Nicolae-Şerban

TANAŞOCA
I 1941-2017 I
filolog şi istoric, provenea dintr-o familie
de aromâni din Veria Grecia, stabiliţi în
România. Licenţiat ( 1964) şi doctor ( 1979)
în filologie clasică al Universităţii din
Bucureşti. S-a specializ.at, prin activitatea
de cercetare în bizantinologie şi balca-
nologie în Institutul de Studii Sud-Est
Europene al Academiei Române, al cărui
cercetător a fost din 1964 şi intre 1997-
1999; 2008-2017, director.
A îmbinat activitatea de cercetare cu cea
didactică din momentul în care i s-a
îngăduit să predea. A fost conferenţiar
universitar (bizantinologie, literatură
comparată, limba greacă) la Catedra de
Limbi Clasice a Universităţii din
Bucureşti ( 1993-1994) şi profesor univer-
sitar (1997-2011) la Catedra de Istorie şi
Teoria Artei, asociat şi la Catedra
UNESCO de Studii Aprofundate Sud-Est
Europene în cadrul Universităţii
Naţionale de Arte Bucureşti (literatură
generală şi comparată, clasicism greco-
roman, bizantinologie şi balcanologie).
A contribuit substanţial la editarea
izvoarelor bizantine ale istoriei românilor,
a publicat în volume şi periodice
ştiin~fice şi culturale româneşti şi străine,
studii, articole, recenzii critice privind
cultura clasică greco-romană, literatura
bizantină, istoria relaţiilor româno-
bizantine, istoria romanităţii balcanice (în
~pec~al istoria statului Asăneştilor şi
1stona aromânilor), istoria României
modeme, istoria studiilor balcanice.
 Nicolae-Serban
, Tanasoca
,

, nouă însine
Credinciosi ,
Atitudini • evocări • mărturisiri
Redactor: Marcel POPA
Tehnoredactor: Mihaela TUDOR
Coperta: Anna-Maria ORBAN

Descrierea CIP a BlbUotecU Naţionale a Romlnlel

TANAŞOCA, NICOLAE-ŞERBAN
Credincioşi noul lntlne : adtudlnl, evoclrl,
confesiuni I Nicolae-Şerban Tanaşoca. - Bucureşti : Editura
Enciclopedici. 2018
ISBN 978-973-45-0743-6

821.135.1
 Nicolae-Serban
, Tanasoca
,

Credinciosi nouă însine

' '
Atitudini • evocări • mărturisiri

~ •• 1 ;1 iJL :.1:: t, i.:c.„

• .~iauort..:.-~ ..

fJ'\EDITURA
\.iJ ENCICLOPEDICA
UNIVERS ENCICLOPEDIC BOOKS
IDITURA ENCICLOPIDICĂ
Str. Luigi Cazzavillan nr. 17, sector 1, Bucureşti, 010784
Td.: 0371.332.838
e-mail: dijuzare@univmtneiclopedic.ro
www. univmau:idopedic. ro

© Nicolae-Şerban T anaşoca

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin în exclusivitate

Editurii ENCIC,LOPEDICE
 CUPRINS

Notă asupra ediţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .9

COROANA DE OŢEL
Statornicii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
Chemarea ţării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
Mesajul Regelui . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
Coroana de oţel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
Retrocedarea Peleşului şi restaurarea ordinii de drept
în România . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28
O mărturie inedită despre actul de la 23 august 1944 . . . . . . .. 32
Regele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53
La aniversarea Regelui Mihai I al României . . . . . . . . . . . . . . 56
Prima Decennalia Felicia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64

CREDINCIOŞI NOUĂ ÎNŞINE

Credincioşi nouă înşine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71

Să învăţăm democraţia? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78
Delictul de liberalism . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 82
FSN, forţă de opoziţie? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
Viribus Unitis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
Imperativul reîntregirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99
Scopuri şi mijloace . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1OS
Liberalismul unificator . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109
Datorii uitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113
Un Regat în Republică? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116
Cui foloseşte denigrarea PNL?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
Să rămânem noi înşine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123
Recrudescenţa naţionalismului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127
La alegerea arhiepiscopului Clujului . . . . . . . . . . . . . . . . . 134
5
Renaşterea Academiei Române . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 136

LIBERALI DE ALTĂDATĂ
Ion C. Brătianu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
O monografie despre Ion l.C. Brătianu . . . . . . . . . . . . . . . 155
Publicistica lui l.G.Duca . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 160
Cazul Gheorghe Tătărescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 165
Pe marginea unei cărţi uitate a lui Gheorghe Tătărescu . . . . . . 172

IDENTITATEA ŞI DESTINUL ROMÂNILOR

Cultul lui Eminescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185
Romanitatea românilor în viziunea istoricului sas
Adolf Armbruster . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190
Nicolae Iorga în versurile sale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 193
Reconsiderarea operei lui Gheorghe I. Brătianu . . . . . . . . . . 200
Cuvânt în amintirea generalului Henri Cihoschi . . . . . . . . .. 206
Profesorul Mihai Berza şi destinul generaţiei sale . . . . . . . . . . 219
Identitatea istorică a aromânilor . . . . . . . . . . . . . . . . .... 227

BIZANŢUL, BALCANU ŞI EUROPA

Bizanţul şi românii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 241
Balcanitate şi balcanism . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 268
Constanta noastră europeană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 274
Charles Diehl (1859-1944) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 279
Un promotor al solidarităţii balcanice:
Victor Papacostea (1900-1962) ... „ .............. 283
Alexandru Elian (1910-1998) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 288
O mare doamnă a bizantinologiei contemporane:
Helene Ahrweiler-Glykatzi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 292
The Byzantine Commonwealth, Comunitatea bizantină de
naţiuni în viziunea unui prinţ rus profesor la Oxford . . . . . 299
Balcanii în concepţia lui Georgios Prevelakis . . . . . . . . . . . . 306
6
Gânduri despre Bizanţ şi literatura parenetică bizantină întru
amintirea Maicii Benedicta - Doamna Acad. Prof. Zoe
Dumitrescu-Buşulenga . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 314
O carte de referinţă despre Grecia modernă şi neoelenism . . . . 337

PENTRU CLASICISM

Mousikos anfr. În amintirea lui George Murnu . . . . . . . . . . 345

O carte, un umanist: Dionisie M. Pippidi despre formarea
ideilor literare în Antichitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 352
Rostul limbilor clasice în învăţământul românesc . . . . . . . . . 362
Clasicism şi bizantinologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 367
Simptome îngrijorătoare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 370
Câteva păreri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3 73

CONVORBIRI
Tradiţiile cercetării istorice româneşti. O masă rotundă
organizată de revista „Luceaf'arul" . . . . . . . . . . . . . . . . . 379
Răspunsuri la ancheta revistei „Arc" despre soarta culturii sub
comunism . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 396
Definiţii şi asumări. De vorbă cu Doamna Tita Chiper despre
Balcani şi balcanism . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 402
Dialog cu Sara de Angelis despre România contemporană . . . . 41 O
O convorbire cu Doamna Elena Solunca-Moise despre Institutul
de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române . . . . . . . 421
„Românii au uitat să facă propagandă identităţii, istoriei şi
culturii lor". Interviu realizat de Larisa şi Constantin Iftime
pentru „Ziarul Lumina" . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 426

MĂRTURISIRI ŞI MĂRTURII

Din Pind în Bucureşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 461

Dialog imaginar cu mine însumi despre liberalism . . . . . . . . . 483
Mărturisiri şi Mărturii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 489

7
 CENZURATE
La apariţia Memoriilor lui Scxtil Puşcariu . . . . . . . . . . . . . . SOS
"Adevărul înainte de toate!• . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . S09
Din dosarul unei cărţi. Confruntare cu cenzura pe marginea
volumului: George Mumu, Studii istorice privitoare la trecutul
românilor de peste Duniire, Editura Academiei, 1983 . . . . . S 17

în loc de încheiere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . S31

8
 NOTA ASUPRA EDIŢIEI

Volumul pe care îl înraţişăm astăzi cititorului, a cărui

publicare a fost îndelung amânată de autorul său, a fost întocmit
de acesta cu mai bine de un deceniu în urmă. El cuprinde 65 de
articole, de mai mari sau mai mici dimensiuni din publicistica sa
politică şi culturală, prefeţe, postfeţe, interviuri, confesiuni, de la
primele apariţii editoriale de acest fel (an 1965, când semnează
Şerban G. Tanaşoca) până în 2011. Unele texte au fost publicate
sau reeditate şi după această dată, altele sunt inedite.
De-a lungul timpului, Nicolae-Şerban Tanaşoca a reflectat
la alcătuirea sa, modificând titluri de capitole sau schimbând, în
unele cazuri, ordinea lor. Respectând ultima formă asupra căreia
s-a oprit (2012), am adăugat două texte: Să rămânem noi înşine
(avut în vedere în variante anterioare ale volumului - 2005) şi
Bizanţul şi românii. Acesta din urmă, a apărut pentru prima
oară ( 1987) cu titlul Cât de bizantină este civilizaţia românească,
într-o publicaţie destinată publicului larg, astăzi greu accesibilă.
La a doua sa publicare (2003) autorul a intervenit, ca şi în alte
cazuri, asupra formei „din scrupule de estetică a limbajului şi
de claritate". Am optat în acest volum pentru această din urmă
formă.
Nu am putut identifica cu precizie luna şi data de apariţie a
două articole: La alegerea arhiepiscopului Clujului, „Liberalul~
1993 şi Clasicism şi bizantinologie, „Tribuna învăţământului",
1994.
Lectura ne dezvăluie un erudit plin de rigoare, sinceritate
şi onestitate, interesat de viaţa Cetăţii, de devenirea ei, de
personalităţile şi marile întrebări ce-au frământat şi frământă şi
astăzi societatea noastră. Patosul, frumuseţea şi forţa expresiei,

9
adâncimea analizei ce reies din contribuţiile reunite aici, ne ajută
să-l cunoaştem mai bine pe „omul care a fost" filolog şi istoric,
specializat în studii clasice, bizantinologie, studii neoelenice şi
istoria romanităţii balcanice.
Prin urmărirea susţinutei activităţi publicistice şi de
conferenţiar pe teme politice, culturale, istorice şi civice din
periodicele „Actualitatea românească", „Liberalul~ „Cotidianul",
„Dilema~ „Viitorul românesc", „LuceaÎarul", „ARC", „Românul
liber", „Tribuna", „Lumina", „Tribuna învăţământului~ pe
posturile de televiziune publice şi particulare, Trinitas, la
radio Bucureşti, la BBC, la fundaţii ca Aşezămintele culturale
Brătianu, profilul său intelectual se întregeşte. Apare o
personalitate nefalsificată care cu tărie se arată ca un susţinător
al monarhiei constituţionale, devotat Regelui Mihai I şi,
totodată, ca un promotor al spiritului reconcilierii în societatea
românească, grav dezbinată de acţiunea sistematică a regimului
comunist, ataşat de ideia unităţii în diversitate a lumii balcanice,
pronunţându-se în favoarea solidarizării popoarelor şi statelor
balcanice în jurul valorilor civilizaţiei europene, liberale şi
democratice. Personalitate definită de o marcată opţiune pentru
valorile tradiţionale ale creştinismului ortodox.
În strădania de a duce la capăt acest proiect amânat şi de a
da volumului o formă cât mai aproape de exigenţele autorului,
lucru greu de împlinit, am fost ajutaţi de câţiva dintre aceia care
l-au înţeles şi preţuit.
Soţii Anna-Măria Orbă.n şi Mircia Dumitrescu care au
realizat frumoasa copertă a volumului.
Oana lacubovschi, care ne-a fost alături permanent cu
dăruire, sacrificându-şi timpul în minuţioase verificări, pentru
ca acest volum să apară în cele mai bune condiţii.
Devotatul domn Gabriel Prodea care ne-a susţinut cu
bunăvoinţă şi competenţă.
10
 Şi nu în ultimul rând Marcel Popa care şi-a arătat încă odată
adânca şi nedesminţita prietenie care l-a legat de autor.
Tuturor le mulţumim cu recunoştinţă.
Amintirii autorului şi tuturor acelora pomeniţi de el care
i-au şi ne-au „dăruit modele de gândire şi comportament" le
închinăm această carte.

ANCA şi RODICA TANAŞOCA

11
COROANA DE OTEL
,
 STATORNICII

Singurul, astăzi, dintre români care a fost învestit vreodată,

din mila lui Dumnezeu şi prin voinţa naţională, cu puterea de a
domni peste toţi românii, de la Nistru până la Tisa şi din codrii
Bucovinei până la apa Dunării şi la limanul Mării, a vrut, după
patruzeci de ani, să fie de Sfintele Paşti acasă, pentru a sărbători,
iarăşi, după datină, împreună cu noi, Învierea Domnului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în ţara liberă. Un guvern
provizoriu care n-a pregetat să-şi trimită reprezentanţii oficiali
pentru a celebra generos, împreună cu pastorul Tokes Laszlo, la
Budapesta, altă „Înviere", a socotit de a sa datorie să-i interzică
această bucurie, retrăgându-i viza de intrare în ţară la câteva
zile după ce i-o acordase. Chibzuieli prelungite fără folos şi
atitudini care puteau lipsi din presă fără pagubă au convins pe
conducătorii provizorii ai României de azi că vizita particulară
a suveranului ereditar al României de ieri ar pune în primejdie
liniştea ţării, onoarea Coroanei şi prestigiul Dinastiei. Ele ar
putea fi, toate, manipulate, fără ştirea şi voinţa lor, de forţe
oculte şi ostile, generatoare de instabilitate şi haos.
Am ajuns oare atât de rău? E chiar atât de provizorie uniunea
naţională? E chiar atât de neputincios frontul oamenilor de
bine? E atât de mare dezbinarea între monarhişti şi republicani?
Sunt chiar atât de uşor manevrabile şi lipsite de grija onoarei şi
prestigiului lor Ţara Românească şi Casa regală întemeiată de
Carol I de Hohenzollern? Sunt chiar atât de amenintătoare ,
puterile oculte care le pregătesc ruina? Nici vorbă de aşa
ceva. Explicaţia incidentului e mult mai simplă şi mai puţin
dramatică: deloc dispus să transforme Sfânta Liturghie şi
pelerinajul la necropola de la Curtea de Argeş în miting electoral
15
de dragul vreunui partid tradiţional sau al vreunei m1şcan
politice originale, hotărât să se folosească de toate drepturile
şi libertăţi.le cetăţeanului român care este, dus numai de ele,
Mihai I al României, principe de Hohenzollern, a înţeles să dea,
de Paştile acestui an, cetăţeniei româneşti tot prestigiul său de
Rege. Se pare că acest prestigiu este mult mai mare decât puteau
bănui generaţiile cele mai tinere de români mai înainte ca liderii
Frontului Salvării Naţionale să le fi deschis ochii asupra lui şi
că la fel de mare este şi ponderea politică pe care neaşteptat de
mulţi republicani o atribuie persoanei Regelui.
Şi nu-i de mirare că aşa stau lucrurile. Căci, urcat din copilărie
pe un tron la care nu râvnise, fireşte, atât de timpuriu, un tron
care îi fusese impus, în virtutea prevederilor constituţionale,
în urma renunţării tatălui său, principele Carol, la succesiunea
regală, fragedul Prinţ a aflat mult prea devreme că are datoria
de a gândi, de a vorbi şi de a acţiona în toate împrejurările vieţii
sale ca Rege. Credincios devizei înscrise în armele Casei sale şi
ale ţării, "Nimic f"ară Dumnezeu~ a izbutit să-şi îndeplinească
această aspră datorie. Izbânda lui ne apare cu atât mai mare,
cu cât ea aparţine celui mai încercat de soartă dintre toţi regii
noştri.
înzestrat cu cele mai frumoase însuşiri de înţelepciune, cinste
şi curaj, el n-a avut prilejul să le folosească spre propria lui glorie,
de adevărat şi deplin monarh, decât în răstimpul foarte scurt, de
mare cumpănă pământului nostru şi nouă, când a domnit efectiv.
Altminteri, a trebuit să compenseze prin darurile lui slăbiciunile
altora: mai întâi, ale Regenţei care i-a tutelat minoratul; apoi,
ale monarhiei autoritare şi capricioase care, detronându-l, a
creat pentru el insolitul titlu de voievod de Alba Iulia; în sfârşit,
ale tragicei dictaturi militare care avea nevoie, pentru a-şi dovedi
bunele intenţii, de legitimitatea lui. Când a venit ceasul să arate
cine este şi ce poate, a ştiut să rostească răspicat cuvântul care
a mişcat întreaga oaste, ca un singur om, în direcţia necesară,
16
 pentru a salva fiinţa însăşi a statului naţional român. Fie că vrem,
Se că nu vrem să o recunoaştem, suveranitatea, integritatea şi
esenţa constituţională democrată a României nu puteau fi
salvate, măcar în drept, rară actul politic din august 1944 al
Regelui.
El a dorit însă să le păstreze şi în fapt. A folosit toate mijloacele
constituţionale îngăduite lui, toate legăturile internaţionale pe
care i le înlesneau înaltele sale înrudiri regale, a fost gata la toate
jertfele personale care i se cereau pentru a-şi îndeplini datoria de
Rege. A înfruntat cu tărie, luciditate şi calm talazul de silnicie,
. trădare şi minciună care s-a prăvălit asupra ţării şi poporului
său după războiul cel mai cumplit prin jertfe şi rezultate din
, istoria noastră. Prea curând uitat de cei care au întârziat prea
mult să-l recunoască, cel dintâi capitol din istoria rezistenţei
Europei Răsăritene împotriva totalitarismului comunist a fost
deschis, când războiul încă nu se sfârşise, de români, uniţi în
jurul Regelui.
A trebuit să se plece, asemenea nouă, sub vremi. Pribeag rară
voie în cea mai republicană dintre republici, în cea mai neutrală
dintre ţările neutre ale Europei, a ştiut să rămână Rege şi să
păstreze neîmpuţinată flacăra devotatei sale iubiri pentru români.
În vecinătatea depozitelor de aur jefuit de toate dictaturile lumii,
pe fundalul sonor al atâtor conferinţe de pace şi consratuiri
ecumenice, a muncit, ca oricare dintre noi, pentru a-si , întretine ,
existenţa şi a tăcut, asemenea nouă, câtă vreme nu avea nici cui,
nici la ce să vorbească. A păstrat neştirbită în persoana lui şi în
sânul familiei sale, crescute în legea strămoşească, demnitatea
naţiunii sale, păzindu-i etosul profund. Iar când a venit ceasul
vorbei şi al faptei, a vorbit şi a acţionat, la fel ca şi noi. A spus
lumii întregi adevărul despre cei care ne-au cotropit şi despre
cei care ne-au părăsit, a reamintit drepturile şi libertăţile noastre
pierdute, ne-a îndemnat să credem în noi înşine şi să sperăm
împreună cu el într-un viitor pe care-l merită A români
\~~1; il llUL :..>:: ~Tl;c,,
1
17 ~uauor~~~~
fugari se ruşinau că s-au născut români, când străini învăţaţi ne
dădeau lecţii de comportament istoric, el ne îndemna, surâzând
amar, să ne ferim de aventuri nesăbuite. Trăind în ritmul impus
de istorie poporului său, el ne iubea după legea lui, de Rege.
O singură datorie faţă de noi i-a rămas neîmplinită patru
decenii: aceea de a-şi prezenta poporului soţia. Ar fi avut
prilejul să o facă acum, când ar fi sărbătorit împreună cu noi,
acasă, învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Nu a fost să fie aşa.
Se va face şi asta într-o zi. Şi vom putea arunci, primindu-l
cuviincios, după datină, pe acela care a ştiut să rămână, aşa cum îl
ştiam, Rege, să-i arătăm, sub privirile lumii întregi, că am rămas
şi noi, cum ne ştie, români.

17 aprilie 1990

"Liberalul", serie nouă, an. XLIV. nr. 11,

27 aprilie 1990

18
 CHEMAREA TĂRII
,

Iniţiativa conducerii Partidului Naţional Liberal de a-l chema

pe Majestatea Sa Regele Mihai I al României să revină în ţară
pentru a candida la şe6.a Starului are cu torul alt sens decât acela
pe care i-l atribuie imaginaţia conspirativă a mediilor catilinare
sau machiavelice din Bucureşti şi a produs rezultate politice mai
importante decât zadarnicele vârtejuri de trivialităţi din gazetele
de pe malurile Dâmboviţei.
Din amintirile propriei sale istorii, strâns împletită cu aceea a
Regatului României, Partidul Naţional Liberal ştie prea bine că
regii acestei ţări nu pot avea nici slăbiciunea de a deveni vasalii
unei formaţiuni politice, nici deşertăciunea de a se dori seniorii
ei. Monarhi constituţionali autentici, ei au ascultat întotdeauna
cu răbdătoare şi binevoitoare atenţie oricare dintre părerile
exprimate cu bunăcredinţă şi bunăcuviinţă de factorii politici
responsabili, exponenţi ai voinţei naţionale, le-au cumpănit
cu chibzuinţă şi seninătate, în lumina numai a interesului şi
demnităţii naţiunii de ei întruchipate. Nu altfel a procedat şi de
această dată M.S. Regele Mihai I.
Aşteptând cu deplină linişte şi încredere răspunsul Majestăţii
Sale la o iniţiativă politică menită să contribuie la înlăturarea cât
mai grabnică a confuziei, dihoniei şi dezordinii ce ameninţă să
se instaleze stăpâne peste ţară, în condiţiile constituţionale cel
puţin precare determinate de o lege fundamentală contestată
în multe din prevederile ei esenţiale de exponenţii principalelor
partide istorice şi a tot mai numeroase forţe democratice
reprezentative, socotim că nu va 6. inutil să încercăm a descifra
câteva din semnificaţiile acestei iniţiative şi din roadele ei. Facem
acest lucru în numele şi de pe poziţia acelor membri ai Partidului
19
Naţional Liberal care au fose la fel de surprinşi ca tot romhlul de
hotărârea Delegaţiei Permanente.
Din iniţiativa domnului Radu Câmpeanu, îmbrăţişată
unanim de forul suprem de conducere al PNL, am reţinut în
primul rhld faptul că Domnia sa a ţinut să recunoască în chip
solemn, în numele întregului partid al cărui lider este, un adevăr
împărtăşit de noi cop: acela că M.S. Regele Mihai I este bărbatul
de stat romhl pe care însuşirile sale de curaj, înţelepciune şi cinste,
experienţa politică şi prestigiul dobhtd.it în calitate de şef de stat,
dar şi exemplara conduită de rege pribeag, îl aşează mai presus
de oricare dintre oamenii noştri politici. Situhldu-se, asemenea
tuturor candidaţilor la preşedinţie, de orice culoare politică, pe
terenul nesigur, dar impus de istorie, al Constituţiei republicane
fesenisce din 1991, dl. Radu Câmpeanu a ţinut, apoi, să aflrme
fară echivoc, în numele partidului nostru•, că numai cetăţeanul
Mihai de Romhlia ar putea înlocui în fruntea statului romhl pe
suveranul lui legitim, M.S. Regele Mihai I. în sfârşit, în acord
cu sutele de mii de romhli care au salutat intrarea triumfală a
M.S. Regelui Mihai I în Bucureşti, de Sfintele Paşti ale acestui an,
în cursul vizitei sale private, dl. Radu Câmpeanu şi-a exprimat
convingerea că numai Regele poate dobhtdi victoria în alegeri
asupra Preşedintelui. A recunoaşte valoarea ieşită din comun a
personalităţii omeneşti şi politice a M.S. R~gele Mihai I, a-i aflrma
f'ară echivoc calitatea de purtător al legitimităţii şi continuităţii
statului naţional, a crede cu convingere în capacitatea sa de a
dobmd.i încrederea tuturor rommilor nu ni se pare câtuşi de
puţin a comice o trădare sau a pregăti o uzurpare.
Departe de a legitima în vreun fel lovitura de stat comunistă,
poruncită de Stalin, de la 30 decembrie 1947, care a abolit

• Nicolae-Şerban Tanaşoca a intrat în PNL "în spiritul tradiţiei

familiei" sale, la începutul anului 1990, şi a părăsit partidul în 22
aprilie 1993 (n. ed.).
20
monarhia constituţională în România şi l-a silit pe Rege să ia
calea străinătăţii, iniţiativa liberală pune sub semnul întrebării
legitimitatea republicii prezidenţiale instaurate pentru eternitate
de Constituţia fesenistă din 1991, combătută de PNL şi de
celelalte formaţiuni politice democrate, care au votat împotriva
ei. Nimeni nu poate crede că M.S. Regele Mihai I va renunţa
vreodată la convingerile sale în privinţa superiorităţii monarhiei
constituţionale faţă de forma de stat republicană şi că va înceta
să militeze pentru restaurarea celei dintâi. Regalitatea a fost şi
rămâne pentru M.S. Regele Mihai I o datorie morală, împlinită
cu grele sacrificii personale pentru binele ţării şi nu un privilegiu
ereditar exploatat în folos propriu. Iniţiativa liberală, acceptată
ori nu de Rege, face inevitabilă acum, pentru toţi candidaţii la
preşedinţie, precizarea în termeni lipsiţi de orice ambiguitate
a atitudinii lor în problema formei de stat a României, în
problema revizuirii Constituţiei actuale, a cărei soluţionare prin
referendum, printr-un referendum autentic, este înscrisă de PNL
în programul său.
Iniţiativa PNL a prilejuit desf'aşurarea la Versoix a unor
convorbiri oficiale între M.S. Regele Mihai I şi lideri ai
principalelor partide istorice, PNL şi PNŢCD, în chestiuni de
imediată actualitate, cum ar fi alegerile din toamnă şi problema
constituţională, statutul M.S. Regelui Mihai I şi al Casei Regale
în România de azi şi rolul său în viaţa politică a ţării. Se poate
spune, credem, că, prin aceste întrevederi şi consfătuiri, M.S.
Regele Mihai I a şi reintrat, fără să abdice din demnitatea sa de
Suveran, în viaţa publică oficială a României, al cărei cetăţean şi,
o reamintim, singur Mareşal, nu a încetat să fie.
Fie-ne îngăduit să ne bucurăm că Partidul Naţional Liberal
nu este străin de acest eveniment istoric.

„Liberalul~ serie nouă, an. XLVI, nr. 30/88,

30 iulie-5 august 1992

21
 MESAJUL REGELUI

Pentru prima dată de la alungarea sa de pe tron şi din ţară,

M.S. Regele Mihai I al României s-a adresat direct poporului
său prin mijlocirea posturilor naţionale de radiodifuziune şi
televiziune în seara zilei de sâmbătă I august 1992. În frumoasa
limbă românească pe care o stăpâneşte ca puţini dintre bărbaţii
noştri de stat şi căreia i-a imprimat pecetea inconfundabilă a
stilului său regal, Suveranul pribeag a împărtăşit Naţiunii, în
chip oficial, consimţământul său de a reveni în fruntea starului,
aşa cum doresc mulţi dintre noi, hotărârea sa de a rămâne ceea
ce a jurat să fle: Regele României.
Mesajul Regelui către ţară nu poate fi coborât de trufia
nimănui la nivelul electoral al unui simplu refuz de candidatură
la Preşedinţia Republicii. Aşteptat cu nerăbdare de toţi românii
care l-au chemat pe Rege, arătându-i - şi nu numai de Sflntele
Paşti - iubirea, devotamentul şi încrederea lor, cerut de
momentul istoric hotărâtor pe care-l trăieşte, în grele împrejurări,
Ţara, elaborat după îndelungată chibzuinţă şi consultări cu
factori politici importanţi, Mesajul Regelui către Ţară, prilejuit
de propunerea Ia.cută publică de Partidul Naţional Liberal, este,
în cea mai bună tradiţie constituţională românească, un act regal
deschizător de perspective noi. Regele propune Ţarii restauraţia.
Iniţiativa regală este motivată juridic, politic şi moral. Regele
este în drept să-şi redobândească tronul, întrucât abolirea
monarhiei şi alungarea lui au fost rezultatul unei lovituri de stat
comuniste, poruncite de o putere străină, o încălcare a Dreptului.
Împrejurările politice fac necesară astăzi, mai mult ca niciodată,
prezenţa Regelui în fruntea statului ca garant al reconcilierii
naţionale şi sociale, capabil să mobilizeze toate energiile ţării

22
noastre, rară excepţie, spre folosul renaşterii ei morale şi al
reconstrucţiei ei economice şi sociale. Regele are datoria morală
de a rămâne credincios misiunii pentru care s-a născut, aşa cum a
jurat în faţa lui Dumnezeu şi a poporului său, el nu poate reveni
pe tron prin procedura alegerilor prezidenţiale, disimulându-şi
chipul real şi adevăratele convingeri. Cât priveşte calea restaurării
monarhiei constituţionale în România, ea trebuie să fle paşnică
şi legală, în respectul demnităţii tuturor românilor, urmând a
fi hotărâtă printr-un act de voinţă naţională, de parlamentarii
aleşi la 27 septembrie 1992, în acord cu toate forţele religioase,
civice, sindicale şi politice.
Departe de a încerca să se impună Ţarii în numele unui
legitimism orb, Regele se dovedeşte stăpânit de scrupulul
legitimităţii care-l determină să propună Naţiunii încheierea
unui nou contract cu Coroana, printr-o manifestare de
voinţă liberă şi lucidă. Suntem în ajunul unui nou descălecat?
Viitorul ne-o va spune. Adepţii reformei lente sau rapide
a socialismului, promotorii revoluţiei burgheze înraptuite
sălbatic, pe seama statului, de odraslele vechii nomenclaturi,
nostalgicii totalitarismului de toate culorile şi nuanţele şi
chiar monarhiştii improvizaţi, inspiraţi de mirajul anacronicei
autocraţii bizantino-ruseşti de drept divin au a se confrunta
acum, toţi, cu alternativa restaurării monarhiei constituţionale
româneşti, propuse de Rege. Din respect pentru istoria acestei
ţări, pentru forma de stat sub semnul căreia s-au înfăptuit marile
idealuri naţionale, neatârnarea, unitatea tuturor românilor,
modernizarea, integrarea în lumea europeană, afirmarea plenară
a culturii noastre, toţi fruntaşii politici sunt datori să ia în
considerare cu seriozitate, demnitate şi luciditate iniţiativa M.S.
Regelui Mihai I. Ea nu poate fl trecută cu vederea de nici un
cetăţean înzestrat cu simţul răspunderii faţă de ţară.
Ni se va spune, ştim, că actuala Constituţie opreşte punerea
în discuţie a formei de stat republicane. Suntem obligaţi însă să
23
constatăm că tot mai mulţi sunt românii care îşi afumă opţiunea
pentru monarhia constiruţională sau îşi reconsideră părerile
asupra ei. Lideri de partide, întregi formaţiuni politice, candidaţi
la Preşedinţia Republicii, reprezentanţi ai Bisericii, o importantă
parte a intelecrualităţ:ii îşi arată deschis insatisfacţia pentru felul
în care s-a crezut că a fost rezolvată problema formei de stat a
României. A prohibi punerea în discuţie a unei probleme nu
înseamnă a o rezolva, ci, dimpotrivă a o transforma într-un izvor
de disensiuni şi chiar conflicte. Menirea unei Constiruţ:ii este însă
tocmai aceea de a oferi cadrul legal care să garanteze soluţionarea
paşnică a oricărei probleme. Dacă un mare curent de opinie în
favoarea monarhiei constiruponale se va naşte în România,
nimic nu va putea opri restauraţia. Cu atât mai puţin o pot face
minciunile istorice, insultele degradante la adresa monarhiei
româneşti, culrul ipocrit al Mareşalului Ion Antonescu în care
s-au specializat o parte din foştii muritori ai culrului lui Nicolae
Ceauşescu.
Iar noi, Partidul Naţional Liberal, care am facut M.S. Regelui
Mihai I propunerea cutezătoare de a candida la şeAa starului,
din credinţa că numai Regele ne poate reda România aşa cum o
vrem şi cum trebuie să o vrem, să ne lăsăm stăpâniţi de credinţa
lui că numai România îşi poate redobândi Regele, regăsindu-se
pe sine, prin încordarea voinţei morale şi a puterilor intelecruale
ale Aecăruia dintre cetăţenii ei. M.S. Regele Mihai I s-a arătat
gata să ne slujească pe toţi laolaltă şi pe Secare dintre noi,
coborându-se, cu creştinească smerenie, la nivelul Aecăruia. E
datoria noastră să încercăm a ne ridica, însufleţiţi de încredere şi
speranţă, la nivelul cerut de iubirea lui exigentă, de Rege.

