„Plumb”

de George Bacovia
-artă poetică simbolistă-

Poezia „Plumb” scrisă de George Bacovia apare în volumul omonim de

debut în 1916 şi concentrează datele esenţiale ale liricii bacoviene dominată de
pesimism aparţinând simbolismului.
Simbolismul este curentul literar de circulaţie universală apărut în Franţa în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie împotriva retorismului romantic
şi formalismului parnasian, promovând emoţia şi muzicalitatea interioară a ideii.
George Bacovia este considerat de critica literară românească cel mai
însemnat reprezentant al acestui curent în literatura română. Alte repere
din creaţia sa sunt „Decor”, „Note de primăvară”, „Lacustră”.
Procedeele artistice simboliste prin care se conturează atmosfera generală a
poeziei sunt simbolul, simetria, sugestia, muzicalitatea versurilor, percepţia
sinestezică a universului, corespondenţa.

10
În primul rând, folosindu-se tehnica simetriei în secvenţa a doua a poeziei,
corespondentul „sicrielor de plumb” din planul exterior este amorul, căzut în
somn, stare premergătoare morţii prin poziţia nefirească în care se află: „Dormea
de
întors amorul meu de plumb”.
Lirismul se interiorizează aflându-se din ce în ce mai pregnant sub semnul
tragismului. Sentimentul cel mai profund uman îşi caută dispariţia ceea ce
C

echivalează cu „întoarcerea cu faţa spre apus”, aşa cum definea metaforic Lucian
Blaga trecerea într-o altă dimensiune.
În al doilea rând, parcurgând lirica simbolistă bacoviană, cititorul
BA

receptează poezia ca pe arta de a simţi prin folosirea sugestiei care să exprime

fidel corespondenţa dintre stările sufleteşti şi elementele naturii.
Cu alte cuvinte, universul este perceput sinestezic: vizual („funerar veşmânt”,
„flori de plumb”, „coroane de plumb”), tactil („era vânt”, „era frig”), auditiv
(„scârţâiau”, „am început să-l strig”).
Creaţie de factură simbolistă, această operă lirică este o artă poetică în care
se dezvăluie principalele concepţii ale artistului despre lume şi viaţă, despre
menirea lui în univers, într-un limbaj literar distinct.
Astfel, tema poeziei este condiţia creatorului într-o societate care-l desconsideră,
îngrădindu-i aspiraţiile, ceea ce generează o stare de nelinişte în raport cu două
experienţe capitale ale existenţei umane iubirea şi moartea.
Două imagini poetice referitoare la tema textului sunt „Dormeau adânc
sicriele de plumb/Stam singur în cavou” şi „Dormea întors amorul meu de
plumb”.
Prima imagine poetică exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant sugerat de
simboluri din câmpul semantic al elementelor funerare („sicriele de plumb”,
„cavou”) trimiţând, ca stare, către iminenţa morţii.
A doua imagine defineşte realitatea interioară; poetul invocă amorul, dar acesta
„doarme” întors cu faţa spre moarte şi nu mai reprezintă o şansă de salvare.
Laitmotivul poeziei, titlul textului poetic, „plumb”, simbol recurent, repetat
de şase ori simetric, ceea ce conferă muzicalitate textului, accentuează starea
deprimantă a eului.
În sens denotativ, „plumbul” este un element chimic, un metal moale, maleabil,
greu, de culoare cenuşiu-albăstruie. Sensul conotativ derivă din cel propriu şi
sugerează cromatic, în plan poetic, apăsarea, monotonia, dezorientarea,
claustrarea, neliniştea.
Poezia debutează prin sugestia morţii(„dormeau adânc”), verbul „dormeau”
la modul indicativ, timpul imperfect trimiţând clar spre continuitatea unei acţiuni,
cel mai adânc/profund somn fiind al morţii. Motivul „sicrielor” susţine tema
amintită anterior, acestea părând „de plumb” într-o atmosferă sumbră.

