1.

Istoria artei
Istoria artei este o știință auxiliară a istoriei, care studiază evoluția artelor vizuale,
adică a acelor produse ale activității umane destinate scopurilor estetice, deci care
exprimă idei, sentimente, emoții.
Un istoric de artă este o persoană care studiază istoria artei.
De-a lungul timpului, se înregistrează mai multe modalități de clasificare a artei, de la
distincția medievală dintre artele liberale și arte vulgare până la demarcația modernă
dintre artele frumoase și artele aplicate. La acestea se pot adăuga diverse alte
clasificări, care definesc arta ca o manifestare a creativității umane.
În rândul artelor clasice se pot enumera: arhitectura, dansul, sculptura, muzica,
pictura, literatura (care include ca genuri literare: poezia, teatrul, arta narativă), filmul,
fotografia, banda desenată. La interferența dintre arte plastice și arte vizuale, au apărut
mai nou designul și artele grafice. La acestea se adaugă noi forme de expresie artistică
precum: moda și gastronomia și noi modalități de expresie ca: video, arta digitală,
artele scenice, publicitatea, animația, televiziunea și jocurile video.
Pentru a putea realiza o examinare obiectivă a formelor artistice care aparțin
diferitelor epoci, istoria artei este un domeniu multidisciplinar, realizând o clasificare
a culturilor, periodizarea acestora și stabilirea particularităților creațiilor artistice și a
influențelor reciproce.
Studiul istoriei artei este realizat în mod sistematic începând cu perioada Renașterii,
când domeniul de studiu se limita doar la civilizația Europei Occidentale. Cu timpul,
aria explorată se extinde și la celelalte continente, elaborându-se noi concepte, precum
cel al sincronizării culturale și al relativismului cultural.
Astăzi, istoria artei deține un domeniu vast, incluzând, aici, și răspândirea și
conservarea operelor de artă din întreaga istorie. Astfel, în secolul al XX-lea se
produce o proliferare a instituțiilor, fundațiilor, muzeelor și galeriilor de artă, atât ca
proprietate privată, cât și în spațiul public, dedicate analizei și catalogării fenomenelor
artistice, dar și expunerii către publicul larg. De asemenea, apariția și dezvoltarea
mass-media au jucat un rol crucial în popularizarea și studiul operelor de artă.
Mari expoziții periodice, precum Whitney Biennial sau bienalele de la Veneția, São
Paulo sau nu mai puțin faimoasa Documenta de la Kassel sunt manifestări
expoziționale care contribuie decisiv la cunoașterea și afirmarea a noi stiluri și
tendințe în domeniu. Distincții ca Premiul Turner (acordat de Tate Gallery), Premiul
Wolf pentru Artă, Premiul Pritzker pentru arhitectură, Premiul Pulitzer pentru
fotografie, sau Premiul Oscar pentru cinema, toate acestea nu fac decât să promoveze
cele mai bune opere creatoare la un nivel internațional. Instituții precum UNESCO,
care a întocmit acea listă de locuri din patrimoniul mondial, contribuie la conservarea
celor mai valoroase monumente de artă ale planetei.
1.1. Arta preistorică (300 000 î.e.n.- mileniul IV î.e.n.)
Primele produse artistice create de om datează încă din preistorie, când diverse forme
de exprimare vizuală sau prin sunet (cântatul ritmic sau transformarea unor obiecte în
instrumente de percuție, dansul, vopsirea unor zone ale corpului) au fost încercate de
acele ființe hominide, care, prin selecție naturală, au ajuns la un stadiu înalt de
dezvoltare intelectuală. În acțiuni rituale care precedau vânătoarea, prin muzică și
dans, grupul de combatanți intra într-un fel de transă, în care identitatea individuală se
integra în identitatea colectivă, astfel încât grupul social respectiv își ridica moralul,
fiind astfel capabil să reziste în fața agresiunii animale.
Primele mărturii ale preocupărilor artistice ale omului aparțin Epocii Pietrei.
Arheologii au găsit bucăți de oase din mamut datând de pe la 300 000 î.e.n., iar în
Africa de Sud s-au descoperit cea mai veche bijuterie cunoscută si obiecte gravate,
vechi de 75 000 de ani.
Activitatea artistică neîntreruptă a omului Homo Sapiens a început în perioada
Paleoliticului Superior, acum 35 000 de ani. În paleolitic (25.000 - 8.000 î.e.n.)
oamenii practicau vânătoarea și locuiau în peșteri, perioadă în care datează primele
picturi rupestre.
După perioada de tranziție a mezoliticului (8.000 - 6.000 î.e.n.), în neolitic (6.000 -
3.000 î.e.n.) asistăm la apariția comunităților sedentare care înlocuiesc vânătoarea cu
agricultura, proces însoțit de evoluția diverselor societăți umane, a căror structură
devine tot mai complexă și în cadrul cărora crește ponderea fenomenului religios.
În Epoca Bronzului (c. 3000 - 1000 î.e.n..) asistăm la apariția primelor civilizații
protoistorice.
1.1.1. Paleolitic
Primele manifestări ale artei paleolitice au loc cam prin 25.000 î.e.n.., iar apogeul este
atins în magdalenian (15.000 - 8.000 î.e.n..). Primele astfel de obiecte, ce pot fi
considerate ca posedând valențe artistice sunt descoperite în sudul Africii, zona
Mediteranei, Europa centrală și de est (mai ales în zona Mării Adriatice), Siberia
(lacul Baikal), India și Australia. Este vorba de piatră cioplită (cremene, obsidian),
lemn sau scule din oase. Pentru a vopsi în roșu era utilizat oxid de fier, pentru negru -
oxid de mangan, iar pentru ocru se folosea argilă.
Alături de picturi rupestre, astfel de vestigii au fost descoperite în regiunea franco-
cantabriană. Picturile aveau atât o semnificație magico-religioasă, cât și una
descriptivă, fiind reprezentate mai ales animale, tema predilectă a vânătorilor. Un
exemplu, în acest sens, îl constituie peșterile de la Altamira, Trois Frères, Chauvet și
Lascaux. În ceea ce privește sculptura, un loc central îl ocupă figurile feminine de tip
Venus, probabil făcând parte din cultul fertilității, dintre care cele mai cunoscute sunt:
Venus din Willendorf, Omul din Brno și Venus din Brassempouy.
1.1.2. Neolitic
Această perioadă (care a debutat cam prin 8.000 î.e.n., în Orientul Apropiat) a
însemnat o puternică schimbare pentru societățile umane, care trec la agricultură și
creșterea animalelor, odată cu aceasta asistăm și la o dezvoltare a fenomenului
religios.
Un sit arheologic deosebit, inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO, îl constituie
ansamblul picturilor rupestre din zona Iberică a bazinului mediteraneean. Acesta
datează în perioada dintre mezolitic și neolitic și se remarcă prin prezența a
numeroase figuri antropomorfe, în care bărbatul are forma stilizată a unei cruci, iar
femeia a unui triunghi. Localitățile în care se găsesc cele mai multe astfel de exemple
sunt: El Cogul, Valltorta, Alpera și Minateda. Reprezentări similare s-au descoperit în
nordul Africii (Sahara, Munții Atlas), dar și pe teritoriul actualului Zimbabwe. Picturi
rupestre la fel de remarcabile se află și în peșterile din regiunea râului Pinturas din
Argentina, cea mai cunoscută fiind numită Cueva de la Manos (Peștera mâinilor),
deoarece s-au găsit imprimate multe imagini de mâini ale omului preistoric. Tot prin
imprimare, dar cu ajutorul scoicilor, a început să fie decorată ceramica. Apar
materiale, precum: cuarț, chihlimbar, jasp.
La fel, în această perioadă, asistăm la apariția primelor elemente de sistematizare
urbană, lucru vizibil în așezări ca: Ierihon (Palestina), Jarmo (Irak), Çatalhöyük
(Anatolia).
1.1.3. Epoca metalelor
În ultima perioadă preistorică, epoca metalelor, apar cuprul, bronzul și fierul. În epoca
cuprului se ridică monumentele funerare de tip megalit, precum și alte structuri din
piatră, denumite dolmen, menhir, cromlech.
Ca exemplificare, se remarcă celebrul ansamblu Stonehenge, al cărui construcție a
început prin 3000 î.e.n. În sudul teritoriului Spaniei înflorește cultura Los Millares cu
celebrele vase în formă de clopot și figuri umane cu ochii mari, model ce avea să se
extindă în aproape tot vestul Europei, chiar și în insulele britanice. În Malta, sunt
remarcabile complexele de temple de la Mnajdra, Tarxien și Ggantija.
În Insulele Baleare apar complexe megalitice specifice, cum ar fi cele de tip: naveta -
un mormânt uriaș de forma unui trunchi de piramidă, cu camera mortuară mult
alungită; taula - două pietre mari, verticale, peste care este așezată una orizontală;
talayot - megalit care are forma unui turn.
În Epoca Fierului, în Europa înfloresc două culturi de mare răspândire: Halstatt, care
s-a dezvoltat în perioada dintre secolele al VII-lea și al V-lea î.e.n. și se caracterizează
prin necropole cu morminte în formă de tumul cu camera mortuară din lemn, de forma
unei mici case, adesea înzestrate cu un car cu patru roți. Ceramica era policromică, cu
decorații geometrice și ornamente metalice. La Tène, care a evoluat între secolele al
V-lea și al IV-lea î.e.n..și a caracterizat, în special, arta celtică. Este prezentă o largă
varietate de obiecte de fier, cum ar fi săbii, sulițe, care, din nefericire, nu au
supraviețuit intacte. Ca decorații pentru scuturi, fibule este utilizat bronzul și s-au
identificat două etape ale acestei culturi. O influență puternică vor exercita arta
greacă, etruscă și cea a sciților.
Expansiunea Imperiului Roman, care avea să cucerească o mare parte a Europei, pune
capăt perioadei epocii metalelor.
1.2. Arta antică (3500 î.e.n.- 500 î.e.n.)
Primii europeni, de acum 25.000 de ani, modelau în lut mici figurine reprezentând
zeități și animale. Se crede că erau totemuri sau obiecte de cult menite să sporească
fertilitatea solului sau să stabilească o cale de comunicare cu spiritele animalelor.
Unele populații asiatice pictau, în interiorul peșterilor, imagini realiste înfățișând
animale, șamani ai tribului și scene de vânătoare. Când oamenii au început să ducă o
viață mai stabilă, s-au apucat să facă obiecte ornamentale de ceramică și alte lucruri
împodobite. În China, populația Yang Shao avea oale cu modele geometrice. Pe
măsură ce cuprul și bronzul au înlocuit piatra în arme și unelte, prelucrătorii de metale
au căpătat importanță, iar uneltele și obiectele făcute de ei erau bogat împodobite. Ei
nu urmăreau doar să înfrumusețeze obiectele. Sculptând zei sau simboluri sacre pe
unelte și arme, erau încredințați că acestea vor fi mai eficiente. O dată cu dezvoltarea
așezărilor și orașelor și atingerea prosperității statale, templele impresionante, palatele
și construcțiile monumentale au fost decorate cu sculpturi și picturi ce înfățișau modul
de viața al oamenilor. De la frescele din Micene până la sculpturile funerare din Egipt
și de la sculpturile olmecilor până la ceramica pictată în China, arta oamenilor din
antichitate ne-a dat posibilitatea să aflăm cum trăiau ei.