Articol refuzat de jurnalul "Liberalul~ căruia i-a

fost încredinţat la 10 august 1992 pentru că "nu
exprimă punctul de vedere al PNL"
(Nicolae Enescu)

24
 COROANA DE OŢEL

lnstituireamonarhieiconstituţionalecaformădeguvernământ
şi întemeierea unei dinastii naţionale de către un principe creştin,
ales de reprezentanţii Ţarii dintre vlăstarele unei case suverane
europene, alta decât a Romanovilor sau a Habsburgilor, au fost,
dintru început, componente esenţiale ale blocului de revendicări
formulate de rauritorii statului român modern faţă de Marile
Puteri răspunzătoare de organizarea politică a păcii la gurile
Dunării, după războiul pierdut de Rusia, zis al Crimeii. Ele sunt
cuprinse, împreună cu autonomia, unirea principatelor într-un
. singur stat numit România, neutralitatea şi regimul parlamentar
reprezentativ, între „cele întâi, cele mai mari, mai generale şi
mai naţionale dorinţe ale ţării" exprimate, în numele Partidei
Naţionale, de Mihail Kogălniceanu şi confirmate, unanim, de
adunările ad-hoc ale Moldovei şi Ţarii Româneşti, în 1857.
Reticenţele interesate, dacă nu chiar împotrivirea ostilă, cu
care le-au întâmpinat una sau alta dintre Marile Puteri de atunci,
au racut să întârzie înraptuirea lor deplină. A fost nevoie, din
partea românilor, de iscusite manevre diplomatice, de îndrăzneţe
şi ingenioase acţiuni politice, de jertfele unui război, pentru că
aceste deziderate legitime să se împlinească. Ceremonia care a
marcat, în chip simbolic, în istoria statului şi naţiunii române,
realizarea integrală a aspiraţiilor afirmate de Mihail Kogălniceanu
în 1857 a fost încoronarea, la 10 mai 1881, a domnitorului
Carol, principe de Hohenzollern-Sigm~ingen, ca primul rege al
României. Coroana de oţel, raurită din metalul unui tun turcesc
capturat la Plevna, conferită atunci de reprezentanţii naţiunii,
după ce fusese sfinţită de Biserică, monarhului ca însemn al
regalităţii lui a fost primită de acesta ca „simbol al independenţei

25
şi puterii României~ Şi aşa a rămas. După ce anacronicele imperii
multinaţionale, stăpânitoare şi de români rupţi din unitatea
organică a neamului, s-au năruit, prinse în marele vârtej al
Primului Război Mondial şi al răzvrătirii tuturor oprimaţilor care
l-a însoţit, în jurul acestui simbol de putere şi libertate naţională
au hotărât să se adune, pentru a se uni, ei şi toate pământurile
româneşti, într-o singură alcătuire politică firească, toţi românii.
La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Coroana de oţel consacra
solemn în persoana regelui Ferdinand I pe cel dintâi Suveran al
Marelui Regat al României întregite.
Monarhia românească nu a fost nici autocraţia de drept
divin cu care ne îmbie uneori, neştiutori, nostalgicii teocraţiei
de inspiraţie bizantino-rusească, nici fiqiunea de autoritate,
cu servicii doar de protocol naţional, despre care ne vorbesc
admiratorii despotismului luminat, inspiraţi de dogmele liberei
cugetări. Coroana era o putere menită să garanteze unitatea,
siguranţa, armonia şi libera dezvoltare a fiinţei naţionale. Într-un
stat modern, laic, naţional şi democratic, în care toate puterile
emanau de la naţiune şi nu puteau fi exercitate altfel decât după
principiile şi regulile aşezate în Constituţie, puterile Regelui,
izvorâte din acelaşi izvor de legitimitate al voinţei naţionale,
aveau acelaşi regim. Definite strict, în termeni lipsiţi de
ambiguitate, de Constituţie, ele erau exercitate după principiile
şi regulile aşezate într-însa. Dar aceste puteri erau considerabile.
Regele exercita împreună cu reprezentanţa naţională puterea
legislativă, lui îi era încredinţată pentru a o exercita prin miniştrii
săi, puterea executivă şi în numele lui erau executate hotărârile
pronunţate de puterea judecătorească în virtutea legii, el era
capul puterii armate. Coroana era un factor constituţional de
iniţiativă, stabilitate şi arbitraj.
Regii României au ştiut să-şi îndeplinească misiunea de a
păstra nealterat, aşa cum jurau în faţa lui Dumnezeu şi a poporului
lor la urcarea pe tron, caracterul constituţional al monarhiei şi de
26
a-şi folosi puterile constituţionale, singurele de care dispuneau
potrivit Legii fundamentale, în serviciul intereselor ţării şi al
binelui obştesc. Ei au ştiut să-şi înfrângă, dacă a fost nevoie,
propriile înclinaţii şi opţiuni personale, supunându-se, în clipe
de răscruce din istoria statului român, voinţei naţionale. Ei au
ştiut deopotrivă să asume răspunderea unor iniţiative politice
curajoase şi riscante, atunci când conştiinţa le-a dictat asemenea
hotărâri. Din conlucrarea Regilor cu Naţiunea s-a ajuns, sub
regimul monarhiei constituţionale, la dobândirea independenţei,
la Unirea cea mare, la modernizarea societăţii româneşti, la
înflorirea culturii naţionale. Este mai presus de orice îndoială
adevărul că monarhia constituţională este regimul sub care
România a cunoscut afirmarea ei deplină, în libertate.
La 30 decembrie 1947, printr-o lovitură de stat poruncită
de Stalin şi executată de comuniştii români, fără consultarea
voinţei naţionale şi împotriva ei, sub ameninţarea trupelor de
ocupaţie ale unei puteri străine şi în interesul acesteia, monarhia
constituţională a fost abolită în România şi în locul ei s-a
instaurat, sub formele ipocrite ale republicii, totalitarismul.
Dispărea, în urmă cu 45 de ani, în felul acesta, ultimul şi cel
mai puternic bastion al libertăţii, naţionalităţii şi europenităţii
noastre, cel construit de făuritorii statului român modern, între
care liberalii Partidei Naţionale au jucat un rol hotărâtor. Oricare
va fi forma pe care va dori să şi-o dea în viitor această ţară, este
de datoria noastră să cinstim, pe potriva marelui ei rol istoric,
Coroana de oţel a României şi pe aceia care s-au învrednicit să-i
poarte povara.

"Liberalul", serie nouă, an. XLVI, nr. 45/103,

31 decembrie 1992- 6 ianuarie 1993

27
 RETROCEDAREA PELEŞULUI ŞI
RESTAURAREA ORDINII DE DREPT
ÎN ROMÂNIA

Nu este nevoie de laborioase cercetări istorice, în arhive şi

biblioteci, pentru a afla adevărul despre calitatea M.S. Regelui
Mihai I de legitim proprietar al bunurilor pe care le revendică
în baza Legii 10/2001, cu respectarea tuturor prevederilor
ei procedurale. Lucrurile sunt foarte clare şi bine cunoscute
istoricilor care-şi iau în serios, cu bună credinţă, meseria.
Stăruie din păcate în mintea multor români, chiar şi de bună
credinţă, confuzia creată de regimul comunist între diferitele
categorii de bunuri şi surse de venit de care dispuneau, în
condiţii legale diferite, regii României. În principal erau trei
categorii de asemenea bunuri şi venituri: 1) bunurile personale
imobiliare şi mobiliare ale regelui - terenuri, case, castele,
acţiuni, conturi în bănci, bijuterii, opere de artă, mobilier etc.
etc.; 2) indemnizaţiile fixate de Parlament prin aşa-numita listă
civilă pentru rege şi anumiţi membri ai Casei Regale în vederea
acoperirii cheltuielilor necesare îndeplinirii funcţiilor lor; 3)
Domeniile Coroanei, constituite, tocmai pentru a menţine la
un nivel rezonabil lista civilă după înălţarea României la rangul
de regat, printr-o lege specială, în 1884, din 12 moşii ale statului
român, al căror uzufruct revenea regelui, dar care rămâneau
proprietate a statului.
Bunurile din prima categorie - şi numai acestea - erau
proprietăţi, în sensul deplin şi comun al termenului, ale
regelui care putea dispune de ele ca orice cetăţean, în condiţiile
respectării legii civile desigur şi, spre deosebire de toţi cetăţenii,
în condiţiile respectării prevederilor Statutului Casei Regale.
28
Aşadar, numai aceste bunuri puteau fi transmise prin legate
testamentare, vândute, dăruite, schimbate cu altele de rege,
care era ţinut totuşi să nu facă acte ce ar putea afecta negativ
interesele legitime ale dinastiei, prestigiul ei, demnitatea reginei,
privilegiile principelui moştenitor. Totodată, când dispunea prin
testament de aceste bunuri, regele era obligat, ca orice cetăţean,
să nu priveze de cota rezervatară pe nici unul dintre erezii săi
legitimi, chiar dacă îl privilegia pe succesorul său la tron şi în
calitatea de şef al familiei regale. Regii României au respectat cu
stricteţe exemplară aceste principii, aşa cum o arată testamentele
regilor Carol I şi Ferdinand I, care ar trebui republicate astăzi.
Toate bunurile revendicate de M.S. Regele Mihai I fac
parte exclusiv din prima categorie, ele sunt proprietăţile sale
personale şi au fost confiscate abuziv de regimul comunist în
1948, la fel ca sumedenie de alte bunuri ale altor cetăţeni. Moşia
Sinaia-Predeal, cu castelele şi alte clădiri construite pe întinsul
ei, cu obiectele de artă care dau Peleşului valoarea lui deosebită
a fost proprietatea personală a regelui Carol I, dobândită prin
cumpărare şi amenajată pe spezele sale, pentru a-i servi drept
reşedinţă secundară. Carol I a creat tradiţia ca acest domeniu
şi castelul Peleş să revină, ca proprietate personală, în fiecare
generaţie, regelui României care să-l folosească drept reşedinţă.
Aşa se face că regele Carol I a legat acest domeniu principelui
Ferdinand, care, la rândul său îl hărăzea moştenire, într-o
primă formă a testamentului său, principelui Carol, dar care,
în momentul când acesta din urmă a renunţat la tron, a anulat
legatul respectiv printr-un codicil la testament şi l-a înlocuit
printr-unul în favoarea succesorului desemnat, principele Mihai,
viitorul rege Mihai I, specificând că principele Carol îşi va primi
cota rezervatară în bani şi efecte. Dacă acest domeniu şi castelele
de acolo - la fel ca toate celelalte proprietăţi personale ale lor -
ar fl fost parte din Domeniile Coroanei, ele nu ar fi putut face
29
obiectul unor acte de dispoziţie testamentară ale regilor Carol I
sau Ferdinand.
Diferenţa apare limpede pentru cine citeşte atent
testamentele regilor Carol I şi Ferdinand. Carol I hotărăşte ca
reşedinţă de vară pentru mult iubita sa soţie, regina Elisabeta,
Castelul Peleş şi hotărăşte ca toate veniturile moşiilor sale
Broşteni, Sinaia-Predeal şi Mănăstirea să fle folosite de aceasta
pe toată durata vieţii ei, deşi lasă în moştenire moşia Broşteni,
Peleşul şi moşia Sinaia-Predeal cu toate stabilimentele viitorului
rege Ferdinand, iar moşia Mănăstirea principelui Carol, dar
speră numai că apartamentele ocupate de regina Elisabeta din
Palatul Regal de la Bucureşti vor rămâne la dispoziţia ei. Aceasta
pentru că Palatul Regal de la Bucureşti, Luvrul României, nu
este proprietate personală a regelui, ci proprietate a statului. La
rându-i, de asemenea, regele Ferdinand roagă să se lase soţiei sale,
regina Maria, ca reşedinţă palatul de la Cotroceni, proprietate a
statului român, dar hotărăşte ca regina Maria să aibă în folosinţă,
pe toată durata vieţii ei, Castelul Pelişor şi Casa Cavalerilor,
proprietăţile lui personale.
Regii Carol I şi Ferdinand au lăsat moştenire, potrivit
liberei lor voinţe, alte bunuri imobiliare şi valori mobiliare care
le aparţineau multor altor legatari: unor membri ai Familiei
Regale, unor slujitori devotaţi, Bisericilor creştine (ortodoxă,
unită şi catolică) şi celei israelite, Academiei Române, unor
Fundaţii. Până la instaurarea regimului comunist, valabilitatea
dispoziţiilor testamentare nu a fost niciodată pusă la îndoială
de cineva, nici măcar de regele Carol al Ii-lea, după venirea lui
pe tron. M.S. Regele Mihai I nu revendică aşadar Domeniile
Coroanei României, ci numai ceea ce i-a aparţinut, ca proprietate
personală, dobândită prin moştenire de la înaintaşii săi sau
prin achiziţie din resursele sale. Ca temă de cercetare, istoria
proprietăţilor regale din România este desigur interesantă şi
importantă şi merită un studiu la fel de conştiincios ca acela pe

30
care l-a consacrat Ioan Donat constituirii domeniului funciar
al lui Mihai Viteazul sau ca acela pe care l-a închinat Andrei
Oţetea constituirii averii lui Tudor Vladimirescu. Dar, personal,
consider că are o semnificaţie istorică încă şi mai importantă actul
din acest august 2001, prin care, revendicându-şi proprietăţile
personale însuşite abuziv de statul comunist şi făcând-o, aşa
cum a făgăduit, numai în baza unei legi de restituire valabile
pentru toţi cetăţenii României, M.S. Regele Mihai I înţelege să
contribuie la restaurarea ordinii de drept în ţara sa.

13 august 2001

„Curierul Naţional", an. XII, nr. 3179,

16 august 2001, p. 8
 O MĂRTURIE INEDITA
DESPRE ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944

La 23 august 1944, M.S. Regele Mihai I al României a

izbutit, printr-un act de curajoasă iniţiativă personală, pregătit
în colaborare cu cei mai apropiaţi dintre consilierii săi,
înfăptuit cu sprijinul devotat al oştirii şi al principalelor forţe
politice şi aprobat de întreaga naţiune, să restaureze ordinea
constituţională a statului român modern în forma hotărâtă
de creatorii acesruia, în frunte cu înaintaşii săi, regii Carol I şi
Ferdinand. Exercitându-şi, cu impresionantă tărie de caracter,
cu neaşteptată - pentru contemporani - maruricace de cugetare
politică şi cu desăvârşit respect faţă de normele constituţionale,
prerogativele de suveran, în coacă întinderea lor, tânărul Rege se
angaja să conducă eforrurile decisive în vederea salvării fiinţei,
libertăţii şi integrităţii statului naţional român, grav primejduite
de asocierea cu puterile Axei într-un război evident pierdut de
acestea din urmă.
Reafirmând autoritatea Coroanei şi reactivându-i funcţiile
în spiritul tradiţiei constituţionale şi în scopul binelui obştesc,
M.S. Regele Mihai I a devenit atunci personalitatea emblematică
a naţiunii române, cum a şi rămas până astăzi. împrejurările erau
cu adevărat tragice. Ruprura cu al treilea Reich, exponent al
totalitarismului naţional-socialist, a cărui înfrângere previzibilă
nu era totuşi iminentă, putea să dovedească aliaţilor apuseni
ataşamentul românilor faţă de valorile civilizaţiei europene
moderne de el repudiate şi aspiraţia lor la reintegrarea Ţării în
marea familie a scatelor democratice, căreia ea îi aparţinea prin
naştere şi vocaţie. Dar, în strategia militară şi politică elaborată
chiar de aceste democraţii, pentru România, consecinţa imediată
32
a rupturii cu Reichul nu putea fi alta decât apropierea de marele
lor aliat, în plină ofensivă biruitoare pe frontul răsăritean,
de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, promotoarea
celuilalt totalitarism al veacului XX, totalitarismul comunist,
potrivnic, nu mai puţin decât nazismul, acestor valori.
Continuarea războiului alături de Reich risca să compromită nu
numai viitorul, ci să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa
statului român, dar alăturarea la efortul de război al Aliaţilor,
reprezentaţi în zonă de Uniunea Sovietică, îl expunea, în pofida
făgăduielilor Moscovei, comunizării.
Toţi factorii politici naţionali, inclusiv Mareşalul Ion
Antonescu, erau conştienţi de aceste adevăruri şi de tragismul
situaţiei în care se găsea Ţara. Convinşi că România trebuie să
iasă din război, să se desprindă de Axă, atât oficialii regimului
antonescian, cât si , democrată au initiat,
, opozitia , separat sau
concertat, contacte şi chiar negocieri secrete cu aliaţii. Sperau
însă cu toţii că pot primi din partea occidentalilor garanţii
împotriva ameninţării imperialismului sovietic şi amânau
momentul trecerii la acţiune reală, scontând, în schimb, în
pofida tuturor evidenţelor, pe sprijinul anglo-american în
vederea obţinerii unor condiţii cât mai puţin grele de armistiţiu,
ba chiar a restabilirii frontierelor României Mari. M.S. Regele
Mihai I înţelegea şi împărtăşea temerile oamenilor politici,
încuraja demersurile diplomatice întreprinse, dar, mai conştient
decît oricine de necesitatea trecerii grabnice la fapte, nu a ezitat
să elaboreze, în strânsă cooperare cu liderii partidelor politice
democratice, în frunte cu Iuliu Maniu, cu ofiţeri devotaţi Casei
Regale şi cu grupul tinerilor consilieri apropiaţi lui, planul
precis al unei acţiuni menite să ducă la încheierea grabnică a
armistiţiului cu coaliţia antihitleristă, reprezentată pe câmpul
de luptă de sovietici, fle de către guvernul Ion Antonescu, fle,
în caz de refuz din partea Mareşalului, de către un nou guvern,
învestit după demiterea celui dintâi. Proiectată pentru ziua de
33
sâmbătă 26 august 1944, punerea în aplicare a acestui proiect
politic a avut loc, din motive de conjunctură, prin hotărârea
Regelui, la 23 august 1944.
Evenimentele de la 23 august 1944 şi din zilele care au
urmat sunt, în general, bine cunoscute astăzi. În schimb, sensul
acrului regal din această zi încărcată de istorie ca puţine altele
rămâne controversat. El a fost deformat subiectiv chiar de unii
dintre participanţii la evenimente. Nu sunt puţini aceia care au
încercat să acapareze în beneficiul propriilor partide politice şi
al liderilor lor meritul actului de la 23 august 1944, nici aceia
care au încercat, criticând felul în care s-au desraşurat lucrurile,
să arunce întreaga răspundere pentru consecinţele nedorite,
dar inevitabile ale acestui act exclusiv în seama M.S. Regelui
Mihai I şi a colaboratorilor săi. După ce, ani de-a rândul, a
prezentat ziua de 23 august 1944. din care a racut sărbătoarea
naţională a României, drept zi a eliberării ţării noastre de către
"glorioasa Armată Roşie~ Partidul Comunist Român şi-a arogat
paternitatea actului de la 23 august 1944, realizând - cu ajutorul
unor intelectuali obedienţi - performanţa istoriografică de a-l
evoca rară să pomenească nimic despre adevăratul său autor,
M.S. Regele Mihai I. Este greu de calificat în termeni civilizaţi
atitudinea înfocaţilor comunişti de ieri, care îndrăznesc să se
erijeze astăzi, alături de apologeţi ai rebeliunii legionare din
1941, în vehemenţi apărători ai Mareşalului Ion Antonescu,
„trădat" la 23 august 1944 de Coroană. Nu este însă prea greu
de imaginat tratamentul la care i-ar supune defunctul Mareşal,
dacă s-ar scula din mormânt, pe aceşti oameni!
Sensul actului iniţiat şi înraptuit de Rege la 23 august 1944
poate fi desluşit deplin din seria evenimentelor care i-au urmat,
iar intenţiile Suveranului României şi ale celor care l-au susţinut
sunt puse limpede în evidenţă de faptele lor ulterioare. Să
amintim aici numai faptul că prima aniversare a actului de la
23 august 1944, cea de la 23 august 1945, a fost celebrată rară
34
participarea Regelui, aflat în ceea ce s-a numit greva regală, ca
protest faţă de comportamentul guvernului Dr. Petru Groza
şi al ocupantului sovietic de care acesta era susţinut. Această
absenţă a fost privită de sovietici ca un afront. Actul de la 23
august 1944 a deschis un şir de acţiuni prin care, după imperios
necesara desprindere de Axă, Regele şi toate forţele politice
devotate binelui naţional, concentrate în jurul lui, au încercat,
înfruntând grave pericole, să stăvilească procesul satelizării
României de către Uniunea Sovietică şi comunizarea ei. M.S.
Regele Mihai I a condus această luptă, pe teritoriul naţional,
până la 30 decembrie 1947, data alungării sale de pe tron şi
din patrie, apoi, cu o impresionantă consecvenţă şi fermitate
de atitudine, din exil. Lupta M.S. Regelui Mihai I pentru
restaurarea şi consolidarea ordinii de drept în România, pe linia
tradiţiei naţionale şi în spiritul civilizaţiei europene moderne, a
intrat într-o nouă etapă după 22 decembrie 1989. Ea continuă,
în forme adecvate, si, astăzi.
Istoria va recunoaşte într-o zi în M.S. Regele Mihai I al
României pe monarhul care a înţeles, aşa cum s-a legat prin
jurământ faţă de poporul său, să-şi îndeplinească până la capăt,
cu orice renuntări
, si
, sacrificii, cu tenacitate si, întelepciune,
, cu
discreţie şi smerenie creştină, datoria de suveran constituţional,
ca urmaş vrednic al marilor săi predecesori, a căror pildă i-a
călăuzit întotdeauna comportarea în toate domeniile. Să ne
aducem aminte că, în august 1914, supunându-se voinţei
naţionale, din scrupulul respectării Constituţiei elaborate sub
domnia lui, Regele Carol I a acceptat, împotriva convingerilor
sale intime, ca România să adopte neutralitatea în conflictul
mondial izbucnit atunci. Că, în august 1916, credincios
legământului de monarh constituţional, Regele Ferdinand n-a
şovăit să angajeze Ţara, în acord cu voinţa naţională, în război
împotriva primei sale patrii, de care era atât de profund legat.
Asemenea lor, în august 1944, M.S. Regele Mihai I, animat
35
de sentimentul datoriilor sale constituţionale, a luat asupra sa
întreaga răspundere a restaurării ordinii de drept suspendate de
propriul său părinte şi, aşa cum cerea voinţa naţională, al cărei
exponent era menit să fie, a angajat, cu curaj şi spirit de sacrificiu,
lupta pentru integritatea statului şi libertatea românilor.
Pentru a-l omagia cu prilejul împlinirii celor opt decenii de
viaţă pe acela care a devenit Rege al României în urmă cu 74 de
ani, am socotit potrivit să dăm publicităţii o mărturie inedită
despre actul de la 23 august 1944. Este vorba de însemnările
zilnice din 21-24 august 1944 ale istoricului Emil C. Lăzărescu,
unul dintre participanţii necunoscuţi până acum la evenimentele
de atunci.
Câteva cuvinte despre autorul acestor însemnări, aşternute
citeţ, dar evident în grabă, cu omisiuni de semne ortografice şi
repetări de cuvinte, pe filele unui „bloc-notes" purtând antetul
Ministerului Afacerilor Străine al României, unde el lucra. Emil
C. Lăzărescu, fiul eminentului profesor de franceză şi limbi
clasice Constantin Lăzărescu, cunoscut, acesta din urmă, şi ca
traducător din clasicii greci şi romanticii germani, s-a născut la
24 iunie 1913, la Constanţa. După studii liceale la Constanţa şi
Bucureşti, a devenit student la Facultatea de Litere şi Filosofie a
Universităţii din Bucureşti şi, în paralel, la Şcoala Superioară de
Arhivistică din Bucureşti, pe care le-a absolvit în anii 1935 (pe
cea de a dm1a) şi 1936 (pe cea dintâi). A fost elevul lui Nicolae
Iorga, de care s-a ataşat sufleteşte în chip deosebit şi cu ale cărui
fiice, apropiate ca vârstă, s-a împrietenit, al bizantinistului şi
neoelenistului Demostene Russo şi al istoricului românilor
Constantin C. Giurescu. Membru al Şcolii Române din Franţa,
a urmat, între 1937 şi 1939, cursurile de Istoria filosofiei
medievale ale lui Etienne Gilson la College de France, de
Istoria artei ale lui Henri Focillon la Institut d'histoire de l'art
şi de Arheologie medievală ale lui Marcel Aubert la Ecole des
Chartes. După ce a îndeplinit funcţia de profesor secundar de
36
istorie la Bucuresti
, si
, Timisoara,
, a fost încadrat ca bibliotecar la
Ministerul Afacerilor Străine (1940). A lucrat apoi, cu gradul
de şef de serviciu (1941-1943) şi de consul (1943-1947), la
Oficiul de studii al aceluiasi , minister, în cadrul căruia a fost
însărcinat să urmărească propaganda străină ostilă României şi
să întreprindă cercetări istorice şi de statistică etnică pentru a
dovedi îndreptăţirea poporului român la stăpânirea teritoriului
său de stat. În timpul războiului a lucrat la Direcţiunea
Cabinetului si , a Cifrului. În 1946, si-a, sustinut
, doctoratul în
istorie cu teza intitulată Români, unguri şi tătari la începutul
statelor româneşti. Contribuţii la istoria românilor în secolele
XIII-XIV, elaborată sub conducerea Pro( Gh. Brătianu, comisia
fiind alcătuită din Victor Papacostea, Ion Hudiţă şi C.C.
Giurescu. În 1943 a fost trimis în calitate de curier diplomatic în
Portugalia prin Berlin, Paris şi Madrid. Din pricina legăturilor
sale de prietenie cu Victor Rădulescu-Pogoneanu şi a activităţii
în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, a fost inculpat în
procesul PNŢ - din care nu făcuse parte - în 1947. A fost
condamnat pentru indiscreţie în serviciu la 2 ani de temniţă, dar
detenţia i-a fost prelungită arbitrar cu încă 5 ani, se pare că şi din
intenţia organelor represive comuniste de a-l implica în procesul
lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Deţinut, aşadar, între 1947 şi 1954, a
fost angajat, după eliberarea din închisoare, la 15 decembrie
1955, în Institutul de Istoria Arcei (secţia de artă medievală)
al Academiei Române, unde a lucrat până la pensionarea sa, la
31 august 1975. Tot în 1975, flul său, clasicistul şi bizantinistul
Radu E. Lăzărescu, astăzi colaborator al Muzeului de Antichităţi
mediteraneene din Stockholm, era transferat din Institutul de
Studii Sud-Est Europene al Academiei Române la Biblioteca
Academiei Române, într-un post „mai puţin ideologic", din
pricina dosarului politic al tatălui său. Emil C. Lăzărescu a
elaborat câteva lucrări fundamentale privitoare la istoria statului
medieval, a culturii şi artei medievale româneşti şi a îndrwnat, cu
37
rară generozitate, formarea tinerilor cercetători cu care era coleg.
Nevoit să părăsească în ultimii ani de viaţă casa părintească,
demolată, ca multe altele, pentru a face loc faimosului Centru
Civic ceauşist, a trebuit să renunţe la o mare parte din vasta sa
bibliotecă, pe care a dăruit-o prietenilor, discipolilor şi unor
instituţii de cercetare şi cultură de care era legat afectiv. A murit,
după grea suferinţă, la 10 noiembrie 1987.
Puţini apropiaţi ai lui Emil C. Lăzărescu ştiau că fusese
implicat, în timpul funcţionării sale la Direcţiunea Cabinetului
şi a Cifrului, ca prieten şi colaborator apropiat al lui Victor
Rădulescu-Pogoneanu, în pregătirea şi înf'ăptuirea actului
de la 23 august 1944. Şi nimeni nu ştia că acest om de mare
distincţie intelectuală, de rară eleganţă morală, animat de un
patriotism pe cât de ardent, pe atât de discret în manifestările
sale publice, a aşternut pe hârtie însemnările pe care le publicăm
aici, descoperite între manuscrisele sale. Fără să cuprindă
revelaţii spectaculoase despre evenimentele din august 1944,
însemnările acestui participant inteligent şi perspicace la ele,
surprind esenţialul, confirmând întru totul principalele date
cunoscute. Ele sunt preţioase mai ales ca document de atmosferă,
dar nu numai. Este de relevat impresia deosebită pe care o face
asupra tânărului Emil C. Lăzărescu personalitatea şi conduita,
calmă şi fermă, a M.S. Regelui Mihai I. Specialiştii vor insera
desigur aceste pagini între documentele de primă mână despre
evenimentele din august 1944, valorificându-le corespunzător,
iar pe autorul lor între cei care au jucat un rol, deloc de neglijat,
chiar dacă nu esenţial, în acele zile.
Pentru redactarea celor câteva note de subsol, lipsite de
orice pretenţie de originalitate, destinate numai să înlesnească
înţelegerea textului prin identificarea personajelor amintite
adesea pe numele lor mic şi să comunice datele esenţiale
ale biografiei lor, am folosit, pe lângă evocările lui Emil C.
Lăzărescu, capitolul Who's Who, din lucrarea lui Gh. Buzatu,