10
Poet monocord, trăind până la paroxism spaima de moarte, George Bacovia
creionează un univers trist, apăsător, deprimant, a cărui artă poetică, poezia
„Plumb” îl reprezintă pe deplin, constituindu-se ca un crez existenţial original.
de
C
BA
 „Flori de mucigai”
de Tudor Arghezi
-artă poetică modernă-

Poezia „Flori de mucigai” face parte din volumul omonim apărut în anul
1931 şi prezintă particularităţi moderniste.
Modernismul este curentul literar manifestat în perioada interbelică ale cărui
trăsături sunt teoretizate de Eugen Lovinescu şi promovate, în special, prin
intermediul cenaclului şi al revistei „Sburătorul”. Orientarea artistică promovează
o înnoire a literaturii prin desprinderea de trecut şi prin crearea unei noi
modalităţi de exprimare.
În ceea ce priveşte poezia, sunt formulate următoarele deziderate: crearea unui
lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufleteşti si înlăturarea totală a
obiectivităţii, ambiguitatea limbajului prin folosirea, în primul rând, a metaforei,
inovaţia formală, prin renunţarea la prozodia tradiţională.

finalizat în anul 1926.

10
Din vasta operă argheziană mai amintim volumul de poezii „Cuvinte potrivite”

Procedeele artistice moderniste care pot fi identificate în text sunt adâncirea

lirismului în subiectiv şi ambiguitatea limbajului, realizată, în principal, prin
de
frecvenţa metaforei.
În primul rând, lirismul subiectiv îşi face simţită prezenţa prin verbele şi
pronumele la persoana I („am scris”, „mi”, „am lăsat”, „mă”, „am silit”), în
C

centrul discursului poetic aflându-se eul liric.

În al doilea rând, puternica metaforizare ajută la ambiguizarea textului poetic. În
BA

acest sens, metafora „unghia îngerească” simbolizează harul divin, în timp ce

metafora „cu puterile neajutate” sugerează neputinţa creatoare a artistului.
Totodată, metaforele „stihuri de groapă” şi respectiv „foame de scrum” se referă
la opţiunea eului liric pentru estetica urâtului.
Uimitor din punct de vedere tematic, această poezie este influenţată pe de o
parte de „estetica urâtului” a lui Baudelaire, pe de altă parte de biografia
scriitorului (experienţa închisorii), întreg volumul fiind considerat un act
profanator la adresa convenţiei poetice şi a bunelor moravuri.
Prin temă, poemul „Flori de mucigai”, „vorbeşte” despre puterea creaţiei în
condiţii ostile, despre poezia născută din privaţiune şi sacrificiul creatorului.
Două imagini poetice referitoare la tema textului sunt: „Le-am scris cu
unghia pe tencuială” şi „M-am silit să scriu cu unghia de la mâna stângă”.
Prima secvenţă concentrează întregul mesaj poetic indicând obiectul creaţiei
(„le”), actul creator si creatorul („am scris”), instrumentul creaţiei („cu unghia”),
suportul creaţiei („pe tencuială”).
În a doua imagine poetică, actul creator apare ca o forţă lăuntrică ce nu poate fi
evitată, o forţă ce îl obligă pe poet să creeze („m-am silit”) sugerându-se
blestemul creaţiei şi sacrificiul creatorului, însă versurile sunt produse ale mâinii
stângi, deci în consecinţă vor purta atributele stângăciei, ale imprefecţiunii.
Titlul este emblematic pentru reliefarea „esteticii urâtului”, un oximoron
care creează o imagine contradictorie a lumii.
Primul termen („floare”) sugerează prospeţime, varietatea formelor şi a culorilor,
gingăşie, inocenţă, lumină, viaţă, puritate, în timp ce „mucigaiul” (substantiv cu
formă arhaică) sugerează un spaţiu închis, umed, neaerisit, insalubru, urâtul,
moartea. Prin alăturarea celor doi termeni, Arghezi sugerează naşterea
frumosului din materia decăzută. Poezia este percepută ca o floare a spiritului
uman, însă această floare îşi trage seva din răul care a germinat-o, din suferinţă.
Din punct de vedere prozodic, poezia este structurată în două strofe de
dimensiuni inegale (o strofă polimorfă şi un catren), cu ritm interior, rimă
imperecheată şi măsura variabilă de 5-17 silabe.
În concluzie, datorită trecerii poeziei de la un lirism obiectiv la un lirism
subiectiv, impunerii „esteticii urâtului”, ambiguizării limbajului şi preferinţei
pentru artă poetică, poezia „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi se încadrează în
lirica modernistă.
10
de
C
BA
 „Riga Crypto şi Lapona Enigel”
de Ion Barbu
-artă poetică modernă-