Inițial, chiar și scrierea a fost o activitate artistică (în Mesopotamia și în Egipt),
constând în imagini ce reprezentau idei sau obiecte. Pictogramele din China antică
simbolizau cuvinte întregi.
Marele eveniment al începutului acestei perioade este apariția scrisului , la care
moment protagoniștii sunt marile civilizații ale Orientului Mijlociu: Egiptul antic și
Mesopotamia, eveniment prin care arta dobândește noi modalități de expresie. Scrisul
permite evidențierea sistematică a activităților economice și comerciale.
Astfel, în jurul lui 3.500 î.e.n. apare, în Mesopotamia, scrirea cuneiformă, care, inițial,
era bazată pe pictograme și ideograme. Ulterior, sumerienii dezvoltă scrierea prin
redarea silabelor, bazată, deci, pe fonologia și sintaxa specifice limbii sumeriene.
În Egipt apare scrierea hieroglifică, cea mai veche mărturie fiind Paleta lui Narmer
(3100 î.e.n.).
Limba ebraică a fost una dintre primele limbi care au utilizat scrierea bazată pe
alfabet. Este vorba de sistemul de scriere abjad (1800 î.e.n.), prin care fiecare fonem
este redat printr-un simbol. Alfabetul grec și latin derivă din acesta.
Apar mari cetăți în regiunile unor fluvii, precum: Nil, Tigru, Eufrat, Fluviul Galben.
1.2.1. Mesopotamia
Arta mesopotamiană s-a dezvoltat în regiunea cuprinsă între fluviile Tigru și Eufrat
(Irakul și Siria de astăzi), unde, începând cu mileniul IV î.e.n., au evoluat mai multe
culturi, precum: Sumeria, Akkad, cea amorită, Caldeea etc.
Arhitectura mesopotamiană avea drept caracteristici utilizarea cărămizii, a lintoului, a
arcului și a bolții. Sunt remarcabile ziguratele, temple uriașe de forma unei piramide
în trepte, de la care, însă, nu a supraviețuit timpului decât baza. Mormântul era, de
fapt, un coridor, urmat de o cameră acoperită și un dom fals. Multe asemenea exemple
se pot găsi în Ur. De asemenea, s-au construit palate cu ziduri de forma unui zigurat,
acordându-se o atenție deosebită grădinilor (exemplu: Grădinile Suspendate ale
Semiramidei, considerată una dintre cele șapte minuni ale lumii).
În ceea ce privește sculptura, sunt remarcabile lucrările în lemn cioplit și reliefurile
utilizate ca ornament în construcții. Acestea din urmă reprezintă, în special, scene
militare și de vânătoare, fiind înfățișate figuri umane și animale (reale sau mitologice).
În perioada sumeriană, au fost realizate, în număr mare, statuete reprezentând
personaje fără podoabă capilară și cu brațele încrucișate pe piept. În schimb, figurile
umane din perioada akkadiană aveau părul lung și barbă, un exemplu elocvent
constituindu-l stela de la Naram-Sin. În ceea ce privește perioada amorită (sau
neosumeriană), sunt remarcabile statuetele lui Gudea (guvernatorul cetății Lagaș), în
care acesta este reprezentat cu mantie, turban și mâinile aduse la piept. Un exponat
valoros din perioada babiloniană este stela lui Hammurabi. Sculptura asiriană are ca
trăsături principale reprezentarea antropomorfă a animalelor și prezența figurilor
umane înaripate, cu precădere în scene de vânătoare, așa cum apar, de pildă, în
celebrul Obelisc negru al regelui Salmanasar al III-lea.
Odată cu apariția și evoluția scrisului, apare și literatura ca o nouă formă de expresie a
creativității umane. Literatura sumeriană este reprezentată, în primul rând, de Epopeea
lui Ghilgameș, scrisă prin secolul al XVII-lea î.e.n. Aici apar 30 de mituri despre cele
mai importante divinități sumeriene și akkadiene. Altă lucrare celebră a literaturii
babiloniene este Enuma Eliș, care descrie crearea lumii.
Muzica se dezvoltă în acea regiune în mileniile al IV-lea și al III-lea î.e.n. și a fost
utilizată în templele sumeriene, unde preoții, adesea însoțiți de un cor, cântau imnuri
și psalmi adresați zeilor. Printre instrumente muzicale se pot enumera: flautul, toba,
harpa ș.a.
1.2.2. Egipt
În Egipt înflorește una dintre cele mai mari civilizații antice, care evoluează între
3.000 î.e,n. și până când are loc cucerirea de către Alexandru cel Mare. Sistemul
artistic, vast și complex, impune existența unor meșteșugari specializați. Arta are
valențe simbolistice și religioase și are ca temă centrală nemurirea, în special a
faraonului , care era venerat asemeni unei divinități.
De aici și existența unor mari opere monumentale. Influența artei egiptene se exercită
asupra celei copte și bizantine.
Arhitectura în Egiptul antic se caracterizează prin monumentalitate. Sunt utilizate
mari blocuri de piatră și coloane solide. Cele trei mari tipuri de monumente funerare
sunt: mastaba - mormânt de formă dreptunghiulară; piramidă, care poate fi în trepte
(de exemplu: Piramida în trepte a lui Djoser din Saqqara), sau netedă (cum sunt
celebrele piramide din Gizeh); hipogeu, mormânt subteran (cum sunt cele din Valea
Regilor).
Altă categorie de construcții monumentale o constituie templele. Acestea sunt
precedate de o alee mărginită de sfincși și obeliscuri. Urmează o pereche de ziduri
trapezoidale susținute de piloni și sala hipostilă în care se află altarul. Cele mai
celebre sunt templele de la Luxor, Karnak, Philae și Edfu. Alt tip de templu este cel
cioplit în stâncă, care are forma unui hipogeu (de exemplu, templele de la Abu Simbel
și Deir el-Bahri).
Pictura este cea care oferă detalii despre viața cotidiană egipteană. Picturile nu
înfățișau doar viața pământească, ci și zeii egipteni și așteptata viață de apoi. Figurile,
în pictură și în sculptură, se realizau conform unor reguli stricte: proporțiile fixe,
împărțirea picturii în fâșii și linia de referință ca bază. Dintre caracteristici lipseau
perspectiva abreviantă și umbrele, iar fundalul era doar sugerat, potrivit regulii
transmiterii clare și complete a imaginilor care evocau viața celor decedați.
Reprezentarea figurii umane s-a schimbat în permanență, de la vederea din profil la
una frontală. Mărimea figurii ilustrate este direct proporțională cu importanța sociala a
individului. Statutul social mai era atribuit și după îmbrăcăminte și bijuterii. Figurile
masculine aveau o piele mai închisă decât cele feminine. Sculptura redă doar
trăsăturile principale ale persoanelor.
1.3. Arta clasică( 500 î.e.n.-500 e.n.)
Artele se dezvoltă treptat ca expresie a creativității și pentru decorarea caselor, a
străzilor și a obiectelor de uz curent. Averile acumulate de imperii și de negustorii din
orașe au fost întrebuințate pentru sponsorizarea și susținerea artiștilor, ceea ce a dus la
progrese semnificative în creația artistică. Realismul câștigă teren, statuile și picturile
grecilor și romanilor înfățișau nemijlocit și amănunțit, într-un nou stil, oamenii și
mediul în care aceștia trăiau. În Grecia, cele mai frumoase opere de artă au fost create
în perioada clasică, al cărui apogeu a fost atins prin secolele V-III î.e.n.
O dată cu campaniile lui Alexandru cel Mare, în India au ajuns ideile grecești
referitoare la realismul în artă, iar răspândirea budismului le-a purtat mai spre est,
până în China, Japonia și în Asia de Sud-Est. Artiștii romani au copiat, deseori,
operele grecilor și au elaborat un stil realist propriu și șocant. În imperiile acestei
perioade, casele celor bogați erau decorate cu frize viu colorate, statui, basoreliefuri și
mozaicuri. Clădirile erau ornamentate cu sculpturi și picturi migăloase. În Africa și pe
continentele americane, stilurile artistice s-au dezvoltat independent de restul lumii,
dar și în China existau stiluri proprii, nemaiîntâlnite în altă parte. Chinezii
confecționau obiecte din lemn lăcuit și pictau pe mătase. În aceeași perioadă, grecii au
inventat teatrul, reprezentând situații inspirate din viață. Ei au fost primii care au
exprimat stări și emoții prin intermediul artei. Întrucât, creativitatea făcea parte din
natura umană, orice cultură este caracterizată de forme de artă proprii: sculpturi din
lemn sau din piatră, scrieri sau picturi pe papirus sau scoarță de copac, coaserea
veșmintelor și a tapiseriilor sau turnarea metalelor. Prin artă au ieșit la lumină idei noi,
iar în epoca clasică s-au pus bazele multor stiluri, dintre care unele se mențin și în
zilele noastre.
1.3.1. Grecia antică
Caracterizată prin naturalism, utilizarea măsurilor și a proporțiilor și o estetică
inspirată din natură, arta Greciei antice constituie punctul de plecare pentru întreaga
artă europeană de mai târziu. Debutul îl constituie culturile minoică și miceniană.
Arta greacă antică evoluează de-a lungul a trei perioade principale: homerică: apar
primele elemente ale templului grec; arhaică: se trece la arhitectura în piatră și se
afirmă sculptura; clasică: se dezvoltă artele plastice, iar formele și proporțiile
monumentelor ating perfecțiunea clasică; elenistică.
Primele stiluri ale artei grecești au fost cele protogeometrice și geometrice, între 1050
î.e.n. și 700 î.e.n. Vasele erau împodobite cu ornamente măsurate cu precizie și,
ulterior, cu meandre și cu reprezentări statice de figuri umane și animale.
În perioada arhaică de la jumătatea secolului VII î.e.n., au apărut două tipuri de
sculpturi monumentale: KOUROS și KORE. Kouros reprezenta un bărbat gol, un zeu
războinic, tânăr și puternic. În cazul lui se respecta simetria și frontalitatea, trăsături
definitorii pentru arta egipteană. Echivalentul feminin era Kore, o tânără femeie stând
în picioare, înfășurată într-o robă. Folosite ca ofrande, ambele sunt înfățișate schițând
un zâmbet în colțul gurii, emblematic pentru majoritatea sculpturilor egiptene.
Tehnica pictării în negru a figurilor pe vase s-a dezvoltat în secolul VI î.e.n.. Aceasta
a fost urmată de tehnica pictării în roșu, folosită începând cu prima jumătate a
secolului VI î.e.n. Ambele au atins un stil narativ, realist, în perioada clasică. Ceea ce
era doar sugerat în sculpturile kouros și-a găsit împlinirea în sculpturile clasice ale
secolelor V și IV î.e.n. În faza intermediară dintre arhaic și clasic, în prima jumătate a
secolului VI î.e.n., artiștii au creat un stil sobru, cu o combinație specială de mișcări
corporale (contrapost) și o perspectivă abreviată. Reprezentanții stilului bogat au
încercat, totodată, să surprindă expresia sufletului. Poziția de contrapost este atribuită
sculptorului Policlet. Statuile lui (printre care și Doriforul, după care s-au păstrat până
în zilele noastre numai copii) întruchipează omul în Grecia Antică și simbolizează
democrația. Piciorul de sprijin și cel în stare de repaos, precum și combinația dintre
mișcare și calm, sugerează, deopotrivă, echilibru și armonie.
