rezistenţei în curent continuu datorată
efectului pelicular șide proximitate;
•  =  0 [1 +  R ( 2 +  )] , cu  0 rezistivitatea la 00C;
•  , supratemperatura conductorului datorită trecerii curentului de
scurtcircuit, iar  2 , temperatura conductorului în regim normal de
funcţionare, înainte de apariţia scurtcircuitului.
Raportul  / c1 se poate scrie:
 0
= [1 + ~R ( 2 +  )] ,
(2.55.)
c1 c01
cu ~R coeficient mediu de variaţie a lui  şi c1.
Prin separarea variabilelor rezultă:
d k p  0
~ =  J 2  dt , (2.56.)
1 +  R ( 2 +  )  d  c01
Integrând membrul stâng între limitele 0 şi  sc , iar membrul drept
între 0 şi tsc, rezultă:
1 + ~R ( 2 +  sc ) k p   0 sc 2
t

 c 
ln =  J  dt , (2.57.)
1 + ~  
R 2 d 01 0

de unde se obţine expresia temperaturii de încălzire la scurtcircuit:

1   
~
   k p   R   0 sc 2
t

 sc =  2 + ~ exp   J  dt  − 1 , (2.58.)
  R    d  c01 0   
În relaţia (2.49.) intensitatea curentului nu este constantă, iar
integrala se poate efectua în situaţia în care se cunoaşte dependenţa
curentului în funcţie de timp. Pentru un curent variabil în timp se poate
defini un curent echivalent Iec şi o densitate de curent echivalentă cu
relaţiile:
t sc t sc

J  dt = J  t f sau  I 2  dt = I p2  t sc ,
2 2
ech (2.59.)
0 0

în care integrala, reprezintă integrala Joule şi caracterizează măsura

solicitărilor termice ale conductorului, datorită curentului tranzitoriu de
scurtcircuit în intervalul de timp tsc. Ip este valoarea efectivă ce ar produce o
solicitare termică echivalentă, cu a curentului de scurtcircuit tranzitoriu, pe

27
durata reală de trecere a acestuia prin conductor. Curentul Ip şi densitatea de
curent Jp se numesc în acest caz mărimi echivalente, iar tf este timpul fictiv.
Cealaltă integrală:

 d  c01 sc d
 ~ , (2.60.)
k p   0 0 1 +  R ( 2 +  )
este denumită, rigiditate termică la scurtcircuit şi depinde de constantele de
material ale conductorului şi de temperatură. Din relaţiile de mai sus,
temperatura de încălzire la scurtcircuit este:
 1    k  ˆ    
 sc =  2 + ~   exp p R 0  J ech 2
 t f  − 1 , (2.61.)
  R     d  c01  
relaţie din care se poate calcula densitatea de curent echivalentă:
 d  c01 1 + ~R  ( 2 +  sc ) 1
J ec = J p =  ln  , (2.62.)
0  ~R  k p 1 + ~R   2 tf
respectiv aria secţiunii transversale a conductorului:
I ec  t f
A= , (2.63.)
 d  c01 1 + ~R ( 2 +  sc )
 ln
  ~  k
0 R p 1 + ~  
R 2

În concluzie:
• Capacitatea căilor de curent de a suporta solicitările termice
ale curentului timp oricât de lung, fără ca încălzirea diferitelor
părţi ale acestuia să depăşească temperaturile maxime admisibile
stabilite prin standarde, este exprimată prin valoarea curentului
nominal.
• Capacitatea căilor de curent de a suporta solicitările termice
ale curenţilor de scurtcircuit pentru o durată dată, fără deteriorări
sensibile, se numeşte stabilitate termică a căilor de curent şi se
exprimă prin curentul de stabilitate termică. Acest curent indică
valoarea efectivă cea mai mare a curentului de scurtcircuit,
exprimat în kA, pe care aparatul conectat o poate suporta un timp
de 1s, 5s, sau 10s, stabilit prin norme, fără ca temperaturile căilor
de curent şi ale contactelor să depăşească temperaturile maxim
admisibile pentru serviciul de scurtă durată la scurtcircuit.
Ecuaţia stabilităţii termice a unui aparat electric este:
I 2  t.  I sc2  tr , (2.64.)
unde I este curentul limită termic (kA) şi reprezintă valoarea efectivă cea
mai mare suportată de aparat timp de 1 s, iar Isc este valoarea efectivă a

28
curentului de scurtcircuit în timpul tr. Evident, după trecerea curentului de
stabilitate termică în intervalul de timp corespunzător, calea de curent
trebuie să rămână intactă şi să permită în continuare solicitările termice
produse de curentul de lungă durată.
Pentru determinarea curentului de stabilitate termică pentru durata tx
se pleacă de la ipoteza că valoarea I 2  t pentru un aparat trebuie să rămână
constantă. Ca urmare:
t
2
I ecx t x = I ec2  t sau I ecx = I ec  , (2.65.)
tx
Aparatele se încearcă de regulă şi la curent de scurtcircuit de durată
şi notând cu td timpul admis pentru curentul de scurtcircuit de durată,
stabilitatea termică a curentului de durată Id trebuie să satisfacă relaţia:
I d2  t d  I102  t10 , (2.66)
unde I10 este curentul de stabilitate termică [kA] pentru t10=10s.

2.9. Modele termice

Între modelele termice şi cele electrice, prezentate in figura 2.8.
există o perfectă analogie, datorită faptului ca ambele procese sunt descrise
de acelaşi tip de ecuaţii diferenţiale.

Fig. 2.8 Analogia dintre modelele electrice şi modelele termice

29
 În figura de mai sus Rt1 este rezistența termică a conductorului, iar
Rt 2 este rezistența termică a izolației electrice a conductorului, iar P1 este
puterea sau fluxul termic transmis spre exterior prin suprafața laterală a
conductorului respectiv a izolației.
Dacă asociem căderea de tensiune U1=V1-V0 căderii de temperatura
θ1-θma, iar intensităţii I a curentului, fluxul termic P1, in ipoteza in care R2 si
Rt2 sunt nule, expresia tensiunii U este:
1
U =  I  dt (2.67.)
C
Pentru schema echivalentă termică, in cazul unui proces adiabatic, in
care puterea dezvoltată este P, puterea acumulată, Pa, dacă notăm diferenţa
de temperatură θ1-θma cu τ, ecuaţia de bilanţ energetic se scrie:
P  dt = Pa  dt sau P  dt = m  c  d , (2.68.)
rezultând prin integrare:
1 1
=
mc  P  dt =  P  dt ,
Ct
(2.69)

relaţie in care Ct=m·c este capacitatea termică, care poate fi exprimată

funcţie de căldura specifică masică c. Utilizarea modelelor termice este utilă
in aplicaţii in care numărul de elemente de reţea, rezistenţe sau capacităţi
termice este ridicat, cum este cazul dispozitivelor semiconductoare de
putere, montate pe radiatoare.
În multe dintre cazuri, în analiza pierderilor termice prin pereţii
aparatelor electrice, aceştia pot fi modelaţi printr-o placă plană, fără surse
de căldură, cele două suprafeţe având temperaturile θ1 şi θ2.
Cantitatea elementară de căldură dQ transmisă printr-o placă (pe
direcţia x, perpendiculară pe suprafaţa plăcii), prin conducţie, prin elementul
de arie dA şi într-un interval de timp dt, rezultă prin particularizarea relaţiei:

q = −  grad W / m2 ,  (2.70)
astfel rezultând:
dQ = q  dA  dt = −  ( / x )  dA  dt . (2.71)
Determinarea câmpului de temperatură, în regim staţionar, într-o
placă plană, fără surse de căldură, cele două suprafeţe având temperaturile
θ1 şi θ2 iar materialul fiind omogen, se face în ipoteza privind variaţia cu
temperatura a conductivităţii termice: Conductivitate termică constantă,
()
 = r .
În acest caz, regim termic staționar, fără surse interne de căldură și
fără schimb de căldură prin convecție sau radiație pe contur, ecuația
conducției termice (2.22)

30
  p1   2  lp
= +  2 −  , (2.72.)
t  d  c1  d  c1 x  d  c1  A
devine:
 2
=0. (2.73)
x 2
Soluţia ecuaţiei diferenţiale de mai sus este de forma:
 = B x +C , (2.74)
unde constantele de integrare B şi C rezultă pe baza condiţiilor la limite:
θ(0) = θ1 ; θ(g) = θ2 (g fiind grosimea plăcii).
Se obţine:
 −
 (x ) = 2 1  x + 1 . (2.75)
g
Fluxul termic specific are expresia:
 1 −  2
q = −  = , (2.76)
x g /
iar fluxul termic asociat ariei A este:
 −  −
 = q A= 1 2 = 1 2 . (2.77)
g /(  A) Rt

, C / W  reprezintă rezistenţa termică de

g
Mărimea Rt =
A
conducţie. Această relaţie (1.47) mai poartă denumirea de Legea lui Ohm
pentru circuite termice, prin analogia cu conducţia electrică.
θ

Fig. 2.9 Transferul termic prin conducţie într-o placă.

Pentru configuraţii de transfer termic între două suprafeţe de arii A1
şi A2 diferite, se poate folosi relaţia:

31
 1 −  2 1 −  2
= = , (2.78)
Rt g
  Am
unde aria echivalentă Am se calculează astfel:
A
• dacă 2  2 , aria Am rezultă ca medie aritmetică a celor două arii:
A1
A + A2
Am = 1 ;
2
A
• dacă 2  2 , aria A rezultă ca medie geometrică a celor două arii:
A1
Am = A1  A2 .
În cazurile de transfer termic prin mai multe straturi izolante, fiecare
dintre acestea putând fi asimilat unei plăci plane de grosime gk,
conductivitate termică λk şi arie Ak, relaţia (1.22) poate fi scrisă sub forma:
 − 1 −  2
= 1 2 = , (2.79)
gk
Rt echivalenta
k   A
mk k
iar:
A
• dacă k +1  2 , aria Ak rezultă ca medie aritmetică a celor două arii:
Ak
A + Ak  +
Ak = k +1 , şi mk = 01k + 02 k   mk , cu  mk = k +1 k ;
2 2
Ak +1
• dacă  2 , aria Ak rezultă ca medie geometrică a celor două arii:
Ak
Ak = Ak +1  Ak , iar mk se calculează ca mai sus.
În cazul în care pe suprafețele exterioare ale plăcii (una interioară în
contact cu sursa de căldură și una exterioară în contact cu mediul ambiant)
avem transmitere complexă de căldură cu coeficientul de transmisie αi la
interior și αe la exterior (Fig. 2.10), atunci fluxul termic complex printr-un
perete plan cu n straturi are expresia:
 − 1 −  2
= 1 2 = , (2.80)
1 gk 1
Rt echivalenta + +
 i  Ai k mk  Ak  e  Ae
unde  i este coeficientul complex de transmitere a căldurii de la fluidul
interior la peretele interior al cuptorului, Ai este aria interioară a cuptorului,

32
iar  e este coeficientul complex de transmitere a căldurii de la peretele
exterior al cuptorului la mediul înconjurător şi Ae este aria exterioară a
cuptorului.
θi
3
θ1
a) θ2
1 θ3

2 θ4
θe

g1 gk g3

Rαi Rλ1 θ2 Rλk θ3 Rλ3

b) θi θ1 θ4 Rαe
θe

Fig. 2.10 Transmiterea complexă a căldurii printr-un perete plan multistrat:
a) profilul temperaturii, b) schema echivalentă a rezistenţelor termice; 1 – strat interior; 2 –
strat intermediar; 3 – strat exterior

Întrebări recapitulative.
1. Care sunt principalele surse de căldură dintr-un echipament electric?
2. Ce este câmpul termic tranzitoriu? Dar câmpul termic stabilizat?
3. Ce ste supratemperatura unui corp?
4. Care sunt relațiile de definiție și unitățile de măsură ale fluxului
termic P și ale densității de flux termic q?
5. Care este expresia densității de flux termic la conducția termică,
convecția termică și la radiația termică?
6. Să se deducă ecuația transmiterii căldurii în regim tranzitoriu pentru
un conductor drept cu secțiune constantă?
7. Să se deducă ecuația încălzirii corpurilor în regim de durată?
8. Să se deducă ecuația răcirii corpurilor în regim de durată?
9. Să se deducă expresiile supratemperaturii maxime și minime la
încălzirea în regim intermitent?
10. Să se scrie relațiile Legii lui Ohm pentru circuite termice și ale
rezistenței termice de conducție și convecție.

33
 3. FORŢE ELECTRODINAMICE
Experimental s-a constatat că asupra conductoarelor situate într-un
câmp magnetic, parcurse de curent electric, acţionează o forţă
electrodinamică care tinde să modifice configuraţia circuitului, astfel încât
fluxul magnetic de înlănţuire să aibă valoare maximă. Forţele
electrodinamice dezvoltate, depind de:
• valoarea curentului şi a câmpului magnetic;
• configuraţia geometrică a conductoarelor;
• aşezarea reciprocă a conductoarelor;
• permeabilitatea mediului în care sunt situate conductoarele.
Dat fiind că în toate punctele care înconjoară un conductor parcurs
de curent există câmp magnetic şi energie înmagazinată datorită acestui
câmp, pentru determinarea forţelor electrodinamice care acţionează între
conductoare filiforme sau de secţiune finită, se utilizează două metode:
• metoda forţei lui Laplace;
• metoda bazată pe teorema forţelor generalizate în câmp magnetic.

3.1 Metoda forţei lui Laplace

În cazul general, când un curent electric de formă oarecare se găseşte
 
într-un câmp magnetic exterior neomogen B , forţa electrodinamică dF ,

care acţionează asupra unui element de curent de lungime dl , în lungul
căruia câmpul este considerat constant este dată de relaţia:
   
dF = i  dl xB ; dF = i  dl  B  sin  , (3.1.)

unde vectorul dl (figura 3.1.) este orientat în sensul pozitiv al curentului i,
 
iar  este unghiul dintre vectorii dl şi B .

Fig. 3.1 Explicativă pentru calculul forţei lui Laplace

34
 Forța care acționează asupra întregului contur Г este:
F =  I  B  sin   dl . (3.2.)


Inducţia magnetică B produsă în punctul M (Fig. 3.2) de curentul i
care străbate acest contur închis parcurs de curentul i poate fi calculată
pornind de la relaţia lui Biot-Savart pentru câmp magnetic:

dB = 
(  
 i  dl xR )
=
 i  dl  sin 
 =
4  R 3
4  R2
, (3.3)
 i  dl  sin( −  )  i  dl  sin 
 = 
4  R2 4  R2

Fig. 3.2 Calculul inducţiei magnetice B în punctul M.

respectiv intensitatea elementară a câmpului magnetic:
1 i  dl  sin 
dH =  . (3.4)
4  R2

3.2. Teorema forţelor generalizate

Fie un circuit având o bobină cu rezistența R, parcursă de curentul i.
Ecuația unui astfel de circuit este:
d
e = Ri + , (3.5)
dt
unde e este tensiunea la borne și Ψ este fluxul magnetic total, respectiv
înlănțuirea magnetică a bobinei.
Înmulțind ecuația de mai sus cu idt se obține:
e  i  dt = R  i 2  dt + i  d , (3.6)

35
unde termenul din stânga reprezintă energia furnizată circuitului pe la borne,
iar termenii din dreapta reprezintă energia disipată pe rezistența r prin efect
Joule, respectiv energia magnetică dWm=idΨ înmagazinată în câmpul
magnetic al bobinei.
Plecând de la situația în care inițial câmpul magnetic este nul, pentru
energia câmpului magnetic corespunzătoare atingerii unui flux magnetic
total Ψ se obține expresia:

Wm =  i  d , (3.7)
0

Dacă mediul este liniar, ținând seama de proporționalitatea care

există în acest caz între Ψ și i (Ψ=Li) expresia energiei magnetice devine:
i i L  i2 1
Wm =  i  d ( Li ) = L  idi = = i  , (3.8)
0 0 2 2
Considerăm un ansamblu de n circuite alimentate din exterior și
cuplate magnetic între ele, pentru energia magnetică totală se obține
expresia:
Wm =   k =1 (ik  k ) =   k =1  j =1 Lkj  ik  i j ,
1 n 1 n n
(3.9)
2 2
respectiv,
dWm =  k =1 (ik  dk ) =  k =1  j =1 dLkj  ik  i j .
1 n 1 n n
(3.10)
2 2
Bilanțul energetic al unei rețele în care nu există condensatoare, în
care se produce și lucru mecanic printr-o deplasare virtuală dxk a circuitului
k sub acțiunea forței generalizate Xk se poate scrie:
n n n

 egk ik dt = Rk  ik2  dt + L + dWm =  Rk  ik2  dt + X  dx + dWm , (3.11)

k =1 k =1 k =1
unde:
• egk  ik  dt este energia furnizată de generatorul k în timpul dt;
• Rk  ik2  dt este energia disipată prin efectul joule în
rezistențe;
• X  dx este lucrul mecanic efectuat de forțele magnetice în
intervalul de timp dt asupra circuitului k, X fiind forța
generalizată iar x cordonata generalizată, respectiv dx
deplasarea elementară a circuitului k;
• dWm este variația energiei magnetice în intervalul de timp dt.
Dacă considerăm n circuite cuplate magnetic, parcurse de curenţii
I1...In, energia magnetică înmagazinată în sistemul considerat este:

36
 n n Lkj  i j  ik
Wm ==  , (3.12.)
k =1 j =1 2
unde:
• -Lkk-inductivitatea proprie a circuitului k;
• -Lks-inductivitatea mutuală Mks între circuitul k şi s.
Legea lui Ohm în curent alternativ pentru circuitul k se scrie:
dk
egk = Rk  ik + (3.13)
dt
Înlocuind (3.6) în (3.3) se obține:
n n n

 Rk  ik2  dt +  ik  dk =  Rk  ik2  dt + X  dx + dWm , (3.14)

k =1 k =1 k =1
sau
n
dWm =  ik  dk − X  dx (3.15)
k =1
Această relație permite:
• să se calculeze forța generalizată X, la fluxuri
magnetice constante Ψk=const.:
 dW 
X = − m  (3.16)
 dx   =const
• să se calculeze forța generalizată X la curent constant
ik=const.:
n
dWm =  ik  dk − X  dx = 2dWm − X  dx (3.17)
k =1
sau
dWm = X  dx (3.18)
respectiv
 dW 
X = m (3.19)
 dx  i =const
Cazul a două circuite cuplate magnetic. Energia magnetică a două
circuite cuplate (Fig. 3.3) se poate scrie:
1 1
Wm =  L1  i12 +  L2  i22 + M  i1  i2 (3.20)
2 2
unde:
• L1, L2 sunt inductivitățile proprii ale circuitului 1
respectiv 2;
• M este inductivitatea mutuală dintre ele;

37
 • i1, i2 sunt curenții în circuitele 1 respectiv 2.
Dacă se admite că curenții i1 și i2 sunt constanți expresia forței este:
1 dL 1 dL dM
Fx =  i12  1 +  i22  2 + i1  i2  (3.21)
2 dx 2 dx dx

i1
i2

1 dx
2

Fig. 3.3 Două circuite cuplate inductiv.

Forțele care apar asigură deplasarea lor relativă cu dx și sunt:
1 2 dL1
•  i1  forța care deformează primul circuit;
2 dx
1 2 dL2
•  i2  forța care deformează al doilea circuit;
2 dx
dM
• i1  i2  forța de interacțiune dintre cele două circuite,
dx
considerând inductivitățile proprii ale circuitelor constante,
adică circuitele nu se deformează.

3.3. Conductoare filiforme şi coplanare

Considerăm două conductoare filiforme, coplanare de lungime
infinită (figura 3.4.). Pentru determinarea intensităţii câmpului magnetic a
unui element I 1  dl1 în punctul P2 se utilizează teorema lui Biot-Savart-
Laplace:
 I dl xr
dH 12 = 1  1 2 o , (3.22)
4  r
Dacă ne referim la mediile diamagnetice şi paramagnetice, avem:
  I 1 dl1 xro
dB12 =   dH 12 =  2 , (3.23)
4  r
unde r = r12 este vectorul de poziţie al punctului P2 în raport cu punctul P1,
iar ro = r / r este versorul vectorului r .

38
 Fig. 3.4 Interacţiunea a două elemente de curent delimitate de circuite închise.
În marea majoritate a cazurilor practice, conductoarele sunt situate în
aer, iar  =  o = 4    10−7 [H/m] şi:
 o  I 1 d l1 x r 0
4   l r 2
B12 =  , (3.24.)

relaţie care însumează câmpurile produse de fiecare porţiune elementară din

conductorul 1, în punctul P2. Scalar, relaţia de mai sus se scrie:
 I sin 
B12 = o 1   2 1 dl1 , (3.25.)
4  l r
Din acţiunea reciprocă dintre acest câmp şi un element de curent
I 2  dl 2 , plasat în punctul P2, unde s-a calculat câmpul dB12 , ia naştere forţa
dF12 cu care un element din circuitul 1 acţionează asupra acestui element
din circuitul 2. Expresia forţei exercitate este:
 I I   dl xr 
d 2 F12 = I 2  (dl 2 xdB12 ) = o 1 2  dl 2 x 1 3 12  , (3.26.)
4    r 
Cu ipotezele de mai sus, analog, obţinem:
 I I   dl xr 
d 2 F21 = I 1  (dl1 xdB21 ) = o 1 2  dl1 x 2 3 21  , (3.27.)
4    r 

39
unde r21 = −r12 . Evident forţa, ca dublu produs vectorial, va fi orientată după
linia de intersecţie a unui plan perpendicular pe dl1 , cu planul determinat de
vectorii dl 2 şi r12 .
Integrând relaţia (3.12.) de-a lungul circuitului 1 se determină forţa
cu care întreg circuitul 1 acţionează asupra unui element de curent I 2  dl 2 al
circuitului 2. Integrând a doua oară această expresie după traseul circuitului
2, se obţine forţa rezultantă cu care primul circuit acţionează asupra celui de
al doilea circuit. Dacă curenţii prin cele două circuite sunt staţionari, rezultă:
 I I sin  2  sin  1
F21 = o 1 2    dl2  dl1 , (3.28.)
4  2 r2
unde:  2 = (dl 2 , B12 ); 1 = (dl1 , r12 ) . Similar se obţine şi forţa F12.
Sens fizic au numai forţele rezultante la interacţiunea între curenţi
care se închid şi satisfac principiul acţiunii şi reacţiunii. Practic ambii
curenţi sunt într-un câmp magnetic comun, câmpul magnetic rezultant, iar
cele două forţe rezultante vor fi egale în modul şi de sens opus.

3.4. Cazul general şi cazul conductoarelor rectilinii de

lungime finită
Cazul general este acela al conductoarelor 1 şi 2 aşezate oarecum în
spaţiu. Întrucât inductivitatea mutuală a celor două circuite, pentru o astfel
de configuraţie geometrică este dificil de calculat, pentru determinarea
forţelor electrodinamice de interacţiune se recomandă folosirea metodei
bazată pe teorema lui Laplace în care inducţia se determină cu formula Biot-
Savart. Expresia forţei rezultante, cu care conductorul 1 acţionează asupra
conductorului 2 este dată de relaţia (3.13.). Această forţă nu este uniform
repartizată de-a lungul conductorului 2, motiv pentru care se foloseşte
noţiunea de forţă specifică, forţa exercitată pe unitatea de lungime, cu care
întreg circuitul 1, parcurs de curentul I1, acţionează asupra elementului de
circuit 2, parcurs de curentul I2:
dF21  o  I 1  I 2 sin  2  sin  1
=   dl1 , (3.29.)
dl2 4  r2
Relaţia (3.15.) este valabilă pentru conductoare curbilinii sau
rectilinii cu aşezare oarecare în spaţiu. Relaţia (3.15.) nu poate fi integrată
decât prin metode grafice, însă există cazuri particulare care pot fi rezolvate
prin metode grafo-analitice sau analitice.
Fie cazul a două conductoare paralele de lungime finită (Fig. 3.5).
Considerăm, în figura 3.5., un sistem de două conductoare paralele 1
şi 2, cu distanţa d între ele şi fixate pe izolatoare între care există distanţa l.

40
Semnificaţia acestei probleme este de a calcula forţa rezultantă, exercitată
asupra conductorului 2, parcurs de curentul I2 pe deschiderea l între două
izolatoare, de către curentul I1 care parcurge conductorul 1.
Forţa elementară care se exercită asupra elementului de curent I2·dy
din punctul P, aflat în câmpul magnetic dB1 produs de elementul de curent
I1·dx este dată de relaţia:
dF = I 2 dyxB1 , (3.30.)

Fig. 3.5 Coonductoare rectilinii paralele.

Pentru calculul forţei, trebuie calculată inducţia magnetică produsă
de elementul de curent I1·dx. Calculul inducţiei se face cu relaţia (3.10.),
integrată între unghiurile  1 şi  2 în care din geometria figurii, se exprimă
dependentă între dx,  şi r conform relaţiilor:
d d
x = d  ctg , dx = −d  2 , r = , (3.31.)
sin  sin 
rezultând:
 I dxx r 0
B1 = o 1   2 , (3.32.)
4  l r

41
 2 2
 o  I1 sin   I sin  d  d
B1 =   2  dx = − o 1   2  =
4   r 1
4   r sin 2 
1

2 2
 o  I1 sin  d  d  I
=−   = − o 1   sin   d = , (3.33.)
4   d 1
2
sin 
2
4   d  1

sin 
2

  I cos  2 − cos 1
= o 1
4  d
Înlocuind relaţia (3.33) în modulul relaţiei (3.30), rezultă forţa
specifică:
dF  o  I 1  I 2 cos  2 − cos 1
=  , (3.34.)
dy 4  d
Forţa totală se obţine prin integrarea relaţiei (3.19.) după dy, în care
unghiurile se exprimă din geometria figurii, cu relaţiile:
l−y −y
cos 1 = , cos  2 = , (3.35.)
(l − y ) + d
2 2
y +d
2 2

care introduse în relaţia (3.19.), conduc prin integrare la relaţia:

 o  I1  I 2  l −y
l
l−y 
F=   dy −   dy =
4   d 0 y2 + d 2 (l − y ) 2 + d 2 
 0

 I I l
= o 1 2  − y 2 + d 2 + (l − y ) + d 2  =
2
, (3.36.)
4    d   0
 I I

= o 1 2  (− 2 )  l 2 + d 2 − d
4   d

Cu schimbările de variabilă: y 2 + a 2 = v 2 , l − y = u , se obţine:
 I I l d  d 
F = 0 1 2      = F     , (3.37.)
2  d l l
 I I l
unde: F = 0 1 2  este forța dintre două conductoare infinit lungi și:
2  d
2
d  d  d
  = 1 +   − , (3.38.)
l l l
Iar  (l / d ) este un factor de corecţie adimensional, pozitiv şi
subunitar ce ţine cont de lungimea finită a conductoarelor. Se constată că
pentru d/l<0,2, termenul d2/l2 devine neglijabil faţă de valoarea unitară şi
factorul de corecţie se poate calcula cu relaţia:
 (d / l ) = 1 − d / l , (3.39.)

42
 3.5. Conductoare paralele, drepte cu secţiune
dreptunghiulară
În cazul conductoarelor cu secţiune dreptunghiulară nu se mai poate
considera un curent filiform concentrat în axa conductorului. În cazul
conductoarelor cu secţiune circulară se poate demonstra că forţele
electrodinamice sunt aceleaşi pentru orice secţiune a conductorului, chiar
dacă considerăm curentul concentrat în axa conductorului. La conductoarele
cu secţiune dreptunghiulară, principiul de calcul al forţelor de interacţiune
constă în folosirea relaţiei lui Laplace, în care se folosesc curenţi filiformi
calculaţi, în ipoteza densităţii de curent constante în secţiunea
conductoarelor. Practic, se întâlnesc două cazuri:

3.5.1. Conductoare aşezate pe latura mică (cant)

Figura (3.6.) prezintă situaţia relativă a două conductoare paralele,
de secţiune dreptunghiulară, aşezate pe latura mică la distanţa d între axele
conductoarelor, grosimea fiecărui conductor (latura mică) este a, iar
înălţimea este b.

Fig. 3.6 Conductoare aşezate pe cant.

Ambele conductoare sunt de lungime foarte mare, teoretic infinită,
dar se calculează forţa exercitată asupra porţiunii de lungime l, din
conductorul 2. Separând două straturi elementare de curent, cu secţiunile

43
a  dx şi presupunând o repartiţie uniformă a curentului I1, curentul filiform
pentru conductorul 1 va fi:
dx
dI1 =  I1 , (3.40.)
b
şi analog:
dy
dI 2 =  I2 , (3.41.)
b
Câmpul elementar produs asupra elementului dy, de curentul
elementar dI1 este:
  dI1  0  I 1 dx
dB1 = 0 =  , (3.42.)
2   R 2   R b
Forţa pe lungimea l pe direcţia R este:
  l I1  I 2
d 2 F = dB1  dI 2 .l = 0   dx  dy , (3.43)
2   R b2
Componentele acestei forţe pe verticală se anulează, datorită
simetriei sistemului, iar componenta care acţionează perpendicular pe
conductor este:
d 2 Fn = d 2 F  cos , (3.44.)
unde:
d d
cos = = , (3.45.)
R d 2 + y2
şi relaţia (3.29.) devine:
0  l d
d 2 Fn =  I1  I 2  2  dx  dy , (3.46.)
2   b 2
d + y2
iar forţa totală rezultă prin dubla integrare este:
b− x
 I I b
dy
Fa = 0  1 2 2  d   dx  2 , (3.47.)
2  b 0 −x d + y
2

După efectuarea calculelor, rezultă:

 I I l
Fn = 0 1 2    (b, d ) , (3.48.)
2  d
cu funcţia de corecţie:
d 2 2 b b  b 2 
 (b / d ) = 2    arctg − ln1 + 2  . (3.49.)
b  d d  d 

44
 3.5.2. Conductoare aşezate pe latura mare (lat)
În acest caz, figura 3.7., se consideră conductoarele aşezate pe lat ,
cu laturi mici faţă în faţă si dimensiunea a mult mai mică decât b şi d:
a<<b; a<<d, (3.50.)
Valorile curenţilor elementari sunt:
dx dy
dI1 = I 1  ; dI 2 = I 2  , (3.51.)
a a
Câmpul elementar produs de elementul dx, în locul ocupat de
elementul de conductor dy este:
  dI1  0  I1 dx
dB = 0 =  , (3.52.)
2   R 2   R a

Fig. 3.7 Conductoare aşezate pe lat.

Forţa pe unitatea de lungime, în direcţia R se scrie:
0 I I
d 2F =  1 2 2  dx  dy  l , (3.53.)
2   R a
unde: R = (d − a + x + y) .
Forţa totală rezultă prin dubla integrare:
 0  I1  I 2 l b b dy
F=    dx , (3.54.)
2  d 0 0 (d − a + x + y )
sau după efectuarea calculelor:
0  I  I 1 l
F=    (a / d ) = F   (a / d ) , (3.55.)
2  d
unde:
d 2  a   a   a   a 
 (a / d ) = 2  1 +   ln1 +  + 1 −   ln1 −  , (3.56.)
a  d   d   d   d 

45
Întrebări recapitulative
1. Care este expresia forței lui Laplace?
2. Care este expresia legii lui Biot-Savart?
3. Care este expresia energiei magnetice a unui circuit electric sau a n
circuite cuplate magnetic?
4. Cum se calculează forțele electromagnetice prin metoda forțelor
generalizate?
5. Care este expresia forțelor electrodinamice dintre două conductoare
rectilinii și paralele de lungime finită l și distanța d între ele.

46
4. ELECTROMAGNEŢI
4.1 Introducere
Comisia Internaţională de Electrotehnică defineşte electromagneţii
astfel: “Electromagnetul este un magnet excitat de un curent”. Dezvoltând
această definiţie, putem spune că electromagnetul este un magnet temporar,
a cărui acţiune de atragere sau de eliberare a unei armături feromagnetice
este determinată de prezenţa curentului electric într-un circuit de excitaţie.
Forţele de interacţiune între electromagneţi şi corpurile din materiale
feromagnetice sau conductoarele parcurse de curenţi, situate în câmpul
magnetic al acestora sunt denumite forţe electromagnetice (pentru a face
distincţie între conductoarele parcurse de curent şi aflate în câmp magnetic
asupra cărora se manifestă tot forţe mecanice, de natura electromagnetică,
denumite însă forţe electrodinamice).
Mecanismul format de înfăşurări (bobine) de excitaţie şi corpuri
feromagnetice acţionate prin forţe electromagnetice este denumit mecanism
electromagnetic. Partea fixă a mecanismului, din material feromagnetic,
supusă polarizării magnetice produse de câmpul magnetic al bobinei de
excitaţie este denumită armătură fixă, iar partea în mişcare armatură
mobilă.
Forţa electromagnetică corespunzătoare distanţei maxime (întrefier
maxim), între armătura mobilă şi cea fixă este denumită forţă de atracţie
iniţială, iar forţa corespunzătoare distanţei minime intre armătura mobilă si
cea fixă este denumită forţă de atracţie finală sau forţă portantă. Drumul
parcurs de armătura mobilă, din poziţia deschis pâna la poziţia închis a
electromagnetului este denumită cursa electromagnetului.
Electromagneţii sunt utilizaţi pentru a transforma energia electrică în
energie mecanică, pentru a crea forţe de atracţie sau repulsie etc. Construcţia
simplă şi funcţionarea sigură determină ca domeniile de utilizare ale
acestora să fie foarte extinse.
Electromagneţii sunt aparate electrice utilizate pentru acţionarea
unor contactoare, relee, mecanisme cu mişcare intermitentă etc.
Clasificarea electromagneţilor se face după mai multe criterii:
• modul de lucru: atragere şi elevator;
• curentul de alimentare: de curent continuu şi curent alternativ;
• modul de conectare în circuit: serie şi paralel;
• regimul de funcţionare: de durată, intermitent şi de scurtă durată;
• rapiditatea în acţionare: rapizi (0.003 s - 0.004 s), normali, cu
temporizare (> 0.3 s)

47
 • mişcarea armăturii: de translaţie şi de rotaţie.
In figura 4.1 sunt prezentate variante constructive ale
electromagneţilor (1- armătură mobilă, 2- bobină, 3- carcasă).
Se consideră varianta principială a unui electromagnet a cărui bobină
este conectată la o sursă de tensiune U. La parcurgerea bobinei de excitaţie
de curentul “I”, pe suprafeţele de separaţie ale armăturii fixe şi a celei
mobile apar forţe de atracţie care tind să reducă întrefierul “δ” (fig. 4.1 e).
Din punct de vedere electric, un electromagnet reprezintă o bobină reală cu
miez feromagnetic.

e
)

Fig. 4.1 Variante constructive ale electromagneților:

a) electromagnet plonjor cu circuit magnetic deschis; b) electromagnet U-I; c)
electromagnet plonjor cu circuit magnetic închis; d)electromagnet cu armătură rotitoare; e)
alimentarea cu energie electrică a unui electromagnet U-I.

4.2. Electromagneţi de curent continuu

Forţa de atracţie a unui electromagnet de curent continuu se
determină pornind de la energia magnetică Wm localizată în întreg sistemul
(x - deplasarea armăturii mobile):
 dW 
F = − m  (4.1.)
 dx   =cst
unde energia magnetică are expresia
 i 1
Wm = =  L i 2 . (4.2.)
2 2
Semnul “-“ semnifică diminuarea întrefierului cu creşterea forţei.
Energia magnetică acumulată într-un întrefier de arie A și lungime δ
poate fi definită și prin relaţia:

48
 H l  
N  B  A
 i BH BH
Wm = = N = V =  dV (4.3.)
2 2 2 V
2
Energia magnetică pe unitatea de volum   va fi deci:
BH
wm = (4.4.)
2
Astfel, în cazul unui întrefier existent între două piese polare
delimitate de două suprafeţe plane de arie A, în ipoteza unui câmp magnetic
orientat după direcţia întrefierului  , putem scrie:
BH
Wm =  A  (4.5.)
2
d  BH  BH
F =−   A   =− A (4.6.)
d  2   =ct 2
sau
BH B 2  A 0  H  A 2
2
F= A= = = (4.7.)
2 2  0 2 2 0  A
Dacă definim tensiunea magnetică prin relația:

U m =  H  dl , (4.8.)

tensiunea magnetică corespunzătoare întrefierului δ va fi:
B A 
Um = H  =   =   =   Rm , (4.9.)
 A A
unde Rm este reluctanța magnetică pentru o porțiune omogenă și izotropă de
lungime l, secțiune transversală A și permeabilitate magnetică μ:
l
Rm = , (4.10.)
A
formulă similară cu formula rezistenței electrice:
 l l
R= = , (4.11.)
A  A
unde σ este conductivitatea electrică.
Inversul reluctanței magnetice se numește permeanță și se notează cu
Λ:
1 A
= = , (4.12.)
Rm l
Relația:
U m =   Rm , sau  =   U m m (4.13.)

49
mai poartă denumirea de legea lui Ohm pentru circuite magnetice cu
următoarele similitudini cu circuitele electrice:
• Tensiunea magnetică Um este similară tensiunii electrice U;
• Tensiunea magnetomotoare F este similară tensiunii
electromotoare E;
• Fluxul magnetic Φ este similar curentului I;
• Reluctanța magnetică Rm este similară rezistenței electrice R.
Legile lui Kirchoff corespunzătoare circuitelor electrice se aplică și
circuitelor magnetice.
Calculul unui circuit magnetic neramificat de tip U-I, de tipul celui
prezentat in Fig. 4.1 b) și e), apeleazǎ la o schemǎ magneticǎ echivalentǎ de
forma celei din Fig. 4.2.

Fig. 4.2 Schema magnetică echivalentă pentru un electromagnet.

