Tuberculoza (abrev.

TBC) se referă la o boală provocată de Mycobacterium tuberculosis, M bovis, M

africanum; de obicei infectarea se produce prin inhalarea microorganismelor din picăturile eliminate de către
bolnavii de tuberculoză. Mycobacerium poate rezista în aer o perioadă mai mare de timp și de aceea poate
crește riscul răspândirii bolii. Incidența cazurilor variază în funcție de vârstă, sex și statutul socioeconomic.
O incidență crescută s-a observat la persoanele infectate cu HIV, la persoanele de culoare și hispanice.
Probabilitatea transmiterii infecției depinde in mare măsură de imunitatea persoanei respective, nivelul de
expunere precum și de virulența tulpinii bacteriene.

Dacă este tratată adecvat, tuberculoza cauzată de tulpini chimiosensibile este curabilă în toate cazurile. Dacă
nu este tratată, boala poate fi fatală în decurs de 5 ani în mai mult de jumătate din cazuri.Cea mai răspândită
formă a bolii este tuberculoza pulmonară. În popor, ea este cunoscută și ca boala de plămâni.

Istoric
Faptul că tuberculoza este una dintre cele mai vechi boli ce au afectat umanitatea a fost demonstrat prin
identificarea tuberculozei vertebrale la mumiile egiptene. Grecii denumeau această boală phthisis
(„consumare”), subliniind aspectul dramatic de emaciere generală, asociat cazurilor cronice netratate, în
timpul revoluției industriale și în perioada de urbanizare corespunzătoare din secolele al șaptesprezecelea și
al optsprezecelea, tuberculoza a devenit o problemă de proporții epidemice în Europa, cauzând cel puțin
20% din totalul deceselor din Anglia si Țara Galilor în 1650. Pe Coasta de Est a Statelor Unite, rata
mortalității anuale prin tuberculoză la începutul secolului al nouăsprezecelea a fost de 400 la 100 000
locuitori. Etiologia infecțioasă a tuberculozei a fost controversată până la descoperirea bacilului
tuberculozei, de către Robert Koch, în 1882. îmbunătățirea condițiilor socioeconomice și izolarea
pacienților contagioși în sanatorii a avut un impact favorabil asupra epidemiologiei tuberculozei în prima
jumătate a secolului al douăzecilea. Rata mortalității în Europa si Statele Unite a început să scadă cu câteva
decenii înainte de introducerea medicamentelor antituberculoase, la mijlocul secolului.Infecția începe din
momentul pătrunderii bacteriei în alveole, infectarea macrofagelor alveolare, acolo unde bacteria se
multiplică exponențial. Bacteria este transportată in ganglionii limfatici, iar de aici prin sistemul circulator
ajunge în organele corpului, acolo unde potențial se poate dezvolta: plămâni, ganglionii limfatici periferici,
creier, oase și rinichi. Astfel apar diferitele tipuri ale tuberculozei: tuberculoza extrapulmonară,
genitourinară, meningita tuberculoasă, tuberculoza miliară, peritonita tuberculoasă, pericardita tuberculoasă,
limfadenita tuberculoasă, tuberculoza osteoarticulară, gastrointestinală, hepatică.

Tratament
Chimioterapia tuberculozei a devenit posibilă prin descoperirea streptomicinei la mijlocul anilor 1940.
Studiile clinice aleatorii au indicat faptul că administrarea streptomicinei la pacienții cu tuberculoză cronică
a redus mortalitatea și a condus la vindecare într-un număr de cazuri. Totuși, monoterapia cu streptomicină
a fost frecvent asociată cu dezvoltarea rezistenței la streptomicină, însoțită de eșecul tratamentului. Odată
cu descoperirea acidului para-amino-salicilic (PAS) și a izoniazidei, a devenit o axiomă faptul că vindecarea
tuberculozei necesită administrarea concomitentă a cel puțin doi agenți la care microorganismul să fie
sensibil. Mai mult, studiile clinice mai vechi au demonstrat că a fost necesară o perioadă mai lungă de
tratament - adică 12-24 luni - pentru a preveni recurența tuberculozei. Introducerea rifampicinei la începutul
anilor 1970 a inițiat era chimioterapiei eficiente cu durată scurtă, cu o durată a tratamentului mai mică de 12
luni. Descoperirea faptului că pirazinamida, care a fost utilizată pentru prima dată în anii 1950, amplifica
potența regimurilor cu izoniazidă/ rifampicină, a condus la utilizarea unei cure de 6 luni cu acest regim de
trei medicamente, ca tratament standard. Medicamente. Cinci medicamente majore sunt considerate agenții
de prima linie în tratamentul tuberculozei (vezi capitolul 170 pentru o discuție mai detaliată): izoniazidă,
rifampicină, pirazinamida, etambutolul și streptomicină (tabelul 171-1). Primele patru, ce sunt administrate
de obicei oral, sunt bine absorbite, cu concentrații serice maxime la 2- 4 ore și eliminare aproape completă
în 24 ore. Acești agenți sunt recomandați pe baza activității lor bactericide (capacitatea de a reduce rapid
numărul microorganismelor viabile), a activității de sterilizare (capacitatea de a omorî toți bacilii și astfel
de a steriliza organul afectat, măsurată prin capacitatea de a preveni recăderile) și a ratei scăzute de inducere
a chimiorezistenței.
Datorită unui nivel scăzut al eficienței și a gradului mai ridicat de intoleranță și toxicitate, unele
medicamente din linia a doua sunt utilizate doar pentru tratamentul pacienților cu tuberculoză rezistentă la
medicamentele din prima linie, în acest grup sunt incluse medicamentele injectabile, cum sunt kanamicina,
amikacina și capreomicina și agenții cu administrare orală: etionamida, cicloserina și PAS. Recent,
antibioticele chinolonice au fost adăugate acestei liste; deși ofloxacina este în general recomandată,
sparfloxacina și levofloxacina au fost mai active în studiile experimentale. Alte medicamente din linia a
doua includ clofazimina, amitio-zona (tiacetazona), utilizată larg cu izoniazidă în țările mai puțin bogate,
dar care nu este comercializată în America de Nord sau Europa și amoxicilina/acid clavulanic. Derivații de
rifampicină cu acțiune prelungită sunt de asemenea în evaluare pentru tratamentul tuberculozei, incluzând
rifabutinul, care este utilizat pentru profilaxia bolii cu CMA la pacienții cu SIDA și este probabil activ
împotriva unor bacili tuberculoși cu rezistență de nivel scăzut la rifampicină, și rifapentin, ce poate fi
eficient atunci când este administrat doar o dată pe săptămână.