În arhitectură au existat trei ordine de construcții: doric, ionic și corintic. Edificiile
erau construite în piatră, pe un soclu (krepis), cu sau fără pridvor în față
(amphiprostyl) și erau, adesea, folosite coloanele, care înconjurau întreaga clădire
(peripteros). La nivelul frontonului era pusă în evidență friza, în general bogat
decorată cu sculpturi în relief. Un exemplu de referință îl constituie Acropola din
Atena, la care se remarcă templul doric Partenon, și cele ionice: Erechteionul și
templul zeiței Nike Apteros. Alte lucrări de valoare sunt: teatrul din Epidaur și
monumentul lui Lysicrates, unde se remarcă geniul artistic al lui Hipodam din Milet.
Arta greacă s-a răspândit în timpul Imperiului lui Alexandru cel Mare. Membrele și
drapajele figurilor au devenit mult mai dinamice în perioada elenistică, între secolele
IV-I î.e.n. Formele statice au cedat locul unor lucrări însuflețite dramatic.
1.3.1. Roma antică
Istoria artei romane se divide în două mari perioade: republicană: aflată, la început,
sub influența artei etrusce, apoi, a celei grecești; imperială: arta atinge deplina
maturitate, arhitectura este corelată cu concepțiile urbanistice, iar sculptura și
elementele de artă decorativă decorează edificiile fastuoase.
La început, arta romană a fost dominată de influențe etrusce și grecești (încât unii o
consideră chiar o copie a acestor arte), ca, apoi, să devină o artă originală, cu trăsături
specifice, care a supraviețuit de-a lungul istoriei, exercitând influențe asupra
perioadelor ulterioare (Renașterea, neoclasicismul). Având un caracter statal, este o
artă unitară, bazată pe talentul organizatoric, spiritul utilitar și simțul practic al
romanilor. De la Roma pornesc principiile, soluțiile, noutățile, pentru a se extinde,
apoi, în toate provinciile.
În timp ce, în secolul II î.e.n, statele elenistice intrau în declin, în Roma lua naștere o
nouă și distinctă formă artistică, care s-a extins, apoi, în întregul imperiu. Romanii au
imitat, în sculpturi și lucruri decorative, modele italice și elenistice, dezvoltându-și
imagistica proprie, specifică, în portrete și reliefuri. Busturile care reproduceau fidel
subiectele erau populare grație cultului străbunilor din perioada republicii, până în 27
î.e.n.
În timpul domniei primului împărat roman, Augustus, când au fost promovate științele
și artele, în portretistică a apărut stilul monumental. Statuile conducătorilor, reliefurile
funerare, arcurile de triumf și columnele redau scenele de luptă și evenimentele
istorice.
Printre cele mai valoroase monumente arhitectonice sunt: Colosseumul, Forumul
Roman, Panteonul, Arcul lui Constantin. În domeniul sculpturii, printre cele mai
valoroase lucrări se situează: bustul lui Nero, statuia lui Cezar August de la Prima
Porta, bustul lui Caracalla. De asemenea, pictura romană s-a bucurat de un real
prestigiu în decorarea edificiilor publice și a locuințelor.
Pictura romană, pe lângă influențele bizantine, a împrumutat elemente și din arta
populară. Tehnicile folosite sunt cele tradiționale: fresca, în care culoarea aplicată pe
tencuiala proaspătă, prin uscare, se întărește ca piatra; pictura grecească, realizată pe
mai multe straturi de tencuială uscată, dar care se umezește în timpul aplicării.
Personajele sunt aplicate pe un fond de o singură culoare sau pe benzi paralele.
Anumite forme (cutele veșmintelor, trăsăturile feței, părți ale corpului omenesc) sunt
desenate după niște formule de execuție specifice și, din acest motiv, toate personajele
par a fi gemene. Acestea sunt utilizate pentru decorarea palatelor și a templelor.
Temele pot fi: subiecte mitologice sau din viața cotidiană, personaje imperiale sau
militare, naturi moarte, peisaje sau motive ornamentale geometrice, florale, figurative
etc. Măiestria artei picturii și a mozaicului este dovedită și de reușita creării iluziei
realității (trompe l'œil). Exemplificări: pictura: Casa Misterelor, vila împărătesei Livia
Augusta, Prima Porta, Roma, Vila lui Hadrian de la Tivoli; mozaic: mozaicul
pavimentar din Ostia, Roma; casa de aur a lui Nero de lângă Colosseum, Roma; Casa
Faunului; Casa Venerei, Pompei.
1.4. Arta orientală
Orbitoare în varietatea sa, arta Orientului Îndepărtat cuprinde o gamă largă, de la
sculpturi colosale până la miniaturi splendide și delicate. India, China și Japonia își au
propriul stil creativ, distinct.
Prima civilizație apărută pe Valea Indusului a început să înflorească aproximativ din
anul 2500 î.Hr. S-au creat câteva sculpturi remarcabile și planuri de dezvoltare a
orașelor, înainte de dispariția cauzată probabil de invazia unor triburi arabe. În cele
din urmă, arienii au ajuns să domine nordul Indiei, dar nu au lăsat urme ale niciunei
arte distincte, vreme de mai bine de o mie de ani. O preocupare artistică majoră nu a
avut loc decât în secolul al III-lea î.Hr.
1.4.1. India
Locul de naștere al hinduismului, jainismului și budismului, India antică găzduiește
manifestări artistice caracterizate prin puternice influențe religioase. Astfel,
sculpturile concurează în reprezentarea lui Buddha, picturile murale reprezintă
personaje pline de vitalitate, iar lăcașele de cult erau supraetajate, imitau munții și
erau bogat ornamentate cu sculpturi, cele mai reprezentative fiind templele de la
Mamallapuram și Ellura.
Arta Indiei antice a evoluat de-a lungul a mai multor perioade: cultura Indusului (2500
- 1200 î.e.n.); perioada vedică (secolele al XIII-lea - al VI-lea î.e.n.) și cea pre-Maurya
(secolele al VI - III î.e.n.); perioada Imperiului Maurya (secolele III - II î.e.n.); arta
din Gandhara (secolele II î.e.n - I e.n.); școlile Mathurā și Amarāvatī (secolele I - IV
e.n.).
Stilul budist al templelor influențează și arta regiunilor învecinate, printre edificiile
reprezentative fiind: templul Angkor Wat, cel din Borobudur, precum și multe altele
din China, Japonia și Tibet.
1.4.2. China
Beneficiara unei tradiții îndelungate și mai puțin supuse influențelor exterioare, arta
Chinei antice dezvoltă o gamă de culori și forme subtile și utilizează materiale
deosebite, cum ar fi: jadul, porțelanul, bronzul etc.
Perioadele cele mai importante, în care au evoluat diverse forme și stiluri artistice,
sunt corelate cu dinastiile conducătoare: perioada Song (960 - 1279): edificiile au
acoperișuri înalte, cu colțurile ridicate, decorate cu sculpturi, picturi și olane
multicolore; se dezvoltă arhitectura parcurilor; perioada Han (206 î.e.n. - 220 e.n.): se
manifestă realismul în sculptură, ceramică, țesături, prelucrarea fildeșului; perioada
Tang (618 - 917): se dezvoltă pictura portretistică și peisagistică; perioada Ming
(1368 - 1644): restaurarea vechilor tradiții artistice.
1.4.3. Arta Africană
Încă din epoca preistorică, în spațiul african au fost realizate o gamă largă de
specimene artistice, fie pentru ritualurile și ceremoniile tribale, fie în scopuri pur
decorative. Astfel, primele reprezentări artistice datează din 7000 î.en., fiind desene,
pe stânci, cu animale și vânători. O dată cu evoluția societăților, arta reprezintă și o
modalitate de a exprima diferențierile tribale, caracterizate prin bogăția cromatică a
picturii corporale și prin diversitatea măștilor utilizate în ceremoniile religioase.
Considerată, la început, primitivă, arta africană avea să influențeze arta vest-
europeană de la începutul secolului XX. Pictori ca: Picasso, Matisse, Vincent van
Gogh, Paul Gauguin și Modigliani vor utiliza astfel de teme și motive în lucrările lor,
devenind adevărați inovatori.
1.4.4. Arta islamică
La început, monumentele arhitectonice islamice (palate, moschei, mausolee, fortărețe)
au fost influențate de stilul bizantin (de exemplu: Moscheea Omar din Ierusalim).
Ulterior, s-a adoptat planul dreptunghiular al moscheilor, cu o mare curte interioară,
încadrată de porticuri (de exemplu: moscheile Ibn-Tulun și Amru din Cairo). În
secolele X - XII dimensiunile edificiilor cresc (exemple: El-Azhar și El-Akmar din
Cairo). Remarcabile sunt monumentele arhitecturii maure din Spania (Marea Moschee
din Córdoba, secolele VIII - X, Palatul Alhambra din Granada, secolele XIII - XIV),
cu nesfârșitele lor colonade.
Alături de arhitectură s-au dezvoltat și artele decorative (mozaicul, prelucrarea
metalelor, a lemnului, a pieilor, ceramica, covoarelor), pictura de manuscris și
caligrafia.
Supusă preceptelor religioase, arta decorativă islamică nu folosește, în general,
reprezentarea figurii omenești sau a animalelor, ci manifestă preferință pentru
ornamentul pur, decorațiile bogate și caligrafia artistică (exemplu: arabescul).
Artiștii islamici din perioada dinastiei Omeiazilor s-au decantat de stilul și moștenirea
bizantină clasică târzie, dezvoltând forme diferite, complexe, decorații împletite și
întrețesute. Credința în Coran interzicea reprezentarea artistică a ființelor. Artiștii se
străduiau să prezinte textul Coranului în cea mai frumoasă caligrafie, decorată cu
motive împletite și alte forme abstracte. În interiorul moscheilor, modelele geometrice
împletite complex decorau amvoanele sculptate în lemn (mimbar), precum și
covoarele, țesăturile, obiectele de ceramică și vasele de bronz.
Turcii tulunuzi, ca viceregi ai Califatului Abbasid al Bagdadului, au adus arta lor în
Siria și în Egipt. Smalțul a ajutat la dezvoltarea producției de ceramică în orașul
irakian Samarra, dând obiectelor un luciu metalic. După secolul X, sub dominația
Fatimizilor din Cairo au fost realizate primele sculpturi din fildeș, reprezentând figuri
umane. Selgiucizii din Anatolia au produs manuscrise cu ilustrații extraordinare. Cele
mai vechi covoare înnodate erau țesute manual în Konya, capitala Selgiucizilor. În
secolele XII-XIII, au înflorit miniaturile în Irak. Operele literare, științifice și istorice
aveau ilustrații elaborate minuțios. Datorită mongolilor, motivele asiatice, cum ar fi
florile de lotus, animalele mitice și pâlcurile de nori, au intrat în tezaurul de forme ale
artei islamice, în special în arta persană. Fabricarea sticlei s-a dezvoltat în perioada
mamelucilor, în Egipt și în Siria. Stilul maur s-a impus în Peninsula Iberică, un
exemplu fiind Palatul Alhambra. Covoarele înnodate, cu scene de vânătoare, probează
virtuozitatea impresionantă din perioada Safavizilor persani. În Imperiul Otoman, la
ornarea suprafețelor de interior și exterior, era folosită teracota de ceramică.
Combinarea stilurilor islamic, persan și hindus în subcontinentul indian a produs un
stil naturalist în timpul împăraților moguli. În Imperiul Otoman a apărut stilul saz, cu
mai puține figuri geometrice.