Schema magneticǎ echivalentǎ a circuitului magnetic pentru un
electromagnet de tip U-I, datǎ mai sus, implicǎ acceptarea ipotezelor cu
privire la considerarea parametrilor circuitului magnetic ca fiind concentraîi
(deși aceștia sunt de fapt uniform distribuiți), ca și neglijarea fluxurilor
magnetice de dispersie (deși dispersia magneticǎ este de fapt importantǎ).
Parametrii concentrați ai miezului magnetic intervin în schema magneticǎ
echivalentǎ prin reluctanțe magnetice (R0, R1, R’1, Rδ, R’δ sau R4), dar și
prin solenația concentratǎ, F (care fizic este uniform distribuitǎ, pe coloana
pe care este amplasatǎ bobina). De subliniat faptul cǎ evaluarea reluctanțelor
magnetice ale întrefierurilor trebuie sǎ considere "umflarea" liniilor de câmp
magnetic în zona de trecere de la miezul feromagnetic la zona de aer, ceea
ce implicǎ considerarea unor suprafețe de calcul pentru piesele polare,
conform metodei Roters.
Semnalǎm și forma discretǎ a legii circuitului magnetic, aplicabilǎ
pentru calculul mai precis al miezului electromagnetilor, care substituie

50
integrala cunoscutǎ cu sume, ce se referǎ la "n" porțiuni ale circuitului
magnetic, de lungime li și parcurse de câmpul magnetic Hi, scrisǎ sub forma:
 n
F =  H  dl = H i  li = N  i , (4.14.)
C i =1

unde C este conturul pe care se închid liniile de câmp magnetic, cu

observația cǎ de fapt produsul (Umi=Hi*li) reprezintǎ cǎderea de tensiune
magneticǎ pe portiunea "i" a circuitului magnetic. De remarcat și cǎ aceastǎ
formǎ a legii circuitului magnetic substituie parametrii concentrați cu
parametri distribuiți, ce corespund practic unei partiții de calcul asociate
circuitului magnetic real.
Calculul circuitelor magnetice aferente electromagnetilor decurge cu
o precizie acceptabilǎ dacǎ se considerǎ neliniaritatea caracteristicii de
magnetizare a materialului miezului feromagnetic B(H) și dispersia
magneticǎ.
Acest calcul este mai rapid pentru circuite magnetice neramificate,
dar laborios pentru circuite magnetice ramificate și eventual asimetrice.
Progresele tehnicii de calcul au permis dezvoltarea unor metode
numerice pentru abordarea problemelor specifice câmpurilor (electrice,
magnetice sau termice), cum sunt metoda elementelor finite sau, mai nou,
metoda volumelor finite de exemplu.
Potrivit bilanţului energetic al electromagnetului, forţa
electromagnetică care se exercită asupra sistemului mobil, depinde de
variaţia energiei magnetice înmagazinată în întregul spaţiu ocupat de
câmpul magnetic al electromagnetului. Acest spaţiu cuprinde următoarele
domenii distincte: întrefierurile de lucru şi parazite, zonele ocupate de
fluxurile de dispersie şi circuitele feromagnetice. În majoritatea cazurilor
căderea de tensiune magnetică în circuitul de fier este neglijabilă şi dacă se
mai neglijează saturaţia fierului şi dispersia câmpului se poate concluziona
că la determinarea forţei de atracţie se va lua în considerare numai variaţia
energiei localizată în întrefierurile de lucru.
Spre deosebire de electromagneţii de curent continuu la care forţa
este constantă, la electromagneţii de curent alternativ, fluxul magnetic
variază în timp astfel că forţa are o variaţie pulsatorie. Dacă se admite o
variaţie sinusoidală a inducţiei magnetice:
B = Bˆ  sin(t ) , (4.15.)
forţa electromagnetică are expresia:
B 2  A Bˆ 2  sin 2 (t )A A  Bˆ 2
F= = = (1 − cos(2t )) . (4.16.)
2 0 2 0 4 0
Adică, forța electromagnetului are o componentă continuă:

51
 B 2  A A  Bˆ 2
F1 = = . (4.17.)
2 0 4 0
și o componentă cosinusoidală de pulsație dublă față de pulsația inducției
magnetice:
A  Bˆ 2
F2 = −  cos(2t ) . (4.18.)
40
Componenta variabilă a forţei generează vibraţia nedorită a
componentei mobile a electromagnetului. Aceste vibraţii dacă persistă pot
provoca o ieşire rapidă din uz a electromagnetului. Pentru eliminarea
vibraţiilor se recomandă următoarele metode:
• mărirea masei armăturii mobile pentru a se obţine un moment
de inerţie mai mare, astfel ca mişcarea armăturii să nu poată
urmări variaţia forţei de atracţie;
• producerea a două forţe defazate în timp, astfel ca atunci
când una se anulează cealaltă să fie diferită de zero.
Cea mai răspândită metodă este cea de ecranare a unei părţi din
suprafaţa polară a miezului cu o spiră în scurtcircuit.

4.2.1. Caracteristicile de funcţionare ale electromagneţilor de

curent continuu
La electromagneţii de curent continuu înfăşurarea de excitaţie este
parcursă de curent continuu, a cărui intensitate este limitată pentru poziţii
fixe ale armăturii mobile sau pentru deplasări discrete ale acesteia, doar de
tensiunea de alimentare şi rezistenţa bobinei: I = U / Rb . Ca urmare, în
regim staţionar, electromagneţii de curent continuu lucrează la curent
constant, respectiv la solenaţie constantă.
Miezul magnetic se realizează din oţel carbon. În regim dinamic
trebuie luate în discuţie pierderile în fier şi reacţia curenţilor turbionari. De
aceea, în situaţiile în care se cere un timp redus de acţionare, miezul
magnetic este lamelat.
Caracteristicile de funcţionare ale electromagneţilor sunt prezentate
sub forma unor curbe reprezentând variaţia fluxului fascicular sau total
funcţie de curentul de excitaţie  =  (i ) , a forţei de atracţie funcţie de
întrefier F = F ( ) sau de unghiul de rotaţie F = F ( ) , la electromagneţii
cu armătură rotativă. Caracteristicile pot fi statice sau dinamice.

52
 4.2.2. Calculul forţei dezvoltate de electromagneţii de curent
continuu
La modul general pentru a stabili forţa şi lucrul mecanic dezvoltat de
electromagneţi este necesar să se cunoască energia câmpului
electromagnetic sau inductivitatea electromagnetului. Din studiul forţelor
generalizate în câmp magnetic se cunoaşte expresia energiei magnetice:
B H
Wm =   dV (4.19.)
V
2
În cazul electromagnetului care are un circuit de excitaţie, energia
magnetică se poate exprima astfel:
 i 1
Wm = =  L i2 (4.20.)
2 2
Pentru calculul forţei dezvoltate de electromagneţii de curent
continuu se utilizează teorema forţelor generalizate în câmp magnetic. În
calculul componentei forţei generalizate pe direcţia creşterii coordonatei
generalizate x nu este necesar a se explicita energia magnetică Wm în funcţie
de fluxuri şi de coordonate generalizate, iar variaţia energiei se consideră la
curent constant.
 Wm 
X = lim   (4.21.)
x →0
 x  i =ct
Pentru o deplasare liniară , forţa F este dată de relaţia:
 W 
F = m  , (4.22.)
   i =ct
iar dacă coordonata generalizată este un unghi  , atunci se defineşte cuplu
M, prin relaţia:
 Wm 
M =   (4.23.)
   i =ct
Relaţiile (4.22.) şi (4.23) pot fi utilizate numai pentru
electromagneţii cu fierul nesaturat, cazul cel mai întâlnit la electromagneţii
de curent continuu. Dacă circuitul magnetic este liniar sau neliniar şi cu
saturaţie neglijabilă, relaţia absolut generală pentru calculul forţei este:
 W   W 
F = − m  , respectiv pentru cuplu: M = − nm  , (4.24.)
    =ct   =ct
unde se ţine cont şi de energia mecanică absorbită în fier.
Astfel, în cazul unui întrefier existent între două piese polare
delimitate de două suprafeţe plane de arie A, în ipoteza unui câmp magnetic
orientat după direcţia întrefierului  , putem scrie:

53
 BH
Wm =  A  (4.25.)
2
d  BH  d   U m 
F =−   A  =−   (4.26.)
d  2   =ct d  2   =ct
  B2  A  2
F = n = n (4.27.)
2  0 2  0  A
Notând cu U m tensiunea magnetică în întrefier, cu   fluxul util in
întrefier şi cu   permeanţa întrefierului activ, rezultă:
BH 1 1
Wm =  A   =     U m =  U m2     (4.28.)
2 2 2
Pentru U m =ct, cazul concret al electromagneţilor de curent
continuu la mişcarea armăturii în direcţia xi =  , forţa devine:
d 2 d 2  A
F =  U m2    =  ( Ni )   = −  ( Ni )  0 2
1 1 1
(4.29.)
2 d 2 d 2 

4.2.3. Relaţii pentru dimensionarea electromagnetului de

curent continuu
Pentru dimensionarea unui electromagnet, datele impuse sunt:
• forţa minimă dezvoltată de electromagnet la întrefier maxim Fmin;
• întrefierul maxim  max ;
• tensiunea de alimentare U;
• proprietăţile magnetice ale circuitului magnetic utilizat (inducţia);
• clasa de izolaţie (temperatura limită admisă θ).
Dimensionarea presupune determinarea:
• secţiunii miezului de fier al circuitului magnetic A;
• solenaţia necesară Um;
• diametrul conductorului bobinei de excitaţie dc;
• dimensiunile bobinei de excitație:
o grosimea g;
o înălțimea h;
o lungimea medie a unei spire ls.
Legea circuitului magnetic şi curba de magnetizare a materialului
circuitului magnetic ne dă:
B 
U m = NI = H    max + H Fe  l Fe =  max + H Fe  l Fe , (4.30.)
0
sau

54
 B B
  max = (1 −  )  N  I = (1 −  )  U m , U m =  (4.31.)
0 0 (1 −  ) max
cu α=0,15-0,3 care ține cont de căderea de tensiune magnetică pe porțiunea
în fier a circuitului magnetic; relaţie din care se determină inducţia dacă se
impune solenaţia sau solenaţia dacă se impune inducţia.
Din relaţia forţei minime impuse se determină constanta
electromagnetului ce implică alegerea formei constructive a acestuia:
Fmin
Ce = . (4.32.)
 max
Din relaţia forţei la întrefier maximal, la o inducţie impusă sau
calculată şi la o formă impusă de circuit magnetic, se determină secţiunea
circuitului magnetic:
 F A
A = 0 2 min a= (4.33.)
B km
unde s-a eliminat factorul 2 deoarece electromagnetul U-I are două
întrefieruri, km=0.9 0.95 , coeficientul de umplere a tolelor circuitului
magnetic, având în nvedere că sunt izolate între ele.
Tensiunea magnetică necesară este:
B
Um =   max (4.34.)
0.7  0
Dar,
U m = N  I = N  J  sc = J  Sc = J  Sb  ku (4.35.)
unde secțiunea transversală a bobinei de grosime g și lungime h este
Sb=g*h, deci:
U
Sb = m . (4.36.)
J  ku
Din
S N  sc
Sb = c = = g h = kf  g2 , (4.37.)
ku ku
unde ku=04...0.6 este coeficientul de umplere la bobinaj, iar kf=h/g=2..5 este
factorul de formă al bobinei, se calculează grosimea g și înălțimea h a
bobinei:
Sb
g= , h = kf g , (4.38.)
kf
Lungimea medie a unei spire este:
l s = 4a + 4 g , (4.39.)

55
 Scriem legea lui Ohm pentru un circuit de c.c.:
 l
U = RI =  I =  l  J , (4.40.)
sc
unde J=1...5 A/mm2 este densitatea de curent admisibilă în conductorul
bobinei.
De aici calculăm lungimea totală a conductorului l:
U
l= = N  ls (4.41.)
J
unde l este lungimea totală a spirelor. De aici calculăm numărul de
l
spire N = .)
ls
Puterea necesară electromagnetului este:
U  N  I U U m
P =U I = = (4.42.)
N N
Puterea dezvoltată în bobină poate fi scrisă și astfel:
 l 2 2
P = RI2 =  J  sc =   l  J 2  sc , (43.)
sc
de unde se poate calcula secțiunea conductorului neizolat sc:
P
sc = , (4.44.)
 l  J 2
și respectiv diametrul conductorului neizolat:
4  sc
dc =  , sau curentul prin bobină, I = J  sc . (4.45.)

În continuare se realizează un calcul termic pentru a verifica
densitatea de curent J aleasă.
În regim termic stabilizat întreaga putere dezvoltată prin efect Joule
în bobină va fi evacuată prin transmitere complexă (convecție și radiație)
prin suprafața laterală și suprafața interioară a bobinei deoarece și prin
miezul magnetic se evacuează căldura, pentru calcul luăm o suprafață medie
Ar=ls*h:
P = 2    Ar   = 2    l s  h   , (4.46)
unde θ este supratemperatura admisibilă a bobinei dată de calitatea izolației
conductoarelor, iar α este transmisivitatea complexă a căldurii la suprafața
bobinei.
De aici calculăm supratemperatura bobinei θ:
P
= . (4.47)
2    ls  h

56
Această supratemperatură trebuie să nu depășească supratemperatura
admisibilă a izolației conductoarelor dată de furnizorul acestora, în caz
contrar se reface proiectarea cu o densitate admisibilă de curent aleasă mai
mică.

4.2.4. Regimul dinamic al electromagneţilor de curent continuu

Pentru o corectă utilizare a unui electromagnet, pentru calculul
duratei sau frecvenţei de acţionare a întregii instalaţii şi verificarea
rezistenţei mecanice a electromagnetului, trebuie cunoscute vitezele şi
timpii de închidere şi deschidere, determinarea acestor timpi facându-se prin
studierea regimului dinamic.
Prin regim tranzitoriu al unui electromagnet se înţelege comportarea
în regim tranzitoriu a electromagnetului, la conectarea sursei de energie care
alimentează bobina de excitaţie. În considerarea regimului dinamic intervin
atât mărimi electrice şi magnetice, cât şi mărimi mecanice.
Comportarea dinamică a unui electromagnet se consideră
determinată atunci când se cunoaşte variaţia în timp a următoarelor mărimi:
fluxul fascicular în zona întrefierului  n (t ) , curentul prin bobină I(t), forţa
electromagnetului Fe(t), precum şi mărimi mecanice: cursa, viteza şi
acceleraţia armăturii mobile.
Determinarea timpului de pornire tpi
După închiderea întreruptorului din figura 4.3., în circuitul bobinei
este valabilă relaţia:
d1 (t ) di dL
U = R  i(t ) + = Ri + L + i  , (4.48.)
dt dt dt

Fig. 4.3 Regimul dinamic al electromagnetului de curent continuu.

57
unde U este tensiunea de alimentare, R rezistenţa bobinei, iar 1 este fluxul
magnetic total.
Ecuaţia mecanică, de echilibru a forţelor ce acționează asupra
electromagnetului se scrie:
d 2x dx
Fe (t ) = m (t )  2 + c  + Fr (t ) , (4.49.)
dt dt
unde: Fe(t) este expresia forței dezvoltate de electromagnet; m este masa
echipamentului mobil, redusă la direcţia de deplasare a armăturii mobile;
dx
c este o forță de amortizare vâscoasă, datorată frecărilor cu aerul sau
dt
frecărilor mecanice; iar Fr(t) este expresia dependenței forței rezistente de
timp, de regulă forța unui resort.
În figura 4.3 se prezintă o modalitate de calcul a timpului de pornire
ridicând curba Φ(Ni) și Φ(1/N(I-i)).
Întrucât miezul magnetic este nesaturat, și inductivitatea este
constantă, din ecuaţia tensiunilor pentru intervalul 0-tpi rezultă:
di(t )
U = R  i (t ) + L1  , (4.50.)
dt
rezultă:
U  − 
t
T1  L
i =  1− e , cu T1 = 1 , (4.51.)
R  
 R
iar timpul de pornire este:
U
1
t p = T1  ln R = T1  ln (4.52.)
U Ip R
− Ip 1−
R U
Timpul de pornire al armăturii mobile a electromagnetului de curent
continuu este dependent de caracteristica materialului feromagnetic, lucru
care impune obţinerea fluxului (inducţiei) pentru dezvoltarea forţei minime
care învinge forţa resortului.
Modificarea timpului de pornire este posibilă prin modificarea
energiei acumulate în miezul feromagnetic (lamelarea circuitului magnetic
şi utilizarea de materiale cu caracteristici superioare ale curbei de
magnetizare, concret cu pante de creştere de valori ridicate).
Determinarea timpului de mişcare t a − t pi = t m
Ecuaţia tensiunilor pe acest interval este:

58
 di dL dx di dL
U = R i + L  +i  = R i + L + i  v, (4.53.)
dt dx dt dt dx
şi evidenţiază pe lângă componenta de pulsaţie şi componenta de mişcare a
tensiunii induse. Componenta de mişcare este funcţie de viteza v de
deplasare a armăturii mobile, dar şi de variaţia inductivităţii întrefierului.
Inductivitatea totală la întrefier maximal este L1 = L fe + L max şi se modifică
pe durata efectuării cursei, la valoarea L2 = L fe + L min :
N2  fe  A  N 2
L fe = = , (4.54.)
Rmfe l fe
N2   A N 2
L1 = = 0 , (4.56.)
R max  max
N2   A N 2
L2 = = 0 , (4.57.)
R min  max −  vdt
Durata de acţionare a electromagnetului t2 este compusă din timpul
scurs până la pornirea armăturii t1 şi timpul de mişcare a acesteia tm.
La sfârşitul etapei de mişcare a armăturii întrefierul are valoarea
minimă astfel că inductivitatea are valoarea maximă L2=Lmax. Constanta de
timp a circuitului electric este T2= Lmax/R. Curentul prin bobină are o
variaţie definită de ecuaţia următoare:
U  
t
− L
 T2 
i =  1 − e  , cu T2 = 2 . (4.58.)
R   R
În figura 4.4 se prezintă calitativ modul de variaţie a curentului în
bobina electromagnetului.

Fig. 4.4 Modul de variație a curentului în bobină.

59
 Din punct de vedere al caracteristicii flux-curent aceasta echivalează
cu o creştere la flux constant a pantei caracteristicii Φ=L·i (figura 4.5),
respectiv o reducere a curentului i.

Fig. 4.5 Evoluţia curentului la cuplarea electromagnetului.

În practică apare deseori necesitatea de a se modifica durata de
acţionare a electromagnetului. Mărirea duratei de acţionare poate fi obţinută
prin mărirea constantei de timp T=L/R, prin folosirea unor inductanţe
suplimentare, a unei capacităţi, sau a unor inele de scurtcircuit dispuse pe
polii armăturilor.
Pentru a diminua timpul de acţionare se pot lua măsurile:
• utilizarea unui miez magnetic din tole, cu o curbă de
magnetizare care să producă inducţii mari la excitaţii reduse.
Se pot folosi tole laminate la rece şi aliaj de tip permalloy;
• reducerea masei armăturii mobile;
• conectarea în serie cu înfăşurarea bobinei a unei rezistenţe. În
acest mod se reduce constanta de timp a circuitului, dar la o
funcţionare de lungă durată se produc pierderi de energie
suplimentară.

4.3. Electromagneții de curent alternativ

Spre deosebire de calculul electromagneților de curent continuu la
calculul electromagneților de curent alternativ trebuie luată în considerare
modificarea periodică în timp a parametrilor, pierderile de energie prin
curenți turbionari și histerezis în fier. Ca urmare a acestor pierderi fluxurile
magnetice din diversele porțiuni ale circuitului magnetic sunt defazate unele

60
față de altele și deci este necesară utilizarea calculului cu mărimi vectoriale,
folosind reprezentarea acestora ca fazori în planul complex.
Reprezentarea în complex este posibilă numai când fluxul magnetic
și solenația sunt sinusoidale, adică atunci când punctul de funcționare este în
zona liniară a curbei de magnetizare. În cele ce urmează, semnalele se
presupun liniare, iar mărimile alternative se admit sinusoidale.
În calculele electromagneților de curent alternativ, fluxul și inducția
magnetică trebuie exprimate prin valorile lor maxime: ̂ și B̂ . În schema
echivalentă a unei bobine cu miez de fier intervin următoarele elemente:
• rezistența ohmică a înfășurării Rb;
• inductivitatea corespunzătoare fluxului de scăpări L ;
• pentru înfășurarea așezată pe miezul magnetic se consideră
  = 0 , producând în miezul magnetic doar fluxul fascicular
util  fn .
Aplicind teorema a II-a a lui Kirchhoff pe acest circuit, rezultă:
di d u
u = Rb  i + L  + (4.59)
dt dt
Dacă notăm cu T inversul frecvenței tensiunii de alimentare, puterea
medie absorbită de circuit este:

 
T
1 1
P =   u  i  dt =   Rb  i 2  dt + d (i  di)  L + i  d u , (4.60)
T 0 T
sau:
T
P = Rb  I + f   i  d u = Rb  I 2 + f   i  d u
2
(4.61)
0 

 d (i  di)  L  este nul, deoarece reprezintă integrala

1
T 
Termenul

pe un contur inchis (pe o perioadă) a unei diferențiale totale exacte. Câmpul

magnetic de dispersie schimbă periodic energie cu sursa, dar în medie
puterea activă absorbită este zero, deci se absoarbe numai putere reactivă.
Termenul f   i  d u reprezintă pierderile totale din fierul circuitului

magnetic: pierderile prin histerezis magnetic și curenți turbionari. Conturul
 pe care se efectuează integrala reprezintă ciclul de magnetizare
 =  (i ) , ridicat pentru frecvența f și pentru circuitul magnetic respectiv.
Curentul prin infășurarea electromagnetului va fi:
I = Ir + j  Ia (4.62)

61
Unde Ir este curentul reactiv (de magnetizare) al circuitului, corespunzător
puterii reactive, care este în fază cu fluxul util prin miez, iar Ia este
componenta activă a curentului, care determină pierderile active, respectiv

pH si pFe. Multiplicând relația (4.62) cu N /  f , rezultă:
N  I N  Ir N I
 =  + j  a , (4.63)
f f f
sau:
Z m = Rm + j  X m = Z m  e j , (4.64)
care reprezintă componenta magnetică complexă a circuitului ce are
componentele:
  
N I N  Ir N  Ia I
Z m =  ; Rm =  ; X m =  ;  = arctg a . (4.65)
f f f Ir
Numai datorită analogiei cu circuitele electrice de curent alternativ,
se spune că Rm este componenta activă și Xm este componenta reactivă, în
realitate este invers, ca și în cazul curenților Ir și Ia și toate acestea deoarece

s-a ales drept origine a fazelor fluxul fascicular util prin miezul de fier  fu .
Reactanța magnetică Xm ia în considerare influența pierderilor prin
histerezis a curenților turbionari și a pierderilor din spira ecran. În cazul
electromagneților de curent continuu cât și al celor de curent alternativ,
impedanța magnetică a spațiilor de aer (indiferent că sunt parcurse de flux
util sau de dispersie) este o rezistență magnetică activă (reluctanța).
Z m = Rm = 1 /  n (4.66)

4.3.1. Expresia forței dezvoltate de electromagneții de curent

alternativ
În practică, rezistența ohmică a bobinei este Rb    Lb ;
considerând și pierderile de flux neglijabile, din ecuația tensiunilor rezultă:
d u d fu
u= =N (4.67)
dt dt
Tensiunea de alimentare a electromagnetului de curent alternativ
fiind sinusoidală, de forma u = Uˆ  sin t , rezultă fluxul fascicular util prin
miezul de fier:
Uˆ
 fu =  sin   t , (4.68)
N

62
Deci electromagnetul de curent alternativ lucrează la flux constant:

 fu = ct .
Conform celor expuse, forța instantanee într-un singur întrefier se va
calcula cu relația lui Maxwell:
 Wn  Bˆ 2  A ˆ2
F = −  = = (4.69)
 dx =ct . 2  0 2  0  A
Ținând cont de faptul că în secțiunea miezului de permeabilitate  fe ,
 
fluxul  = B  AFe , rezultă:
  
A  B 2  sin 2 (  t ) A  B 2 A  B 2
F= = −  cos(2    t ) (4.70)
2  0 4  0 4  0
Se constată că forța de atracție a electromagnetului are, pe lângă o
componentă continuă o componentă cosinusoidală de pulsație dublă față de
pulsația inducției (deci a tensiunii de alimentare); ca urmare forța
instantanee atinge valoarea zero. Din această cauză armatura
electromagnetului are tendința de îndepărtare sub acțiunea forței antagoniste
(în general a unui resort), vibrația caracteristică având frecvența 2f (100 Hz
dacă frecvența tensiunii de alimentare este de 50 Hz). Pe lângă un zgomot
adesea foarte puternic, vibrațiile pot provoca în scurt timp distrugerea
înfășurării, a conexiunilor și scoaterea din funcțiune a electromagnetului.

4.3.2. Spira în scurtcircuit la electromagneții monofazați

Pentru a elimina neajunsurile amintite mai sus, la electromagneții
monofazați se practică următorul principiu: suprapunerea a două fluxuri,
defazate astfel că la anularea unuia din fluxuri, celălalt să aibă o valoare care
să asigure o forța minimă de atracție, superioară celei antagoniste.
Metoda practică folosită, care va fi expusă în detaliu în continuare,
constă în plasarea în piesa polară, în zona întrefierului, a unei înfășurări în
scurtcircuit, care să îmbrățișeze numai o parte din secțiunea miezului
magnetic și să provoace, prin reacția ei defazarea fluxului care o străbate; în
felul acesta inducția (deci forța) în întrefier nu mai atinge valoarea zero.
Pentru a studia, calitativ și cantitativ, efectul spirei în scurtcircuit, ne
vom ocupa doar de efectele ce se produc într-un singur întrefier. Evident,
dacă electromagnetul are mai multe întrefieruri, unde se plasează spira
ecran, fenomenele ce se produc în aceste înfășurări sunt identice. Ideal
pentru un asemenea studiu este un electromagnet de curent alternativ
monofazat cu armătura fixă in formă de U (electromagnet UI), figura 4.6.

63
 Fig. 4.6 Electromagnet de curent alternativ tip UI.
În conformitate cu figura 4.6 se fac următoarele notații: A1-aria

polului în exteriorul spirei; A2=m*A1 - aria polului în interiorul spirei;  p -

fluxul magnetic total;  A 2 -fluxul magnetic în întrefier în interiorul spirei;
 
B A1 , B A 2 -inducțiile corespunzatoare;  n =  -grosimea întrefierului; i2-
curentul prin spira ecran; r2-rezistența spirei ecran.
Calculele se efectueaza pentru electromagneți cu întrefier minimal
(armătura mobilă atrasă), întrefier care in practică au valori de (0,03-0,05)
 
mm, pentru B p  0,8T , respectiv, (0,05-0,10) mm, pentru B p = (0,8 − 1,3) T.
La întrefier maximal (armătura mobilă depărtată), din cauza
întrefierului mare reacția spirei în scurtcircuit este neînsemnată (fluxurile nu
pot fi menținute decalate) chiar dacă curentul prin infășurarea de excițatie
este mai mare decât pentru poziția atras.
Pentru determinarea rezistenței spirei ecran se consideră fenomenul
global care are loc în întrefierul polului. Fluxul total  p , considerat mărime
sinusoidală și care parcurge circuitul magnetic al electromagnetului în
zonele neecranate rezultă din adunarea a două fluxuri  A1 și  A2 , respectiv
din exteriorul și interiorul spirei ecran, ambele mărimi sinusoidale. Din
considerente tehnologice, se alege valoarea maximă a inducției în exteriorul
 
spirei ecran: B A1 , valoarea inducției B A2 , în interiorul spirei ecran se
exprimă cu ajutorul unui factor subunitar:

B A2
 =k (4.71)
B A1
Fluxul în interiorul spirei se poate scrie:

 A2 =  A2  cost (4.72)

64
 Variația în timp a acestui flux produce, prin fenomenul de inducție
electromagnetică, o tensiune indusă în spira ecran (conductoare):
d A 2 d A 2 f
e2 = − = −N2  = −u 2 , (4.73)
dt dt
unde N2-numărul de spire al înfășurării ecran; în practică înfăsurarea se
realizează dintr-o singură spiră N2=1. Scriem relația (4.73) în complex:
U 2 = j     A2 (4.74)
Considerând impedanța spirei Z 2 = r2 + j  x 2 , curentul indus în spira
ecran, va fi:
U j     A2
I2 = 2 = (4.75)
Z2 r2 + j  x2
Pentru o singură spiră (N2=1), cu dimensiuni reduse și cu frecvența
de 50 Hz, reactanța x2=ωL2 a spirei ecran este practic neglijabilă, ca urmare
spira ecran este un element pur rezistiv, din punct de vedere electric. În
acest caz curentul I2 va avea valoarea:
   A2 U 2
I2 = j  = , (4.76)
r2 r2
iar tensiunea electromotoare este:
d A2 
e2 = − = r2  i2 = r2  I 2  sin t , (4.77)
dt
din care se obține valoarea de vârf a curentului:
ˆ

Iˆ2 =   A2 (4.78)
r2
Din punct de vedere magnetic, spira ecran echivalează cu o
impedanță magnetică Zm=rm+jxm; valoarea componentelor impedanței poate
fi dedusă din relațiile:
I j     A2
Z m = 2 = rm + j  xm ; I 2 = , (4.79)
 A2 r2 + j  x2
și prin identificare rezultă:
 
rm = x2  ; xm = r2  (4.80)
r +x 2
2 2
2 r + x22 2
2

Cum am considerat x2<<r2, rezultă că practic spira din punct de

vedere magnetic se comportă ca un circuit pur reactiv:

Z m = xm = (4.81)
r2

65
 Fluxul magnetic datorat curentului I2 din relația (4.76) se va opune
variației fluxului principal prin aria ecranată de spira ecran și în această
suprafață A2=m*A1 va rezulta un flux, denumit flux ecranat, defazat față de
cel neecranat  A1 care trece prin suprafața A1.
Practic rolul spirei în scurtcircuit la electromagneții de curent
alternativ poate fi explicat pe baza fenomenului de reacție al mașinilor de
curent alternativ, (figura 4.7) astfel: considerând valoarea inducției în aria
ecranată BA2 origine de fază (sau fluxul  A2 origine de fază), variația
acesteia în raport cu timpul, induce în spira ecran o tensiune electromotoare
E2 defazată cu 900 în urmă, ce produce la rândul ei, în circuitul rezistiv al
spirei, curentul I2 în fază cu tensiunea electromotoare, dar defazat cu 900
   A2
față de fluxul  A2 , conform relatiei I 2 = j  . La rândul său acest
r2
curent produce câmpul magnetic de reacție B2. Câmpul magnetic în aria
neecranată va fi suma celor două câmpuri de: inductor BA2 și indus B2,
conform figurii 4.7:

Fig. 4.7 Reacția spirei in scurtcircuit

Tangenta unghiului dintre câmpul din aria neecranată și aria ecranată
este raportul câmp reacție și câmp inductor (aplicat), din care rezultă:
B2 = BA2  tg (4.82)
BA2 = BA1  cos = k  BA1 (4.83)
Rezistența spirei în scurtcircuit este dată de raportul valorii efective a
tensiunii electromotoare E2 =   BA2  A2 și valoarea efectivă a curentului de
reacție. Această valoare se determină din legea circuitului magnetic:
 H 2  ds = I 2 sau H2   = I 2 cu H 2 = B2 / 0 (4.84)
Din combinarea relațiilor de mai sus, rezultă:

66
 B2   BA2  tg  
e2 =   BA2  A2 = r2  I 2 = r2  = r2  (4.85)
0 0
de aici rezultă:
0  A2  
r2 = (4.86)
  tg
Dacă vom calcula forțele instantanee dezvoltate în cele două arii din
interiorul electromagnetului studiat, rezultă:
 
BA1  A1 BA21  A1 BA21  A1
FA1 = = −  cos(2    t + 2   ) , (4.87)
2  0 4  0 4  0
 
BA2  A2 BA2 2  A2 BA2 2  A2
FA2 = = −  cos 2    t , (4.88)
2  0 4  0 4  0
și componenta variabilă va fi:
F~ =
1 2
4  0
 
BA2  A2  cos 2t + BA21  A1  cos(2t + 2 ) .  (4.89)

Este evident ca pentru eliminarea vibrațiilor este necesar ca forța

variabilă să fie teoretic zero, ceea ce impune condițiile:
 
B A21  A1 = BA2 2  A2 ; (4.90)
 =  / 2 ;. k m=1.2
(4.91)
Pentru îndeplinirea acestor condiții este necesar ca în relația (4.86)
tg →  , deci r2 și  să fie zero; condiția nu este practic realizabilă, dar
poate fi realizată pentru r2 și  de valori cât mai mici. Întrefierul δ, prin
polarizare specială, poate fi adus la 0,025 mm, în cazul prelucrărilor uzuale,
iar rezistența r2 poate fi aleasă mică, dar totuși nu foarte mult deoarece
curentul I2 va tinde spre valori foarte mari. Valorile exagerate ale curentului
ar produce pe de o parte, o anulare a fluxului în zona ecranată (deci lipsind
al doilea flux nu se va realiza eliminarea vibrațiilor) iar pe de altă parte,
încălzirea exagerată a spirei ecran prin efect Joule-Lenz. Puterea consumată
de spira ecran este:
U 22 (   A 2 )
 2
P2 = r2  I 2 =
2
= [W] (4.92)
r2 r2
Rezistența spirei ecran este determinată de condiția, inițial impusă,
ca  să aibă o anumită valoare, conform relației (4.86). Cu dimensiunile
constructive ale electromagnetului proiectat, se calculează valoarea
componentei constante și valoarea componentei variabile a forței rezultante,
dezvoltată în întrefier și se deduce valoarea minimă a acesteia. Dacă aceasta
nu corespunde temei de proiectare, se modifică valoarea lui  , respectiv r2.
După obținerea rezultatului dorit se verifică puterea consumată de

67
spira ecran astfel încât, să nu fie prea mare puterea absorbită de infășurarea
de excitație a electromagnetului. De asemenea, ținând cont că spira ecran
transferă căldura prin radiație și convecție în mediul exterior, se calculează
încălzirea spirei:
P
 
 = 2 0C ,
A
(4.93)
unde A este suprafața laterală a spirei care transmite căldura mediului
ambiant, iar  este coeficientul de transmisie globală a căldurii.
Temperatura de functionare admisă este de 150-250 0C; dacă temperatura
spirei depășește această limită admisă, se adoptă o spiră cu secțiune
dreptunghiulară cu laturile cât mai diferite, pentru a obține o suprafață mai
mare de transfer a căldurii în mediul exterior. Dacă și așa temperatura spirei
depășește temperatura maxim admisibilă, se alege un material cu rezistența
mai mare, ex. din alamă, constantan etc.

4.3.3. Curentul în bobina de excitație

Schema electrică echivalentă a electromagnetului de curent
alternativ monofazat diferă în poziția atras a electromagnetului, față de
poziția de repaus.
Considerând fluxul fascicular (mediu) util in miez drept fazor
origine, curentul din înfășurarea electromagnetului de curent alternativ, după
cum s-a precizat anterior, va fi:
I = Ir + j  Ia , (4.94)
unde Ir este componenta reactivă a curentului de magnetizare, iar Ia
componenta activă. Puterea activă medie absorbită de electromagnet într-o
perioadă a tensiunii de alimentare este suma dintre pierderile Joule pe
rezistența bobinei, pierderile în fier, la care trebuie adăugate pentru
electromagnetul cu spira ecran pierderile de putere activă consumate în spira
ecran P2:
P = Rb  I 2 + PFe + P2 (4.95)
Componenta activă a curentului din bobina electromagnetului, care
determină pierderi active PFe = PH + PCT , se poate calcula cu relația
aproximativă:
P + P2 Pa
I a  Fe = (4.96)
E E
Deoarece tensiunea aplicată infășurării de excitație, având rezistența
Rb și inductanța L în poziția închis este:
U = Rb  I − E cu E = − j    N   fu = − j    L  I r , (4.97)

68
 rezultă că E este tensiunea electromotoare care nu corespunde stării de
saturație, iar diagrama de fazori corespunde schemei electrice echivalente
pentru poziția atrasă a armăturii mobile. Deoarece practic Rb    L , se
poate considera cu o bună aproximație că U  E și în acest caz se obține:
P + P2 PFe + P2
I a = Fe ; Ia =  , (4.98)
U   N  BFe  A fe
  
U =   N   fm =   N  BFe  AFe . (4.99)
Componenta reactivă a curentului din bobina electromagnetului
corespunzătoare puterii reactive se poate determina global aplicând legea
circuitului magnetic:
 n  m     l
N  I r =  H kFe  l k +  H J   J = N  I rfe + N  I r =  i , (4.100)
K =1 J =1 A
sau cu alte cuvinte numai o parte din solenația NI a bobinei de excitație
contribuie la magnetizarea circuitului magnetic, influența fluxurilor în
întrefier asupra funcționării electromagnetului se poate neglija (defazajul
între fluxurile  A1 și  A2 este de ordinul gradelor). Schema echivalentă
asociată electromagnetului pentru pozitia atras este similară cu a unei bobine
cu miez de fier (figura 4.8):
Creșterea întrefierului prin creșterea reluctanței întrefierului, face ca
inducția magnetică și fluxul să fie mult reduse, ca urmare, componenta
activă Ia a curentului în bobina de excitație devine neglijabilă în raport cu
componenta reactivă Ir a acestuia (practic pierderile de putere activă în miez
și spira ecran sunt neglijabile în raport cu pierderile Joule-Lenz în bobina
electromagnetului):
U L
I a  0; I = I r ; I = ; tg = (4.101)
Rb2 + (  L) 2 Rb

Fig. 4.8 Schema echivalentă a electromagnetului pentru poziția atras.

69
 Intensitatea curentului prin bobina de excitație pentru poziția
neatrasă a armăturii mobile este de 10-20 ori mai mare decât valoarea
corespunzătoare poziției atrase a armăturii mobile.
Schema echivalentă și diagrama fazorială corespunzătoare sunt
prezentate în figura 4.9.

Fig. 4.9 Schema echivalentă a electromagnetului pentru poziția deschis.

4.3.4. Electromagneți de curent alternativ trifazat

Dacă forța necesară la întrefier minim este relativ mare: 102-104 N,
se renunță la electromagnetul monofazat și se utilizează electromagnetul
trifazat. Construcția electromagnetului trifazat are la bază circuitul magnetic
de tip E, cu bobine dispuse pe cele trei coloane. Se consideră în principiu,
întrefier egal pe cele trei coloane, iar cele trei bobine conectate în stea sau în
triunghi sunt alimentate de un sistem simetric de tensiuni care vor determina
prin bobine curenții:
  
i1 = I  sin t ; i2 = I  sin(t − 2 / 3) ; i3 = I  sin(t − 4 / 3) (4.102)
și inducțiile:
  
B1 = B  sin t ; B2 = B  sin(t − 2 / 3) ; B3 = B  sin(t − 4 / 3) (4.103)
Suma componentelor variabile fiind nulă, acestea fiind defazate cu
120 grade între ele. Se constată că forța rezultantă este o mărime constantă,
iar punctul de aplicatie se deplasează în mod egal între cele doua ferestre ale
miezului feromagnetic și din aceasta cauză vibrația armăturii mobile este
neglijabilă. În practică intrefierul zonei centrale este mai mare decât
intrefierul coloanelor laterale.
Forța rezultantă dezvoltată între armătura fixă și cea mobilă rezultă
ca o sumă a forțelor dezvoltate pe cele trei coloane:

70
 A
F=  ( B12 + B22 + B32 ) =
2  0
A  Bˆ 2  2  2  2 4 
=  sin (t ) + sin 2  t −  + sin  t −  =
2  0   3   3 
, (4.104)
A  Bˆ 2   4   2 
=  1 − cos(2t ) + 1 − cos 2t −  + 1 − cos 2t −  =
4  0   3   3 
)
A  Bˆ 2     B2  A
=  3 − cos(2t ) − 2 cos   cos(2t −  ) = 3 
4   0  3  4 0

Întrebări
1. Ce este un electromagnet?
2. Care sunt părțile principale ale unui electromagnet?
3. Cum se clasifică electromagneții?
4. Ce este tensiunea magnetică?
5. Care este expresia legii lui Ohm pentru circuite magnetice?
6. Care este expresia reluctanței magnetice? Dar a permeanței
magnetice?
7. Descrieți schema magnetică echivalentă pentru un electromagnet
UI?
8. Cum se calculează forța dezvoltată de un electromagnet de c.c. UI?
9. Scrieți procedura de dimensionare a unui electromagnet de c.c.?
10. Deduceți expresia forței dezvoltate de un electromagnet de c.a
monofazat?
11. Care este rolul spirei în scurtcircuit la un electromagnet de c.a.
monofazat?
12. Deduceți expresia forței dezvoltate de un electromagnet de c.a.
trifazat?