38
România şi războiul mondial din 1939-1945, laşi, 1995, p.
279-327, memoriile lui Mircea lonniţiu, Amintiri şi reflecţiuni,
Bucureşti, 1993 şi preţiosul dicţionar Armata română în Al
Doilea Război Mondial {1941-1945) elaborat de Alesandru
Duţu, Florica Dobre şi Leonida Loghin. Ne facem o plăcută
datorie din a mulţumi în chip cu totul deosebit domnului Pro(
Neagu Djuvara, unul dintre eroii scurtei cronici inedite, în
parte pierdute ori neterminate, a istoricului Emil C. Lăzărescu,
pentru identificarea multora dintre persoanele evocate în
aceste Însemnări zilnice, la fel de familiare Domniei-Sale ca si .
autorului lor şi pentru preţioasele informaţii despre ele pe care
ni le-a oferit.
<Emil Lăzărescu, Însemnări zilnice (21-24 august 1944)>
21 august

kă 1 hotărăşte să trimită curieri la Stockholm şi Ankara,

pentru noi tatonări.
22 august

1
Mihai (Ică) Antonescu ( 1904-1946), colaboratorul cel mai
apropiat al Mareşalului Ion Antonescu, cu care însă nu se înrudea.
Ministru al Justiţiei în primul guvern al lui Ion Antonescu, a primit
la 21 iunie 1941 funcţia de vice-prim-ministru, iar la 27 iunie 1941
portofoliul Afacerilor Străine, pe care le-a deţinut până la 23 august
1944. A angajat, din proprie iniţiativă, f'ă.ră a-l informa întotdeauna
deplin pe şeful guvernului, contacte şi chiar negocieri cu Aliaţii în
vederea scoaterii României din război. Arestat la 23 august 1944, a fost
judecat, condamnat la moarte şi executat împreună cu Ion Antonescu
în 1946. Însemnările lui Emil C. Lăzărescu confirmă faptul că nici
guvernul Ion Antonescu, nici Mihai Antonescu personal nu erau
câtuşi de puţin decişi, la 23 august 1944, să încheie un armistiţiu cu
sovieticii, ci numai să reia tatonările, eventual chiar negocierile cu ei în
acest scop prin intermediul reprezentanţei diplomatice a URSS de la
Stockholm şi, cum se vede mai jos, prin cel al prim-ministrului Turciei.
39
 lcă dă o lungă telegramă de cifrat pentru Ankara în care cere
sfatul şi intermediul lui Saradjioglu 1 pentru înţelegere eventuală
cu ruşii.
Aflu că frontul ~ fost spart şi la Tighina.
Îngrijorat pentru Mircea2 pe care-l cred la Cetatea Albă.
23 august
Am cifrat până la 4 dimineaţa, ajutându-l pe Pichi3,
telegrama lui lcă, lungă, declamatoare şi disperată. În fond, cu
torul zadarnică. Ciurea4 îşi face pregătirile de plecare. 4 1/2
Ionel 5 vine cu telegrama prin care se cere pe sâmbătă la prânz

1
Şiikrii Saratoglu, prim-ministrul Republicii Turcia (9 iulie 1942-
4 august 1946).
2
Mircea C. Lăzărescu (1919-1985), medic, unul dintre fraţii
istoricului Emil C. Lăzărescu. Era, în acel moment, mobilizat, dar nu
fusese încă trimis pe front cum credea fratele său. Avea să facă mai
târziu campania pe frontul de Vest.
3
Victor (Pichi) Rădulescu-Pogoneanu (1910-10 martie 1962,
Văcăreşti), diplomat, adjunctul lui Grigore Niculescu-Buzeşti la
Direcţiunea Cabinetului şi a Cifrului, unul dintre cei mai activi
participanţi la pregătirea şi înfapruirea acrului de la 23 august 1944.
Prieten apropiat cu Emil C. Lăzărescu şi Neagu Djuvara. Judecat şi
condamnat în procesul PNŢ din 1947, a fost exterminat în temniţă de
comunişti.
4
Emil-Constantin Ciurea (n. 1913 ), doctor în drept, fost srudent al
lui Nicolae Iorga, lucra în cadrul Direcţiunii Cabinerului şi a Cifrului
din Ministerul Afacerilor Străine. Prieten cu Emil C. Lăzărescu. A fost
trimis de Mihai Antonescu la Istanbul, în calitate de curier diplomatic,
în chiar ziua de 23 august 1944, în cadrul ultimelor demersuri ale lui
Mihai Antonescu pe lângă Aliaţi în vederea negocierii unui eventual
armistiţiu. A rămas, ca şi Neagu Djuvara, în Occident.
5
Ion Mocsony-Stârcea (1909-1992), diplomat, consilier apropiat
al M.S. Regelui Mihai I, Mareşal al Curţii Regale, unul dintre
principalii colaboratori ai Suveranului la pregătirea şi înfaptuirea
40
ajutorul aviaţiei americane 1• Acţiunea este fixată pe sâmbătă 2 •
Pleacă Ciurea şi Neagu 3: suntem convinşi că vor putea trece

actului de la 23 august 1944. Judecat şi condamnat în procesul PNŢ

din 1947, este întemniţat până în 1963, când autorităţile comuniste îi
acordă permisiunea de a emigra în Occident.
1
Telegrama către Aliaţi trimisă de Rege şi opoziţie nu era desigur
adusă la cunoştinţa lui Mihai Antonescu.
2
Actul de la 23 august 1944 fusese iniţial proiectat pentru sâmbătă,
26 august 1944. A fost înfăptuit mai devreme, deoarece M.S. Regele a
aflat că Mareşalul Ion Antonescu urma să plece în inspecţie pe front.
Este de reţinut că Emil C. Lăzărescu era la curent chiar şi cu data
prevăzută iniţial pentru înfăptuirea unei acţiuni cu sprijin american
despre care, aşa cum reiese din context, nu ştia însă sau, mai curând,
nu voia să scrie nimic mai precis.
3
Neagu Djuvara ( 1916-2018 ), doctor în drept, intrat în Ministerul
Afacerilor Străine în 1943, după ce făcuse campania militară pe
frontul de Răsărit, era, la 23 august 1944, ataşat de legaţie. A fost
trimis, chiar la 23 august 1944, în calitate de curier diplomatic special
la Stockholm, cu misiunea de a transmite ministrului Frederic Nanu
dispoziţia lui Mihai Antonescu de a relua negocierile de armistiţiu cu
sovieticii. Actul de la 23 august 1944 a făcut inutilă această deplasare.
Rămas într-un post diplomatic la Stockholm pe durata ministeriatului
lui Gheorghe Tătărescu, conform rugăminţii adresate de acesta mai
multor diplomaţi români ostili guvernului Dr. Petru Groza, pe care
ministrul Afacerilor Străine, cu puteri limitate, nu voia să-i vadă
înlocuiţi cu comunişti, nu a mai revenit în ţară după 1947 şi a fost,
în Franţa, unde s-a stabilit, unul dintre cei mai activi reprezentanţi
ai exilului românesc, militând pentru restaurarea ordinii de drept
democratice în ţară. A obţinut, în timpul exilului, la Paris, doctoratul
de stat în litere, cel mai înalt titlu academic francez, cu o teză de
filosofie a istoriei, condusă de Raymond Aron. A fost, multă vreme,
consilier al Preşedintelui Nigerului. Nu a cerut decât după decenii
cetăţenia franceză, dorind să-şi păstreze calitatea de român exilat din
motive politice. A revenit definitiv în România la începutul anului
41
prin Bulgaria şi Germania înainte de sâmbătă, dar nu se vor mai
putea întoarce'.
Începem la 5 cifrarea telegramei de ajutor: sunt emoţionat.
Cafele penuu a rezista la oboseală şi emoţie. Terminăm la 8.
Îngrijorări pentru cei din Snagov. Stabilim:
Carmen 2 şi France 3 cu Domnica4 să trecă lacul la spanioli 5•
Le lăsăm scrisoare <sic!> la Madame Jeana o scrisoare în acest
sens. Noi plecăm la Palat vineri seara. Ceilalţi nu riscă nimic
nefiind amestecaţi cu nimic. Ciurea va fi la Istanbul, iar Neagu
la Stockholm.
Mă culc la I O I /2 şi dorm până la I. Aflu că Buzeşti 6 a chemat pe

1990, punându-se în serviciul Învăţământului superior şi desraşurând

o intensă activitate pe tărâm ştiinţific, civic şi politic.
1
Mai puţin iniţiat în pregătirea acrului de la 23 august 1944 decât
Emil C. Lăzărescu, cu care era, altfel, prieten, dl. Neagu Djuvara
mărturiseşte astăzi că nu bănuia nici natura exactă, nici data "cotiturii"
la care se aştepta ca mulţi alţii, nici faptul că nu se va mai putea întoarce
în ţară, cum credea, după 48 de ore!
2
Carmen Lăzărescu, soţia unui medic (neînrudit cu Ernil C.
Lăzărescu), secretară dactilograîa la Ministerul Afacerilor Străine.
Sora acestei doamne era căsătorită cu Gheorghe Barbu!.
3 France, soţia, de origine franceză, a lui Neagu Djuvara. În timpul

războiului a acordat asistenţă sanitară răniţilor, lucrând, ca infirmieră,

în spitalele militare.
4
Domnica Djuvara, fiica, în vârstă de 6 ani, a lui Neagu Djuvara.
5
Este vorba de diplomaţii spanioli în misiune la Bucureşti, refugiaţi
şi ei, din pricina bombardamentelor, la Snagov. Consilierul ambasadei
Spaniei era Merry del Val, nepot al cardinalului Merry del Val.
6
Grigore Niculescu-Buzeşti ( 1908-1949), jurist, diplomat,
secretar de legaţie, director al Direcţiunii Cabinetului şi a Cifrului
(20 mai 1941-23 august 1944) din Ministerul Afacerilor Străine, unul
dintre cei mai activi participanţi la pregătirea şi înfaptuirea acrului de
la 23 august 1944, ministru de Externe în primul guvern Constantin
Sănătescu (23 august 1944-4 noiembrie 1944). Era ginerele lui Barbu

42
Camil 1 care a plecat la Buftea. Mâncăm singuri şi plini de grije.
Telegramele pleacă prin Radio. Veidt şi Mucenica2 trebuie să
vină şi după-amiază. La 5 p.m. pleacă şi Pichi la Bucureşti. Camil
n-a venit. O chem pe Carmen care vine extrem de surescitată
de veştile de la radio. Alina Oeconomu 3 a avut o ieşire violentă
împotriva guvernului în faţa lui Davidescu 4• (Simptomatic şi
caracteristic pentru atmosfera generală).

Ştirbei şi un apropiat al lui Iuliu Maniu. A reuşit să emigreze în

Occident, unde a decedat prematur. Inculpat în procesul PNŢ din
1947, a fost condamnat în contumacie.
1
Camil Demetrescu (1913-1992), prim secretar de legaţie,
director adjunct al Direcţiunii Cabinetului şi a Cifrului din
Ministerul Afacerilor Străine, şef al acestui serviciu după Victor
Rădulescu-Pogoneanu, unul dintre participanţii activi la pregătirea şi
înfăptuirea actului de la 23 august 1944. Arestat în 1947 şi condamnat
în procesul PNŢ, va fi întemniţat vreme de 16 ani. A mai fost arestat
şi anchetat de Securitate, în vremea lui Nicolae Ceauşescu, pentru
observaţiile critice cu caracter istoric pe care le făcuse pe marginea
unei lucrări despre 23 august 1944.
2
Nu am putut identifica pe cei doi. Dintr-un pasaj de mai jos al
textului pare să reiasă că Veidt era unul dintre tehnicienii specializaţi
în comunicaţii prin radio ai Ministerului Afacerilor Străine.
3
Alina Oeconomu (n. 1890), proprietara casei din Snagov
în care fusese instalat, după evacuarea din Bucureşti, impusă de
bombardamente, sediul Direcţiunii Cabinetului şi a Cifrului din
Ministerul Afacerilor Străine; dactilografă din 1934 la MAS; din 1
aprilie 1937 la Direcţiunea Politică.
4
Gheorghe Davidescu ( 1892-1959), ministru plenipotenţiar,
secretar general al Ministerului Afacerilor Străine, fost ministru
plenipotenţiar al României la Moscova în momentul formulării
ultimatumului sovietic din iunie 1940 referitor la cedarea Basarabiei şi
a nordului Bucovinei, care i-a fost înmânat de V.M. Molotov la 26 iunie
1940. A avut o comportare demnă în aceste împrejurări, respingând
ferm, în nume personal, denaturările istorice din textul ultimatumului.
43
 Carmen îmi ghiceşte în cafea „mulţime mare, învălmăşeală",
„vulturi". Între timp, sosesc inginerii cu ştiri; veşti şi mai triste:
Vasluiul n-ar mai răspunde. Ar fi vorba de o schimbare de guvern.
Mihalache şi G. Brătianu ar fi luat conducerea cu scopul de
a rezista până la urmă. (Am îndoieli cu privire la G. Brătianu.
Despre Mihalache nu ştiu nimic. Poate!). Carmen are o ieşire
ca a Alinei de care râdea cu câteva minute înainte. Apare Camil
cu 237 şi cu un jandarm care, dată fiind starea de nervi în care
sunt, îmi dă emoţii. Trebuie să plec imediat la Bucureşti cu
el şi inginerii. La 7 se amână la radio comunicarea cu Istanbul
pentru ora 9 ... 10 ... 11 ... 12. I Camil este extrem de discret.
Dar bănuiesc ceva şi-l fac să-mi spună până la urmă că mergem
la Palat. Plecăm <de> aci f'ară nimic decât o batistă. Luăm însă
aparatele de Radio. Am înţeles tot.
Pe drum, se întunecă şi vedem mai multe coloane de maşini
cu trupă de-a noastră. Sosim în Piaţa Victoriei şi Camil spune
„- La Palat". Stupoare pe ingineri care credeau că mergem la
Minister. În curtea Palatului {intrăm prin Ştirbey Vodă) lumini
stinse, tancuri, crupă. Gărzi, interogatorii. Suntem duşi în Palat
{aripa dinspre biserica Cretzulescu). Suntem aşezaţi într-o
cameră dinspre Calea Victoriei. Pe fereastră e aşezată o puşcă a
lui Ionel (27, cu cartuşe nichelate).
Pe la 1O sunt chemat în biroul aghiotanţilor. Lume multă,
mulţi militari, revolvere pe mese. Se scriu la maşină decrete.
Mareşalul şi lcă au fost la Palat şi au fost demişi, sunt închişi
în Palat {cu Elefterescu 1, Pichi Vasiliu 2, Pantazi3). Intră Regele:

1
Mircea Elefterescu ( 1893-1953 ), prefectul Poliţiei Capitalei.
2
Generalul Constantin (Piky) Z. Vasiliu (1882-1946), inspector
general al Jandarmeriei şi subsecretar de stat la Ministerul de Interne,
arestat la 23 august 1944, judecat, condamnat la moarte şi executat în
1946, odată cu Mareşalul Ion Antonescu.
3
Generalul Constantin Pantazi (1888-1958), ministru al
Apărării Naţionale în guvernul Ion Antonescu. Arestat la 23 august
1944, judecat şi condamnat la moarte în 1946, odată cu Mareşalul
44
impresie extraordinară: calm, siguranţă. S-au şi imprimat plăci
cu proclamaţia care va fi citită după Radio-jurnal. Aşteptăm cu
toţii sfârşitul Radio-jurnalului, pentru a vedea proclamaţia. I
Toată lumea e în jurul unui aparat de radio „Siemens" care pârâie
îngrozitor şi unde de abia se aude vocea spicherului. Regele stă la
uşă în picioare încercând să prindă ceva din ce se spune. Se citeşte
proclamaţia Regelui, lista guvernului, proclamaţia lui către ţară.
Emoţia este deosebit de profundă. Nu prind decât două-trei
vorbe, deşi aparatul începe să devină mai clar.
După citirea proclamaţiilor plec sus, unde este o cameră
de radio în care se ţine permanent legătura cu restul ţării şi se
ascultă străinătatea. Radio Londra redă ştirea cu mici modificări:
„condiţiile ruseşti" „., „România e gata să lupte alături de Aliaţi~„
Veidt nu poate obţine legătura cu Istanbul-ul. Entuziasm
indescriptibil în Piaţa Palatului. Teamă de represalii nemţeşti.
Sosit jos, aflu că au venit Chastelaine, Metzianu şi Porter 1• Le
dau lor planurile „Butoi şi unt" şi cifroarele engleze. Încearcă şi
ei să intre în legătură cu Cairo. Îi ajută Rică Georgescu 2• Apare la

Ion Antonescu, a putut beneficia de comutarea pedepsei capitale în

închisoare pe viaţă, dar a murit în temniţă.
1
Lt.-col. A. G. Gardyne de Chastelaine (1906-1964), căpitanul
Silviu Metzianu şi maiorul !vor Porter ( 1913-2012), ofiţeri ai serviciilor
secrete britanice, paraşutaţi în România, în cadrul operaţiunii
Autonomous, în decembrie 1943. Arestaţi curând după paraşutare, au
fost protejaţi de regimul antonescian care dorea să comunice prin ei
cu Aliaţii. De Chastelaine a primit, îndată după actul de la 23 august
1944, misiunea încredinţată de M.S. Regele Mihai I de a se deplasa pe
calea aerului la Cairo, prin Istanbul, pentru a transmite direct Aliaţilor
acceptarea condiţiilor de armistiţiu de către România şi pentru a-i
pune la curent cu cele întâmplate la Bucureşti.
2
Valeriu (Rică) Z. Georgescu (1904-1993), inginer, industriaş,
director al societăţii petrolifere „Standard Oil", ulterior director general
al Societăţii Româno-Americana. A înlesnit cu mult curaj, cu ajutorul
45
telefon Lt.-col. Răuţă 1 care reuşeşte în câteva minute să stabilească
situaţia din toată ~a./<? >2 Îmi aminteşte un pasaj din memoriile
lui Averescu, privitor la restabilirea frontului de la Predeal.
Toţi cei de aici se agită în toate chipurile: Titel Petrescu,
Pătrăşcanu şi un oarecare Ceauşu, şeful gărzilor patriotice. Îl
cheamă Ceauşu astă seară, nu se ştie cum îl va chema mâine„.sau
cum l-a chemat acum un an 3• Se spune că nemţii de la "Princiar"
au depus armele la portarul hotelului şi s-au dus să se culce. Totuşi
brusc se aud afară o serie de împuşcături. Un moment de emoţie,
câteva figuri crispate. Regele tot atât de calm ca înainte. N-a fost
nimic. O armă descărcată din greşeală şi care a declanşat toată
gălăgia. Încep să dispară armele, pistoale şi pistoale mitraliere, de
pe mese. Se serveşte alături un bufet rece. Englezii puţin Îacuţi !
Îl întreb pe Pichi cine e la Externe. "-?" Stupoare. E Buzeşti şi eu
n-am simţit până acum nimic. Emoţiile.
Încerc să dorm în una din sălile de aşteptare ale Palatului, dar
după vreun ceas mă trezeşte cineva care e introdus acolo. I
Este Davidescu, însoţit de Roiu4 şi Oancea5• Felicitări

serviciilor secrete britanice, funqionarea unei linii de comunicaţie

radio clandestine înrre guvernul britanic şi Iuliu Maniu.
1
Col. Octav Răuţă, adjunct al generalului Constantin Efcimiu,
şeful transmisiunilor. A asigurat legăturile generalului C. Sănăcescu
cu unităţile militare şi cu Marele Scat Major în ziua de 23 august 1944
şi în cele imediat următoare.
2
Pagina care începe aici, este nwnerocacă ca fiind a şasea, dar
urmează după a patra. Este vorba fie de o greşeală de numerotare, fie
de pierderea paginii a cincea.
3
Este vorba de liderul comunist Emil Bodnăraş ( 1904-1976).
4
Florin Roiu, secretar de legaţie, funqionar la Direqiunea
Cabinetului şi a Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine. A fose
arestat şi judecat în procesul PNŢ din 1947.
5 Nicolae Oancea, secretar de legaţie, funqionar la Direqiunea

Cabinecului şi a Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine. După 23

august 1944, secretar de legaţie la Haga. A rămas, ca exilat, în Occident.
46
reciproce. Mă întorc în apartamentul în care e toată lwnea. E
oarecare destindere şi oarecare oboseală. Comuniştii au plecat.
Regele îşi ia ziua bună şi pleacă însoţit de loaniţiu 1 şi de căpitanul
Vergotti. Sănătc;scu e dam, glwneţ chiar. Buzeşti este vesel dar şi
puţin îngrijorat.
Trimitem o serie de telegrame la Istanbul ca să anunţăm că
lovitura s-a produs mai devreme, deci ar trebui ca şi ajutorul
(sperăm trupe aeropurtate) să vie mai devreme.
Au fost aici Gerstenberg2 şi Hansen 3 ca să discute consecinţele
schimbării. Ultimul este tăcut. Primul conduce discuţia. Chiar
în acest timp, se anunţă că A <nti> A <eriana> de la Ploieşti
înaintează pe şoseaua Ploieşti-Bucureşti cu peste 100 de maşini.
Gerstenberg cere un laissez-passer ca să iasă din Bucureşti
(ieşirile sunt păzite) însoţit de ofiţeri români, spre a întoarce
coloana din drum. Îsi dă cuvântul de onoare că se va întoarce
'
ca să continue discuţia. I Pe la patru iar împuşcături. La patru
si 1/2 mă duc cu Pichi să dormim nitei în cabinetul lui Ionel.
' '
Suntem morţi de oboseală.
24 august
Ne trezim la 8. Au zburat avioane germane de vânătoare
deasupra oraşului şi noi n-am auzit nimic.
În camera aghiotanţilor lume puţină. Răuţă care n-a dormit
deloc expune situaţia: au fost mici incidente la Brăila, Galaţi şi
Giurgiu în jurul telefoanelor şi poştei (cablurile internaţionale

1
Mircea Ionniţiu (Ioaniţiu) (1921-1991), inginer, coleg de clasă
al A.S.R. Voievodului Mihai de Alba Iulia, apoi secretarul personal al
M.S. Regelui Mihai I, pe care l-a şi însoţit în exil, stabilindu-se în cele
din urmă în Statele Unite ale Americii.
2
Generalul german Alfred Gerstenberg, şeful apărării antiaeriene
a teritoriului.
3
Generalul Erich Hansen, şeful misiunii militare germane în
România.
47
au fost tăiate încă de aseară). Gerstenberg nu s-a întors. E aici şi
G. Brătianu cu soţia. E, pe cât se pare, îngrijorat; aflu motivul:
nu se ştie nimic de Dinu Brătianu care este la Snagov.
Nu avem nici un răspuns de la Istanbul. Ni se confirmă totuşi
că telegramele au plecat şi au ajuns acolo.
Soseşte aici Maniu, care nici el n-a fost aseară în Palat.
Sănătescu e calm şi-şi ia diferite dispoziţii. Încet, pe rând,
coboară toţi cei ce/ se răspândiseră prin Palat ca să doarmă.
Pleacă Barbul? <sic!> 1 care fusese chemat de cu seară (venise
pe la 12) cu anumite rosturi. 11. Sună sirenele de alarmă. Sunt
avioane nemţeşti. Ştiu că la Băneasa au loc ciocniri. Răuţă se
informează cu privire la naţionalitatea avioanelor. Sunt în adevăr
nemţeşti şi de bombardament. Coborâm toţi la adăpost şi cu
valizele. Sănătescu nu crede că e prea mare primejdia. Maniu
rămâne mai în urmă.
În adăpost (excelent) oarecare nedumerire. Apoi, deodată,
câteva bubuituri care-l scutură din temelii; lămpile tremură.
Oarecare panică, peste câteva minute aflăm că Palatul este ţinta
principală a avioanelor germane care bombardează în picaj.
Sunt morţi şi grav răniţi. Geamurile sunt sparte, scări distruse, o
bombă a căzut într-un luminator.

1
Gheorghe Barbut (n.191 S), prim secretar de legaţie, a funqionat
de la 1S iunie 1941 pe lângă cabinetul lui Mihai Antonescu, când
acesta era vice-prim-ministru şi ministru al Afacerilor Străine,
servind şi ca om de legătură între Mareşalul Ion Antonescu, căruia
i-a fost interpret de limba germană şi Ministerul Afacerilor Străine.
Exilat, s-a stabilit în Franţa. A rămas devotat amintirii Mareşalului
Ion Antonescu, despre care a scris lucrări importante, bazate în
mare parte pe amintirile personale, dar a refuzat ferm, din scrupule
morale şi patriotice, să se alăture celor care practică azi pseudo-cultul
diversionist al decedatului „conducător al statului". Emil C. Lăzărescu
a marcat pasajul şi cu un al doilea semn de întrebare pe marginea
textului.
48
 Se organizează transportul răniţilor (unii foarte grav) la
Spitalul Militar. Telefonul de alarmă din adăpost funcţionează.
Răuţă dă dispoziţii şi se informează continuu. leşim după vreun
ceas (am pierdut noţiunea timpului şi am mereu senzaţia că e
dimineaţa devreme). O parte din maşinile Palatului ard. Maniu
a fost trântit de suflu, dar slavă Domnului I nu are nimic. Pleacă.
Nu ştiu dacă Roiu şi Oancea au ajuns la Snagov.
Vorbesc cu Niculae 1 care vrea să plece cu maşina, dar discuţia
ne e întreruptă de un nou val. Sunt îngrozit: Piaţa Palatului era
plină de lume. Pichi care tocmai ieşea din adăpost este purtat pe
sus de Camil2• Eu încurcat cu valizele. Palatule din nou lovit.
Telefoanele nu mai functionează
, , nici cel de alarmă. Lumea
si
e mai puţină în adăpost, o parte a plecat. Alarma nu se mai
ridică. Din 1/2 în jumătate de oră vine un nou val şi la fiecare
dată Palatul e atins. Vin nişte parlamentari, ofiţeri nemţi, care
vor să mai discute condiţiile unei retrageri (moment depăşit).
A început dezarmarea lor. Mă duc sus la radio (o aventură) ca să
strâng ce a mai rămas din aparatul Ministerului şi din cifroarele
cu Cairo. De abia pot aduna ceva din molozul şi cioburile din
cameră. Alături a căzut o bombă. Pe scară urc uneori în mâini pe
balustradă, totul se prăbuşeşte. După mine sunt Rică Georgescu
şi Porter. I
Poate că aparatele n-au nimic. Toate au fost puse pe jos
lângă zid şi le dezgrop din moloz, dar par neatinse; sărind pe

1
Probabil Niculae-Leandru Teianu (n. 1917), colegul lui Emil C.
Lăzărescu, al doilea cifrator de mesaje către Ankara şi Stockholm ;
a fost invocat ca martor de Lăzărescu în procesul din octombrie-
noiembrie 1947.
2
Chiar din acea vreme, Victor Rădulescu-Pogoneanu era atins de
o boală progresivă incurabilă (scleroză în plăci), care facuse din el un
semi-invalid. Potrivit unor mărturii vrednice de crezare, temnicerii
comunişti au profitat de această infirmitate pentru a-l chinui şi, în cele
din urmă, extermina în închisoare.
49
nişte geamuri interioare reuşim să coborâm pe o mare scară de
marmură în spirală. „Parlamentarii" germani pleacă şi 1O minute
după aceea începe un nou bombardament. Rămân în adăpost
cu Pichi (destul de impresionat) şi Davidescu până la 5. Camil
circulă. G. Brătianu a plecat. Ionel îngrijat că nu ştie nimic de
Rege. Palatul arde. Se pare că la Băneasa au loc lupte. Atmosferă
de coşmar. „Athenee Palace" şi Ateneul sunt lovite, oraşul
e pustiu şi atmosfera este gri. La cinci (după patru valuri de
avioane) din care ultimul a lovit iarăşi adăpostul, ne hotărâm să
ne mutăm la Prefectura Poliţiei. Găsim greu maşinile (evacuate
la Venus) şi, când sosesc la Prefectură, soseşte un nou val. Aici nu
este adăpost, ci doar subsolul vechi cu bolţi de cărămidă, arestul
de altădată. Are geamuri deschise prin care se aud vâjâiturile
bom/belor (Blanduziei, BNR etc). Un moment de mare groază.
Mă întreb cum trebuie să arăt cu oboseala şi groaza prin care
trec. Grije pentru valize pe care n-am avut timpul să le aduc jos
(singura serie de cifruri de care dispunem plus actele întregii
lovituri de stat).
Mă duc să văd de ele. Nou val: nimeresc în alt „adăpost~
infecta pivniţă a cazanului etuvei. Se aud arestaţii vorbind. Nu e
aer şi căldura e groaznică, deşi nu e foc.
Aici Sănătescu (necăjit că nu se poate spăla şi că a pierdut
tot ce avea în palat cu excepţia unui pantof şi a unei decoraţii)
şi Davidescu foarte abătut. Plecăm la BNR în adăpostul nou. Pe
drum îl găsim pe Pichi într-o maşină cu Porter, Jugher şi Camil
(povestea lor). În adăpost înghesuială şi o atmosferă de panică.
Totuşi, lumea încântată de schimbare, vădit ostilă nemţilor.
Buzeşti, Rică Georgescu se duc în Bancă spre a încerca să obţină
legătura cu Cairo şi Italia. O „ediţie specială" (Evenimentul?)
anunţă debarcarea anglo-americanilor la Constanţa. Răuţă
controlează I la telefon (aici merge). Ştire inventată. Veşti
alarmante. Aproape toate şoselele de ieşire din Bucureşti sunt
ocupate de nemţi. Ne îmbarcăm în 4 maşini pentru a ieşi din oraş:
so
singurul mijloc de a avea legătură cu restul ţării. Rămâne Mihail 1
la M<arele> St<at> M<ajor>. Buzeşti va întârzia ca să obţină
legătura cu Cairo (cu Istanbul nu s-a putut comunica deloc).
Plecăm pe Lipscani, chei până la Grozăveşti (Laboratoarele
Universităţii distruse; grije pentru casă2 ), Roşu spre Bolintin:
peste tot puncte de control de-ale noastre. Informare la fiecare
punct dacă nu sunt înainte trupe germane. Ionel e cu revolverul
şi puşca în mână. Lume care fuge cu câte o legătură în spate; se
aud împuşcături în urmă în oraş. Atmosfera gris şi trâmbe de
fum cam peste tot.
Sosiţi la Bolintin în pădure la tabăra regimentului?
Transmisiuni. Col. Ciurezu simpatic, activ. Lumină. Radio
cu ştiri (proaste din sursă germană). Suntem extenuaţi şi
nervoşi./ Potopeanu3 povesteşte cum a fost numit guvernator al
Transnistriei şi n-a primit.