1.5. Arta medievală (500-1500)
Bisericile, moscheile și templele din toată lumea i-au atras pe cei mai buni artizani și
muzicieni. Sentimentele religioase i-au stimulat să creeze opere delicate și complexe.
Marii artiști talentați erau instruiți de autoritățile religioase. Religia le oferă oamenilor
obișnuiți o cale de înălțare a cugetului și o speranță pentru vremuri mai bune sau
pentru viața de apoi. Marii regi și împărați războinici, cruzi și aprigi, aveau și ei parte
de blândețe și religiozitate, de aceea au adus la curțile lor artiști, muzicieni, poeți și
gânditori cărora le asigurau fonduri, public și materialele necesare. Sperau și căutau să
arate că Dumnezeu era de partea lor, iar ei sunt trimișii divinității, care aveau datoria
de-a menține controlul și ordinea asupra societății. Templele, bisericile și moscheile
erau bogate și se serveau de artă pentru a răspândi istorisiri și idei religioase. Cum
gradul de analfabetism era foarte crescut în Europa medievală, iar în multe regiuni
ceremoniile religioase se desfășurau în limbi străine, se propovăduia pentru înălțare
spirituală prin imagini, muzică, sculpturi, mozaicuri și arhitectură.
Fiecare cultură și-a dezvoltat stiluri artistice, muzicale și literare proprii. Bisericile
bizantine erau decorate cu mozaicuri murale și icoane. În mănăstirile europene,
călugării petreceau multe ore copiind de mână cărțile, împodobind majusculele din
texte și chenarele paginilor cu modele migăloase. Musulmanii se specializaseră în
caligrafie și în ornamentarea clădirilor cu modele geometrice complicate. În Asia,
budiștii pictau scene din viața lui Buddha. Sub dinastiile Tang și Song, chinezii au
pictat și au sculptat în stiluri noi de artă peisagistică și naturalistă și fabricau obiecte
din porțelan fin. În Mexic, manuscrisele, sculpturile în piatră și picturile murale
făceau parte din cotidian.
Spre sfârșitul Evului Mediu, creativitatea artistică era în floare. Artele plastice și
muzica medievală progresaseră, iar stilurile și tehnicile deveneau tot mai rafinate.
Existau instituții mai importante, ca Biserica, de pildă, unde operele erau necesare, iar
numărul patronilor bogați, care cumpărau opere de artă și îi întrețineau pe artiști
sporea.
Arta plastică din China dinastiilor Tang și Song au atins noi culmi ale rafinamentului
în perioadele Yuan si Ming. Toate formele artistice, ceramica, literatura, muzica,
teatrul, peisajele pictate și grădinăritul, obiectele de lac și sculptură au prosperat. În
Japonia, stilurile locale le-au înlocuit pe cele chinezești, de import. Toltecii și Aztecii
din America Centrală au preluat și adaptat vechile stiluri de la Teotihuacan și de la
mayași. Arta islamică fusese modernizată de diversele școli filosofice din Spania,
Maroc, Egipt și Samarkand.
În Europa, cea mai mare parte din creația artistică și muzicală era destinată Bisericii,
ca vitraliile, tapiseriile și muzica corală. În secolele XIV-XV, unii artiști, lucrând în
particular, au început să picteze în stil realist. În Europa aveau loc așa zisele
reprezentații de mistere, bazate pe Biblie sau pe mituri tradiționale, precum și recitări
ale unor poeme despre eroi, ca împăratul Carol cel Mare și regele Arthur. Geoffrey
Chaucer a scris despre dragostea romantică și despre oamenii de rând. Cărțile erau
accesibile unui public mai larg, deoarece începuseră să fie scrise și în limbile locale,
nu numai în latină.
În Evul Mediu apar noi specii artistice: orfevrăria, obiectele de sticlă, miniaturile
manuscriselor etc. Pictura medievală dobândește și dezvoltă modalități ca: fresca,
icoanele, vitraliile.
Muzica începe să dobândească, prin apariția notelor muzicale și a portativului,
fundamentare teoretică. În cadrul Bisericii Catolice se dezvoltă muzica gregoriană, ca
are ca origine muzica primilor creștini din Imperiul Roman de Apus. În paralel cu
muzica religioasă, evoluează și cea laică, interpretată de trubaduri, truveri francezi și
acei Minnesänger germani.
1.5.1. Arta paleocreștină
Apariția și răspândirea creștinismului (secolele I - V e.n.) este marcată de schimbări
radicale în formele de expresie artistică. Apar case particulare (pentru desfășurarea
ritualurilor noului cult), catacombe și primele biserici.
Imaginile cele mai frecvente sunt: Isus, crucea și alte simboluri ale credinței creștine
(mielul, păstorul, porumbelul, peștele etc.). Treptat, imaginile dobândesc o
semnificație narativă și educativă și sunt reprezentate o diversitate de teme biblice.
Arta paleocreștină este originea stilului bizantin de mai târziu.
1.5.2. Arta germanică
Arhitectura popoarelor germanice rezultate în urma dezintegrării Imperiului Roman se
caracterizează printr-o gamă redusă de mijloace de expresie și lipsa de imaginație a
concepțiilor edilitare. O creație reprezentativă pentru această perioadă este Mausoleul
lui Theodoric din Ravenna. În ceea ce privește tehnica sculpturii, se pot menționa
basoreliefurile și statuetele care ornează lăcașurile de cult din Poitiers (Franța) și
Cividale del Friuli (regiunea Friuli-Veneția Giulia din Italia). Pictura se dezvoltă, în
special, în domeniul ornamentelor miniaturale ale cărților religioase.
Stabiliți în nordul Spaniei de astăzi, vizigoții au dezvoltat un sistem arhitectural
complex. Au utilizat arcul de forma unui cerc (nu de semicerc ca până atunci),
capitelul în stil corintic, iar decorațiile conțineau, în specia,l motive animale și
vegetale. Cele mai multe edificii reprezentative se află în provinciile Palencia și
Toledo.
1.5.3. Arta preromanică
Formă de tranziție către arta romanică, acest tip de artă s-a dezvoltat cu precădere în
regatul francilor și în spațiile învecinate și a evoluat în mai multe stiluri independente
între ele: arta carolingiană; arta otoniană; arta celtică; arta vikingă; arta asturiană; arta
mozarabă.
1.5.4. Arta bizantină
Ca o continuatoare a artei Imperiului Roman de Răsărit, arta bizantină este dedicată,
în primul rând, cultului religios creștin și -a dezvoltat un stil artistic propriu. Picturile
sacre ale sfinților, numite icoane, au fost realizate respectând un anumit canon de
reguli. Splendidele mozaicuri murale, care îi înfățișau pe sfinți alături de suverani,
sunt o demonstrație impresionantă de artă bizantină. Aceste mozaicuri nu erau menite
să portretizeze cu exactitate persoanele. Ele reprezentau măreția și caracterul sublim
al personajelor, având un aer de parcă erau în ceruri.
Bizanțul a avut o influență perenă în arta religioasă a țărilor Europei de Est, unde
creștinismul ortodox este predominant. Iconarii continuau sa picteze după vechile
canoane. Se remarcă simplitatea formelor și stilizarea acestora. Accentul cade pe
utilizarea mozaicului, a picturii icoanelor și menținerea unor reguli de reprezentare
stricte (canoane), ceea ce va îngrădi creativitatea.
1.5.5. Arta romanică
Odată cu apariția stilului romanic, prin anii 1000, sculptorii abandonează statuile în
rondebosse, optând pentru figuri adosate la portalurile bisericești în interiorul
acestora, lucrări menite să transmită credincioșilor neștiutori principiile de bază ale
creștinismului.
Caracteristică perioadei feudalismului consolidat, arta romanică reprezintă primul stil
artistic cu caracter internațional din cadrul culturii vest-europene. A evoluat în spațiul
Germaniei, Italiei, Franței și nordului Spaniei, ca o continuare a stilului preromanic.
În spațiul britanic stilul este adus de cucerirea normandă, fiind, deci, cunoscut sub
numele de stil normand.
1.5.6. Arta gotică
Stilul gotic apare în Europa Occidentală pe la începutul secolului al XII-lea, fiind
contemporan cu stilul romanic. Au apărut noi forme de sculptură, ca parte a
arhitecturii, marcând trecerea artistică de la arhaicul stil romanic la suplul și delicatul
stil gotic.
Anterior, doar monarhii și Biserica comandau lucrări de arta, acum însă acestora li se
adaugă și elitele orașelor, care s-au îmbogățit din comerț sau cămătărie. Portretele
donatorilor și sculpturile funerare exprimau conștiința propriei valori. Ordinele
căalugărilor cerșetori propovăduiau cultul Fecioarei Maria. Alături de Judecata de
Apoi și de întruparea lui Hristos, figura Maicii Domnului a devenit o temă centrală.
Din secolul XIV, numărul sculpturilor rondebosse a crescut.
Începând din secolul XII, în urma cruciadelor, elementele stilistice din arta bizantină
și din tradiția clasică au ajuns în centrul și sudul Europei. Mozaicurile bizantine erau
foarte răspândite, în Veneția și în Sicilia. Modelele bizantine au inspirat pictura pe
lemn și frescele italiene și i-a influențat pe artiștii secolului XIV, ca Duccio di
Buoninsegna și Giotto di Bondone, precursorii renașterii, care le-au oferit lucrărilor
lor mai multă naturalețe și individualitate, de la zugrăvirea vesmintelor și chipurilor la
peisajele în locul fundalelor aurii tradiționale.
Picturile pe lemn, în contrast cu cele murale, erau folosite mai ales la altare și la
lucrările devoționale.
Bisericile gotice aveau puțin spațiu pentru picturile murale, cu excepția coloanelor și
bolților. De aceea s-au dezvoltat monumentalele ferestre cu vitralii. S-au remarcat
frescele lui Giotto în Assisi și Florența și picturile murale ale lui Pietro Lorenzetti în
Palazzo Publico din Siena. Spre deosebire de acesta, construcțiile nu mai sunt greoaie,
întunecoase, ci înalte, zvelte, cu interiorul bine iluminat. Printre noile elemente
introduse în arhitectură se situează: bolta pe ogive (nu pe arce semicirculare), arcul
butant și ornamentația inspirată din natură.
S-au realizat construcții impresionante ca: Notre-Dame de Paris, catedrala din
Chartres, Sainte-Chapelle, domul din Köln, catedrala din Magdeburg, Catedrala
Westminster, Catedrala Canterbury, Domul din Milano. În România, sunt celebre
edificiile gotice din orașele Transilvaniei: Biserica Neagră, Biserica Sfântul Mihail
din Cluj, Biserica Sfântul Bartolomeu din Brașov și multe altele
Aceeași tendință spre verticalitate poate fi regăsită și în cadrul picturii și sculpturii:
sunt reprezentate în special personaje religioase sau politice în atitudini dinamice,
pline de viață și dramatism.
1.5.7. Stilul curtenesc
În anii 1400, în Alpi, în Boemia, Franța și Burgundia flamandă debutează delicatul și
elegantul stil curtenesc al goticului. Subiectul predominant era Madona, curbată în
formă de S și în veșminte largi. Pe lângă obișnuitele lucrări religioase, erau
împodobite tot mai multe manuscrise laice, activitate realizată nu numai în mănăstiri,
ci și în ateliere orășenești. Frații Limburg au ilustrat o carte de rugăciune pentru
Ducele de Berry. Miniaturile din lucrarea Tres Riches Heures du Duc de Berry denotă
plăcerea de a povesti, încântarea de a înfățișa frumusețea naturii și satisfacția de a nota
detalii precise. În perioada goticului târziu, s-au remarcat artiștii precum Tilman
Riemenschneider din Germania (Jelirea lui Hristos), Veit Stross din Transilvania
(Moartea Fecioarei), care au creat sculpturi în lemn de o mare expresivitate, sau prin
naturalismul lor, pictorii ca Robert Campin și Jan van Eyxk anticipau deja stilurile
care aveau să apară odată cu Renașterea, prin naturalismul picturilor lor.