71
5. CONTACTE ELECTRICE
Legătura electrică prin contact [2] este ansamblul constructiv de
legătură a mai multor conductoare într-un nod comun, pentru a permite
trecerea curentului de conducţie de la unele conductoare la altele. Locul de
atingere a acestor conductoare se numeşte contact electric, iar suprafaţa de
atingere care realizează contactul este suprafaţa de contact. Contactul este
un element de circuit reprezentat printr-o rezistență, care din punct de
vedere electric prezintă două valori: la contact închis, o valoare mică a
acesteia, denumită rezistenţă de contact, iar în starea deschis o rezistenţă de
valoare foarte mare.
Cerinţele de mai sus sunt îndeplinite, dacă în starea închis,
contactele sunt apăsate cu o forţă mai mare decât o forţa minimă, iar în
starea deschis, contactele sunt situate la o distanţă care asigură o rezistenţă
de izolaţie corespunzătoare. Deoarece aceste elemente de circuit sunt
puternic solicitate prin încălzire, iar în timpul operaţiilor de închidere-
deschidere prin ciocnire, frecare şi prin acţiunea arcului electric, contactele
electrice trebuie să îndeplinească anumite condiţii, determinate de
solicitările electrice şi mecanice:
• să realizeze o legătură cât mai simplă;
• la încălzirea contactelor închise, nu trebuie să depăşească
temperatura maxim admisibilă;
• să aibă rezistenţa mecanică corespunzătoare;
• să prezinte stabilitate termică şi dinamică în regim de scurtcircuit;
• să-şi păstreze caracteristicile electrice şi mecanice la acţiunea
agenţilor externi.

5.1 Clasificarea contactelor electrice

In funcţie de condiţiile de exploatare, de caracterul uzurii şi
aspectului constructiv, contactele se pot grupa în două tipuri principale:
• staţionare, când piesele conductoarelor în atingere se află în repaus;
• mobile, când piesele se află în mişcare una faţă de cealaltă.
Cele staţionare pot fi la rândul lor fixe (permanente) sau intermitente
(nepermanente).
Contactele fixe se realizează prin îmbinarea mecanică a
conductoarelor cu ajutorul clemelor, şuruburilor, niturilor, lipirii, sudării etc.
Cele intermitente pot să fie închise sau deschise, după necesităţile
exploatării.
Aparatele electrice sunt legate la circuitele exterioare prin
intermediul contactelor de racordare denumite borne, care de obicei sunt

72
contacte fixe.
Contactele mobile (amovibile) pot fi de întrerupere (de deschidere şi
închidere a circuitelor) şi alunecătoare (glisante).
Contactele de întrerupere permit deschiderea pieselor de contact,
întrerupând, restabilind circuitul. Contactele de întrerupere se utilizează la
întreruptoare, contactoare, relee etc. diferind prin puterea de rupere, curent
şi tensiune şi în funcţie de acestea, diferind solicitările lor în timpul
funcţionării.
Contactele alunecătoare permit deplasarea unei piese de contact faţă
de cealaltă fară a întrerupe circuitul, ca de exemplu, legătura de contact la
reostate, colectoarele motoarelor electrice, tracţiune electrică.
La toate tipurile de contacte piesele care vin în atingere sunt apăsate
cu o forţă, care la contactele fixe este realizată cu ajutorul şuruburilor,
niturilor etc. iar la cele alunecătoare cu ajutorul arcurilor.
După aspectul geometric al suprafeţelor de atingere se deosebesc
(fig. 5.1):
• contacte punctiforme, între două sfere, între sferă şi plan, între
cilindri încrucişaţi etc.;
• contacte liniare, drepte sau curbe, între cilindri şi plan, muchie de
prismă şi plan etc;
• contacte de suprafaţă; plane sau curbe, între două plane etc.

Fig. 5.1 Clasificarea contactelor electrice:

a) contacte punctiforme, b) contacte liniare, c) contacte de suprafață.
Din punct de vedere constructiv şi funcţional mai prezintă

73
importanţă clasificarea contactelor dupa modul deplasării pieslor de contact
care fac legătura:
a) contacte frontale, când deplasarea contactului mobil în momentul
atingerii cu contactul fix se face perpendicular pe suprafaţa de contact;
b) contacte alunecătoare (glisante), când deplasarea contactului
mobil, aflat permanent în atingere cu contactul fix, se face paralel cu
suprafaţa de contact;
c) contacte de rostogolire, când atingerea suprafeţelor de contact se
face prin rostogolire;
d) contacte de frecare, la care închiderea sau deschiderea contactelor
este însoţită de fricţiunea suprafeţelor care vin în atingere;
e) contacte cu frecare şi rostogolire.

5.2. Suprafaţa de contact

Suprafaţa de atingere prin care se face contactul este suprafaţa de
contact şi aceasta, datorită tehnologiilor de prelucrare, nu poate fi niciodată
perfectă. Faptul că contactul elementelor conductoare nu se realizează pe
întreaga suprafaţă aparentă de contact Aa, ci doar în puncte prin vârfuri
extrem de mici, face ca liniile de curent să sufere o stricţiune, aşa cum este
prezentat în figura 5.2.
Până la o anumită valoare a forţei de apăsare, deformaţia este
elasică, iar apoi prin creşterea forţei şi a presiunii de contact, deformaţia
devine plastică. Pe măsura creşterii forţei de apăsare, punctele iniţiale de
atingere se transformă în suprafeţe elementare de contact, iar suma acestor
suprafeţe constituie aria reală de contact Ar:
n
Ar =  Ai (5.1.)
i =1
Dependenţa dintre forţa de apăsare F şi aria reală de contact este
relaţia lui Holm, care în condiţii de deformare plastică, în funcţie de
duritatea H a materialului şi de coeficientul lui Prandl, ξ, se scrie:
F =   Ar  H , (5.2.)
Coeficientul lui Prandl este subunitar (0,2<ξ<1) şi ține cont că
duritatea vârfurilor de contact este mai mică decât duritatea H măsurată
macroscopic. Experimental s-a constatat că raportul dintre suprafaţa reală de
contact Ar şi suprafaţa aparentă de contact Aa este mic în cazul contactelor
de suprafaţă şi apropiat de unitate în cazul contactelor punctiforme.
Suprafeţele reale de contact de arie Ari, constau din zona contactului pur
metalic a, zona contactului cvasimetalic b şi zona contactului acoperit de
pelicula disturbatoare, c.
În zona a, trecerea curentului electric este similară cu trecerea prin

74
conductor, iar în zona b, datorită peliculei disturbatoare, trecerea are loc prin
efect tunel (efect de trecere a electronilor, cu o anumită probabilitate, prin
pelicule subţiri a căror grosime este comparabilă cu lungimea de de undă a
electronilor).
În zona c, pelicula disturbatoare determină oxidarea contactelor, iar
trecerea curentului electric are loc datorită fenomenului de fritting, care
constă în principal în străpungerea peliculei disturbatoare şi formarea la
locul de străpungere a unei punţi conductoare, cu conductivitate electrică
ridicată. Acest fenomen apare în situaţia în care tensiunea dintre elementele
de contact depăşeşte o anumită valoare.

Fig. 5.2 Suprafaţa de contact

5.3. Rezistenţa de contact

Existenţa contactului electric determină o rezistenţă de contact serie
pe calea de curent. Dacă în circuitul din figura 5.3. se măsoară căderea de
tensiune între punctele 1 şi 2, respectiv curentul I, rezistenţa echivalentă va
fi:

75
 Fig. 5.3 Introducerea rezistenţei de contact în circuit.
R =U / I , (5.3)
Dacă secţionăm conductorul şi refacem legătura prin apăsare cu o
anumită presiune, în situaţia în care prin conductor trece acelaşi curent I, se
va măsura o tensiune U’>U (figura 7.2.). Aceasta arată că conductorul
secţionat, cu legătura galvanică refăcută prin contact, prezintă o rezistenţă
suplimentară (rezistenţa de contact):
U’/I=R+Rc , (5.4)
Cercetările teoretice şi experimentale arată că rezistenţa de contact
are două componente: rezistenţa de stricţiune Rs care există permanent şi
este datorată liniilor de curent şi rezistenţa peliculară Rp, de valoare mult
mai ridicată decât rezistenţa de stricţiune, şi care este produsă de peliculele
disturbătoare de pe suprafeţele de contact:
Rc=Rs+Rp , (5.5)

5.3.1. Rezistenţa de stricţiune

Suprafeţele elementare de contact au o formă geometrică neregulată
(figura 5.2.). Rezistenţa de stricţiune se poate calcula în ipoteza în care
suprafeţele au o geometrie regulată, iar rezistivitatea materialului nu depinde
de temperatură. Expresia rezistenţei de stricţiune se determină pentru
modelul sferei cu conductivitate infinită (Fig. 5.4) sau după metoda
elipsoidului turtit. În cazul modelului sferei de conductivitae infinită liniile
de curent sunt radiale, iar suprafețele echipotențiale sunt sferice.
Dacă ρ este rezistivitatea materialului din care sunt constituite cele
semispații din exteriorul sferei, rezistența de contact elementară dintr-un
semispațiu este:
  dr
dRs = , (5.6)
2   r2

76
iar rezistența electrică a unui semispațiu este:

  dr  
Rs =  2 = − = . (5.7)
2  a r 2   r a 2   a
Rezistența de contact a celor două semispații în contact cu sfera de
conductivitate infinită de diametru 2a este de două ori mai mare decât cea a
unui semispațiu (5.7):

Rs = . (5.8)
 a

Fig. 5.4 Modelul sferei de conductibilitate infinită.

Pentru modelul elipsoidului turtit, imaginat de Holm [6.6],rezistența
de stricțiune totală este:

Rs = . (5.9)
2a
În general contactul dintre conductoare este multipunctiform şi
curentul trece prin mai multe suprafeţe de contact, distribuite neuniform pe
suprafaţa aparentă. În cazul ideal, când suprafeţele reale de contact au formă
circulară de rază a şi sunt dispuse la distanţe la care liniile de curent nu se
influenţează reciproc, rezistenţa totală de stricţiune este:
 
Rs = = , (5.10)
n
2na
2  a
i =1
i

77
 5.3.2. Rezistenţa peliculară
Această rezistenţă este datorată peliculei disturbatoare care se
formează la suprafaţa pieselor de contact. Procesul formării peliculelor se
bazează pe oxidarea suprafeţelor de contact metalice care duc la formarea de
pelicule de oxizi şi care măresc considerabil rezistenţa de contact. De obicei,
contactele se acoperă iniţial cu oxid, pentru a împiedica în timpul
funcţionării oxidarea în continuare şi de asemenea, se practică metode de
acoperire cu pelicule semiconductoare, de grosime uniformă, care determină
apariţia unei rezistenţe suplimentare, denumită rezistenţa peliculară, dată de
relaţia:
 'p  d  p
Rp = = , (5.11)
Ar Ar
unde  'p este rezistivitatea peliculei, iar Ar aria reală de contact. Deoarece
 'p şi d sunt mărimi dificil de determinat se utilizează rezistivitatea
peliculară ρp=  'p ·d, care se poate determina experimental şi este dată în
tabele. În cazul în care suprafaţa reală de contact este formată din n cercuri
de rază a, relaţia (5.11) devine:
p
Rp = , (5.12)
n    a2

5.4. Fenomene perturbatoare în contacte electrice

Funcţionarea contactelor electrice este însoţită de o serie de
fenomene perturbatoare, ce trebuie luate în considerare la proiectare şi în
exploatare, pentru a prelungi durata de utilizare şi pentru a evita distrugerea
contactelor. Principalele procese perturbatoare care trebuie luate în
considerare sunt: încălzirea, vibraţia contactelor, lipirea şi sudarea, precum
şi migraţia materialului la contacte.

5.4.1. Încălzirea contactelor electrice

La trecerea curentului prin contact, se dezvoltă căldura prin efect
Joule-Lentz, iar în regim permanent de funcţionare, supratemperaturile
datorate rezistenţei de contact se menţin în limite relativ scăzute (2…10
grade), în timp ce la scurtcircuit, temperatura nu trebuie să ducă la topirea
contactelor. La temperaturi de până la 200 0C se consideră că rezistenţa de
contact variază cu temperatura:
 2 
Rc = Rca  1 +   R    , (5.13)
 3 

78
relaţie în care Rca este rezistenţa de contact la temperatura mediului ambiant,
iar τ este supratemperatura suprafeţei de conducţie. Dependenţa dintre
căderea de tensiune pe contact ΔUc şi diferenţa dintre temperatura suprafeţei
în conducţie Tl si temperatura căii de curent T0 a fost stabilită de Holm,
printr-o relaţie de forma:
U c2
L  (Tl 2 − T02 ) = , (5.14)
4
unde L  2,4  10−8 [V2/0K2] este coeficientul Wiedermann-Franz-Lorentz.
Relaţia (5.14) poate fi utilizată pentru a determina căderea de
tensiune pe contacte la care acesta nu se topesc sau pentru a determina
temperatura contactului la o cădere de tensiune dată.

5.4.2. Forţe de repulsie în contacte electrice

Elementele de contact sunt supuse unor forţe de respingere
reciprocă, datorită stricţiunii curentului în punctele de contact şi urmărind
direcţia liniilor de forţă la sistemul de contacte din figura 5.5, constatăm că
direcţia curenţilor din contactul superior este în mare măsură, paralelă cu
direcţia curenţilor din contactul inferior, dar de sens opus. Din această
cauză, iau naştere forţe electrodinamice, care tind să respingă cele două
piese în contact, îndepărtându-le una de cealaltă. Aşadar, sub acţiunea
curenţilor, forţele electrodinamice se opun forţelor de apăsare pe contacte,
putând provoca deschiderea contactelor. O consecinţă directă a existenţei
forţei de repulsie în contact, constă în faptul că forţa efectivă de apăsare se
diminuează, iar rezistenţa electrică a contactului creşte. Dacă F este forţa
maximă de apăsare datorită resoartelor, iar Fr este forţa de repulsie, forţa
totală Ft este diferenţa celor două:
Ft = F − Fr , (5.15)
şi rezistenţa de contact se determină cu relaţia:
Rc = c  ( F − Fr )−m + m  ( F − Fr )−1 , (5.16)

79
 Fig. 5.5 Stricţiunea liniilor de curent
Procesul de repulsie este labil, pentru că odată cu creşterea
rezistenţei de contact, scade forţa de repulsie şi creşte forţa finală, ceea ce
are ca şi consecintă scăderea rezistenţei de contact şi creşterea curentului
prin contacte. În final, repulsia contactelor poate avea ca şi consecinţă
topirea sau sudarea contactelor, ca urmare a creşterii puterii disipate în
rezistenţa de contact sau apariţia unui arc electric între două elemente de
contact, în cazul în care forţa de repulsie devine mai mare decât forţa de
apăsare.
Contactele frontale analizate mai jos (Fig. 5.6.) sunt utilizate în
construcţia aparatelor electrice de joasă tensiune.

Fig. 5.6 Contact de tip tulipă:

a) cu tendinţă de deschidere; b) cu tendinţă de gripare.
În funcţie de modul de trecere a curenţilor prin degetele tulipei spre
tija contactului mobil sunt posibile situaţiile prezentate în figura 5.6. Pentru
construcţia din figura 5.6 a, forţele de repulsie între curenţii din degetele

80
tulipei şi curentul din tija mobilă sunt de sens contrar forţei de apăsare a
resoartelor şi această situaţie contribuie la deschiderea contactelor. La
construcţia din figura 5.6 b, se exercită forţe de apăsare în contact, produse
atât de interacţiunea curenţilor din tulipă cât şi a curenţilor din tulipă şi
contactul glisant şi care sumate cu forţa de apăsare a resoartelor au tendinţa
de a bloca contactul, opunându-se acţiunii de deschidere a dispozitivului.
Din cauza acestor forţe, la scurtcircuit, se poate ajunge la griparea
contactelor, motiv pentru care este de evitat această soluţie constructivă.

5.4.3. Vibraţia contactelor

Vibraţia contactelor apare datorită forţelor de repulsie şi în
momentul închiderii contactelor, prin ciocnirea contactelor mobile de cele
fixe. Chiar dacă contactele s-au atins, ciocnirea elastică poate determina
respingerea şi separarea elementelor de contact, prin vibrații, fără separare
galvanică, datorită arcului electric, care prin efect termic produce migraţia
de material şi uzura contactului. În proiectarea echipamentelor de comutaţie
se utilizează modele de calcul, care determină regimul cinematic al
contactului şi stabilesc forţa de apăsare necesară în momentul atingerii
contactelor, determinată de precomprimarea arcurilor şi a resoartelor.

Fig. 5.7 Modelul vibrator al unui contactor de curent alternativ.

Cinematica unui contactor de joasă tensiune cu mişcare de translaţie
este prezentată în figura 5.7., în care electromagnetul cu armătura mobilă de
masă ml, dezvoltă forţa Fe. Armătura mobilă realizează presiunea de contact,
prin intermediul resortului precomprimat cu constanta Kr2 şi puntea mobilă
de contact de masă m2. Două resoarte, cu constantele elastice kr1=kr2, aduc
contactorul în poziţia iniţială, iar intrefierul δ1, mult mai mare decât cursa
contactului δ2, determină după atingerea contactelor, comprimarea
suplimentară a resortului cu constanta kr1. Contactorul, prin construcţia sa,
prezintă dubla ciocnire: în prima etapă se ciocnesc elementele de contact, iar

81
în a doua armăturile electromagnetului şi această ultimă ciocnire se
transmite contactelor.
De aceea, o metodă eficace pentru reducerea vibraţiilor este
reducerea diferenţei dintre forţa activă şi forţa rezistentă, lucru care
presupune o alegere corespunzătoare a electromagnetului de acţionare.
Dispersia de energie prin frecare, după ciocnire, poate conduce la
micşorarea nivelului vibraţiilor şi de aceea, constructiv sunt practicate
soluţii de mărire a forţei de frecare, în momentul atingerii contactelor. În
cazul contactelor de tip tulipă, experienţa acumulată în domeniu, arată că
reducerea unghiului de atac al tijei mobile, determină micşorarea
amplitudinii vibraţiilor.

5.4.4. Lipirea şi sudarea contactelor. Migraţia materialului în

contacte
În procesul comutaţiei, la închiderea şi deschiderea contactelor,
apare transport de material de la un contact la celălalt, iar fenomenul este
numit migraţie de material şi depinde de tensiunea de contact şi de
intensitatea curentului.
Migraţia este de două feluri:
a) Migraţia fină, apare în lipsa arcului electric, în procesul de
deschidere şi închidere a contactelor şi constă din transport de metal, de la
anod la catod, prin efect Thomson şi Peltier. În cazul contactelor din acelaşi
material, anodul este mai cald decât catodul, datorită efectului Thomson,
care constă în apariţia unui flux termic suplimentar în situaţia în care
curentul şi gradientul de temperatură au acelaşi sens. Dacă piesele de
contact sunt din materiale diferite, apare efectul Peltier, care constă dintr-un
proces de încălzire suplimentar, dacă curentul electric trece de la o piesă cu
potenţial electrochimic mai mare, la o piesă cu potenţial electrochimic mai
mic. Deoarece conductivităţile termice ale celor două piese în contact sunt
diferite, încălzirile vor fi diferite şi de aceea se recomandă ca piesele de
contact să fie realizate din materiale diferite.
b) Migraţia brută sau arderea, apare în prezenţa arcului electric,
când sub acţiunea temperaturii ridicate, materialul de contact se evaporă şi
este dirijat de la catodul, mai cald, spre anodul mai rece, unde se depune
prin condensarea vaporilor metalici. La contactele de curent continuu este
suficient să se utilizeze materiale cu temperatură de vaporizare ridicată, de
exemplu wolfram, dar la întreruptoarele de curent alternativ, acestea
prezintă neajuns în timpul pauzei de curent, când punctul de fierbere prea
ridicat şi temperatura ridicată a electrodului, favorizează reaprinderea
arcului electric.

82
 În timpul exploatării contactelor, apare datorită fenomenelor descrise
mai sus uzura mecanică, chimică şi electrică.

5.5. Condiţii de funcţionare. Soluţii constructive pentru

contactele electrice
Contactele aparatelor electrice se pot clasifica pe categorii, în funcţie
de condiţiile de funcţionare.
Contacte care comută fără sarcină, categorie în care se încadrează
contactul fişă-priză, contactele siguranţelor fuzibile, contactele
separatoarelor, contactele prin cuplă şi contactele utilizate în tehnica de
calcul. La această categorie de contacte, rezistenţa este mică, iar căderea de
tensiune pe contact este de ordinul milivolţilor.
Contacte pentru tensiuni reduse şi curenţi mici, contacte utilizate
la construcţia releelor, a microîntreruptoarelor şi în tehnica
telecomunicaţiilor. Problema acestor contacte este migraţia de material,
deoarece datorită tensiunilor mici de lucru, nu apare arcul electric.

Fig. 5.8 Contacte pentru contactoare

Pentru acest tip de contacte se adoptă soluţii; dubla rupere, cu
elementele active aşezate pe un suport prin placare (figura 5.8.a) sau
realizate prin lipire (figura 5.8.b).
Contacte pentru puteri de rupere medii, folosite la construcţia
contactoarelor şi a întreruptoarelor manuale de puteri scăzute. Aceste
contacte prezintă pericol de sudare şi se pot arde.
Contactele pentru puteri de rupere de valoare ridicată sunt
utilizate în construcţia aparatelor electrice de joasă tensiune care au curenţii
nominali în gama 630-2000 A şi curenţi de scurtcircuit în gama 10-60 kA,
precum şi la întreruptoarele de înaltă tensiune. Aceste contacte sunt
solicitate intens de arcul electric care apare la deschiderea lor, iar
problemele care pot să apară în exploatare sunt legate de migraţia brută de
material şi de arderea contactelor.
O variantă semnificativă a acestei categorii de contacte (figura 5.9.)
este contactul tip tulipă, compus dintr-o serie de segmente 1, de tip deget cu

83
profil trapezoidal, lamelar sau în formă de Z, segmente aşezate la periferia
unui cerc şi tensionate prin resoartele 5. Fiecare deget de contact este
prevăzut în zona inferioară cu o inserţie de wolfram 2, care preia arcul
electric. Similar, tija 4 este prevăzută cu un vârf de wolfram 3, iar în poziţia
închis, contactul se realizează între piese din cupru, argintat.

Fig. 5.9 Contact de tip tulipă.

Contacte alunecătoare. La maşinile electrice rotative pentru
alimentarea rotorului se utilizează sistemul de perii-colector sau perii-inele
colectoare.
Contactul alunecător este mult utilizat în tracţiunea electrică (fig.
5.10). Aici piesele de contact de pe vehicul pot fi confecţionate din metal
(oţel, cupru, aluminiu) sau din cărbune. Firul de contact este de regulă din
cupru.

Fig. 5.10 Contact alunecător pentru tracțiune cu două patine:

1 – firul de contact, 2 – piesă de contact (patină), 3 – suport patină, 4 – resort de apăsare, 5
– pantograf.

84
 După valoarea curenţilor de întrerupt, contactele de rupere se
clasifică în contacte pentru curenţi slabi (10mA--10A). contacte pentru
curenţi mijlocii (10-- 900 A) şi contacte pentru curenţi tari (1000A până la
cateva zeci de mii de amperi).

5.6. Uzura contactelor. Materiale pentru contacte

electrice
În timpul funcţionării, apare la contacte uzura mecanică, chimică şi
electrică. Uzura mecanică se datorează loviturilor şi frecărilor care apar între
piesele de contact şi depind de proprietăţile materialelor utilizate şi de forma
constructivă a contactelor. Uzura chimică se manifestă prin coroziune şi
duce la formarea pe suprafeţele de contact a unor straturi de oxizi şi
impurităţi. Aceste straturi fragile se detaşează sub acţiunea şocurilor şi a
frecărilor dintre piesele în contact, provocând uzura treptată a contactelor.
Uzura electrică, este cauzată de arderea şi migraţia materialului pieselor de
contact, constituind principala formă de uzură a contactelor.
Datorită uzurii contactelor se modifică forma şi dimensiunile
pieselor de contact, proprietăţile fizice ale materialelor, înrăutăţindu-se
treptat funcţionarea contactului. De aceea, admiţându-se o anumită
rezistenţă la uzura contactelor, se determină durata medie de funcţionare,
precum şi numărul de cicluri de funcţionare. Din aceste motive, diagnoza
predictivă şi preventivă a contactelor, asigură o bună funcţionare a
aparatelor electrice care au în componenţă contacte electrice.
Materialele utilizate în construcţia contactelor electrice trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:
• să aibă o conductivitate termică ridicată, pentru a limita temperatura
de funcţionare;
• să aibă o conductivitate electrică mare, pentru a determina o
rezistenţă de contact mică;
• să fie dure pentru a rezista la şocuri; să nu se oxideze; să nu fie
atacate de agenţi chimici;
• să aibă temperatura de topire ridicată, să fie ieftine şi uşor de
prelucrat şi întreţinut.
Nici unul din materialele folosite în prezent nu satisfac toate aceste
condiţii şi de aceea fiecare material de contact are aplicabilitate în funcţie de
aplicaţie. Astfel, cerinţa ca un contact să aibă o conductivitate electrică
ridicată şi o rezistenţă mare la acţiunea arcului electric, nu poate fi
îndeplinită de argint, pentru că nu face faţă arcului electric şi nici de
wolfram care prezintă o conductivitate electrică redusă. De aceea obţinerea
unui contact convenabil tehnic şi acceptabil economic, necesită un studiu

85
amănunţit şi un compromis între cerinţele antagoniste. Dintre materialele
utilizate astăzi în construcţia contactelor electrice amintim: cuprul şi aliajele
sale, argintul, aurul şi aliajele sale, wolframul şi materialele sinterizate.

Întrebări
1) Ce este un contact electric?
2) Ce condiții trebuie să îndeplinească un contact electric?
3) Dați exemple de contacte fixe?
4) Dați exemple de contacte mobile?
5) Cum se clasifică contactele electrice după aspectul suprafețelor de
atingere?
6) Care sunt zonele suprafeței reale de contact? și cum are loc trecerea
curentului prin ele?
7) Să se deducă expresia rezistenței de contact de stricțiune pentru
modelul sferic de conductibilitate infinită?
8) Ce este rezistența de contact peliculară?
9) Cum variază rezistența de contact cu temperatura?
10) Ce este forța de repulsie la contactele electrice? Care variantă de
contact de tip tulipă este recomandată?
11) Să se deseneze modelul vibrator al unui contactor de curent
alternativ?
12) De câte tipuri este migrația materialului la contacte electrice?
13) Descrieți câteva soluții constructive de contacte electrice?
14) Ce condiții trebuie să îndeplinească materialele utilizate la
construcția contactelor electrice?

86
 6. ARCUL ELECTRIC ÎN ECHIPAMENTE DE
COMUTAȚIE
6.1 Introducere
În instalații electrice, există două situații în care apare arcul electric:
• când însoțește fenomenul de conturnare;
• la comutația echipamentelor electrice.
Arcul electric de conturnare este de cele mai multe ori o descărcare
accidentală, rezultat al unei funcționari anormale, apărând ca rezultat al unei
străpungeri dielectrice datorate:
• supratensiunilor provocate de comutația aparatelor;
• degradării suprafețelor materialelor izolante dintre căile de curent
(efect corona);
• fisurării materialelor izolante;
• scurtcircuitelor care provoacă ruperea mecanică a căilor de curent.
Cauza apariției arcului electric de comutație o constituie
întreruperea circuitelor electrice, întrerupere realizată prin intermediul
aparatelor de comutație. Între contactele aparatelor electrice, în procesul
deschiderii acestora, arcul electric provoacă vaporizarea materialului de
contact, datorită temperaturii foarte ridicate din coloana arcului.
Întreruperea instantanee a unui curent în circuitele inductive produce
supratensiuni (datorate energiei înmagazinate în inductanțele circuitului) ce
solicită puternic izolația, putând produce descărcări electrice accidentale.
Întreruperea unui circuit electric parcurs de curent este însoțită de un
arc electric care se dezvoltă între contactele echipamentelor de comutație.
Prezența arcului electric este necesară deoarece, dacă nu ar exista arc
electric la deconectare, energia înmagazinată în câmpul magnetic al
sistemului s-ar transforma în energie electrică ce ar avea ca efect apariția
unor supratensiuni la bornele echipamentelor de comutație. Prin arc electric
o parte din energie se disipă sub formă de energie calorică. Arcul electric
apare și la închiderea circuitului, dar acesta se anulează rapid datorită vitezei
mari de închidere a contactelor.
În consecință, arcul electric de comutație este un element
indispensabil, dependent de curentul întrerupt și a cărui evoluție trebuie
cunoscută, pentru că are atât efecte favorabile cât și defavorabile. Aparatele
electrice de comutație au rolul de a conecta și deconecta una sau mai multe
ramuri dintr-un circuit electric, altfel spus de a stabili și întrerupe un circuit
electric.
Din punct de vedere al solicitărilor care pot să apară, conectarea

87
circuitelor prezintă mai puțină importanță decât deconectarea lor. Întradevăr,
sub influența inductanței circuitului, la conectare curentul crește relativ lent
de la zero la valoarea de regim stabilizat (creștere dependentă de constanta
de timp T=L/R a circuitului) și în timp scurt până la joncțiunea contactelor,
dacă viteza de închidere este suficient de ridicată, efectul termic în timpul
procesului de închidere este neînsemnat.
Dimpotrivă, la deconectare curentul are, de cele mai multe ori, în
momentul inițial o valoare importantă și din acest motiv între contactele
deschise apare o cădere de tensiune importantă a cărei evoluție are o
influență hotărîtoare asupra procesului deconectării, inclusiv asupra
procesului de apariție a arcului electric. Existența arcului electric conduce la
o solicitare suplimentară, cauzată de transferul de energie din coloana
arcului electric către componentele conductoare sau izolate ale aparatului.
În scopul limitării efectelor produse de arcul electric în aparatele de
comutație este util să se prezinte unele aspecte referitoare la fizica arcului
electric: aspecte ale tehnicii de întrerupere, principiile folosite în scopul
întreruperii și aplicarea acestor principii în construcția aparatelor de
comutație.
Arcul electric, formându-se între piesele de contact, este dependent
de mediul în care apare.
Din punct de vedere electric, arcul electric este caracterizat prin
conductanța sau rezistența coloanei sale, care este dependentă de
conductivitatea mediului dintre piesele de contact, motiv pentru care trebuie
abordată conductivitatea gazelor în care arde arcul electric.
Arcul electric poate fi asimilat unui conductor mobil care se
deplasează sub influența câmpului magnetic sau a unui jet de gaz. Arcul
electric este o descărcare autonomă cu tendința de automenținere
caracterizat prin: densitate mare de curent; temperatură înaltă; presiune mare
a gazului și cădere de tensiune redusă pe coloana de arc. Caracteristica
principală a descărcării în gaz este proprietatea gazului în general izolant, de
a deveni conductor electric. Conductibilitatea este determinată de densitatea
purtătorilor de sarcină liberi și de viteza de deplasare spre cei doi electrozi
(cele 2 contacte) și variază cu densitatea, temperatura și natura mediului și
cu valoarea intensității câmpului electric.
Sursele de ionizare în arcul electric sunt:
• ionizarea prin șoc care depinde de presiunea și densitatea gazului,
tensiunea de ionizare a gazului din spațiul de arc;
• emisia autoelectronică produsă de un câmp electric intens aflat în
fața catodului;

88
 • termoionizarea și fotoionizarea, care este procesul de ionizare în
coloana de arc și depinde în foarte mare măsură de temperatura
înaltă a gazului.
Termoionizarea este cea care contribuie major la menținerea și
dezvoltarea arcului electric. Concomitent cu fenomenul de ionizare au loc
fenomene de deionizare (recombinare a particulelor încărcate) a canalului de
arc, fenomene care contribuie la stingerea arcului electric, moment după
care urmeaza fenomenul de restabilire a tensiunii între contactele deschise
ale aparatului.
Arcul electric de curent alternativ format la deschiderea contactelor
prin contributia fenomenelor de ionizare, se menține până la trecerea prin
zero a curentului când energia din arc scade. Prin urmare pentru stingerea
arcului electric se impune prezența unor dispozitive de stingere, care să
intensifice fenomenul de deionizare a coloanei de arc și să producă răcirea
bruscă a arcului electric, însă acesta să se stingă la trecerea naturală prin
zero a curentului.
Fenomenul de recombinare depinde de mediul de stingere folosit
(mediul în care se dezvoltă arcul electric): natura gazului; temperatura
gazului (la temperatură mai mică, intensitatea recombinării este mai mare);
presiunea gazului (cu cât presiunea este mai mare, recombinarea este mai
mare); secțiunea arcului (cu cât secțiunea este mai mică, recombinarea este
mai intensă); gradientul curentului electric (cu cât gradientul este mai mic
cu atât viteza de deplasare a particolelor încărcate este mai mică, deci
recombinarea este mai intensă)

6.2. Arcul electric de curent continuu

6.2.1. Caracteristici de funcționare
In figura 6.1 este prezentată variația căderii de tensiune pe arcul
electric dezvoltat între doi electrozi A (anod) și K (catod) alimentați în
curent continuu, unde uA este căderea de tensiune anodică, uK căderea de
tensiune catodică, iar ul este căderea de tensiune pe coloana de arc. În
coloana arcului de curent continuu există valori locale extrem de variabile
ale intensității câmpului electric.
Se fac următoarele observații:
A. în fața catodului, intensitatea mare a câmpului electric determină, pe
o distanță relativ mică de ordinul parcursului liber mediu, o diferență
de potential uK=30 V;
B. uA<uK;

89
 C. coloana arcului se comportă cvasineutru, cu o intensitate a câmpului
electric relativ mică; valoarea aceasta depinde de condițiile de răcire
ale arcului electric (presiune, suflaj magnetic).

Fig. 6.1 Căderi de tensiune pe arcul electric.

Dependența căderii de tensiune, funcție de curent reprezintă
caracteristica arcului sau relația lui Ayrton:
B
u = A+ , (6.1)
i
unde A = a + b  l ; B = c + d  l , cu a[V], b[V/m], c[VA], d[VA/m] sunt
constante de material. Literatura de specialitate recomandă și alte expresii
pentru relația (6.1):
c + d l
ua = a + b  l + , unde n=0,34…1,38. (6.2)
in
Caracteristica arcului electric de curent continuu, în regim static,
respectiv dinamic, pentru diverse lungimi ale arcului electric este prezentată
în figura 6.2. Se constată că la aceiași valoare a curentului, tensiunea pe arc
crește, pe măsură ce crește lungimea coloanei de arc electric, ceea ce face ca
lungirea coloanei de arc electric sa fie o măsura pentru eficiența de stingere
a arcului (la valori mari ale tensiunii arcului, sursa de tensiune nu-i mai
poate asigura puterea necesară și acesta se stinge).

90
 Fig. 6.2 Caracteristicile statice si dinamice ale arcului electric de curent continuu.

6.2.2. Stabilitatea arcului de curent continuu

Se consideră un circuit alimentat la tensiune continuă în care se
dezvoltă arc electric. În regim static de functionare ecuația echilibrului de
tensiuni este:
U = R  i + ua , (6.3)
în care dacă înlocuim expresia tensiunii pe arc (relatia 6.2, pentru valori de
scurtcircuit ale curentului: i →  ), se obține expresia lungimii maxime de
ardere a arcului electric, dincolo de care arcul electric se stinge:
U − a − R i
l max = (6.4)
b
În regim dinamic de functionare, de exemplu la deconectarea unui
circuit inductiv cu apariție de arc electric, ecuația echilibrului de tensiuni se
scrie:
di
U = R  i + L  + ua (6.5)
dt
Valoarea și semnul căderii de tensiune inductive permite să stabilim
punctul de ardere stabilă a arcului electric, respectiv de ardere instabilă:
di
L  = U − R  i − ua (6.6)
dt
In figura 6.3 este reprezentata grafic caracteristica externă a sursei și
variația tensiunii pe arc, în funcție de curent. Analizând în situația apariției
unor perturbații, derivata curentului în raport cu timpul se poate stabili
punctul de ardere stabilă, respectiv instabilă:
• i  i1 , L   0, i  ; i  i1 ; L   0, i 
di di
  este punct de
dt dt
ardere instabilă;

91
 • i  i2 , L  di  0, i  ; i  i2 ; L
di
 0, i 
 β este punct de
dt dt
ardere stabilă.
Pentru stingerea arcului electric este necesar aducerea parametrilor
de ardere a arcului în punctul de ardere instabilă, caracterizat de curenți mici
și căderi de tensiune de valori ridicate. În aplicațiile tehnologice ale arcului
electric, cum ar fi de exemplu sudura electrică, se urmărește asigurarea
stabilității arcului, ceea ce implică și o caracteristică externă căzătoare.

Fig. 6.3 Determinarea stabilitatii arcului electric de curent continuu.