1
Generalul Gheorghe Mihail (1887-1982), fostul şef al Casei
Militare a Regelui Carol al 11-lea şi secretar de stat la Ministerul
Apărării Naţionale, trecut în rezervă de generalul Ion Antonescu
îndată după venirea sa la putere. Participant activ la pregătirea şi
înrapruirea actului de la 23 august 1944, a fost numit şef al Marelui
Stat Major. A dat dovadă de curaj şi demnitate în raporturile cu
sovieticii după 23 august 1944, opunându-se exceselor Armatei Roşii
şi politicii Partidului Comunist, ceea ce i-a adus condamnarea la
închisoare şi încarcerarea între 1948 şi 1957.
2
Casa părintească a lui Emil C. Lăzărescu, demolată în vederea
construirii aşa-numitului Centru Civic, era situată pe strada
V.A.Urechia, în apropiere de cheiul Dâmboviţei.
3
Generalul Gheorghe Potopeanu ( 1889-1966), ministru al
Economiei şi Finanţelor, pentru scurtă vreme, în guvernul lui Ion
Antonescu, în 1941, însărcinat cu administraţia militară a teritoriului
dintre Nistru şi Bug în primăvara lui 1944, a fost ministru al
Economiei şi Finanţelor în primul guvern Constantin Sănătescu.
Deşi fusese cercetat şi achitat de Tribunalul Poporului în 1945, a fost

51
 încetul <sic!> ne descindem puţin, cu toate avioanele care
zbârnâie deasupra noastră.
Răuţă la telefon află veşti: în ţară totul merge bine.
Totuşi toată lumea este nervoasă. Se aud mereu avioane
zburând pe deasupra noastră şi explozii la Bucureşti. Se taie
lumina de la grupul electrogen şi se reface camuflajul.
Trecem pe la 10-11 într-o altă baracă unde mâncăm. Vâjâitul
aerului în ventilatoare, huruitul camioanelor în tabără, totul ni
se pare că e zgomot de avioane în picaj. Toţi sunt obosiţi. Camil
adoarme la masă. Tresărim la fiecare zgomot: uşă trântită sau
cizmă scăpată de pe stinghia mesei pe podea.
(Nu ştiu ora). Soseşte Col. Dămăceanu 1, obosit şi vizibil trist.
Nu spune nimic. întrebat, povesteşte vag că nu ştie nimic de ai
lui, care sunt într-o casă din apropierea unui local ocupat de
nemţi.
<Textul păstrat se întrerupe brusc aici>

O mărturie inedită despre actul de la 23 august

1944: lnsemnărik zilnice ale istoriului
Emil Lăzărescu, ediţie şi comentarii de
N.Ş. Tanaşoca (în colaborare cu
Radu Lăzărescu), „Memorian, nr. 36-37,
3-4/2001, p. 10-21

judecat şi condamnat la închisoare de comunişti, pentru activitatea

sa politică, în două rânduri, flind întemniţat între 1948 şi 1953, apoi
între 1957 şi 1963.
1
Col. Dumitru Dămăceanu (1896-1978), şeful Statului Major
al Comandamentului Militar al Capitalei ( 5 ocotombrie 1942-
29 august 1944), participant la actul de la 23 august 1944. A intrat
ulterior în guvernul Petru Groza ca subsecretar de stat pentru Armata
de Uscat în Ministerul de Război (6 martie 1945-29 decembrie 1947).
52
 REGELE

Majestatea Sa Regele Mihai I împlineşte astăzi 85 de ani.

Menit, prin naştere, să domnească într-o zi ca monarh
constituţional al României, a fost silit de împrejurări să asume
îndatoririle de suveran mai devreme decât ar fi crezut şi decât ar
fi dorit. Renunţarea la calitatea de prinţ moştenitor a tatălui său,
viitorul rege Carol al Ii-lea şi moartea neaşteptată a bunicului
său, regele Ferdinand, au determinat Corpurile legiuitoare ale
statului să-l proclame, în acord cu voinţa suveranului defunct şi
a factorilor politici răspunzători, rege la vârsta de nici măcar şase
ani împliniţi, sub tutela unei Regenţe. De atunci, din toamna
anului 1927 şi până astăzi, el nu a uitat şi nu a încetat nici o
cllpă să se comporte, în toate împrejurările vieţii sale, ca rege al
României.
A fost cel mai încercat de soartă dintre regii noştri într-o
epocă dintre cele mai zbuciumate din istoria acestei ţări şi a
lumii întregi. Suveran de drept peste România Mare, a fost
detronat de propriul său tată, în complicitate cu Regenţa şi
guvernul, în primăvara lui 1930. A fost reînscăunat de regele
Carol al Ii-lea, atunci când amputarea teritoriului naţional de
către puterile revizioniste i-a impus abdicarea, în toamna lui
1940, în momentul instaurării unei dictaturi cu a cărei ideologie
el, regele Mihai I, nu era câtuşi de puţin de acord, în ajunul unui
război în care ţara a fost angajată rară ştirea şi voinţa lui, de partea
unei tabere cu care nu avea nici o afinitate. A acceptat acest
sacrificiu, toate riscurile la care a fost expus şi toate umilinţele
la care a fost supus, din sentimentul datoriei de a contribui, în
limitele autorităţii îngăduite lui şi ale posibilităţilor oferite de
circumstanţele istorice, la menţinerea în fiinţă a statului român,

53
a instituţiilor şi tradiţiilor spirituale ale naţiunii sale. A avut
rolul decisiv, în vara lui 1944, în desprinderea României de Axa
Berlin-Roma-Tokyo, a restaurat regimul constituţional, a refăcut
alianţele fireşti ale ţării şi a recuperat, pe cât era cu putinţă,
teritoriile pierdute. S-a împotrivit cu energie, curaj şi demnitate,
vreme de trei ani, urmat de întregul popor român, încercărilor
de bolşevizare şi sovietizare a ţării. Înlăturarea lui de pe tron,
la 30 decembrie 1947, a marcat sfârşitul libertăţii României şi
debutul epocii înrobirii ei care a durat până în decembrie 1989.
Exilul politic românesc l-a recunoscut ca pe simbolul libertăţii şi
identităţii naţionale, grupându-se în jurul lui.
După căderea regimului lui Nicolae Ceauşescu, partizanii
nebănuit de numeroşi şi puternici ai comunismului cu faţă
umană şi ai subordonării ţării faţă de Uniunea Sovietică, am
numit vechea nomenclatură şi pe acoliţii ei, s-au împotrivit din
răsputeri, multă vreme, revenirii sale acasă. Evoluţia contextului
internaţional le-a zădărnicit însă apriga rezistenţă. În cele din
urmă, au avut înţelepciunea să-l accepte aşa cum şi atâta cât
s-au priceput. Fără să renunţe niciodată expres la drepturile sale
legitime de suveran, dar şi fără să încerce a le impune vreodată
printr-o aventură nechibzuită, în absenţa acordului prealabil,
liber exprimat, al naţiunii, a înţeles să-şi servească ţara, aşa
cum făcuse întotdeauna, folosindu-şi înaltele înrudiri regale şi
prestigiul de care se bucură în lumea liberă, pentru ca România
să fle integrată alianţelor militare şi politice menite să-i confere
acesteia coeziune şi forţă. A contribuit, aşadar, şi continuă să
contribuie, cu devotament, demnitate şi discreţie, nerefuzând
cooperarea cu nici un factor politic legitim, la reafirmarea
României ca factor european.
Nu au lipsit şi nu lipsesc, din păcate, nici astăzi, din presa scrisă,
din emisiunile posturilor de radi~ şi televiziune, grosolăniile,
calomniile şi defăimările veninoase la adresa M.S.Regelui
Mihai I, a înaintaşilor săi, a membrilor familiei sale. Cu regală
54
seninătate, conştient, în virtutea experienţei dinastice de veacuri
a neamului din care descinde, de tot ce înseamnă a domni peste
oameni, M.S.Regele Mihai I a simţit din plin, în cursul celor din
urmă 17 ani, gustul amar al fidelităţii faţă de ţara şi poporul lui,
faţă de principiile care i-au susţinut libera dezvoltare sub regimul
monarhiei constituţionale, dar şi satisfacţia de a-şi îndeplini, pe
linia indicată de tradiţia regilor Carol I şi Ferdinand, misiunea
regală.
Va veni, fără îndoială, şi ziua când toţi românii vor ajunge
să înţeleagă deplin că M.S.Regel~ Mihai I, credincios statornic
devizei Casei sale şi a Regatului României, „Nimic fără
Dumnezeu", şi-a purtat coroana ca pe o cruce, din iubire faţă de
ei.*
Întru mulţi ani, Măria Ta!

25 octombrie 2006

„Formula As", nr. 7 42, 6-12 noiembrie 2006

•Regele Mihai (25 octombrie 1921-5 decembrie 2017)(n. ed.).

55
 LA ANIVERSAREA
REGELUI MIHAI I AL ROMÂNIEI

Decesul prematur al regelui Ferdinand I întregitorul

României a făcut, la 20 iulie 1927, din Principele Mihai, fiul
minor, de nici şase ani împliniţi, al Principelui Carol şi al
Principesei Elena, cel mai tânăr monarh din Europa. Fusese
desemnat succesor la tron prin decizia Suveranului defunct,
validată, în 1926, de factorii constituţionali îndreptăţiţi,
de Consiliul de Coroană şi de Parlament, în fapt Adunarea
Naţională Constituantă, care elaborase şi Constituţia României
Mari, după ce, din proprie iniţiativă, Principele Carol renunţase
pentru a treia oară la succesiunea dinastică. Din acea zi de 20
iulie 1927 şi până astăzi, deşi nu a dispus neîntrerupt de toate
puterile şi prerogativele acordate monarhului prin Legea
fundamentală a ţării, Majestatea Sa Regele Mihai I nu a încetat
nici o clipă să-şi îndeplinească, aşa cum s-a legat prin jurământ,
îndatoririle de Suveran legitim, „meseria de rege", cum o numea
un mare monarh. A făcut-o mereu cu aceeaşi extremă seriozitate
izvorâtă din conştiinţa rostului Său în lume cu care, copilul
nevârstnic care era la începuturile domniei tutelate, fireşte, de
o Regenţă, îşi întreba scrupulos mama, pe Majestatea Sa Regina
Elena, de fericită amintire, dacă în noua Lui condiţie de Rege mai
are voie să se joace. Devenit acum, la nouăzeci de ani împliniţi,
decanul de vârstă al oamenilor de stat europeni, Majestatea Sa
Regele Mihai I al României, singurul în viaţă dintre şefii de
state şi conducătorii de oşti participanţi la al Doilea Război
Mondial, este, între capetele încoronate din întreaga lume,
monarhul cu cea mai bogată experienţă atât a condiţiei regale,
cât şi a condiţiei umane, acumulată într-o viaţă deloc scutită
56
de dureroase încercări nici în planul vieţii publice, nici în cel al
vieţii personale.
Născut în zilele domniei Lui, în toamna anului 1941, în plin
război, am crescut între oameni însufleţiţi de iubire sinceră,
de profund respect şi devotament curat faţă de Majestatea Sa
Regele Mihai I. Întruchipa, în copilăria mea, nostalgiile şi
speranţele tuturor românilor care doreau să rămână credincioşi
tradiţiei naţionale şi valorilor europene, normalităţii, cum se
spunea adesea la noi în casă. Îndepărtarea brutală a Majestăţii
Sale Regelui Mihai I de pe tron şi proclamarea Republicii, în
dispreţul legalităţii şi al voinţei naţionale, la 30 decembrie 1947
este cel dintâi eveniment politic major pe care l-am perceput ca
atare, la vârsta de şase ani şi ale cărui rele urmări pentru ţară le-
am intuit din reacţiile celor apropiaţi mie, pentru ca mai apoi,
pe măsura creşterii şi maturizării mele, să le cunosc direct, să le
suport împreună cu familia mea şi să încerc a le desluşi, în felul
meu, sensul istoric. Pentru mine, Majestatea Sa Regele Mihai
I este personificarea adevăratei naţiuni române şi modelul
însufleţit al monarhului constituţional autentic.
De optzeci de ani şi mai bine, conduita publică a Majestăţii
Sale Regelui Mihai I a fost orientată statornic de ideea că
un Rege are datoria de a fi permanent în mijlocul naţiunii
Sale, împărtăşindu-i întru totul soarta, pentru a acţiona, în
limitele îngăduite Lui de împrejurările istorice şi de normele
constituţionale, în vederea binelui comun. Majestatea Sa Regele
Mihai I a fost, în toate situaţiile pe care i le-a rezervat destinul,
un factor decisiv de stabilitate politică, unitate naţională
şi continuitate istorică, ştiind că acesta este rostul dinastiei
întemeiate de principele Carol de Hohenzollern, primul rege al
României moderne. După trei ani de la înscăunare, când tatăl
Său, Principele Carol, revenind asupra deciziei de a renunţa la
drepturile Sale dinastice şi, întorcându-se în ţară, i-a luat locul
pe tron, s-a resemnat, cu înţelepciune, la condiţia de principe
57
moştenitor şi titlul de "voievod de Alba Iulia", înfruntând cu
stoică demnitate nu puţine alte afronturi, decepţii şi amărăciuni
în viaţa personală. În 1940, după abdicarea Regelui Carol al
Ii-lea, în momentul tragic din istoria României Mari, când
Basarabia, Transilvania de Nord şi Cadrilaterul dobrogean,
provincii istorice legitim stăpânite i-au fost răpite în beneficiul
vecinilor revizionişti, sub presiunea puterilor totalitare ale
vremii, Reichul german, Italia fascistă şi Uniunea Sovietică,
coalizate împotriva firii în vederea subminării ordinii versailleze
în Europa, când regimul de sporită autoritate monarhică,
instaurat de Carol al Ii-lea tocmai pentru a contracara aceste
presiuni şi a menţine România în sistemul ei tradiţional de
alianţe, era înlocuit de dictatura Generalului Ion Antonescu,
susţinut iniţial, din motive diferite, atât de Mişcarea legionară,
cât şi de partidele istorice, Majestatea Sa Regele Mihai I a
trebuit să-şi reia prerogativele de Rege, acum drastic diminuate.
După ce, fără să-l informeze, necum să-l consulte pe tânărul
Suveran, Ion Antonescu a angajat ţara, alături de puterile Axei,
în războiul antisovietic, cel mai cumplit pentru ea atât prin
pierderile umane şi materiale suferite, cât şi prin consecinţele
lui politice, Majestatea Sa Regele Mihai I a susţinut, ca întreaga
naţiune, acţiunea militară până la Nistru, invocând dreptul
românilor de a-şi recupera cu sprijinul puterilor Axei, teritoriile
răpite de Uniunea Sovietică în deplină înţelegere cu aceeaşi
Axă. El a respins însă angajarea României în război dincolo
de Nistru, cum s-a îiltâmplat, în beneficiul intereselor acestor
puteri. Pentru că prim-ministrul refuza cu obstinaţie scoaterea
imediată a ţării dintr-un război evident pierdut, a întreprins
lovitura de stat din 23 august 1944, singura modalitate de a-i
salva României fiinţa de stat, de a-i reface integritatea teritorială,
statutul internaţional şi alianţele occidentale tradiţionale, de
a-i menţine caracterul naţional, tradiţia religioasă şi cultura,
de a restabili regimul monarhic constituţional şi libertăţile
58
cetăţeneşti. Actul de la 23 august 1944 a fost, pentru Majestatea
Sa Regele Mihai I, doar începutul unei acţiuni dificile şi
îndelungate de rezistenţă faţă de încercările de sovietizare şi
bolşevizare a României declanşate cu brutalitate de agenţii
intereselor sovietice, Partidul Comunist Român şi tovarăşii lui
de drum. A recurs chiar şi la o grevă regală, refuzând să semneze
decretele guvernului Dr. Petru Groza, pe care nu numai El, ci şi
aliaţii occidentali, îl socoteau nereprezentativ şi nedemocratic,
dar care refuza să demisioneze. După o minimă remaniere prea
puţin semnificativă, a acceptat în cele din urmă, la recomandarea
aliaţilor apuseni, care cedaseră în faţa Moscovei, coabitarea cu
acest guvern, numai pentru că ţinea să pună frână, atât cât mai
era în puterea Lui, înrobirii, spargerii şi înjosirii Ţării. Deşi putea
să-şi găsească adăpost în Occident, cerând azil politic cu prilejul
participării la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a a Marii
Britanii, desi era constient că, din ratiuni de stat, România a
' , '
fost abandonată de puterile democratice ale Apusului în sfera de
influenţă a Uniunii Sovietice şi că zilele domniei Lui sunt oricum
numărate, a revenit totuşi acasă pentru a-i înfrunta până la capăt,
cu orice risc, pe aceia care acţionau brutal în scopul aservirii
României fată de URSS, zelosi să înlocuiască în toate domeniile
' '
institutiile traditiei nationale cu celulele sovieto-române ale
' ' '
revoluţiei internaţionaliste coordonate de Moscova. La 30
decembrie 1947, Majestatea Sa Regele Mihai I a fost înlăturat de
pe tron şi alungat din România, prin violenţă şi şantaj, iar câteva
luni mai târziu, deoarece contestase legalitatea îndepărtării Sale
şi instaurarea Republicii Populare Române rară respectarea
principiilor constituţionale şi împotriva interesului obştesc, a
fost deposedat samavolnic, împreună cu toţi membrii Familiei
Regale, de cetăţenia română şi de bunurile personale. Ziua de 30
decembrie 1947 marchează în istoria naţiunii române începutul
epocii totalitarismului comunist, a cărui lichidare, declanşată la
21 decembrie 1989, nu s-a încheiat complet nici astăzi.
59
 Nici de-a lungul anilor îndelungatului Său exil, Majestatea
Sa Regele Mihai I nu a încetat să se comporte altfel decât ca
Regele dedicat binelui naţiunii române. Alături de Regina Ana
care, din curată iubire, i-a împărtăşit cu exemplar devotament
destinul, a trăit în deplină sincronie cu poporul Său, în condiţii
de viaţă mai curând modeste, muncind pentru a-şi întreţine
familia, crescându-şi fiicele, botezate în ritul creştin ortodox,
în dragoste, respect şi devotament faţă de ţara pierdută. Nu a
şovăit să ia atitudine în sprijinul intereselor legitime româneşti
ori de câte ori a avut putinţa să o facă, dar a cerut românilor
să nu se lase antrenaţi în aventuri politice lipsite de perspective.
S-a comportat cu răspunderea morală a unui autentic Suveran
şi în timpul răsturnărilor din decembrie 1989, când s-a adresat
prin radio deopotrivă Armatei şi Securităţii pentru a le cere,
cu autoritatea Sa de Rege şi singur Mareşal în viaţă al Armatei
Române, să se pună în serviciul cauzei libertăţii şi demnităţii
poporului român, dar a refuzat să se angajeze în lupta pentru
putere. A respins deopotrivă atât ideea eventualei restaurări prin
forţă a monarhiei, cât şi propunerea de a candida în alegerile
pentru preşedinţia Republicii. A procedat astfel stăpânit de
convingerea că poporul român este singurul îndreptăţit să
opteze în deplină libertate pentru sau împotriva restaurării, pe
cale paşnică, a regimului monarhic şi că El, Regele, are datoria
să nu-şi disimuleze ipocrit credinţa în legitimitatea monarhiei
ca formă de guvernământ pe care s-a legat prin jurământ s-o
apere. În acest spirit, cu regală mărinimie, Majestatea Sa Regele
Mihai I a acceptat concilierea cu Preşedintele Ion Iliescu şi
tovarăşii lui politici, după realegerea lor de către electoratul
românesc, trecând cu vederea faptul că vreme de câţiva ani
aceştia îl combătuseră ca pe un duşman al naţiunii, încercând cu
brutalitate să-i împiedice revenirea în Patrie, dacă s-ar fi putut,
chiar pentru totdeauna. A refuzat să-şi recupereze proprietăţile
imobiliare personale din ţară altfel decât în baza unei legi
60
generale, valabile pentru toţi cetăţenii României expropriaţi
abuziv de regimul comunist. A decis ca, după retrocedare,
Peleşul să rămână un Muzeu deschis publicului şi nu a formulat
pretenţii asupra valorilor mobile de patrimoniu cuprinse în acest
castel. A avut scrupulul de a adapta împrejurărilor schimbate ale
secolului nostru Statutul Casei Regale a României, al cărei Şef
este, propunând ca, în eventualitatea reactualizării problemei
restaurării monarhiei, Parlamentul să decidă aprobarea sau
respingerea lui, ca întotdeauna în trecut.
În virtutea acelei tradiţii politice româneşti care acorda
Suveranului principalul rol în conducerea politicii externe şi
făcea din integrarea României în comunitatea ţărilor civilizate
europene obiectivul central al acestei politici, Majestatea Sa
Regele Mihai I al României a înţeles să asume, încă din exil,
îndatorirea de a milita, în numele naţiunii sale, în favoarea
cauzei unificării politice a continentului. A înţeles să rămână
şi după revenirea în ţară acelaşi cavaler al ideii europene, în
calitate de reprezentant al concetăţenilor Săi. Profund ataşat
tradiţiei spirituale creştine care conferă Europei unicitate,
prestigiu şi o funcţie benefică în ansamblul lumii civilizate, al
oikoumenei, Majestatea Sa Regele Mihai I nu a uitat niciodată
că această tradiţie valorizează şi sintetizează elementele esenţiale
din patrimoniul cultural al vechilor evrei, elini şi romani,
precum şi valori create de alte popoare ale lumii, înţelese şi
receptate toate în lumina revelaţiei eristice. A promovat de
aceea întotdeauna dialogul intercultural şi spiritul ecumenic. În
acelaşi timp, pledând neobosit pentru integritatea, demnitatea
şi libertatea continentului, a ţinut să amintească mereu că o face
în numele vocaţiei europene a poporului său, a românilor, în
care a crezut fără rezerve. Niciodată, dar absolut niciodată, acest
vrednic descendent din strălucite neamuri regale şi imperiale
domnitoare peste seminţii trăitoare pe mai multe continente,
nu şi-a îngăduit să-şi ocărască poporul, imputându-i fatale
61
defecte morale şi intelectuale, aşa cum nu se sfiesc să facă, din
lamentabil ciocoism, prea mulţi intelectuali şi politicieni români
contemporani. „Cunoscătorii continentului nostru au incercat
să înţeleagă plămada Europei. Ei au găsit „spiritul creştin" şi
„spiritul gentilomilor': Poporul nostru a respectat intotdeauna
Biserica, comunitatea şi unirea în faţa lui Dumnezeu. Iar ţăranul
român a fast dintotdeauna nobil uneori chiar regal Mă gândesc
la Elisabeta Rizea, la Brâncuşi şi la alţi.i ca ei. Comunismul a lovit
în aceste două repere fondamentale ale Europei: a marginalizat
credinţa şi a ucis spiritul nobil: spunea, la 26 ianuarie 2004,
Majestatea Sa Regele Mihai I, reprezentanţilor societăţii civile
invitaţi la Palatul Elisabeta. „ Voi, cei care vă aflaţi aici, în această
seară, păstraţi, in voi reperele fondamentale ale Europei: aveţi
nobleţe şi, cum spunem noi, românii, aveţi foca lui Dumnezeu."
într-una din ultimele zile ale lunii decembrie 1989, îndată
după executarea lui Nicolae Ceauşescu, atunci când în Capitală
persoane rămase încă necunoscute Justiţiei române mai
trăgeau încă în români, domnul Ernst lhurnheer, ambasadorul
Confederaţiei Elveţiene în România şi-a anunţat vizita la
Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române,
de activitatea căruia se arătase de mai multă vreme interesat. S-a
întâmplat să fiu eu acel cercetător din Institut care l-a întâmpinat
la intrarea în Universitate pentru a-l conduce apoi către biroul
directorului. Am socotit potrivit să-i spun atunci, între patru
ochi, într-un elan de sinceritate: „Excelenţă, cu riscul de a părea
prezumţios, ţin să mulţumesc Confederaţiei Elveţiene pentru că a
păstrat intact tezaurul cel mai de preţ al ţării noastre: Coroana
României. Datorită Regelui Mihai L personificarea legitimă şi
autentică a naţi,unii române, căruia i-aţi acordat azil Coroana
este singura instituţie a statului român care nu a fast maculată de
compromisuri cu totalitarismul comunist. Numai sub autoritatea
Regelui Mihai, care a păstrat şi virtuţi omeneşti exemplare
intr-o lume afectată de numeroase scăderi morale, ar putea să se
62
desfoşoare în chip legitim procesul regenerării naţiunii şi statului
nostru. Trebuie să vă fim aşadar recunoscători pentru ceva mai
mult decât simpla ospitalitate arătată Regelui exilat al României':
Eram si, rămân convins că rosteam, la sfârsitul
, lui 1989, un
adevăr în care puţini români au crezut atunci când ar fi trebuit,
dar care va deveni dureros de evident într-o zi pentru toţi.

Din volumul omagial Lumea Regelui, editat

de Principele Radu al României I The King's
World, edited by Prince Radu ofRomania,
Polirom, 2011, p. 203-209
 PRIMA DECENNALIA FELICIA

La 8 iunie 1940 se împlineau zece ani de la înscăunarea

regelui Carol al Ii-lea. Un număr special al „Revistei
Fundaţiilor Regale" {redactor-şef: Camil Petrescu, redactor:
Radu Cioculescu), subintitulat Restauraţia. 1930-1940, a fost
închinat arunci personalităţii suveranului şi înrapruirilor acestui
prim deceniu de domnie. O parte, mare şi eminentă parte, din
elita lumii literare, artistice şi ştiinţifice româneşti a contribuit
la realizarea lui, exprimându-şi, mai direct sau mai discret,
convingerea că restaurarea regelui Carol al Ii-lea în drepturile
sale dinastice, urmată de instaurarea autoritarismului monarhic
au fost necesare şi salutare pentru statul şi naţiunea română.
În prima secţiune a volumului, intitulată Regele, persoana
suveranului este elogiată, iar misiunea sa istorică desluşită de
Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Constantin Rădulescu-Motru,
Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, N .I. Herescu, Cezar Petrescu,
George Călinescu, Ion Marin Sadoveanu, Perpessicius, Al.
O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu. În a doua secţiune, Ţara
cea nouă, I.P.S. Mitropolit lrineu, Nichifor Crainic, Andrei
Rădulescu, Gl. Paul Teodorescu, Gl. Nicolae Se. Stoenescu,
Col. D.I. Cantea, Anton Golopenţia, Iuliu Moldovan, Dr.
P. Cazacu, Gr. Nandriş, Dr. C. Grofşorean, N.D. Cornăţeanu,
N. Caranfil, Eugen Demetrescu evocă reformele instituţionale
promovate de regele Carol al Ii-lea, benefice pentru viaţa
religioasă, politică, socială, economică a întregii naţiunii şi,
în chip deosebit, pentru dezvoltarea provinciilor istorice
recuperate. În a treia secţiune, Creaţia culturală, V. Vâlcovici,
Emanoil Bucuţa, Scarlat Lambrino, Constantin Daicoviciu,
Andrei Oţetea, Tudor Vianu, G.M. Cantacuzino, Fr. Şirato,
64
Mihail Sebastian, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu,
Şerban Cioculescu şi Petru Comarnescu înraţişează, rând pe
rând, înflorirea ştiinţelor, filosofiei, învăţământului, literaturii,
artelor, urbanismului în deceniul Restauraţiei.
Mulţi dintre colaboratorii acestui volum, grabnic îngropat în
uitare de evenimentele tragice care aveau să urmeze aniversării
regale, erau, cum s-a vădit şi mai târziu, nu numai inteligenţe
strălucite, ci şi caractere autentice. Stilul textelor care le aparţin
nu este nici adulatoriu, nici servil. Tudor Vianu, Andrei Oţetea,
Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu,
de pildă, consemnează sobru şi convingător progresele înre-
gistrate de filosofia, învăţământul superior şi literele româneşti
în deceniul Restauraţiei, omagiind discret pe cel căruia îi plăcea
să fie numit, nu rară dreptate, „Regele culturii" pentru felul
în care a ştiut să înţeleagă şi să susţină strădaniile slujitorilor
ei. Constantin Rădulescu-Motru, preşedintele Academiei
Române, recunoscător pentru tot ce datorează venerabila
instituţie regelui, nu uită să înraţişeze toate dificultăţile pe care
ea le înfruntă, în pagini care impresionează azi nu numai prin
adevărul, dar şi prin actualitatea lor. Pertinente sunt şi reflecţiile
lui Mihail Sebastian asupra modernizării Bucureştilor, iniţiate de
Carol al II-iea. Majoritatea colaboratorilor la volumul omagial
înregistrează obiectiv, analizează lucid şi apreciază critic faptele
de cultură şi civilizaţie ale unui răstimp recunoscut unanim drept
perioada maximei afirmări creatoare a unei Românii moderne
ajunse la deplină maturitate. În pofida oricăror rezerve mentale,
ce se pot citi, la unii, printre rânduri, în ce priveşte regimul de
autoritate, recunoaşterea unanimă a faptului că regele Carol
al II-iea este un factor de putere şi iniţiativă care a încurajat şi
ocrotit această împlinire trebuie reţinută ca expresie sinceră a
unei convingeri şi nu ca manifestarea unui reflex oportunist de
adaptare la împrejurări.
65
 Regimul însuşi este interpretat de numeroşii colaboratori
ai volumului mai nuanţat şi mai divers decât ne-au deprins să
credem tradiţia orală şi istoriografia scrisă. Lucian Blaga distinge
net între regimul autoritar carlist şi celelalte regimuri autoritare
din Europa în baza criteriului libertăţii de gândire şi creaţie:
"Sunt astăzi· în Europa mai multe feluri de regimuri autoritare.
Toate, cu excepţia unuia, au crezut că sunt chemate să dirijeze şi
cântecul poetului, şi gândul gânditorului. De aceea, sub toate
aceste regimuri, cu excepţia unuia, poetul şi gânditorul sunt puşi
în disponibilitate şi osândiţi la sterilitate. Excepţia e românească~
în schimb, George Călinescu identifică autoritarismul regal
carlist cu absolutismul monarhic, superior, după opinia sa, prin
natură, vulgarei democraţii, pentru că înţelege mai profund
şi susţine mai eficient afirmarea geniului artistic creator: "Pe
ce se întemeiază legătura firească între principe şi artist? Pe
un interes reciproc, care, în cele din urmă, reprezintă modul
cel mai sigur de promovare a marilor şi eternelor valori. Arta
e un produs de individualitate, care, pentru a fi înţeles, are
nevoie de o minte receptivă tot atât de· rară ca şi geniul. între
artă şi sufragiul public este prăpastie„.Marele artist se refugiază
acolo unde încetează domnia gloatei; acolo unde spre educarea
mulţimii domneşte tradiţia princiară„.Nicăieri, ca în cultură,
nu e mai nimerit ca interesele mulţimii să fie înfaptuite prin
prerogative, înlăturându-se oarba judecată a opiniei publice
imediaten. Pentru cei mai mulţi dintre colaboratorii volumului
- între care nu se află, fireşte, nici partizani ai extremismului
politic de dreapta sau de stânga, nici intransigenţi apărători ai
democraţiei parlamentare clasice - regimul carlist nu constituie
întruparea naţională a spiritului totalitar al vremii, ci numai
necesara întărire, impusă de împrejurările politice internaţionale
şi de criza regimului reprezentativ de partide, a autorităţii unei
monarhii, în multe privinţe, liberale.
66
 . Există, f'ără îndoială, în acest număr omagial, destulă şi
penibilă retorică linguşitoare de circumstanţă. „Graiul gândit,
atât cât va fl grai,/ O să-şi aducă-aminte de frumosul Crai/ Şi
mintea, cât va fi o minte, I Smerită~şi va aduce-aminte" versifică
penibil Tudor Arghezi, iar pentru Camil Petrescu „Suveranul
nostru este floarea extremă a acelei frământări de veacuri
care, prin amărăciuni şi bucurii, prin lupte ori prin tratate cu
imperiile vecine, ne-a dus la România de azi, care ne-a dat pe
Mircea cel Bătrân, pe Ştefan cel Mare, pe Mihai Viteazul, pe
Brâncoveanu, pe Tudor Vladimirescu, falanga de la 1848,
pe Cuza, pe Carol I, pe Ferdinand I". Propaganda nici unui
regim, fle el dictatorial, autoritar ori democratic, nu obişnuieşte
să respingă, chiar dacă le dispreţuieşte, astfel de mesaje de
adeziune, în fond inconsistente şi lipsite de credibilitate, mai cu
seamă atunci când emiţătorii lor sunt personalităţi de prestigiu
intelectual şi mare audienţă publică. Sub acest raport, diferenţa
între regimul de autoritate regală al lui Carol al Ii-lea, prăbuşit
după trei luni de la fericitele sale decenalii - aşa numea, în
stilul străbunilor romani, arheologul Constantin Daicoviciu
aniversarea Restauraţiei - şi regimul totalitar comunist, de care
încercăm să ne eliberăm, după o jumătate de veac de succesive
culce ale personalităţii, stă şi în aceea că primul a acceptat f'ără
jenă, celălalt a impus cu încrâncenare asemenea triste înjosiri ale
demnităţii şi inteligenţei umane.
„Dincolo de apa Răsăritului nu mai sânt oameni,/ N-au
pierit, ci li s-a veştejit surâsul,/ În zarea curganelor cerul se
umbreşte/ De aripa liliacului spaimei..." scrie, într-unul dintre
cele mai amare texte ale sale, intitulat Nistru/, Mihail Sadoveanu,
instituindu-se martor al hotărârii regelui de a veghea asupra
acestui „hotar al neamului românesc". Elogiu sincer, subtil
avertisment ori sumbră profeţie?
Prima decennaliafelicia ale regelui Carol al Ii-lea au fost şi cele
din urmă. Oricum, în iunie 1940, după zece ani de zbuciumată
67
şi însângerată domnie, bogată în strălucite înf'ăptuiri, dar
subminată de fatale erori, cu doar trei luni înainte de propria sa
abdicare, în urma prăbuşirii hotarelor ţării, suveranul se bucura
încă de încrederea unor personalităţi de incontestabilă valoare
intelectuală şi prestigiu moral ale culturii româneşti. E un fapt
pe care Istoria, liberă să-l judece şi datoare să-l interpreteze, nu
are cum să-l ocolească.