1.6. Arta renascentistă (secolele XIV-XVII)
Deși cu rădăcini adânci în tradiție, artele au evoluat cu altă imaginație, tulburătoare, și
cu o vigoare crescândă. În Europa, Renașterea a influențat puternic toate artele:
pictura, sculptura, teatrul, muzica si arhitectura. Învățământul și religia au cunoscut o
perioadă de înflorire. Totodată, învățământul se laiciza.
În această perioadă, și-au desfășurat activitatea numeroși artiști, precum: Tizian,
Holbein cel Bătrân și Holbein cel Tânăr, Rafael, Durer, Leonardo da Vinci, Bruegel,
Botticelli și Michelangelo, care au conceput noi viziuni și modalități realiste de a le
reprezenta. în Anglia a luat avânt literatura și dramaturgia, în special datorita operelor
lui William Shakespeare. Publicul a început să aibă acces la arte și să le aprecieze în
mare măsură, acestea nemaifiind un apanaj al regelui și Bisericii. Noile clase de
mijloc, negustorii și meseriașii, plăteau sume importante pentru operele de arta, iar a
fi patron al artelor devenise o chestiune modestă.
Pe continentele americane, aztecii și incașii au creat podoabe de aur și argint în stiluri
noi. Deși nu știau să producă unelte din metal, au creat noi forme arhitectonice. La
granița dintre Europa și Asia, turcii otomani au realizat o apropiere între stilurile
islamic și european, încurajându-i pe creatorii din Spania, Italia și Egipt să dezvolte o
nouă arhitectură și o nouă literatură. Rusia, țară abia formată, a contopit în biserici și
clădiri stilurile bizantin, european și tătar. Artele au cunoscut o perioadă de înflorire și
în Persia safavida, și în India mogulilor, combinând și dezvoltând stilurile persan,
musulman și hindus.În China și Japonia inovațiile au fost, însă, mai puține din cauza
izolaționismului crescând adoptat de conducători. În Africa, civilizațiile timpurii au
început să-și piardă impetuozitatea, atunci când s-au văzut confruntate cu
colonialismul european.
În Europa, Imperiul Otoman, Japonia și China, diferențele între cultura oamenilor de
rând și cea a claselor conducătoare s-au adâncit. Cultura asiaticilor de rând nu a fost
păstrată în scris, dar exista o mulțime de informații despre cultura de masă. În Europa,
însă, s-a extins datorită evoluției tiparului, teatrului și vieții citadine. În Italia a apărut
un nou tip de pantomimă, numit commedia dell'arte, în care actorii din trupa își creau
replicile pe loc. Între timp, europenii bogați au încurajat dezvoltarea unui nou stil,
numit baroc. Pictorii, sculptorii și arhitecții l-au folosit pentru a crea efecte de o
măreție spectaculoasă. Artisti ca Rubens, Rembrandt și Van Dyck, din Țările de Jos,
și Velázquez, din Spania, erau căutați pentru portretele pictate într-un stil aproape
fotografic. Ruisdael din Țările de Jos, Salvator Rosa din Italia și Claude Lorraine din
Franța erau pictorii peisagisti la modă. Autori ca Cervantes, Milton, Pepys și Bunyan
au scris cărți de succes cu subiecte din viața de toate zilele. Dintre instrumentele
muzicale, lăutele, clavecinele, orgile și viorile ajunseseră destul de răspândite. Se
fabrică mobila tapițată, lustruită și bogat împodobită. Compozitorii europeni au scris
primele concerte pentru orchestră, sonate, opere și oratorii. Otomanii s-au remarcat
prin palatele, moscheile și clădirile oficiale ornamentate migălos. Dinastia Qing, din
China, izolată de viața chinezilor de rând, a creat stiluri elaborate, mode și obiceiuri
care, prin anul 1800, ajunseseră mai rigide și rupte de realitate. În Japonia dinastiei
Tokugawa situația era puțin deosebită, deoarece țara fusese modernizată. Aici au
apărut teatrul Kabuki, romane și forme noi de distracție.
1.6.1. Renașterea europeană
Apărută în Italia, Renașterea reprezintă o eliberare de rigiditatea dogmatică a Evului
Mediu prin care se deschid noi drumuri în istoria artei. Este redescoperită antichitatea
clasică și sunt reînviate formele armonioase ale acesteia. O altă sursă de inspirație o
constituie natura, iar atenția nu mai este îndreptată către divinitate, ci către om.
Dezvoltarea artei în Renașterea italiană are loc, la începutul secolului al XV-lea, în
Florența. Filippo Brunelleschi (1377-1446), cel mai însemnat constructor al
Renașterii, descoperă perspectiva liniară - caracteristică artei din această perioadă - și
realizează cupola Domului din Florența (1436).
Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine cunoscut prin realizarea porților de bronz ale
Baptisteriului din fața Domului, numite, mai târziu, de către Michelangelo "Porțile
Paradisului". Donatello (1386-1466), prin stilul său plastic, a influențat și pictura.
Printre cele mai importante opere ale sale este statuia de bronz a lui David, prima
sculptură care, ca în timpurile antichității, prezintă din nou corpul omenesc gol, fără
veșminte. Alte sculpturi ale lui Donatello sunt monumentul ecvestru Gattamelata din
Padova sau tribuna de marmoră Cantoria pentru Domul din Florența.
În pictură, Cimabue (1240-1302) și elevul său Giotto di Bondone (1266-1337) - prin
frescele din capela "Scrovegni" din Padova și din capela "Santa Croce" din Florența -,
pot fi considerați ca precursori.
Masaccio (1401-1428), cu motivele sale naturaliste și aplicarea perspectivei în desen,
este socotit deschizătorul de drum în pictura din perioada timpurie a Renașterii. Ciclul
de fresce în "Cappella Brancacci" din biserica "Santa Maria delle Carmine" din
Florența impresionează prin individualitatea și plasticitatea noului stil.
Și Paolo Uccello (1397-1475) - "Battaglia di San Romano", "Il Condottiere Giovanni
Acuto" - este fascinat de potențialul perspectivei în pictură. Alți maeștri din această
perioadă sunt călugărul dominican Fra Angelico (1400-1455), Jacopo Bellini (1400-
1470), Piero della Francesca (1416-1492), care a scris și lucrări teoretice în domeniul
matematicii și perspectivei.
Pictorii din generația următoare au contribuit la înnoirea redării în perspectivă a
peisajelor, compunerea minuțioasă a tablourilor, finețea redării figurilor. Printre
aceștia se numără: Antonio Pollaiuolo (1432-1498), Andrea del Verrocchio (1435-
1488), Domenico Ghirlandaio (1449-1494) - în Florența; Andrea Mantegna (1431-
1506) - în Padova; Giovanni Bellini (1430-1516) și Giorgione (ca.1477-1510) - în
Veneția. Aceștia din urmă au dat o orientare decisivă școlii venețiene, prin simțul nou
al organizării spațiale, al luminii și culorii, în contrast cu stilul florentin, în care
predomină desenul. Un loc aparte îl ocupă Sandro Botticelli (1445-1510), care a lucrat
pentru familia Medici din Florența și pentru Vatican. Dintre cele mai cunoscute opere
ale sale sunt de menționat "Nașterea lui Venus" (La nascita di Vènere) (1482) și
"Primăvara" (1474).
În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se întoarce la Florența, venind de la
Milano, unde pictase fresca Cina cea de Taină pentru biserica Santa Maria delle
Grazie. În acest timp, Michelangelo (1475-1564) lucrează la statuia de marmură a lui
"David", care avea să devină semnul distinctiv al orașului Florența.
Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care
încurajează realizarea unor proiecte ambițioase înăuntrul și în afara Vaticanului.
Domul "Sfântul Petru" (San Pietro), este construit după planurile lui Donato Bramante
(1444-1514), în "Capela Sixtină" Michelangelo pictează plafonul și fundalul
("Judecata de Apoi"). Rafael Sanzio (1483-1520) decorează camerele (Le Stanze di
Raffaello) din palatul Vaticanului - printre alte motive, celebra "Școala din Atena", în
care sunt figurați diverși filozofi ai antichității.
Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai însemnat reprezentant al Renașterii în
Veneția. El pictează și pentru Carol Quintul, care îl numește pictor oficial al curții
regale spaniole.
Un alt reprezentant de seamă al picturii din această perioadă a fost Correggio (1489-
1534), care a trăit cea mai mare parte a vieții sale în Parma, unde a realizat
principalele sale opere (de exemplu, frescele din biserica San Giovanni Evangelista).
Începând, aproximativ, cu anul 1590, prevalează arta manieristă cu diverse tendințe
stilistice, în care - în contrast cu seninătatea clasică a perioadei precedente -
repertoriul formelor devine exagerat, corpurile omenești apar șerpuitoare și crispate
(Figura serpentinata), tablourile sunt încărcate cu multe elemente decorative, anunțând
ivirea stilului "baroc".
1.6.2. Barocul
Barocul a apărut ca o reflectare în artă a principiilor Bisericii Catolice, consolidate în
urma Conciliului de la Trento. Sunt realizate compoziții ample, cu multe personaje și
sunt valorificate situațiile dramatice.
Pictura barocă a fost în floare, în multe culturi europene, între sfârșitul secolului al
XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVIII-lea, o perioadă din istoria europeană
caracterizată de bogăție, strălucire și fast.
Pictorii care au excelat în folosirea elementelor stilului baroc în pictură au folosit, în
mod accentuat, figuri umane surprinse în decursul mișcării, puternice contraste de
lumină și întuneric (acea tehnică cunoscută sub numele generic de clarobscur), culori
puternice, saturate și un echilibru compozițional mai degrabă dinamic decât static,
considerat de multe ori chiar dezechilibru compozițional. De asemenea, folosirea
liniilor de compoziție de forme curbate, asemănătoare unor litere S multiple, a
diagonalelor repetate de tip ascendent și descendent comparativ cu liniile drepte,
orizontale și/sau verticale, folosite preponderent anterior, sunt alte elemente tipice ale
barocului de tip vizual.
Tintoretto (pe numele său real Jacopo Robusti) a fost unul dintre cei mai mari pictori
ai școlii venețiene, probabil, ultimul mare pictor al Renașterii italiene și, fără îndoială,
unul din primii pictori folosind o manieră barocă în pictură. În Cina cea de taină,
folosirea accentuată a clar-obscurului, a diagonalei ascendente în jurul căreia
gravitează întreaga compoziție, a dramatismului momentului surprins în punctul său
critic și redat ne-echivoc cu măiestrie, precum și a culorilor saturate, ce umplu cadrul
picturii, reprezintă tot atâtea elemente baroc.
În Eneas scapă din Troia în flăcări, prezentat aici, Federico Barocci face dovada
însușirii și aplicării cu brio a elementelor definitorii ale stilului baroc în pictură. În
anul 1598, anul realizării picturii, acestea erau deja clar cristalizate și "standardizate,"
cel puțin în Italia.
