Precursori

Psihologia fusese definită de William James ca "știință a vieții mentale". Dar la începutul anilor 1900,
un număr din ce în ce mai mare de psihologi au criticat abordarea studiului proceselor mentale
conștiente și inconștiente de pînă atunci. Aceste critici făceau referire la fidelitatea și utilitatea
metodei introspecției, în care subiectul era rugat să descrie propriile sale procese mentale pe
parcursul mai multor sarcini. O altă țintă o reprezenta teoria lui Freud despre motivele inconștiente.
În încercarea unui demers metodologic mult mai științific și mai riguros, s-a trecut gradat de la
cercetarea proceselor mentale invizibile, la studiul comportamentelor ce puteau fi observate direct.
Această abordare, cunoscută sub denumirea de behaviorism, a revoluționat știința psihologiei și a
rămas curentul dominant pentru următorii 50 de ani.
La începutul secolului XX o serie de psihologi, nemulțumiți de lipsa caracterului practic și evolutiv al
științei psihologice europene, au inițiat în America reacții critice la adresa psihologiei tradiționale.
Primele critici au venit din partea filozofilor, în special James și Dewey, care susțineau că nu este
adevărat ceea ce corespunde realității, căci gândirea nu reflectă realitatea, ci doar elaborează reguli
sau instrumente care facilitează acțiunea practică a individului, ceea ce făcea inutilă preocuparea
pentru subiectivitatea umană. Al doilea atac al introspecționismului a venit din partea
zoopsihologilor, care explicau comportamentul prin ideea că organismul este o mașină chimică pusă
în mișcare de forțe externe, extinzând teoria tropismelor de la plante la animale (Jaques Loeb: 1859-
1924). Zoopsihologii recomandă metode obiective pentru studierea comportamentului, ca: tehnica
labirinturilor, tehnica reflexelor condiționate, etc. Al treilea atac al introspecționismului a venit din
partea psihologiei generale, prin cercetătorul american James și danezul Lange, care au
concluzionat că emoțiile nu au o sursă în centrii nervoși superiori, ci în periferia organismului, adică
în modificările ce au loc în organism.
Edward Lee Thorndike
Printre primii fondatori ai behaviorismului s-a aflat și psihologul american Edward Lee Thorndike. În
1898 Thorndike a realizat o serie de experimente ce vizau modul de învățare al animalelor. Într-unul
din studii, acesta a pus o pisică într-o cușcă, iar în afara cuștii, o bucata de hrană. Apoi a măsurat
timpul în care animalul învață și reușește să deschidă ușa cutiei pentru a ajunge la hrană. Supunînd
pisica aceleiași acțiuni de mai multe ori, a văzut că aceasta repetă comportamentele care au dus la
succes și, în încercări succesive, scapă din ce în ce mai repede și mai ușor din cușcă. În urma
acestui experiment, Thorndike a propus o "lege", conform căreia comportamentele urmate de o
întărire pozitiva (recompensa) se vor repeta, iar cele urmate de o întărire negativă ori fără întărire nu
vor fi învățate și se "pierd".
I.M. Secenov
Ivan Petrovici Pavlov
În 1906 psihologul rus Ivan Petrovici Pavlov, care cîștigase cu doi ani în urmă premiul Nobel,
formulează unul dintre principiile celei mai importante ale învățării. Acesta investigase procesele
digestive la cîini, măsurînd cantitatea de saliva secretată în momentul în care acestora li se punea o
bucată de hrană în gură. După măsurători repetate, Pavlov a descoperit că animalele salivau chiar
la anticiparea primirii hranei. Mai mult, dacă primirea hranei ar fi fost asociată cu un clopoțel, atunci
secreția salivei s-ar fi declanșat doar la simplul auz al acestui clopoțel. Acesta este o formă de baza
a ceea ce în psihologie se numește condiționare clasică (sau pavloviană), în care organismul
asociază un stimul cu un altul. Ca urmare a acestei asocieri, acesta va reacționa la al doilea stimul,
cel asociat, într-un mod similar cu reacția față de primul stimul. Cercetările ulterioare au arătat că
acest proces poate fi baza formarii unor preferințe sau a structurării unor temeri, chiar fobii.

Behaviorismul tradițional
Deși Thorndike și Pavlov sunt cei care au pus "în scenă" behaviorismul, abia în 1913 viziunea
psihologiei behavioriste s-a clarificat. În acest an, John Broadus Watson a publicat lucrarea
"Psychology as the Behaviorist Views It." Scopul acesteia nu era altceva decît o completă redefinire
a psihologiei ca "ramură pur experimentală și obiectivă a științei naturale ". Scopul teoretic al acestei
științe este predicția și controlul comportamentului. Noua strategie propusă presupunea variația
stimulului din mediu, observarea reacției organismului la această schimbare. Argumentele decisive
împotriva introspecționismului le-a formulat zoopsihologul John B. Watson, care a susținut că, dacă
psihologia vrea să devină știință, trebuie să își schimbe obiectul cunoașterii, înlocuind conștiința cu
comportamentul, singurul care poate fi perceput și supus măsurării. Apoi, susține Watson, psihologia
trebuie să își schimbe metoda, înlăturând introspecția și folosind metode independente de subiectul
cunoscător, obiective. În al treilea rând, susținea J.B. Watson, psihologia ar trebui să-și schimbe
scopul, să nu se mulțumească doar cu descrieri și explicații asupra realității psihice, ci să formuleze
legi ale comportamentului pentru a putea întemeia acțiunea omului în cadrul natural.

Neobehaviorismul
Max Mayer: behaviorism fiziologic
A. P. Weiss: bvehaviorism biosocial
C. Hull,
E. Guthrie
F. Ch. Tolman
Burrhus Frederic Skinner
B. F. Skinner
Cel mai puternic lider al behaviorismului a fost Burrhus Frederic Skinner, un psiholog american care
a început studiul învățării la animale în anii 1930. Skinner a împămîntenit termenul de "întărire" și a
inventat un nou instrument de cercetare denumit "cutia lui Skinner" folosită pentru testarea
animalelor. Avînd la bază experimente realizate pe cobai și porumbei, el a identificat alte principii de
bază ale învățării. Skinner susținea că principiile învățării explică nu doar comportamentul animalelor
de laborator, ci și pe cel al oamenilor care asimilează sau își modică comportamentul. O altă
concluzie era că aproape toate comportamentele sunt modelate de patternuri complexe de întăriri
venite din partea mediului, un proces ce poartă numele de condiționare operantă. Această
perspectivă l-a făcut pe Skinner cel mai controversat, dar în același timp și cel mai influent și mai
marcant psiholog al secolului XX, conform anchetelor publicate în American Psychologist.

Behaviorism telelologic
Este cel mai recent curent behaviorist în psihologie.

Influența behaviorismului în științele sociale

Cu toate că științele sociale nu au fost influențate niciodată de behaviorismul clasic, anumite aspecte
izvorâte din sfera doctrinelor behavioriste au penetrat câmpul teoretic al acestora [3]. Așa cum a fost
dezvoltat de Watson și Skinner, bevaviorismul respingea teoretizarea, favorizând o psihologie
experimentală, care avea în vedere reacții de tip stimul-răspuns [4]. Metodologia behavioristă, în care
se caută relații statistice între variabile dependente și independente, a dus la cercetări în psiho-
sociologie, legate de formarea opiniilor indivizilor în grup[5]. În acest sens, Emile Durkheim este cel
mai influent sociolog pozitivist, exemplificând metoda în studiul său despre sinucidere[6]. Studiul
corelează rate locale ale sinuciderii cu variabile sociale mai largi (religie, status sociale etc).