Poezia „Riga Crypto şi Lapona Enigel” scrisă de Ion Barbu debutează în

1930 în volumul antum „Joc secund” şi întruneşte particularităţile moderniste.
Modernismul este curentul literar manifestat în perioada interbelică, ale cărui
trăsături sunt teoretizate de Eugen Lovinescu şi promovate, în special, prin
intermediul cenaclului şi al revistei „Sburătorul”. Orientarea artistică promovează
o înnoire a literaturii, prin desprinderea de trecut şi prin crearea unei noi
modalităţi de exprimare.
În ceea ce priveşte poezia, sunt formulate următoarele deziderate: crearea unui
lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufleteşti si înlăturarea totală a
obiectivităţii, ambiguitatea limbajului prin folosirea, în primul rând, a metaforei,
inovaţia formală, prin renunţarea la prozodia tradiţională.
Procedeele artistice moderniste care pot fi identificate în text sunt

respectiv conţinutul filosofic.

10
ambiguitatea limbajului prin folosirea metaforei şi intelectualizarea emoţiei,

În primul rând, textul se remarcă prin puternica metaforizare, procedeu prin care
de
cuvintele capătă semnificaţii noi. De exemplu, soarele este imaginat în poem prin
metaforele „roata albă” (perfecţiunea geometrică) şi „aprins inel” (simbolul
nunţii), iar metafora „sufletul fântână” sugerează puritatea, setea de cunoaştere,
veşnicia. Spiritul şi sufletul sunt atribute ale fiinţei raţionale, înţelepte („fiară
C

bătrână”).
În al doilea rând, conţinutul filosofic, trăsătură specifică poeziilor moderniste,
BA

este prezentă şi în această poezie prin prezentarea dramei incompatibilităţii a

două fiinţe care alcătuiesc cuplul erotic. Ea este interpretată în spirit modern şi
din perspectiva apartenenţei la regnurile animal (Lapona Enigel)/vegetal (Riga
Crypto), aflate în relaţii de opoziţie.
Astfel se conturează eternul conflict dintre raţiune şi instinct, dintre materialitate
şi spiritualitate. Simbolizând natura instinctuală, Riga Crypto este făptura
involuată, simbolul vieţii pur vegetative care aspiră să-şi depăşească statutul şi să
se împlinească prin iubire. Lapona Enigel este făptura superioară, înzestrată cu
raţiune şi care aspiră către cunoaşterea absolută. Cei doi membrii ai cuplului sunt
antagonici şi au idealuri distincte.
Acest poem aparţine etapei baladic-orientală a creaţiei barbiene, subintitulat
baladă, constituindu-se de fapt ca o viziune parabolică asupra existenţei. Tema
poeziei o constituie iubirea, prezentată ca o cale de cunoaştere, eşuată, căci cei
doi protagonişti aparţin unor planuri diferite.
Două imagini poetice relevante pentru tema textului sunt: „Eu de umbră mult mă
tem,/ Că dacă-n iarnă sunt făcută,/ Şi ursul alb mi-e vărul drept,/ Din umbră
deasă, desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nţelept” şi „Că-i greu mult soare să îndure/
Ciupearcă crudă de pădure,/ Că sufletul nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână/
Iar la făptura mai firavă/ Pahar e gândul, cu otravă”.
Se manifestă aici motivul soare-umbră, sugerând cele două lumi incompatibile
cărora le aparţin cele două fiinţe care nu pot comunica ideatic şi sentimental.
Soarele este simbolul vieţii spirituale, al luminii sufleteşti, ce sugerează
capacitatea fiinţei superioare de a aspira către absolut.
Umbra, întunericul și umezeala simbolizează condiţia fiinţelor inferioare care
aspiră să dobândească spiritualitate, dar sunt distruse de propriul vis, aşa cum i se
întâmplă şi lui Crypto care „înnebuneşte” şi se transformă în ciupercă otrăvitoare.
Titlul poeziei, „Riga Crypto şi Lapona Enigel” este alcătuit din enumeraţia
a două nume proprii, completate de date reprezentative despre cele două ipostaze
prezentate în text.
Denumirea arhaică pentru rege („riga”) este însoţită de apelativul Crypto, care
sugerează făptura sa criptică, adică încifrată, ascunsă. Enigel, nume propriu, care
în limba suedeză înseamnă „înger” sau care aminteşte de arhaica zeitate a

