ECONOMIA DE PIAȚĂ

1. Schimb şi specializare
2. Economia de piaţă. Caracteristici ale sistemului real al economiei de piaţă

1. Schimb şi specializare

Satisfacerea nevoilor se realizează fie prin producţie proprie, prin autoconsum, fie prin schimb,
apelând la produsele altora. Acestor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme
diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia naturală şi economia de schimb.
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în
care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la schimb.
Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în
care bunurile se produc în vederea vânzării, obţinându-se în schimb altele, necesare satisfacerii trebuinţelor.
Toate economiile contemporane funcţionează ca economii de schimb.
Principalele caracteristici ale economiei de schimb sunt:
 specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri. Interacțiunile dintre agenții economici
în cadrul economiei de schimb au permis specializarea agenților economici în efectuarea anumitor
sarcini, operațiuni, respectiv diviziunea muncii. Aceasta presupune împărțirea unei activități în mai
multe părți, fiecare lucrător, grup de lucrători sau agent economic secializându-se în efectuarea unei
anumite părți. Astfel, economia de schimb generează agenţi economici specializaţi: pe profesii
(ocupaţii), pe ramuri (activităţi) şi teritorial.
Printre avantajele diviziunii muncii putem menționa:
- reducerea timpului necesar trecereii de la o operație la alta;
- creșterea eficienței pe măsură ce lucrătorul execută aceeași operație, cantități mai mari din bunuri
în producerea căruia s-a specializat și costuri unitare relativ mai mici;
- posibilitatea de a inova pe măsură ce se înțele și cunoaște din ce în ce mai bine modalitatea de
producere a bunurilor respective etc.
Avantaj economic absolut, relativ (comparativ)
Adam Smith a demonstrat că diviziunea muncii şi specializarea reprezintă cel mai important factor
de progres pentru individ şi societate. Prin specializare şi schimb fiecare are posibilitatea să obţină mai mult
faţă de situaţia când produce singur întreaga gamă de bunuri necesare existenţei.
Un agent economic dispune de avantaj absolut atunci când produce o cantitate de bunuri cu mai
puţine resurse în raport cu orice alt agent economic sau când, avaând la dispoziție același volum de resurse,
identice calitativ și structural, obține cea mai mare cantitate de bunuri economice.
Un agent economic dispune de avantaj comparativ (relativ) în raport cu alţii dacă obţine un anumit
bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi. David Ricardo a analizat eficienţa şi rolul
comerţului exterior pornind de la exemplul a două ţări, Anglia şi Portugalia, care produceau vin şi pânză:

Vin (1 galon) Pânză (1 yard) Cop vin Cop pânză

Anglia 120 ore 100 ore 1,2 yard panză 0,8 galon vin
Portugalia 80 ore 90 ore 0,88 1,12
Portugalia dispune de costuri mai reduse la ambele bunuri, aşadar ea deţine avantajul absolut în
producerea de vin şi pânză. Anglia are un avantaj comparativ la producerea de pânză, iar Portugalia la
producerea de vin. Aşadar, conform teoriei avantajului comparativ Anglia se va specializa în producerea de
pânză, iar Portugalia în vin. Deci D. Ricardo, a evidenţiat avantajul comparativ al Angliei de a exporta pânză
în Portugalia şi de a importa în schimb vin, chiar şi atunci când ambele produse pot fi obţinute cu o cantitate
mai mică de muncă în Portugalia.

 autonomia şi independenţa economică a agenţilor economici; autonomia presupune că agenţii

economici au dreptul de a decide, iar înstrăinarea bunurilor are la bază criterii economice. Autonomia deplină
se realizează în condiţiile proprietăţii particulare, când agentul economic decide în mod direct în virtutea

1
atributelor dreptului de proprietate: posesiunea, utilizarea, dispoziţia, gestiunea (sau administrarea) şi
uzufructul, asumându-şi beneficiile şi riscurile deciziilor.

 piaţa este instituţia economică centrală, este reglatorul activității economice; Între producţie şi
consum, între producător şi consumator se interpune schimbul – piaţa. Piaţa reprezintă instituţia centrală în
jurul căreia se desfășoară întreaga viaţă economică. Piaţa este aceea care, în ultimă instanţă, validează
deciziile economice și care oferă indiciile necesare răspunsurilor la întrebările fundamentale ale economiei:
ce, cât, cum și pentru cine să producă.
Deoarece în cadrul economiei de schimb se desfășoară permanent fluxuri (tranzacţii) de bunuri și
monedă, legăturile economice dintre agenţi se desfăşoară sub forma tranzacţiilor bilaterale de piaţă.
 monetarizarea economiei; Fluxul de bani reprezintă sângele care irigă sistemul economic … şi
etalonul de măsură a valorii (Paul Samuelson)”.
Banii îndeplinesc următoarele funcții:
- etalon general și măsură a activității economice. Prin intermediul banilor sunt comensurate, evaluate și
comparate rezultatele activității economice.
- mijloc de schimb. Prin intermediul banilor, procesul de schimb se împarte în două tranzacții
complementare: vânzarea și cumpărarea, respectiv cedarea sau obținerea unei anumite cantiatăți de bani în
schimbul unui bun.
- mijloc de plată. Drepturile și obligațiile agenților economici sunte evaluate în bani și se sting prin
cedarea/primirea sumelor corespunzătoare. Astfel, veniturile factorilor de producție (salarii, dobânzi, rente
etc.), împrumuturile, obligațiile fiscate sunt toate evaluate și exprimate prin intemediul monedei.
- mijloc de constituire a rezervelor agenților economici, în scopul asigurării în viitor a producției și
consumului, fiind, din acest punct de vedere, și un simbol al avuției.
 bunurile economice îmbracă forma de marfă.
Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor,
destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale de piaţă.
Bunurile economice integral marfare sau comerciale sunt acelea care se transferă de la producător la
consumator prin mecanismele pieţei, pe baza unor preţuri care se formează liber.
Bunurile economice parţial marfare sau mixte sunt cele care trec de la producător la consumator
prin vânzare-cumpărare, dar preţul la care se realizează tranzacţia se formează atât pe baza condiţiilor pieţei,
cât şi a unor obiective de protecţie socială, fiscale sau de echitate.
Bunurile noncomerciale sau nonmarfare sunt bunuri economice a căror producere ocazionează
cheltuieli, dar ajung la consumator în mod gratuit, costurile ocazionate fiind suportate de către comunitate
(societatea în ansamblul ei, colectivităţile locale, asociaţii private sau publice, fundaţii etc). În economia de
schimb ponderea covârşitoare în ansamblul bunurilor economice o au cele integral marfare (comerciale).