6.2.3. Durata arderii arcului electric

Pentru stingerea arcului electric și evaluarea efectelor termice, se
calculează durata arcului electric, folosind ecuația echilibrului de tensiuni,
dedusă din schema circuitului echivalent:
di
U = − L  = R  i + u a − U (6.8)
dt
relație în care U poartă numele de tensiune de reducere și pentru o
inductivitate L dată, definește viteza de descrestere di/dt a curentului, către
zero. Condiția necesară și suficientă ca arcul electric să fie stins este ca
ΔU0, adică di/dt<0. 0. Integrând după separarea variabilelor, rezultă:
ta 0
di
0 dt = − L  i U (6.9)
0

unde i0 este valoarea curentului de regim permanent, înainte de separarea

contactelor, iar timpul ta, se scrie:

92
 R  i0  di i 
ta 0
L U
t a =  dt = −  =T   d   . (6.10)
0
R  i 0 i0
 U U  i 0 
U i 
Dacă se notează integrala   d   cu λ, iar cu T constanta de
U  i0 
timp a circuitului, se constată că durata de ardere a arcului depinde atât de
caracteristicile echipamentului de comutație cât și de parametrii retelei:
t a = f (t ,  ) . (6.11)

6.2.4. Energia arcului electric de curent continuu

Energia consumată în arc se calculează cu relatia:
ta

Wa =  u a  i  dt . (6.12)
0

sau exprimând căderea de tensiune pe arc ua:

di
ua = U − R  i − L  (6.13)
dt
ta

 (U − R  i )  dt + 2  i
L
Wa = 2
0 (6.14)
0

sau înlocuind diferențiala timpului dt, cu expresia Ldi/U , rezultă:

0
u i 2 0 2  ua i  i 
Wa = L   a  i  di = L  0     d   (6.14)
i0
U 2 i0
U i0  i0 
Deci arcul electric își extrage energia din energia magnetică
acumulată în inductivitatea retelei. De aceea întreruperea circuitelor cu
inductivitate mare, chiar la tensiuni mici, se face cu un arc electric puternic,
ceea ce produce supratensiuni. Acest proces are loc la întreruperea
circuitelor de excitație a mașinilor electrice și dezexcitarea rapidă a
alternatoarelor. Apariția supratensiunilor de comutație se explică prin
oscilații ale circuitului și transferul energiei acumulate în câmpul magnetic
al inductivității L sau în câmpul electric al condensatoarelor.
O metodă simplă de reducere a supratensiunilor de comutație în
înfăsurările de curent continuu ale mașinilor electrice, constă în conectarea
în permanență a unei rezistențe în paralel cu înfășurarea.

6.3. Arcul electric în curent alternativ.

Întreruperea arcului electric de curent alternativ este facilitată de
trecerea în mod natural a curentului prin zero, moment în care ionizarea în
coloana arcului este minimă. Deoarece un aparat de comutație este montat

93
într-o rețea, întreruperea arcului electric în camera de stingere depinde de
parametrii rețelei (curentul de scurtcircuit, tensiunea de restabilire) și de
parametrii aparatului: tensiunea de ținere, tensiunea de arc.
Fie us și I tensiunea sursei și curentul înainte de separarea
contactelor. După o întrerupere reușită apare un curent postarc de
aproximativ 104 ori mai mic decât amplitudinea curentului de scurtcircuit.
Există două tipuri de corelări de care depinde reușita unei
deconectări:
• corelarea între tensiunea pe arc ua și tensiunea sursei us (ua>us
întrerupere reușită; ua<us întrerupere nereușită și arcul electric se
reaprinde);
• corelarea între tensiunea de restabilire ur și tensiunea de ținere ut.
Tensiunea de ținere caracterizează fenomenul de restabilire a
rigidității dielectrice a spațiului dintre contacte, după stingerea arcului
electric. Rigiditatea dielectrică se reface progresiv, pe măsura deionizării
spațiului dintre contacte din camera de stingere. Dacă ut nu crește suficient
de rapid, pentru a fi în permanență mai mare decât tensiunea de restabilire,
atunci este posibil să aibă loc reamorsarea arcului electric datorită
străpungerii spațiului dintre contacte.
Energia arcului electric electric de curent alternativ se determină cu
relația:
ta ta ta

Wa =  (u S − R  i )  i  dt − L   i  di =  R  i 2  dt , (5.7)
0 0 0

deci în momentul trecerii tensiunii sursei prin zero și energia acumulată în

câmpul magnetic al rețelei este nulă.
Dacă stingerea arcului de curent alternativ se produce cu smulgere
de curent, apar supratensiuni importante, similar cu întreruperea curentului
continuu. Curentul postarc ipa circulă imediat după trecerea prin zero a
curentului de scurtcircuit, după o întrerupere reușită sub acțiunea tensiunii
oscilante de restabilire și în prezența ionizării reziduale a spațiului dintre
contacte, caracterizat de o conductanță reziduală.

6.4. Caracteristicile arcului electric de curent alternativ

Este cunoscut ca la o modificare rapidă a curentului, temperatura și
diametrul coloanei se modifică, dar aceasta nu are consecință modificarea
rapidă a conductivității. Arcul are o inerție termică, care face ca la o treaptă
de tensiune, creșterea curentului să fie întârziată. În același timp au loc
rapide modificări ale formei geometrice a arcului.

94
 Arcul electric de curent alternativ se caracterizează printr-un proces
dinamic, caracteristica voltampermetrică precum și variația în timp ale
curentului și a căderii de tensiune fiind prezentate în figura 6.4.

Fig. 6.4 Oscilograma de tensiune și curent a arcului electric a) și ciclul histerezis rezultat
b).
Se constată că arcul se aprinde atunci când tensiunea atinge valoarea
uap numită tensiune de aprindere și se menține până când tensiunea scade
sub valoarea tensiunii de stingere uas. În intervalul tp numit timp de “pauză
de arc” prin circuit se închide un curent postarc de valoare scăzută. În acest
interval spațiul de arc devine izolant, prin creșterea rigidității dielectrice,
prin răcirea arcului.
Tensiunea de aprindere uap este strâns legată de procesele ce au loc
în timpul pauzei de curent, presiunea mediului care înconjoară arcul și
temperatura și natura materialelor contactelor. Tensiunea de stingere
depinde de inerția de deionizare a gazului, conductivitatea acestuia
modificându-se lent. Se constată că întotdeauna uap>uas. Curentul și căderea
de tensiune sunt în fază, datorită caracterului rezistiv al arcului, dar
tensiunea nu-și păstreaza forma sinusoidală, iar curentul are o formă de undă
cvasisinusoidală, datorită caracterului neliniar.
Prin eliminarea timpului din caracteristicile ua=f(t) și i=f(t) din
figura 6.4 a), rezultă caracteristica voltampermetrică a arcului de curent
alternativ, care prezintă histereza (figura 6.4 b).
Aria caracteristicii ua=f(i) este proporțională cu energia înmagazinată
în arcul electric. Gradul de deformare al curbelor ua=f(t) și i=f(t), depind de
frecvența circuitului. Cu creșterea frecvenței aria buclei de histereză se
micșorează, iar la frecvențe foarte mari caracteristica voltampermetrică
devine cvasiliniară.

95
6.5. Principii de stingere a arcului electric
Așa cum s-a mai arătat, arcul electric se stinge și se aprinde la
fiecare trecere prin zero a curentului. De aceea pentru o stingere definitivă a
arcului electric trebuie luate măsuri care să evite reaprinderea. Se știe că
spațiul de arc nu se deionizează instantaneu și păstrează după stingerea
arcului un anumit grad de conductivitate, ceea ce permite trecerea unui
curent post- arc. Curentul post-arc produce o încălzire a spațiului de arc,
încălzire care împiedică deionizarea și favorizează reaprinderea arcului.
În cazul circuitelor pur rezistive (figura 6.5), curentul fiind în fază cu
tensiunea, acestea se anulează simultan. Arcul se reaprinde când tensiunea
atinge valoarea uap și se stinge când tensiunea atinge valoarea uas. Între
momentul stingerii arcului și al reaprinderii următoare, curentul este practic
nul și apare pauza de curent. În acest interval de timp (tp), spațiul de arc din
starea precedentă, cu calităti conductoare, devine progresiv mediu izolant, a
cărui grad de regenerare dielectrică decide în ultima instanță stingerea
definitivă sau reaprinderea arcului.

Fig. 6.5 Caracteristicile dinamice ale arcului electric de curent alternativ într-un circuit pur
rezistiv.
În cazul circuitelor inductive (figura 6.6), pauza de curent este mult
mai mică și în consecință stingerea arcului electric este mult mai dificilă.
Explicația intervalului mai mic al pauzei de curent (tp) constă în faptul că în
momentul trecerii prin zero a curentului, arcul se stinge, dar se reaprinde
imediat, deoarece tensiunea sursei este mai mare decât tensiunea de
aprindere.

96
 In practică, pauza de curent este situată între limitele descrise mai
sus.

Fig. 6.6 Caracteristicile electrice ale arcului electric de curent alternativ într-un circuit
inductiv.
Cerințele care se impun pentru o stingere eficientă a arcului electric
sunt:
• energia degajată în arc să fie minimă;
• întreruperea să se realizeze într-un timp cât mai scurt și într-
un volum cât mai mic;
• supratensiunile ce apar la întrerupere să fie cât mai mici.
Întrucât stingerea naturală, produsă prin simpla alungire a arcului la
deschiderea contactelor, nu satisface aceste cerințe decât la tensiuni și
curenți mici, aparatele de comutație destinate a efectua deconectări sub
sarcină sunt echipate cu dispozitive, numite camere de stingere, în care se
dezvoltă și se stinge arcul electric. Camerele de stingere au rolul funcțional
de a răci intensiv arcul electric și de a crea instabilitate în arderea lui. Acest
proces poate fi realizat prin folosirea unor principii de stingere a arcului
electric, care imprimă forma constructivă a camerei de stingere și uneori a
aparatului de comutație în întregime. Utilizarea unui anumit principiu de
stingere se stabilește în funcție de parametrii sarcinii, natura sarcinii cât și
de regimul de lucru.
În cele ce urmează se vor prezenta principiile utilizate la stingerea
arcului electric și principalele lor aplicații, sub forma unor construcții de
camere de stingere.

97
6.5.1. Principiul deion asociat cu suflajul magnetic

Fig. 6.7 Camera de stingere cu suflaj magnetic si efect deion.

Principiul deion constă în extragerea de caldură din coloana arcului,
la contactul acestuia cu pereții reci. În prealabil, arcul este introdus în
camera de stingere, pentru a lua contact cu pereții reci, cu ajutorul suflajului
magnetic creat de o bobină parcursă de curentul din circuit. Ilustrarea
acestui principiu se prezintă in figura 6.7.

6.5.2. Principiul efectului de electrod asociat cu efectul de nișă

Efectul de electrod constă în divizarea arcului electric, prin
intermediul unor plăcuțe metalice, într-un număr de n arce scurte,
independente și înseriate, fiecare caracterizate printr-o cădere de tensiune
anodică, catodică și în coloana arcului. Pentru n segmente de arc, căderile de
tensiune la electrozi cresc de n ori și asociat cu alungirea și răcirea coloanei
arcului, rezultă o cădere de tensiune totală ce nu poate fi asigurată de sursă.
Plăcuțele metalice utilizate la divizarea arcului, pot fi din cupru sau oțel
zincat, situație în care apare și efectul de nișă, ce constă din exercitarea unor
forțe suplimentare ce au tendința de a poziționa arcul spre interiorul nișei,
dând naștere unui traseu alungit și aducând arcul în contact cu pereții reci.
Efectul de electrod (figura 6.8) este frecvent utilizat la stingerea
arcului electric de curent alternativ în întreruptoare și contactoare de joasă
tensiune, deoarece dat fiind trecerea naturală a curentului prin zero,
tensiunea necesară reaprinderii arcului electric, poate lua valori mari.
Numărul de intervale de stingere între plăcuțele metalice se calculează
ținând seama de valoarea tensiunii de restabilire.

98
 Fig. 6.8 Camera de stingere cu efect de electrod și nișă.

6.5.3. Principiul expandării asociat cu jetul de lichid

Acest principiu este folosit la stingerea arcului electric în mediu
lichid, practic în ulei mineral. Uleiul mineralizat utilizat în acest scop nu
conține oxigen și de aceea arcul electric nu poate aprinde acest ulei. De
asemenea conținutul în apă al uleiului este limitat la valori foarte scăzute,
pentru a-i asigura proprietăți izolante corespunzatoare. Stingerea arcului în
ulei este mult mai eficientă decât în aer, datorită răcirii mult mai intense și
rigidității dielectrice ridicate.
Energia arcului electric este folosită parțial la evaporarea uleiului și
deci la formarea unei presiuni de 30…100 bar în camera de stingere. Prin
aceasta se realizează o transmisivitate termică ridicată și se poate extrage
căldură din coloana arcului electric. În cazul curentului alternativ,
intensității maxime a curentului îi corespunde o presiune locală maximă,
după care, odată cu scăderea presiunii și a curentului, are loc o vaporizare
(expandare) a unei noi cantități de lichid, extragându-se din nou energie
termică din arc. Acest proces de expandare este reluat de 2-3 ori, până când
presiunea din camera de stingere a crescut suficient pentru a determina
stingerea arcului la trecerea prin valoarea zero a curentului.
Principiul expandării este folosit la întreruptoarele cu ulei mult.
La întreruptoarele cu ulei puțin, aplicarea doar a principiului
expandării nu este suficientă pentru stingerea arcului electric și atunci
camerele de stingere se construiesc astfel încât să dirijeze un jet de ulei
asupra arcului. De regulă acest jet de ulei este creat în procesul întreruperii,
fără o sursă exterioară, aparând sub forma unui autosuflaj transversal sau
longitudinal, astfel încât energia necesară jetului este preluată chiar din arcul
electric.
Pentru a întrerupe și curenți mici, unde energia arcului nu este
suficientă furnizării unui jet suficient de puternic de ulei, întreruptoarele se

99
construiesc fie cu suflaj tranversal completat cu suflaj longitudinal (IO-15),
fie cu suflaj longitudinal combinat cu suflaje realizate mecanic, cum ar fi
soluțiile cu piston diferențial (IUP-35) sau cu dispozitiv anticavitațional (IO-
110).

Fig. 6.9 Camera de stingere cu jet de ulei combinat.

Din numeroasele forme constructive de camere de stingere existente,
se prezintă în figura 6.9, o variantă de cameră de stingere cu expandare și jet
de ulei combinat, creat parțial mecanic prin aducțiune cu tija 2 și parțial prin
acțiunea arcului electric. Camera de stingere este prevăzută cu un ajutaj 4 și
o serie de canale 3, prin care poate circula uleiul. Capul tijei 2 este din
material izolant, astfel încât la deschiderea contactelor arcul electric să fie
obligat să parcurgă traseul strangulat. Se obține astfel un traseu parțial
longitudinal (în zona inferioară a arcului) și parțial transversal în zona
superioară a arcului. Se spune că arcul este supus unui jet radial de curent cu
ulei.

6.5.4. Principiul stingerii arcului electric în hexafluorură de sulf și în

vid
Echipamentele moderne de comutație sunt prevăzute cu camere de
stingere funcționând cu hexafluorură de sulf (SF6) sau în vid avansat,

100
 Comutația în hexafluorură de sulf cuprinde toate gamele de tensiuni
nominale, în timp ce comutația în vid avansat este întâlnită numai în
instalațiile de joasă și medie tensiune.
Proprietățile excepționale ca mediu electroizolant și de stingere a
arcului electric, ale gazului SF6 pot fi rezumate astfel:
• gaz electroizolant, de mare rigiditate dielectrică, înregistrată chiar la
presiuni relativ scăzute (1,5...4 bar);
• excelent fluid extinctor, produce o răcirea accentuată a arcului
electric prin conducție radială, pentru ca în momentul trecerii prin
zero a curentului să permită refacerea rigidității dielectrice a
spațiului dintre contacte.

6.5.5. Camere de stingere cu aer comprimat

Întreruptoarele cu aer comprimat provoacă stingerea arcului electric
cu ajutorul unui jet de aer comprimat, debitat în zona de ardere a arcului de
o sursă de energie externă, formată într-o instalație de compresoare cu
rezervor de aer comprimat. Jetul de aer are o presiune mare și se deplasează
cu viteză mare, apropiată de viteza sunetului, longitudinal sau transversal pe
coloana arcului electric având următoarele efecte: în timpul arderii arcului
electric, răcește intens coloana acestuia și antrenează particulele încălzite și
ionizate, înlocuindu-le cu particule proaspete, răcite.
Răcirea coloanei arcului electric până la temperaturi de aproximativ
2000°C conduce, practic, la încetarea ionizării termice, ceea ce favorizează
foarte mult stingerea arcului electric. În timpul trecerii curentului electric
prin zero, jetul de aer comprimat răcește în continuare coloana arcului
rezidual și antrenează particulele ionizate, rămase în spațiul dintre contacte.
Răcirea este cu atât mai importantă, cu cât suflajul, în timpul arderii arcului
electric, a fost mai energic.
După stingerea arcului electric, prin scăderea bruscă a temperaturii
coloanei arcului, se creează rigiditatea dielectrică necesară, și care este cu
atât mai mare cu cât presiunea jetului de aer comprimat este mai înaltă.

Întrebări
1) Ce este arcul electric de conturnare?
2) Care este cauza arcului electric de comutație?
3) Care sunt efectele negative ale arcului electric asupra echipamentelor
electrice de comutație?
4) Care sunt căderile de tensiune pe arcul electric?
5) Să se scrie ecuația caracteristici arcului electric de c.c.?

101
6) Să se deseneze caracteristicile statice și dinamice ale arcului electric
de c.c.?
7) Să se descrie stabilitatea arcului electric de c.c.?
8) Să se deseneze caracteristicile arcului electric de c.a.?
9) Care este rolul camerelor de stingere?
10) Să se descrie principiul de stingere al arcului electric de c.a. deion
asociat cu suflaj magnetic?
11) Să se descrie principiul de stingere al arcului electric de c.a. cu efect
de electrod asociat cu efectul de nișă?
12) Să se descrie principiul de stingere al arcului electric de c.a. prin
expandare asociată cu jet de lichid?
13) Care sunt proprietățile hexafluorurei de sulf (SF6)?

102
7. SIGURANŢE FUZIBILE
Defectele care apar în instalaţii electrice sunt complexe, atât ca
desfăşurare cât şi din punct de vedere al efectelor produse. Majoritatea
defectelor constau în deteriorarea izolaţiei, ceea ce conduce la apariţia
scurtcircuitelor, care solicită termic şi dinamic echipamentele şi determină
căderi de tensiune pe liniile de transport ale energiei electrice.
Echipamentele electrice de protecţie au rolul de a limita efectele
regimurilor de avarie pentru a proteja atât echipamentul electric cât şi
consumatorii şi generatoarele. Cele mai importante echipamente de protecţie
sunt siguranţele fuzibile, releele de protecţie, declanşatoarele şi
descărcătoarele.
Aparatele de protecţie trebuie să sesizeze apariţia unui regim
anormal de funcţionare şi să izoleze zona defectă prin intermediul
echipamentelor de comutaţie. Pentru a fi eficientă o protecţie trebuie să fie
sensibilă, rapidă, selectivă şi cât mai sigură în funcţionare.

7.1. Generalităţi.
Siguranţa fuzibilă este un aparat de protecţie a cărui funcţiune este
de a întrerupe curentul, atunci când acesta depăşeşte un anumit timp o
valoare dată, prin topirea unuia sau a mai multor elemente fuzibile.
Acţionarea siguranţei fuzibile se bazează pe topirea fuzibilului în caz de
suprasarcini şi scurtcircuite. Fuzibilul trebuie să se topească înaintea
conductoarelor, a înfăşurărilor maşinilor electrice şi transformatoarelor,
adică înainte ca curentul să atingă o valoare periculoasă pentru izolaţii.
Siguranţele fuzibile se caracterizează printr-o construcţie simplă şi
robustă, care au încorporată un fir fuzibil montat în serie cu elementul
protejat. În cazul scurtcircuitului şi al curenţilor de suprasarcină de valori
ridicate, materialul fuzibil se topeşte, având cea mai redusă stabilitate
termică din întreg circuitul, prin aceasta asigurând protecţia. Siguranţele
fuzibile se utilizează atât în instalaţiile electrice de joasă tensiune, cât şi în
cele de medie şi înaltă tensiune. Deşi diferă din punct de vedere constructiv
în funcţie de domeniul de utilizare, funcţia de protecţie este identică.

7.2. Principiul de funcţionare al siguranţelor fuzibile.

Siguranţele fuzibile prezintă două regimuri de funcţionare: regimul
permanent în care curentul ce străbate siguranţa este mai mic decât curentul
minim de topire, Imin topire şi al doilea – regimul tranzitoriu de topire,
corespunzator curenţilor de suprasarcină şi scurtcircuit, care depăşesc
valoarea curentului minim de topire Imin topire.

103
 Elementul fuzibil este înglobat într-o masă de nisip cuarţos şi se
topeşte la depăşirea curentului Imin topire, când apare arcul electric, a cărui
stingere este determinată de modul de preluare a căldurii de către granulele
de nisip. Din momentul în care elementul fuzibil ajunge în stare lichidă,
acesta nu-şi mai păstrează forma geometrică, fiind supus deformării cauzate
de forţele electrodinamice din bucla de curent şi de forţele Lorentz, din
masa de lichid.
Fuzibilul se topeşte şi apoi se evaporă, trecând din stare solidă în
stare de vapori. Trecerea dintr-o stare în alta, diferă în funcţie de timpul în
care se face schimbarea stării de agregare a elementului fuzibil, iar acest
timp este determinat de intensitatea curentului, care este mai mică în cazul
suprasarcinii şi mult mai mare în cazul scurtcircuitului.
Aşa cum este prezentat în figura 7.1. pe durata 0-t1 are loc încălzirea
elementului fuzibil până la temperatura θ1=θtop, care este temperatura de
topire. Durata 0-t1 este scurta, 1÷5 ns şi procesul este adiabatic, fără schimb
de căldură cu mediul ambiant. În acest interval ecuaţia de bilanţ termic se
scrie:
l
R  i 2 = c1  l  A  d sau  20 (1 +  R   )   i 2  dt = c1  l  A  d , (7.1.)
A
relaţie în care s-a notat:
• ρ20 – rezistivitatea materialului;
• αR – coeficientul de temperatură al rezistivităţii;
• c1 – căldura specifică volumică în stare solidă;
• A – aria secţiunii transversale a firului fuzibil;
• θ – temperatura firului fuzibil.
Din relaţia (7.1.) se obţine:
d
t1 t1
c1 c1
J  dt =   ln(1 +  R  1 ) ,
=
2
(7.2.)
0
20 0 1 +  R   20   R
Se observă ca primul termen reprezintă integrala în timp a pătratului
densităţii de curent, iar termenul al doilea o constantă de material şi relaţia
(7.2.) se poate pune sub forma de mai jos, în care constanta de material K1
este constanta lui Meyer:
t1

J  dt = K1 ,
2
(7.3.)
0

104
 Fig. 7.1 Curbele încălzirii elementului fuzibil la scurtcircuit.
În intervalul t1-t2 materialul fuzibil se topeşte în întregime, iar
temperatura, în timpul procesului de topire se menţine constantă la valoarea
θ1=θtop. În acest interval de timp starea solidă şi starea lichidă coexistă în
volumul ipotetic din starea solidă, iar ecuaţia de bilanţ energetic este de
forma:

t2 t2
l
 i  m  dt =   A  l sau J  dt = = K2 ,
2 2
(7.4.)
t1
A t1
m
unde s-a notat:
• ρm – rezistivitatea medie, comună, a părţilor de lichid şi de solid;
• λ – căldura latentă volumică de topire.
Constanta K2 depinde de căldura latentă de topire λ şi de
rezistivitatea medie ρm, deci este o constantă de material.
În intervalul de timp t2-t3 metalul lichid se încălzeşte de la
temperatura θ1 la temperatura θ2=θvap, care corespunde temperaturii de
vaporizare, iar în momentele următoare începe formarea arcului electric.
Bilanţul energetic corespunzător este:
t3
c2
J  dt =  ln[1 +   ( 2 − 1 )] = K 3 ,
2
(7.5.)
t2
2  
unde:
• c2 – este căldura specifică volumică în stare lichidă;
• ρ2 – rezistivitatea în stare lichidă;
• β – coeficientul de temperatură al rezistivităţii în stare lichidă;
• K3 – constanta de material.

105
 Pentru intervalul de timp de la 0 la t3 se poate scrie:
t3 t =1 t2 t3

J  dt =  J  dt +  J  dt +  J 2  dt = K1 + K 2 + K 3 = K ,
2 2 2
(7.6.)
0 0 t1 t2

unde K este constanta lui Rudenberg.

Timpul scurs din momentul apariţiei curentului de scurtcircuit până
în momentul apariţiei arcului electric, se numeşte durata de prearc.
Funcţionarea siguranţelor fuzibile la scurtcircuit este caracterizată de
proprietatea de limitare a curentului în durată şi în amplitudine. După
topirea completă a elementului fuzibil, curentul mai creşte puţin datorită
histerezei din caracteristica voltampermetrică a arcului electric (regimul
stabilizat apare după un anumit timp).
Efectul limitativ al siguranţei fuzibile este cu atât mai pronunţat cu
cât curentul nominal al siguranţei este mai scăzut, iar curentul de scurtcircuit
este mai mare. Dacă curentul este de valoare redusă, topirea şi evaporarea
materialului fuzibil se face pe porţiuni, pe care apar zone de arc electric.
Aceste arcuri întrerup fuzibilul pe toată lungimea sa, iar metalul topit
umple spaţiile dintre firele de nisip, formând un material semiconductor. În
cazul curenţilor de valoare redusă, stingerea arcului este îngreunată datorită
acestui material semiconductor. În cazul curenţilor de valori ridicate
elementul fuzibil se topeşte simultan pe toată lungimea sa. Efectul topirii şi
evaporării metalului are caracter exploziv, metalul evaporat fiind împins
spre zona de nisip cuarţos, unde condensează.
La trecerea din stare lichidă în stare de vapori, conductanţa devine
practic nulă şi curentul se întrerupe, lucru care determină apariţia de
supratensiuni apreciabile, care de obicei cresc până la o valoare care
determină străpungerea şi reapariţia arcului electric, a cărui durată depinde
de construcţia dispozitivului de stingere al siguranţei fuzibile. Valoarea
supratensiunii care ia naştere în siguranţa după evaporarea elementului
fuzibil, depinde de lungimea acestuia. Cu cât lungimea este mai mare, cu
atât supratensiunea are o valoare mai ridicată. Pentru reducerea
supratensiunii care ia naştere în siguranţa la scurtcircuit, se practică
reducerea lungimii elementului fuzibil.
De exemplu, la siguranţele fuzibile tubulare, după topirea fuzibilului
şi formarea arcului, unul din electrozi este împins spre exterior din canalul
de stingere, diminuându-se prin aceasta posibilitatea de apariţie a
supratensiunilor. La siguranţele fuzibile cu nisip cuarţos, elementul fuzibil
este construit din porţiuni cu secţiuni diferite. La această construcţie topirea
şi evaporarea elementului fuzibil, are loc în zona de secţiune minimă. După
străpungerea acestei secţiuni, arcul electric se stabileşte pe toată lungimea

106
elementului fuzibil. În cazul străpungerilor în trepte, supratensiunile trebuie
să aibă valori mai mici decât la fuzibilul care nu prezintă secţiuni diferite.

7.3. Caracteristicile siguranţelor fuzibile

Există două moduri de funcţionare a siguranţelor electrice,
dependente de intensitatea curentului care traversează siguranţa fuzibilă,
moduri care determină două caracteristici: caracteristica timp-curent şi
caracteristica de limitare.
Regimurile de funcţionare, numite de fuziune, cu faza de pre-arc şi
faza de arc, depind foarte mult de tensiune. Fuzibilele sunt sensibile la
suprasarcini instantanee şi la transferul de căldură spre mediul ambiant. Este
de menţionat ca procesul de întrerupere depinde de temperatura iniţială a
nisipului cuarţos, care este suficient de mare în momentul apariţiei arcului
electric produs de curentul de suprasarcină. În acest caz scade rezistivitatea
nisipului şi implicit capacitatea de a rupe arcul electric.

7.3.1. Caracteristica timp-curent

Caracteristica timp-curent t=f(i), sau caracteristica de protecție a
unei siguranțe fuzibile (Fig. 7.2), reprezintă dependenţa dintre timpul de
fuziune şi valoarea supracurentului electric (k*In) care trece prin elementul
fuzibil.
Comportamentul elementului fuzibil depinde de condiţiile de
disipare a căldurii datorate supracurentului, disipare care se realizează prin
conducţie termică de-a lungul elementului fuzibil, respectiv transversal în
nisipul cuarţos şi prin corpurile izolante faţă de mediul exterior. În această
situaţie, transmiterea de energie termică este ridicată, valoarea
supracurentului este redusă şi din acest motiv durata pre-arc tp poate deveni
mare. Durata pre-arc se determină din relaţia:
tp
cv  V
i  dt =  + P ,
2
(7.7.)
0
Rf
Prin exprimarea curentului de scurtcircuit prezumat, ca multiplu al
curentului nominal (figura 7.2.), se reprezintă printr-o singură diagramă,
caracteristicile de protecţie pentru o gamă de curenţi nominali. Astfel în Fig.
7.2 s-au reprezentat 3 tipuri de caracteristici de protecţie, şi anume:
• curba 1 reprezintă caracteristica de protecţie tipică siguranţelor
ultrarapide, realizate dintr-un singur material (cu gâtuituri şi
perforaţii). Acestea sunt destinate protecţiei elementelor
semiconductoare (şi a echipamentelor cu semiconductoare).

107
 • curba 2 reprezintă caracteristica de protecţie specifică siguranţelor
rapide şi corespunde siguranţelor cu fuzibil dintr-un singur metal
(Ag, Cu), cu secţiunea uniformă. Siguranţele rapide sunt utilizate
pentru protecţia circuitelor fără vârfuri mari de sarcină (cabluri,
conductoare pentru iluminat etc.);
• curba 3 reprezintă caracteristica de protecţie specifică siguranţelor
lente (cu inerţie, prin diferite metode), utilizate la protecţia
circuitelor cu vârfuri de curent (a motoarelor electrice, a
transformatoarelor electrice etc.);

Fig. 7.2 Caracteristica timp-curent a siguranţei fuzibile:

1 – siguranță ultrarapidă, 2 – siguranță rapidă; 3 – siguranță lentă.
Protecţia instalaţiilor electrice cu ajutorul siguranţelor fuzibile se
face confruntând "caracteristica termică" a echipamentului protejat cu
"caracteristica de protecţie" a siguranţei alese (Fig. 7.3.).
Caracteristica termică a unui echipament (dintr-o instalaţie
electrică) este curba care reprezintă dependenţa dintre timpul în cursul
căruia temperatura părţii celei mai încălzite (a echipamentului) atinge
valoarea limită admisibilă θadm şi valoarea intensităţii supracurentului (kxIn)
care o produce.
În fig. 7.3, în "zona" 1 se află caracteristica termică a echipamentului
protejat, iar în "zona" 2 se află caracteristica de protecţie a siguranţei
fuzibile alese. Poziţionarea ilustrată în fig. 7.3 (unde zona 2 este mereu sub

108
zona 1) caracterizează o bună protecţie a echipamentului electric avut în
vedere.

Fig. 7.3 Protecția cu siguranțe fuzibile:

1 – caracteristica termică a echipamentului; 2 – caracteristica de protecție.

7.3.2. Caracteristica de limitare

Caracteristica de limitare este dependenţa curent limitat-curent
prezumat(Fig. 7.4) şi se determină pe baza duratei pre-arc.

Fig. 7.4 Caracteristica de limitare a unei siguranțe fuzibile.

Se poate vedea că nu e posibilă funcționarea unei siguranțe fuzibile
în zona hașurată.

109
 Durata pre-arc reprezintă intervalul de timp cuprins între momentul
începerii încălzirii materialului şi momentul începerii vaporizării şi se
determină în funcţie de energia de prearc Wp:
t3 t1 t2 t3

i  dt =  i  dt +  i  dt +  i 2  dt = (k1 + k2 + k3 )  S 2 = k  S 2 = Wp . (7.8.)
2 2 2

0 0 t1 t2
2
kS
t1 =
. (7.9.)
I2
Caracteristic pentru funcţionarea la scurtcircuit a siguranţelor
fuzibile este procesul de limitare a curentului electric, atât ca durată, cât şi
ca amplitudine. Astfel, în fig.7.5.a) este ilustrat procesul de limitare a
curentului de scurtcircuit simetric, iar în fig. 7.5. b) este reprezentată
limitarea curentului de scurtcircuit asimetric (care are şi componentă
aperiodică). Pe diagramele din figură s-au făcut următoarele notaţii:
• ip = curentul prezumat, definit ca acel curent care ar fi trecut prin
circuit dacă siguranţa fuzibilă ar fi fost înlocuită cu un conductor de
impedanţă nulă;
• ipt = curentul prezumat tăiat, definit ca valoarea instantanee a
curentului prezumat în momentul apariţiei arculuui electric;
• il = curentul limitat ce trece prin siguranţa fuzibilă (ca valoare
momentană), după amorsarea arcului electric;
• ilt = curentul limitat tăiat, definit ca valoarea instantanee maximă a
curentului limitat;
• tpa = durata prearc;
• ta = durata de ardere a arcului electric;
• tpa + ta = durata de funcţionare a siguranţei fuzibile

Fig. 7.5 Efectul de limitare:

curent de scurtcircuit simetric; b) curent de scurtcircuit asimetric.

110
7.4. Mărimi caracteristice ale siguranţelor fuzibile
Proprietăţile şi performanţele siguranţelor fuzibile sunt definite prin
mai multe mărimi caracteristice:
• curentul nominal al soclului,
• curentul nominal al elementului fuzibil,
• tensiunea nominală,
• tipul circuitului, de tensiune continuă sau alternativă,
• puterea nominală de rupere,
• caracteristica timp-curent,
• caracteristica de limitare,
• tipul constructiv, etc.
Calitatea unei siguranţe fuzibile, de a întrerupe un anumit curent de
scurtcircuit se exprimă prin:
• curentul de rupere Ir al siguranţei, indicat prin valoarea
maximă a curentului de scurtcircuit pe care îl poate întrerupe
siguranţa, în condiţii de încercare precizate de norme;
• puterea de rupere Pr a siguranţei care se determină în curent
alternativ prin relaţia:
Pr = 3  U n  I r , (7.9.)
şi reprezintă puterea maximă pe care poate să o rupă siguranţa la
scurtcircuit de şoc simetric, dacă aceasta este substituită de un
element înlocuitor.
Caracteristica timp-curent t=f(i) reprezintă variaţia timpului de
ardere al siguranţei fuzibile şi este prezentată de producători în două
moduri:
• caracteristica de topire a elementului fuzibil, care exprimă
dependenţa dintre timpul de topire al fuzibilului, care corespunde
momentului apariţiei arcului electric şi valoarea prezumată a
curentului de scurtcircuit, presupus constant;
• caracteristica de întrerupere a elementului fuzibil, exprimă
dependenţa dintre durata totală până la întrerupere (care rezultă
din sumarea dintre timpul de topire şi durata de ardere a arcului)
şi curentul de scurtcircuit prezumat.
Durata de ardere a arcului (5·10-3 secunde) se neglijează, iar pentru
siguranţe fuzibile lente (timp de topire ~ 2·10-2 secunde), cele două
caracteristici sunt practic identice.
În raport cu întreruptoarele obişnuite, siguranţele fuzibile prezintă
avantajul unui timp de comutație mic, care limitează valoarea curentului de
scurtcircuit, realizând întreruperea înainte ca acesta să ajungă la valoarea

111
maximă. Acest lucru este pus în evidenţă de caracteristica de limitare
(paragraf 7.3.2.).
În regim stabilizat termic, întrega energie dezvoltată în siguranţa
fuzibilă este transmisă mediului ambient. Curentul maxim, care corespunde
temperaturii admisibile, poartă numele de curent minim de topire, iar timpul
de topire, corespunzător acestui curent este teoretic infinit. Creşterea
intensităţii curentului care trece prin siguranţa fuzibilă, determină
micşorarea timpului de topire, care este foarte mic în cazul scurtcircuitului.
Curba t=f(i) tinde asimtotic spre valoarea minimă a curentului de
topire Imin pentru t →  . Intensitatea acestui curent depăşeşte cu
aproximativ 20-25 % intensitatea curentului nominal al fuzibilului.

7.5. Construcţia siguranţelor fuzibile de joasă tensiune

Din punct de vedere constructiv siguranţele pot fi deschise, la care
arcul electric se rupe în aer şi închise, la care arcul electric se rupe în alt
mediu.
Siguranţele fuzibile de joasă tensiune se clasifică din punct de vedere
constructiv în următoarele categorii:
• siguranţe fuzibile cu mare putere de rupere MPR, utilizate în
instalaţii industriale, cu tensiuni nominale de până la 1000 V şi
curenţi nominali cuprinşi între 100 şi 1000 A;
• siguranţe fuzibile cu filet pentru instalaţii industriale şi
casnice cu tensiuni de până la 1000 V şi curenţi nominali între 6
şi 100 A;
• siguranţe fuzibile miniatură, utilizate pentru protecţia
echipamentelor electronice cu tensiuni de până la 500 V şi
curenţi nominali între 0,1 şi 6 A.
Siguranţele deschise sunt utilizate pentru protecţia circuitelor de
forţă şi se construiesc pentru curenţi nominal de până la 500 A, din lamele
de zinc electrolitic, cu o singură secţiune de topire. Deoarece arcul arde
exterior, produsele arderii se depun pe placa portsiguranţă, putând conduce
la metalizarea acesteia. De asemenea, arcul se poate transfera la fazele
vecine şi de aceea între faze trebuie plasaţi pereţi despărţitori. Cele două
fenomene amintite anterior constituie principalele dezavantaje ale acestui tip
de siguranţe.
În figura 7.6. se prezintă variantele de element fuzibil utilizate în
construcţia siguranţelor fuzibile de joasă tensiune.
Siguranţele fuzibile de tip închis pot fi fără sau cu umplutură. Cele
fără umplutură au avantajul că efectul arcului electric este localizat într-un

112
spaţiu delimitat şi de asemenea fuzibilul fiind complet închis într-un tub din
material gazogen, arcul este rupt rapid, ca urmare a creşterii presiunii locale.

Fig. 7.6 Variante constructive de element fuzibil.

a) fir fuzibil liber în aer; b) fuzibil inclus într-un tub deschis; c) fuzibil închis într-un tub
închis; d)fuzibil în tub de nisip; e) banda fuzibilă prevăzută cu istmuri, f) bandă fuzibilă cu
perforații.
Din categoria siguranţelor fuzibile cu material de umplutură, cele
mai utilizate sunt siguranţele monopolare cu filet, care se folosesc în circuite
de comandă, de iluminat şi în cele de forţă. O astfel de siguranţă se compune
din următoarele componente:
• Soclul, montat fix în tabloul de distribuţie, în două variante
constructive: cu legatură faţă (LF) şi cu legatură spate (LS).
Acest tip de siguranţă se compune din: capac, corpul siguranţei,
ambele construite din porţelan, contactul filetat superior cu borna
de legătură şi contactul de fund cu borna respectivă;
• Patronul port-fuzibil este confecţionat dintr-un corp de
porţelan cu două contacte metalice la capace, între care se leagă
fuzibilul. Interiorul este umplut cu nisip de calitate superioară
(90 % bioxid de siliciu, lipsit de oxizi metalici). Patroanele se
construiesc în diverse variante, care se deosebesc prin forma şi
dimensiuni.
• Capacul filetat are rolul de a fixa patronul în soclu şi de a
asigura presiunea necesară pentru o rezistenţă de contact de
valoare scăzută. Este alcătuit dintr-o piesă filetată metalică şi
piesă izolatoare din porţelan.
În cazul siguranţelor fuzibile cu mare putere de rupere (MPR) există
variante constructive cu elementul fuzibil încastrat într-un cartuş de secţiune
circulară sau rectangulară, conţinând un material pulverulent.