10
fântânilor, este Lapona vieţuind în Ţările nordice. Titlul desemnează deci,
membrii cuplului neîmplinit: el întruchipează geniul vegetal, intelectul pur, iar ea
aparţine umanului caracterizat prin aspiraţia către absolut.
de
Din punct de vedere prozodic, se remarcă strofele inegale, măsura variabilă
a versurilor care au între patru şi nouă silabe, rima variabilă, ca o combinaţie
între monorimă, rimă încrucişată şi îmbrăţişată.
În concluzie, „Riga Crypto şi Lapona Enigel” de Ion Barbu este o poezie
C

modernă în care autorul îşi prezintă viziunea despre lume dintr-o dublă
perspectivă şi aceasta apare, aşa cum afirma Alexandru Rosetti, „ca o plantă cu
BA

rădăcinile adânc înfipte în solul nostru”.

 „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
de Lucian Blaga
-artă poetică modernă-

Modernismul este curentul literar manifestat în perioada interbelică, ale

cărui trăsături sunt teoretizate de către Eugen Lovinescu şi promovate, în special,
prin intermediul cenaclului şi al revistei „Sburătorul”. Orientarea artistică
promovează o înnoire a literaturii prin desprinderea de trecut şi prin crearea unei
modalităţi inovatoare de exprimare.
În ceea ce priveşte poezia, sunt formulate următoarele deziderate: crearea unui
lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufleteşi şi înlăturarea totală a
obiectivităţii, ambiguizarea limbajului prin utilizarea, în primul rând, a metaforei,
inovaţia formală prin renunţarea la prozodia tradiţională.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga deschide
volumul de debut al autorului şi anume, „Poemele luminii” din 1919 şi întruneşte
particularităţile modernismului.

10
Trăsăturile moderniste care pot fi identificate în text sunt adâncirea
lirismului în subiectiv şi ambiguizarea limbajului realizată, în primul rând, prin
frecvenţa metaforei.
de
În primul rând, lirismul subiectiv se manifestă prin redarea în manieră lirică a
ideilor filosofice, prin asumarea rolului celui care creează cu scopul de a potenţa
misterele universului prin filtrarea lor imaginativă. În cadrul textului, se observă
prezenţa mărcilor gramaticale ale euluiliric precum verbe, pronume şi adjective
C