Peter Paul Rubens, considerat de mulți specialiști cel mai mare pictor european,
maestru incontestabil al barocului pictural, a folosit compoziții complexe cu personaje
multiple, pictate din unghiuri diferite, efectuând sincron diferite lucruri slujind unui
scop comun. Spre exemplu, în Vânătoarea de lei, artistul flamand a folosit la refuz
spațiul existent, grupând șapte vânători, dintre care trei pe cai, înarmați cu 5 sulițe, 2
săbii și multiple pumnale în jurul a doi lei, care urmează a fi străpunși fiecare de mai
multe arme simultan.
Deși este considerat, de către cei mai mulți, un pictor reprezentativ al școlii spaniole,
de către alții un pictor manierist, El Greco, pictor care a excelat în a prezenta în
pictura sa scene biblice și, mai ales, mistice, a pictat și sub influența barocului. Mai
exact, tehnica sa de a picta are multiple elemente baroc, și, aidoma lui Rubens, artistul
spaniol de origine greacă folosește culori saturate aplicate cu tușă groasă, de multe ori
delimitând clar, dar, alteori, nedelimitând limpede, aidoma artiștilor ce foloseau
tehnica numită sfumato, liniile de contur dintre personaje sau dintre personaje și
fondul picturii.
Pictorii francezi ai genului baroc, precum Nicolas Poussin și Claude Lorrain, nu au
făcut altceva decât să continue tradiția clasică a personajelor ce umplu cadrul picturii,
având atitudini fie statuare, fie dinamice, dar întotdeauna dramatice, și găsindu-se în
mijlocul unor peisaje ușor ireale, ce amintesc, mai degrabă, de parcuri (desigur, baroc)
decât de un peisaj real.
În timp ce Rembrandt și alți maeștri olandezi ai barocului s-au aplecat în compozițiile
lor mai ales asupra scenelor cotidiene, spaniolul Diego Velázquez, artist neafiliat
vreunei școli, dar puternic individualizat ca pictor baroc, deși a realizat și picturi
inspirate din cotidian, mai ales în perioada italiană, este cunoscut îndeobște pentru
realizarea de portrete minunate ale membrilor Curții Regale a Spaniei, compoziții
pline de culoare, viață, exuberanță și realism.
Precum întreaga mișcare artistică a barocului, sculptura realizată în acest stil este, în
primul rând, destinată unei citiri directe, adresându-se direct simțurilor umane și
componentei emoționale a privitorului.
De asemenea, sculptura barocă este caracterizată printr-o dorință irezistibilă a
artistului de a sugera mișcarea prin surprinderea unei acțiuni în timpul execuției sale,
preferabil în momentul său cel mai important, relevant și/sau critic.
Aidoma sculpturilor cu un singur personaj, în cele de tip baroc având prezente mai
multe ființe umane, aflate, întotdeauna, în mijlocul unei acțiuni comune, grupul
afișează o anumită importanță sau gravitate, dând solemnitate momentului surprins.
Ca atare, există, întotdeauna, în aceste sculpturi un dinamism și o concentrare de
energii ale formelor umane prezente. Ca elemente determinante ale sculpturilor baroce
se pot distinge omniprezenta spirală, ce creează un fel de "zid" în jurul unui gol
central (un vortex) din care pare a emana acțiunea, folosirea, pentru prima dată, a unor
unghiuri multiple de prezentare a personajelor implicate și prezența, tot pentru prima
dată, a elementelor extra-sculpturale, cum ar fi, de pildă, apa (în fântâni).
Maestrul incontestabil al barocului vizual al anilor 1600 a fost, fără nicio îndoială,
italianul Gian Lorenzo Bernini (1598 – 1680). Acest artist remarcabil, comparabil, ca
forță și dimensiune a creației, doar cu Michelangelo Buonarroti, a fost la superlativ
architect, pictor, sculptor, dramaturg și regizor.
Opera sa cea mai complexă și relevantă este Capela papei Alexandru VII, exemplu
edificator de concepție unitară a unui singur artist, dar și de aplicare simultană a
stilului baroc arhitecturii, picturii și sculpturii unei întregi clădiri.
Altar german în stil rococo
Sculptura Extazul Sfântei Tereza (a cărei fotografie se poate vedea în introducere) de
același Gian Lorenzo Bernini, din Capela familiei Cornaro a bisericii Santa Maria
della Vittoria, Roma, realizată între anii 1645 - 1652, este, de asemenea, un superb
exemplu de lucrare complexă baroc.
Barocul sculptural nu s-a manifestat doar în statui sau în transpuneri multiple ale
stilului în opere comandate exclusiv de Biserica Romano-Catolică. În cazul barocului
din alte țări, spre exemplu, în cazul barocului englez, s-a manifestat și în realizarea de
opere pur laice.
Un exemplu tipic de folosire a stilului baroc în cazul unui domeniu ce a fost supus
unei transformări profunde din punct de vedere arhitectural, sculptural, precum și al
întregului peisaj, este Palatul Blenheim (Castelul Blenheim sau Domeniul Blenheim)
și domeniul înconjurător aferent, aflat în Woodstock, Anglia, operă complexă a
arhitectului Sir John Vanbrugh.
Construite între 1705 - 1722, atât palatul, cât și anexele sale, grădina cu statui, parcul,
pădurea, pajiștea și lacul au fost create pe un loc unde înainte nu existase nimic din
ceea ce astăzi constituie elemente aparte ale unuia din locurile cele mai vizitate și
admirate din Anglia.
1.6.3. Clasicismul
Clasicismul atinge apogeul în secolul al XVII-lea și este arta academică prin
excelență. Se inspiră din antichitate și Renaștere și respectă, cu strictețe, tratatele de
artă și canoanele de reprezentare estetică. Pornind de la modelele artistice (arhitectură,
sculptură, literatură) ale Antichității, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului
de frumusețe și armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă
desăvârșite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul
frumuseții morale. Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie animate de
înalte idealuri eroice și principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat, în mod
special, de crearea unor eroi ideali, legați indisolubil de soarta statului, înzestrați cu
cele mai înalte virtuți morale și capabili de fapte eroice.
1.6.4. Rococo
Stilul rococo evoluează în secolul al XVIII-lea și este succesorul barocului. Este
asociat cu regalitatea franceză și, în special, cu domnia lui Ludovic al XV-lea. Bogăția
ornamentației vecină cu opulența, curbele ornamentale infinit încolăcite folosite cu
obstinație, respectiv accentuarea cu precădere a artelor decorative și a designului
interior, au creat un fel de tratare cu indulgență superioară a întregului curent în prima
treime a secolului al XIX-lea, când rococo-ul atinsese apogeul său. Oricum, relativ
repede, termenul de rococo s-a impus în lumea criticii de artă a anilor 1850,
nemaifiind privit peiorativ, ca ceva vetust, ci, așa cum o merita, ca o întreagă perioadă
artistică marcantă.
1.7. Arta modernă (secolul XVII-secolul XX)
Cele mai importante curente artistice ale secolului XIX sunt: romantismul: apare la
începutul secolului ca o reacție la clasicism și raționalism și este caracterizat prin
emoție, subiectivism și manifestarea eului interior; realismul: realitatea este explorată
atent și prezentată fără deformări și se utilizează introspecția; naturalismul: o ramură a
realismului, care explorează mai ales situațiile și personajele neobișnuite, patologice;
impresionismul: apare la sfârșitul secolului și marchează ruptura de academismul
tradițional și începutul artei moderne. Este prezent, mai ales, în pictură și
caracterizează lucrările în aer liber și cu o cromatică luminoasă, caldă.
1.7.1. Neoclasicismul
Acest curent artistic evoluează, cu precădere, în a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea, ca o extensie a clasicismului, fiind numit și clasicism târziu.
Folosind aceleași surse de inspirație (antichitatea și Renașterea), are ca punct de
interes personalitățile istorice, care să evoce anumite virtuți și calități și are ca
obiectiv realizarea unor forme cât mai corespunzătoare modelelor canonice.
1.7.2. Romantismul
Conform lui Giulio Carlo Argan, în opera sa, Arta modernă, romantismul și
neoclasicismul sunt, pur și simplu, două fețe ale aceleiași monede. Pe când
neoclasicismul caută idealul sublim, sub o formă obiectivă, romantismul face același
lucru, prin subiectivizarea lumii exterioare. Cele două mișcări sunt legate, deci, prin
idealizarea realității.
Primele manifestări romantice în pictură vor apărea când Francisco de Goya începe să
picteze la pierderea auzului. O pictură cu tematică neoclasică, precum Saturn
devorându-și fiii, de exemplu, prezintă o serie de emoții pentru spectator, pe care îl
face să se simtă nesigur și speriat. Goya creează un joc de lumini și umbre care
accentuează situația dramatică reprezentată. Deși Goya a fost un pictor academic,
romantismul va ajunge mult mai târziu la Academie. Francezul Eugène Delacroix este
considerat a fi pictor romantic prin excelență. Tabloul său Libertatea conducând
poporul reunește vigoarea și idealul romantic într-o operă care este compusă dintr-un
vârtej de forme. Tema este dată de revoluționarii de la 1830 ghidați de spiritul
Libertății (reprezentați aici de o femeie purtând drapelul francez). Artistul se plasează
metaforic ca un revoluționar din vârtej, deși vedea evenimentele cu o anumită rezervă
(reflectând influența burgheză asupra romantismului). Aceasta este, probabil, opera
romantică cea mai cunoscută.
Căutarea de exotic, de neprimitor și de sălbatic va reprezenta o altă caracteristică
fundamentală a romantismului. Exprimarea senzațiilor extreme, paradisurile artificiale
și naturalețea în aspectul său rudimentar, lansarea în „aventuri” și îmbarcarea în nave
cu destinația polilor, de exemplu, i-au inspirat pe anumiți artiști ai romantismului.
Pictorul englez William Turner, spre exemplu, a reflectat acest spirit în opere precum
Furtună pe mare, unde apariția unui fenomen natural este folosit pentru atingerea
sentimentelor menționate mai sus. Alții, folosind figuri mai mici, au ales pictura
istorică, cum ar fi Salvator Rosa, care picta în maniera lui Claude Lorrain, artist baroc
târziu cu elemente romantice în picturi.
1.7.3. Realismul
Realismul este o ideologie estetică, în care se pune accentul pe relația dintre artă și
realitate. Instrumentul indispensabil al artei autorului este observarea atentă a realității
și reflectarea ei veridică, obiectivă în creație. Realismul a avut un impact major în
epică, în special asupra romanului și în dramaturgie. Una dintre trăsăturile
caracteristice ale acestuia este interesul acordat de către scriitori raporturilor dintre om
și mediu, dintre individ și societate. Elementele unui stil realist pot fi identificate în
diferite culturi și epoci istorice. În cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea,
realismul capătă, pe plan european, caracterul unui curent, al unei orientări estetice,
teoretizate de către artiști și de către critici și ilustrate prin numeroase creații. Autori
celebri de romane realiste sunt considerați a fi Honoré de Balzac, Stendhal și Gustave
Flaubert - în Franța, Charles Dickens și William Makepeace Thackeray - în Anglia,
Lev Nikolaevici Tolstoi, Feodor Mihailovici Dostoievski și Ivan Sergheevici
Turgheniev - în Rusia.
1.7.4. Impresionismul
Precursori ai impresionismului au fost pictorii spanioli Diego Velázquez și Francisco
de Goya, pictura engleză cu William Turner și John Constable, precum și francezii
Courbet, Ingres și reprezentanții Școlii de la Barbizon.
