Filosof în meditație

Rembrandt Harmenszoon van Rijn

Lucrarea „Filosof în meditație” este o pictură în ulei realizată de către Rembrandt

Harmenszoon van Rijn în anul 1632, în perioada în care Rembrandt s-a mutat din Leiden în
Amsterdam.

Rembrandt (1606-1669) este considerat a fi unul dintre marii artiști vizuali din istoria
artei, fiind de asemenea o figură reprezentativă a artei olandeze. Temele pe care le-a abordat de-a
lungul carierei sale au fost, în principal, portretul, peisajul și pictura narativă, fiind apreciat
pentru interpretarea scenelor biblice și pentru capacitatea de a reda trăiri și emoții. A fost un
maestru a luminii și a umbrelor, fiind foarte iscusit în surprinderea și redarea esenței psihologice
a scenei pictate.

Lucrarea de față, „Filosof în meditație” , în jurul cărei interpretări se învârt mai multe
teorii, reprezintă, cel mai probabil, o scenă biblică din cadrul Cărții lui Tobit, reprezentându-i pe
Tobit și Ana, așteptându-l pe fiul lor, Tobie. Ea este încadrată în stilul de pictură baroc, stil care
a înflorit în Europa între secolele 17 și 18. Acesta a apărut ca un răspuns Renașterii și a
determinat apariția Neoclasicismului. Din perspectiva picturii, acest stil s-a deosebit de stilul
renascentist prin folosirea contrastelor de lumină, pentru a direcționa atenția către principalele
acțiuni sau personaje. Compozițional, s-a evitat reprezentarea scenelor calme, liniștite
caracteristice Renașterii, alegând, în schimb, momentele cele dinamice și mai încărcate de
dramă. În contrast cu chipurile liniștite din picturile renascentiste, în lucrările baroc, fețele
exprimă clar trăirile personajelor. În cadrul picturilor baroc, s-a folosit asimetria, neplasând
acțiunea în centrul picturii iar axele pe care se desfasoara actiunea sunt de multe ori oblice,
amplificând iluzia de mișcare. Această iluzie e amplificată și de redarea îmbrăcăminții
personajelor ca fiind suflată de vânt sau mișcată de gesturile acestuia.

Una dintre caracteristicile artei lui este folosirea teatrală, dramatică a luminii și a
umbrelor, așa numitul contrast de clar-obscur sau chiaroscuro, mergând înspre zona mai
specifică a stilului, tenebrism. Tenebrismul a fost un stil foarte popular în perioada Baroc,
caracterizat de contraste puternice între lumină și întuneric. Diferența dintre tenebrism și
folosirea clasică a contrastului de clar-obscur este aceea că, în cadrul celui din urmă, umbrele,
lumina și contrastul puternic sunt folosite pentru a evidenția caracteristicile anatomice ale
personajelor ce compun pictura, pe când în cazul tenebrismului, acestea au scop de amplificare a
dramatismului lucrării, focalizând atenția, printr-un efect de reflector, asupra unor elemente cheie
și redând astfel, anumite stări. Contrastul este puternic, anumite porțiuni (în cazul operei în
discuție) sau chiar întregul fundal este întunecat sau chiar complet negru.

O posibilă influență asupra stilului său a fost faptul că în prima jumătate a secolului 18, în
Olanda circulau multe copii ale lucrărilor pictorului italian Michelangelo Caravaggio, lucrări pe
care este posibil ca în tinerețe să le fi văzut și să se fi inspirat din acestea.

Compoziția sa este mai degrabă filosofică decât clasică (caracteristică picturilor lui
Caravaggio). Rembrandt descrie chipul uman într-un mod foarte natural, surprinzând oamenii în
momentul gândirii aducând lumină în ochii lor și o oarecare mișcare în sufletul lor, în mijlocul
unor nuanțe de maro, galben și verde.

Ca precursor al lui Rembrandt, Caravaggio a contribuit, printre altele, la consolidarea

stitlistică a clarobscurului având, de asemenea, un rol esențial în dezvoltarea tenebrismului. Deși
având originea în tradiții artistice diferite, ambii pictori sunt figuri reprezentative ale perioadei
barocului, atingând nivelul măiestriei în operele lor și fiind recunosuți pentru valoarea artistică și
culturală, Rembrandt este cunoscut ca fiind influențat în creația sa de către Caravaggio; iar asta
în contextul în care nu a avut un contact direct cu pictorul sau cu operele sale. Similaritățile între
creațiile celor doi artiști se regăsesc în felul în care aceștia utilizează contrastele puternice și
clarobscurul pentru a obține detalii deosebit de realiste.