pronominale la persoana I singular („eu”, „lumina mea”, „calea mea”, „iubesc”,

„nu ucid”).
BA

În al doilea rând, se remarcă puternica metaforizare a textului poetic. De

exemplu, metafora „nepătrunsul ascuns/adâncimi de întuneric” ne duce cu gândul
la universul misterios ce nu trebuie descifrat în esenţa tainelor sale, ci trebuie
ocrotit pentru a-i asigura echilibrul spiritual existenţial, iar substantivul „buze”
(„căci eu iubesc/...şi buze”) are o dublă semnificaţie: de sărut, iubire, dar şi de
rostire, cuvânt ca unic mijloc de comunicare, ceea ce contribuie la ambiguizarea
limbajului.
Această operă literară este o artă poetică în care se evidenţiază un ansamblu
de trăsături care compun viziunea despre lume şi viaţă a poetului, despre menirea
artei sale în univers, într-un limbaj care îl particularizează. Ea se constituie ca o
meditaţie confesivă modernistă, exploatând idei filosofice asupra destinului
privilegiat al creatorului. Astfel, tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în
faţa marilor taine ale universului, cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este
posibilă numai prin iubire.
Două imagini poetice relevante pentru tema textului sunt: „Lumina altora/
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric” şi „eu cu lumina
mea sporesc a lumii taină” legată prin conjuncţia adversativă „dar”. Astfel, este
sugerată opoziţia dintre cele două tipuri de cunoaşteri.
Prima idee poetică exprimă tipul adoptat de majoritatea oamenilor, cel raţional,
logic (cunoaşterea paradisiacă) ce constă în descifrarea tainelor universului
(„sugrumă”), deci în distrugerea acestora.
A doua idee poetică reprezintă alegerea clară a poetului de a potenţa misterul prin
creaţie, acesta fiind adeptul cunoaşterii luciferice, de tip intuitiv.
Titlul poeziei, metafora revelatorie „Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii” exprimă concepţia eului liric despre cunoaştere, conţinutul său bogat în
sensuri fiind dat de semnificaţia cuvintelor care îl compun: marca
morfosintactică a eului liric („eu”), verbul cu tentă de agresivitate la forma
negativă („nu strivesc”), sugerarea perfecţiunii („corola”), misterelor universului
(„de minuni a lumii”).
Poezia se remarcă şi prin inovaţia formală de factură modernistă prin care
se renunţă la elementele tradiţionale prozodice în favoarea dezvoltării ideilor
artistice.

10
Poezia este alcătuită din 20 de versuri, alternând versuri lungi cu cele scurte.
Blaga foloseşte versul liber, cu măsură variabilă (2-15 silabe), ritm interior şi
tehnica ingambamentului care permite o mai mare libertate de exprimare a ideilor
de
şi de construire a unor imagini artistice reprezentative.
În concluzie, poetul şi filosoful Lucian Blaga afirma că în epoca modernă,
„poetul nu mai este un mânuitor al cuvintelor, ci un mântuitor al acestora, el
scoate cuvintele din starea lor obişnuită şi le aduce în starea lor de graţie.”
C
BA
 „Aci sosi pe vremuri”
de Ion Pillat
-poezie tradiţională-

Tradiţionalismul este un curent literar care se manifestă doar în cultura

noastră, în perioada interbelică, opunându-se modernismului. Această ideologie
literară îndeamnă la apărarea valorilor arhaice ale acestui popor şi la valorificarea
zăcămintelor folclorice.
Tradiţionalismul se manifestă prin trei orientări: sămănătorismul (propune o
viziune idilică asupra satului şi ţăranului român), poporanismul (viziune realistă),
ortodoxismul (preia ideile celorlalte două orientări la care adaugă factorul
religios).
Poemul „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat face parte din volumul „Pe
Argeş în sus” apărut în 1923 şi întruneşte trăsăturile tradiţionalismului.
Trăsăturile tradiţionaliste care pot fi identificate în text sunt descrierea cadrului şi
respectarea prozodiei consacrate.