„Dilema", an. V. nr. 227,

30 mai - 5 iunie 1997, p. 11
 , NOUĂ ÎNSINE
CREDINCIOSI ,
 CREDINCIOŞI NOUĂ ÎNŞINE

Răspunzând, în urmă cu mai bine de un secol, învinuirilor

de reacţionarism aduse Partidului Conservator de Partidul
Liberal, Mihai Eminescu scria în ziarul Timpul: „Noi declarăm,
şi aceasta din toată puterea convincţiunii noastre, că suntem
liberali în toată întinderea cuvântului şi în tot adevărul său".
Afirmaţia celui care a fost nu numai poetul naţional al românilor,
ci si cel mai strălucit dintre Jurnalistii nostri exprimă un mare
0

' ' '

adevăr. Căci, desprinşi din acelaşi trunchi al liberalismului
european, promovând drepturile omului şi ale cetăţeanului,
militând pentru consolidarea regimului politic reprezentantiv,
în numele suveranităţii naţionale, promovând ideile economiei
libere, respingând pe cale revoluţionară ultimele rămăşiţe ale
despotismului şi ale privilegiilor de clasă, aspirând la realizarea
unei ordini mondiale de drept în care fiecare naţiune să-şi
găsească, în libertate, locul şi posibilitatea afirmării sale plenare
şi originale, conservatori şi liberali erau uniţi, în esenţă, prin
aderarea comună la aceleaşi principii fundamentale privind
organizarea politică şi viaţa economică a societăţii. Ei se
deosebeau numai prin nuanţe doctrinare şi prin metodele
diferite de realizare ale unuia şi aceluiaşi ideal.
Ne-au revenit în minte rândurile lui Eminescu acum, când
am aflat vestea viitoarei alianţe politice şi electorale dintre
Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin
şi Democrat şi Partidul Social-Democrat Român. Căci astăzi,
ca şi acum un secol, ba chiar mai mult decât atunci, în pofida
deosebirilor ce le separă, deosebiri de nuanţă doctrinară şi
atitudine politică, după cum afirma cu drept cuvânt dl. Radu
Câmpeanu, cele trei formaţiuni politice sunt unite prin
71
comuna lor aderare f"ară rezerve la principiile liberalismului în
toată întinderea cuvântului şi în tot adevărul său. Departe de
a 6 inspirată de meschine calcule electorale, de oportunităţi
trecătoare, alianţa lor are, aşadar, un temei principial puternic
şi răspunde interesului naţional major: nevoii de a reaşeza
ţara, distrusă de peste patru decenii de totalitarism, impus de
jocul forţelor şi intereselor internaţionale, pe făgaşul firesc
şi tradiţional al vieţii şi dezvoltării ei normale, necesităţii de
a-i reda încrederea în idealul sub semnul căruia s-a născut,
în numele căruia s-a aA.rmat pe scena lumii, după măsura
căruia i s-a apreciat şi recunoscut atâta vreme locul şi rolul
în această parte a continentului european. Această alianţă
reactualizează un precedent istoric: aceleaşi partide, strâns unite
în jurul factorului constituţional, Regele, au ştiut, în 1944, să-şi
depăşească divergenţele politice pentru a salva mai întâi statul,
redându-i identitatea liberală şi democratică şi readucându-l
alături de aliaţii săi naturali, pentru a combate apoi, cu mijloacele
democraţiei şi ale liberalismului, ameninţarea totalitarismului,
din păcate, biruitor. Mai apropiate ca niciodată, prin suferinţe
creştineşte îndurate, ele se regăsesc acum, în altă clipă de
răscruce a istoriei naţionale, în aceeaşi tabără, confruntate cu
acelaşi adversar.
Să mai amintim ce anume este acel liberalism, acea democraţie
care le uneşte? Să vorbim despre drepturile fundamentale
ale omului şi cetăţeanului, despre egalitatea în faţa legilor a
tuturor flilor ţării, f"ară deosebire de apartenenţă confesională,
de origine etnică sau socială, despre exigenţa înlăturării oricărei
îngrădiri silnice a şanselor de aA.rmare deplină a personalităţii
flecăruia, despre mărginirea severă a rolului şi acţiunii statului la
domeniile competenţei şi vocaţiei sale, definite prin legi lipsite
de ambiguitate, despre separarea puterilor în stat, despre datoria
guvernanţilor de a-şi îndeplini funcţiunile numai în acord cu
voinţa naţiunii şi întotdeauna sub controlul ei, exercitat prin

72
 instituţii de drept, despre intransigenţa faţă de orice încercare a
vreunei facţiuni de a se substitui întregului corp politic, despre
respectul datorat personalităţii etnice şi religioase a minorităţilor
de orice fel, sub condiţia lealităţii lor faţă de ordinea de drept
a statului care le ocroteşte, despre libertatea desăvârşită a
contactelor şi schimbului de idei şi bunuri cu întreaga lume? lată,
· am enumerat numai câteva dintre componentele liberalismului
şi ne grăbim să ne declarăm convingerea că nu spunem nimănui
nimic nou, că amintim doar realităţi istorice cu nostalgia cărora
am trăit, unii dintre noi, despre a căror revenire în actualitate
pierdusem, mulţi, speranţa că se va produce în răstimpul vieţii
noastre, pentru a căror renaştere au ştiut să se jertfească atâţia
dintre copiii noştri, uimindu-ne şi umilindu-ne, să o mărturisim,
cugetele.
Dar dacă poate să pară inutilă redefinirea, în câteva cuvinte
sărace, a bogăţiei de idei şi valori ale liberalismului şi democraţiei
româneşti, este f'ară îndoială necesară relevarea acelor trăsături
care individualizează Partidul Naţional Liberal conferindu-i
profilul inconfundabil în familia, strâns unită, a forţelor liberale
şi democratice. Care este felul specific de a fi liberali al liberalilor?
Ce sunt, cu precădere, ei? Ce poate aştepta şi, de ce nu, ce ar
trebui să aştepte de la Partidul Naţional Liberal electoratul
românesc astăzi? Nu e vorba de a rescrie aici nici programul
politic, atât de clar şi sobru întocmit, nici istoria, atât de puţin
cunoscută generaţiilor tinere, ale acestui partid, ci numai de a
schiţa portretul colectiv al naţional-liberalilor, aşa cum i-a fa.cut
şi cum le cere să fie pe mai departe istoria.
O istorie care se împleteşte cu istoria modernă a României
în chip inextricabil. Căci, incontestabil, Partidul Naţional
Liberal a contribuit din plin, dacă nu le-a iniţiat întotdeauna,
la realizarea marilor acte care jalonează istoria naţională în
ultimele două secole: revoluţia paşoptistă în focul căreia s-a
născut, Unirea Principatelor, dobândirea independenţei de stat,

73
unirea Dobrogei şi asigurarea accesului ţării la mare, proclamarea
Regatului şi consolidarea monarhiei constituţionale, desăvârşirea
unităţii naţionale prin unirea Transilvaniei, Basarabiei şi
Bucovinei cu Vechiul Regat, împroprietărirea ţăranilor,
sufragiul universal, crearea instituţiilor de credit care au permis
înflorirea economiei naţionale, aşezarea învăţământului de
toate gradele pe baze temeinice, pregătind afirmarea culturală
a românilor la nivelul exigenţelor europene. Prin felul în care
a înţeles să fundamenteze teoretic şi să înfăptuiască practic
modernizarea ţării, Partidul Naţional Liberal a dat, se poate
spune, liberalismului şi democraţiei româneşti, forma lor clasică.
Această experienţă istorică se cere astăzi reactivată, în
împrejurările vremii în care trăim. Istoria glorioasă a Partidului
Naţional Liberal trebuie invocată nu numai pentru prestigiul pe
care ea l-a conferit acestei formaţiuni, ci pentru învăţăturile ce se
pot trage dintr-însa. Pentru lecţia de realism politic, de luciditate
şi, mai ales, de serviciu în beneficiul ţării pe care ne-o dau, dacă
ştim să-i înţelegem, oamenii care au reprezentat acest partid. Iar
oamenii aceştia, personalităţile reprezentative ale liberalismului
românesc, au fost, de la primii dintre „bonjourişti", de la Nicolae
Bălcescu, Ion Ghica, Ion C. Brătianu şi până la ultimii martiri
din închisorile comuniste, Dinu Brătianu şi Gheorghe Brătianu,
personalităţi exemplare. Există, fie-ne îngăduit să o spunem, un
tip uman şi civic cu care Partidul Naţional Liberal a îmbogăţit
cultura morală a acestei ţări. El întruneşte în fiinţa sa o anumită
lărgime de orizont cultural, pregătire profesională înaltă,
subtilitate diplomatică, propensiune către ideile generale, simţ
istoric şi, la nevoie, pragmatism, o vie fervoare patriotică asociată
cu sentimentul acut al apartenenţei noastre la lumea culturii
europene. Dar mai cu seamă acel spirit de muncă, de jertfă şi de
cinste care a impus şi a menţinut în fruntea Partidului Naţional
Liberal pe Brătieni, pe toţi Brătienii. Secretul apariţiei acestui
tip uman e unul singur: credinţa, devenită normă de conduită
74
şi criteriu exigent de selecţie a cadrelor, în valoarea personală ca
singur izvor de legitimare a poziţiilor publice.
Această credintă, nu a fa.cut din Partidul National
' Liberal
numai un partid de cadre, cum se obişnuieşte să se spună, un
partid de tehnicieni, cum va trebui să rămână, ci şi partidul care
a promovat mai mult decât oricare altul în viaţa naţiunii rău
înţelesul adesea şi mult hulitul azi individualism. S-a spus, pe
bună dreptate, că în istoria oricărei societăţi, în mod natural şi
obişnuit, tendinţa promovării interesului individual al omului,
bază a progresului social, alternează cu tendinţa protejării

' umane însăsi;

interesului colectiv, temelia existentei , într-o eternă
alternare de dominaţie, aceste două tendinţe fundamentale,
reprezentate în viaţa cetăţii prin partide şi doctrine, unele
individualiste, altele socializante, sunt deopotrivă de necesare
şi legitime. Prin vocaţie şi istorie, Partidul Naţional Liberal
are menirea d.e a pune accentul pe cea dintâi. Afirmându-şi cu
curaj astăzi această opţiune, pe care au formulat-o la vremea
lor fondatorii săi, el se înscrie de altfel în marea resurectie, a
liberalismului pe plan mondial, ilustrată în Statele Unite ale
Americii de republicanii lui Reagan, în Marea Britanie de
doamna Thatcher, în restul lumii civilizate de alte partide şi, mai
cu seamă, de eşecul recunoscut al formulei socialiste excesive.
Promovând individualismul, Partidul Naţional Liberal a
fost totodată cel mai vajnic apărător şi promotor al ideii unităţii
naţionale. Mai mult decât oricare altă formaţiune politică, el
a respins hotărât orice tentaţie de autonomism regional, de
separatism provincial, punându-se în slujba realizării idealului
aderării tuturor pământurilor româneşti în cadrul organizat al
unui singur stat. Procesul istoric al acestei unificări teritoriale
româneşti, însoţite de organizarea unitară a statului şi de
întărirea neatârnării sale printr-o politică externă adecvată
acestui scop, proces evocat recent, într-un chip nou, de domnul
75
Şerban Papacostea• , a beneficiat în ultima sa fază, încununată
cu înraptuirea Marii Uniri, de toată capacitatea de iniţiativă
energică a Partidului Naţional Liberal, ilustrată de cei doi mari
Brătieni. Cât de actuală poate fi în viaţa statului român tradiţia
politică a Partidului Naţional Liberal şi sub acest aspect au
dovedit-o evenimente recente. Cât de credincioşi lor înşile au
rămas şi în această privinţă liberalii, a arătat-o acţiunea domnului
Radu Câmpeanu în legătură cu tragedia de la Târgu Mureş.
În alte părţi ale lumii, liberalii s-au distins mai ales prin
promovarea până la exagerare a principiului emancipării
individului de sub tutela statului. Fără a înceta nici un moment
lupta pentru degrevarea cetăţeanului de apăsarea puterii
centralizate a statului, la noi, Partidul Naţional Liberal a fost
preocupat până la obsesie de întărirea acestei puteri. Din această
pricină nu au lipsit acuzaţiile de etatism şi dictatură la adresa
lui. Acuzaţii, rară îndoială, nedrepte, căci scopul întregii acţiuni
liberale de consolidare şi organizare a puterii de stat nu au fost
subordonarea individului faţă de o forţă arbitrară şi nesăţioasă,
ci, dimpotrivă, raurirea instrumentului care să-i ocrotească şi să-i
încurajeze libertatea, a lui, ca individ, a comunităţii cetăţenilor, ca
naţiune. Împrejurările vieţii noastre istorice explică lesne sensul
netatismului" liberal, pe care istorici şi sociologi nu au ostenit
îndeajuns să-l desluşească. Intraţi târziu în comunitatea statelor
civilizate europene, ieşiţi din strânsoarea unui regim despotic
oriental, lipsiţi de o burghezie puternică şi de tradiţii consolidate
de viaţă democratică, nevoiţi să ne omogenizăm stilul de viaţă
diversificat de stăpânirile străine care ne împărţiseră neamul şi
ţara, noi românii aveam neapărată nevoie de zidul protect~r
al unui stat puternic, unii îl doreau chiar autoritar, care să ne
garanteze siguranţa şi să ne adăpostească creşterea, ameninţate de
lăcomia şi pofta de stăpânire a forţelor din afară, de anarhismul

•Şerban Papacostea (25 iunie 1928- 6 aprilie 2018) (n. ed.).

76
şi arivismul mediocrităţilor din interior. Şi liberalii, mai mult
decât oricine, au ştiut să ridice acest zid, la adăpostul căruia a
crescut într-adevăr şi s-a afirmat, cum se ştie, o naţiune modernă.
Astăzi, când încercăm să trecem de la un totalitarism stăpânitor
mai bine de patruzeci de ani, cu efecte devastatoare pentru 6.inţa
naţională, la democraţie şi liberalism, se poate îndoi cineva de
actualitatea tradiţiei liberale de întărire a autorităţii unui stat
conceput ca instrument al reconstrucţiei naţionale? Al formării
acelei societăţi civile pe care cu toţii o visăm? Se poate îndoi
cineva că trebuie asigurată, printr-o politică adecvată, îmbinând
tactul cu fermitatea faţă de deţinătorii puterii, continuitatea
statului naţional în perspectiva înnoirii lui?
Pentru a-şi realiza obiectivele, Partidul Naţional Liberal, mai
mult decât oricare altul, s-a distins printr-o disciplină severă,
care i-a asigurat coerenţa şi eficienţa.
Practicând cea mai largă democraţie, el a manifestat
intransigenţă strictă faţă de toţi aceia care au încercat să-i
rupă unitatea. A cultivat dialogul, schimbul de păreri libere
şi iniţiativele creatoare, dar nu a tolerat &aqionismul şi nu a
îngăduit în sânul lui lipsa de onestitate. E ceea ce l-a determinat
să se lipsească mai curând de oameni de valoare, de oameni care
i-au fost dragi chiar, decât să rupă, în chip păgubitor pentru
ideea liberală şi pentru ţară, continuitatea unui stil politic care
i-a impus respectul public şi care i-a adus încrederea şi iubirea
românilor. Ele vor renaşte, suntem convinşi, odată cu noi,
pentru că am rămas credincioşi nouă înşine, în toată întinderea
cuvântului şi în tot adevărul său.

„Liberalul", serie nouă, an. XLIV, nr. 10,

14 aprilie 1990

77
 SA ÎNVĂTĂM DEMOCRATIA?
' '

De la Aristotel la Winston Churchill, gânditori politici

pătrunzători şi oameni de stat eminenţi din Europa nu au
pregetat să repete că democraţia, guvernarea poporului prin
sine însuşi sau numai prin reprezentanţii lui, dar numai ai
lui, aleşi din rândurile sale, este cel mai bun dintre regimurile
posibile în lumea oricum imperfectă în care trăim. De la cel mai
vechi dintre partidele istorice ale României, Partidul Naţional
Liberal şi până la cea mai nouă formaţiune politică din această
ţară, toate organizaţiile menite să contribuie la zidirea cetăţii
noastre de mâine nu au pregetat să repete în ultimele patru luni
că înţeleg să adere la această mare tradiţie europeană, să facă din
democraţie principiul fundamental de organizare a vieţii noastre
politice viitoare. Mişcarea politică originală a Frontului Salvării
Naţionale nu a întârziat desigur să-şi proclame adeziunea la
crezul democratic; luăm de bună această opţiune, care e şi a
noastră, şi ne bucurăm din toată inima de ea.
Ni se spune însă mereu, ni se spune tot mai des în vremea din
urmă, de unii cu sfială şi bună credinţă, de alţii cu superioritate
şi bunăvoinţă, că noi, românii anului 1990, ar trebui să învăţăm
ce este aceea democraţia. Cu această afirmaţie, repetată insistent
de lideri de seamă ai Frontului Salvării Naţionale, nu mai putem
să fim de acord întru totul. Să înveţe românul democraţia?
Dar, nu vă fie cu supărare, unde oare trăim? În Extremul
Orient? În Mările însorite ale Sudului? Suntem în România,
în ţara lui Nicolae Bălcescu şi a lui Mihail Kogălniceanu, în
ţara Goleştilor şi a Brătienilor, în ţara lui Iuliu Maniu şi a lui
Ion Mihalache, în ţara lui Constantin Stere şi a lui Constantin
Titel Petrescu. Suntem într-o ţară care a dăruit democraţiei nu
78
numai doctrinari scânteietori, nu numai bărbati, de stat ilustri, ,
ci şi adevăraţi martiri! Regatul României a fost, atâtea decenii
la rând, una dintre cele mai liberale monarhii constituţionale
din Europa, regii noştrii erau, după vorba lui Take Ionescu,
adevăraţi preşedinţi de republică ereditari. Dacă s-a reproşat ceva
Constituţiei României a fost caracterul ei mult prea liberal pentru
o ţară reintrată relativ recent în comunitatea statelor europene şi
nu lipsa ei de democratism. Şi, cu toate imperfecţiunile şi crizele
pe care le-a cunoscut, trăindu-le împreună cu mai toate statele
acestea în secolul al XX-iea, secolul totalitarismului, România
a şi aplicat în spiritul şi litera ei legislaţia democratică de care
dispunea. Pe scurt, suntem o ţară care a avut, care are o tradiţie
de gândire şi viaţă politică democratică.
Nu, românul nu trebuie să înveţe democraţia. După patru
decenii şi mai bine de suferinţe provocate tocmai de înlocuirea
democraţiei prin totalitarism, el trebuie să şi-o reamintească.
Democraţia au datoria s-o înveţe aceia care au luptat împotriva
ei, aceia care au încercat să distrugă şi să falsifice - în viaţa politică
şi în conştiinţa publică - tradiţia democratică a acestei ţări, aceia
care, cu ajutorul raţionamentelor lor sofistice, au încercat să
inculce tineretului României ideea strâmbă că numai dictatura
este democratie , adevărată, neadevărul că democratia , noastră
tradiţională nu ar fi fost decât dictatură deghizată. Şi totuşi,
iată, dintre aceşti oameni care au cutezat să batjocorească de la
catedră principiile, instituţiile şi personalităţile reprezentative ale
democraţiei româneşti, ni se ridică astăzi profesorii improvizaţi
de democratie.,
Să fim bine înţeles. Noi nu refuzăm nimănui dreptul la a se
converti la democraţie. Când un Înalt Prea Sfinţit Mitropolit
al Bisericii Ortodoxe Române se laudă că a avut siretenia , de a
minţi în chip oficial despre soarta turmei sale, mărturisind însă
în particular adevărul despre această soartă, de ce să nu admitem
că atâţia dascăli mărunţi de marxism-leninism şi ceauşism au avut

79
viclenia binevenită de a mărturisi şi propovădui în scris şi prin
viu grai, de la catedrele lor, minciuna dictatorială, profesând în
acelaşi timp, în taină şi în particular, adevărul democratic, de care
erau convinşi? Ba, poate chiar şi vreun mare preot al laicei religii
totalitare va fi fost în taina inimii sale şi a intimilor săi cucerit
de erezie şi dornic de abjurare! Suntem gata să ne bucurăm
de îndreptarea lor. Aşteptăm însă de la aceşti oameni dovezile
sincerităţii convertirii lor la democraţie, căci singur trecutul lor
politic totalitar care i-a înălţat la poziţiile prezente din viaţa
noastră publică nu poate fi nicidecum garanţia viitorului lor
democratic. Şi în nici un caz temeiul abilitării lor ca profesori de
democraţie, fie ea cât de originală.
Iar dovezile dintâi ale sincerităţii convertirii lor la democraţie
sunt uşor de dat. Ar fi destul să rostească adevărurile pe care le
aşteptăm de la dânşii în privinţa istoriei democraţiei româneşti
în ultimii cincizeci de ani, în privinţa jertfelor pe care le-au Îacut
pentru democraţie aceia care au înţeles să o apere cu preţul vieţii
şi al libertăţii lor, în privinţa loviturilor de moarte pe care le-au
dat democraţiei aceia care, de dragul foloaselor materiale şi
sociale ale puterii, confiscate în mâinile lor, au adus viaţa noastră
publică în stare de gravă decădere în care se găseşte azi. Atât
de gravă, încât s-a putut găsi un grup de intelectuali care să-şi
permită gluma proastă de a crea un partid nid măcar caragialesc
şi o instanţă publică gata să-l omologheze partidelor istorice.
Democraţia este totuşi un lucru despre care se poate vorbi şi
cu seriozitate, nu numai cu sarcasme şi ironii. Lăsând pe domnul
Ştefan Cazimir, cu liber-schimbiştii săi, să-şi editeze "Răcnetul
Carpaţilor" şi să-şi joace Farfurizii şi Brânzoveneştii în galeria
Parlamentului, noi nu putem uita că doctrinarii Frontului
Salvării Naţionale, în marea lor majoritate ideologi şi activişti ai
Partidului Comunist Român, oameni desigur bine intenţionaţi,
ne rămân încă datori cu inaugurarea operei de restabilire a
adevărului în privinţa istoriei democraţiei româneşti. Pentru ca
80
înfruntarea electorală să fie cu adevărat civilizată şi demnă, am
dori să-i auzim începând măcar să vorbească despre procesul lui
Iuliu Maniu, care, după câte ştim, nu a fost anulat prin decretul
de amnistiere a delictelor politice, despre întemniţarea foştilor
demnitari ai României care nu aveau de ce să fle amnistiati,
'
pentru că nu fuseseră judecaţi niciodată, despre valurile de
teroare care au urmat evenimentelor din Ungaria anului 1956
sau au precedat destinderea de mai târziu, despre felul în care
au fuzionat Partidul
.
Social-Democrat si
'
Partidul Comunist din
România, despre modul în care a fost concepută acum patruzeci
de ani restructurarea învăţământului, a Academiei Române, a
întregii noastre vieţi culturale.
Democratia,, de bine de rău, o cunoaste
' tot românul. E datoria
oamenilor la care ne-am referit să ne înveţe istoria democraţiei
româneşti, pe baza arhivelor de care numai ei ştiu unde mai sunt,
cu ajutorul competent al celor care au fost calificaţi în ţară şi
peste hotare tocmai în acest scop. E o datorie urgentă, o datorie
de onoare, o datorie a cărei îndeplinire nu suferă amânare.
Lecţiile de democraţie pe care dânşii se pregătesc să ni le dea
pot să mai aştepte. Această istorie, propria lor istorie, nu. Căci
alegerile, primele alegeri libere după patruzeci şi atâţia de ani,
sunt foarte aproape.

"Liberalul", serie nouă, an. XLIV, nr. 12,

5 mai 1990

81
 DELICTUL DE LIBERALISM

De două luni şi mai bine, Partidul Naţional Liberal, ca

formaţiune politică şi dl. Radu Câmpeanu, ca lider al acesteia
şi ca personalitate a vieţii noastre publice, se bucură de tristul
privilegiu de a fi ţinta unei furibunde campanii de presă. De
la "Cotidianul", ziarul românilor de formaţie britanică, la
"Deşteptarea aromânilor", revista, editată pe spezele Ministerului
Culturii, a românilor de origine balcanică, mai toate gazetele
noastre se simt datoare să arunce o săgeată otrăvită sau să azvârle
o mână de noroi în PNL şi, mai ales, în preşedintele său. Cu
tenacitate maniacală, cu vehemenţă grosolană, sfidând adevărul
şi încălcând normele nescrise ale profesiunii lor, ziariştii ne acuză
că am trădat cauza opoziţiei democratice, intrând în guvernul
Stolojan, că srarâmăm unitatea acestei opoziţii, părăsind
Convenţia Democratică abia înjghebată, că împiedicăm, vezi
Doamne, coalizarea opoziţiei, interzicând Convenţiei numele
şi semnul electoral. Suntem demascaţi că ne-am fi legat sub
jurământ, printr-o alianţă tenebroasă, cu elementele cele mai
reacţionare ale fostei nomenclaturi şi securităţi comuniste,
grupate în jurul domnului Ion Iliescu, angajându-ne să le apărăm
poziţiile politice şi economice, să întârziem lichidarea structurilor
vechiului regim. Mai mult decât atât, suntem învinuiţi că, din
ataşament faţă de amintirea lui Gheorghe Tătărescu, vrem să
distrugem tradiţiile autentice ale Partidului Naţional Liberal
al Brătienilor, dacă nu chiar partidul însuşi, că avem un statut
totalitar şi un şef dictatorial. Duşmani ai ţării, ai democraţiei şi
liberalismului, ai Partidului Naţional Liberal - iată ce suntem
noi toţi în viziunea tinerei prese democrate româneşti. Nişte
lichele, nişte arivişti lipsiţi de scrupule şi însetaţi de putere, nişte
82
agenţi plătiţi ai neocomunismului! Dacă ar 6. adevărat numai
jumătate din tot ce se scrie, se spune şi se urlă despre noi, ar
însemna că suntem 6.e nişte monştri din punct de vedere etic, 6.e
nişte imbecili din punct de vedere politic.
Convinşi că nu suntem nici una, nici alta, încercăm să
desluşim cauzele înverşunării cu care suntem loviţi. Este evident
că la originea dezlănţuirii de patimă care ne-a covârşit şi care a
întunecat atmosfera vieţii politice a ţării stă o divergenţă de opinii
strategice privind modalitatea optimă de concertare a forţelor
opoziţiei democratice şi liberale. Pe de o parte, Partidul Naţional
Liberal a socotit că este de preferat o alianţă a partidelor istorice,
deschisă desigur cooperării cu alte partide, însă sub egida celor
dintâi şi excluzând generalizarea listelor comune de candidaţi
pentru alegerile legislative pe întreg teritoriul ţării; el a refuzat,
de asemenea, să prezinte liste comune de candidaţi cu Uniunea
Democratică a Maghiarilor din România, căreia, fără să-i conteste
ataşamentul faţă de valorile democraţiei, îi reproşează o anumită
ambiguitate în chestiuni naţionale de extremă importanţă,
ambiguitate cu efecte nedorite, dacă nu neapărat pe terenul
stabilităţii starului, oricum pe terenul electoral. De partea lor,
partidele şi formaţiunile zise iniţial „apolitice" şi care au rămas
grupate în Convenţia Democratică, sub semnul Cheii, socotesc
că este imperios necesară gruparea tuturor forţelor democratice
şi liberale într-un soi de superpartid, cu liste obligatorii şi peste
tot comune de candidaţi în alegerile legislative şi cu neapărata
includere a candidaţilor UDMR pe aceste liste, cu excepţia
regiunilor locuite majoritar de maghiari, unde UDMR va avea
asigurat privilegiul de a prezenta liste separate, cum a făcut şi la
alegerile locale.
Partidul Naţional Liberal şi-a apărat opţiunea cu demnitate,
urbanitate şi, am zice noi, cu inteligenţă, făcând apel la
argumente politologice şi de drept. Nu a contestat niciodată
dreptul altor partide şi formaţiuni de a crea alianţe şi coaliţii cu
83
cine cred acestea că este indicat. Nu le-a pus la îndoială nici buna
credinţă, nici capacitatea de pătrundere şi previziune politică. A
îngăduit chiar organizaţiilor sale din teritoriu să intre, uzând de
autonomia lor, în alianţele şi coaliţiile permise şi recomandate,
pentru binele cauzei democratice şi liberale, de realităţile locale.
A manifestat aşadar fermitate principială, dar şi toată supleţea
politică proprie unui partid de însemnătatea şi seriozitatea sa.
A cerut chiar menţinerea acelui for de concertare minimă a
opoziţiei democratice care a fost Convenţia Naţională pentru
Instaurarea Democraţiei ( CNID ), din care a făcut parte şi care
şi-a dovedit eficienţa în unificarea eforturilor constructive ale
principalelor partide democratice. Conştient însă că nu poate
exista democraţie şi regim parlamentar reprezentativ rară partide
politice bine individualizate, pătruns de adevărul că partidul
politic este un element structural al civilizaţiei moderne, a refuzat
să sacrifice fiinţa sa politică şi principiile sale pe altarul ipoteticei
uniuni convenţioniste pe care nu a socotit-o nici suflcient de
sigură, nici îndeajuns de bine deflnită.
Şi a avut dreptate! Căci, îndată ce Partidul Naţional Liberal
şi-a permis să exprime îndoieli şi rezerve cu privire la viabilitatea
formulei de unitate a opoziţiei preconizate de Convenţia
Democratică, partizanii acesteia au dezlănţuit campania de presă
sub asalturile căreia trăim. Mai mult decât atât, convenţioniştii au
recurs la manevre politice ignobile menite să destrame partidul
nostru, să-l submineze din interior, să-i impună conducătorii pe
care ei îi cred potriviţi, să-l încadreze cu orice preţ în unitatea
de monolit a Convenţiei, sub bagheta autoritară a unui lider
charismatic, asistat de corul jalnic al unor ziarişti familiarizaţi
cu metodele terorismului internaţional, cum s-a dovedit. Nu de
lupta nobilă pentru menţinerea unităţii opoziţiei democratice
este vorba, ci de lupta înverşunată, f'ară cod moral şi rară eleganţă
în desraşurare, pentru şefia forţelor opoziţiei unite şi poate, chiar,
pentru preşedinţia de mâine a României. Şi pentru că veleitarismul
84
primitiv al unora este jenat de forţa şi autoritatea Partidului
Naţional Liberal, de personalitatea puternică a liderului său, dl.
Radu Câmpeanu, s-a pornit asaltul împotriva noastră, cruciada
de mahala a ciomăgarilor verbului, a batalioanelor poltroneriei.
Domnul Corneliu Coposu, liderul Partidului Naţional
Ţarănesc Creştin Democrat a avut, în lunea Patimilor, eleganţa
de a recunoaşte şi înţelepciunea de a-şi arăta în continuare
disponibilitatea pentru colaborarea cu PNL în viitorul Parlament
şi, poate, în viitorul guvern al ţării. Din păcate, domnul Corneliu
Coposu pare depăşit de violenţa forţelor pe care, fără să-şi fi
dat seama, le-a declanşat, crezând că le poate şi controla. Este
întristător să vezi cum, în sânul Convenţiei Democratice, agregat
de organizaţii nestructurate, conglomerat de formaţiuni apolitice
.
în care sunt chemati în continuare să intre membri ai oricărui
partid politic, organismele debilitate ale unor partide istorice
sunt treptat subordonate veleităţilor zgomotoase ale unor
bărbaţi şi femei fără vocaţie de oameni de stat. Ne temem că nu
asistăm numai la asaltul împotriva Partidului Naţional Liberal,
ci la marea, ultima ofensivă a fortelor
, dominate de mentalitatea
totalitară de front popular - la care se referea domnul Ion Raţiu
înaintea perfectei sale adaptări la realităţile de azi ale ţării -
împotriva oricărui germene de renaştere a vieţii politice de partid
în România. Iar ofensiva aceasta este numai o componentă a
marii încercări de salvare a totalitarismului întreprinse de forţe
oculte pe scena lumii întregi.
lată de ce, conştienţi de toate disfuncţionalităţile şi de toate
slăbiciunile partidului nostru, înţelegem să-i apărăm fiinţa şi
cauza, încrezători în ideea naţională şi liberală care-i inspiră
acţiunea politică.
.
Ne recunoastem delictul de liberalism .

