Influența grecilor in România

Coloniile grecești și primele formațiuni statale dacice.

Începând cu secolul al VIII-lea înaintea

erei noastre, corăbiile grecești purtând
familii întregi de negustori, meșteșugari,
ostași și marinari intră în marea denumită
de Sciți Axaina (albastru întunecat) și o
denumesc Pontos Euxeinos (euxeinos
însemnând în grecă primitoare). Zona
gurilor Dunării, prin posibilitățile sale
comerciale, le atrage atenția, și coloniști
veniți din Marea Egee și de pe coasta de
sud a Pontului Euxin (Marea Neagră)
întemeiază aici mai multe cetăți-porturi.
Printre cele mai importante dintre aceste
cetăți se numără Odessos (Varna), Apollonia, Dionysopolis (Balcic), Callatis, Tomis,
Histria, Argamum, Halmyris, iar pe cursul Dunării Aegyssos (Tulcea) și Axiopolis
(Cernavodă).

Dobrogea a fost locuită din timpuri străvechi de triburi trace printre care cele de la
nord erau numite geto-dace (Geți fiind numirea grecească iar Daci cea romană). Așa
cum Herodot menționează în Istoriile sale, în 514, anul expediției lui Darius, șahul
persan, Dobrogea era locuită în mare parte de triburi geto-dace. Hecateu din Milet
(550 î.Hr.-470 î.Hr.) observă prezența triburilor getice dobrogene numite trizi și
crobizi.[1] Chiar și sub stăpânirea persană, cetățile grecești
au influențat semnificativ comerțul dintre mare și Dacia,
marcând progresul comerțului dacilor și a civilizației
acestora.

În circa 330, Alexandru cel Mare i-a înfrânt pe tracii vasali

ai perșilor, și a ocupat Dobrogea, imperiul său ajungând
până la Dunăre. În 322, anul destrămării imperiului lui
Alexandru, Dobrogea este inclusă în regatul macedonian,
iar geto-dacii își reiau autonomia locală de care dispuneau
pe vremea perșilor.

Ulterior, cetățile grecești dobrogene au intrat în sfera de influență a regatului

pontic condus de Mitridate VI Eupator.
 În 55 Dobrogea și cetățile grecești de pe malul mării au fost înglobate în statul dac
al lui Burebista, până în anul 44.

În secolele IV-III î.Hr. sunt menționați câțiva conducători daci: Zalmodegikos,

Oroles, Rhemaxos, Zoltes; iar în secolul I î.Hr. sunt menționați conducătorii: Roles, în
sudul Dobrogei, Dapyx, în centrul Dobrogei și Zyraxes, în nordul Dobrogei, ce vor fi
înfrânți de romani. În urma acestei victorii, Roma își întinde stăpânirea și asupra
Dobrogei (28 î.Hr.).

Istoria Grecilor În Dobrogea – Constanța

Prezența elenilor pe teritoriul ținutului dintre Dunăre și Mare a fost încă din
antichitate semnalată atît de izvoarele istorice cît și de scrierile și jurnalele călătorilor
ce au trecut prin Dobrogea în epoci diferite.

În 657-656 i.d.Hr, potrivit cronicii lui Eusebios, coloniștii din Milet au întemeiat pe
malul lacului Sinoe cetatea greacă Istros, numită de români Histria.

În a două jumătate a secolului 6 i.d. Hr, Potrivit izvorului Pseudo-Skymnos coloniștii

milesieni întemeiază Tomisul – Constanța de azi.

În sudul Dobrogei s-au așezat grecii veniți din Heracleea Pontică întemeind orașul
Callatis – Mangalia de azi.

În 1926, arheologii români au descoperit încă o cetate greceaca pe țărmul fostului

golf Razelm, lângă Jurilovca, numită Orgame, atestată încă din secolul 7 i.d.Hr în
scrierile lui Hecataios din Milet.

Încă din antichitate, cetățile pontice, ca porturi active și prospere, au fost populate
de toate etniile Pontului cît și de etnii ale întregului bazin mediteranean, însă grecii și
geții erau cei mai numeroși.