113
 Elementele fuzibile din material cu punct de topire ridicat, cum sunt
cuprul şi argintul, solicită termic intens siguranţa fuzibilă la suprasarcini
mici, de lungă durată, dar nu se poate renunţa la aceste materiale datorită
avantajelor. Micşorarea solicitării termice a elementelor fuzibile din cupru
sau argint la suprasarcini de lungă durată, prin topirea fuzibilului la
temperaturi reduse este rezolvată pe baza efectului metalurgic. Anumite
aliaje eutectice din staniu şi plumb, au proprietatea că intercalate în
construcţia elementului fuzibil, determină o zonă cu un punct de fuziune
scăzut. În momentul în care elemental fuzibil este sub acţiunea unui
supracurent, acesta se topeşte în zona aliajului eutectic. Arcul de întrerupere
ia naştere în zona picăturii din aliaj eutectic, unde masa topită conţine un
aliaj de rezistivitate ridicată şi puterea dezvoltată prin efect Joule-Lentz este
mai ridicată. În consecinţă, cantitatea de căldură dezvoltată în acestă zonă
este mai ridicată şi în final arcul electric se extinde pe toată lungimea
elementului fuzibil.
Perforaţiile practicate în banda fuzibilă (figura 7.7.) conduc la o
caracteristică de topire foarte rapidă, conferind elementului fuzibil calitatea
unei puteri de rupere foarte ridicate. Perforaţiile practicate în banda fuzibilă,
aliniate orizontal şi vertical, conferă elementului fuzibil, prin gâtuirile
realizate, o caracteristică de topire foarte rapidă şi o mare putere de rupere.
Se realizează astfel, mai multe întreruperi serie, care provoacă o creştere
rapidă a căderii de tensiune pe arc, iar legăturile transversale reduc
extinderea şi durata arcului. Puterea de rupere şi rapiditatea în acţionare a
siguranţelor fuzibile cu nisip cuarţos, poate fi crescută, reducând secţiunea
echivalentă şi îmbunătăţind condiţiile de răcire ale elementului fuzibil.

Fig. 7.7 Element înlocuitor pentru siguranţe MPR:

1,2 – cuţit pentru contact; 3 – banda fuzibilă; 4 – semicarcasa din material ceramic; 5 –
spaţiul pentru nisipul cuarţos; 7 – gaura pentru nitul eutectic 6;a – topirea la scurtcircuit; b –
topirea la suprasarcină.

114
 Dacă ne referim la caracteristica timp-curent din figura 7.2., există
patru caracteristici de siguranţe fuzibile de joasă tensiune, cu mare putere de
rupere: există și caracteristica de topire mixtă la siguranțe care în cadrul
aceluiaşi patron, au încorporate două elemente fuzibile: unul care
funcţionează pe baza de efect metalurgic şi protejează consumatorul la
suprasarcină, celălalt, cu decupări transversale şi longitudinale pentru
protecţie la scurtcircuit.

7.6. Alegerea siguranţelor fuzibile

Alegerea siguranţelor fuzibile se face în funcţie de consumatorul
protejat și de valoarea caracteristică a curentului consumatorului.
Pentru protecția liniilor electrice aeriene care alimentează
consumatori casnici, curentul In sig trebuie ales mai mic decât curentul
nominal InL al liniei pentru regimul permanent de funcţionare, utilizându-se
relaţia:
I nL I
 I nf  nL , (7.10.)
1.25 1.8
după care, se alege siguranţa cu valoarea standardizată cea mai apropiată.
Pentru protecţia motoarelor electrice se are în vedere supracurentul
de pornire Ip. Astfel, în cazul pornirilor uşoare se recomandă ca:
Ip
I nf  , (7.11.)
2 .5
pe când în cazul motoarelor electrice cu porniri grele trebuie ca:
Ip
I nf  . (7.12.)
1.6  2
Pentru protecţia elementelor semiconductoare se utilizează, în
exclusivitate, numai siguranţe ultrarapide, recomandându-se relaţia de
calcul:
I nf = (1.57  1.73)  I n , (7.13.)
La pornirea stea-triunghi a unui motor asincron, pornirea stea
triunghi reduce curentul de pornire de trei ori, iar condiţiile de alegere a
siguranţei fuzibile sunt:
I nf  I nm , (7.14.)
  I nm
I nf  , (7.15)
3c
unde λ este factorul de pornire (5-8 Inm la motoare asincrone cu rotorul în
scurtcircuit), iar c este coeficientul de pornire (2,5 pentru porniri foarte
uşoare; 1,5 pentru porniri foarte grele);

115
 I nf  2,5I rt , (7.16)
condiţia de selectivitate între blocul de relee termice şi siguranţa fuzibilă,
coeficientul fiind 3 în cazul siguranţelor fuzibile cu mare putere de rupere
(MPR).
Este de subliniat că în schema de pornire stea-triunghi din figura
7.8., pe lângă protecţia la scurtcircuit asigurată de siguranţele fuzibile F1, F2
şi F3 şi protecţia la suprasarcină asigurată de blocul de relee termice F4, mai
sunt prevăzute protecţii la blocarea mecanică a contactoarelor de stea K2 şi
triunghi K3, prin contactele normal închise 2K3 şi 2K2, care împiedică
apariţia scurtcircuitului trifazat la conectarea simultană a contactoarelor K2
şi K3.

Fig. 7.8 Elemente de protecţie la suprasarcină şi scurtcircuit în cazul pornirii stea-triunghi.

Întrebări
1. Ce este o siguranță fuzibilă?
2. Să se descrie principiul de funcționare al siguranțelor fuzibile?
3. Care sunt caracteristicile tehnice ale unei siguranțe fuzibile?
4. Să se deseneze caracteristica timp-curent a unei siguranțe fuzibile?
5. Cum se clasifică siguranțele fuzibile din punct de vedere
constructiv?

116
6. Să se deseneze variantele constructive de element fuzibil?
7. Care sunt părțile principale ale unei siguranțe fuzibile cu filet?
8. Să se deseneze o secțiune prin patronul unei siguranțe MPR?
9. Cum se aleg siguranțe fuzibile pentru protecția liniilor aeriene care
alimentează consumatori casnici?
10. Cum se aleg siguranțele fuzibile pentru protecția motoarelor
electrice?
11. Care este condiția de selectivitate între blocul de relee termice și
siguranțe fuzibile?
12. Să se desenze și descrie elementele de protecție la suprasarcină și
scurtcircuit pentru pornirea stea-triunghi a unui motor asincron?

117
8. CONTACTOARE ȘI ÎNTRERUPTOARE
AUTOMATE DE JOASĂ TENSIUNE
8.1. Contactoare electromagnetice
Conform definiţiei, contactorul este un aparat cu comutaţie
mecanică, acţionat altfel decât manual (cu tije şi came, pneumatic,
electromagnetic etc.), dar care are o singură poziţie de repaus. Contactorul
trebuie să fie capabil să închidă, să suporte şi să întrerupă curenţii în toate
regimurile de funcţionare normală a circuitelor electrice (inclusiv
supracurenţii de pornire ai motoarelor electrice). Din acest punct de vedere,
orice contactor este destinat a efectua un număr mare (105... 106) de
comutaţii sub sarcină şi un număr şi mai mare (107) de comutaţii fără
sarcină. Contactorul electromagnetic este acţionat de un electromagnet (de
c.c. sau de c.a.).
Funcţional, orice contactor are rolul de a conecta (sau deconecta) un
circuit la darea unei comenzi şi de a-l menţine în starea respectivă, atâta
timp cât durează comanda. Aşadar, contactele unui contactor pot fi "normal
deschise" şi/sau "normal închise", cu următoarele semnificaţii (la
contactoarele electromagnetice):
• contactul "normal deschis" (ND) este contactul care se află deschis
când aparatul este în stare de repaus (adică, în lipsa curentului în
bobina de excitaţie a electromagnetului). Acest contact se va stabili,
adică va deveni închis, la alimentarea excitaţiei.
• contactul "normal închis" (NI) este contactul care se află închis
atunci când aparatul este în stare de repaus. Acest contact se va
deschide la alimentarea excitaţiei. Contactorul care are contactele
principale "normal închise" este numit "ruptor".
În continuare se face referire numai la contactoarele (ruptoarele)
electromagnetice.

8.1.1. Clasificarea contactoarelor electromagnetice

Pentru contactoare există mai multe criterii de clasificare.
Astfel:
a. După felul reţelei în care funcţionează, contactorul poartă
denumirea de contactor de curent alternativ sau de contactor
de curent continuu.
b. După modul de stingere a arcului electric (care apare între
elementele de contact) se deosebesc contactoare "în aer" şi
contactoare "în ulei".

118
 c. După cinematica armăturii (purtătoare a contactelor
principale), contactoarele se pot clasifica în:
o contactoare "cu mişcare de translaţie" a contactelor
mobile şi a electromagnetului (cazul contactoarelor de
curent alternativ);
o contactoare "cu mişcare de rotaţie" a echipajului
mobil (cazul contactoarelor de curent continuu);
o contactoare "cu mişcare combinată", de rotaţie şi
translaţie (cazul contactoarelor de curent alternativ
pentru curenţi mari).
În prezent, construcţia de contactoare electromagnetice (de c.c. şi de
c.a.) este tipizată şi standardizată, în funcţie de diversele grade de protecţie
şi de aplicaţiile caracteristice în care sunt folosite. Din acest punct de vedere
se deosebesc:
a. Contactoare electromagnetice folosite în circuite de c.a., cu
simbolurile:
o AC1, utilizat la comanda receptoarelor cu sarcini electrice
neinductive sau slab inductive (cuptoare electrice cu rezistenţe);
o AC2, utilizat la pornirea motoarelor asincrone cu inele şi la
frânarea în contracurent;
o AC3, utilizat la demarajul motoarelor asincrone cu rotorul în
scurtcircuit şi la oprirea motoarelor lansate;
o AC4, folosit la pornirea motoarelor asincrone cu rotorul în
scurtcircuit, la mersul cu şocuri şi la inversarea sensului de
rotaţie al motoarelor.
b. Contactoare electromagnetice utilizate în circuite de c.c., cu
simbolurile:
o DC1, folosit la comanda diferitelor receptoare cu sarcini
neinductive sau slab inductive (cuptoare cu rezistenţă);
o DC2, utilizat la pornirea motoarelor de c.c. cu excitaţie
derivaţie şi la oprirea acestor motoare în plin mers;
o DC3, utilizat la pornirea motoarelor de c.c. cu excitaţie
derivaţie, la mersul cu şocuri şi la inversarea sensului de rotaţie
al motoarelor;
o DC4, folosit la pornirea motoarelor de c.c. cu excitaţie serie
şi la oprirea acestor motoare în plin mers;
o DC5, utilizat la pornirea motoarelor de c.c. cu excitaţie serie,
la mersul cu şocuri şi la inversarea sensului de rotaţie al
motoarelor.

119
 8.1.2. Construcția contactoarelor electromagnetice
Din punct de vedere constructiv, la orice contactor distingem
următoarele părţi:
1. Elementul motor (sau sistemul de acţionare). Este cel care asigură
deplasarea contactelor mobile. La contactorul electromagnetic
elementul motor este un electromagnet. Electromagnetul de
acţionare poate fi alimentat cu tensiune alternativă (în cea mai mare
parte a cazurilor) sau cu tensiune continuă.
2. Contactele principale (fixe şi mobile). Acestea, împreună cu bornele
de intrare şi de ieşire, căile de curent şi punţile conductoare, sunt
cele care asigură continuitatea circuitului principal. Numărul lor este
multiplu de trei (în cazul contactoarelor de curent alternativ trifazat)
sau de doi (în cazul contactoarelor de curent continuu). Ele sunt
robuste, încât să reziste la frecvenţe mari şi la un număr cât mai
ridicat de manevre.
3. Camerele de stingere. Au rolul de a activa stingerea arcului care
apare între contactele principale. La contactoarele de curent continuu
se folosesc camere de stingere bazate pe principiul deionizării (în
contact cu pereţii reci), asociat cu suflajul magnetic. La
contactoarele de curent alternativ camerele de stingere funcţionează
pe baza principiului efectului de electrod asociat cu efectul de nişă.
4. Contactele auxiliare. Acestea, împreună cu bornele şi căile de curent
aferente, sunt cuplate mecanic cu contactele principale. Ele pot fi
normal închise şi/sau normal deschise şi sunt folosite în circuitele
auxiliare ale contactorului. Contactele auxiliare sunt necesare
menţinerii sub tensiune a bobinei electromagnetului, semnalizării şi
asigurării interblocajului comenzilor.
5. Releele de protecţie. Cel mai frecvent, la contactoarele
electromagnetice sunt utilizate relee termice (termobimetalice) şi
relee electromagnetice. (Ele vor fi tratate în subcapitolele următoare
ale lucrării.)
6. Carcasa aparatului şi sistemul de prindere sunt formate din
ansamblul de piese izolante şi metalice care asigură protecţia,
ghidajul şi fixarea aparatului în poziţia normală de funcţionare, cât şi
izolarea electrică a tuturor pieselor sub tensiune (între ele şi faţă de
masă). Toate aceste elemente se regăsesc în fig. 8.1 şi 8.2, în care
sunt schiţate două tipuri constructive de contactoare
electromagnetice

120
 În fig. 8.1 este reprezentată schema contactorului cu mişcare de
rotaţie, cu o singură întrerupere, folosit, de regulă, în circuitele de curent
continuu.
Elementul motor este electromagnetul cu armătura fixă 4, pe care
este plasată înfăşurare de excitaţie 5 şi armătura mobilă 3. Când bobina
electromagnetului este parcursă de curent, armătura fixă 4 atrage armătura
mobilă 3 (solidară cu contactul mobil 2), care se deplasează până la
închiderea acesteia peste contactul fix 1. În acest fel, calea de curent, de la A
la B, se închide prin contactul fix, contactul mobil şi legătura flexibilă 8. La
întreruperea alimentării electromagnetului, sub acţiunea resortului
antagonist 7, armătura mobilă revine în poziţia iniţială, iar arcul electric ce
ia naştere între contactele principale 1 şi 2 se stinge în interiorul camerei de
stingere 6. Utilizarea acestui tip de contactor în circuitele de curent continuu
este determinată de realizarea unei distanţe relativ mari între contacte (deci,
o alungire mare a arcului electric) la o distanţă relativ mică (de 4-10 mm) a
întrefierului electromagnetului. Circuitul magnetic este de tip clapetă, cu
armătura mobilă sprijinită pe o prismă (pentru asigurarea unei rezistenţe
mari la uzură).

Fig. 8.1 Contactor electromagnetic cu o singură întrerupere (contactorul de c.c.).

În fig. 8.2 este reprezentat un contactor cu mişcare de translaţie, cu
dublă întrerupere, folosit în circuitele de curent alternativ. Aici, elementul
motor este un electromagnet monofazat cu spiră în scurtcircuit, cu armătura
fixă 8, înfăşurarea de excitaţie 6 şi armătura mobilă 5. Alimentarea bobinei
6 (pe la bornele 7) determină atragerea armăturii 5 şi, odată cu ea, a casetei
izolante 11. În acest mod, puntea conductoare 9 (pe care se găsesc câte două

121
contacte mobile 1) stabileşte cele două contacte (contactele fixe fiind notate
cu 2), realizând astfel continuitatea circuitului principal, între bornele 3.
Resortul 10 (comprimat în interiorul casetei 11) realizează presiunea
de contact necesară contactelor principale. Invers, la întreruperea alimentării
electromagnetului, sub acţiunea resoartelor antagoniste 4, armătura mobilă
revine în poziţia iniţială, întrerupând circuitul principal al contactorului.
Avantajele acestei variante constructive sunt legate de întreruperea
circuitului (pe fiecare fază) în câte două locuri şi de eliminarea legăturilor
flexibile. Uzual, astfel de contactoare sunt destinate conectării motoarelor
electrice de c.a., a reostatelor de pornire si reglaj, dar şi pentru diverse
comutaţii în reţelele de forţă şi de iluminat (de c.a.).

Fig. 8.2 Contactor cu mişcare de translaţie, cu dublă întrerupere (contactorul de c.a.).

8.1.3. Comanda contactoarelor

În mod obişnuit, contactoarele sunt comandate printr-un buton dublu
de acţionare (format din înserierea a două contacte, unul normal deschis iar
celălalt normal închis, prevăzute cu revenire) - BDAD, alimentarea bobinei
electromagnetului făcându-se fie în c.a. (cu tensiunea de linie 400 V sau de
fază 230 V), fie de la o sursă de curent continuu (un redresor), în funcţie de
tipul acestuia.
În fig. 8.3 este prezentată schema electrică de conectare a unui
contactor trifazat, echipat cu electromagnet de curent alternativ, cu buton
dublu de comandă. Schema se numeşte "de lucru" şi se caracterizează prin

122
faptul că toate contactele contactorului sunt grupate pe acelaşi ax (aşa cum
sunt şi în realitate). Prin apăsarea butonului de acţionare b1 (şi, deci,
închiderea contactului 1- 2) este alimentată (cu tensiunea de fază UR0)
bobina BC a electromagnetului contactorului. Aceasta va determina
atragerea armăturii şi, pe cale de consecinţă, închiderea contactelor
principale 5-6, 7-8, 9-10 (care vor permite alimentarea consumatorului pe la
bornele A, B şi C). Simultan cu contactele principale se închide şi contactul
de automenţinere 11-12 (în paralel cu contactul 1-2 al butonului de pornire),
prin care se asigură menţinerea sub tensiune a bobinei BC (a
electromagnetului) şi după revenirea (în poziţia deschis) a butonului de
pornire b1.
Deconectarea consumatorului de la reţea se face prin intermediul
butonului de oprire b2, care va întrerupe alimentarea bobinei contactorului,
prin deschiderea contactului 3-4.

Fig. 8.3 Schema de conexiuni a contactorului trifazat cu electromagnet de c.a.

Schemele electrice prezentate aici pot fi completate şi cu circuite de
semnalizare, formate din becuri înseriate cu contactele auxiliare (normal
închise sau normal deschise) ale contactorului. Acestea vor semnaliza
poziţia sau "starea" (acţionat sau în repaus) în care se află contactorul.

123
 8.1.4. Scheme cu protecţii şi semnalizări incluse pentru
contactoare
În execuţie normală, contactorul electromagnetic propriu-zis nu este
un echipament de protecţie. Dacă însă, în serie, în circuitul contactelor
principale se conectează atât siguranţe fuzibile, cât şi relee termobimetalice
şi/sau relee electromagnetice, contactorul electromagnetic va îndeplini şi
funcţia de echipament de protecţie împotriva supracurenţilor. Aceste relee
pot fi montate individual (câte unul pe fiecare fază) sau se pot realiza sub
forma unor blocuri de câte trei relee termobimetalice, respectiv
electromagnetice.
Pentru protecţia împotriva scurtcircuitelor, contactoarele sunt
asociate cu siguranţe fuzibile.
Pentru protecţia împotriva scăderii sau dipariţiei tensiunii,
contactoarele pot fi prevăzute cu relee minimale de tensiune, dar, în mod
uzual, acest rol este îndeplinit chiar de bobina contactorului, care îşi va
elibera armătura mobilă, atunci când tensiunea scade sub 0,7 UN.
În plus, pe acelaşi tablou (sau panou electric) lângă contactoare pot fi
montate şi alte relee. Acestea, legate electric, vor asigura corelaţia cu
anumiţi parametri fizici (deplasarea, sens mişcare, temperatura, presiunea
etc.) controlaţi sau vor realiza o anumită temporizare (cu relee de timp) în
acţionarea contactoarelor din schemele de automatizare. În acest context,
ansamblul format din contactorul electromagnetic şi din relee de protecţie
constituie echipamentul electric cel mai des utilizat pentru comanda şi
protecţia motoarelor electrice.
Comanda acestora se poate face manual sau de la distanţă (printr-un
dublu buton de acţionare). În prezent, majoritatea contactoarelor cu relee de
protecţie se execută în varianta cu "contactele în aer", fiind prevăzute şi cu
contacte auxiliare (atât normal deschise "ND", cât şi normal închise "NI").
Dintre contactele auxiliare, un contact normal deschis are întotdeauna rolul
de automenţinere, iar celelalte contacte auxiliare se folosesc fie pentru
semnalizare, fie pentru interblocaje.
Datorită multiplelor posibilităţi de utilizare, contactoarele
electromagnetice cu relee de protecţie se întâlnesc într-o mare varietate de
scheme electrice. Acţionarea lor se face cu electromagneţi de curent
alternativ sau cu electromagneţi de curent continuu (alimentaţi de la o sursă
independentă de c.c. sau de la o punte redresoare).
În plus, schemele electrice de forţă, de comandă, de protecţie şi de
semnalizare realizate cu contactoare electromagnetice (cu relee) se pot
reprezenta grafic în mai multe moduri. Cele mai frecvente sunt 1) schema
completă (de lucru) şi 2) schema funcţională (sau desfăşurată).

124
 Schema completă se caracterizează prin faptul că toate elementele
componente din circuitul electric (contactele principale, contactele auxiliare,
releele, bobina de comandă etc.) sunt grupate împreună, aşa cum sunt ele în
realitate. În schimb, schema funcţională reproduce legăturile electrice dintre
elementele componente (în ordine funcţională), reprezentându-se separat
circuitele de forţă şi separat circuitele de comandă, de automenţinere, de
protecţie, de semnalizare etc.
Pentru exemplificare, se va considera cazul concret al unui motor
asincron trifazat M (fig. 8.4), alimentat printr-un contactor electromagnetic
prevăzut cu un bloc de relee termobimetalice e1, un bloc de relee
electromagnetice e2 şi siguranţele fuzibile f1, f2, f3. Comanda se realizează
cu două butoane de acţionare b1 şi b2.
În fig. 8.4 este reprezentată schema completă, în care bobina
electromagnetului de acţionare BC (de c.a.) este alimentată cu tensiunea de
fază URO. În schemă apar contactele principale (ale contactorului) 1-2, 3-4,
5-6; contactul ND de automenţinere 11-12; contactele: normal închis (NI)
13-14 şi normal deschis (ND) 15-16 (conectate în circuitele de semnalizare);
blocul de protecţie termică e1 cu acţiune asupra contactului normal închis 7-
8; blocul de protecţie electromagnetică e2 cu acţiune asupra contactului
normal închis 9-10; siguranţele fuzibile f1, f2, f3; lămpile de semnalizare L1,
L2; butonul de pornire (cu revenire) b1; butonul de oprire (cu revenire) b2 şi
motorul asincron trifazat M.

Fig. 8.4 Schema electrică completă de protecție și semnalizări a unui motor alimentat prin
contactor de c.a.

125
 Funcţionarea schemei. Atunci când motorul nu este conectat
(butonul b1 n-a fost încă apăsat), lampa L1 este alimentată între o fază (R) şi
nulul (O) prin contactul normal închis 13-14 şi semnalizează (este aprinsă)
această poziţie. Pentru conectarea motorului la reţea se apasă butonul de
pornire b1, iar bobina BC (a contactorului) va fi alimentată între faza R şi
nulul O (prin contactele butoanelor b2, b1 şi prin contactele normal închise
7-8 şi 9-10 ale celor două blocuri de protecţie). Drept urmare, are loc
atragerea armăturii electromagnetului contactorului, ceea ce va conduce la
alimentarea motorului asincron M prin contactele principale 1-2, 3-4 şi 5-6
(ale contactorului). Prin închiderea contactului ND (de automenţinere) 11-
12, revenirea butonului de pornire b1 nu va conduce la întreruperea
alimentării bobinei electromagnetului. În acelaşi timp, prin schimbarea
poziţiei contactelor NI 13-14 şi ND 15-16 se întrerupe alimentarea lămpii L1
(care se stinge) şi simultan se conectează lampa L2 care, aprinzânduse, va
semnaliza funcţionarea motorului.
Pentru oprirea voită (întreruperea alimentării) a motorului se apasă
butonul b2. Prin această manevră se întrerupe alimentarea bobinei
electromagnetului şi, drept consecinţă, armătura cu toate contactele
contactorului vor reveni în poziţia iniţială. În cazul unei suprasarcini, în
funcţie de mărimea supracurentului, poate acţiona temporizat protecţia
termică e1 (deschizând contactul NI 7-8) sau poate acţiona instantaneu
protecţia electromagnetică e2 (prin deschiderea contactului NI 9-10),
întrerupând alimentarea bobinei contactorului, ceea ce va conduce la
deconectarea motorului de la reţea.
În caz de scurtcircuit, într-un timp foarte scurt vor acţiona
siguranţele fuzibile (f1, f2, f3), montate în amonte de contactele principale,
întrerupând astfel alimentarea motorului.
Protecţia împotriva scăderii tensiunii la borne este asigurată
intrinsec, chiar de bobina contactorului. Electromagnetul acestuia va
dezvolta o forţă activă (de atracţie) mai mică decât forţa rezistentă, atunci
când tensiunea de alimentare scade. Uzual, dacă U= 0,7*UN armătura
electromagnetului "cade", contactele principale (ale contactorului) se
deschid, iar motorul va fi deconectat de la reţea.
Aceeaşi schemă (de conectare şi de protejare a motorului M) poate fi
reprezentată sub forma de schemă desfăşurată (funcţională), ca în fig. 8.5.
De această dată s-au reprezentat separat circuitul de forţă (cu linie groasă, în
stânga figurii) şi separat circuitul de comandă, circuitul de automenţinere şi
circuitele de semnalizare (cu linie mai subţire, în partea dreaptă a figurii).
Citirea funcţionării schemei din fig. 8.5 se face în mod identic cu a schemei

126
din fig. 8.4. În plus, ea prezintă avantajul reprezentării separate a circuitelor,
ceea ce uşurează mult înţelegerea.

Fig. 8.5 Schema funcţională (desfășurată) corespunzătoare schemei complete.

8.2. Întreruptoare automate de joasă tensiune.

Întreruptoarele automate de joasă tensiune sunt acele echipamente
electrice cu comutaţie mecanică capabile să suporte, să închidă şi să
deschidă (dar cu frecvenţă scăzută) curenţii din regimurile normale ale
circuitelor electrice şi să întrerupă automat (să deschidă cu sau fără
temporizare) circuitele în cazuri de avarii (la supracurenţi prelungiţi, la
scurtcircuite, la scăderea sau dispariţia tensiunii la borne etc.). Construcţiile
moderne de întreruptoare automate sunt de tipul disjunctor, adică numai cu
declanşarea (deschiderea) automată, închiderea (sau armarea) făcându-se
manual sau prin comandă de la distanţă.
La acestea, funcţia de protecţie împotriva defectelor este asigurată
prin echiparea întreruptoarelor cu declanşatoare automate, sensibile la
fiecare tip de defect. Întreruptoarele automate de putere sunt folosite cu
precădere la protecţia reţelelor electrice de distribuţie (în general) şi la
protecţia motoarelor electrice (în particular). Asociate cu siguranţe fuzibile
cu mare putere de rupere (MPR), întreruptoarele asigură (în plus) şi un
puternic efect de limitare a curenţilor de scurtcircuit.
Ceea ce deosebeşte întreruptoarele automate de contactoare este
faptul că, după armare, întreruptoarele automate rămân în poziţia închis,

127
fiind menţinute de un mecanism propriu de "zăvorâre", de tip mecanic sau
de tip electromagnetic. În situaţii de defect (avarii), asupra acestui mecanism
acţionează "declanşatoarele". Ele pot fi cu acţiune temporizată (cele
termobimetalice) sau cu acţiune instantanee (precum declanşatoarele
electromagnetice şi cele de tensiune minimă). Acestea, prin "deszăvorârea"
mecanismului, vor "elibera" energia elementului motor care, prin deplasare,
va deschide contactele principale, întrerupând astfel circuitul.
Întreruptoarele automate pot fi de c.a. sau de c.c. şi pot fi clasificate
după diferite criterii (constructive sau funcţionale). Astfel:
1. După numărul polilor (sau al contactelor principale comutate
simultan) se disting: întreruptoare monopolare, bipolare şi
întreruptoare tripolare;
2. După mediul de stingere a arcului electric se deosebesc:
întreruptoare cu stingere în aer şi întreruptoare cu stingere în ulei;
3. Din punct de vedere constructiv (al gradului de protecţie) putem
avea: întreruptoare în execuţie deschisă (universale) şi întreruptoare
automate capsulate în carcasă izolantă (din ebonită sau din material
plastic);
4. După mărimea timpului propriu de deschidere (de declanşare
automată), td, întreruptoarele automate de putere se împart în patru
categorii:
o întreruptoare automate ultrarapide (cu td < 4 ms);
o întreruptoare automate rapide (cu td < 40 ms);
o întreruptoare automate selective (cu td < 0,5 s);
o întreruptoare automate temporizate (cu td > 1,0 s).

8.2.1. Elemente constructive ale întreruptoarelor automate

Indiferent de tip, de mediu de stingere sau grad de protecţie, la toate
întreruptoarele automate de joasă tensiune se regăsesc, în principiu, aceleaşi
elemente constructive. Principalele elemente componente (părţi
constructive) pot fi identificate (şi localizate) în fig. 8.6 unde, ca exemplu, s-
a reprezentat schema bloc a unui întreruptor trifazat de j.t. Denumirea şi
poziţionarea funcţională (cu referire la fig. 8.6), cât şi descrierea lor sunt
date în continuare. Acestea sunt:
• organul motor (electromagnet sau motor de acţionare), notat cu OM;
• contactele principale (fixe şi mobile), poz.1;
• camera de stingere a arcului electric;
• contactele auxiliare (cuplate mecanic cu cele principale), poz.2;
• declanşatoarele electromagnetice (poz.4), termice (poz.3) şi de
tensiune (poz.5);

128
 • mecanismul de zăvorâre (sau broasca întreruptorului), poz.6;
• carcasa aparatului cu sistemul de prindere (fixare).

Fig. 8.6 Schema bloc a întreruptorului automat.

Contactele principale (poz.1). În funcţie de capacitatea de rupere a
întreruptorului, pe fiecare fază putem avea un singur contact sau un grup de
mai multe contacte care lucrează în paralel. De exemplu, la întreruptoarele
trifazate de joasă tensiune cu mare capacitate de rupere pot exista (pe fiecare
fază) câte una sau două grupe de contacte, fiecare grupă constând din trei
contacte legate în paralel: contactele de lucru, contactele de stingere şi
contactele de uzură. Pe de altă parte, tipul contactului depinde de tipul
întreruptorului. Astfel, la Fig. 8.6 Schema bloc a întreruptorului de putere
întreruptoarele cu rol de selectare a defectelor, la care curenţii de scurtcircuit
ajung la 30-40 kA, contactele se realizează astfel încât forţele
electrodinamice să fie antagoniste forţelor de repulsie din contact şi, ca
urmare, forţa de apăsare în contact să varieze puţin la creşterea curentului.
La întreruptoarele limitatoare de curent (care trebuie să aibă o viteză
mare de deschidere a contactelor) contactele principale se construiesc în aşa
fel încât forţele electrodinamice să le accelereze deschiderea.
Camerele de stingere. La majoritatea întreruptoarelor automate de
joasă tensiune de curent alternativ, întreruperea arcului electric se realizează
în camere de stingere. Acestea funcţionează după principiul efectului de
electrod combinat cu efectul de nişă sau cu suflajul magnetic.

129
 Contactele auxiliare (poz.2). Sunt cuplate mecanic cu contactele
principale şi se folosesc în circuitele secundare de comandă, de semnalizare
şi de interblocaje ale întreruptorului.
Elementul sau organul motor (OM). Este subansamblul cu ajutorul
căruia se produce şi se acumulează energia necesară acţionării
întreruptorului. Acesta poate fi un electromagnet, un motor electric de
acţionare, un dispozitiv pneumatic. Electromagneţii de acţionare se
deosebesc de cei ai contactorelor prin faptul că trebuie să dezvolte o forţă
mare într-un timp foarte scurt, fiind dimensionaţi în mod corespunzător.
Mecanismul (sau broasca) întreruptorului (poz.6). Are
următoarele funcţiuni:
• menţine întreruptorul închis şi zăvorăşte energia, acumulată într-un
resort, necesară operaţiei de deschidere automată a întreruptorului;
• asigură declanşarea întreruptorului, folosind o energie minimă;
• asigură declanşarea liberă (încât deschiderea contactelor
întreruptorului sub acţiunea declanşatoarelor să nu poată fi blocată
prin nici o acţiune din afară asupra sistemului de acţionare al
întreruptorului);
• asigură vitezele necesare pieselor mobile de contact, atât la închidere
cât şi la deschidere.
Toate aceste funcţiuni sunt realizate cu ajutorul energiei potenţiale
acumulate în resorturi elastice şi prin utilizarea de mecanisme cu elemente
de tip clichet (rotativ), cu genunchi sau de pârghii în combinaţii potrivit
alese. Anclanşarea întreruptoarelor se poate face manual (local) sau prin
comandă de la distanţă, ca urmare a acţiunii unui operator uman sau ca
urmare a acţiunii unor relee. În plus, mecanismul (broasca) întreruptorului
trebuie să permită deschiderea contactelor şi la intervenţia directă a
operatorului uman şi să menţină ferm întreruptorul în poziţia deschis pe
toată durata intervenţiei.
Declanşatoare. Declanşarea întreruptoarelor se face manual (la
intervenţia operatorului uman) sau automat (ca urmare a acţiunii unor
declanşatoare). Pentru a asigura protecţia circuitelor electrice în care sunt
conectate, întreruptoarele automate sunt prevăzute cu următoarele tipuri de
declanşatoare:
• declanşatoare termice (poz.3), care deschid automat circuitul
electric controlat, acţionarea fiind temporizată (ea depinzând atât de
mărimea curentului, cât şi de timpul de trecere al acestuia); sunt
realizate, de obicei, cu lame bimetal şi asigură protecţia la curenţi de
suprasarcină;

130
 • declanşatoare la supracurenţi (poz. 4, de obicei, electromagnetice),
care asigură automat protecţia împotriva curenţilor de scurtcircuit şi
de suprasarcini mari;
• declanşatoare de tensiune (poz. 5), subdivizate în declanşatoare de
minimă tensiune (care acţionează atunci când tensiunea circuitului
scade sub o anumită valoare limită), în declanşatoare maximale de
tensiune şi în declanşatoare de tensiune nulă.
Din punct de vedere constructiv, întreruptoarele compacte de joasă
tensiune pot fi echipate şi cu un singur declanşator, dar combinat (termic şi
electromagnetic).
Ca principiu, toate declanşatoarele transmit impulsuri mecanice de
deschidere către mecanismul de acţionare al întreruptorului, în regimurile
anormale (de avarie), atunci când parametrii controlaţi deviază de la valorile
lor prestabilite. În acest context, în fig. 8.7 se prezintă construcţia şi
principiul câtorva tipuri de declanşatoare.

Fig. 8.7 Tipuri de declanşatoare electromagnetice:

a) declanșatoare de curent maxim; b) declanșatoare de tensiune minimă.
Astfel, în fig. 8.7 la poz. a se sugerează principiul de funcţionare şi
se arată elementele componente de bază ale unui declanşator
electromagnetic la supracurenţi. Aici, conductorul din calea de curent
corespunzătoare unei faze a întreruptorului trece prin fereastra circuitului
magnetic al unui electromagnet. Atunci când curentul depăşeşte valoarea
maximă prestabilită a elementului declanşator, forţa dezvoltată de
electromagnet învinge forţa resortului antagonist, iar armătura mobilă se
deplasează, rotind axul cu clapeta de declanşare. Drept rezultat, mecanismul
de acţionare îşi eliberează energia şi are loc declanşarea întreruptorului.
Valoarea curentului de acţionare poate fi stabilită prin reglarea resortului
antagonist.

131
 În fig. 8.7 la poz. b este reprezentat un declanşator de tensiune
minimă. El conţine un electromagnet format cu bobina de excitaţie
alimentată la tensiunea controlată. În condiţii normale de funcţionare (când
U>Umin), armătura mobilă este atrasă continuu de miezul electromagnetului.
Atunci când tensiunea controlată scade sub valoarea prestabilită (când
U<Umin), forţa de atracţie scade, iar armătura mobilă se va desprinde de
miez sub acţiunea forţei resortului antagonist. La deplasarea armăturii se
acţionează asupra mecanismului de deschidere prin intermediul clichetului
care, în final, va conduce la declanşarea întreruptorului. prin deschiderea
voită a circuitului bobinei de tensiune se asigură comanda voită de
declanșare a întreruptorului automat.
Spre deosebire de declanşatoarele descrise mai sus, în fig. 8.8 se
ilustrează un declanşator combinat (termic şi electromagnetic). Protecţia
temporizată la suprasarcină este asigurată de declanşatorul termic după
următorul modelul: lama bimetal (2) se înconvoaie datorită încălzirii
provocate de curentul de suprasarcină şi va împinge axul de declanşare (4),
prin intermediul şurubului (3). În schimb, protecţia la scurtcircuit este
asigurată de mecanismul electromagnetic de declanşare, care constă din
miezul magnetic (7) şi din armătura mobilă (5), dispuse în jurul căii de
curent (6). Șuntul electric (1) are doar rolul de a limita (în caz de
scurtcircuit) curentul care va trece prin lamela bimetal (2).

Fig. 8.8 Declanşator termic şi electromagnetic.

