REFERAT LA DISCIPLINA DREPT COMPARAT

ȘI SISTEME DE DREPT

COMPARAȚII ÎNTRE SISTEMUL DE

DREPT ROMÂN ȘI SISTEMUL DE
DREPT AL TURCIEI

08.05.2020
 Cuprins

1. Introducere...................................................................................................................................3
2. Sisteme de drept...........................................................................................................................3
3. Familia juridică de tradiţie romanică...........................................................................................4
4. Dreptul musulman sau islamic....................................................................................................5
5. Concluzii......................................................................................................................................6
Bibliografie:.....................................................................................................................................7

2
 1. Introducere
Dreptul comparat este un ansamblu de procedee potrivit cărora se realizează compararea
unor norme, a unor reglementări, a unor instituţii sau a unor sisteme juridice din alte ţări, în
scopul practic de a evidenţia asemănările şi deosebirile dintre ele şi a propune îmbunătăţirea
unora sau celorlalte.
Compararea drepturilor pune în lumina nu numai ceea ce acestea au deosebit – zona de
divergență – dar si ceea ce le aseamănă sau este identic, o zona de convergență. Principala
caracteristică a dreptului comparat din zilele noastre constă în universalismul pe care l-a
dobândit, în împrejurarea că el ia în considerare toate sistemele ale umanității contemporane.
Rolul dreptului comparat se relevă în funcțiile acestuia:
1)funcția de cunoaștere a dreptului național;
2)funcția normativă. Dreptul comparat are un aport însemnat și în perfecționarea
legislațiilor naționale. Adoptarea unei legi nu trebuie să aibă loc decât dupa cunoașterea
experienței, dobândită în alte țări în probleme similare.
3)funcția științifică;
4)funcția de a contribui la unificarea legislațiilor. Dificultățile dreptului comparat se
manifestă prin urmatorul aspect: dreptul comparat studiază totalitea sistemelor juridice ale lumii,
problema în cazul de față constă în surplusul de materie excesivă, care trebuie sa o asimilezi;
pentru a face comparație specialiștii trebuie să dispună de un șir de cunoștințe asupra legislațiilor
naționale ale fiecărui stat studiat.
2. Sisteme de drept
Preocuparea de a identifica trăsături comune ale dreptului – atât din punct de vedere al
conţinutului, cât şi al modului de exprimare a acestui conţinut, a determinat realizarea, în
doctrină, a unor clasificări privind tipurile de drept. Au fost propuse drept criterii în acest sens
dependenţa de tipologia sistemelor de organizare socială, respectiv apartenenţa dreptului la un
bazin de civilizaţie juridică.
În funcţie de primul dintre criteriile arătate – dependenţa de tipologia sistemelor de
organizare socială, au fost identificate: dreptul sclavagist, dreptul burghez, dreptul socialist,
fiecare având trăsături specifice în ceea ce priveşte, cu precădere, regimul instituţiilor
fundamentale, ponderea izvoarelor de drept, fizionomia construcţilor juridice. Prezentarea în
detaliu a fizionomiei specifice a fiecăruia dintre tipurile de drept menţionate constituie obiect de
studiu mai ales pentru istoria dreptului.
Din punct de vedere al apartenenţei dreptului la un bazin de civilizaţie juridică, a fost
realizată o clasificare a dreptului pe mari sisteme sau familii de drept, în prezent fiind
identificate :
– familia sau sistemul juridic de tradiţie romanică – rezultat al receptării dreptului roman
în Europa, şi care se clasifică în sisteme care cunosc o mai puternică influenţă franceză, sistemul
germano- elveţiano- italian şi sistemul ţărilor nordice;
– familia sau sistemul de anglo- saxon (common law) – Marea Britanie, SUA, Australia,
Canada (fără Quebec);
– sistemul bazat pe dreptul religios, tradiţional, destul de răspândit în statele musulmane;
– sistemul dualist – format din dreptul ebraic,hindus, chinez tradiţional, japonez, care
îmbină sistemul de norme tradiţionale cu cele moderne scrise.
3. Familia juridică de tradiţie romanică
3
 Familia juridică de tradiţie romanică, din care fac parte Franţa, Germania, Italia, Spania,
s-a format în Europa în baza studierii dreptului roman la universităţile italiene, franceze si
germane, realizându-se o sinteză a dreptului roman cu preceptele creştine morale ale dreptului
canonic. S-a construit astfel, pe cale doctrinară, un proiect de drept uniform, o ştiinţă juridică
pentru multe ţări europene – aşa numita preluare şi adaptare a dreptului roman. Acest patrimoniu
juridic a fost ulterior codificat, adaptat nevoilor şi evoluţiei societăţii. În cadrul său, se identifică:
• sistemele de inspiraţie franceză (Belgia, Luxemburg, Spania, Portugalia), având ca
model Codul civil napoleonian din 1804, în care există Coduri comerciale, care concep dreptul
comercial nu ca un drept al comercianţilor, ci ca un drept aplicabil unor categorii de acte – actele
de comerţ, indiferent de profesia părţilor (concepţia obiectivă a dreptului comercial);
• sistemul germano-elveţiano-italian, care are la bază Codul civil german din 1900, pe cel
elveţian din 1907 şi pe cel italian din 1942;
• sistemele juridice din ţările nordice, care sunt de tradiţie romanistă, dar cu puternice
influenţe de common-law.
Caracteristicile de bază ale acestei familii de drept sunt: existenţa dreptului scris, sistemul
ierarhic unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui în public si privat, precum şi divizarea lui în
ramuri de drept. Comun pentru dreptul tuturor ţărilor din familia juridică de tradiţie romanistă
este caracterul lui codificat, fondul de noţiuni comune, un sistem mai mult sau mai puţin comun
al principiilor juridice. În toate aceste ţări există Constituţii scrise, ale căror norme au o autoritate