Influențele artistice de origini italiene din opera lui Rembrandt nu se limitează la

Caravaggio, însă. Datorită perioadei de prosperitate în care se afla Olanda, care era în secolul
XVII un important centru artistic, Rembrandt a ajuns în contact cu pictura venețiană. Astfel, în
anumite opere ale pictorului se face simțită imfluența unor artiști venețieni precum Titian,
Giorgione sau Tintoreto, această influență manifestându-se, spre exemplu, într-o aplicare mai
îndrăzneață și mai relaxată, chiar prea puțin finisată a vopselei – spre deosebire de abordarea mai
fină și meticuloasă pe care Rembrandt o avea inițial.
 În ceea ce privește impactul pe care Rembrandt l-a avut, se poate spune că a continuat să
inspire numeroși artiști olandezi și germani ai secolului XVII și XVIII, precum și adepți ai
realismului secolului XIX. Cu toate acestea, cele mai multe lucrări care adoptă stilul artistului
sunt contemporane acestuia și sunt dovada faptului că operele sale au fost accesibile și apreciate
de o audiență largă, mai ales pe teritoriul olandez.

Stilistic, se remarcă puternic încadrarea în tenebrism, care, deși similar, nu trebuie să fie
confundat cu clarobscurul (deși Rembrandt este cunoscut și pentru utilizarea acestui stil).

Una din tehnicile folosite de el a fost utilizarea unei lumini puternice pentru a contura
chipurile personajelor, lumina căzând doar asupra unei părți a feței, scoțând în evindență nasul și
creând un triunghi de lumină sub ochiul din partea opusă. De asemenea el aplica o textură asupra
zonelor luminoase ale chipurilor, uneori aplicând vopsea roșie peste cea proaspăt uscată pe care
o ștergea ulterior, lăsând pete de culoare care redau realismul cărnii. Stilul pe care el l-a dezvoltat
a fost folosirea clar-obscurului cu tehnica de impasto, aplicarea unei cantități mai mari de vopsea
pentru a creea texturi și reliefuri, amplificând realismul lucrărilor. Aceasta arată o afinitate cu
metoda de lucru a lui Titian acesta fiind primul care a folosit impasto, aplicând un strat gros de
vopsea. Rembrandt folosea impasto în special pentru a spori contrastul dintre zonele cele mai
luminoase și cele întunecate.

Din punct de vedere compozițional, aceasta prezintă două personaje, un bărbat și o

femeie. Bărbatul stă așezat , meditând, după cum sugerează titlul, lângă o fereastră prin care intră
lumina soarelui. În partea opusă, o femeie întețește un foc, care arde sub un cazan, cel mai
probabil gătind. Cele două personaje sunt separate de o scară elicoidală. Astfel putem spune că
este o compoziție echilibrată și simetrică, atât personajele, cât și sursele de lumină fiind plasate
la o distanță egală de subiectul central, scara. În același timp, compoziția este figurativă (în
contrast cu o compoziție abstractă), reprezentând forme concrete, cunoscute: oameni, scară,
fereastră ușă etc.

Este o compoziție deschisă, deoarece are mai multe centre de interes vizual, foarte bine
separate de către folosirea luminii și a umbrelor. Bărbatul este luminat de către lumica ce se
revarsă în încăpere prin fereastră iar femeia de către lumina focului. Privirea este acaparată în
primul rând de către bărbat, fiind scena cea mai iluminată.
 Din punct de vedere al dinamicii, pictura denotă un dinamism reținut. Liniile de forță,
chiar sunt atât curbe cât și drepte.Partea stângă a picturii este statică, partea dreaptă conține
mișcarea femeii care mișcă tăciunii, o acținue foarte restrânsă, aproape inertă. Dinamismul e
redat de către scara centrală care este pusă în evidență de către contrastul de clar-obscur. Aceasta
este alcătuită din linii curbe care sugerează mișcarea, dar faptul că, liniile nu sunt stridente,
aceasta denotă că mișcarea este mai degrabă una emoțională.

Perspectiva folosită este una lineară, având un singur punct de fugă în centrul
compoziției. Spațiul determinat este unul tridimensional. Această perspectivă este și una
subiectivă deoarece este o perspectivă specifică ochiului uman, având un câmp vizual conic.
Astfel privitorul este transpus în realitatea lucrării.

Din punctul de vedere al culorii, dominanta cromatică este caldă, încăperea fiind umplută
de lumina difuză a soarelui la apus. Conform teorei contrastelor ale lui Johannes Itten
identificăm prezența a două tipuri de contraste și anume: contrastul de clar-obscur, caracteristic
stilului lui Rembrandt și care reprezintă folosirea unei lumini teatrale, în care obiectul e luminat
iar fondul este închis și contrastul de cantiate, existând o culoare dominantă, și anume culoarea
galben.

Modul în care se foloseste lumina pentru a izola cele două personaje cât și pentru a pune
în evidență realitatea emoțională a picturii, determină o lucrare narativă și în același timp
simbolică. După cum am menționat anterior, scara centrală are o forma elicoidală. Din punct de
vedere simbolic, această formă reprezintă încheierea unui ciclu, ajungerea în punctul din care s-a
plecat inițial, dar de data aceasta fiind pe un nivel superior. Astfel aceasta creează un dinamism
mai degrabă interior, contemplativ al picturii, lumina care cade atât asupra bărbatului cât și
asupra scărilor și a drumului până la scară reprezentând un imbold de a ”urca”, de a depăși, de a
transcende.