„Liberalul~ serie nouă, an. XLVI, nr. 20/78,

21-27 mai 1992

85
 , DE OPOZITIE?
FSN, FORTA ,

Românii, roţi românii, indiferent de origine emică, credinţă

religioasă, convingere filosofică, apartenenţă politică, de vârstă sau
sex, au de azi înainte şanse egale, potrivit exigenţelor Constituţiei
Republicii, de a-şi manifesta cu entuziasm încrederea în viitorul
liberal şi democratic al ţării noastre. Domnul Petre Roman a dat de
ştire întregii suflări româneşti că acest viitor se găseşte în mâinile
experimentate ale unor bărbaţi de stat încercaţi, oameni care
şi-au dovedit din răsputeri competenţa, inteligenţa şi eficienţa
politică. Este vorba de fostul guvern fesenist care ne-a cârmuit
până în toamna anului 1991 şi care, după matură chibzuinţă
şi cu uşoare remanieri, s-a decis să se constituie într-un guvern
alternativ. El ne anunţă că va fi iarăşi ceea ce a fost, ba chiar mai
mult decât atât: un guvern al opoziţiei autentice.
Guvernul pregătit de domnul Petre Roman, guvern-fantomă,
cum îl numesc, în cazul lor, fraţii noştri întru europenitate
britanici, guvern strigoi, cum suntem nevoiţi să-l numim, în
cazul de faţă, noi, românii, îşi propune, aşadar, să confişte azi
ideea de opoziţie, după cum a confiscat ieri ideea de revoluţie.
A venit vremea să punem lucrurile la punct, rostind câteva
adevăruri incomode pentru multă lume.
Noţiunea de opoziţie a fost concepută, încă din ultimele
zile ale lui decembrie 1989, de Frontul Salvării Naţionale ca
instrument de luptă ideologică şi politică a foştilor comunişti
împotriva partidelor istorice româneşti. A fost semnul cel mai
evident că FSN înţelegea să dea transformărilor care aveau loc,
sub presiunea unei fatalităţi istorice inexorabile, în ţara noastră,
sensul unei umanizări, în anumite limite, a socialismului
preexistent, a comunismului real, mai mult sau mai puţin
86
ştiinţific, în care cei mulţi dintre liderii săi erau obligaţi să ne
facă a crede că mai credeau. Opoziţia era totalitatea celor care se
opuseseră şi se mai opuneau încă oricărei încercări de legitimare
istorică sau de menţinere în fiinţă a comunismului. Opoziţiei
aparţineau, de drept, partidele istorice din România, PNL,
PNŢ-CD, PSDR. Din opoziţie trebuia să facă parte toată
acea mulţime de români care suferiseră în închisori din pricina
împotrivirii lor faţă de comunism. Opoziţia trebuia tolerată,
căci aşa o cereau împrejurările internaţionale, dar ea nu trebuia
să fie în nici un fel încurajată sau asociată în chip real la opera de
legiferare şi de guvernare sub steagul democraţiei şi al liberalizării.
Opoziţia. era duşmanul care trebuia zdrobit în faşă, ea trebuia
demascată ca fiind anacronică, vindicativă, însetată de sânge de
comunist, avidă de proprietăţi şi pusă pe exploatarea parazitară a
maselor de muncitori de la oraşe şi de la sate. Domnii Ion Iliescu
şi Petre Roman nu au precupeţit nimic pentru a acredita toate
aceste idei inexacte despre opoziţia română.
Procedând în felul acesta, punând la îndoială nu numai
legitimitatea accesului la putere al opoziţiei anticomuniste,
ci chiar şi legitimitatea existenţei ei în forma organizată a
partidelor istorice - şi domnul Petre Roman este cel care a
Îacut acest lucru mai vârtos decât oricare altul dintre fesenisti , -
Frontul Salvării Naţionale se arăta a fi în fapt, cum i s-a şi spus,
un Front al Salvării Nomenclaturii. Deosebirea dintre FSN-ul
de azi al domnului Petre Roman si , FDSN nu este de esentă, , ci
de nuanţă. În vreme ce FSN a înţeles că, pentru a salva o parte
din nomenclatură, partea cea mai inteligentă şi mai tânără, e
nevoie de srarâmarea structurilor trecutului totalitar, FDSN
persistă în efortul sortit eşecului de a salva o şi mai mare parte a
vechii nomenclaturi, partea cea mai mediocră şi mai anchilozată,
încercând să păstreze cât mai multă vreme structurile care i-au
dat raţiunea de a fi. Ceea ce îi uneşte însă astăzi, ca şi ieri, pe
fesenişti şi fedesenişti este adversitatea comună împotriva

87
regimului democratic şi liberal care a existat cândva, în forme
fireşte imperfecte, în România, ura împotriva elitelor acestui
regim care au izbutit să supravieţuiască terorii staliniste, nevoia
de a legitima istoric existenţa regimului comunist în România şi
de a-i prezenta pe exponenţii săi drept luptători idealişti puşi în
slujba binelui, victime ale unor erori intelectuale, nu vinovaţi de
raptuirea unor crime politice.
Este evident pentru orice om cu judecată sănătoasă că în lume
s-a schimbat ceva. Comunismul, ca regim politic şi ca formă de
organizare a vieţii economice, nu mai poate reînvia. Comuniştii
trebuie să înţeleagă acest adevăr şi să se adapteze realităţilor
lumii noi. Ei au datoria mor;tlă de a o face în chip cinstit, pentru
a putea fi trataţi echitabil de societatea pe care nu au, sub nici
un cuvânt, dreptul de a o arunca în noi convulsiuni, în numele
unor noi reverii de ură, violenţă şi stupiditate. Pentru noi, FSN
şi FDSN sunt, ca ramuri ale aceluiaşi trunchi - cum spunea de
curând, cu dreptate, domnul Ion Raţiu - două fosile vii. Viitorul
aparţine partidelor politice care au datoria să se structureze în
jurul unor idei limpezi, sub îndrumarea unor oameni de dovedită
moralitate şi competenţă politică. Este mai mult decât oricând
nevoie de partide, instituţii fundamentale ale democraţiei, de
ideologii şi doctrine, osaturi indispensabile oricărui partid, de
lideri autentici, oameni de stat de vocaţie, meniţi să le întrupeze.
Oricât de pure ar putea fi intenţiile, oricât de înalte
competenţele personale ale celor care-l compun, FSN-ul
domnului Petre Roman trebuie să ştie că minciuna are picioare
scurte şi că ulciorul nu merge de multe ori la apă.

„Liberalul~ serie nouă, an. XLVII, nr. 46/104,

21-27 ianuarie 1993
 VIRIBUS UNITIS

Subtitlul„Quovadis, UDMR?",dornnulBinyaiPeterpublică
în cotidianul „Viitorul" din 24 mai 1990 un articol remarcabil
privitor la politica pe care trebuie să o ducă în viitor Uniunea
Democratică a Maghiarilor din România, situată după alegeri
pe locul al doilea între formaţiunile reprezentate în Parlament.
Articolul domnului Binyai se distinge prin perspectiva în care
situează problema minorităţii maghiare din ţara noastră şi prin
tonul adoptat. Domnia Sa consideră că această problemă nu-şi
poate găsi rezolvarea dorită, echitabilă şi durabilă, decât în cadrul
unui proces de autentică liberalizare şi democratizare a vieţii
din România şi că garantul sigur al acestei rezolvări nu poate
fi decât o alianţă a forţelor devotate cu adevărat liberalizării
şi democratizării. Avertizând UDMR asupra primejdiei de a
asculta cântecul de sirenă al formaţiunilor conservatoare, care
ar putea promite sau chiar acorda grabnic minorităţii maghiare
anumite avantaje minore pe tărâm etnic, pentru a o câştiga
astfel de partea politicii lor reticente în materie de liberalizare
economică şi democratizare politică, domnul Binyai cere
conaţionalilor săi maximă precauţie în cântărirea eventualelor
alianţe politice de încheiat şi le recomandă apropierea de
aceia care optează hotărât pentru economia de piaţă, pentru
privatizare şi libertate neîngrădită a cetăţeanului. Îngăduindu-ne
să credem că autorul articolului pledează pentru o apropiere
a UDMR de Partidul Naţional Liberal, în spiritul declaraţiei
comune elaborate de cele două formaţiuni după evenimentele
de la Târgu Mureş, ne simţim datori să ne exprimăm bucuria
pentru poziţia Domniei Sale şi satisfacţia de a-l vedea venind
89
în întâmpinarea propriilor noastre aspiraţii către o apropiere de
concetăţenii noştri maghiari.
Subscriem deci rară rezerve la cele scrise de domnul Banyai
Peter, nu pentru că alianţa cu UDMR ar reprezenta pentru
PNL un sprijin util în starea de acum a situaţiei postelectorale,
ci pentru că, aşa cum însuşi autorul rândurilor de faţă a
susţinut-o împreună cu alţi intelectuali români în dialogurile cu
intelectuali maghiari din România desraşurate nu cu mult timp
în urmă sub auspiciile Uniunii Mondiale a Românilor Liberi,
din iniţiativa domnului arhitect Ion Mircea Enescu, preşedintele
Filialei România a Uniunii, avem convingerea nestrămutată că
numai pe calea liberalismului şi a democraţiei se poate ajunge
la o soluţionare dreaptă şi temeinică a problemei tuturor
minorităţilor din ţara noastră şi că numai luarea în considerare
cu deplină seriozitate şi bună credinţă a acestei probleme de
către orice guvernant al scatului român poate să înlesnească
liberalizarea şi democratizarea dorice de noi toţi. Forţele noastre,
ale românilor şi ale concetăţenilor noştri de alt neam şi de altă
limbă, de altă tradiţie culturală şi de alte confesiuni religioase,
trebuie să se unească, dacă vrem să stabilizăm ţara spre binele
comun şi ele nu se pot uni decât sub steagul libertăţii omului.
Oricât de mari şi, îndrăznim să o spunem, oricât de lesne de
argumentat printr-o anumită tehnică de instrumentalizare
politică a istoriei ar fl temerile şi suspiciunile reciproce, români
şi maghiari, înainte de toţi şi de toate, trebuie să ne încordăm
voinţa şi să ne folosim inteligenţa pentru a deveni oameni
întregi ai zilei de azi. Să înţelegem spiritul veacului şi condiţia
noastră de conlocuitori ai unei ţări configurate prin voinţa lui
Dumnezeu aşa cum se înfăţişează ea şi să convertim dificultăţile
pe care incontestabil geografia şi istoria le impun oamenilor
de patimi, de egoism personal sau colectiv, care suntem toţi,
în imbolduri pentru afirmarea omeniei noastre comune. Să nu
uităm că mărturisim împreună credinţa în acelaşi Dumnezeu.

90
 Dar în ce constă, la urma urmelor, această problemă a
minorităţilor din România a cărei principală dificultate este
dată, rară îndoială, de ponderea numerică, vigoarea etnică şi
forţa spirituală a tradiţiei culturale a minorităţii maghiare
din această ţară? Este vorba, pe de o parte, de necesitatea de
a garanta prin legi adecvate, exercitarea tuturor drepturilor
omului şi cetăţeanului, admise de civilizaţia europeană căreia îi
aparţinem, tuturor locuitorilor acestei ţări, fără nici un fel de
discriminare pe temeiul originii lor etnice, al limbii şi culturii
ai căror purtători sunt, a mărturisirii de credinţă religioasă pe
care o îmbrăţişează. Este vorba, pe de altă parte, de necesitatea
de a garanta, prin legi corespunzătoare, dăinuirea şi libera
afirmare, ba chiar dezvoltarea specificităţii etnice şi culturale
a celor de alt neam, limbă şi religie din România, minoritari
numeric în raport cu românii şi purtând, din aceeaşi pricină,
denumirea deloc peiorativă de minoritari. Este vorba, în sfârşit,
de necesitatea de a garanta statului român, care asumă obligaţia
de a nu discrimina pe minoritari şi de a le proteja specificitatea
faţă de eventualele tendinţe de asimilare forţată din partea
majorităţii sau a oricui altcuiva, suveranitatea şi integritatea care
fac posibilă îndeplinirea acestor obligaţii cu răspunderea lui
deplină. Căci, în lumea modernă şi în situaţia naturală şi istorică
a României, statul naţional, suveran şi unitar, este singurul
cadru posibil pentru rezolvarea pe cale paşnică a problemei,
astfel definite, a minorităţilor.
Agravarea problemei de care ne ocupăm s-a produs în
ultimii ani şi a generat, în chip paradoxal, în momentul trecerii
României, pe cale revoluţionară, de la totalitarism la democraţie,
forme de înfruntare sângeroasă între români şi unguri, exclusiv
din pricina încercării unor cercuri nesăbuite de a manipula
cu rea credinţă sau cu trufaşă lipsă de inteligenţă şi sens al
statului, în scopuri egoiste, tensiunile existente. Elemente de
doctrină, fie moştenite din ideologia totalitarismului comunist,

91
fie împrumutate din curente de cugetare politică de extremă
dreaptă, cu reminiscenţe medievale, au constituit arsenalul
ideologic folosit mai mult sau mai puţin deliberat de aceşti
oameni vinovaţi, vinovaţi atât faţă de mii de fiinţe omeneşti,
români şi unguri, cât şi faţă de starul chemat să-i ocrotească şi să
fie, totodată, un factor de pace şi de civilizaţie în această parte a
Europei. După opinia noastră, o rezolvare durabilă şi dreaptă a
problemei minorităţilor din România, a celei maghiare în primul
rând, dar nu numai a ei, posibilă astăzi numai în spirit liberal şi
democratic, spiritul veacului, presupune trei lucruri: renunţarea
la abordarea comunistă a acestei probleme, repudierea tentaţiilor
medievalizante de dreapta în soluţionarea ei, considerarea ei în
perspectiva integrării europene.
Nicăieri unde a devenit doctrina oficială a starului
comunismul nu a putut să dea problemei minorităţilor soluţii
adecvate, deşi pretutindeni a pretins că a racut acest lucru mai
bine decât oricine. Nu numai în România, dar în toate ţările care
se eliberează de această formă de totalitarism problema naţională
stârneşte adevărate furtuni de patimi, înfruntări violente, grave
crize politice interne şi internaţionale. E destul să ne îndreptăm
privirile spre Uniunea Sovietică, Iugoslavia, Cehoslovacia chiar
şi ne vom convinge de acest adevăr. E răzbunarea ignorării
superbe de către marxism-leninism a realităţilor naţionale, din
pasiune şi orbire doctrinară, ideologică. Potrivit ideologiei
comuniste, naţiunea este un produs istoric al burgheziei, menit
să dispară, împreună cu statul naţional, pe măsura înlocuirii
orânduirii capitaliste prin socialism şi comunism. Când spunea
că proletarii nu au patrie, Marx înţelegea cuvintele rostite în
sensul lor cel mai strict. Comuniştii au crezut într-adevăr în
solidaritatea masivă şi spontană a proletariatului peste orice
deosebire de limbă şi neam, în internaţionalismul sau, mai
bine zis, supranaţionalismul său, în victoria afinităţilor de clasă
asupra celor de natură naţională. Această utopie a inspirat şi
92
orientat din capul locului şi până în ultimul moment acţiunea
politică a comuniştilor autentici: o putem sesiza şi astăzi în
lume, acolo unde asemenea oameni mai există. Dar, confruntaţi
cu forţa naturală a realităţilor ·naţionale, ei au ştiut să se
adapteze acestora, să dea alt ritm realizării idealului de clasă
internaţionalist atribuit proletariatului, să elaboreze argumente
ideologice - "marxism creator" - pentru justificarea amânării şi
neglijării unora din articolele crezului lor profund interiorizat.
Şi, mai ales, ei au ştiut să manipuleze sentimentele naţionale
ale popoarelor pentru a le pune în serviciul zidirii imperiului
internaţionalist al proletariatului. Au folosit şi respins, după
oportunităţi, toate naţionalismele, mântuindu-se de contradicţii
prin dialectica care le presupunea în fondul cugetării lor. În
prima fază a asaltului comunist asupra României, ei au încurajat
resentimentele naţionale şi chiar naţionalismul minoritarilor
faţă de români, lansând lozinca dezmembrării statului naţional
"burghez" şi "imperialist", calificându-l drept „multinaţional"
în fapt, "naţionalist" şi "opresiv" pentru toate naţionalităţile
în drept. În privinţa trecutului, manevrând istoriografia, au
golit de conţinut naţional evenimente îndepărtate în timp,
atribuindu-le un sens exclusiv de clasă. Într-o fază mai nouă,
pretinzând că îşi corectează erorile neesenţiale - şi aşa şi erau
din punct de vedere ideologic - din trecutul apropiat, aceiaşi
oameni au căutat un punct de sprijin practic în sentimentele
naţionale ale românilor, în frustrările provocate tot de dânşii, în
resentimentele acestora faţă de minoritarii în aparenţă favorizaţi
altădată şi, sub cuvânt de patriotism, au rescris, la fel de fals,
istoria poporului nostru şi a ţării, în spiritul unui naţionalism
factice, demagogic şi agresiv. Aşa-numitul naţionalism ceauşist,
atât de combătut, şi pe bună dreptate, în ultimii ani nu a fost,
în realitate, decât un avatar al aceluiaşi comunism totalitar
deghizat altădată în internaţionalism dejist. Propaganda
anti-maghiară, de pildă, promovată de regimul de care sperăm

93
că ne-am despărţit definitiv, nu era dictată nicidecum de curate
sentimente naţionale, nici de dorinţa de a îndrepta neadevăruri
istorice din trecut numai de dragul adevărului în sine; ceea
ce combătea PCR era primejdia reformismului îmbrăţişat de
Ungaria comunistă şi care putea să se extindă, prin minoritarii
maghiari, şi la noi. Deposedându-i de drepturile lor umane
fundamentale, de drepturile lor elementare de cetăţeni, pe
românii majoritari şi pe toţi ceilalţi minoritari din România
deopotrivă, totalitarismul comunist a folosit, pentru a-şi atinge
propriile sale scopuri la scară naţională sau internaţională, când
diversiunea internaţionalist-proletară, de clasă, când diversiunea
naţionalistă, de consens obştesc în jurul partidului unic şi al
personalităţii sale conducătoare. Singurii beneficiari ai acestei
politici au fost agenţii ei, activiştii din nomenclatură, ridicaţi
mai mult sau mai puţin proporţional din rândurile tuturor
naţionalităţilor conlocuitoare, ca să folosim termenul tehnic al
vremii, la fel de buni şi la fel de răi ieri, deopotrivă de anacronici
astăzi, dacă nu au curajul moral de a se adapta vremurilor.
Când vorbim de posibile reminiscenţe medievale ale gândirii
politice de extremă dreaptă în spiritul celor care abordează
problema minorităţilor din România, ne gândim la acele soluţii
ale acestei probleme care ar promova, în dezacord cu concepţia
starului democratic şi naţional modern, predominantă totuşi
în lumea de azi, fie ideea autonomismului regional, eventual pe
temeiuri istorice, fie ideea instituţionalizării autonomismului
etnic, adică a fragmentării legale a corpului civic, pe baze etnice,
rară o fragmentare a teritoriului ţării. Cea dintâi a fost evocată
nostalgic sau ca posibilitate ratată, dacă nu ca sugestie încercată,
mai ales de unele personalităţi politice din Ungaria vecină, în
legătură cu Transilvania. Această provincie istorică a României,
al cărui nume, „ţara de dincolo de codrii" reflectă însă un raport
politic şi administrativ mai vechi cu regatul medieval maghiar,
de la care a fost preluat (în optica regilor maghiari şi Ţara
94
Românească, Valahia, era, de altfel, într-o geografie elaborată la
Buda şi din punctul ei de vedere, Transalpina, „ţara de dincolo de
munţi") nu constituie însă şi nici nu poate constitui o provincie
administrativă a tării
, noastre. Ea s-a unit, prin vointa
, locuitorilor
ei, cu Vechiul Regat, fără condiţii, aşa încât, dacă am admite,
prin absurd, putinţa unui statut special pentru Transilvania,
ar trebui să o facem şi pentru Moldova sau chiar Oltenia şi să
anulăm un proces istoric de unificare cunoscut de toate statele
europene sau să-l recomandăm şi lor, Franţei de pildă. Teritoriul
României este indivizibil, iar minoritarii sunt cetăţeni egali în
drepturi cu toţi ceilalţi în orice punct al acestui teritoriu. La fel
de nerealistă şi de nedreaptă, chiar pentru minoritari, pentru
cei unguri în cazul de fată, , ni se pare nouă si , creării
, solutia
unei regiuni autonome maghiare într-o zonă greu de delimitat
echitabil pe criterii etnice, încercată cândva de regimul Dr. Petru
Groza; intelectualii maghiari resping şi ei, pe câte înţelegem, o
atare soluţie care, sub aparenţa satisfacerii unui drept, dacă ar
6. aşa, creează o şi mai mare nedreptate, împingând, silnic, la o
concentrare nefirească într-o singură regiune oameni liberi. Iar
numărul de români care ar intra aici sau ar fi meniţi să plece
în altă parte ar crea, ca şi în toată Transilvania de altfel, din
nou, pentru cei care azi sunt concetăţenii noştri, o „problemă
românească" greu de admis. Cât priveşte cea de a doua idee la
care ne-am referit, aceea a instituţionalizării, în termeni legali,
a unui autonomism etnic difuz, dacă se poate spune astfel,
ea nu a fost enunţată expres de nimeni. Ni se pare însă că la o
asemenea soluţie conduc sau se referă vag şi implicit, poate
chiar fără conştiinţa faptului, unele insistenţe ale maghiarilor
noştri, ale unora dintre ei, la deplină autonomie culturală, la
dreptul de a avea instituţii proprii tradiţionale, la necesare
reprezentări proporţionale cu masa etnică în instituţiile centrale
ale statului şi în dregătorii, la cifrele de şcolarizare în institute
de învăţământ exclusive. Statul român nu poate deveni un stat
95
de naţiuni distincte, instituţionalizate politic, nici Parlamentul
României o adunare de stări de tip medieval. În orice caz, nu se
poate purcede la o asemenea reformă, pentru noi nejustificată,
nerealistă, rară modificarea caracterului constituţional
tradiţional al acestui stat, dobândit în virtutea unei aspiraţii
fireşti şi legitime, cu jertfe istorice îndeajuns cunoscute
tuturor. A încerca o asemenea soluţie, ar însemna nu numai
să agravăm o problemă în loc de a o rezolva, ci să provocăm o
explozie cu consecinţe incalculabile. În ce ne priveşte, suntem
pentru promovarea celei mai largi autonomii comunale, care
va da posibilitatea minoritarilor de orice caracter etnic să se
simtă stăpâni, oameni liberi, în localităţile lor, simţindu-se
totodată cetăţeni deplini ai întregii ţări. Garantându-le tuturor
dreptul de asociere pe temeiuri etnice, religioase, ideologice, cu
respectarea legii fundamentale a statului, România nu poate
încuraja, necum impune, încadrarea cetăţenilor ei în corpuri
privilegiate, supuse unor centre de autoritate străine starului în
domenii de competenţa sa. De pildă, statul român lasă tuturor
Bisericilor dreptul de a se organiza autonom, el nu poate însă
impune celor născuţi într-o Biserică să rămână, împotriva
voinţei lor, sub autoritatea legilor ei, ne cât de respectabile şi
îngăduite, numai din pricina faptului naşterii lor în sânul acelei
Biserici. Statul român are obligaţia de a lăsa şcolilor în limbile
minorităţilor dreptul de a funcţiona nestingherit, el nu poate
însă impune unui minoritar, numai din pricina specificităţii
limbii sale materne, să frecventeze obligatoriu acele şcoli,
potrivit proporţionalităţii etnice. Pentru a risipi orice eventuală
confuzie nedorită, ţinem să precizăm că suntem în favoarea
existenţei şcolilor de toate gradele în limbi ale minorităţilor din
România, în condiţiile ce urmează a 6 definite, după matură şi
liniştită chibzuinţă, de o lege generală a învăţământului. Dreptul
de a practica profesiunile intelectuale pe teritoriul României
trebuie condiţionat însă, după părerea noastră, de reglementări
96
temeinic gândite, având în vedere asigurarea cu prioritate a
calităţii calificării de specialitate, ţinând seama de aspiraţia
legitimă la cultivarea limbii şi dezvoltarea culturii specifice de
către minoritari şi stipulând, pentru evitarea oricăror eventuale
conflicte, diminuţii de drepturi ori restrângeri ale accesului la
demnităţi în stat, la toate nivelele, necesitatea cunoaşterii limbii
statului, limba română, a culturii şi istoriei acestuia.
Cetăţeni egali în drepturi, fie că e vorba de proprietate
şi iniţiativă creatoare în toate domeniile, fie că e vorba de
participare la viaţa politică şi de asociere, fie că e vorba de
afirmare culturală şi religioasă şi de circulaţie în interiorul sau
în afara graniţelor ţării, individualităţi libere, persoane apte să
devină oricând personalităţi, toţi fiii acestei ţări, de orice etnie,
religie sau orientare ideologică pot deveni, dacă îşi unesc forţele,
călăuziţi d~ raţiune şi de realism, de bun simţ, constructori ai
Europei de mâine. Noi nu dorim o vagă patrie comună a tuturor
europenilor, ci o viitoare structură de drept europeană, în care
să ne încadrăm în chip firesc. Graniţele statelor naţionale nu
sunt pentru noi ziduri chinezeşti la adăpostul cărora să asimilăm
silnic alte neamuri, ci diguri necesare, impuse de istorie, menite
să ritmeze drumul şuvoaielor care îşi vor uni cândva, nădăjduim,
apele în forme încă nebănuite. Adresăm concetăţenilor noştri de
alt neam şi limbă, acelora care pot, prin natură, să devină pentru
noi toţi factori de apropiere cu conaţionalii lor de dincolo de
aceste hotare, chemarea stăruitoare de a fi alături de noi, mereu,
în serviciul prioritar al libertăţii individuale din care decurg
toate celelalte în chip firesc. Să nu dăm dimensiuni exagerate
concurenţei între culturi şi limbi care, să fim pătrunşi de acest
adevăr, nu ne vor dispensa nici pe unii, nici pe ceilalţi de însuşirea
limbilor zise de circulaţie universală şi a marilor culturi ale lumii,
ale Europei. Libertatea individulului şi accesul la universalitate
sunt, pentru noi toţi, mai presus de orice egalitarism provincial
negândit ce poate fi fatal tuturor.
97
 Ne îndreptăm, nu numai UDMR, ci noi toţi, în puterea unei
ineluctabile necesităţi istorice, către o Europă unită, promovând
libertatea individuală, ca valoare centrală şi solidaritate socială
între clase şi etnii ca o condiţie indispensabilă a acesteia. Acesta e
răspunsul pe care, credem, trebuie să-l primească întrebarea din
titlul articolului domnului Banyai Peter, care a generat rândurile
de mai sus. Înţelegem să mergem împreună, unindu-ne forţele,
pe acest drum. Şi să ne sfatuim, români, maghiari, germani,
turci, evrei, romi, greci, lipoveni şi toţi ceilalţi, de orice neam şi
limbă am fi, cetăţeni ai acestui stat, cu deplină sinceritate şi cu
perfectă bună credinţă, asupra felului în care putem mai lesne să
ne atingem ţinta, conştienţi că România suverană, indivizibilă şi
unitară e ocrotitorul însoţirii noastre pe acest drum, iar reuşita
acestei însoţiri testul aptitudinii noastre europene.