132
 8.2.2. Reglarea şi caracteristica de protecţie a
întreruptoarelor automate
Întreruptoarele automate asigură protecţia reţelelor şi a
consumatorilor electrici. În acest scop, ele sunt echipate cu declanşatoare
sensibile la anumite defecte, precum: supracurenţi, scurtcircuite, scăderea
(sau dispariţia) tensiunii de alimentare etc. Când un consumator electric este
protejat cu un întreruptor automat, curentul nominal al întreruptorului
trebuie ales mai mare (sau egal) decât curentul nominal al consumatorului.
În plus, releele sau declanşatoarele întreruptoarelor trebuie reglate după cum
urmează:
• curentul reglat Ir al releelor sau declanşatoarelor termice se fixează
la nivelul curentului nominal al consumatorului;
• curentul reglat al releelor sau declanşatoarelor electromagnetice se
fixează la valoarea k*Ir, unde Ir este curentul reglat al
declanşatorului termic, iar k este un factor de multiplicare
supraunitar (obişnuit, k = 7 - 8).
Curentul nominal al unui întreruptor automat (respectiv, al
declanşatorului său termic) este curentul maxim care, parcurgând timp
nelimitat întreruptorul, nu provoacă acţionarea declanşatorului termic. În
acelaşi context, curentul de reglaj al declanşatorului electromagnetic este
curentul minim la care acţionează declanşatorul. Schema bloc a
întreruptorului automat de j.t. de c.a. a fost deja ilustrată în fig. 8.6. Îndată
ce organul motor (OM) şi-a încheiat cursa, contactele întreruptorului rămân
închise datorită zăvorului (sau broaştei) poz. (6), după care (OM) este
decuplat automat. Prin închiderea contactelor principale (1) este realizată
alimentarea consumatorului. La depăşirea curentului reglat acţionează, după
caz, declanşatorul termic (3) sau cel electromagnetic (4) care, prin lovirea
zăvorului, provoacă declanşarea (deschiderea) automată a întreruptorului. În
caz de scurtcircuit, întreruperea alimentării consumatorului are loc în urma
"arderii" siguranţelor fuzibile. În cazul scăderii sau dispariţiei tensiunii,
întreruperea alimentării va fi provocată de declanşatorul de tensiune minimă
(5) care, acţionând mecanic asupra zăvorului (6) va conduce la declanşarea
întreruptorului.
Caracteristica tipică de protecţie a unui întreruptor automat (cu
declanşatoare termice şi electromagnetice şi cu siguranţe fuzibile) este
reprezentată în fig. 8.9. Pe ea sunt evidenţiate trei porţiuni (zone), după cum
urmează:
• porţiunea căzătoare "a" (dependentă de Ir) corespunde zonei de
protecţie cu declanşatoare termice;

133
 • porţiunea dreaptă, orizontală "b" (independentă de Ir) corespunde
zonei de protecţie cu declanşatoare electromagnetice şi
• porţiunea descendentă "c" (dependentă de Ir) corespunde zonei de
protecţie cu siguranţe fuzibile.

Fig. 8.9 Caracteristica de protecție a unu întreruptor automat.

Caracteristica de protecţie reprezentată în fig. 8.9 corespunde
declanşatorului electromagnetic reglat pentru un curent egal cu 10xIr (unde
Ir este curentul reglat al declanşatorului termic) şi prezenţei siguranţelor
fuzibile. În absenţa siguranţelor fuzibile se schimbă şi alura caracteristicii de
protecţie (în sensul lipsei porţiunii "c" din curba reprezentată în fig. 8.9). În
realitate, cu un întreruptor automat (prin reglarea lui Ir şi prin fixarea lui k)
se poate obţine orice caracteristică de protecţie dintr-o familie de
caracteristici date (cu limite foarte bine precizate).

8.3. Întreruptoare automate de curent alternativ

Întreruptoarele automate de joasă tensiune se realizează în două
variante constructive: întreruptoare automate universale, în construcţie
deschisă şi întreruptoare automate de tip compact, în construcţie capsulată.
Întreruptoarele automate universale utilizate pentru instalaţii
interioare au curenţii nominali In=6÷16 A şi capacitate de rupere Ir=1÷2 kA,
iar întreruptoarele automate de putere au curenţii nominali In=1000÷4000 A
şi capacitate de rupere Ir=50÷55 kA.

134
 Pentru curenţi nominali de până la 800 A, cel mai cunoscut
echipament este întreruptorul de tip USOL, care se realizează pentru curenţi
nominali de 100, 250, 500 şi 800 A. Închiderea şi deschiderea contactelor
principale [4] ale acestor întreruptoare se face brusc cu ajutorul unui
mecanism cu genunchi şi clichet, cu anclanşare şi declanşare rapidă,
independentă de factorul uman. Camera de stingere este construită pe
principiul efectului de electrod şi a celui de nişă, iar întreruptorul este
prevăzut cu declanşatoare maximale de curent, termice, electromagnetice şi
cu declanşator minimal de tensiune. Puterea de rupere ridicată se obţine prin
timpul de răspuns redus al declanşatoarelor, viteza ridicată de deplasare a
echipajului mobil şi distanţa mare în poziţia deschis, dintre contactul fix şi
cel mobil (figura 8.6.).

Fig. 8.10 Secţiune prin întreruptorul capsulat de tip USOL.

Elementele componente ale întreruptorului USOL sunt: 1-maneta de
acţionare; 2-clichetul principal; 3-clapeta de armare; 4,5-bielete; 6-echipaj
mobil; 7-contact mobil; 8-contact fix; 9-resort principal; 10-clapeta ax
declanşator; 11-declanşator termic; 12-buton de reglaj; 13-armătura fixă a
declanşatorului; 14-axul suport al echipajului mobil; 15-carcasa aparatului;

135
16-placa de prindere; 17-borne de racordare; 18-camera de stingere cu plăci
feromagnetice; 19-armătura mobilă a declanşatorului electromagnetic; 20-
axul declanşatorului; 21-clichet auxiliar.
Pentru închiderea declanşatorului se deplasează în sus maneta 1,
resortul 9 fiind puternic tensionat. Deschiderea întreruptorului se face
manual, prin deplasarea în jos a manetei, ceea ce duce la desfacerea
clichetului principal. Întreruptorul este deconectat şi de către declanşatoare
care acţionează clapeta 3. În cazul acţionării manuale maneta de acţionare
are trei poziţii: de mijloc care indică acţionarea întreruptorului prin
declanşatoarele termice, electromagnetice sau de minimă tensiune; poziţia
sus, care corespunde cazului în care întreruptorul este armat şi poziţia jos
care corespunde situaţiei închis a întreruptorului. În afara acţionării
manuale, întreruptoarele capsulate USOL pot fi acţionate prin motor sau
electromagneţi de acţionare.

Fig. 8.11 Schema electrică de acţionare cu electromagnet a întreruptorului USOL.

În figura 8.8. se prezintă schema de acţionare şi comandă a
întreruptoarelor USOL în varianta cu electromagneţi de acţionare.
La acţionarea butonului de pornire (cu revenire) S2, se alimentează
bobina contactorului auxiliar K1 în serie cu contactul normal închis K2 (3-5),
al releului de blocaj K2. În acest fel, contactorul îşi închide contactul
principal K1 (2-4) şi se automenţine prin contactul auxiliar K1 (6-8),
permiţând punerea sub tensiune a înfăşurării electromagnetului de acţionare
Q1 (0-1) care comandă închiderea întreruptorului şi rămâne blocat prin
zăvorul mecanic Z. Contactele principale ale întreruptorului permit

136
alimentarea consumatorului racordat la bornele A, B, C, în serie cu
declanşatorul electromagnetic F1 şi declanşatorul termic F2. Prin închiderea
contactului auxiliar Q1 (14-16) se alimentează bobina releului de blocaj K2
(0-1), care prin deschiderea contactului normal închis K2 (3-5) întrerupe
alimentarea bobinei contactorului K1. Prin revenirea acestuia, se deschide
contactul K1 (2-4), care întrerupe alimentarea bobinei electromagnetului de
acţionare. Dacă se acţionează în acest moment butonul S2 electromagnetul
nu poate fi pus sub tensiune datorită releului de blocaj K2, care este acţionat,
iar contactul său K2 (3-5) este deschis. Declanşarea se realizează cu butonul
S1 care întrerupe alimentarea declanşatorului de minimă tensiune F3 (U<) şi
acţionează mecanic asupra zăvorului Z. În cazul apariţiei curenţilor de
suprasarcină, întreruptorul este deschis datorită declanşatoarelor F1, iar în
cazul apariţiei de curenţi de valori ridicate, prin declanşatoarele F2, care
acţionează zăvorul Z. În cazul în care întreruptorul este acţionat cu motor
electric, schema electrică are în componenţă limitatoare de cursă şi frâne
electromagnetice.
Pentru curenţi în gama 1-6 kA se utilizează ca şi echipamente de
comutaţie, întreruptoarele OROMAX, care sunt destinate comutaţiei şi
protecţiei liniilor electrice, motoarelor şi generatoarelor de putere, precum şi
transformatoarelor de putere de joasă tensiune. Întreruptorul OROMAX este
prezentat în figura 8.9.

Fig. 8.12 Întreruptor automat OROMAX.

137
 Acest tip de întreruptor este echipat cu declanşatoare combinate
pentru protecţie la suprasarcină şi scurtcircuit, de tip H sau K şi care permit
reglarea unui curent de declanşare la scurtcircuit, până la valoarea de 8 Ir.
Pentru a face faţă curenţilor de scurtcircuit de valori ridicate, întreruptorul
este echipat cu contacte de lucru situate în interiorul unei camere de stingere
în care arcul electric este dirijat spre electrozii metalici şi spre pereţii reci.

Fig. 8.13 Căile de curent ale întreruptorului OROMAX.

Constructiv, căile de curent ale întreruptorului OROMAX sunt
prezentate în figura 8.10., în care: 1-contactul principal, de lucru; 2-
contactul de rupere; 3a şi 3b-coarne; 4-separator de flamă; 5-piesa suport
pentru elementele mobile de contact; 6-resort antagonist; 7-piesa
intermediară; 8-legătura flexibilă; 9- calea de curent.
Un întreruptor de tip OROMAX poate efectua cca. 20.000 de
manevre de închidere-deschidere în sarcină şi nu necesită multe operaţiuni
de întreţinere. Schema electrică este prezentată în figura 8.14.

138
 Fig. 8.14 Schema electrică a întreruptorului OROMAX.
Acţionarea întreruptorului se face cu electromagnet, motor electric
sau cu dispozitiv pneumatic. În momentul în care dispozitivul de acţionare a
efectuat cursa, contactele întreruptorului Q1 rămân închise datorită zăvorului
Z, iar dispozitivul de acţionare este deconectat automat. Prin închiderea
contactelor principale Q1 se alimentează consumatorul la bornele A, B şi C,
în serie cu declanşatoarele termice F5, declanşatoarele electromagnetice F4 şi
siguranţele fuzibile F1, F2, F3. La depăşirea curentului reglat, acţionează
după caz declanşatorul termic sau cel electromagnetic, care prin lovirea
zăvorului declanşează întreruptorul. În caz de scurtcircuit, întreruperea
alimentării consumatorului se realizează cu siguranţele fuzibile F1, F2, F3.
Declanşatorul de minimă tensiune F6 este alimentat prin contactorul Q1 (14-
16) şi butonul S1 (1-3). În cazul scăderii sau dispariţiei tensiunii,
declanşatorul F6 acţionează mecanic asupra zăvorului Z, provocând
declanşarea întreruptorului. Deconectarea întreruptorului se realizează cu
butonul S1.

Întrebări:
1. Ce este un contactor electric?
2. Ce este un ruptor?

139
3. Ce fel de curenți comută un contactor? Dar un întreruptor automat?
4. Cum se acționează contactoarele? Dar întreruptoarele automate?
5. Care este rolul unui contactor electric?
6. Cum se clasifică contactoarele electrice?
7. Care este destinația unui contactor AC3?
8. Să se descrie elementele constructive ale unui contactor
electromagnetic?
9. Care este principiul de stingere la contactoarele de c.c.? Dar la cele
de c.a.?
10. Să se deseneze și să se descrie un contactor electromagnetic cu o
singură întrerupere (de c.c.)?
11. Să se deseneze și să se descrie un contactor electromagnetic cu
mișcare de translație și dublă întrerupere (de c.a.)?
12. Să se deseneze și să se descrie funcționarea schemei de conexiuni a
unui motor electric alimentat prin contactor trifazat de c.a.?
13. Ce sunt întreruptoarele automate de joasă tensiune?
14. Care este diferența între întreruptoarele automate și contactoare?
15. Cum se clasifică întreruptoarele automate?
16. Să se deseneze schema bloc a unui întreruptor automat și să se
descrie principalele elemente componente?
17. Să se deseneze și să se descrie caracteristica de protecție a
întreruptoarelor automate?
18. Cu ce echipamente de protecție este prevăzut un întreruptor automat
USOL?
19. Ce semnificație au pozițiile: sus, mijloc și jos a manetei de acționare
a întreruptorului USOL?
20. Să se deseneze schema electrică de acționare cu electromagnet a
întreruptorului USOL?
21. Câte tipuri de contacte există în calea de curent a întreruptorului
OROMAX?
22. Să se deseneze și să se descrie schema electrică a întreruptorului
OROMAX?

140
 9. ÎNTRERUPTOARE DE MEDIE ŞI ÎNALTĂ
TENSIUNE
Întreruptorul se poate defini ca un aparat destinat închiderii şi
deschiderii circuitelor electrice când acestea sunt parcurse, fie de curenți
normali de lucru, fie de curenți anormali cum sunt cei de suprasarcină sau de
scurtcircuit. Funcția cea mai importantă a unui întreruptor este deschiderea
automată a circutelor electrice în momentul apariției scurtcircuitelor.
Importanța acestei funcțiuni constă în faptul că se asigură intreruperea
porțiunii de rețea defectă, într-un timp cât mai scurt.
Întreruperea curenților electrici poate fi realizată principial în două
moduri:
a) Întrerupere prin introducerea în serie a unei rezistențe
crescând progresiv (sau mărimea rezistenței circuitului până
la valoarea care anulează curentul), metodă folosită şi la
întreruperea circuitelor de curent continuu;
b) Întrerupere folosind momentul trecerii curentului prin zero,
în sensul măririi rigidității dielectrice a spațiului dintre
contactele deschise, pentru a împedica reaprinderea arcului
electric.
Marea majoritate a întreruptoarelor folosesc pentru întreruperea
curentului cea de-a doua metodă. Problema principală a acestor
întreruptoare o reprezintă stingerea arcului electric ce se formează între
contacte, pe cât posibil, la prima trecere a curentului prin zero.
O clasificare a întreruptoarelor după mediul de stingere poate fi
următoarea:
• întreruptoare cu mediu de stingere gazos: cu aer comprimat, cu
hexaflorură de sulf;
• întreruptoare cu mediu de stingere lichid: cu ulei, cu amestec de apă
şi glicol;
• întreruptoare cu mediu de stingere solid: cu material solid
gazogenerator;
• întreruptoare cu vid.
Parametrii caracteristici ai întreruptoarelor sunt:
• Tensiunea nominală este valoarea standardizată cea mai mare a
tensiunii la care este destinat să lucreze întreruptorul un timp
îndelungat;
• Nivelul de izolaţie nominal sau nivelul de ţinere nominal este
caracterizat prin valorile tensiunilor de ținere nominale la impuls şi
la frecvență industrială;

141
 • Frecvenţa nominală a întreruptorului este aceeaşi cu frecvența
nominală a rețelei în care va funcționa întreruptorul;
• Curentul nominal este valoarea standardizată a curentului sub care
întreruptorul poate funcționa în regim permanent fără ca limitele de
încălzire admisibile să fie depăşite;
• Capacitatea de rupere nominală este cel mai mare curent de
scurtcircuit pe care întreruptorul trebuie să-l întrerupă în condiții
specificate privind tensiunea de restabilire şi tensiunea tranzitorie de
restabilire, Ir. Se mai poate caracteriza capacitatea de rupere a unui
întreruptor şi prin puterea de rupere, definită cu relația:
Sr = 3 U n  I r (9.1)
unde: Un este tensiunea nominală a instalației în care este instalat
întreruptorul.
• Capacitatea de conectare este definită de cel mai mare curent de
scurtcircuit care pote fi conectat de întreruptor, fără nici o avarie care
să împiedice funcționarea lui ulterioară. Acest curent este chiar
curentul de scurtcircuit de şoc.
• Curentul de stabilitate termică este curentul pe care aparatul îl poate
suporta fară a depăşi limitele de încălzire un anumit timp (1s, 4s etc)
stabilit de constructor;
• Timpul propriu de deschidere tpd al întreruptorului cu dispozitiv de
acționare este intervalul de timp care trece de la închiderea
circuitului bobinei de declanşare a dispozitivului de acționare (de la
darea impulsului de acționare) până la începerea desfacerii
contactelor întreruptorului, în vederea stingerii arcului;
• Timpul total de deschidere ttd al întreruptorului cu dispozitiv de
acționare este intervalul de timp care trece de la închiderea
circuitului bobinei de declanşare a dispozitivului de acționare, până
la stingerea completă a arcului în toate fazele. În acest caz: ttd=tpd+ta,
iar ta este durata de ardere a arcului în întreruptor;
• Timpul de închidere al unui întreruptor este intervalul de timp de la
aplicarea impulsului pentru închidere, până în momentul atingerii
contactelor.

9.1. Întreruptoare cu ulei puţin

Întreruptoarele cu ulei puțin conțin o cantitate foarte redusă de ulei,
deoarece acesta serveşte numai ca mediu de stingere a arcului electric, la
deconectare. Se fabrică în construcția tripolară, cei trei poli fiind amplasați
pe un saşiu comun pe care se găseşte şi mecanismul de acționare. Fiecare
pol este construit din elementele constructive de bază ale unui întreruptor şi

142
anume: calea de curent, camera de stingere, dispozitivele electroizolante şi
elementele de transmisie a mişcării la contactul mobil.
În figura 9.1 se prezintă componentele căii de curent a unui pol, care
funcționează în uleiul conținut într-o cuvă cilindrică 9 din sticlotextolit rulat,
consolidat cu răşini epoxidice.

Fig. 9.1 Calea de curent a unui întreruptor de tip IO.

Tija 1 a contactului mobil se realizează din cupru, care se argintează
pe suprafața laterală, în zonele de contact. Piesa de contact 2, din aliaj Cu-W
rezistent la uzură electrică, are rolul să preia extremitatea arcului electric de
deconectare. Contactul fix, de obicei de tip tulipă, este compus din degetele
3 de contact, arcurile presoare 4, caseta metalică de protecție 5 şi armătura
6, din Cu-W, care preia extremitatea arcului electric. Calea de curent este
înregistrată prin contactele alunecătoare 7 şi bornele de racord 8, ultimele
situate în exteriorul cuvei. Cu 9 s-a notat camera de stingere.
În comparație cu alte variante constructive, construcția din figura
9.1. are avantajele deplasării de sus în jos, la deconectare, a tijei contactului
mobil 1, fapt care permite dezvoltarea liberă a arcului electric. Stingerea
arcului electric de deconectare se obține într-un volum de ulei conținut în
camera de stingere, care funcționează pe principiul expandării uleiului,
figura 9.2.
Sub acțiunea arcului electric 1, care arde în volumul de ulei delimitat
de pereții 2 ai camerei de stingere, are loc descompunerea şi evaporarea
uleiului, presiunea p(t) a gazelor 3 din vecinătatea coloanei arcului, fiind
crescătoare în timp. La trecerea prin valoarea zero a curentului care trebuie
întrerupt, căldura dezvoltată de arc este nulă şi presiunea p(t) scade. În
aceste momente are loc expandarea (evaporarea) la suprafața 4, a uleiului
supraîncălzit 5.
Vaporii antrenează şi curenții turbulenți de ulei, care activează
deionizarea.

143
 Contactul coloanei arcului electric cu mase de ulei proaspăt
favorizează deionizarea, fapt pentru care camerele de stingere se construiesc
cu pereți interiori netezi.

Fig. 9.2 Expandarea uleiului.

În figura 9.3 este prezentată structura de principiu a unei camere de
stingere care echipează întreruptoarele tip IO de medie tensiune şi în care,
stingerea arcului electric, având la bază principiul expandării uleiului, se
obține prin autosuflaj combinat (longitudinal şi transversal) de gaze şi ulei.
Camera de stingere, amplasată între contactele 1-fix şi 2-mobil, este
confecționată din plăci electroizolante îmbinate cu buloane, de asemenea
electroizolante, astfel încât în interior se obțin nişele circulare 5, având
orificiul central străbătut de tija 3 a contactului mobil. Uleiul 4 umple
cavitatea camerei de stingere, nivelul acestuia fiind controlat din exterior
prin vizorul 6.

Fig. 9.3 Structura de principiu a unei camere de stingere a unui întreruptor cu ulei puțin.

144
 În intervalele de timp care conțin momentul anulării intensității
curentului prin arc, datorită scăderii presiunii p(t), uleiul reținut în nişele 5
vine sub formă de curenți turbulenți, în contact cu coloana arcului electric,
activând deionizarea acestuia. Durata de ardere a arcului electric este de
20÷40 ms. Dispunerea nesimetrică a nişelor produce la deconectare un
suflaj combinat, longitudinal şi transversal, vaporii rezultați în urma
expandării uleiului şi gazele de descompunere deplasându-se pe traseele
indicate prin săgeți în figura 9.3.
Vaporii şi gazele ionizate părăsesc volumul uleiului şi pătrund într-o
cameră de detentă, unde vaporii condensează, iar uleiul rezultat este trimis
în camera de stingere, gazele fiind eşapate.

9.2. Întreruptoare cu hexaflorură de sulf

Hexaflorura de sulf – SF6 este un gaz apreciat pentru calitățile sale
chimice şi dielectrice. Tehnica de comutație care utilizează acest gaz a fost
dezvoltată prima dată în 1970 odată cu tehnica comutării în vid. În stare
pură, gazul SF6 este incolor, fără miros, neinflamabil şi non toxic. Este
insolubil în apă, dar este unul din gazele cu efect de seră, introdus pe lista
neagră a gazelor poluante de Protocolul de la Kyoto. Este inert chimic: toate
legăturile chimice dintre molecule sunt saturate şi au o energie de disociere
mare (+1,096 kJ/mol), de asemenea şi o mare capacitate de evacuare a
căldurii produsă de arcul electric (entalpie mare). Pe durata arcului, în care
temperatura poate ajunge la valori cuprinse între 15.000 şi 20.000 K gazul
SF6 se descompune. Această descompunere este teoretic reversibilă: când
curentul scade, temperatura scade şi ea iar ionii şi electronii se pot
recombina refăcând molecula de SF6. Un mic număr de produse secundare
sunt obținute din spargerea moleculei de SF6 în prezența impurităților,
precum dioxid de sulf sau tetrafluorură de carbon. Aceste produse secundare
rămân confinate (închise) în anvelopă şi sunt uşor absorbite de compuşii
activi, asemenea silicaților de aluminiu, care sunt deseori utilizați în mediul
întreruptoarelor.
Raportul 61634 al IEC asupra utilizării SF6 în întreruptoare oferă
valorile standard care pot fi întâlnite după câțiva ani de funcționare. În
aparatele cu SF6, contactele sunt amplasate în interiorul unei anvelope
etanşe umplută cu gaz a cărui presiune variază funcție de tensiune şi de
parametrii proiectați. Aceste anvelope sunt în general, sigilate (capsulate) pe
viață deoarece rata de scăpări poate fi ținută la un nivel foarte scăzut.
Există mai multe tipuri de tehnici ale dispozitivelor cu SF6,
diferențiate prin metodele de răcire a arcului electric şi fiecare având
caracteristici şi domenii de aplicare diferite.

145
 9.2.1. Întreruptoare de medie tensiune cu SF6 în tehnică
autopneumatică
Întreruptoarele de medie tensiune sunt realizate în variantă tripolară,
cu acționare cu mecanism unic. Firma Merlin Gerin a dezvoltat o întreagă
gamă de echipamente de medie tensiune cu comutație în SF6, un loc
important ocupându-l cele realizate în tehnica autopneumatică. Dintre
acestea fac parte şi întreruptoarele tripolare de interior tip Fluarc FG2,
(figura 9.4.), utilizat în special pentru manevre şi protecție în rețelele de
distribuție publice şi industriale cu tensiuni nominale Un = 1÷17,5 kV, cu
In=630÷315 A şi capacitate nominală de deconectare la scurtcircuit Isc =
40÷50 kA. Acționarea acestor întreruptoare se face cu dispozitive cu
acumulare de energie în resorturi.

Fig. 9.4 Întreruptor în tehnică autopneumatică Fluarc FG2 de medie tensiune.

Corelarea mecanică a lanțurilor cinematice corespunzătoare celor
două căi de curent permite deschiderea contactelor de lucru (3, 4) înaintea
celor de rupere, arcul electric de deconectare formându-se între acestea din
urmă (5 şi 6). Sub acțiunea autocompresiei din camera 11, gazul SF6
traversează ajutajul (9), exercitând suflajul în vederea stingerii arcului
electric. Compuşii care rezultă în urma descompunerii gazului SF6 sunt
reținuți de sitele moleculare (14). Întreruptoarele de medie tensiune cu
autocompresie de tip Fluarc sunt utilizate şi în construcția celulelor
prefabricate tip Fluarc, destinate posturilor de transformare pentru
instalațiile de distribuție cu tensiuni nominale Un= 1÷40 kV. În România,
SC Electroputere SA fabrică întreruptoare cu autocompresie de medie
tensiune de interior tip HF 12/24 kV destinate centralelor electrice, stațiilor
de transformare şi instalațiilor de distribuție. Întreruptoarele cu SF6

146
realizează în tehnica autopneumatică au dimensiuni de gabarit mici şi nu
necesită o întreținere deosebită. Reviziile acestor echipamente se fac la
câțiva ani; de fiecare dată examinându-se componentele constructive ale
sistemelor de contacte, garniturile de etanşare împotriva scurgerilor de gaz
SF6 şi se înlocuiesc filtrele sau sitele moleculare.

9.2.2. Întreruptoare cu SF6 și suflaj magnetic.

La întreruptoarele cu SF6 realizate în tehnică pneumatică sau
autopneumatică, arcul electric de deconectare este supus unui suflaj cu gaz
sub presiune, în măsură să producă răcirea coloanei acestuia prin evacuarea
căldurii în afara volumului camerelor de stingere. Arcul electric este practic
fixat între contacte, în timp ce hexafluorura de sulf, ca mediu de stingere, se
deplasează pe seama diferențelor de presiune.
Principiul de stingere pe care se bazează funcționarea
întreruptoarelor cu suflaj magnetic, constă în deplasarea rapidă a arcului
electric într-un volum închis de SF6, aflat inițial în repaus. În acest caz,
mediul de stingere este fix, iar coloana arcului electric, sub acțiunea unor
forțe de tip Lorentz, se deplasează cu viteze comparabile cu cea a sunetului.
Câmpul necesar punerii în mişcare a arcului electric este produs de o
bobină parcursă de curent pe durata deconectării sau de magneți amplasați
în zona contactelor, energia necesară suflajului fiind deci furnizată de o
sursă exterioară.
Suflajul magnetic se obține în sistem coaxial (figura 9.5.a, cu 1-
contact fix şi electrod de rupere; 2-contact mobil; 3-electrod; 4-bobina de
suflaj; 5-arcul electric.), respectiv axial (figura 9.5.b, cu 1-contact de lucru
fix; 2- contact de lucru mobil; 3-contact de rupere fix; 4- contact de rupere
mobil; 5-arcul electric; 6- bobina de suflaj; 7-piesă polară; 8-manta
feromagnetică).
În cazul sistemului coaxial, (figura 9.5 a), arcul electric amorsat la
deconectare, inițial între contactele 1-fix şi 2-mobil, este imediat preluat
între electrozii 1 şi 3, astfel încât curentul care trebuie întrerupt, traversează
spirele bobinei de suflaj 4. În câmpul magnetic al acestei bobine, forțele de
tip Lorentz imprimă coloanei arcului o mişcare rapidă de rotație, dispunând-
o sub forma unei elicoide spațiale, cu extremitățile mobile pe electrozii
coaxiali 1 şi 3. Alungirea coloanei favorizează cedarea călduri spre mediul
de stingere, iar deplasarea rapidă a acesteia intensifică deionizarea prin
difuziune. Pe lângă simplitate constructivă, întreruptorul cu suflaj magnetic
se caracterizează printr-o slabă electroeroziune a contactelor, deoarece, ca
urmare a deplasării extremităților arcului electric, temperatura înaltă nu se
mai localizează în zone practic finite pe suprafața de contact. Distanța dintre
contacte, dependentă de nivelul nominal de izolație şi de presiunea statică a

147
SF6, rezultă mai mică decât la întreruptoarele realizate în tehnică
autopneumatică, energia necesară acționării având valori de asemenea mai
mici.

Fig. 9.5 Tehnica suflajului magnetic. a – sistem coaxial, b - sistem axial.

9.2.3. Întreruptoare în construcţie hibridă.

Autoexpansiunea asistată de autocompresie, apelează la suflajul
necesar întreruperii curenților de mare intensitate, care este obținut în
principal prin expansiunea termică a gazului conținut în volumul constant 5
încălzit de arc (figura 9.6).

Fig. 9.6 Autoexpansiune asistată de autocompresie.

148
 Un suflaj autopneumatic suplimentar, utilizând gazul comprimat la
deconectare în volumul 7, se exercită la întreruperea curenților de mică
intensitate, când, autoexpansiunea este slabă. Valva 6 a cilindrului mobil se
deschide la începutul deplasării echipajului mobil şi rămâne deschisă atâta
timp cât presiunea în volumul constant 5 este mai mică decât presiunea din
volumul 7. Valva 8 a pistonului fix se deschide dacă presiunea în volumul 7
depăşeşte o valoare reglată.
Avantajul acestor întreruptoare este că necesită un piston de
dimensiuni reduse, ceea ce permite micşorarea energiei necesare pentru
acționare. Energia necesară pentru comprimarea gazului are valori mai mari
la întreruptoarele autopneumatice.
Întreruptoarele cu autoexpansiune asistată de autocompresie,
necesitând un piston de diametru redus, consumă mai puțin de o treime din
energia necesară în cazul acționării unui întreruptor autopneumatic.
Extinderea tehnicii hibride de comutație la tensiuni superioare
presupune rezolvarea problemei creşterii importante a energiei cinetice a
echipajului mobil, care poate fi acoperită însă parțial de energia
înmagazinată sub formă de căldură în coloana arcului. Asocierea efectului
termic al arcului electric pentru obținerea expansiunii SF6 cu autocompresia
acesteia este utilizată şi în realizarea întreruptoarelor destinate celulelor
blindate, în special când este vorba de construcții cu parametrii electrici
ridicați: 300 kV/50 kA şi un singur loc de întrerupere pe pol (cameră de
stingere modul unică).
Avantajele specifice întreruptoarelor cu autoexpansiune sunt:
• energie de acționare redusă;
• absența supratensiunilor de comutație;
• insensibilitate la viteza de creştere a tensiunii de străpungere în
camera de stingere;
• funcționare corespunzătoare la întreruperea curenților capacitivi;
• electroeroziune redusă a contactelor.

9.2.4. Instalații capsulate cu izolație în hexafluorură de sulf

Ideea de bază a realizării instalaţiilor capsulate izolate în gaz SF6
constă în închiderea întregului echipament conectat la barele unei staţii într-
o incintă metalică etanşă şi izolarea acestuia în hexafluorură de sulf. Prin
proprietăţile sale electroizolante excepţionale, acest gaz permite o reducere
importantă a distanţelor de izolaţie şi deci a dimensiunilor de gabarit ale
staţiei. Pe lângă denumirea de instalaţii capsulate în SF6 mai sunt utilizate şi
noţiunile de celule blindate, staţii (posturi) de î.t. etanşate metalic (postes

149
haute tension sous enveloppe metallique) respectiv instalaţii de comutaţie cu
izolaţie în gaz (Gas Insulated Switchgear, GIS).
Construcţia şi introducerea în exploatare a instalaţiilor capsulate,
izolate cu SF6, răspund următoarelor cerinţe:
1) Necesitatea transportului energiei electrice la tensiuni înalte până în
centrele de consum (oraşe, întreprinderi industriale etc) cu respectarea
restricţiilor privind reducerea accentuată a suprafeţelor ocupate cu
echipament. O instalaţie de î.t. realizată în variantă capsulată cu izolaţie
în SF6 ocupă circa 10÷20% din suprafaţa unei staţii tradiţionale de tip
deschis.
2) Limitarea şi chiar eliminarea solicitărilor produse de factorii de mediu
asupra echipamentului electric. Efectele acţiunii factorilor de mediu sunt
practic eliminate deoarece elementele constructive funcţionează în
întregime în incinte metalice din oţel sau aluminiu, în care se găseşte
gaz SF6 la presiuni de 0,3÷0,4 MPa.
3) Creşterea gradului de siguranţă în funcţionarea instalaţiilor, prin
eliminarea posibilităţilor de producere a avariilor sub acţiunea unor
cauze întâmplătoare. Elementele constructive ale instalaţiilor capsulate
sunt complet inaccesibile din exterior, încât gradul de securitate
împotriva electrocutărilor este foarte ridicat. De asemenea este înlăturat
orice pericol de explozie, obţinându-se astfel un avantaj foarte
important, în special pentru instalaţiile destinate funcţionării în medii
explozive (minerit, ind. chimică, armament etc.).
În figura 9.7 se prezintă o astfel de instalație capsulată izolată cu
hexafluorură de sulf (celulă de linie).

Fig. 9.7 Instalații capsulate cu SF6:

a) secțiune; B)schema electrică monofilară: 1 – bare colectoare; 2 – separator; 3
– CLP; 4 – întreruptor; 5 – TC; 6 – separator linie; 7 – TT; 8 – scurtcircuitor;
9 – mufă terminală cablu. [Popa 2011].

150
 De la primele aplicaţii de acest tip, realizate în anii 1960 pentru
tensiuni nominale de 66 kV, s-a ajuns la construcţii de 500 kV (1975),
extinse apoi la tensiuni nominale de 800 kV.
Evoluţiile constructive s-au concretizat cu deosebire în compactizare
şi miniaturizare, ajungânduse la instalaţii tripolare şi, în sfârşit, la construcţii
în care funcţionalităţile sunt grupate.
Instalaţiile capsulate cu izolaţie în SF6 se pot conecta în diferite
moduri la echipamentul instalaţiei complexe din care face parte; astfel este
posibilă ieşirea în linie fie subterană, fie aeriană sau racordarea directă la
transformatorul de putere. Fiind construite integral pe principiul modulului,
instalaţiile capsulate pot reproduce orice schemă de staţie de transformare,
indiferent de tipul sistemului de bare colectoare: dublu, în H, în inel etc

9.3. Întreruptoare cu vid

Vidul este caracterizat de tensiuni de străpungere mult mai mari,
ceea ce conduce la obţinerea unor distanţe de izolaţie mult mai mici decât în
alte medii electroizolante.

9.3.1. Arcul electric sub vid [Popa 2011]

Coloana arcului electric este făcută din vapori de metal şi electroni
veniţi din electrozi, contrar altor tehnici de comutaţie discutate anterior în
care coloana arcului este în mare parte făcută din ionizarea gazului dintre
contacte prin ciocniri. Arcul electric se poate manifesta sub două forme:
arcul difuz sau arcul concentrat, acestea două forme apar în funcţie de
intensitatea curentului care este întrerupt.
Circa 90% din vaporii metalici în care amorsează arcul electric se
depun prin condensare pe suprafaţa de contact din care provin, metalul
pieselor de contact fiind recuperat aproape în întregime, de unde rezultă o
intensitate redusă a electroeroziunii, deci o durată de viaţă crescută a
contactelor. Condensarea vaporilor metalici în care amorsează arcul electric
este stimulată de amplasarea, în vecinătatea contactelor, a unor ecrane
metalice spre care plasma difuzează.
În figura 9.8 sunt prezentate principalele modele constructive de
camere de stingere cu vid, în care se evidenţiază principalele elemente
constructive. Durata de funcţionare depinde de: soluţia constructivă aleasă;
modelul şi metalele utilizate pentru contacte; tehnologia de obţinere a
vidului. Între piesele de contact situate la distanţe mici, intensitatea
câmpului electric are valori foarte mari (200÷300 kV/cm), încât forma,
gradul de prelucrare şi dimensiunile suprafeţelor de contact joacă un rol
important în asigurarea unor valori mari pentru tensiunea de străpungere.

151
 Deoarece străpungerea în acest caz are loc prin emisie electronică la
catod, micile asperităţi sau neuniformităţi ale suprafeţelor de contact pot
conduce la iniţierea străpungerii în câmp electric.

Fig. 9.8 Construcția unei camere de stingere vidate:

1 – contact fix; 2 – contact mobil; 3 – capsulă sticlă; 4 – burduf metalic de etanșare.
Materialele utilizate pentru construcţia contactelor şi a electrozilor
sunt aliaje sau compoziţii sinterizate pe bază de cupru, căruia i se adaugă
anumite cantităţi de wolfram, molibden sau crom.
Întreruptoarele de medie tensiune actuale de obicei constau din trei
poli legați mecanic și un mecanism de acționare.
Mecanismul de acţionare poate fi de tip mecanic cu resort sau
electromagnetic. Figura 9.9 ne arată construcția mecanică a unui întreruptor
cu vid, în care polul este conectat la mecanismul de acţionare printr-un ax cu
camă. Acest principiu a dovedit stabilitatea pentru întreruptoarele
nesincrone care au un singur dispozitiv de acţionare pentru toţi cei trei poli
legaţi în paralel.
Deşi la niveluri superioare de tensiune sunt cunoscute şi aplicaţii
atipice, în prezent se asistă la generalizarea utilizării întreruptoarelor cu vid
în domeniul instalaţilor de medie tensiune (6÷35 kV). Pentru aceste tensiuni,
întreruptoare construite au curenți nominali de 2500-3000 A şi pot atinge
valori ale capacităţii de rupere la scurtcircuit de 25÷40 kA la 12 kV, în
perspectivă tinzându-se spre 40÷100 kA pentru tensiunea de 13,8 kVA.
În funcţie de firma producătoare, funcţionarea echipamentului de
comutaţie în vid este garantată pentru 20 ani sau pentru 10 ani şi 30.000 de
operaţii de comutaţie; dintre acestea circa 50÷100 deconectări pot fi
efectuate la capacitatea nominală de rupere la scurtcircuit.

152
 Fig. 9.9 Mecanismul de acționare și compartimentul polului unui întreruptor cu vid:
1 - ax cu camă; 2- senzor de proximitate; 3- bobină de închidere; 4 -magnet permanent; 5-
piston mobil; 6- bobină de deschidere; 7- miez laminat fix; 8- dispozitiv de deschidere
manuală de urgenţă; 9- incintă din răşină epoxi; 10- întreruptor cu vid.

Întrebări:
1) Care este funcția cea mai importantă a unui întreruptor de înaltă
tensiune?
2) Cum se poate realiza întreruperea curentului electric într-un circuit de
c.c.? Dar într-un circuit de c.a.?
3) Cum se clasifică întreruptoarele de medie și înaltă tensiune?
4) Care sunt principalele caracteristici ale întreruptoarelor de medie și
înaltă tensiune?
5) Să se deseneze și să se descrie structura de principiu a unei camere de
stingere la un întreruptor cu ulei puțin?
6) Care sunt proprietățile hexafluorurii de sulf SF6?
7) Să se descrie un întreruptor cu SF6 realizat în tehnică autopneumatică?
8) Ce rol are suflajul magnetic la un întreruptor cu SF6?
9) Care sunt avantajele instalațiilor electrice capsulate cu izolația în
hexafluorură de sulf?
10) Să se deseneze și să se descrie o cameră de stingere cu vid?