10
În primul rând, textul se remarcă prin descrierea cadrului natural („codru”,
„plopii”, „lanuri de secară”, „câmpia”, „berze”, „nisipul”) şi rural („poartă”,
„zăvorul”, „hornul”, „turnul vechi din sat”), trăsătură specifică esteticii
de
tradiţionaliste. De asemenea, se evidenţiază prezenţa arhaismelor („haiduc”,
„poteră”, „crinolină”) ceea ce sugerează preocuparea pentru satul românesc ca
vatră a spiritualităţii autohtone.
În al doilea rând, din punct de vedere prozodic, se remarcă structura poeziei
C

(19 distihuri şi un monostih), rima împerecheată, ritmul iambic şi măsura de 13,

respectiv 14 silabe, elementele clasice/tradiţionale ale genului liric. La nivel
BA

morfosintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera cele două planuri: trecutul

şi prezentul („îmbătrâniră”, „erau”, „vii”, „calci”).
Acest poem este considerat de critica literară românească reprezentativ
pentru creaţia artistică a autoruui, aducând o imagine tradiţională a satului
românesc. Astfel, temele poeziei sunt iubirea şi trecerea timpului, preschimbarea
materiei, viaţa fiind văzută ca o succesiune a generaţiilor, sentimentul de iubire
fiind definitoriu fiecăruia.
O imagine poetică relevantă pentru tema textului este: „Şi cum şedeau...departe,
un clopot a sunat/ Acelaşi clopot poate, în turnul vechi din sat.../ De nuntă sau de
moarte”. Iubirea de altădată şi cea a prezentului sunt prinse în rama timpului.
Fiecare se încheie cu imaginea clopotului care sună în turnul vechi al satului
(laitmotivul satului). În plus, fragmentul include motive importante pentru
cadrul unei lumi vechi care rezistă timpului (clopotul, turnul bisericii, satul).
O altă secvenţă care susţine una dintre temele poeziei este: „Ca ieri sosi
bunica...şi vii acuma tu/ Pe urmele berlinei trăsura stătu...”. Se face legătura
dintre trecut şi prezent, la fel cum venise bunica gingaşă şi emoţionată în casa
bunicului, aşa vine astăzi iubita poetului, fără să ştie că repetă experienţa erotică
a înaintaşilor. Eul liric o întâmpină asemenea bunicului, emoţionat, recitându-i,
însă, poezii simboliste (semn al trecerii timpului). S-au schimbat doar personajele
cuplului, acestea păstrând însă obiceiurile, trăirile şi emoţiile bunicilor.
Titlul acestei poezii este alcătuit dintr-o propoziţie cu subiect subînțeles;
adverbul de loc „aci” (formă populară a lui „aici”) sugerează locaţia, numită
metaforic în cadrul poeziei „casa amintirii”.
Verbul „sosi” (mod indicativ, timp perfect simplu) are aspect durativ şi pare să
vină în contradicţie cu locuţiunea adverbială de timp „pe vremuri”. Cele două
cuvinte cu valori temporale sugerează cele două planuri temporale ale poeziei:
trecutul şi prezentul, permanenta pendulare între acestea.
Primele distihuri reprezintă incipitul poeziei. Metafora „casa amintirii” din
primul vers este casa bunicilor, spaţiu în care eul liric rememorează nostalgic
trecutul. Elementele asociate casei („pridvor”, „poartă”, „zăvor”, „obloane”)
susţin pe de o parte valoarea tradiţionalistă a poeziei, pe de altă parte sugerează
un plan al trecutului.

10
În concluzie, poezia „Aci sosi pe vremuri” aparţine liricii tradiţionaliste, iar
creatorul ei, Ion Pillat este, după Nicolaie Manolescu, „un om fără biografie,
respirând aerul bibliotecii şi când scrie poezie nu vrea să facă din ea o chestiune
de
de viaţă, dimpotrivă, şi-a făcut din viaţă o chestiune de artă.”
C
BA
 „Floare albastră”
de Mihai Eminescu
-poezie romantică-

Romantismul este o mişcare artistică şi literară afirmată în primele decenii

ale secolului al XIX-lea ca o reacţie împotriva clasicismului, a rigorilor şi
regulilor acestui curent, promovând libertatea de creaţie şi fantezia artistică.
Romantismul românesc se manifestă în trei etape: preromantismul (generaţia
paşoptistă), romantismul propriu-zis (Mihai Eminescu), postromantismul (etapa
de prelungiri ale clasicismului și romantismului).
Poezia „Floare albastră” de Mihai Eminescu a fost publicată la 1 aprilie
1873 în revista „Convorbiri literare” şi aparţine celei de-a doua etape ale creaţiei
eminesciene.
Dintre trăsăturile acestui curent, putem identifica în text libertatea absolută în
alegerea speciilor literare, utilizându-se combinarea acestora şi cultivarea
antitezelor.