Poetul Ovidiu este cel dintâi care amintește de cele două neamuri în poemele sale:
„Vrei tu să afli, poate, și cine-s tomitanii / și ce fel de năravuri se văd în jurul meu /
Cu geții în amestec sunt grecii de pe aice, / Dar geții cei sălbatici îi copleșesc pe
greci.”

Organizate și guvernate după legile cetăților – mamă, coloniile grecești au evoluat de

la regimuri oligarhice la regimuri democratice. Documentele de la Histria și Tomis ne
dau informații despre o organizare similară cu cea a Miletului. Știm din „Politica ” lui
Aristotel că, la un moment dat, regimul oligarhic de la Histria a fost înlocuit. Coloniile
au păstrat cultura, tradițiile și credințele cetăților mama. La Histria și Tomis cultul
fundamental era consacrat lui Apollon Tămăduitorul.

Gimnaziul protejat de Hermes și Herakles, banchetele publice, teatrul de la Histria,

unde fusese inaugurat și un templu, bazilicile de la Tomis și Callatis, bazoreliefurile și
statuile lucrate cu finețe în piatră, marmură sau bronz, epitafurile funerare,
dovedesc bogăția vieții spirituale și elenismul veritabil din aceste colonii.

Callatisul a dat civilizației Antichității câțiva renumiți oameni de litere, cum ar fi:
Istros din Callatis (sec 3 i.d.Hr) autorul unei lucrări despre tragedie, Satiros
Peripateticul (sec 3 i.d.Hr) biograful lui Euripide, Demetrios din Callatis (sec 3-2
i.d.Hr) istoric și geograf, autorul unei opere formate din 20 de cărți despre Europa și
Asia, Lembos Herakleides (sec 2 i.d.Hr) istoric și filosof, biograful lui Arhimede, înalt
funcționar pe lângă regele Ptolemeu VI al Egiptului, precum și retorul Thales.

Mai târziu, Sciția Mică și metropola ei, Tomis, vor da lumii creștine filozofi și cărturari
precum Ioan Casian, Ioan Maxentiu, Epitropul Teotim I, Dionisie Exiguul (autorul
cronologiei erei de la nașterea lui Hristos), ca să nu menționăm decați câțiva.

După retragerea aureliană, importanța

strategică a Dobrogei crește. În timpul Împăratului Dioclitian (284-305), ea va fi
despărțită de Moesia Inferior în regiune de sine stătătoare sub numele de Scythia
Minor cu capitala la Tomis. În noua provincie, unde la începutul mileniului predicase
Apostolul Andrei, încep persecuțiile anticrestine ale lui Dioclitian adept al
tradiționalismului politeist. Un număr mare de martiri sunt menționați în cetățile
pontice. Patru dintre ei, de origine greacă, Kiril, Kindeas, Tasios și Euprasis sunt
cunocuti dintr-o insciptie în limba greacă de pe un bloc de calcar. În secolul 4 d.hr au
fost martirizați și Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos, ale căror nume au rămas scrise
cu vopsea roșie, în grecește, în vechea bazilică de la Niculițel, unde s-a găsit cripta cu
osemintele lor.

La Tomis, unde probabil Apostolul Andrei a întemeiat o Episcopie, există, în secolul 4

o viață creștină bine organizată. Sozomenos pomenește aici, în anul 369 pe Episcopul
Vetranion de la Tomis, „un bărbat destoinic și renumit prin virtuțile vieții sale”. În
anul 392 la Tomis era Episcop Theotimos.În Sinodul Ecumenic 4 se pomenește de
Episcopul Alexandros al Tomisului.

Distrus parțial și jefuit de Attila în anul 447 d.H., când hunii au atacat cetățile pontice,
Tomisul se ridică din nou din ruine.

Apogeul cetății Tomisului este atins sub domnia lui Justinian (527-565 d.Hr) . În
epoca lui, Tomisul este îmbogățit cu numeroase construcții cît și cu turnuri de
apărare. Tomisul numără, împreună cu cele exterioare, 35 de turnuri de apărare
așezate din 30 în 30 de metri.