153
 10.ALTE ECHIPAMENTE ELECTRICE DE ÎNALTĂ
TENSIUNE
10.1. Descărcătoare electrice
10.1.1. Generalităţi
Definiție: Descărcătoarele sunt echipamente electrice care asigură protecţia
instalaţiilor electrice împotriva supratensiunilor.
Solicitările electrice la care este supusă izolaţia echipamentelor
electrice sunt date de următoarele tensiuni:
• tensiunea de serviciu (50Hz): solicitări de lungă durată, cu valori
maxime prescrise;
• supratensiuni temporare: solicită izolaţia pe o durată scurtă şi au
valori mai mari decât tensiunea de seviciu;
• supratensiuni de comutaţie: solicitări de scurtă durată, de regulă
sub forma unor oscilaţii amortizate;
• supratensiuni externe: de origine atmosferică, care sunt
supratensiuni de durate foarte mici, având valori de vârf foarte mari.
În laborator, pentru încercările izolaţiei supratensiunile sunt simulate
astfel:
➢ supratensiuni temporare = tensiuni mărite, de frecvenţă industrială,
➢ supratensiuni de comutaţie şi cele atmosferice = unde de impuls de
tensiune (Fig. 10.1).
➢

Fig. 10.1 Parametrii undei de impuls de tensiune:

Um - valoarea de vârf; Tf - durata frontului; Tsa - durata de semiamplitudine; Oc - origine
convenţională; Supratens. atmosferică =1,2/50 µs (Tf=1,2 µs; Tsa=50 µs);

154
 Izolaţia echipamentelor electrice se caracterizează, în funcţie de
solicitările menţionate, prin:
➢ tensiune nominală;
➢ tensiune nominală de ţinere la supratensiuni de frecvenţă industrială;
➢ tensiune nominală de ţinere la supratensiuni de comutaţie şi
atmosferice.
Nivelul de izolaţie nominal al echipamentelor de JT se defineşte prin
tensiunea nominală de ţinere la supratensiuni de frecvenţă industrială (având
valori între 1000 şi 3500 V, funcţie de tensiunea nominală Un);
Nivelul de izolaţie nominal al echipamentelor de ÎT se defineşte prin
tensiunea nominală de ţinere la supratensiuni atmosferice, la care se adaugă
fie tensiunea nominală de ţinere la supratensiune de frecvenţă industrială
(pt. Un=1÷300 kV ), fie tensiunea nominală de ţinere la supratensiuni de
comutaţie (pt.Un>300 kV).
Constructiv un descărcător este alcătuit, de regulă, dintr-un
dispozitiv care să permită amorsarea arcului în cazul supratensiunilor şi
dintr-un dispozitiv de stingere a curentului de însoţire de frecvenţă
industrială.
În funcţie de modul de realizare al dispozitivelor de amorsare şi de
stingere se disting următoarele categorii de descărcătoare:
• descărcătoare cu coarne;
• descărcătoare cu rezistenţă variabilă;
• descărcătoare cu suflaj magnetic;
• descărcătoare cu oxizi metalici.

10.1.2. Descărcătoare cu coarne

Descărcătoarele cu coarne se utilizează pentru protecţia împotriva
supratensiunilor a LEA şi a PT de medie tensiune realizate în construcţie
aeriană, având puteri până la 250 kVA. Se mai montează şi pe izolatoarele
lanţ de 110 kV si 220 kV pentru a uniformiza gradientul de potenţial în
lungul izolatorului, asigurându-se astfel protecţia suprafeţei izolatorului
împotriva efectelor termice ale arcului electric.
Se construiesc trei tipuri de descărcătoare cu coarne, şi anume: a- cu
coarne de protecţie, b- cu tijă şi c- cu inele ecran.

155
 Fig. 10.2 Descărcătoare cu coarne.
1. electrod racordat la LEA; electrod racordat la pământ; d- distanţa dintre
electrozi.
Funcţionarea descărcătorului cu coarne constă în străpungerea
spaţiului disruptiv dintre electrozi, prin care sarcinile electrice ale
supratensiunii sunt dirijate spre pământ sub forma unui curent de impuls,
numit curent de descărcare. După descărcarea energiei undei de impuls, la
tensiunea de serviciu prin coloana de arc circulă curentul de însoţire, care se
va stinge prin alungire pe rampele electrozilor, la trecerea curentului prin
zero.

10.1.3. Descărcătoare cu rezistenţă variabilă – DRV.

Descărcătoarele cu rezistență variabilă au în componență
următoarele elemente (Fig. 10.3):
1. lanţ de eclatoare;
2. rezistenţă neliniară;
3. carcasă de porţelan;
4. capace metalice;
5. supapă mecanică.

Fig. 10.3 Elementele constructive ale DRV:

a) partea activă a unui descărcător cu rezistenţă variabilă; b) schema electrică
echivalentă a unui DRV; c) simbolul unui DRV.

156
 Partea activă a descărcătorului este formată din spaţiile disruptive
(eclatoarele) 1, înseriate cu rezistenţa variabilă 2, ce este alătuită din mai
multe discuri de carbură de siliciu înseriate.
Construcţia este protejată de anvelopa de porţelan 3, prevăzută cu
capacele frontale metalice 4, având rol de etanşare a construcţiei şi de borne
de conexiuni. În interiorul anvelopei se introduc substanţe higroscopice
(clorură de calciu) sau azot uscat la presiune atmosferică.
În paralel cu eclatoarele E1÷E4 sunt cuplate rezistenţele R1÷R4 având rolul
de a asigura o distribuţie uniformă a tensiunii pe lanţul de eclatoare. Cu R0
s-a notat rezistenţa variabilă, a cărui rezistenţa depinde de tensiunea aplicată
la borne (varistor).
Eclatoarele sunt formate din discuri de tablă şi de alama ambutisate şi
izolate între ele. La unele construcţii, în zona eclatoarelor se montează piese
de titrat de bariu, care menţin o stare de preionizare, favorabilă amorsării la
tensiuni de 3÷6 kV.
Rezistenţa neliniară R0, este alcătuită din discurile 2, de carbură de
siliciu (carborund), având diametre de 75÷100 mm şi grosimi de 20÷70 mm.
Caracteristica tensiune-curent (Fig. 10.4) a rezistenței variabile (a
discurilor de carbură de siliciu) se poate aproxima cu o relaţie de forma:
i = k  u (10.1)
unde:
• u- valoarea instantanee a tensiunii aplicate rezistorului;
• k- constantă de material;
• α = 4÷6 – coeficient de neliniaritate.

Fig. 10.4 Caracteristica volt-amper şi rezistenţa dinamică pentru un disc de corborund.

157
 Pentru rezistenţa dinamică a discurilor de carborund este valabilă
relația:
du 1
R0 d = = (10.2)
di   k  u  −1
În regim normal de funcționare, sub acțiunea tensiunii alternative de
serviciu a liniei us(t), prin descărcător circulă un curent de conducție având
intensitatea de 0.3...1 mA, care se închide la pământ prin capacitatea dintre
electrozii eclatoarelor. Sub acțiunea unei unde de supratensiune, când se
atinge tensiunea de amorsare la impuls uai, spațiile disruptive ale
eclatoarelor sunt străpunse și prin descărcător circulă curentul de descărcare
id, sarcinile electrice corespunzătoare undei de supratensiune fiind conduse
la pământ. Creșterea tensiunii u(t) determină scăderea rezistenței R0d, unda
de tensiune fiind astfel limitată în amplitudine. Valoarea maximă a tensiunii
ur a tensiunii la bornele descărcătorului după amorsare se numește tensiune
reziduală.
Începând din momentul amorsării, sub acţiunea tensiunii alternative
de serviciu, us(t), a liniei, în canalele descărcării iniţiale dintre eclatoare se
dezvoltă descărcări prin arc electric, parcurse de curentul de însoţire, ii.
Intensitatea acestui curent este limitată prin creşterea rezistenţei R0d a
discurilor de carbură de siliciu, încât aceasta se reduce, iar la prima anulare,
se obţine stingerea definitivă a arcului electric amorsat la eclatoare şi
revenirea eclatorului în starea iniţială.
Rezultă astfel, că în urma funcţionării descărcătorului, unda de
tensiune u(t), care ar fi solicitat izolaţia instalaţiei la valoarea de vârf um,
este limitată în amplitudine la valoarea ur.
Caracteristica vol-amper specifică funcţionării unui descărcător
DRV este reprezentată în figura 10.5.

Fig. 10.5 Caracteristica volt-amper a descărcătorului cu rezistenţă variabilă:

up=ur - nivelul de protecţie; und- tensiunea nominală a descărcătorului; uai - tensiunea de
amorsare la implus pe frontul undei; 1- caracteristica volt-amper a discurilor din carbură de
siliciu.

158
 Deoarece funcţionarea descărcătorului cu rezistenţă variabilă este
foarte scurtă (sub 0,01 s), protecţia prin relee a instalaţiei nu sesizează
punerea la pământ produsă, şi deci nu acţionează.
Parametrii şi caracteristicile descărcătoarelor cu rezistenţă
variabilă sunt:
• Capacitatea de descărcare = proprietatea descărcătorului de a
permite, fără să se deterioreze, circulaţia unor curenţi de impuls,
specificaţi ca număr, formă şi amplitudine. Verificarea capacităţii de
descărcare se face trecând prin descărcător două impulsuri succesive
de curent, undă 4/10 μs şi 20 de impulsuri dreptunghiulare de curent.
• Curentul nominal = valoarea de vârf a intensităţii impulsului de
curent 8/20 μs, care se poate repeta fără deterioararea
descărcătorului.
• Precizia cu care se obţine amorsarea eclatoarelor şi stingerea arcului
electric dintre electrozii acestora. Precizia tensiunii de amorsare se
îmbunătaţeşte prin alegerea convenabilă a formei constructive a
electrozilor şi printr-o repartizare uniformă a tensiunii pe lanţul de
eclatoare, realizabilă cu ajutorul divizoarelor rezistive de tensiune.
Cu toate aceste măsuri, abaterea de tip a valorilor tensiunii de
amorsare nu poate scădea sub 2-3 %.
• Tensiunea de amorsare la impuls de frontul undei, uai, reprezintă
valoarea maximă a tensiunii la bornele descărcătorului, înainte de
trecerea curentului de descărcare.
• Tensiunea de 100% amorsare la impuls de 1,2/50 μs reprezintă
valoarea de vârf minimă a undei normale de impuls de tensiune care,
aplicată repetat descărcătorului produce cel puţin amorsări
consecutive ale acestuia. Pentru un descărcător dat, tensiunea de
amorsare la impuls pe frontul undei divizată prin 1.15, tensiunea de
100% amorsări la impuls de 1,2/50 şi tensiunea reziduală, ur, sunt de
valori apropiate, cea mai mare dintre acestea constituind nivelul de
protecţie, up.
Caracteristicile de protecţie ale unui descărcător sunt curbele
tensiune-timp de amorsare la undă de impuls normală (Fig. 10.6), la care,
pentru descărcătoarele destinate serviciului intensiv, se adaugă curbele
tensiune-timp de amorsare la supratensiuni de comutaţie.
Ridicarea caracteristicii tensiune-timp de amorsare la undă de impuls
normală se efectuează utilizând polaritatea impulsului care prezintă
tensiunea de amorsare cea mai ridicată. Datele necesare se obţin aplicând
impulsuri cu valori de vârf progresiv crescătoare, figura 10.6, pentru fiecare

159
amorsare înregistrându-se valoarea maximă a tensiunii înainte de amorsare
şi durata până la amorsare, măsurată din originea convenţională.
Caracteristica tensiune-timp de amorsare la supratensiuni de
comutaţie se ridică experimental printr-un procedeu similar, pentru acelaşi
tip de descărcător, acesta obţinându-se în prelungirea curbei tensiune-timp
de amorsare la undă de impuls normală.

Fig. 10.6 Ridicarea caracteristicii de protecţie tensiune-timp.

Diferenţele funcţionale existente între un descărcător cu coarne şi
unul cu rezistenţă variabilă sunt evidenţiate cu ajutorul caracteristicilor
tensiune-timp, în varianta amorsării pe frontul undei de impuls. Aceste
caracteristici sunt prezentate grafic în figura 10.7, unde s-a notat:
1- nivelul nominal de ţinere la undă de impuls normală, pentru izolaţia
unui transformator;
2- nivelul de protecţie, la acelaşi tip de undă, al unui descărcător DRV;
3- curba tensiune-timp de amorsare la undă de impuls normală, pentru
descărcător cu coarne.

Fig. 10.7 Caracteristica tensiune – timp.

160
 Din caracteristicile prezentate rezultă că în timp ce un descărcător de
tip DRV asigură protecţia izolaţiei pentru unde de impuls cu pante mari, 4,
5, descărcătoarele cu coarne realizează protecţia numai pentru unde de
impuls, 6, cu pante de valori mici.
Un inconvenient important al descărcătoarelor prezentate constă în
existenţa eclatoarelor în construcţia acestora.
Utilizarea tensiunilor foarte înalte în instalaţiile de transport a
energiei electrice reclamă realizarea unor nivele de protecţie scăzute, astfel
încât scumpirea izolaţiei, odată cu creşterea tensiunii nominale, să nu devină
excesivă.
Aceste cerinţe apropie nivelul de protecţie de cel al supratensiunilor
temporare (la care descărcătorul nu trebuie să funcţioneze), încât este
necesară asigurarea unei înalte selectivităţi în funcţionare pentru un astfel de
descărcător.
În acest context, dezvoltarea tehnicii descărcătoarelor trebuie să
vizeze obiectivul obţinerii unor materiale cu proprietăţi de varistor, având
caracteristica volt-amper cât mai aproape de cea ideală, reprezentată grafic
în figura de mai sus.

10.1.4. Descărcătoare cu oxizi metalici

Construcţia şi funcţionarea descărcătoarelor cu oxizi metalici se
bazează pe utilizarea, ca element cu caracteristică de tip varistor a unui
material ceramic obţinut prin sinterizare din oxizi metalici (ZnO, Bi2O3,
CoO, etc.). structura masei sinterizate este aproape matriceală, figura 10.8,
conţinând granule de ZnO, cu o bună conductivitate electrică, înconjurate de
o peliculă foarte fină din Bi2O3, care dă caracterul puternic neliniar al
conducţiei electrice printr-un astfel de material.
Caracteristica volt-amper a discurilor astfel obţinute, reprezentată
grafic în figura 10.9, este aproximabilă cu o relaţie de forma (10.1),
coeficientul de neliniaritate având valori α>20. În aceste condiţii, în
consţrucţia descărcătorului nu mai sunt necesare spaţiile distructive ale
eclatoarelor şi nici rezistoarele de egalizare. Variantele constructive
realizate, figura 10.10, conţin elementele de bază ale unui descărcător cu
oxizi metalici: 1- borne de conexiuni, 2-discuri din oxizi metalici, 3-piesă
metalică, 4-corp din răşină sintetică turnată.
Sub acţiunea tensiunii de serviciu, prin descărcător trece un curent
capacitiv de mică intensitate (0.5÷3mA), punctul de funcţionare situându-se
pe porţiunea (1), de impedanţă maximă, a caracteristicii. La apariţia unei
unde de impuls de tensiune, punctul de funcţionare se deplasează pe
porţiunea de impedanţă mică (2), figura 10.9, şi supratensiunea este limitată
la valoarea nivelului de protecţie up.

161
 Fig. 10.8 Structura masei sinterizate a descărcătorului cu oxizi metalici.

Fig. 10.9 Caracteristica volt-amper ideală

Fig. 10.10 Variantă constructivă de descărcător cu oxizi metalici.

În comparaţie cu tehnica clasică (DRV, DRVM) descărcătoarele cu
oxizi metalici prezintă importante avantaje, dintre care se menţionează:
• simplitatea constructivă, gabarit redus şi fiabilitate sporită prin
eliminarea eclatoarelor şi a rezistenţelor de egalizare;
• nivelul de protecţie este cu circa 20% mai mic decât în cazul tehnicii
clasice;
• stabilitate foarte bună a caracteristicii de protecţie tensiune-timp;
Drept dezavantaje ale tehnicii pe bază de ZnO se poate menţiona:
• creşterea puterii cunsumate în regim normal de funcţionare odată
cu mărirea temperaturii;

162
 • existenţa unui pericol de ambalare termică datorită trecerii
continue a unui curent de ordinul 1÷2mA prin varistoare.

10.2. Bobine de reactanță

Bobinele de reactanţă sunt aparate care servesc la limitarea
curenţilor de scurtcircuit în circuitele electrice de mare putere şi la
menţinerea tensiunii la bare, în caz de avarie, la un nivel acceptabil, care să
asigure funcţionarea fără întrerupere a consumatorilor neafectaţi.
Limitarea valorii curenţilor de scurtcircuit prin instalarea bobinelor
de reactanţă la barele colectoare ale centralelor electrice, în staţiile de
transformare, precum şi la liniile care pleacă de la aceste bare, plasate după
cum se ilustrează în fig. 10.11., cu toate că complică şi scumpeşte
instalaţiile, realizează condiţii mai bune pentru funcţionarea elementelor
celor mai sensibile la aceste avarii: cablurile (sub aspectul stabilităţii
termice), întreruptoarelor (sub aspectul puterii de rupere), permiţând
alegerea unor echipamente pentru valori mai mici ale curenților de
scurtcircuit.

c
Fig. 10.11 a) Bobină de reactanță normală; b) Bobină de reactanță jumelată; c) Schema de
conectare a bobinelor de reactanţă.
Bobina de reactanţă este o bobină de regulă fără miez de fier (pentru
a avea o inductivitate constantă) şi la tensiuni sub 35kV se realizează în aer,
rigidizarea bobinajului împotriva forţelor electrodinamice realizându-se prin
înglobarea parţială a acesteia în beton sau în răşini epoxidice. Pentru
tensiuni mai mari de 35kV, bobinele de reactanţă sunt de tip exterior,
mediul de răcire fiind uleiul mineral cuprins în interiorul unei cuve în care
se află şi un ecran.
Introducerea miezului de fier permite o micşorare a gabaritelor
bobinelor. Prin asocierea cu o bobină de compensare este posibilă obţinerea
unei reactanţe mici în regimul normal de funcţionare. Dezavantajul
bobinelor de reactanţă cu miez de fier constă în aceea că în caz de

163
scurtcircuit, când reactanţa bobinei ar trebui să aibă cea mai mare valoare,
intervine fenomenul de saturare a miezului.
Bobinele de reactanţă cu priză mediană, figura 10.11 b), (jumelate)
permit reducerea pierderilor de tensiune în regim normal de funcţionare,
păstrând proprietăţile de limitare a curenţilor de scurtcircuit.
Bobinele de reactanţă se montează în instalaţiile de distribuţie de
m.t.
Parametrul principal al bobinei de reactanţă este reactanţa bobinei
(Xr) al cărui efect principal este căderea de tensiune pe bobină, care la
curentul nominal (In) este:
U f = X r I n , (10.3)
în cazul în care se neglijează rezistenţa bobinei în raport cu reactanţa sa.
Se defineşte reactanţa procentuală:
U f X I 3X r In
X r =  100 = r n  100 =  100 [%]. (10.4)
Uf U n Un
3

Reactanţa procentuală X r [%] este un indicator al posibilităţilor de
limitare a curentului şi este de obicei (6÷8)% pentru cablurile de plecare (
BR1÷BR4 fig. 10.11) şi (8÷12)% pentru bobinele de reactanţă destinate
barelor colectoare ( BRb din fig.10.11).
Valoarea curentului de scurtcircuit, considerând că el este determinat
numai de parametrii bobinei de reactanţă prin neglijarea rezistenţelor din
reţea este:
Un
U fn Un
I sc = = 3 = . (10.5)
Xr Xr 3   L
Ţinând seama de relaţia (10.4), se poate scrie:
Un I  100 100
I sc =  n = In   . (10.6)
3  X r I n  100 Xr
Cu valorile acceptate ale reactanţei procentuale rezultă o limitare a
curentului de scurtcircuit la maxim (8÷10)In.
Pentru a evidenţia efectul bobinei de reactanţă în fig. 10.12. s-a
reprezentat căderea de tensiune pe o plecare într-un cablu, la regimul
nominal prin curba 1 şi în regimul de scurtcircuit prin curba 2. Se observă că
mărimile căderii de tensiune pe bobina de reactanţă ΔUf = U1f – U2f , în
regimul de scurtcircuit, asigură pe barele B o tensiune Urem de valoare
apropiată cu cea nominală, iar curentul de scurtcircuit este limitat conform
relaţiei (10.6).

164
 Fig. 10.12 Explicativă la influenţa bobinei de reactanţă.
Căderea de tensiune pe bobina de reactanță are expresia:
P  Rr + Q  X r
U = , (10.7)
U
unde Rr și Xr sunt parametrii bobinei de reactanță, iar P și Q sunt puterea
activă și reactivă transportate pe linie. În regim normal de funcționare
rezistența bobinei și puterea reactivă au valori reduse, așa că ambii termeni
de la numărător sunt mici și avem o cădere de tensiune redusă pe bobină. În
caz de scurtcircuit puterea activă dispare, singura sarcină fiind reactanța
rețelei, deci puterea reactivă mare coroborată cu reactanța mare a bobinei va
duce la creșterea produsului Q*Xr și deci la o cădere mare de tensiune pe
bobină ΔUf și deci la o tensiune U1f apropiată de tensiunea în regim normal
de funcționare. În acest fel consumatorii racordați la bara B și generatoarele
G vor putea funcționa în continuare.
Bobinele de reactanţă în aer se execută fără miez de fier încastrate în
beton şi au forma constructivă din fig. 10.13. Pentru încastrarea căilor de
current, realizate din aluminiu sau cupru, se folosesc 6÷10 coloane de beton.
Între spirele bobinei se lasă spaţii libere pentru accesul aerului de
răcire. Betonul bobinei este tratat pentru a nu se înrăutăţi rigiditatea
dielectrică a izolaţiei spirelor, fiind acoperit după uscare cu un lac
nehigroscopic. Bobinele celor 3 faze pot fi montate atât vertical, cât şi
orizontal.
În figura 10.13 se prezintă o secţiune printr-o bobină de reactanţă tip
BR cu rigidizarea înfăşurărilor în cadre de beton. Înfăşurarea 1 a bobinei se
execută din conductoare flexibile multifilare, izolate cu hârtie şi ţesătură de
bumbac, între spire lăsându-se spaţii libere pentru ventilaţie naturală. Pentru
curenţi nominali mari, înfăşurarea se realizează cu mai multe conductoare în
paralel, executându-se şi transpunerea conductoarelor pentru evitarea
curenţilor de circulaţie între spirele bobinelor conectate în paralel. Bobinele

165
de reactanţă cu rigidizare în cadre de beton se obţin prin tehnologii relativ
costisitoare de prelucrare şi uscare, construcţia rezultând cu dimensiuni de
gabarit şi greutăţi mari. Rigidizarea înfăşurărilor în răşini duce la reducerea
gabaritului şi a greutăţii, precum şi la economii de cupru.
Dezavantajele bobinelor de reactanţă în beton sunt: tehnologia
complicată de prelucrare şi uscare, precum şi greutatea şi dimensiunile de
gabarit mari.
La bobinele de reactanţă în cuvă metalică cu ulei trebuie luate
măsuri pentru limitarea fluxului magnetic prin pereţii cuvei şi ca urmare atât
uleiul căt şi cuva s-ar încălzi puternic. De aceea în interiorul cuvei se
montează un ecran inelar din cupru sau aluminiu, fixat pe pereţii cuvei,
compensarea este cu atât mai bună cu cât rezistenţa electrică a ecranului este
mai redusă.

Fig. 10.13 Bobină de reactanţă în cadre de beton: 1-bobina; 2-cadru de beton; 3-izolator.
Condiţiile impuse bobinelor de reactanţă sunt:
• să prezinte o izolaţie corespunzătoare între spire şi faţă de pământ;
• supratensiunile nu trebuie să producă străpungeri sau puneri la
pământ a elementelor înfăşurării;
• stabilitatea termică şi electrodinamică să fie ridicată;
• căderile de tensiune în regim normal de funcţionare să nu depăşească
(1÷3)% din tensiunea nominală;
• pierderile de putere în bobină să fie cuprinse între (0,2÷0,5)% din
puterea ce trece prin bobină.

Întrebări:
1. Ce sunt descărcătoarele electrice?
2. Care sunt parametrii undei de impuls de tensiune?
3. Prin ce fel de tensiuni se caracterizează izolația echipamentelor
electrice?

166
4. Cum se definește nivelul de izolație nominal al echipamentelor de
joasă tensiune? Dar al echipamentelor de înaltă tensiune?
5. Cum se clasifică descărcătoarele electrice?
6. Să se descrie funcționarea descărcătoarelor cu coarne?
7. Să se deseneze un descărcător cu rezistență variabilă DRV și să se
descrie elementele componente?
8. Să se deseneze caracteristica volt-amper și rezistența dinamică a
unui disc de carbură de siliciu (carborund) și să se scrie ecuațiile care
le descriu?
9. Ce este nivelul de protecție up a unui descărcător cu rezistență
variabilă?
10. prin ce se caracterizează descărcătoarele cu oxizi metalici?
11. Ce sunt bobinele de reactanță?
12. Săse deseneze o schemă de conectare a bobinelor de reactanță/
13. Cum se calculează reactanța procentuală a bobinei de reactanță?
14. Să se deseneze și să se explice influența bobinei de reactanțăasupra
unei rețele radiale în regim normal și în regim de scurtcircuit?
15. Să se deseneze și să se descrie construcția unei bobine de reactanță
încastrată în beton?

167
 12.APARATE SI ECHIPAMENTE ELECTRICE DE
PROTECTIE
Defectele ce apar în instalaţiile electrice sunt complexe, atât ca şi cauze cât
şi ca efecte. Marea majoritate a defectelor constau în deteriorarea izolaţiei
ceea ce conduce la apariţia unor scurtcircuite. Curentul de scurtcircuit având
o valoare mare supune echipamentul electric şi consumatorii la efecte
termice şi electrodinamice importante şi în acelaşi timp provoacă o creştere
a căderilor de tensiune pe toate impedanţele pe care le parcurge, provocând
astfel o scădere generală a tensiunii în reţea.
Echipamentele electrice de protecţie au rolul de a limita efectele regimurilor
de avarie pentru a proteja atât echipamentul electric cât şi consumatorii şi
generatoarele electrice.
Cele mai importante echipamente de protecţie sunt: siguranţele fuzibile,
releele de protecţie, declanşatoarele şi descărcătoarele. Aparatele de
protecţie trebuie să sesizeze apariţia unui regim anormal de funcţionare şi să
izoleze zona defectă prin intermediul aparatelor de comutaţie.
Pentru a fi eficientă o protecţie trebuie să fie sensibilă, rapidă, selectivă şi
cât mai sigură în funcţionare.

12.1. Sigurante fuzibile (a se vedea capitolul 7)

Siguranţa fuzibilă este un aparat de conexiune şi protecţie a cărui funcţie
este de a întrerupe circuitul în care este conectată şi de a întrerupe curentul,
atunci când acesta depăşeşte un anumit timp o valoare dată.
Siguranţele fuzibile se caracterizează printr-o construcţie foarte simplă şi
robustă, care au încorporat ca element de protecţie un fir rotund sau o bandă
conductoare, montate în serie cu obiectul de protejat. În cazul curenţilor de
scurtcircuit şi la suprasarcini mari, metalul din care este confecţionat
fuzibilul, având cea mai redusă stabilitate termică din întreg circuitul, se
topeşte şi întrerupe circuitul, realizând protecţia acestuia.
Siguranţele fuzibile se folosesc atât în instalaţiile electrice de joasă tensiune,
cât şi în cele de medie şi înaltă tensiune şi deşi din punct de vedere
constructiv ele diferă mult în funcţie de domeniul de utilizare, funcţia de
protecţie este aceeaşi.
.......

168
 12.2. Relee de protectie
Rolul releelor de protecţie este de a proteja instalaţiile electrice împotriva
funcţionării în regimuri anormale, prin transmiterea unor semnale electrice
ce determină izolarea locului defect prin intermediul aparatelor de
comutaţie.
Deşi există o mare diversitate de relee, toate se compun din trei elemente
funcţionale distincte: elementul sensibil S, elementul comparator C şi
elementul executor E (Fig. 12.1).

Fig. 12.1 Elementele functionale ale releelor de protectie.

După cum se constată releul are un singur semnal de intrare (x) şi oricâte
semnale de ieşire (y1…yn).
Elementul sensibil S primeşte semnalul de intrare x şi îl transformă într-o
mărime fizică necesară funcţionării releului. De exemplu, la un releu
electromagnetic, acest rol este îndeplinit de un electromagnet ce transformă
tensiunea sau curentul într-o forţă sau cuplu ce permite funcţionarea
releului.
Elementul comparator C compară mărimea transformată de elementul
sensibil, cu o mărime de referinţă şi la o anumită valoare a mărimii
transformate trimite acţiunea asupra elementului executor. La releele
electromagnetice acest rol îl îndeplineşte resortul antagonist.
Elementul executor E, în urma comenzii primite acţionează asupra
semnalelor de ieşire y1…yn, ce constituie contactele releului.
Releele electrice sunt aparate automate, care sub acţiunea parametrului
electric de intrare produc variaţia bruscă a parametrilor de ieşire, la o
anumita valoare a parametrului de intrare. Ele funcţionează pe baza ciclului
DA-NU (deschis-închis), făcând parte din categoria aparatelor cu comenzi
discontinue.

169
Releele de protecţie trebuie să îndeplinească patru condiţii fundamentale:
selectivitate, rapiditate, sensibilitate şi siguranţă.
12.2.1. Clasificarea releelor de protectie
După principiul de funcţionare al mecanismului motor:
• relee termice,
• electromagnetice,
• de inducţie,
• magnetoelectrice,
• electrodinamice,
• electronice.

După mărimea pe care o protejează:

• relee de curent
• relee de tensiune
• relee de putere
• relee de impedanţă
• relee de frecvenţă
• relee de timp
• relee de temperatură

După felul în care este realizată acţiunea faţă de o anumită valoare a mărimii
de intrare:
• relee maximale, care acţionează dacă mărimea protejată depăşeşte o
anumită valoare
• relee minimale, care acţionează când mărimea protejată scade sub o
anumită valoare (sau dispare)
• relee direcţionale, care acţionează dacă se schimbă sensul mărimii
protejate (de exemplu: sensul de circulaţie al puterii)
După modul în care acţionează asupra aparatelor de comutaţie:
• relee directe, la care elementul de protecţie acţionează direct asupra
aparatului de comutaţie
• relee indirecte, la care acţiunea se transmite prin intermediul unor
contacte din circuitul electric auxiliar al aparatului de comutaţie.
După modul de conectare în circuit:
• relee primare, la care înfăşurarea este parcursă de mărimea din circuitul
de protejat

170
 • relee secundare a căror înfăşurare este alimentată din secundarul unui
transformator de măsură prin a cărui primar trece mărimea din circuitul
de protejat.
In funcţie de valoarea timpului de acţionare ta, definit ca timpul din
momentul apariţiei semnalului de intrare care acţionează asupra elementului
sensibil al releului şi până în momentul acţionării releului, releele se
clasifică în:
• relee fără inerţie (ultrarapide), când ta < 10 ms
• relee rapide, când ta < 5∙102 s
• relee normale, când 0,15 s > ta > 5∙102 s
• relee lente, când 1 s > ta > 0,15 s
• relee temporizate, când ta > 1 s

12.2.2. Caracteristicile releelor de protectie

Caracteristica de bază a releelor o constituie caracteristica intrare ieşire, y =
f(x), care reprezintă legătura cu caracter discontinuu dintre mărimea de
intrare x şi mărimea de ieşire y.

Fig. 12.2 Caracteristica de baza a releelor de protectie.

Dacă mărimea de intrare creşte în intervalul de la 0 la 1, mărimea de ieşire

rămâne nulă. În momentul în care mărimea de intrare atinge valoarea x a,
mărimea de ieşire variază brusc la valoarea ymax.

171
Mărimea xa poartă denumirea de parametru de acţionare şi reprezintă
valoarea mărimii de intrare la care sistemul mobil se pune în mişcare şi
acţionează contactele.
În continuare dacă x creşte mărimea de ieşire rămâne constantă. În procesul
de micşorare al mărimii de intrare până la xr mărimea y rămâne constantă şi
numai la x = xr variază brusc până la valoarea 0 (porţiunea 4-5).
Mărimea xr poartă denumirea de parametru de revenire şi reprezintă
mărimea de intrare la care sistemul mobil începe să se deplaseze în sens
contrar celui de acţionare, spre poziţia de repaus.
Raportul:
(12.1)

se numeste factor de revenire.

Cu cât kr este mai aproape de unitate cu atât releul este mai sensibil.
Dacă se notează cu Pa puterea de acţionare, care este puterea absorbită de
releu pentru a funcţiona şi cu Pc puterea comandată, adică puterea din
circuitul de ieşire, atunci se defineşte factorul de comandă:

(12.1)

care este supraunitar şi avantajos să fie cât mai mare.

O altă caracteristică importantă a releelor o reprezintă caracteristica
temporală sau de funcţionare, care ne dă dependenţa dintre durata de
acţionare şi valoarea parametrului de ieşire.
Spre exemplificare, în figura 12.3, se reprezintă diverse caracteristici
temporale ale releelor de curent. Se deosebesc astfel:
• relee cu caracteristică dependentă, la care timpul de acţionare scade pe
măsura creşterii curentului din înfăşurarea releului (cazul releelor termice
şi de inducţie);
• relee cu caracteristică independentă, la care timpul de acţionare nu de
pinde de valoarea curentului (cazul releelor electromagnetice);

172
 • relee cu caracteristică semidependentă, la care timpul de acţionare este
funcţie de curent numai până la o anumită valoare a curentului Ia, de la
care în sus timpul devine constant şi independent de timp;
• relee cu caracteristică limitat dependentă sau mixtă, la care timpul de
acţionare este în funcţie de curent, însă la o anumită valoare mare a
curentului Ia (curent de scurtcircuit) timpul de acţionare devine foarte mic,
aproape zero (cazul releelor RTp-C, sau combinaţii de relee termice şi
electromagnetice).

Fig. 12.3 Caracteristica de actionare timp in functie de curent.

12.2.3. Relee termobimetalice

Releele termice sunt aparate de protecţie, care acţionând asupra unui aparat
de comutaţie, produc întreruperea alimentării unui consumator, la o anumită
temperatură a elementului sensibil al releului. Elementul sensibil sau
senzorul este o lamelă din bimetal.
Releele termobimetalice sunt relee de curent şi se utilizează mai ales pentru
protecţia maşinilor electrice, împotriva încălzirilor excesive ca urmare a
funcţionării maşinilor la suprasarcini de lungă durată.

173
Releele termobimetalice nu asigură protecţia împotriva curenţilor de
scurtcircuit, deoarece rezistenţa de încălzire a acestor relee se poate arde
înainte ce aceste relee să acţioneze. De aceea la protecţia motoarelor
electrice aceste relee termobimetalice se asociază cu relee electromagnetice
cu acţiune instantanee sau siguranţe fuzibile cu rol de protecţie împotriva
curenţilor de scurtcircuit.
12.2.3.1. Principiul de functionare al releelor
termobimetalice
Lamela bimetalică este formată din două straturi de metal intim unită pe
toată suprafaţa de contact, prin sudură sau lipire. Cele două metale au
coeficienţi de dilatare diferiţi. Cum la încălzire una din componente se dilată
mai puternic ca cealaltă, termobimetalul se curbează la încălzire şi anume cu
atât mai mult, cu cât mai mare este diferenţa dintre coeficienţii de dilatare ai
ambelor componente.
Componenta cu coeficient de dilatare mai mic constituie componenta
pasivă, iar cea cu coeficient de dilatare mai mare reprezintă componenta
activă. Aliajele din fier-nichel, cu proprietăţile lor specifice, stau la baza
realizării termobimetalelor. Invarul (aliaj Fe-Ni cu 36% Ni), având
coeficientul de dilatare minim se foloseşte în calitate de componentă pasivă,
iar aliajele cuprului cu zinc, staniu sau nichel, care au coeficienţi de dilatare
mari se folosesc drept componente active.
Prin urmare, lamela bimetalică are proprietatea de a-şi schimba forma în
mod automat, funcţie de valoarea temperaturii materialului lamelei;
parametrul de intrare este temperatura şi parametrul de ieşire curbarea
lamelei. Faţă de alte dispozitive bazate pe dilatare, bimetalul are avantajul
că săgeata care se obţine la capătul liber al lamelei este cu mult mai mare
decât cea obţinută prin simpla dilatare termică. În esenţă la nivelul
bimetalului se obţine cea mai simplă transformare de energie termică în
energie mecanică, cu multiple aplicaţii în tehnică.
12.2.3.2. Caracteristica de protectie a releului
termobimetalic
Această caracteristică exprimă dependenţa dintre timpul de acţionare al
releului şi valoarea curentului care parcurge bimetalul. Este o caracteristică
de protecţie dependentă, constatându-se că o dată cu creşterea curentului ce
parcurge bimetalul timpul de acţionare al releului scade. În figura 12.4 s-a
reprezentat prin curba 2 caracteristica de protecţie a bimetalului în stare
rece, prin curba 3 caracteristica de protecţie a bimetalului preîncălzit şi prin

174
curba 1 caracteristica tehnică a obiectului de protejat (reprezentarea timpului
este făcută la scară logaritmică).

Fig. 12.4 Caracteristica de actionare timp in functie de curent.

O protecţie bună se realizează atunci când caracteristicile 2 şi 3 se află sub

caracteristica 1, pentru toată gama curenţilor posibili. Datorită alurii
dependente a caracteristicii de protecţie, releele termobimetalice sunt
indicate pentru protecţia motoarelor electrice. Aceasta deoarece
supracurenţii de scurtă durată, de exemplu la pornirea motoarelor, nu sunt
suficienţi ca prin încălzirea termobimetalului să producă declanşarea
motorului de la reţea.
În schimb, la supracurenţi de durată, (de exemplu la rămânerea în două faze)
se obţine o declanşare după un anumit timp, funcţie de valoarea curentului.
Semne convenţionale:

175
 Fig. 12.5 Semne conventionale ale releelor termobimetalice.

Se constată existenţa a două circuite: unul parcurs de curentul de protejat

(contactele 1-2) şi un contact aflat în alt circuit (de exemplu în circuitul
bobinei de comandă a contactorului), ce poate fi normal închis (contactul
11-13) sau normal deschis (contactul 12-14).
12.2.3.3. Variante constructive de relee termobimetalice
Din punct de vedere tehnic se pot utiliza următoarele funcţii ale termo-
bimetalelor:
• efectul de deformare (curbare);
• efectul de forţă datorită tensiunilor interne (prin aplicarea unei forţe de
sens contrar deformării generează tensiuni interne, proporţionale cu
variaţiile de temperatură);
• efectul combinat de deformare şi forţă;
• efectul de temporizare la transmiterea unei comenzi;
• efectul de compensare a temperaturii mediului ambiant.
Aceste efecte pot fi realizate cu termobimetale de cele mai diferite forme ca:
benzi drepte sau uşor îndoite care se curbează, piese în formă de U, spirale
care se înfăşoară sau se desfăşoară, discuri a căror curbură variază.
După modul de încălzire al elementului sensibil bimetalic se deosebesc
mecanisme bimetalice cu încălzire directă, indirectă sau combinată (mixtă).
La încălzirea directă, lamela se încălzeşte prin efect electrocaloric datorită
trecerii curentului electric prin însăşî lamela bimetalică.