juridică superioară, care este susţinută şi de stabilirea în majoritatea ţărilor a unui control
judiciar al constituţionalităţii legilor ordinare. Constituţia delimitează competenţa diferitelor
organe de stat în procesul elaborării dreptului şi determină ierarhia izvoarelor dreptului. În
majoritatea ţărilor continentale acţionează coduri civile, penale, procesual-civile, procesual-
penale etc., iar sistemul legislaţiei curente este de asemenea destul de ramificat, legile
reglementând sfere distincte ale vieţii sociale. Printre izvoarele dreptului romano-germanic este
semnificativ rolul actelor normative subordonate legilor: regulamente, decrete etc. În unele ţări
convenţiile internaţionale au o putere juridică mai mare decât legile naţionale (de exemplu, art.20
din Constituţia României acordă prioritate aplicării tratatelor internaţionale privind drepturile
omului ori de câte ori acestea asigură o protecţie superioară cele realizate prin normele dreptului
intern). În ţările de tradiţie romanistă este cunoscuta divizarea dreptului în public şi privat.
Apartenenţa dreptului diferitor ţări europene la familia juridică romano-germanică nu
exclude anumite deosebiri între sistemele juridice naţionale; fiecare stat are un drept naţional,
care îi este propriu.
Dreptul românesc face parte, la rândul său, din familia mare dreptului romano-germanic,
având la bază dreptul roman, dar şi unele elemente ale dreptului dac. În perioada feudală
timpurie, moştenirea juridică dacă şi dreptul roman au fost sintetizate şi s-au pus bazele unui
sistem care, ulterior, s-a cristalizat în sistemul de drept actual. În perioada timpurie, s-a dezvoltat
un sistem de drept consuetudinar, format din norme juridice obişnuielnice, numit „Legea ţării”,
în paralel existând şi un drept scris, sub forma pravilelor bisericeşti şi laice ori a unor codificări.
Din secolul al XIV -lea începe un proces de receptare a dreptului bizantin, apărând apoi primele
pravile româneşti: „Cartea românească de învăţătură” în Moldova (1646) sau „Îndreptarea legii”
în Ţara Românească (1652). Până la adoptarea Codului civil, de inspiraţie franceză, în anul 1865,
au existat alte acte normative importante („Pravilniceasca condică” 1780, „Legiuirea Caragea”
1818, „Codul Calimach” în Moldova, elaborat după modelul Codului civil austriac,
Regulamentele organice), care au dat structura instituţională Principatelor, fundamentată pe
4
dreptul francez. După anul 1865, sistemul de drept românesc şi-a urmat cursul firesc al evoluţiei,
în cadrul mari familii a dreptului romano-germanic, iar după dispariţia sistemului de drept
socialist, care l-a deturnat de la această evoluţie, s-a reluat viaţa firească în cadrul acestui sistem.
4. Dreptul musulman sau islamic
Din punct de vedere etimologic termenul de ,,islam” înseamna supunere devotată de
Dumnezeu. Cel care se supune voiei lui Allah este musulman. Dreptul musulman cuprinde atât
norme juridice, cât și nejuridice religioase și obiceiuri.
Izvoare principale ale Islamului:
1) Coranul este cuvântul lui Allah şi cartea sfântă a islamului. Allah a transmis Coranul
îngerului Gavril, care la rândul său l-a transmis profetului Muhammad . În varianta în care se
găseşte în zilele noastre, Cartea nu a suferit nici un fel de schimbare sau intervenţie din partea
vreunei fiinţe pământeşti. Spre deosebire de creştinism, această biblie nu este doar o învăţătură
morală, el reglementeaza “întreaga viaţă religioasă, politică, civilă şi penală, până la ocupaţia
zilnică”.
2) Sunna ,în care sunt înregistrate spusele şi faptele profetului Muhammad. Sunna este
exemplul vieţii profetului Muhammad trăită după învăţătura lui Allah; aceasta este alcătuită din
tot ceea ce a făcut, a spus sau a aprobat el. Cine respectă Coranul, respectă în mod automat şi
Sunna, deoarece acestea nu pot fi separate.
3) Ijma'a constituie un mod de adaptare a Islamului la schimbările din lumea în care
trăim,ea exprima acordul intre jurisiti asupra unei probleme date, presupune majoritatea sau
consensul.
4) Ijtihad-ul este efortul intelectual al învăţatilor musulmani de a găsi soluţii la
problemele care apar în viaţa musulmanului şi a comunităţii islamice. Ijtihadul poate fi făcut în
mai multe moduri: prin analogie, opinie. In cadrul dreptului musulman lipseste divizarea clasica
in dreptul public si drept privat; din numarul principalelor ramuri ale lui fac parte dreptul penal,
dreptul judiciar si dreptul familiei.
Dreptul penal cunoaşte, practic, acelaşi număr de infracţiuni ca şi dreptul european ,
pedepsele , însă, sunt diferite: nu se recunosc circumstanţele atenuante , recidiva , tentativa.
Delictele sunt contra lui Dumnezeu , contra persoanei , contra societăţii. Pedeapsa poate fi bătaia
cu biciuire , închisoarea, amenda ori pedepse morale , cum ar fi blamarea. Infracţiunile contra lui
Dumnezeu sunt prevăzute în coran: furtul, tâlhăria, consumarea de vin. Dreptul penal musulman
recunoaşte probe legale, adică adevărul nu poate fi stabili decât pe căile prevăzute de lege.
Sistemul se opune probei libere a judecătorului, potrivit convingerii lui. Sunt patru tipuri de
probe: testimoniale, mărturisirea, jurământul, şi proba căinţei inainte de a fi prins. Pedeapsa
capitală se execută prin lapidare, decapitare, crucificare sau spânzurare.
Dreptul civil.
Bunurile. Potrivit dreptului islamic , un bun devine obiect al dreptului dacă este util
economic, spiritual sau moral omului sau societăţii. Nu sunt bunuri – deci nu pot forma obiect de
apropiere terenurile moarte, necultivate sau necultivabile.
Persoanele. Dreptul islamic cunoaşte persoane libere şi sclavi. Sclavul are drepturi
familiale – se poate căsători, copii însă se nasc sclavi.
Căsătoria. O căsătorie este valabilă dacă nu sunt impedimente la încheierea ei, dacă
există consimţământul soţilor, se face formal, şi se constituie dotă. Femeia datorează soţului
ascultare pentru tot ce este licit, iar acesta are drept de constrângere limitată: ea nu poate fi