După anul 1000 la Tomis – Constantiana își fac simțită prezența genovezii. Împăratul
bizantin, Mihai Paleologul, le acordă dreptul să facă comerț în Marea Neagră.
Comerțul lor cu Orientul a determinat construirea unor stabilimente comerciale,
adevărate oaze de civilizație, care își întindeau influență nu doar pe malurile
Pontului, dar și spre porturile dunărene. Giurgiu și Calafat, își datorează fondarea lor
tot Republicii Genoveze. Urmele lăsate de ei ca Farul Genovez, situat pe faleza
Cazinoului din Constanța sau ruinile portului vechi vorbesc de prosperitatea de care
s-a bucurat Constanța atunci (secolele XII și XIII).

Având în vedere legătură genovezilor cu Constatinopolul, este de presupus și

prezența grecilor la Constantiana.

Prezența grecească o regăsim menționată însă, cu certitudine, după cinci secole.

Marele călător și talentat memorialist care a fost Evliya Celebi (1651) apreciază că
locuitorii Mangaliei sunt greci veniți din Asia Mică. Ioan Gninski, palatinul de Hehn,
trecând prin Dobrogea pe la 1677-1678, descrie Isaccea „unde mare parte din
locuitori săi sunt greci, armeni, bulgari și turci”. Greci și evrei întâlnește și la Babadag
în 1709, pastorul suedez Michel Enesman.

În 1780, agentul Poloniei la Înalta Poartă, W.Czrzanowski spune că :”Constanța era

unul din cele mai însemnate porturi, unde vin corăbii grecești. A aflat aici două
corăbii de negoț din Constantinopol care aparțineau unor greci. Orașul are o așezare
foarte frumoasă”

Diplomatul francez, Charles de Peyssonel, apreciază la 1787 că Balcicul este locuit de

greci. Xavier Hommaire de Hell, un inginer francez cu un autentic talent
memorialistic descrie « că la Măcin, alături de români constată un amestec pestriț de
greci, evrei, cazaci și ruși”.

Sosit cu vasul „Zrnyi” la Tulcea în anul 1858, dr Wilhelm Hamm constată existența în
orașul dunărean a 20 000 de locuitori: greci, bulgari, italieni, nemți, evrei, sârbi,
unguri, moldoveni.

Baronul d Hogguer, deși se apleacă mai mult asupra problemelor economice, ne

spune că la Constanța trăiau 4000 de suflete – „Elementul grec mai tot neguțător,
predomină și pe aici”.

Adolphe d Avril, cunoscător al limbii române fiind căsătorit cu o româncă, se arată

uimit de faptul că, deși multe naționalități trăitoare aici sunt de aceeași religie –
greci, bulgari, ruteni (ortodoxi adică) fiecare și-a ridicat propria biserică.”Aici este
explicația întregii chestiuni a Orientului”.

Genevezul Eugene Pittard descrie: „Din punct de vedere etnografic, Dobrogea este
un ținut extraordinar”.

Potrivit unei statistici publicate de el, viețuiau aici, alături de români – greci, turci,
tătari, bulgari, ruși, germani, italieni, armeni, evrei.

În primul deceniu al secolului 20, Nicolae Iorga, constant pelerin al Pontului Euxin, (el
însuși de origine elena după mama ), a văzut la Tulcea, ” gramădindu-se”, prăvălii
grecești, bulgărești și evreiești.
La 1856 prevederile Tratatului de la Paris a avut ca și consecință creșterea
elementului grecesc la Constanța. În 1840 erau înregistrate 40 de familii grecești la
Constanța cu 3 magazine alimentare, 2 măcelarii, un cuptor de pâine, o cizmarie și 2
hanuri. În 1859 întâlnim 500 de familii de greci, majoritatea comercianți.