10
În primul rând, poezia este un amestec al speciilor. Astfel, se realizează o
îmbinare între idilă (o poezie în care este prezentată în formă optimistă/idealizată
dragostea celor doi într-un cadru rustic, al naturii, mediul protector al
de
îndrăgostiţilor), elegie (reflectă sentimente de regret şi profundă tristeţe din cauza
plecării iubitei şi a dragostei lor neîmplinite) şi pastel (mod de expunere-
descrierea prin care este expus un tablou din natură, cadru în care se desfăşoară
iubirea: „Hai în codrul cu verdeaţă/ Und-izvoare plâng în vale”).
C

În al doilea rând, procedeul artistic preferat este antiteza. Astfel, poezia este
construită pe două planuri distincte, inegale ca întindere: un plan al femeii
BA

ilustrând monologul liric, iar celălalt al bărbatului ilustrând monologul lirico-

filosofic. Femeia este o copilă naivă, dornică să se maturizeze prin iubire, iar
bărbatul este un contemplativ, sedus de dulceaţa jocului inocent, dar preocupat de
idei filosofice.
Temele acestui poem sunt: iubirea reprezentând o cale de cunoaştere, natura
care se manifestă afectiv fiind surprinsă în consonanţă cu sentimentele umane şi
condiţia omului de geniu.
O secvenţă poetică referitoare la tema textului o constituie monologul fetei
(strofele 5-12) care continuă cu o chemare la iubirea ei în planul terestru.
Chemarea iubitului („hai” – chemare, îndemn) se face într-un cadru natural în
care apar elementele specifice imaginarului poetic eminescian: codrul, pădurea,
izvorul, văile, stâncile. Refacerea cuplului adamic (iubirea paradisiacă) necesită
un spaţiu protector, un paradis terestru.
O altă secvenţă lirică semnificativă pentru tema textului este monologul
fetei din primele strofe (1-3) care înfăţişează lumea rece a ideilor, lumea lui (a
poetului, a omului de geniu).
Monologul fetei începe cu un reproş sugerat de adverbul „iar”. Iubita îi
reproşează poetului situarea lui într-o lume superioară, a ideilor, creând astfel un
portret al omului de geniu. În concepţia iubitei, poetul meditează asupra unor idei
superioare exprimate prin câteva elemente ce simbolizează cultura, cunoaşterea,
istoria, geneza universului, sugerându-se astfel planul spiritual înalt în care
trăieşte geniul.
Titlul este exprimat printr-un substantiv comun („floare”), sugerând
efemeritatea şi delicateţea iubitei/iubitului iar „albastrul” sugerează infinitul
cosmic şi aspiraţia spre absolut, spre fericire).
Se sugerează prezenţa a două lumi prin intermediul acestor metafore: o lume
caldă, primitoare, terestră, trecătoare („floare”) şi o lume rece, a ideilor, a
cunoaşterii absolute, o lume eternă. O altă posibilă interpretare este cea a „flori-
de-nu-mă-uita”, simbol al credinţei autohtone că iubirea îndeplinită rămâne
mereu în aminirea celui îndrăgostit.
Din punct de vedere prozodic, poezia respectă convenţiile tradiţionale,
având măsura de 7-8 silabe, rima îmbrăţişată şi ritmul trohaic.