5
obligată să călătorească cu copii. Succesorul trebuie să fie de aceiaşi religie cu defunctul. Copii
în dreptul islamic sunt copii naturali şi naturali nerecunoscuţi. Islamul nu recunoaşte nici
adopţiunea nici legitimarea, astfel că toţi copii sunt egali.
Islamul reprezintă religia majoritară în Turcia, datând de la începuturile Imperiului
Otoman. Aproximativ 99% din populația statului este în mod oficial de religie Islamică, conform
actelor de identitate, chiar dacă niciodată nu s-a realizat o statistică legată de religie.
Participarea la viața religioasă este mai scăzută în comparație cu alte state predominant
musulmane, iar identitatea islamică tinde să se bazeze mai mult pe tradiția și pe moștenirea
culturală, decât pe dogma religioasă. Sistemul guvernamental turc este bazat pe modelul
european, fiind în favoarea existenței unui stat laic.
Laicizarea Turciei a început în ultimii ani de existență ai Imperiului Otoman și a fost cea
mai importantă și mai controversată reformă a lui Mustafa Kemal Atatürk. Sub conducerea
acestuia, califatul a fost abolit. Puterea autorităților religioase a fost diminuată și apoi eliminată.
Cele mai importante reforme ale justiției instituite de Mustafa Kemal au inclus o nouă
constituție, care a prevăzut o separare totală a afacerilor statului de cele religioase, înlocuirea
curților islamice de justiție și legii canonice islamice cu un cod civil secular, bazat pe un model
elvețian, și un cod penal, bazat pe modelul Italian (1924 – 1937). Reformele au instituit
egalitatea legală și drepturi politice complete pentru ambele sexe, la 5 decembrie 1934, cu mult
timp înainte de introducerea sufragiului universal în alte națiuni europene.
Chiar dacă Turcia a fost laicizată la nivel oficial, religia a rămas o forță la nivel popular.