„Liberalul", serie nouă, an. XLIV.

nr. 15, 15-22 iunie 1990

98
 IMPERATIVUL REÎNTREGIRII

Pe o bucată de pământ românesc, ruptă din trupul ţării,

ciuntită şi încorporată silnic de Stalin hanatului său, o frântură
de neam românesc s-a împotrivit eroic deznaţionalizării la care
a fost supusă atât amar de ani pentru ca acum, când a sunat şi
pentru Europa de Răsărit ceasul adevărului şi al libertăţii, să
naţionalizeze ea statul conceput de cuceritor ca instrument
al stăpânirii lui şi să-l pună în serviciul propriei sale renaşteri.
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a devenit
Republica Moldova şi şi-a proclamat independenţa faţă de
Uniunea Sovietică. Evenimentul istoric pe care ne-a fost dat
să-l trăim face să tresalte de bucurie şi speranţă inimile noastre,
ale tuturor românilor, dar impune totodată minţilor reflecţii
politice mai puţin festive decât adunările populare de dincoace
si
, de dincolo de Prut.
Republica Moldova nu are nici cum, nici de ce să dăinuiască
prea mult ca stat european independent. Neatârnarea
proclamată, dar nerecunoscută deocamdată decât de România
şi nici măcar de toate republicile unionale sovietice dornice de
independenţă, este fie numai un act din seria celor menite să
conducă la schimbarea la faţă a Uniunii Sovietice, fle preludiul
reîntregirii României.
Oricât ar fi de bogat pământul acestui crâmpei de ţară
românească, oricât de vrednici oamenii care l-au sfinţit prin
munca, demnitatea şi jertfa lor, Republica Moldova nu dispune
de resursele necesare, iar contextul geopolitic nu-i oferă condiţiile
favorabile afirmării reale a unei independenţe de care nu a avut
nicicând parte în trecutul istoric. Singură, Republica Moldova
nu va putea ţine piept presiunilor exercitate asupra ei dinspre
99
Moscova sau dinspre Sania Petersburg pentru a o determina să
rămână în fosta sau viitoarea Uniune, nici acţiunilor separatiste
ale grupurilor etnice alogene care, din interiorul ei, urmăresc de
fapt acelaşi scop şi anume menţinerea vastului imperiu de stepă
de limbă rusă. Ea va 6. nevoită deci, mai curând sau mai târziu,
să se asocieze acelei comunităţi eurasiatice de state suverane
proiectate, în aplauzele Occidentului, de Mihail Gorbaciov, la
fel de vagă ca şi faimoasa casă comună europeană, dar la fel de
dragă inimii sale. Despărţirea definitivă a teritoriilor româneşti
şi a românilor de dincolo de Prut de noi va 6. atunci legitimată,
la fel ca şi integrarea lor în altă arie de cultură şi civilizaţie decât
a noastră.
Existenµ unui stat moldovenesc independent, distinct de
România, nu poate 6. justificată prin alt argument decât voinţa
Uniunii Sovietice, susţinută de forµ ei militară. Republica
Moldova nu are ca temei existenµ unui popor romanic cu o
individualitate etnică, lingvistică sau culturală deosebită de
a noastră, a tuturor celorlalţi români. Republica Moldova nu
are o tradiţie de stat proprie, diferită de a Moldovei întregi, ale
cărei cetăţi de scaun se găsesc totuşi dincoace de Prut, alături de
mormântul lui Ştefan cel Mare şi de teiul lui Mihai Eminescu
la Chişinău ca şi la Bucureşti. Raportată la triunghiul de ape -
Nistru, Tisa, Dunărea - care, potrivit lui A.O. Xenopol, definesc
spaţiul de viaţă istorică al poporului român, insulă de latinitate
în marea neamurilor slave, Republica Moldova este doar o
parte din mândra şi viteaza noastră margine pierdută de ţară
şi nicidecum nucleul virtual al unei noi ţări româneşti. Pentru
a-şi păstra, cum năzuieşte, caracterul românesc redobândit,
Republica Moldova nu are de urmat altă cale decât cea aleasă de
românii basarabeni în anul 1918: reunirea cu ţara şi revenirea,
ca parte a României întregite, în comunitatea de state a Europei
căreia aceasta îi aparţine prin origine, istorie şi vocaţie.

100
 Reîntregirea României este impusă de întocmirea pământului
şi de tendinţele dezvoltării istorice fireşti a neamului românesc,
ea satisface exigenţele Dreptului şi răspunde nevoilor de
organizare a păcii în lumea de azi.
În forma consacrată prin încoronarea regelui Ferdinand la
Alba Iulia, în anul 1922, România a apărut ca expresia necesară,
în planul politic, a unei puternice realităţi: unitatea organică, de
neam, limbă şi cultură, a lumii româneşti în cuprinsul spaţiului
geografic locuit de români, el însuşi o unitate naturală de viaţă
omenească. Statul naţional unitar român a fost rezultatul
final al unui proces istoric îndelungat, ale cărui componente
principale sunt, potrivit istoricului Şerban Papacostea, adunarea
tuturor pământurilor româneşti într-o singură ţară, edificarea
instituţiilor laice şi bisericeşti ale autonomiei, emanciparea de
sub tutele străine. Românii dintre Prut şi Nistru au participat
dintru început şi până la capăt la eforturile politice şi militare
prin care acest proces s-a împlinit.
Unirea cu Vechiul Regat a ultimelor provincii istorice
româneşti emancipate de stăpâniri străine a însemnat o
victorie a dreptului şi a valorilor civilizaţiei moderne în această
parte a lumii. Basarabia, Bucovina, Transilvania s-au unit cu
ţara prin actul de voinţă liber exprimată al locuitorilor ei, în
virtutea dreptului la autodeterminare al popoarelor. Regatul
României, stat constituţional, liberal şi democratic, membru
fondator al Societăţii Naţiunilor, aliat credincios al marilor
democraţii ale Apusului a contribuit statornic şi energic la
consolidarea ordinii de drept, a libertăţii şi securităţii colective
în Europa. Dezmembrarea României, înstrăinarea Basarabiei,
Bucovinei de Nord şi Transilvaniei de Nord, sfărâmarea ordinii
ei constituţionale, sub presiunile conjugate ale celor două
totalitarisme ale secolului, bolşevismul şi nazismul, coalizate prin
pactul Ribbentrop-Molotov, generator al războiului mondial,
au însemnat triumful vremelnic al forţei asupra dreptului, al
101
barbariei asupra civilizaţiei. Dacă se vrea cu adevărat restaurarea
forţei dreptului pe continentul nostru, trebuie să se recunoască
românilor, ca şi balticilor, dreptul de a-şi reîntregi statul şi de a-i
reface ordinea constituţională srarâmată.
Falimentul socialismului real şi eşecul reformei încercate
de Mihail Gorbaciov au determinat Uniunea Sovietică să
repudieze doctrina socialismului ştiinţific şi instituţiile luptei
de clasă, renegând astfel însuşi principiul ei constitutiv. Pacea
lumii întregi este ameninţată de primejdia prăvălirii în haos a
superputerii nucleare sovietice. Ea trebuie salvată şi organizată
pe temeiuri reale, potrivit unor principii ferme. Acestea nu pot fi
altele decât cele distruse de totalitarismul comunist: principiile
liberalismului şi democraţiei, temeiurile naturale şi istorice ale
statului naţional, solidarităţile dictate de condiţii geopolitice şi
afinităţi autentice. Rusia lui Boris Elţîn pare să fi înţeles lecţia
istoriei. Reîntregirea României ar contribui la reaşezarea păcii
pe fundamente reale, în spiritul dreptului.
Croită arbitrar de Stalin, la adăpostul înţelegerii cu Hitler, din
teritoriile smulse unităţii organice a României, pentru a-i înrobi
pe români tendinţelor expansioniste şi deznaţionalizatoare ale
Uniunii Sovietice şi intereselor Internaţionale comuniste, prin
încălcarea brutală a dreptului la autodeterminare al popoarelor
şi subminarea păcii mondiale, Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească a fost o creaţiune artificială, potrivnică mersului
firesc al istoriei, o sfidare a dreptului, un focar de vrajbă şi
înfruntare războinică între naţiuni. Republica Moldova are
de ales astăzi între a legitima, păstrându-şi fiinţa distinctă de a
României, orice viitoare tentativă de dezmembrare a acesteia ori
a contribui, prin reuniunea cu România, la afirmarea deplină a
realităţii naturale şi istorice reprezentate de neamul românesc.
Republica Moldova are de ales astăzi între a rămâne, păstrându-şi
fiinţa distinctă de a României, ultima consecinţă a pactului
Ribbentrop-Molotov ori a lichida, prin reunirea cu România,
102
urmările acestei ticăloase înţelegeri. Din întrebuinţarea pe care
ea o va da independenţei afirmate, lumea va afla cât de adevărată
este azi libertatea popoarelor fostei Uniuni Sovietice.
Căci voinţa de a legitima sovietismul ca principiu creator
de stat şi de naţiune nu a murit. Din palatul regelui întregitor,
de la Cotroceni, se face apologia tratatului semnat cu Uniunea
Sovietică, tratat ce consfinţeşte de fapt, cum bine s-a spus,
vasalitatea unei ţări în renaştere faţă de un imperiu muribund
şi divizarea teritoriului nostru naţional. În Dealul Mitropoliei,
miniştri şi parlamentari români desfăşoară argumente de drept
şi de fapt în favoarea existenţei a două state româneşti. La
umbra statuii lui Ştefan cel Mare, în Chişinău, demnitari care se
socotesc - cu ce drept oare? - purtători de cuvânt ai dreptcre-
dinciosului voievod vorbesc despre independenţa Republicii
Moldova ca despre „împlinirea visului secular al poporului
moldovenesc", despre unirea din 1918 a Basarabiei cu România
ca despre o „soluţie rezonabilă" în împrejurările vremii de
atunci, despre o posibilă „reîntregire" a Republicii Moldova cu
Bucovina de Nord, ţinutul Herţei şi Bugeacul. Iar Prea Sfinţitul
Vichentie, episcop de Tighina, pledează cu intransigenţă
fanatică, în numele ortodoxiei, pentru menţinerea creştinilor
de dincolo de Prut în cercul de influenţă şi stăpânire al Bisericii
Ruse, respingând revenirea la calendarul Bisericii Ortodoxe
Române. Şi toate acestea, când la Bucureşti şi la Chişinău mase
de români, organizaţii politice şi personalităţi de frunte ale vieţii
intelectuale şi civice cer cu totul altceva: reîntregirea României.
E prea mult, e prea indecent, e prea evident că nomenclatura
recent convertită la românism şi liberalism nu poate sau nu are
voie să renunţe cu totul la doctrina în spiritul şi litera careia s-a
format.
În ce ne priveşte, noi avem datoria să ne amintim cuvintele
lui Ion l.C. Brătianu, care spunea: „În chestiunile cele mari, în
acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care
103
sunt legate interesele lui supreme de onoare şi naţionalitate, nu
pot 6 preţuri de tocmeală, nu pot 6 motive de oportunitate ca să
te hotărască a le compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt
şi sigur al principiilor. Oricare ar 6 vicisitudinile zilelor şi anilor,
oricare ar 6 durata lor, vine ora răsplatei".
Modalităţile reunirii pământurilor româneşti de peste Prut
cu România pot 6 discutate şi negociate înainte de încheierea
necesarelor noasue uatate de prietenie cu Ucraina şi Rusia,
principiul imperativ al reînuegirii României, nu.

,,Liberalul~ serie nouă, an. XLV, nr. 14/46,

19-25 septembrie 1991
 SCOPURI ŞI MIJLOACE

întrunit în şedinţă la 3 iunie 1992, Consiliul Director al

Convenţiei Democratice a decis, cu unanimitate de voturi,
primirea de noi membri în această coaliţie. Este vorba de
un partid politic, Partidul Naţional Liberal-Aripa Tânără,
şi de câteva formaţiuni, anume Asociaţia „21 Decembrie",
Uniunea Naţională a Şomerilor din România şi Aşezământul
cultural „Ion C. Brătianu". Comunicatul oficial al Consiliului
Convenţiei Democratice a luat prin surprindere pe membrii
Aşezământului cultural „Ion C. Brătianu" care nu erau la curent
cu negocierile în vederea acestei aderări şi nici cu prefacerea
asociaţiei lor culturale într-o formaţiune politică. Doamna
Ioana Gh. Brătianu, spiritul însufleţitor al Aşezământului, va da
f'ară îndoială desluşirile aşteptate de membrii lui.
în ce ne priveşte, suntem de părere că înregimentarea
Aşezământului cultural „Ion C. Brătianu" într-o coaliţie
cu scop mărturisit politic şi felul în care ea a fost înfăptuită
încalcă în mod grav prevederile statutului şi aduc atingere
prestigiului Aşezământului. Potrivit acestui Statut, în baza căruia
Aşezământului cultural „Ion C. Brătianu" i-a fost recunoscută
personalitatea juridică, prin Hotărârea Judecătoriei sectorului 1
Bucureşti (sentinţa civilă nr. 299 ), la data de 25 aprilie 1991, el
este „apolitic", având în vedere următoarele scopuri: să contribuie
la cunoaşterea, dezvoltarea şi propăşirea culturii noastre
naţionale; să studieze, explice şi difuzeze ideile liberale care au
stat la baza întregii activităţi desf'aşurate de familia Brătianu
pe plan economic, social şi statal, să constituie o bibliotecă cu
profil istoric, economic, juridic, politologic şi literar-artistic;
să organizeze expoziţii cu documente privitoare la acele
evenimente din istoria poporului român la a căror desf'aşurare
105
au participat reprezentanţi ai familiei Brătianu; să îngrijească de
monumentele consacrate marilor români; să contribuie la o mai
bună cunoaştere, mai ales de către tineret, a personalităţilor şi
activităţii membrilor familiei Brătianu. Mijloacele recomandate
pentru atingerea acestor scopuri sunt: cercetări şi publicaţii,
cursuri universitare şi post-universitare de istorie, economie,
drept, politologie, management şi marketing, conferinţe publice,
mese rotunde, simpozioane la care vor fl invitaţi specialişti din
ţară şi din străinătate, pe teme istorice, juridice, economice (art.
2). Nu se vorbeşte nicăieri în Starut de preluarea puterii politice,
prin participarea la competiţii şi campanii electorale sau la
demonstraţii de stradă, nici de intenţia de a împărtăşi cu alţii sau
de a asuma în exclusivitate răspunderea guvernării României.
Potrivit Starurului, organul suprem de conducere a
Aşezământului este Adunarea Generală care, între alte atribuţii,
o are şi pe aceea de a aproba direcţiile de activitate ale asociaţiei.
Adunarea Generală se întruneşte cel puţin o dată pe an în sesiune
ordinară şi poate fl convocată, ori de câte ori este nevoie, în sesiune
extraordinară, de Preşedintele Consiliului de Administraţie
sau la cererea unei treimi din numărul membrilor, pentru a lua
hotărâri cu majoritate simplă de voturi, dacă sunt prezenţi cel
puţin jumătate plus unu din membrii Aşezămânrului (art. 12).
Nu am afl~t de convocarea sau întrunirea unei asemenea sesiuni
extraordinare pentru a hotărî în privinţa aderării la Convenţia
Democratică, o importantă reorientare a direcţiei activităţii
Aşezământului, angajat acum direct în acţiunea politică şi
electorală. Nici unul dintre membrii fondatori ai Aşezământului,
între care numeroşi membri şi chiar lideri ai Partidului Naţional
Liberal, nici unul dintre membrii săi ordinari, nici unul dintre
membrii săi de drept, între care se numără toţi descendenţii
direcţi ai lui Ion C. Brătianu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, rectorul Universităţii şi un reprezentant al Academiei
Române (art. 8), nici unul dintre membrii săi de onoare, cum
sunt, de pildă, prof. Keith Hitchins din SUA şi prof. Denis
106
Deletant din Marea Britanie, nu pot fi angajaţi în vreun fel faţă
de Convenţia Democratică printr-o hotărâre adoptată nestatutar
de persoane necunoscute.
Aderarea Aşezământului cultural „Ion C. Brătianu" la o
coaliţie politică înseamnă însă şi o gravă abatere de la tradiţia
acestei fundaţii a lui Ion l.C. Brătianu. Se ştie că marele bărbat de
stat a ţinut întotdeauna, ca şi părintele său, să lege numele familiei
sale şi de o ctitorie cu rosturi spirituale mai generale şi mai înalte
chiar decât acelea ale unei formaţiuni politice. Aşa a apărut, în
anul 1924, din iniţiativa sa, cu ajutorul soţiei sale, Eliza I. Brătianu,
al fratilor si surorilor sale, Vintilă l.C. Brătianu, Constantin l.C.
' '
Brătianu, Sabina Cantacuzino, Tanţi Niculescu-Dorobanţu, al
prietenilor şi colaboratorilor săi politici, Aşezământul cultural
„Ion C. Brătianu", „asociaţiune" cu scopuri exclusiv culturale şi
educative, naţionale şi nu de partid. După încetarea din viaţă a
lui Ion l.C. Brătianu, Asezământul,
, căruia i s-a alăturat în 1930
Biblioteca „Ion l.C. Brătianu~ întemeiată de Eliza I. Brătianu,
a prosperat necontenit, datorită generoaselor legate şi donaţii
ale Brătienilor şi ale apropiaţilor lor, desfăşurând o bogată
activitate culturală, ştiinţifică şi artistică până ce l-a risipit urgia
totalitarismului comunist.
Şef al Partidului Naţional Liberal pe care l-a reînnoit,
adaptându-l nevoilor vremii sale, prim-ministru al României,
la a cărei întregire naţională şi modernizare în sens european a
contribuit în chip hotărâtor, Ion l.C. Brătianu, sfetnicul Regelui
Carol I, al Regelui Ferdinand I, al Reginei Maria, nu avea fireşte
nevoie să facă din Aşezământul cultural pe care-l ridicase o
organizaţie pusă în serviciul aspiraţiilor sale politice. Pentru
realizarea acestora îi ajungea Partidului Naţional Liberal, la
conducerea căruia fusese chemat în 1909, după retragerea lui
D.A. Sturdza, la aproape două decenii de la dispariţia părintelui
său. Aşezământul cultural „Ion C. Brătianu" a fost, pentru Ion
l.C. Brătianu şi pentru cei ce i-au urmat, numai instrumentul
rezervat îndeplinirii acelor îndatoriri de generozitate faţă de
107
culrura naţională pe care le impuneau conştiinţei lor numele
punat şi ideologia întrupată de ei, de toţi Brătienii. Fanatismul
comuniştilor care au distrus Aşezământul, după ce sf'arâmaseră
ordinea de drept a statului român şi înlăruraseră din viaţa acestuia
Panidul Naţional Liberal, ne apare cu atât mai de neiertat, cu cât
el ţintea să nimicească nu numai o rânduială politică şi socială
socotită nedreaptă, nu numai un adversar ideologic şi politic
primejdios, ci şi o întreagă concepţie despre cultură şi civilizaţie,
etic întemeiată.
Revine exclusiv Doamnei Ioana Gh. Brătianu, descendentă
directă a lui Ion l.C. Brătianu, meritul de a 6. izbutit, prin
eforruri morale şi materiale exemplare, după întoarcerea sa din
pribegie, să reînfiinţeze Aşezământul culrural "Ion C. Brătianu~
să-i facă recunoscută personalitatea juridică, să-i actualizeze
Statutul tradiţional, să-i redea funcţia culturală şi educativă.
Am urmat-o cu toţii atunci când a crezut că putem răspunde, cu
modestele noastre capacităţi, unei nevoi a ctitoriei lui Ion l.C.
Brătianu şi ne-a chemat. Nu-i vom putea însă urma pe aceia care
îi impun, rară să ne ceară părerea, să prefacă acest Aşezământ
culrural într-o formaţiune politică, numai pentru că ei au nevoie
de numele doamnei Ioana Gh. Brătianu pentru a destrăma mai
lesne PNL. Pentru aşa ceva, de alţii e nevoie.
Suntem convinşi că scopurile Convenţiei Democratice sunt
aceleaşi cu ale noastre: restaurarea statului de drept, propăşirea
culrurii româneşti, înflorirea economiei libere. Credem însă că
mijloacele puse în lucrare pentru atingerea acestor scopuri trebuie
alese cu multă grijă. Căci nu scopurile propuse, ci mijloacele
folosite pentru a le atinge definesc civilizaţia unei societăţi.

"Liberalul", serie nouă, an. XLVI, nr. 23/81,

11-17 iunie 1992

108
 LIBERALISMUL UNIFICATOR

De la reapariţia sa pe scena politică a României, Partidul

Naţional Liberal a cunoscut două importante disidenţe. Cea
dintâi a fost, în vara anului 1990, disidenţa „aripii tinere";
cea de-a doua este, în primăvara anului 1992, disidenţa
„convenţioniştilor". Cele două facţiuni disidente au devenit
curând, în condiţiile unei legislaţii care încurajează proliferarea
micilor formaţiuni în detrimentul democraţiei, partide politice:
Partidul Naţional Liberal - Aripa Tânără şi Partidul Naţional
Liberal - Convenţia Democratică. Incapabile să se unească ele
însele prin fuziune, cele două partide de orientare liberală şi-au
propus să refacă unitatea tuturor forţelor liberale şi să contribuie
la unificarea întregii noastre opoziţii democrate. în acest scop
ele au constituit Alianţa Liberală, toţi liberalii „convenţionişti",
atât cei din interiorul PNL, cât şi cei grupaţi în alte formaţiuni,
ca, de pildă, Partidul Liberal Monarhist. Domnul Vintilă V.
Brătianu, chemat special de la Paris, a dat garanţia sa morală
acestei regrupări de forţe liberale, căreia i-a f"agăduit intrarea în
Convenţia Democratică, după negocierile pe care le-a purtat cu
liderii acesteia.
Avem motive temeinice să ne îndoim de coerenţa şi
seriozitatea Alianţei Liberale şi să regretăm că dl. Vintilă V.
Brătianu s-a lăsat amăgit de politicienii care au închipuit această
coaliţie. Şi asta, în primul rănd, pentru că noi nu putem să uităm
cât de diferite, opuse chiar, sunt principiile în numele cărora s-au
ridicat împotriva aceleiaşi conduceri a PNL cele două grupări
disidente. „Aripa tânără" reproşa conducerii partidului nostru
ataşamentul prea mare faţă de trecut, tradiţionalismul excesiv,
lipsa de adecvare la realităţile prezentului românesc, legăturile
109
prea strânse cu celelalte partide istorice, mai ales cu PNŢ-CD,
monarhismul. „Convenţionişcii", în schimb, reproşează
partidului nostru abandonarea tradiţiilor autentic liberale şi
naţionale, adaptarea oporcuniscă la împrejurările momentului
actual, ruperea legăturilor fireşti cu celelalte forţe democratice,
republicanismul. Care sune aşadar criteriile în nwnele cărora
se aliază astăzi - şi se unesc vădit şi expres împotriva PNL -
cele două noi partide liberale? Care sune principiile care dau
alianţei lor unicacea? Cu regret, nu putem recunoaşte ca bază
a aproprierii lor decât pornirea, ca să nu spunem ura, împotriva
PNL, împotriva conducerii acestuia şi aspiraţia de a se integra,
substituindu-se lui, în Convenţia Democratică. Un afect
omenesc subiectiv şi o alianţă electorală temporară nu por fi
criterii de legicimicace şi fidelicace faţă de tradiţie, nici temeiuri
de unicate reală.
În al doilea rând, ne îndoim de coerenţa şi durabilicacea
acestei alianţe din motive de etică politică. Noi nu putem
uica că excluderea „aripii tinere" din PNL, un ace la care
conducerea acestui partid s-a decis nu uşor, a fose provocară de
solidarizarea secretarilor executivi, de arunci, a tinerilor viitori
lideri liberali, cu dl. Gelu Necea care, abuzând de calicacea sa în
redacţia oficiosului partidului, ziarul „Viitorul", a publicat rară
ştirea conducerii acestui partid, un arac vehement şi nedrept
împotriva unora dintre membri ei. La originea rupturii de
„aripa tânără", oricât de valoroasă ar fi fose componenţa ei, scă
aşadar intransigenţa în materie de etică politică a conducerii
partidului. Noi nu putem iarăşi uica că excluderea din PNL
a domnului Nicolae Cerveni, cu care s-au solidarizat, spre
regretul nostru, alţi membri ai partidului, nu esce nicidecwn
datorară unei divergenţe de opinii politice, aşa cum lasă domnia
sa să se creadă, ci faptului că, rară a încunoşciinţa conducerea
partidului, a înscris la tribunal un nou partid PNL, anwne
PNL-CD, crezând că, printr-un chiţibuş avocăţesc, va putea
110
să-şi însuş~ască peste noapte calitatea de lider al PNL şi să-i
impună acestuia, în pofida hotărârii Delegaţiei Permanente,
linia sa politică, strategia sa electorală. PNL-CD este, fie că vor,
fie că nu vor să o recunoască aceia care îl compun un nou partid
politic, deoarece în legislaţia românească nu există, după ştiinţa
noastră, „formule juridice" sau „umbrele politice" sub care să se
metamorfozeze după dorinţe personale, partide întregi.
Partidul Naţional Liberal este, potrivit deciziei unui tribunal
românesc, din ianuarie 1990, singura formaţiune politică
îndreptăţită în chip legitim să poarte aceste nume. Reracut,
prin iniţiativa unor vechi membri ai PNL, reprezentanţi ai
tuturor curentelor liberale din vechea Românie, oameni care, în
covârşitoare majoritate, se arată decişi să rămână în acest partid,
el a reînnodat firul tradiţiei liberale în spiritul unei autentice
reconcilieri între toate factiunile
, liberale din trecut. Partidul
Naţional Liberal doreşte, din toată inima, unitatea forţelor
liberale si
, democratice din România. El a fost si '
rămâne deschis
oricărei alianţe cinstite, oricărui dialog serios, oricărei asocieri
menite să contribuie cu adevărat la refacerea statului de drept,
a unei societăti, civilizate, a unei economii libere si , puternice.
Singura condiţie pe care o pune este respectul faţă de identitatea
şi libertatea sa de acţiune, respectul faţă de ideea de partid
politic. Procedând astfel, el face un serviciu tuturor partidelor,
democraţiei parlamentare româneşti.
A venit vremea să se pună capăt disputelor sterile şi
manevrelor dubioase care macină de prea multă vreme opoziţia
democratică şi liberală românească. A venit vremea să se dezbată
soluţiile necesare pentru ieşirea ţării din criza în care se află.
Cât vom mai continua oare să ne sfâsiem , între noi? Este oare
zdrobirea PNL, punerea sa sub tutela celorlalte partide politice
din opoziţie sau din sfera puterii soluţia optimă pentru scoaterea
ţării din impas? Trebuie neapărat înlăturat dl. Radu Câmpeanu

111
din viaţa politică a României pentru ca această ţară să poată
propăşi? Desigur, nu.
Destul ne-am jucat cu cuvintele, destul ne-am lăsat dominaţi
de afecte, destul ne-am lăsat învrăjbiţi de cei cărora învrăjbirea
noasuă le este de folos, în paguba Ţarii. Cei care refuză Partidului
Naţional Liberal dreptul de a fi uatat ca o forţă politică naţională
democrată şi legitimă, aşa cum în fapt se ştie că este, îşi iau o grea
răspundere în faţa istoriei. Unitatea de acţiune a opoziţiei, din
care PNL face parte, poate fi şi uebuie să fie realizată în primul
rând prin definirea clară a obiectivelor ei politice şi economice,
a metodelor prin care ele pot fi atinse. Liberalismul, aşa cum îl
înţelege partidul nostru, în spiritul tradiţiei sale, unifică prin
sine îns~i. dacă e slujit onest, forţele politice ale naţiunii.

„Liberalul•, serie nouă, an. XLVI, nr. 22/80,

4-1 Oiunie 1992
 DATORII UITATE

Întrunită la 31 octombrie 1992, Delegaţia Permanentă a

Partidului Naţional Liberal a adoptat două hotărâri de cea
mai mare importanţă pentru viitorul partidului nostru: ea a
convocat, pentru sfârşitul lunii februarie 1993, Conferinţa
Naţională extraordinară a partidului nostru şi a aprobat, în
principiu, fuziunea lui cu Noul Partid Liberal. Cele două
hotărâri au declanşat procesul revigorării şi reunificării PNL, de
nedespărţit una de cealaltă, întărindu-se speranţa în reafirmarea
lui, potrivit tradiţiei şi vocaţiei sale, ca principală forţă politică
organizată pusă în serviciul liberalismului românesc.
În vederea înfaptuirii acestor hotărâri în condiţii optime şi
pentru a asigura o funcţionare mai bună conducerii partidului
până la Conferinţa Naţională, Biroul Executiv al PNL a fost
remaniat, aşa cum o ceruseră, de altfel, numeroase organizaţii
teritoriale şi mulţi lideri ai partidului nostru şi aşa se fagăduise
că se va face, încă de la sfârşitul lunii septembrie 1992, de către
preşedintele lui. În urma acestei remanieri cerute, o repetăm,
de organizaţiile din ţară, unele puteri de decizie şi funcţii de
execuţie, deţinute de veterani respectaţi ai PNL, au fost trecute
asupra unor oameni tineri, care s-au afirmat, ca lideri în partid,
demnitari de stat, parlamentari sau factori administrativi aleşi.
Fruntaşii cei mai în vârstă au fost însă menţinuţi în Biroul
Executiv, cu titlurile lor, în calitate de sfatuitori experimentaţi şi
ascultaţi, ca şi până acum.
Remanierea Biroului Executiv, măsură provizorie, dar absolut
necesară, a avut darul să stârnească o serie de nemulţumiri în
rândul celor care, cu sau rară îndreptăţire, se socoteau vrednici să
devină sau să rămână numai ei conducători ai PNL. S-a constituit
astfel aşa-numitul Grup de reformare morală şi politică a PNL,
113
salutat şi folosit neîntârziat de forţe politice dinafara partidului
nostru•, în vederea subminării lui. În pofida aflrmaţiilor celor
care îl compun, Grupul pentru reformare morală şi politică a
PNL este, în fapt, a treia disidenţă importantă din scurta istorie
a partidului renăscut după decembrie 1989.
Departe de a reprezenta o forţă capabilă să regenereze
mişcarea liberală românească, gruparea de care vorbim nu
face decât să slăbească forµ acesteia şi să întârzie închegarea ei
într-un puternic partid politic. Până astăzi, conducătorii acestui
grup nu au îmbogăţit cu nimic original tezaurul doctrinar şi
strategic al liberalismului din România, ei nu au oferit nici o
personalitate de prestigiu real, moral, intelectual sau politic, aptă
să se substituie cu succes conducătorilor actuali ai PNL, ei nu au
produs nimic altceva decât agitaţie, discordie şi neîncredere în
rândurile noastre. Obstinaţia cu care ei doresc să se impună, ca
lideri, în fruntea partidului nostru nu are nimic a face cu spiritul
liberal şi democratic, iar mijloacele pe care le folosesc sunt
derizorii. A dovedi c-o mai mule decât oricând recenta descindere
caragialescă întreprinsă de domniile lor la sediul central al PNL
şi soldată cu acte de neputincioasă violenţă.
Agitaţia grupului zis reformist nu face decât să tulbure
organizarea Conferinţei Naţionale a PNL şi să împiedice
fuziunea cu NPL. Nu de asemenea dispute sterile avem nevoie
în clipa de faţă. Ce are de gând să facă, cum intenţionează să
acţioneze PNL pentru a contribui la restaurarea starului de drept
în România, la reclădirea unei economii libere, la reînflorirea
unei culturi româneşti autentice, la reintegrarea ţării în lumea
civilizată şi la consolidarea poziţiei ei în sânul acestei lumi?
Iacă adevăratele întrebări la care trebuie să răspundem, iacă
adevăratele subiecte de medicaţie, de dialog şi chiar de înfruntare
amicală care trebuie să ne reţină atenţia. Dacă ele nu vor genera
discuţii vrednice de a fi purtate, dacă ele nu vor duce la găsirea

• Vezi p. 20, nota din subsol (n.ed.).