2. Economia de piaţă. Caracteristici ale sistemului real al economiei de piaţă

Economia de piaţă reprezintă un sistem economic, un ansamblu coerent şi specific de diverse

structuri şi comportamente economice, tehnice, politice, sociale, juridice, etice, legate între ele prin relaţii
relativ stabile. Supremaţia în acest sistem revine structurilor economice.
Sistemele economice sunt forme de organizare economică a societăţii prin care se pun în evidenţă:
ce fel de bunuri se produc (CE?), prin ce mijloace (CUM?) şi în folosul cui (PENTRU CINE?). La baza
definirii unui sistem economic stă forma de proprietate dominantă asupra factorilor de producţie.
Forme principale ale sistemelor economice:
1. sistemul economiei de comandă (centralizată, planificată) – se caracterizează prin:
 deţinerea resurselor în proprietate publică (dominaţia proprietăţii publice)
 centralizarea procesului de luare a deciziilor
 Karl Marx a contribuit la dezvoltarea modelului sistemului economic de comandă
2. sistemul economiei de piaţă, pur liberal, capitalist – se caracterizează prin:
 dominaţia economiei de schimb
 preponderenţa proprietăţii private asupra factorilor de producţie
 rolul central jucat de piaţă în autoreglarea societăţii
 a fost fundamentat pe gândirea economică a lui Adam Smith, care a pus bazele modelului
teoretic de economie de piaţă prin rolul „mâinii invizibile” în reglarea activităţii economice.

2
 În viaţa reală nici unul dintre modelele teoretice de organizare a economiei de schimb nu
funcţionează în formă pură. În orice economie contemporană se întrepătrund, în proporţii diferite, elemente,
caracteristici şi mecanisme ale sistemului de piaţă liberă cu elemente ale implicării statului în economie.

Trăsăturile sistemului real de economie cu piaţă concurenţială

 pluralismul formelor de proprietate, egale în faţa legii, în cadrul cărora ponderea principală o deţine cea
particulară. Subiecţii fiecărei forme de proprietate îşi asumă autonom şi pe deplin dreptul de a decide în
condiţii de risc şi incertitudine, suportând integral consecinţele acestora;
 economia este descentralizată, funcţionarea ei fiind consecinţa acţiunilor, opţiunilor (alegerilor)
individuale a căror conexiune se realizează pe baza pieţei, cadrului legislativ şi a unor pârghii
economico-financiare;
 interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă baza activităţii economice, impulsul său,
sintetizat în maximizarea profitului pentru vânzător şi a utilităţii (satisfacţiei) pentru cumpărător
(consumator);
 piaţa concurenţială este reglatorul principal al activităţii economice.Pentru majoritatea domeniilor şi
acţiunilor întreprinse de agenţii economici, piaţa transmite ce, cât, cum şi pentru cine se produce, ce, cât
şi cine consumă din diferite categorii de bunuri economice necesare. Alocarea resurselor, fundamentarea
tehnologiilor şi a modalităţilor de combinare, ca şi atestarea calităţii deciziilor, a concordanţei ofertei cu
nevoia socială se fac de către piaţă, prin mecanismul preţurilor. Acest lucru este posibil în măsura în
care:
a) există un sistem de pieţe în care se confruntă deschis cererea şi oferta de bunuri specifice,
determinând niveluri şi evoluţii adecvate ale preţurilor;
b) este realizat un sistem de comunicare între componentele sistemului de pieţe, astfel ca situaţia
specifică pe o anumită piaţă să determine reacţii adecvate şi la momentul oportun pe celelalte;
 pentru majoritatea bunurilor economice (bunuri de consum şi de investiţii, forţă de muncă, monedă,
titluri, valute), preţurile se formează liber, prin negocieri între vânzători şi cumpărători;
 concurenţa loială, în conformitate cu reglementările legale, pe toate categoriile de pieţe, îi favorizează pe
cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi şi inadaptabili;
 existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-şi asumă reglarea operativă a
masei monetare şi orientarea acţiunilor celorlalţi agenţi economici, furnizându-le servicii, şi informaţii,
necesare adoptării deciziilor;
 o structură tehnico-economică modernă (factori de producţie, nivel calitativ, mod de combinare etc.),
care reprezintă componenta substanţială a unei înalte eficienţe economice, premisa satisfacerii decente a
nevoilor fundamentale pentru toţi cetăţenii – condiţie materială a libertăţii economice şi a democraţiei;
 statul democratic veghează la respectarea regulilor pieţei, completează şi corectează mecanismul său,
folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-financiare;
 acţiunile agenţilor economici – firme şi familii – au la bază unele mentalităţi, atitudini şi comportamente
specifice: prevederea, iniţiativa, responsabilitatea, asumarea riscului, spirit de competiţie, inhibarea
atitudinii „paternaliste” din partea statului sau a colectivităţii.