176
Efectul de deformare al termobimetalelor încastrate la un capăt obţinut prin
încălzire directă este cel mai frecvent folosit, fig. 12.6: a) releu
termobimetalic dintr-o bandă de bimetal fără pretensionare şi b) cu
pretensionare.

Fig. 12.6

Utilizarea concomitentă sau succesivă a efectului de deformare şi a efectului

de forţă este exemplificată în construcţia din figura 12.7. Aici lamela
bimetalică încastrată se deplasează întâi liber, proporţional cu temperatura,
apoi acţionează cu o forţă provocând deschiderea unui contact din circuitul
electric al bobinei contactorului.

Fig. 12.7

În cazul folosirii încălzirii indirecte bimetalul este încălzit prin intermediul

unui rezistor de încălzire cu firul bobinat pe lamelă sau sub forma unei
plăcuţe de mare rezistivitate.
În cazul încălzirii combinate (mixte), lamela este încălzită pe cale directă şi
indirectă prin rezistor, curentul parcurgând lamela termobimetalică şi

177
rezistorul legate în serie ca în figura 12.8. Când curentul din circuitul de
sarcină este prea mare, bimetalul se leagă în circuit prin intermediul unui
transformator de curent.

Fig. 12.8

Pentru protecţia motoarelor asincrone trifazate, releele termobimetalice sunt

grupate în blocuri de relee.

Fig. 12.9. Blocuri de relee termice.

Elementul motor al acestor relee sunt lamelele termobimetalice 1, cu efect

de deformare şi forţă. Aceste blocuri cuprind şi un mecanism format din

178
pârghia 2, bimetalul de compensare 3, piesa 4 care împinge lamela elastică 5
şi care basculează contactul mobil din poziţia B în poziţia C. Contactul
mobil se află conectat la borna A. Cele trei termobimetale sunt legate prin
bornele R, S, T, la reţeaua trifazată şi prin U, V, W, sunt înseriate cu
înfăşurările motorului trifazat, fiind parcurse de curentul de protejat.
Lamelele termobimetalice de pe orice fază se curbează în caz de
suprasarcină deplasând pârghia 2 în sensul săgeţii. Reglarea curentului de
acţionare se face cu şurubul 6, care poate fi rotit în faţa unei scale gradate.
La depăşirea curentului de reglaj, după un timp ce depinde de valoarea
supracurentului, piesa 4 prin împingerea resortului săritor (lamela elastică
5), produce întreruperea contactului normal închis A-B înseriat cu bobina
contac-torului, respectiv închide contactul normal deschis A-C ce poate fi
introdus într-o schemă de semnalizare. În cazul supracurenţilor de scurtă
durată (pornirea motorului) sau a funcţionării îndelungate la curentul
nominal, lamelele de bimetal se curbează dar nu suficient pentru a acţiona
contactul.
Pentru a face blocul de relee termobimetalice insensibil la modificările
temperaturii ambiante, acesta se echipează cu dispozitive de compensare
termică, prin utilizarea unui bimetal de compensare.

Fig. 12.10. Blocuri de relee termice.

Conform figurii 12.10 la creşterea temperaturii mediului ambiant, bimetalul

de compensare 3, care este un bimetal pasiv (neparcurs de curent),

179
deplasează spre stânga pârghia 2 cu o distanţă Δs şi deoarece şi bimetalele
principale 1 se curbează cu Δs în acelaşi sens, cursa ce urmează a o străbate
bimetalele principale în cazul unui curent de suprasarcină, s, rămâne
constantă.
După acţionarea blocului de relee de protecţie, oprirea motorului şi răcirea
lamelelor bimetalice, releul trebuie rearmat prin intermediul butonului 7 din
figura 12.9, care readuce contactul mobil în poziţia iniţială. Se remarcă că se
realizează şi blocuri de relee cu posibilitatea de rearmare automată a
contactului mobil după acţionare.
Reprezentarea în schemele electrice a blocului de relee termobimetalice este
arătată în figura 12.11.

Fig. 12.11. Reprezentarea releului termobimetalic in schemele electrice.

Bornele 1, 3, 5, se leagă la ieşirea din contactele principale ale

contactorului; bornele 2, 4, 6, se leagă la intrarea în motor; iar contactul 11-
13 normal închis se înseriază cu circuitul de comandă al contactorului.
Astfel dacă curentul din circuitul de protejat depăşeşte valoarea reglată, se
deschide contactul 11-13 întrerupându-se alimentarea bobinei contactorului
şi astfel se declanşează motorul de la reţea.
Valorile caracteristice ale curenţilor la un bloc de relee termobimetalice sunt:
• curentul nominal In, este curentul maxim care circulă în regim de
durata prin aparat şi pe baza căruia se dimensionează căile de curent;
• curentul de serviciu Is, corespunde valorii maxime a curentului reglat
pentru care aparatul nu acţionează:
• curentul reglat Ireg, poate fi orice curent cuprins în scara de reglaj a
aparatului, Ireg = (0,6÷ 1)Is, domeniu în care utilizatorul trebuie să-şi
încadreze curentul nominal al consumatorului.

180
Conform normativelor naţionale, relee termice româneşti de tip TSA trebuie să
respecte condiţiile prezentate în tabelul de mai jos:
Tabelul 12.1 Valorile caracteristice ale releelor TSA

Prin stare rece se înţelege acea stare la care temperatura releelor este egală
cu temperatura ambiantă: 20 ±5° C. Prin stare caldă se înţelege starea în
care temperatura releelor este egală cu temperatura de durată
corespunzătoare curentului reglat.
Exemple de blocuri de relee termice, fig. 12.12:

Fig. 12.12. Tipuri de relee termobimetalice.

Pentru curenţi mari, blocurile de relee termobimetalice se alimentează prin

transformatoare de curent toroidale (ca în figura 12.13). În cazul lipsei unei
faze, mecanismul de decuplare diferenţial, asigurã decuplarea rapidă.
Conform standardelor, la sarcinã de 1,15∙In decuplarea se realizează în
câteva minute).

181
 Fig. 12.13. Relee termobimetalice pentru curenti mari.

12.2.4. Relee intermediare

Când în circuitele de comandă sunt necesare mai multe contacte auxiliare
sau amplificarea unui curent de ieşire a unor circuite electronice se folosesc
relee auxiliare care deşi nu sunt nişte aparate electrice de protecţie propriu-
zise, ele au un rol important în schemele de protecţie a instalaţiilor electrice.
Aceste relee se utilizează în special în instalaţiile de automatizare, comandă
şi semnalizare, ca elemente amplificatoare cu o funcţionare discontinuă şi
acţionate de electromagneţi.

Fig. 12.14. Relee intermediare: a) reprezentarea schematica, b) simbolul conventional

În figura12.14, a) este reprezentat schematic un releu intermediar cu mişcare
de translaţie, având un contact normal deschis (12-14) şi unul normal închis
(11-13). La primirea unui semnal la bornele bobinei de excitaţie 1-2, releul
acţionează cvasi-instantaneu (în aproximativ 0,04 s) provocând închiderea

182
contactului ND şi deschiderea celui NI. Releele intermediare sunt în general
relee secundare acţionate de alte relee primare, de curent sau de tensiune.
Reprezentarea în scheme electrice se realizează conform figurii 12.14, b).
De obicei releele intermediare au în circuitul de ieşire au mai multe contacte
normal deschise şi normal închise (până la 32 contacte).
Din punct de vedere constructiv se pot realiza cu armătura basculantă, sau
cu mişcare de translaţie pe verticală şi pot fi realizate cu acţiune instantanee
sau temporizată.

12.2.4.1. Relee miniaturizate

Nevoia miniaturizării aparatelor electrice a apărut atât din nevoia
economisirii energiei electrice cât şi a reducerii gabaritului echipamentelor
electrice, mai ales a celor ce intră în componenţa circuitelor electronice.

Fig. 12.15. Relee miniaturizate.

Conectarea acestor relee în circuitele imprimate se face prin intermediul

unor picioruşe care se introduc în socluri special construite.
Pentru a evita murdărirea contactelor, releul este introdus într-o carcasă
izolantă. Pentru a se evita oxidarea contactelor se realizează variante
constructive de relee electromagnetice miniaturizate capsulate, având în
interior un gaz protector. Releele sunt capsulate într-o carcasă din răşină
epoxidică.

183
 12.2.4.2. Relee Reed
Gradul maxim de miniaturizare a releelor electromagnetice îl reprezintă
releele Reed. Derivate din releele electromagnetice, releele reed constau
dintr-un tub de sticlă închis în care se găsesc două lamele elastice. În zona
contactului, pe suprafaţa lamelelor este dispus un strat de iridiu, platină sau
aliaje ale acestora. Tubul de sticlă este vidat sau este umplut de un gaz inert
(azot, argon). Acţionarea contactului se face cu ajutorul unui câmp magnetic
creat de un magnet permanent sau de o bobină parcursă de curentul i.

Fig. 12.16. Relee Reed.

Releele reed au un consum de energie neglijabil, timp de acţionare mic, de

ordinul unei milisecunde, frecvenţa de comutare mare (500 comutări pe
secundă), durata de viaţă ridicată (10 -10 comutaţii). Ele pot avea unul sau
mai multe contacte, normal deschise sau normal închise şi au o funcţionare
mono sau bistabilă. Cu toate că au dimensiuni foarte mici aceste relee au
performanţe deosebite şi sunt compatibile cu circuitele logice TTL.
Pentru a mări şi mai mult performanţele acestor relee s-au realizat relee reed
polarizate. La aceste relee pe lângă înfăşurarea de excitaţie se utilizează şi
un magnet permanent al cărui câmp magnetic întăreşte câmpul magnetic al
bobinei de acţionare, astfel încât permite atingerea forţei de acţionare, cu un
curent de excitaţie mai mic şi fără saturaţia circuitului magnetic. Eficienţa
releelor Reed polarizate este de aproximativ 10 ori mai mare decât a celor
nepolarizate.
Releele Reed de construcţie modernă au în interiorul lor şi un getter, cu rol
de absorţie a gazelor pentru a păstra atmosfera de gaz inert un timp cât mai
îndelungat.
12.2.5. Relee electromagnetice
Releele electromagnetice au ca element sensibil un electromagnet, ca
element comparator un resort antagonist şi ca element executor unul sau
două contacte (ND şi NI). Când parametrul de intrare depăşeşte valoarea

184
reglată, se învinge tensiunea resortului antagonist şi are loc acţionarea
instantanee a contactelor.
Releele electromagnetice pot fi neutre, (când acţiunea mecanismului
electromagnetic este independentă de sensul solenaţiei bobinei) sau
polarizate, când acţiunea depinde de sensul solenaţiei.
Pe principiul releelor electromagnetice se construiesc o gamă largă de relee
de protecţie fără temporizare sau cu temporizare, de tipul: de curent, de
tensiune, intermediare, etc, frecvent utilizate în centrale şi staţii electrice,
precum şi în protecţia la suprasarcini şi scurtcircuite a motoarelor electrice
şi a consumatorilor industrial.
12.2.5.1. Relee electromagnetice maximale de curent
Sunt relee cu acţiune instantanee, destinate protecţiei instalaţiilor electrice
împotriva suprasarcinilor sau scurtcircuitelor.
Elementul constructiv caracteristic al releului maximal de curent (RC) este
armătura mobilă de forma literei Z şi se execută din tablă de oţel foarte
subţire şi uşoară, pentru a micşora timpul de acţionare. Ea se saturează
repede la valori mici ale curentului din înfăşurare, astfel ca factorul de
revenire al releului creşte şi implicit şi sensibilitatea releului.
Curentul de supravegheat parcurge înfăşurările, ce pot fi legate în serie sau
paralel, aflate pe miezul feromagnetic al electromagnetului. Dacă curentul
depăşeşte valoarea reglată, fixată pe scara de reglaj, armătura se roteşte
rapid, învingând tensiunea resortului antagonist şi închide contactele mobile
peste cele fixe, lansând un semnal în circuitul comandat. Reglarea curentului
de acţionare se face printr-o pârghie, schimbându-se tensionarea resortului
antagonist. De asemenea prin legarea în serie sau paralel a înfăşurărilor se
poate dubla domeniul de reglaj. Timpul de acţionare al acestor relee este de
câteva sutimi de secundă (aproximativ 0.05 s) şi nu poate fi reglat;
caracteristica de protecţie a releului este o caracteristică independentă.
Factorul de revenire al acestor relee Kr > 0,85.

185
 Fig. 12.17. Releu electromagnetic maximal de curent.
Părţile componente ale unui releu RC2, fig. 12.17, sunt: 1 - miezul
feromagnetic, 2 - bobină, 3 - armătura mobilă, 4 - resort antagonist, 5 -
buton de reglaj a arcului, 6,7 -şuruburi de reglaj care stabilesc poziţiile
limită ale armăturii mobile. Schimbarea domeniului de reglaj se realizează
prin comutatorul gamelor de reglaj 8 care modifică numărul de spire al
bobinei releului. Braţul armăturii mobile acţionează prin intermediul piesei
izolante 9, sistemul de contacte 10. Indicatorul de funcţionare 11 poate fi
anulat de anulatorul 12.
Reprezentarea în schemele electrice a releelor maximale de curent,
maximale de tensiune şi minimale de tensiune:

186
 Fig. 12.18. Reprezentarea in schemele electrice.

12.2.5.2. Relee electromagnetice de tensiune

Aceste relee pot funcţiona ca relee maximale de tensiune (RT-3) sau ca relee
minimale de tensiune (RT-4) şi au aceeaşi formă constructivă ca şi releele
de curent RC cu deosebirea că înfăşurarea lor este formată dintr-un număr
mare de spire subţiri şi se leagă în paralel cu instalaţia de protejat.
Releele maximale de tensiune acţionează prin atragerea armăturii mobile
dacă tensiunea depăşeşte valoarea reglată, pe când releele minimale de
tensiune acţionează prin eliberarea armăturii mobile dacă tensiunea scade
sub valoarea reglată, sau la dispariţia tensiunii.
De aceea releele maximale de tensiune au contactul normal deschis, iar
releele minimale de tensiune au contactul normal închis. Factorul de
revenire este subunitar la releele maximale (Kr > 0,85) şi supraunitar (Kr <
1,15) la releele minimale de tensiune.
12.2.6. Relee de inductie
Releele de inducţie Ferraris sau wattmetrice cum li se mai spune sunt foarte
răspândite în instalaţiile de producţie, în special ca elemente de bază a
protecţiilor maximale de curent cu caracteristică dependentă şi ale
protecţiilor direcţionale; ele se folosesc de asemenea şi în protecţiile de
distanţă.
Funcţionarea releelor de inducţie se bazează pe acţiunea reciprocă dintre
fluxurile magnetice variabile în timp create de mărimile electrice aplicate

187
releului şi curenţii induşi de acesta în elementul mobil al acestuia (discul sau
rotorul cilindric).Rezultă că ele pot fi folosite numai în curent alternative.
Ca şi contoarele electrice, pentru realizarea cuplului de rotaţie releele de
inducţie folosesc cel puţin două fluxuri magnetice alternative, decalate în
spaţiu şi defazate în timp. Curenţii turbionari induşi în sistemul mobil
creează împreună cu fluxurile, cuplurile de rotaţie necesare acestuia.
Se deosebesc două tipuri de relee de inducţie:
• releu de inducţie cu rotor disc (cu o singură înfăşurare)
• releu cu rotor cilindric care se mai numeşte şi cu circuit profilat (cu
două înfăşurări).

12.2.6.1. Relee de inductie cu rotor cilindric

La releele de inducţie cu rotor cilindric, mişcarea rotorului se face sub
acţiunea a două mărimi electrice. În această construcţie ele se folosesc ca
relee direcţionale, de distanţă şi altele. În cazul în care releele acţionează la
schimbarea sensului puterii, se numesc direcţionale; cele care măsoară
impedanţa sau reactanţa liniei până la locul defectului, deci mărimi
proporţionale cu distanţa până la defect, se numesc relee de distanţă.
Releele direcţionale bazate pe principiul inducţiei se execută cu disc, cu
rotor cilindric sau cu cadru mobil.
În ultimul timp, date fiind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
protecţia, în special rapiditatea de acţionare, s-au adoptat construcţiile cu
rotor cilindric şi cu cadru mobil, care permit să se realizeze relee cu timp de
acţionare de ordinal a 0,01 s.
O variantă constructivă de releu direcţional realizat pe baza releului de
inducţie cu circuit profilat (denumit şi releu cu rotor cilindric sau releu de
inducţie cu două înfăşurări) este prezentat în figura 12.19.

188
 Fig. 12.19. Releu de inductie cu rotor cilindric.

În principiu releul este format dintr-un circuit magnetic m cu poli aparenţi,

un rotor cilindric de aluminiu r, înfăşurările de curent şi tensiune pe circuitul
magnetic şi un contact normal deschis.
Contactul mobil este fixat pe axul cilindrului de aluminiu. În interiorul
cilindrului de aluminiu se găseşte un alt cilindru, de fier, f, care serveşte la
reducerea reluctanţei circuitului magnetic total; Un magnet permanent, care
cuprinde între polii săi cilindrul de aluminiu, serveşte la amortizarea
mişcărilor rotorului, iar un resort menţine contactele deschise.
Funcţionarea releelor de inducţie se bazează pe acţiunea reciprocă dintre
fluxurile magnetice variabile în timp şi curenţii induşi de acestea în
elementul mobil al releului. Înfăşurarea de curent este formată din două
bobine legate în serie şi aşezate pe doi poli, iar înfăşurarea de tensiune din
patru bobine legate tot in serie şi aşezate pe circuitul magnetic exterior din
circuitul secundar al transformatoarelor de tensiune.
Prin înfăşurarea de curent circulă curentul Ir, din circuitul secundar al
transformatoarelor de curent, iar înfăşurării de tensiune i se aplică tensiunea
Ur. Datorită tensiunii aplicate prin înfăşurarea de tensiune circulă curentul
Iu. Curenţii Ir şi Iu dau naştere fluxurilor Φi şi Φu ca în figura 12.19.
Până la saturaţia circuitului magnetic, se poate considera că fluxul Φi este
proporţional cu curentul Ir, iar fluxul Φu cu curentul Iu.

189
Curentul Iu. este defazat faţă de Ur cu unghiul γu, determinat de raportul
dintre reactanţă şi rezistenţa înfăşurării de tensiune.
Fluxurile Φi şi Φu sunt defazate faţă de curenţii Ir şi Iu, cu unghiul δ
determinat de pierderile în fier ale circuitului magnetic. S-au obţinut astfel
două fluxuri decalate în spaţiu cu 90° şi defazate în spaţiu cu unghiul φ .
Ţinând seama de aceste notaţii, cuplul de rotaţie al releului devine:

(12.3)

În funcţie de unghiul de defazaj, cuplul de rotaţie poate fi pozitiv sau

negativ, deci rotorul se roteşte într-un sens sau în sens opus.

Fig. 12.20. Schema de montaj a releului directional.

În figura 12.20 este reprezentarea în schemele electrice a releului direcţional

F2 ( F1-releu maximal de curent, K- releu intermediar).
Releele direcţionale au timpi foarte scurţi de acţionare aproximativ 0,04 s la
o putere de pornire de cinci ori mai mare decât cea nominală.
În prezent protecţia maximală de curent şi direcţională se realizează ca parte
a protecţiilor integrate a liniilor electrice.
12.2.7. Relee de timp
Aceste relee nu au rol de protecţie propriu-zis, dar sunt folosite în schemele
electrice de protecţie, acţionare şi automatizări alături de aparatele electrice
de comutaţie şi protecţie.

190
Ele determină un semnal în circuitul de ieşire după un anumit interval de
timp din momentul aplicării sau întreruperii tensiunii din circuitul lor de
intrare.
Există relee de timp cu temporizare la acţionare, care determină un semnal
în circuitul de ieşire după un anumit interval de timp (reglabil) din
momentul aplicării semnalului de intrare şi relee de timp cu temporizare la
revenire, care determină un semnal în circuitul de ieşire după un anumit
interval de timp din momentul întreruperii semnalului de intrare.
Clasificarea releelor de temporizare
După principiul de funcţionare al ansamblului de temporizare releele de
timp pot fi:
• cu temporizare electromagnetică, când se foloseşte un electromagnet
ce acţionează un mecanism de ceasornic cu roţi dinţate;
• cu temporizare prin relee de inducţie care datorită caracteristicii
temporale dependente acestor relee pot îndeplinii şi funcţia de relee
de temporizare pe lângă cea de relee maximale de curent sau
direcţionale;
• cu temporizare electrică care prin folosirea unor circuite R,C pot
realiza funcţia detemporizare;
• cu temporizare electronică, prin utilizarea elementelor
semiconductoare, diode şi tranzistoare;
• cu temporizare electrotermică care folosesc efectul de deformare în
timp a termobimetalelor;
• cu temporizare realizată prin motoare electrice, care utilizează
micromotoaresincron-reactive;
• cu temporizare pneumatică, etc.
Modul de reprezentare al releelor de timp în schemele electrice este
prezentat în fig. 12.21:

191
 Fig. 12.21. Reprezentarea releelor de timp,
K1T - releu de temporizare cu temporizare la acţionare şi contact normal deschis,
K2T - releu de temporizare cu temporizare la acţionare şi contact normalînchis,
K3T - releu de temporizare cu temporizare la revenire şi contact normal deschis,
K4T - releu de temporizare cu temporizare la revenire şi contact normal închis.

Aceste relee se folosesc în automatizări şi în sistemele energetice, unde

realizează temporizarea necesară unei protecţii selective. Ele sunt
comandate în general de relee de curent sau tensiune şi transmit un semnal
unui releu intermediar.
Ca exemplu, în figura 12.22, este reprezentat un releu de timp K1T, excitat
de un releu maximal de curent F1 şi care transmite un semnal pentru
acţionarea unui releu intermediar K2. Astfel la apariţia unui defect, acesta
este sesizat de releul maximal de curent F1 care acţionează releul de
temporizare K1T, care fiind cu temporizare la acţionare îşi închide contactul
după un anumit timp reglat, provocând acţionarea releului K2.

Fig. 12.22.

192
 12.3. Declansatoare
Declanşatoarele sunt aparate de protecţie, care sub acţiunea unei mărimi
electrice de intrare, acţionează printr-un impuls mecanic asupra zăvorului
întrerupătoarelor automate, provocând dezăvorârea acestora.
Declanşatoarele pot fi:
• directe când curentul declanşatoarele este chiar mărimea electrică
supravegheată (circuitul de forţă parcurge bobina declanşatorului în cazul
declanşatoarelor de curent iar bobina se leagă direct la reţeaua de
supravegheat (la declanşatoarele de tensiune);
• indirecte, când bobina lor se alimentează prin intermediul traductoarelor
(transformatoarelor de curent sau tensiune).

După mărimea supravegheată declanşatoarele se clasifică în:

• declanşatoare maximale de curent, care pot fi cu acţiune instantanee, cu
acţiune temporizată dependentă de curent sau cu acţiune temporizată
independentă de curent;
• declanşatoare de tensiune, care pot fi declanşatoare minimale de
tensiune, declanşatoare maximale de tensiune sau declanşatoare de
tensiune nulă.

Majoritatea întrerupătoarelor sunt prevăzute cu declanşatoare minimale de

tensiune, care trebuie puse iniţial sub tensiune pentru a permite acţionarea
întrerupătorului şi în a cărui circuit de alimentare se află înseriat butonul de
oprire manuală a întrerupătorului.
Declanşatoarele maximale de curent cu acţiune temporizată dependentă de
curent sunt formate din lamele termobimetalice, care se curbează în timp (cu
o viteză ce depinde de intensitatea supracurentului) şi capătul lor liber
acţionează asupra zăvorului întrerupătorului.
Declanşatoarele maximale de curent cu acţiune instantanee sunt de tip
electromagnetic, având acelaşi principiu de funcţionare ca şi al releelor
electromagnetice maximale de curent, cu deosebirea că semnalul de ieşire
este un semnal mecanic ce acţionează asupra zăvorului întrerupătorului.
Principiul de funcţionare a declanşatoarelor este similar cu al releelor
electrice de protecţie echivalente cu deosebirea că mărimea de ieşire a
declanşatorului este de natură mecanică (forţa de dezăvorâre).
În multe cazuri se folosesc declanşatoare combinate, electromagnetice şi
termice.

193
Declanşatoarele maximale de curent combinate cu acţiune temporizată
dependentă de curent, pot acţiona temporizat în cazul suprasarcinilor şi
instantaneu dacă curentul depăşeşte valoarea reglată.
Declanşatoarele de tensiune sunt electromagnetice. Ele au ca element motor
un electromagnet monofazat de tip clapetă.
După funcţia îndeplinită în circuit ele sunt de două feluri:
• declanşatoare minimale de tensiune;
• declanşatoare maximale de tensiune.

Declanşatorul din figura 12.23 funcţionează ca declanşator de tensiune nulă

sau minimal de tensiune în funcţie de reglarea resortului antagonist 6.

Fig. 12.23.
În regim normal de funcţionare armătura mobilă 4 este atrasă. La scăderea
tensiunii, sub acţiunea resortului antagonist 6, armătura mobilă este eliberată
şi acţionează prin percutorul 7 asupra zăvorului întrerupătorului,
declanşându-1.
Există şi declanşatoare electronice care sunt alcătuite din relee electronice ce
acţionează prin intermediul unor relee intermediare cu rol de element
executor al declanşatorului.

12.4. Descarcatoare (a se revedea capitolul 10)

194
Capitolul 13
13.1. Stabilitatea termica a echipamentelor electrice

Stabilitatea termică a unui aparat este caracterizată în regim permanent de

către curentul nominal al aparatului (In), care este în c.c. valoarea maximă a
curentului, iar în curent alternativ valoarea efectivă maximă, denumită şi
curent maxim admisibil. Acest curent este curentul ce produce o
supraîncălzire în regim permanent egală cu supraîncălzirea maxim
admisibilă pentru o anumită temperatură a mediului ambiant şi este valabil
atâta timp cât condiţiile termice exterioare sau de răcire sunt cele prescrise
în standarde. În caz contrar trebuieste adaptat regimul de lucru la noile
condiţii termice.
Din relaţia

Rezulta

Pentru altă temperatură a mediului ambiant, θNOU, decât ceea stabilită în

standarde, θst , valoarea curentului se recalculează astfel:

Deoarece fenomenele termice sunt cumulative în regim tranzitoriu valorile

maxime admisibile vor fi si în funcţie de timpul cât aparatul va fi solicitat
termic. Astfel pentru curentul de scurtcircuit care apare, în general, după

195
funcţionarea aparatului în regim nominal de durată încălzirea va depinde si
de temperatura avută de aparat anterior regimului de avarie. Deoarece durata
scurtcircuitului este mică se admite o încălzire mai mare decât încălzirea
staţionară din regim nominal, fără a exista pericolul de degradare a
aparatului.
Stabilitate termică a aparatelor electrice în regim de avarie se exprimă prin
curentul limită termic
pentru o secundă (I1t). Valoarea lui este prevăzută în documentaţia tehnică a
aparatului. Dacă este indicat curentul, Ilt , pentru o altă perioadă de timp, t,
diferită de o secundă atunci:

Verificarea stabilităţii termice pentru un aparat, se face ţinând seama de

valorile maxime ale curentului de scurtcircuit (în cazul cel mai defavorabil)
si de durata maximă posibilă a acestui curent, ţinând cont de caracteristicile
schemei de protecţie, prin determinarea curentului mediu echivalent al
scurtcircuitului (ce produce acelaşi efect termic ca şi curentul real):

în care:
Isc0 = valoarea iniţială a componentei periodice;
m = coeficient ce ţine seama de aportul componentei aperiodice a curentului
de scurtcircuit = f(tsc, kşoc);
kşoc = factor ce depinde de raportul R/X al căii de curent dintre sursa şi scurt;
n = coeficient ce ţine seama de variaţia în timp a valorii eficace a
componentei periodice = f(tsc, Isc0/Isc∞);
Isc∞ = valoarea eficace a curentului permanent de scurtcircuit;
tsc = timpul defectului.
Valorile lui m, n, kşoc, sunt date sub formă de nomograme.

196
Condiţia ce trebuie satisfăcută pentru asigurarea stabilităţii termice la
scurctcircuit este:

13.2. Stabilitatea electrodinamică a echipamentelor electrice

Stabilitate electrodinamică a unui echipament electric reprezintă capacitatea
acestuia de a suporta şi de a rezista la acţiunile forţelor mecanice produse de
curenţii electrici, în orice regim (normal şi/sau anormal) de funcţionare.
Verificarea stabilităţii se face în regim de scurtcircuit, prin determinarea
curentului de şoc, care este ceea mai mare valoare instantanee a curentului
de scurtcircuit (apare după un timp t = 0,01 s la 50 Hz, de la producerea
scurtcircuitului):

în care:
Isc0 = valoarea iniţială a componentei periodice;
kşoc = factor ce depinde de raportul R/X al căii de curent dintre sursa şi locul
scurtcircuitului şi este dat în nomograme.

Dependenta ksoc in functie de raportul R/X

197
Verificarea propriu zisă se face prin compararea curentului limită dinamic,
Ild, cu valoarea curentului de şoc:

sau dacă cataloagele furnizează coeficientul de stabilitate electrodinamică

Kd prin relaţia de mai jos:

13.3. Solicitarile echipamentelor electrice

- Electrice;
- Termice;
- Mecanice;
- Datorate mediului de lucru

Solicitari electrice (piese izolate, camerele de stingere, circuitele

magnetice)
Cauze
- Tensiuni de serviciu
- Supratensiuni, temporale, de comutatie, atmosferice, de punere la
pamant

Efecte
- Conturnare,
- Strapungere,
- Deteriorarea izolatiei

Solicitari termice (caile de curent, izolatori, miezuri magnetice,

mecanisme)
Cauze. Pierderi de energie prin:
- Efect Joule-Lenz in caile de current;
- Histerezis si curenti turbionari in miezurile magnetice
- Prin efect pelicular si de apropiere in caile de current
- Prin frecare, socuri, tensionari mecanice in mecanisme

Efecte
- Peirderea proprietatilor de izolare ale izolatiilor;
- Scaderea duratei de serviciu a izolantilor organici;

198
 - Oxidarea contactelor, cresterea rezistentei de contact
- Sudarea contactelor;
- Pierderile proprietatilor mecanice ale pieselor metalice;
- Deformari permanente, crapaturi, fisuri datorita dilatarilor si racirilor
succesive

Solicitari mecanice (contacte, borne, conducte electrice, izolatoare,

mecanisme)
Cauze; forte electrodinamice:
- In regim normal de functionare;
- In regim de defect (scurtcircuit).

Efecte:
- Slabirea legaturilor;
- Slabirea presiunii pe contacte;
- Distrugerea izolatiilor;
- Deformarea bornelor;
- Deschidera separatoarelor sub sarcina.

Solicitari datorate mediului in care lucreaza

Cauze:
- Umiditate;
- Radiatii solare;
- Praf;
- Vapori corozivi;
- Altitudine;
- Temperatura

Efecte:
- Functionarea incorecta;
- Scoaterea din functiune.

13.4. Clase de izolatie

Clasele de izolaţie reprezintă categorii de materiale electroizolante, care au
proprietatea comună că îşi păstrează proprietăţile dielectrice chiar când sunt

199
încălzite până la o temperatură limită (temperatura maximă a clasei de
izolaţie) şi funcţionează la acea temperatură timp îndelungat.
Un echipament electric construit într-o anumită clasă de izolaţie are în
componenţa sa materiale izolante din clasa respectivă sau clase superioare.
Nu se folosesc materiale din clase inferioare chiar dacă acestea nu sunt în
contact direct cu părţile active ale instalaţiei (care se încălzesc cel mai mult
în timpul funcţionării).
Sunt definite şapte clase de izolaţie (STAS 6247-60), ale căror simboluri,
temperaturi maxime şi materiale componente sunt prezentate în continuare:

Dimensionarea unei instalaţii electrice în condiţiile unei anumite clase de

izolaţie trebuie să ţină seama de condiţia ca temperatura celui mai fierbinte
punct din maşină, la funcţionarea în regim termic stabilizat, să nu
depăşească temperatura maximă a clasei de izolaţie.

200
13.5. Grade de protectie
Protecţia (în cazul unui echipament electrotehnic) reprezintă ansamblul
măsurilor luate pentru a permite funcţionarea corespunzătoare a acestuia în
condiţii date şi pentru a asigura securitatea persoanelor care îl deservesc.
Tipurile de protecţie a maşinilor şi transformatoarelor electrice sunt
standardizate (STAS 5325 - 70) şi simbolizate cu literele IP urmate de două
cifre xy (IP xy) care au următoarea semnificaţie:
x - marchează protecţia personalului contra atingerii pieselor
interioare aflate sub tensiune, sau a părţilor în mişcare din interiorul maşinii,
cât şi protecţia împotriva corpurilor solide care ar putea pătrunde în zona
părţilor active ale maşinii şi ar împiedica funcţionarea. Există 7 grade de
protecţie de acest tip, simbolizate cu cifrele 0,....,6 şi care semnifică, în mod
gradat, sporirea măsurilor de protecţie. De exemplu: 0 înseamnă fără
protecţie; 4 simbolizează asigurarea protecţiei contra corpurilor solide cu
dimensiuni mai mari de 1mm; 6 reprezintă protecţie completă , deci şi
împotriva prafului, maşina fiind complet capsulată.
y - marchează protecţia împotriva pătrunderii apei în maşină. Există
9 grade de protecţie de acest tip, simbolizate cu cifre de la 0 la 8, marcând
creşterea gradului de etanşeizare a carcasei maşinii. De exemplu, 0
înseamnă fără protecţie, 3 marchează protecţia la pătrunderea apei de ploaie
sub un unghi de înclinare de max. 60o faţă de verticală; 4 marchează
protecţia contra stropirii cu apă din orice direcţie; 8 se aplică la instalaţiile
submersibile, asigurând etanşeizare totală.

201
13.6. Conditii fundamentale ce trebuie indeplinite de echipamentele
electrice, pentru o functionare normala in exploatare:
Funcţionare sigură şi de lungă durată la parametrii pentru care a fost
dimensionat;
Stabilitate termică şi dinamică la curenţii de scurtcircuit prescrişi pentru
aparat;
Izolaţia electrică să reziste la solicitările supratensiunilor, care nu
depăşesc tensiunile de încercare recomandate pentru aparat;
Stabilitate la solicitările factorilor climatici;
Construcţia să fie cât mai simplă, alcătuită din elemente tipizate şi să
permită execuţia în flux tehnologic;
Gabaritul, masă şi costul să fie cât mai reduse;
Deservirea, revizia şi repararea să fie uşoare şi cu maxim de securitate.

202
13.7. Aplicatii

1. Determinaţi supratemperaturile la care ajunge, după 2, 10 şi 60 minute, un

conductor circular de Cu, având secţiunea transversală de 10 mm2, lungimea
de 1m, parcurs de un curent de 50A, cunoscând, pentru Cu: densitatea, 8960
kg/m3, rezistivitatea, 0,017 Ωmm2/m, căldura specifică, 387W•s/kg•grd
coeficientul global de transmisie al căldurii, 10W/m2•grd. Reprezentaţi
grafic variaţia supratemperaturii în raport cu timpul. Conductorul se
consideră iniţial la temperatura mediului ambiant (400C).
Indicatii:

Din , rezulta

2. Dacă după o oră se opreşte circulaţia curentului prin conductor, stabiliţi

durata după care conductorul va avea 550C.

3. Stabiliţi temperatura conductorului după 2s de la conectarea acestuia (din

starea rece) pe un scurtcircuit (considerând procesul adiabatic).

203
4. Să se verifice la stabilitate termică si electrodinamica un întreruptor
automat PKZ NZMN3-ME350, cu datele disponibile în catalog (se notează
din cataloagele disponibile în Laboratorul de echipamente electrice, sau de
pe pagina web a firmei Moeller), dacă se cunosc: Isc0 = 23,5 KA; raportul
R/X al căii de curent dintre sursa şi scurt = 0,21; Isc∞ = 16,5 KA; tsc = 1s.
Indicatii:

Dependenta ksoc in functie de raportul R/X

Verificarea propriu zisă se face prin compararea curentului limită dinamic,

Ild, cu valoarea curentului de şoc:

sau dacă cataloagele furnizează coeficientul de stabilitate electrodinamică

Kd prin relaţia de mai jos:

Verificarea stabilităţii termice pentru un aparat, se face ţinând seama de

valorile maxime ale curentului de scurtcircuit (în cazul cel mai defavorabil)
si de durata maximă posibilă a acestui curent, ţinând cont de caracteristicile
schemei de protecţie, prin determinarea curentului mediu echivalent al
scurtcircuitului (ce produce acelaşi efect termic ca şi curentul real):

204
în care:
Isc0 = valoarea iniţială a componentei periodice;
m = coeficient ce ţine seama de aportul componentei aperiodice a curentului
de scurtcircuit = f(tsc, kşoc);
kşoc = factor ce depinde de raportul R/X al căii de curent dintre sursa şi scurt;
n = coeficient ce ţine seama de variaţia în timp a valorii eficace a
componentei periodice = f(tsc, Isc0/Isc∞);
Isc∞ = valoarea eficace a curentului permanent de scurtcircuit;
tsc = timpul defectului.
Valorile lui m, n, kşoc, sunt date sub formă de nomograme.
Condiţia ce trebuie satisfăcută pentru asigurarea stabilităţii termice la
scurctcircuit este:

6. Determinaţi valorile forţelor electrodinamice exercitate între două

conductoare de lungime 10 m, paralele, de secţiune dreptunghiulară, 20 x 10
mm2, parcurse de curenţii I1 = I2 = 100 A, având acelaşi sens. Conductoarele
au laturile mici paralele (apoi laturile mari paralele) şi sunt situale la 20 mm
distanţă unul faţă de calălalt (distanţa este măsurată între feţele cele mai
apropiate).

205