La Tulcea, în 1864, populația era de 30.000 de suflete, cei mai numeroși fiind grecii,
dupã care urmau românii, rușii și bulgarii.

La Sulina, elementul grec predominã (2500 din 6000 locuitori). În 1866, când se ridicã
în acest oraş prima bisericã, românii se separã de greci „cãrora le lasă biserica
veche”. Un istoric grec al diasporei considera „Veneţia, Triestul, Sulina şi Odessa,
oraşe mai mult greceşti decât italieneşti, româneşti sau ruseşte*.

„Grecii locuiesc orașele” – notă în 1850 Ion Ionescu de la Brad; am găsit un singur sat
de 94 de familii Alibeichioi (azi Izvoarele) care au venit din Basarabia și s-au stabilit în
Dobrogea.

Dintre orașele Dobrogei, grecii au ajuns să domine, pentru o perioadă de timp, viață
economică a Sulinei, despre care G.Lejean afirmă în 1861, că „est peuplee en grande
majorite de commersants grecs”.În afară de comerțul mare, grecii –proveniți în
majoritate din arhipeleag și din insulele ionice – erau navigatori, meșteri de corăbii și
deținătorii unei bune părți din micul comerț orășenesc.La Silistra au funcționat în
secolul al XIX-lea o școală și biserică.

Odată cu venirea misiunii franceze la Constanța în anul 1855 pentru construirea

șoselei Rasova – Constanța, cunoscută ca „Șoseaua franceză”, întîlnim greci care au
lucrat la acest proiect, și care ulterior s-au stabilit în Constanța. Mai apoi au sosit și
englezii, care prin Societatea „Danube and Black Sea railway Co” încep construcția
căii ferate Cernavodă – Constanța, construcția Portului și a 400 de locuințe. Cele mai
multe dintre locuințele Constanței au fost făcute de zidari greci care proveneau de la
Saranta Eklision, Tracia. Muncitori greci au mai venit și din orașele Anhialos,
Mesemvria și Vasilikos din zona golfului Burgas. Zakinthos Manouras a fost
dirigintele șantierului de construcție al Cailor Ferate Engleze.

În 1858, începe cu adevărat renașterea orașului – spune Manesis – și împreună cu

această și a elementului grecesc. Consulul grec la Varna, Andrei Pappadopoulos –
Vretos, vine la Constanța în 1859, pe care o găsește cu o populație de 3000 de
suflete, din care 500 sunt supuși greci. În 1873, Sambert, membru al Societãții de
geografie de la Paris, vizitând orașul, a gãsit 3000 – 4000 locuitori, dintre care 1 000
de greci, mici negustori. În 1879, din 4000 locuitori, predominau grecii, aproape toți
comercianți.

Înainte de alipirea Dobrogei la țara mamă, pînă în anul 1877, primar al orașului
Constanța a fost Nicola Papadopol, delegat de conducerea otomană să strîngă și
taxele (dijma) pe care orașul trebuia să le dea Înaltei Porți. A fost declarat primul
cetățean român al Constanței, recunoscut de către guvernarea din data alipirii
Dobrogei la România. A locuit într-o casă de la intersecția străzilor Aristide Karatzali
cu Marc Aureliu.

La momentul trecerii Dobrogei la România grecii din Constanța au declarat, printr-o

scrisoare deschisă, dorința lor de a fi guvernați de autoritățile române și nu de cele
bulgărești.

Între 1878-1880, primul primar al Constanței, ca oraș parte a Românei, a fost Anton
Alexandridis, care a fost ales și în 1882-1883. Alți primari greci ai Constanței au fost
S.Schinas(1897-1899) și G.Menderkus (1904). Muncitori greci participă la construirea
marelui pod de la Cernavodã (1890-1895) și la marile lucrări ale portului (1895-
1909). Conform datelor prezentate de Primăria Constanţa pentru anul 1880 la cea
dată trăiau în Constanța 279 români, 1.543 greci, 348 bulgari, 175 armeni, 410 turci,
1.804 tătari, 3 sârbi, 29 germani,37 austrieci, 12 unguri, 32 engleji, 8 ruşi, 234 evrei,
alte naţionalităţi 248, totalul populaţiei fiind de 5.203. M.D.Ionescu preciza în
lucrarea „Cercetări asupra oraşului Constanţa” (Tipografia Thoma Basilescu
1897,p.88) că la 1895, din totalul de 10.419 locuitori ai Constanţei, 2.519 erau
români, 2.460 greci, 1.060 bulgari, 2.202 musulmani, 855 evrei, 51 francezi, 109
italieni,559 armeni, 45 englezi, 181 austrieci, 331 germani, 5 olandezi, 33 ruşi, 4
sârbi, 4 muntenegreni.