În 1863, Édouard Manet pictează tabloul intitulat Olympia, care a provocat un scandal
enorm, reprezentând-o pe zeița Venus în chip de curtezană. Nu se vorbește încă de
impresionism, dar se pot deja întrevedea caracteristicile principale ale acestei mișcări,
care îl vor duce în aer liber să picteze faimoasele sale peisaje. Respinse de juriul
Salonului Oficial, Manet își va expune picturile, printre care celebra Le Déjeuner sur
l'herbe (Dejun la iarbă verde), împreună cu Pissarro, Jongkind, Fantin-Latour și alții
în "Salonul refuzaților" (Le Salon des Refusés), spre stupefacția publicului
conservator și entuziasmul tinerilor pictori, care se vedeau confruntați cu problemele
ce-i frământau. Salonul din [1866] acceptă lucrările unora din pictorii aparținând noii
orientări, ca Edgar Degas, Frédéric Bazille, Berthe Morisot, Claude Monet, Camille
Pissarro, respinge, însă, pe Cézanne, Renoir și, din nou, pe Manet, ceea ce provoacă
reacția scriitorului Émile Zola, într-o diatribă violentă la adresa oficialităților,
publicată în gazeta L'Évènement.
Războiul franco-german din 1870 îi risipește, Cézanne se retrage în provincie,
Pissarro, Monet și Sisley se duc la Londra, ceea ce va marca o etapă importantă în
dezvoltarea impresionismului, descoperind acolo pictura lui William Turner, care va
exercita o puternică influență asupra picturii lor ulterioare.
În anul 1874, din nou reuniți sub numele Société anonyme des peintres, des sculpteurs
et des graveurs ("Societatea anonimă a pictorilor, sculptorilor și graficienilor"),
compusă din Pissarro, Monet, Sisley, Degas, Renoir, Cézanne și Berthe Morisot,
organizează o expoziție colectivă în saloanele fotografului Felix Nadar. Monet
adusese, printre altele, o pictură reprezentând un peisaj marin din Le Havre. Întrebat
asupra titlului tabloului pentru alcătuirea catalogului, el răspunse: "Mettez,
Impression: Soleil levant" ("Puneți, Impresie: Răsărit de soare"). În ziua următoare, în
revista Charivari apare articolul cronicarului de artă Louis Leroy, intitulat Exposition
des Impressionnistes ("Expoziția Impresioniștilor"). Un cuvânt destinat să facă
carieră. Totuși dificultățile provocate de reprezentanții oficiali ai artei nu au încetat.
Când, însă, în 1903, Camille Pissarro, patriarhul impresionismului, încetează din
viață, toată lumea era conștientă că această mișcare a reprezentat revoluția artistică
cea mai importantă a secolului al XIX-lea și că pictorii ce i-au aparținut se numără
printre cei mai mari creatori din istoria artelor plastice.
Impresionismul a fost punctul de plecare pentru Georges Seurat și Paul Signac,
maeștri ai neoimpresionismului, pentru Paul Gauguin, Henri de Toulouse-Lautrec,
Vincent van Gogh și pentru mulți alți "postimpresioniști" din Franța și alte țări. În
Germania, reprezentanți ai impresionismului au fost Lovis Corinth și Max
Liebermann, în Italia - Giorgio Boldini, Simone Lega și alții, grupați sub denumirea
Macchiaioli ("Măzgălitorii" !), în Danemarca - Peter Krojer, în Suedia - Anders Zorn.
1.7.5. Postimpresionism
Începând cu anul 1870, operele pictorilor impresioniști au contribuit la formarea unei
concepții noi privind creația artistică, un prim pas în direcția artei moderne.
Postimpresioniștii au mers în continuare pe acest drum, dezvoltând, însă, mai departe
spontaneitatea și virtuozitatea predecesorilor lor. Tendința predominantă este
realizarea unui tablou reprezentând o construcție de sine stătătoare, obiect al unei
combinații pure între formă și culoare, cu scopul provocării unei emoții estetice și al
transmiterii nemijlocite a sensibilității subiective a artistului. Tabloul este împărțit
într-un eșafodaj de suprafețe și linii, care se îndepărtează de reprezentarea obișnuită a
corpurilor și obiectelor. Petele de culoare pot constitui suprafețe de lumină sau umbră,
uneori se reduc la puncte de culoare crudă (pointilism), care nu se regăsesc în natura
reală. Pictura analitică a lui Cézanne transformă motivele într-un sistem de volume și
obiecte și conduce, în special în redarea peisajelor, la structuri cristaline, în așa fel
încât se poate prevedea trecerea spre cubism.
Gauguin dezvoltă un stil decorativ cu tonuri de culoare violentă și forme simplificate,
stil pe care el însuși îl caracterizează cu termenul "sintetism", o încercare de reunire
sintetică a aparenței exterioare a lucrurilor cu sensibilitatea artistului.
Toulouse-Lautrec, influențat de gravurile japoneze, realizează litografii în culori
reprezentând viața de noapte din cartierul Montmartre.
Creațiile lui Van Gogh din perioada 1886-1890, în care culoarea ca mijloc de
comunicare se substituie vorbirii, au ceva din trăsăturile expresionismului de mai
târziu.
Georges Seurat accentuează, de asemenea, elementul cromatic, totuși, fără exuberanța
lui Van Gogh. Pe baza unor studii teoretice asupra tehnicii picturale, conform cărora
întrepătrunderea culorilor realizează un efect optic de o deosebită intensitate, el
creează tablouri dintr-un mozaic de puncte colorate (Pointilism sau Divizionism).
Bazându-se pe concepții diferite, uneori divergente, pictorii postimpresioniști au
deschis calea artei moderne. Trăsătura lor comună constă în faptul de a fi renunțat la
imitarea naturii și de a fi creat opere cu existență de sine stătătoare.
1.8. Arta secolului XX
În secolul XX, în artă pătrund tot mai mult știința și tehnologia și apar o multitudine
de stiluri și mijloace de expresie: expresionismul - o reacție de revoltă la naturalism și
realism. Culorile sunt țipătoare, contrastante, liniile sunt frânte, de un ritm
discontinuu; neoimpresionismul - o prelungire a impresionismului din secolul al XIX-
lea; art nouveau - evoluează la începutul secolului (la belle époque), în special în
artele decorative, design și arhitectură. Este caracteristică linia asimetrică, ondulatorie,
care se termină printr-o curbare bruscă, ce dă senzația de energie; futurism - apărut în
Italia și devine precursor al diverselor mișcări de avangardă. Sunt respinse tradiția
muzeelor și academismului; dadaismul - în aparență, mai mult un experiment decât o
mișcare artistică, în care totul este ilogic, bazat pe hazard. Din dadaism a evoluat
suprarealismul; simbolismul - operele de artă au un profund caracter semiotic;
cubismul - inițiat de Braque și Picasso, a însemnat un moment de revoluție în istoria
picturii. Este explorată realitatea figurativă, iar imaginea tridimensională este readusă
în spațiul bidimensional; suprarealismul - inițiat de André Breton, proclamă
supremația libertății în exprimarea artistică. Constituindu-se ca o continuare a
dadaismului și preluând estetica simbolistă, utilizează idei artistice venite din partea
psihanalizei; expresionismul abstract - inspirat din simbolism, suprarealism și din
expresionismul german, apare în SUA după cel de-al Doilea Război Mondial; pop art
- apare în SUA și Regatul Unit și se dezvoltă prin anii '50 - '70, fiind considerat
apropiat publicului larg și vieții cotidiene. Analizează societatea de consum și
interferează cu domeniul publicității, astfel încât arta devine business.
2. Supernovă de tip II
O supernovă de tip II aparține unei subcategorii de stele variabile cataclismice
cunoscute sub denumirea de supernove cu colaps al miezului, ce rezultă din
prăbușirea internă și explozia violentă a unei stele masive. Prezența hidrogenului în
spectrul său este cea care distinge o supernovă de tip II de alte clase de supernove. O
stea trebuie să aibă o masă de cel puțin 9 ori mai mare decât cea a Soarelui pentru a
suferi acest tip de colaps.
Stelele masive generează energie prin fuziunea nucleară a elementelor. Spre deosebire
de Soare, aceste stele posedă masa necesară pentru a fuziona elemente cu masă
atomică mai mare decât hidrogenul și heliul. Steaua evoluează pentru a favoriza
fuziunea acestor elemente de masă mare, în permanentă acumulare, până când, în cele
din urmă, se formează un miez de fier. Fuziunea nucleară a fierului nu produce
energie suficientă pentru a susține steaua, și astfel miezul devine o masă inertă
susținută doar de presiunea de degenerare a electronilor. Această presiune se creează
atunci când orice compresie suplimentară a stelei ar obliga electronii să ocupe aceeași
stare cuantică, ceea ce nu este posibil pentru acest tip de particulă. (Vezi Principiul de
excluziune.)
Când masa miezului de fier depășește 1,44 mase solare (limita Chandrasekhar), se
declanșează o implozie. Miezul se contractă rapid sub presiune, încălzindu-se, ceea ce
duce la accelerarea reacțiilor nucleare din care rezultă formarea de neutroni și
neutrini. Colapsul este blocat de forțele pe distanțe mici ce acționează între acești
neutroni, ceea ce face forța imploziei să se îndrepte spre exterior. Energia acestei unde
de șoc în expansiune este suficientă pentru a detașa materialul stelar din jurul
miezului.
Există mai multe categorii de supernove de tip II, categorisite pe baza curbelor
luminoase—grafice ale luminozității în raport cu timpul—din urma exploziei.
Supernovele de tip II-L prezintă o scădere liniară a curbei luminoase, pe când cele de
tip II-P prezintă o perioadă de scădere lentă (un „platou”), urmată de o scădere
normală.
2.1. Formare
Stelele mult mai masive decât soarele evoluează în moduri mai complexe. În miezul
Soarelui, atomii de hidrogen fuzionează transformându-se în heliu și eliberând energie
termică ce încălzește miezul Soarelui și furnizează o presiune ce împiedică straturile
superioare să se prăbușească. Heliul produs în miez se acumulează acolo, întrucât
temperaturile din miez nu sunt încă suficient de mari pentru a face atomii de heliu să
fuzioneze. În cele din urmă, pe măsură ce hidrogenul din miez se epuizează, reacțiile
de fuziune își reduc intensitatea și gravitația cauzează contracția miezului. Această
contracție duce la creșterea suficient de mare a temperaturii pentru a iniția o fază
scurtă de fuziune a heliului, care durează mai puțin de 10% din durata de viață a unei
stele. În stelele mai mici de opt mase solare, carbonul produs de fuziunea heliului nu
fuzionează mai departe, iar steaua se răcește treptat, devenind o pitică albă. Piticele
albe, dacă au o companioană apropiată, pot deveni apoi supernove de tip Ia.
O stea mult mai mare, însă, poate crea temperaturi și presiuni suficiente pentru a
determina declanșarea fuziunii carbonului în miez odată ce steaua începe să se
contracte din nou la sfârșitul etapei de fuziune a heliului. Miezurile acestor stele
masive ajung să aibă mai multe straturi pe măsură ce se acumulează nuclee atomice
din ce în ce mai grele în centru. Stratul cel mai exterior rămâne din hidrogen gazos și
înconjoară un strat de hidrogen care continuă să fuzioneze transformându-se în heliu;
sub acest strat se află un alt strat de heliu care se transformă în carbon, și așa mai
departe, până la miez fiind mai multe straturi în care fuzionează elemente din ce în ce
mai grele. Pe parcursul evoluției unei stele atât de masive, ea trece prin mai multe
etape în care fuziunea din miez încetează, și miezul se prăbușește până când presiunea
și temperatura sa sunt suficiente pentru a declanșa următoarea etapă de fuziune, care,
odată începută, se opune prăbușirii.