5. Concluzii
Sistemul musulman de drept aplicat în Turcia este unul modern care presupune pe lângă
normele religioase și aplicarea de norme laice, statale iar dreptul clasic sau sharia este considerat
izvor indirect, secundar de drept.
Așadar, în Turcia s-a înregistrat o puternică laicizare chiar din ultimii ani de existența ai
Imperiului Otoman, fiind cea mai importantă și controversată reforma a lui Mustafa Kemal
Atâtürk.
O diferență interesantă o regăsim în ceea ce privește izvoarele de drept ale fiecărui sistem
de drept:
- în familia dreptului româno-germanic, jurisprudența, de regulă, nu este izvor de drept,
cu două excepții (deciziile pronunțate de Curtea Constituțională a României și deciziile de
interpretare și aplicare unitară a legii, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul
în interesul legii și în dezlegarea datei unei probleme de drept).
- in sistemul de drept musulman, jurisprudența poate fi creatoare de drept, iar judecătorul
musulman poate aplică dreptul prin analogie. Judecătorul se inspiră din surse religioase,
elaborând soluții proprii. Se bucură însă de această libertate în virtutea condiției de a nu găși
soluții direct aplicabile în Coran și Sunna (adica uzanta), neputând crea precedente judiciare cu
forță obligatorii erga omnes.

Bibliografie:

6
1. Andra Iftimiei, Drept comparat si sisteme juridice contemporane, Editura Universul
juridic, 2018 ;
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Turcia