10
În concluzie, poezia „Floare albastră” scrisă de Mihai Eminescu, aparţine
romantismului şi este nu numai o poezie de dragoste, ci şi o meditaţie cu
rezonanţe asupra aspiraţiei către absolut în iubire.
de
C
BA
 „Leoaică tânără, iubirea”
de Nichita Stănescu
-artă poetică erotică neomodernistă-

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” scrisă de Nichita Stănescu face parte din
volumul „O viziune a sentimentelor” din 1964 şi se încadrează în estetica
neomodernistă.
Neomodernismul este un curent ideologic, literar, definit de spiritul creator
postbelic când se înregistrează schimbări majore datorate contextului social
politic, dar şi prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascund
însă tragicul.
Trăsăturile neomoderniste pe care le putem identifica în text sunt lirismul
subiectiv şi puternica metaforizare.
În primul rând, trecerea de la lirismul obiectiv la cel subiectiv îşi face
simţită prezenţa prin verbele şi pronumele la persoana I („mă”, „mi”, „meu”, „am
dus”), în centrul discursului poetic aflându-se eul liric care are ca reper

10
transmiterea în mod direct a sentimentelor.
În al doilea rând, în cadrul poeziei se observă puternica metaforizare.
Astfel, transformările sufleteşti se reflectă în plan fizic: „Mi-am dus mâna la
de
sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie/ dar mâna nu le mai ştie”.
Prin versurile citate se ilustrează faptul că fiinţa umană nu se mai recunoaşte
după întâlnirea cu iubirea. Metamorfoza după trăirea iubirii este ireversibilă. Cele
patru detalii fizice sunt metafore ale cunoaşterii poetice: „sprânceană”, „tâmplă”,
C

„bărbie” (contemplaţie, reflecţie, rostire), iar „mâna”, metaforă a creaţiei sau a

cunoaşterii concrete, palpabile.
BA

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este considerată o capodoperă a liricii

erotice româneşti. Astfel, tema poeziei o constituie consecinţele pe care iubirea,
năvălind ca un animal de pradă în spaţiul sensibilităţii poetice, le are asupra
raportului eului liric cu lumea exterioară şi cu sinele totodată.
O secvenţă poetică ce susţine tema poeziei este: „Leoaică tânără, iubirea/
mi-a sărit în faţă/ Mă pândise-n încordare/ mai demult”. Această secvenţă
prezintă într-o manieră metaforică momentul îndrăgostirii propriu-zise, ca o
întâlnire neaşteptată a fiinţei umane cu iubirea, cu toate că sentimentul există deja
în stare latentă în sufletul omului.
O altă imagine poetică semnificativă pentru tema poeziei este:„Şi deodată-n
jurul meu, natura/ Se făcu un cerc de-a dura”. Cercul este simbolul perfecţiunii,
iar noul univers ia naştere din cercuri concentrice în rotire. Iubirea poate deci să
ordoneze haosul iniţial şi să creeze o nouă lume în care eul liric devine centrul,
nucleul ei.
Titlul poeziei, reluat în incipit, defineşte iubirea prin intermediul unei
metafore surprinzătoare. Metafora explicită a iubirii imaginate ca „o leoaică
tânără” propune o perspectivă atipică pentru cititorul de poezie clasică, prin ideea
de ferocitate. Analogia dintre iubire şi „o leoaică tânără” evidenţiată în apoziţie
evocă stări latente ale sentimentului: cruzime, forţă, senzualitate, dar şi stare
hipnotică, neputinţa prăzii de a i se sustrage.
În ceea ce priveşte prozodia, poezia este alcătuită din trei strofe, cu versuri
inegale, cu rimă, ritm şi măsură variabile. Înnoirile prozodice sunt versul liber şi
ingambamentul (scrierea cu literă mică la început de vers ce marchează
continuitatea ideilor poetice).
În concluzie, poezia neomodernistă „Leoaică tânără, iubirea” ilustrează într-
o manieră inedită întâlnirea omului cu iubirea. Sentimentul se corporalizează sub
forma unei leoaice, animal feroce, a cărei pradă este întreaga fiinţă a celui
îndrăgostit.

10
de
C
BA