2.2. Prăbușirea miezului
Factorul limitator al acestui proces este cantitatea de energie eliberată prin fuziune,
care depinde de energia de legătură ce ține împreună aceste nuclee atomice. Fiecare
pas adițional produce nuclee din ce în ce mai grele, care eliberează din ce în ce mai
puțină energie prin procesul de fuziune. Aceasta continuă până când se produce
nichel-56 (care se dezintegrează formând fier-56). Întrucât fierul și nichelul au cea
mai mare energie de legătură per nucleon din toate elementele, nu se mai poate
produce energie în miez prin fuziune, și miezul din nichel-fier crește. Acest miez
suferă o presiune gravitațională uriașă. Întrucât nu există niciun proces de fuziune care
să crească și mai mult temperatura stelei pentru a o împiedica să se prăbușească spre
centrul său, ea este susținută doar de presiunea de degenerare a electronilor. În această
stare, materia este atât de densă încât orice compresie suplimentară ar face ca mai
mulți electroni să ocupe aceeași stare cuantică. Principiul de excluziune Pauli
împiedică fermionii (clasă de particule din care fac parte și electronii) să facă aceasta.
Când masa miezului depășește limita Chandrasekhar, presiunea de degenerare nu o
mai poate susține, și are loc un colaps catastrofal. Partea exterioară a miezului ajunge
să se prăbușească spre centrul stelei cu viteze de până la 70.000 km/s (23% din viteza
luminii). Miezul în plină comprimare se încălzește, producând radiații gamma de mari
energii care duc la descompunerea nucleelor de fier în nuclee de heliu și neutroni
liberi (prin fotodezintegrare). Pe măsură ce densitatea miezului crește, el devine
propice din punct de vedere energetic pentru fuziunea dintre electroni și protoni
(printr-un proces invers dezintegrării beta), care duce la crearea de neutroni și de
particule elementare denumite neutrini. Întrucât neutrinii interacționează rareori cu
materia normală, ei pot ieși din miez, transportând energie și accelerând și mai mult
prăbușirea, care are loc pe o durată de câteva milisecunde. Pe măsură ce miezul se
detașează de stratele exterioare ale stelei, unii dintre acești neutrini sunt absorbiți de
aceste straturi exterioare, declanșând supernova.
La supernovele de tip II, prăbușirea este în cele din urmă oprită de interacțiunile de
respingere neutron-neutron la nivel micro (intermediate de forța nucleară tare),
precum și de presiunea de degenerare a neutronilor, la o densitate comparabilă cu cea
a unui nucleu atomic. Odată prăbușirea oprită, materia care cade spre miez ricoșează,
producând o undă de șoc ce se propagă spre exterior. Energia acestui șoc disociază
elementele grele din miez. Aceasta reduce energia șocului, care poate bloca explozia
în partea exterioară a miezului.
În faza de prăbușire, miezul are o densitate și o energie atât de mare încât doar
neutrinii pot ieși. Pe măsură ce protonii și electronii se combină formând neutroni, se
produc neutrini electronici. Într-o supernovă tipică de tip II, miezul de neutroni format
are o temperatură inițială de aproximativ 100 de miliarde de kelvini; de 105 ori mai
mare decât temperatura miezului soarelui. Mare parte din această energie termică
trebuie disipată pentru formarea unei stele neutronice stabile (altfel neutronii ar
„fierbe”), ceea ce se realizează printr-o nou degajare de neutrini. Acești neutrini
„termici” formează perechi neutrino-antineutrino de toate tipurile, într-un număr de
câteva ori mai mare decât neutrinii emiși prin capturarea electronilor de către protoni.
Cele două mecanisme de producere a neutrinilor convertesc energia potențială
gravitațională a colapsului într-o emisie de neutrini cu durata de zece secunde, prin
care se eliberează 1046 jouli.
Printr-un proces care nu este încă bine înțeles, aproximativ 1044 jouli sunt reabsorbiți
de șocul blocat, ducând la producerea unei explozii. Neutrinii generați de o supernovă
au fost observați în cazul supernovei 1987A, ceea ce i-a făcut pe astronomi să
concluzioneze că această imagine a prăbușirii miezului este, în esență, corectă.
Instrumentele cu apă Kamiokande II și IMB au detectat antineutrini de origine
termică, în timp ce instrumentul pe bază de galim-71 Baksan a detectat și neutrini de
origine termică.
Când steaua generatoare are dimensiunea mai mică de 20 mase solare (în funcție de
puterea exploziei și de cantitatea de material care cade înapoi), rămășița degenerată a
prăbușirii miezului este o stea neutronică. Peste această masă, rămășița se prăbușește
formând o gaură neagră. Masa-limită teoretică pentru acest tip de scenariu al
prăbușirii miezului este de aproximativ 40–50 mase solare. Dacă masa este mai mare,
se crede că o stea ar putea să devină direct gaură neagră fără faza de supernovă, deși
calculele acestor limite sunt nesigure din cauza incertitudinilor modelelor existente
pentru supernove.
2.3. Modele teoretice
Modelul Standard din fizica particulelor este o teorie ce descrie trei dintre cele patru
interacțiuni fundamentale între particulele elementare care constituie materia. Această
teorie permite realizarea de predicții asupra felului în care interacționează particulele
în multe condiții. Energia per particulă într-o supernovă este de regulă între unul și o
sută cincizeci de picojouli (zeci–sute de MeV). Energia per particulă implicată într-o
supernovă este suficient de mică pentru ca predicțiile ce rezultă din Modelul Standard
al fizicii particulelor să fie suficient de corecte. Dar densitățile mari ar putea impune
corecții ale Modelului Standard. În particular, acceleratoarele de particule de pe
Pământ pot produce interacții între particule de energie mult mai mare decât cele
găsite în supernove, dar aceste experimente implică interacțiuni între particule
individuale, și este posibil ca la densitățile foarte mari din supernove efectele să fie
foarte diferite. Interacțiunile dintre neutrini și alte particule din supernove au loc prin
intermediul forței nucleare slabe, despre care se consideră că este bine înțeleasă. Pe de
altă parte, interacțiunea dintre protoni și neutroni implică forța nucleară tare, care nu
este înțeleasă în suficientă profunzime.
Marea problemă nerezolvată a supernovelor de tip II este aceea că nu se înțelege cum
își transferă explozia de neutrini energia restului stelei, producând unda de șoc care
face steaua să explodeze. Din discuția de mai sus, pentru a produce o explozie, trebuie
transferat doar un procent din energie, dar explicarea felului în care are loc transferul
acelui procent s-a dovedit a fi foarte dificilă, deși interacțiunile între particule sunt
destul de bine înțelese. Unul dintre modelele anilor 1990 pentru aceasta implica
noțiunea de răsturnare convectivă, care sugerează că procesul de distrugere a stelei
este dus la îndeplinire de convecție, fie de la neutrinii veniți dinspre centru, fie din
materia ce cade dinspre exterior. În timpul acestei explozii se formează elemente mai
grele prin captura neutronilor, și din cauza presiunii neutrinilor asupra limitei
„neutrinosferei”, îmbogățind spațiul înconjurător cu un nor de gaz și praf mai bogat în
elemente grele decât cel în care s-a format inițial steaua.
Fizica neutrinilor, modelată pe baza Modelului Standard, este crucială pentru
înțelegerea acestui proces. Cealaltă arie importantă de cercetare este hidrodinamica
plasmei care constituie steaua; felul în care se comportă ea în timpul prăbușirii
miezului determină când și cum se formează unda de șoc și cum se frânează și se
reactivează ea. Modelele computerizate au reușit să calculeze comportamentul
supernovelor de tip II după formarea undei de șoc. Ignorând prima secundă a
exploziei, și presupunând că ea este declanșată, astrofizicienii au făcut predicții
detaliate privind elementele ce se produc într-o supernovă și privind curba luminoasă
așteptată a acesteia.
2.3.1. Curbele luminoase și spectrele neobișnuite
La examinarea spectrului unei supernove de tip II, el prezintă linii de absorbție
Balmer—frecvențe caracteristice la care absorb energie atomii de hidrogen. Cu
ajutorul prezenței acestor linii, se face distincția între această categorie de supernove
și supernovele de tip Ia.
Când se trasează graficul unei supernove de tip II, el prezintă o creștere caracteristică
până la o strălucire maximă, urmată de un declin. Aceste curbe luminoase au o viteză
medie de scădere de 0,008 magnitudini pe zi, mult mai mică decât viteza de scădere a
supernovelor de tip Ia. Cele de tip II se împart mai departe în două clase, în funcție de
forma curbei luminoase. Curba luminoasă a unei supernove de tip II-L prezintă o
scădere liniară imediat după atingerea strălucirii maxime. Curba de lumină a unei
supernove de tip II-P are o porțiune plată (denumită platou) în timpul scăderii; ea
reprezintă o perioadă în care luminozitatea scade cu viteză mai mică. Viteza netă de
scădere a luminozității este mai mică, la 0,0075 magnitudini pe zi la tipul II-P, spre
deosebire de 0,012 magnitudini pe zi pentru tipul II-L.
Se crede că diferența de formă a curbelor de lumină este cauzată, în cazul
supernovelor de tip II-L, de degajarea a mare parte din învelișul de hidrogen al stelei
originale. Faza de platou de la supernovele de tip II-P se datorează unei schimbări a
opacității stratului exterior. Unda de șoc ionizează hidrogenul din stratul exterior -
îndepărtând electronul din atomul de hidrogen - ceea ce are ca rezultat o creștere
semnificativă a opacității. Aceasta împiedică fotonii din părțile interioare ale exploziei
să mai iasă. După ce hidrogenul se răcește suficient de mult pentru a se recombina,
stratul exterior devine transparent.
Din supernovele de tip II cu trăsături neobișnuite în spectru, cele de tip IIn pot fi
produse de interacțiunea materiei degajate cu materialul circumstelar.
Supernovele de tip IIb sunt foarte probabil stele masive care și-au pierdut mare parte
din învelișul de hidrogen (dar nu în întregime) din cauza gravitației unei stele-
companion. Pe măsură ce materia eliminată de o supernovă de tip IIb se îndepărtează,
stratul de hidrogen devine rapid mai transparent și încep să se vadă prin el straturile
din profunzime.
2.4. Hipernove
Există stele care sunt atât de mari încât colapsul miezului nu poate fi oprit. Presiunea
de degenerare și interacțiunile de respingere neutron-neutron pot susține doar o stea
neutronică a cărei masă nu depășește limita Tolman-Oppenheimer-Volkoff de
aproximativ 4 mase solare. Peste această limită, colapsul miezului are ca efect
formarea directă a unei găuri negre, probabil producând o (încă teoretică) hipernovă.
În mecanismul teoretic al hipernovei, se emit două jeturi de plasmă cu energie extrem
de mare din polii de rotație ai stelei la viteză apropiată de cea a luminii. Aceste jeturi
emit radiații gamma intense, și constituie una dintre posibilele explicații pentru
exploziile de radiații gamma.