Tabloul statistic realizat de Gr.Dănescu la 1899 distinge, în ţinutul dintre Dunăre şi

Mare, 25 de naţionalităţi care totalizau circa 260.000 de suflete, dintre care 118.999
români, 1.391 italieni, 121 francezi, 11 belgieni, 8.445 greci, 576 albanezi, 66 englezi,
38.539 bulgari,13.680 ruteni, 12.801 lipoveni, 63 polonezi, 93 muntenegreni, 32
sârbi,12.146 turci,28.670 tătari,3.832 găgăuzi,675 unguri,4.654 evrei,2.749
armeni,2.852 ţigani.

La începutul anului 1900, numărul locuitorilor din Constanţa era de 12.752,iar la

finele lui 1905 ajunsese la 15.777,din care 9.165 români,2.327 greci, 1.315
musulmani,831 bulgari, 812 evrei,610 armeni,309 germani,217 italieni,95
francezi,105 englezi şi alte naţionalităţi.

În iunie 1916 populaţia Constanţei era de 33.918,din care 21.971români, 2.326

greci,2.815 musulmani, 1.728 bulgari,1.092 evrei,1002 armeni,642 germani, 518
italieni,175 francezi,649 englezi şi alţii.

La recensământul făcut la 10 aprilie 1928 în Constanţa locuiau 47.989 români, 6.170

greci, 3.615 turci şi tătari, 3.660 armeni, 2.067 evrei, 975 germani, 120 cehi,, 123
polonezi, 795 unguri, 171 austrieci, 455 italieni, 15 americani, 16 spanioli,2.037
bulgari, 219 iugoslavi, 1.033 albanezi, 25 englezi, 709 ruşi, 210 alţii, în total 70.492
suflete (Petite guide de la Constantza, Dean Georgersco).

Pînă în 1913 au continuat să vină la Constanța greci, din insulele Chioș sau Lesbos,
dinspre Tracia de apus, Macedonia de sud, Epir, regiuni aflate încă sub dominație
otomană pînă la războaiele balcanice. În 1913 se vor așeza în Constanța și Dobrogea
familii de greci prigonite din Bulgaria. Multe alte familii vor caută adăpost la
Constanța după infringerea dezastruoasă a forțelor grecești din Asia Mică din vara
anului 1922.

Înainte celui de al doilea război mondial, în Constanța trăiau, după unele surse, între
6000 și 8000 de greci, iar Comunitatea deținea un important patrimoniu format din
școală, spital, teatru, biserica, clădiri, terenuri.

Dupã instalarea regimului comunist, Comunitatea Elena și-a schimbat numele în

E.A.M., ca prim rod al propagandei comuniste.

Ultima fază a venit cu plecarea de bună voie sau gonirea tuturor celor ce nu erau
înscrisi în partid. Astfel, perioada comunistă a oprit afirmarea grecilor pe scenă
publicã. În aceastã perioadă mulți dintre ei s-au reîntors în patria mamă sau au
emigrat în alte tări.

Activitatea Comunității Elene a fost reluatã în ianuarie 1990.

Astăzi, Comunitatea Elenã „Elpis” numãrã aproximativ 2500 de membrii. Își

desfăsoară activitatea atât în incinta Teatrului „Elpis”, retrocedat de către statul
român în anul 1998, cât și în alte sedii în curs de retrocedare.