114
unor soluţii într-adevăr eficiente pentru problemele cu care toţi
ne confruntăm, atunci nu vom merita să mai existăm ca partid
politic. E timpul să punem capăt deşartelor certuri şi combinaţii
de culise ale unui politicianism născut mort, să oprim luptele
pentru putere între neputincioşi.
Conferinţa Naţională extraordinară a PNL, în a cărei
pregătire sunt antrenaţi, alături de Biroul Executiv şi de Comisia
desemnată de Delegaţia Permanentă, mulţi dintre noi, are de
împlinit îndatoriri importante. Ea urmează să regândească locul
PNL în viaţa politică a României, să-i redefinească programul,
să-i amelioreze, prin amendarea Statutului, structurile şi
funcţionarea, să-i aleagă o nouă conducere centrală. Ar fi de dorit
ca această Conferinţă Naţională să prilejuiască un schimb de
păreri lucid şi doveditor de competenţă politică asupra situaţiei
interne şi internaţionale actuale a României, asupra nevoilor şi
posibilităţilor de evoluţie în sens liberal şi democratic ale societăţii
româneşti, asupra contextului mondial în care se desfăşoară şi
de care depinde această evoluţie. Modalităţile de concentrare şi
concertare a acţiunii forţelor cu adevărat liberale şi democratice
din ţara noastră vor fi şi ele în atenţia apropiatei noastre reuniuni.
Şi nu va fi ultima ei preocupare aceea de a reevalua potenţialul de
cadre de care dispune PNL, de a identifica mijloacele şi criteriile
pentru ameliorarea acestuia, pentru sporirea lui.
E timpul să ne aducem toţi aminte de adevăratele noastre
datorii faţă de cei care ne socotesc oameni politici. Iar cei care în
chip lipsit de umor şi de gust, în pofida evidenţelor, se numesc
pe ei înşişi reformatori morali şi politici ai PNL, să nu mai
abuzeze de toleranţa, şi aşa mult prea largă, de care s-au bucurat,
în paguba partidului, din partea noastră.

„Liberalul", serie nouă, an. XLVII, 2 (105),

4-10 februarie 1993

115
 UN REGAT ÎN REPUBLICĂ?

Mijloacele de informare în masă, în frunte cu Televiziunea

Română, ne-au adus vestea că domnul Dr. Ion Cioabă,
cunoscut lider al romilor din ţara noastră, a fost proclamat „rege
internaţional al romilor".. Ni se spune că noul monarh a fost
recunoscut ca atare de oficialităţile româneşti şi internaţionale,
nu însă de toţi romii din România. Dl. Dr. Cioabă urmează să
fie încoronat, în cadrul unei ceremonii religioase, cuprinzând
şi sfinţirea coroanei sale, la Alba Iulia. În cadrul emisiunii
consacrate săptămânal comunităţii romilor de Televiziune,
chiar în ziua când s-a anunţat ştirea proclamării noului rege,
dl. Ion Iliescu, Preşedintele Republicii, a ţinut să-şi exprime
simpatia pentru romi, ale căror datini, cântece şi obiceiuri
tradiţionale a avut prilejul să le cunoască din copilărie, întrucât
a locuit într-un cartier cu un mare număr de reprezentanţi ai
acestei minorităţi naţionale. S-a putut crea astfel impresia că,
într-adevăr, regalitatea internaţională a romilor asumată de
dl. Dr. Ion Cioabă este recunoscută de şeful scatului român, deşi
Domnia sa nu s-a referit la aşa ceva şi nu a folosit termenul de
„Majestate• pentru a-l desemna.
Proclamarea şi eventuala încoronare a unui rege al romilor pe
teritoriul României, ungerea sa chiar la Alba Iulia, acolo unde
au fost încoronaţi Regele Ferdinand I Întregitorul şi Regina
Maria, pentru a se consfinţi astfel România Mare, expresia
deplină a unităţii naţionale şi a suveranităţii poporului român,
nu este desigur numai un fapt etnografic interesant, ci, mai ales,
un eveniment politic grav. Oficialităţile româneşti nu pot avea
dreptul de a recunoaşte regalitatea domnului Dr. Ion Cioabă,
înainte de a afla şi a ne face pe noi toţi, cetăţenii României,
116
să aflăm care este natura, care sunt funcţiile şi cât de mare
întinderea autorităţii regale a noului monarh. Este vorba totuşi
de apariţia unui regat în inima unei republici, o situaţie cu totul
neobişnuită. Va căpăta oare cetăţeanul Ion Cioabă privilegiul de
a domni peste cele două sau trei milioane de romi din România
ca rege, prin derogare de la prevederile Constituţiei? Va fi
îmbinată în chip original forma de guvernământ republicană,
de care este atât de ataşată majoritatea deputaţilor şi senatorilor
noştri, cu forma de guvernământ monarhică rezervată unei
părţi a cetăţenilor României? Se are oare în vedere crearea, în
interiorul statului român, a unui stat teritorial, care să înglobeze
o parte din pământul ţării? Se intenţionează oare crearea unui
stat etnic ale cărui hotare, căci de un „rege internaţional" este
vorba, să depăşească hotarele României, un soi de Imperiu
supranaţional al cărui centru numai se va găsi, pe durata vieţii
domnului Dr. Ion Cioabă, în Carpaţi? Ce implicaţii interne şi
internaţionale are proclamarea acestei regalităţi? Şi dacă mâine o
altă minoritate naţională din România va dori să-şi proclame un
rege şi să-l încoroneze la Alba Iulia sau în altă parte, pe teritoriul
ţării, ce atitudine înţeleg să ia faţă de o asemenea iniţiativă
oficialităţile noastre?
Întrucât ne priveşte, noi recunoaştem romilor din România,
cu dragă inimă, toate drepturile care li se cuvin, ca minoritate
etnică, în virtutea reglementărilor internaţionale acceptate de
statul român. Regat sau Republică, România nu a putut şi nu
poate însă îngădui, după opinia noastră, pe teritoriul ei alte
încoronări de regi decât ale regilor ei legitimi, alte proclamări de
şefi de stat decât ale preşedinţilor ei constituţionali. Dacă titlul
de „rege internaţional al romilor" este, cum ne place să credem,
numai un titlu onorific, îl felicităm pe dl. Ion Cioabă pentru
primirea lui, rugându-l totodată să-l folosească, de preferat în
varianta sa genuină, în limba romani, cu tot tactul pe care o
asemenea demnitate îl presupune. Aşteptăm oricum, atât din
117
partea oficialităţilor laice şi bisericeşti ale României, cât şi din
partea organizaţiilor romilor din ţara noastră clarificările cu
care ne-au rămas datoare.

„Liberalul", serie nouă, an. XLVI, nr. 22/80,

4-1 Oiunie 1992

118
 CUI FOLOSEŞTE DENIGRAREA PNL?

Mai există oameni care pot să creadă, sub influenţa unei

campanii de presă lipsite de orice fel de scrupul deontologic şi a
unei acţiuni de subminare lipsite de orice fel de eleganţă politică,
neadevărul potrivit căruia PNL este combătut, cu dreptate,
pentru faptul de a fi racut jocul puterii fedeseniste, pentru a fi
trădat cauza opoziţiei, pentru a fi urmărit interese meschine şi
personale de putere şi îmbogăţire. În realitate, vasta campanie
de denigrare şi subminare a PNL, la care s-au asociat, rară să-şi
dea întotdeauna seama de gravitatea uşuraticei lor adeziuni,
intelectuali de marcă şi formaţiuni politice democratice, nu a
fost provocată de pretinsele erori şi imperfecţiuni ale PNL, ci,
dimpotrivă, de virtuţile şi opţiunile corecte ale acestui partid.
Chiar dacă, renăscut după evenimentele din decembrie 1989,
PNL nu a ajuns încă la nivelul de organizare, competenţă şi
autoritate politică pe care-l atinsese în perioada sa de glorie,
înainte de instaurarea totalitarismului în România, el este
temut de mulţi tocmai pentru că, mai mult decât oricare altă
formaţiune politică istorică, are şansa de a se reafirma pe scena
politică a ţării ca un factor însemnat, de a oferi alternativa la
colectivism pe care o aşteaptă electoratul românesc, mai ales în
actualul moment de răscruce din istoria tării
, noastre.
Forţa PNL stă, în primul rând, în claritatea desăvârşită a
principiilor sale. Partid naţional şi liberal, aşa cwn îl arată şi
numele, PNL consideră că la temelia vieţii sociale şi politice
româneşti trebuie să stea trei elemente fundamentale:
proprietatea privată, libertatea individuală, solidaritatea şi
suveranitatea naţională. Aceste trei principii au inspirat vreme
de mai bine de un secol întreaga acţiune politică a PNL, sub a
119
cărui guvernare, în diferite momente istorice, au fost realizate:
liberalizarea vieţii economice, democratizarea vieţii politice,
modernizarea societăţii, afumarea deplină a identităţii noastre
naţionale în formele statului unitar şi independent naţional,
integrat în structurile politice internaţionale ale lumii civilizate.
Nu mai este nevoie să insistăm asupra faptului că PNL s-a aflat
la cârma ţării atunci când s-a dobândit independenţa acesteia,
când a fost proclamat, ca încununare a ei, Regatul, când s-a
realizat Unirea cea Mare, clnd au fost înfăptuite marile reforme,
agrară şi electorală, în sens democratic, liberal şi modern,
când a fost întreprinsă opera legislativă şi administrativă de
sincronizare şi integrare a României în Europa. PNL a fost acela
care a adus contribuţia decisivă la redactarea şi adoptarea legii
fundamentale a statului român întregit, Constituţia din 1923,
una dintre cele mai înaintate din lumea modernă.
PNL a apărut pe scena politică a României, în secolul trecut,
în momentul în care întreaga lume răsăriteană europeană ieşea
de sub tutela Imperiului otoman şi se pregătea să se reîntoarcă în
Europa, căreia îi aparţinea prin vocaţie şi tradiţie. El a reapărut,
în ianuarie 1990, pe scena politică a României, într-un moment
în care întregul fost lagăr socialist, se smulge din încleştarea
Imperiului sovietic şi-şi afirmă aspiraţia de a reveni în familia
naţiunilor europene, sub semnul liberalismului şi al democraţiei.
PNL şi-a făcut o datorie din a se aşeza, în România, în fruntea
procesului de restaurare a statului de drept, a economiei libere, a
democraţiei politice, a culturii naţionale autentice, a reintegrării
noastre în structurile politice ale Europei instituţionalizate. El
încearcă să-şi reia rolul istoric pe care l-a îndeplinit în trecut în
evoluţia acestei ţări.
Fără îndoială există forţe interne şi externe care nu privesc cu
simpatie această revenire pe scena politică a PNL. Este vorba, în
primul rând, de nostalgicii totalitarismului de toate nuanţele,
în special de nostalgicii comunismului, potrivnici proprietăţii
120
private şi libertăţilor individuale, ataşaţi internaţionalismului
proletar şi sovietismului. Ei sunt ferm hotărâţi să apere legiti-
mitatea istorică a regimului totalitar comunist, să-l considere o
fază necesară din evoluţia ţării noastre şi nu o fatalitate cumplită,
să-i veşnicească în orice fel consecinţele. De aici împotrivirea
lor violentă faţă de orice încercare de restituire a proprietăţilor
expropriate rară despăgubiri, de reabilitare a victimelor comu-
nismului, de restabilire a adevărului istoric despre acesta, de
restaurare a instituţiilor democraţiei şi liberalismului românesc
din trecutul precomunist. Ei încearcă din răsputeri să acrediteze
ideea că istoria României libere şi democratice începe abia
astăzi, prin ei şi vor să îngroape, sub legile moştenite de la
regimul comunist şi sloganurile de aceeaşi sorginte, PNL. În
al doilea rând, afirmarea PNL contrariază aspiraţiile cercurilor
nostalgice din Kremlin, de orientare bolşevică sau naţionalist
pravoslavnică, de a menţine în fiinţă cuceririle Imperiului,
între care nu numai dominaţia asupra pământului românesc
al Basarabiei, dar şi, dacă ar fi cu putinţă, înglobarea întregii
Românii în sfera de influenţă a statului moscovit. În al treilea
rând, ca partid naţional, PNL se opune evident tendinţelor
iredentiste şi autonomiste ale cercurilor extremiste maghiare,
din care fac parte nu puţini dintre comuniştii maghiari din
România, care ar dori să schimbe, dacă nu hotarele ţării, în
orice caz esenţa statului român, transformându-l într-un soi
de alcătuire politică dualistă, româno-maghiară, aşa cum s-a
procedat altădată, spre ruina acestuia, cu Imperiul habsburgic.
Acestea sunt în realitate forţele care se opun reafirmării PNL,
simbol al României libere şi democratice de altădată, acestea
raţiunile care dictează ostilitatea faţă de el. Nu ni se pare ciudat că
micile formaţiuni zise liberale din România, desprinse din PNL,
propun, împreună cu domnii Dinu Zamfirescu şi Dinu Patriciu,
renunţarea la anacronicul, după ei, epitet de "naţional" din
numele partidului, că ele afirmă, împreună cu domnul Valeriu
121
Stoica, necesitatea promovării unui liberalism managerial şi
nu istoric. Se urmăreşte retezarea cu orice preţ a rădăcinilor
istorice ale liberalismului naţional românesc. În folosul cui?
În folosul, fireşte, al forţelor interne şi internaţionale care sunt
stingherite în desf"aşurarea lor de existenţa acestei citadele
istorice a democraţiei şi liberalismului care este, în România,
PNL. Existenţa PNL, ca o formaţiune politică puternică, cu un
trecut istoric vrednic de respectat şi generator de respect pentru
întreaga ţară, este o necesitate istorică pentru români.
Ne-am îngădui o comparaţie. Numai Regele României, M.S.
Mihai I a putut concentra asupra sa şi a instituţiei pe care o
întrupează atâta ură şi atâta calomnie câtă a avut de suportat în
ultimii trei ani PNL. E bine ca toţi aceia care se lasă antrenaţi
în mişcarea de opinie ostilă PNL să se gândească la acest lucru,
să ţină seama că aceiaşi sunt beneficiarii şi aceleaşi raţiunile
care dictează înjosirea în opinia publică a acestor instituţii de
care este legat indisolubil trecutul de mărire al României. Iar
partidele politice democratice şi intelectualii mai mult sau mai
puţin independenţi în strălucirea lor ar trebui să ţină seama şi
ei de aceste lucruri. Nimeni nu este, la urma urmelor, obligat să
facă parte din PNL şi nimeni nu este îndreptăţit să facă din PNL
instrumentul docil al propriilor lui veleităţi, după cum nimeni
nu este îndreptăţit să se erijeze în tutore al Regelui României.

2 februarie 1993

Text inedit, încredinţat spre publicare domnului

Crin Halaicu, Primarul Municipiului Bucureşti

122
 SĂ RĂMÂNEM NOI ÎNSINE
,

De la revenirea sa pe scena politică a României, în urmă cu

trei ani, Partidul Naţional Liberal a nedumerit şi nemulţumit
multă lume prin tenacitatea cu care a apărat, în fiinţa sa, instituţia
partidului politic, prin îndrăzneala de a se înfaţişa ca un partid
de program integral, prin stăruinţa de a-şi afirma caracterul de
partid istoric. Cum asemenea nedumeriri şi nemulţumiri au
apărut chiar şi în rândurile noastre, nu va fi de prisos, acum,
în ajunul Conferinţei Naţionale a PNL, să încercăm a lămuri
lucrurile.
Potrivit unei definirii
, clasice, formulate de Prof. Dimitrie
Gusti, partidul politic este o asociere liberă de cetăţeni, uniţi în
mod permanent, prin interese şi idei comune, de caracter general,
asociaţie ce urmăreşte, în plină lumină publică, a ajunge la puterea
de a guverna, pentru realizarea unui ideal etic social. Asociaţie
liberă, partidul politic se constituie prin adeziuni personale la
un Statut şi la un Program, împărtăşite cu bună credinţă, în
virtutea unor opţiuni individuale. Nimeni nu poate impune
unui partid, nici prin invocarea fatalităţii naturale a eredităţii,
nici prin invocarea vreunui drept natural imprescriptibil,
prezenţa sa în rândurile lui, după cum nici un partid nu poate
sili pe cineva să-i aparţină necondiţionat. Asociaţie permanentă,
partidul politic este cu totul altceva decât o întrunire de masă
într-un scop strict determinat şi vremelnic, sau decât o coaliţie
electorală în vederea obţinerii succesului în alegeri. Asociaţie
în vederea dobândirii puterii de a guverna, partidul politic se
organizează şi acţionează desigur altfel decât o societate savantă
destinată dezbaterilor teoretice sau decât o confrerie religioasă
menită să propovăduiască o credinţă. Asociaţie ce se manifestă

123
în plină lumină publică, partidul politic nu are nimic comun cu
organizaţiile secrete sau numai discrete, de tipul familiei mafiote
sau al lojii masonice. Asociaţie pusă în serviciul unor interese
şi idei generale, partidul politic autentic nu poate fi confundat
nici cu fracţiunea, camarila, clica sau coteria de indivizi însetaţi
de putere şi avere şi care se întovărăşesc în acest scop, nici cu
organizaţia ce reprezintă interesele de grup social sau profesional
ale unui segment al societăţii, precum sindicatele. El este chemat
să răspundă intereselor întregii societăţi, în spiritul unor idei
acceptabile pentru toţi membrii ei. PNL - partid politic este o
instituţie fundamentală a oricărei ţări cu regim constituţional
reprezentativ, un element structural al democraţiei.
Potrivit aceluiaşi Dimitrie Gusti, trei sunt factorii care dau
unui partid politic unitatea şi caracterul specific: conducerea,
programul şi mijloacele de luptă şi propagandă politică.
Conducerea este alcătuită din şeful partidului şi din elita aflată în
fruntea lui; prin prestigiul personalităţii, prin autoritate morală
şi competenţă, aceştia întruchipează partidul în faţa opiniei
publice, sune capabili să-i orienteze şi coordoneze acţiunea şi să
poarce răspunderea ei. Încercările de a depersonaliza conducerea
unui partid nu sune, cel mai adesea, decât mijloace tactice
folosite de cei care vor să i se substituie. Programul partidului,
factor esenţial, trebuie să cuprindă o analiză explicativă şi critică
a stării societăţii, să formuleze necesităţile şi posibilităţile de
ameliorare a acesteia, să definească mijloacele pentru împlinirea
acestor necesităţi şi tactica adecvată pentru oportuna lor
folosire, să schiţeze, sub forma unei doctrine, idealul social
către care tinde partidul politic. În sfârşit, mijloacele de luptă şi
propagandă politică sunt cele care carccerizează un partid: există
partide politice de program integral, de principii, care încearcă
să dobândescă, prin apelul la judecata liberă a cetăţenilor, prin
convingerea acestora, adeziunea lor la opera pe care ele îşi propun
s-o înraptuiască, pe termen lung şi există partide de acţiune
124
imediată, partide oportuniste, ce urmăresc succesul neîntârziat
şi cu orice preţ, căutând să-i capteze pe cetăţeni prin felurite
mijloace de seducţie, amăgire şi intimidare şi să-i stârnească,
prin intrigă şi calomnie, împotriva adversarilor lor. Condus
cu fermitate, niciodată însă tiranic, de personalităţi puternice,
dominatoare chiar, într-un spirit de strictă organizare şi severă
disciplină, orientat de programe bine chibzuite, consecvente faţă
de principiile liberalismului, adaptate realităţilor, respectându-şi
deopotrivă electoratul şi adversarii, PNL a fost şi înţelege să
rămână ilustrarea cea mai elocventă a tipului de partid politic de
program integral, de principii şi nu de oportunisme.
De natură principială este şi motivul pentru care PNL a ţinut
să-şi afirme cu atâta stăruinţă caracterul său de partid istoric,
identitatea cu vechiul partid naţional-liberal, cristalizat în 1875,
prin fuziunea diverselor grupuri naţionale şi liberale, animate de
fruntaşi ai mişcării revoluţionare paşoptiste şi ai luptei unioniste
şi care a fost nevoit să-şi înceteze activitatea legală în 1947, odată
cu instalarea la noi a totalitarismului comunist. Afirmându-şi
propria continuitate, PNL afirmă continuitatea şi vechimea
unei tradiţii de cugetare şi faptă politică românească în spirit
modern, liberal şi democratic, tradiţie contestată, împotriva
adevărului şi a demnităţii noastre naţionale, din interiorul şi
din afara hotarelor ţării, de teoreticienii marxism-leninismului,
convertiţi peste noapte la democraţie şi liberalism, de adversarii
operei creatoare de stat naţional, liberal şi democratic a PNL, sub
a cărui cârmuire s-au pus bazele constituţionale ale României
Mari. Nu o deşartă trufie, ci o sfântă datorie impune partidului
nostru să-şi afirme această continuitate, exprimată şi de numele
pe care-l poartă şi care înţelege să-l onoreze prin fapte pe măsura
semnificaţiei lui istorice.
Departe de a fi arhaic, desuet sau inadecvat realităţilor
actuale, aşa cum nu încetează să cârtească, f"ară simţ naţional
şi f"ară scrupulul demnităţii româneşti, urmaşii nomenclaturii
125
comuniste, idealul etic social formulat în urmă cu mai bine de
un veac de înaintaşii noştri, de fondatorii paşoptişti şi unionişti
ai PNL, în strânsă conlucrare cu predecesorii PNŢ-CD. şi
ai PSDR, este astăzi mai actual decât oricând. Elementele
constitutive ale acestui ideal - garantarea drepturilor omului
şi ale cetăţeanului, garantarea proprietăţii private şi stimularea
liberei iniţiative în toate domeniile vieţii, refacerea solidarităţii
şi a securităţii sociale, restaurarea deplinei unităţi şi suveranităţi
naţionale, reintegrarea într-o Europă instituţionalizată a
popoarelor - sunt, astăzi, pe buzele tuturor. Aşa cum a ştiut
să conducă procesul renaşterii naţionale a lumii româneşti,
emancipate din strânsoarea tutelelor şi protectoratelor străine,
închegând-o într-un stat modern de drept, cu o economie şi
cultură înfloritoare, în trecut, PNL are datoria să se situeze astăzi,
în spiritul tradiţiei sale regăsite, în fruntea mişcării de renaştere
naţională a societăţii româneşti, eliberate din ghiarele celui mai
cumplit imperiu totalitar pe care l-a cunoscut istoria omenirii,
să-şi reia, în numele aceloraşi principii, misiunea politică.
Pentru a izbândi, el trebuie să rămână, consecvent cu sine
însuşi, cum a fost şi până acum, în pofida tuturor neînţelegerilor
şi a tuturor adversităţilor pe care a avut să le înfrunte, într-o
ţară distrusă de totalitarism, din partea unei lumi desfigurate
şi învrăjbite de ideologia urii şi a dezbinării, partidul politic
autentic, de program integral, de principii şi tradiţie istorică
de care avem nevoie. Stă în puterea şi răspunderea Conferinţei
Naţionale a PNL să facă acest lucru.

„Liberalul", serie nouă, an. XLVII, nr. 3/106,

18-24 februarie 1993

126
 RECRUDESCENTA
. , NATIONALISMULUI
,

Eşecul ideologiei comuniste şi implozia Imperiului sovietic

au fost urmate, în Europa Centrală şi de Răsărit, de o frapantă
recrudescenţă a naţionalismului, atât în sensul originar al
termenului, de afirmare a valorii nationalitătii
, , ca factor creator
de originalitate şi diversitate culturală şi ca principiu natural de
unificare politică, cât şi în sensul lui mai recent, degenerat, de
etnocentrism obtuz şi exclusiv. Naţiunile europene dominate
până mai ieri de Moscova au năzuit să-şi re~upereze identitatea
culturală şi memoria istorică şi să redea statelor lor, odată cu
instituţiile fundamentale ale libertăţii individuale, caracterul
naţional, autonomia şi integritatea, multă vreme desfigurate
sau chiar contestate în spiritul marxism-leninismului şi al
intereselor Uniunii Sovietice. Refacerea unităţii naţiunii şi
a statului german, din care comuniştii se obstinaseră să facă
două naţiuni şi două state distincte, ilustrează elocvent această
tendinţă, iar dificultăţile realizării ei depline sunt puse în
lumină de controversa privitoare la caracterul etnic al românilor
dintre Prut şi Nistru, provincie desprinsă prin forţă din statul
român şi încorporată Uniunii Sovietice, provincie din care s-a
încercat şi se încearcă, în pofida evidenţelor, să se facă, în cadrul
unui stat creat de Stalin, Republica Moldova, o nouă naţiune,
vorbitoare a unei pretinse noi limbi romanice, moldoveneşti.
N-au lipsit însă, cel puţin din partea unor cercuri ale opiniei
publice, nici manifestările de naţionalism excesiv sau doar
utopic: apeluri la restaurarea unor frontiere naţionale istorice
reale sau imaginare (integrarea Macedoniei sau alipirea întregii
Dobroge la Bulgaria), iniţiative în vederea omogenizării etnice
a statelor naţionale prin excluziunea sau .asimilarea fortată , a
127
alogenilor (refuzarea cetăţeniei pentru minoritarii ruşi în ţări
baltice, asimilarea turcilor în Bulgaria, îndemnuri la expatrierea
ungurilor din România), ori, dimpotrivă, curente în favoarea
privilegierii naţionalismului minoritarilor, oricare ar fi ponderea
lor numerică, prin constituirea lor în corpuri emice autonome şi
renunţarea la caracterul naţional al statelor (cazul minoritarilor
radicali maghiari din România sau Slovacia).
Reafirmarea valorii naţionalităţii ca principiu de creaţie
culturală şi organizare politică, într-o epocă în care relativizarea
tuturor frontierelor dintre naţiuni, de Iacele politice şi economice
la cele culturale şi confesionale, părea definitivă şi definitorie
pentru spiritul vremii, este una din marile surprize pe care lumea
le datorează Europei Centrale şi de Răsărit postcomuniste. Până
ce vom fi în măsură să-i determinăm mai precis consistenţa
reală şi natura profundă (reacţie firească la excesele aşa-zisului
internaţionalism proletar, cu atât mai vexatoriu şi frustrant cu
cât implica dogma hegemoniei ruseşti, ultimă convulsiune a
naţional-comunismului practicat de regimurile din zona de
influenţă sovietică Înaintea prăbuşirii lor ori simptom al unei
crize mai complexe şi mai generale a solidarităţii europene sub
impactul prăbuşirii formulei postbelice de echilibru mondial),
suntem siliţi să constatăm că recrudescenţa naţionalismului a
generat, pentru moment, tensiuni politice la nivelul statelor sau,
în interiorul lor, al grupurilor emice, în Întreaga Europă Centrală
şi Răsăriteană. În unele cazuri, aşa cum este acela al Cehoslovaciei,
dezmembrată În două republici naţionale, Cehia şi Slovacia, sau
al Sloveniei, desprinse din Federaţia Iugoslavă, aceste tensiuni
au putut fi dezarnorsate pe cale paşnică şi democratică, prin
crearea de state naţionale independente. În alte cazuri, ca acela
al Bosniei, străvechi focar de conflicte balcanice, tensiunile
interemice au dat naştere unor confruntări violente, de durată,
repede internaţionalizate, încă necurmate. În sfârşit, în alte
cazuri, ca acelea ale Bulgariei, Macedoniei, Albaniei, României
128
sau al regiunii Kosovo din Serbia, cu majoritate albaneză, aceste
tensiuni nu• au degenerat în conflicte grave sau au dat naştere
numai la ciocniri episodice şi la încordări diplomatice, a căror
dezvoltare a putut fi împiedicată, poate şi sub impresia crizei
bosniace, dar care îşi păstrează întreagă valoarea de avertismente
pentru viitor. Conflictele naţionale acute sau latente din Europa
Cenuală şi de Răsărit invită factorii politici răspunzători la
reflecţie asupra strategiei optime de salvgardare a solidarităţii
şi civilizaţiei europene, liberale şi democratice, ca şi asupra
dimensiunii naţionale a condiţiei umane însăşi.
Destul de puternic şi astăzi în Europa Apuseană, unde a
putut fi, în mare măsură, transgresat prin progresele conştiinţei
comunitare europene, dar nu desfiinţat, provocând chiar, în
contexte particulare şi condiţii de criză, conflicte interetnice
violente, naţionalismul nu poate fi socotit, cum s-a sugerat
uneori, o caracteristică proprie popoarelor din Europa Centrală
şi de Răsărit. Ideea modernă de naţiune, conceptele de cultură şi
stat naţional, ca şi un anumit patos naţional recurent au apărut
şi au fost teoretizate, de altfel, mai întâi în Germania şi Elveţia.
Ca formă de manifestare a realităţilor, prin excelenţă particulare
şi specifice, individualizate, împotriva tendinţelor excesive
de predominare a unor forme abstracte, generale, universale,
naţionalismul, sesizabil oriunde şi oricând, este o permanenţă
în viaţa omenirii. Factorii politicii răspunzători au datoria de
a-l stăpâni, menţinându-l în marginile sale fireşti, nu de a-l
stârpi cu orice preţ. Pentru a împiedica dezvoltarea aberantă a
naţionalismului central şi est-european, este nevoie, ca atare,
de o cunoaştere exactă a realităţilor naţionale din zonă şi de o
autentică voinţă de a dezamorsa, prin soluţii adecvate acestor
realităţi, focarele deschise sau latente de conflict interetnic.

• Afirmaţia corespunde situaţiei de la data redactării textului. De

exemplu, criza din Kosovo a început la 22 aprilie 1996 (n.ed.).
129
 În virtutea unor împre1uran caractenst1ce, realităţi
antropogeografice şi procese istorice ireversibile, în Europa
Centrală şi de Răsărit, problema naţională se pune în termeni
specifici şi cu mai multă acuitate decât în Europa Occidentală. În
primul rând, configuraţia emică a Europei Centrale şi de Răsărit
este, ca rezultat al unei îndelungate şi complicate evoluţii, atât
de complexă încât ea desfide aplicarea strictă a principiului
occidental al naţionalităţii în delimitarea frontierelor de stat.
Oricât de scrupulos ar fi ele trasate în raport cu realităţile
emice, graniţele statelor naţionale nu pot include în cuprinsul
lor întreaga masă etnică a unei naţiuni şi nici nu pot exclude
cuprinderea unor grupuri naţionale minoritare. Este cazul
României care, aflată în tabăra învingătorilor la încheierea
Primului Război Mondial ce i-a adus maxima întindere
geografică, a trebuit, din raţiuni de echilibru internaţional, să
lase în afara hotarelor ei importante grupuri de conaţionali (în
Ungaria, Serbia, Bulgaria), incluzând totodată în interiorul ei
importante grupuri minoritate (o mare enclavă maghiară în
Transilvania, un considerabil grup sârbesc în Banat, grupuri
emice germane în Transilvania şi Banat). Când, cu ajutorul
Germaniei hitleriste şi al Italiei fasciste şi în acord cu Uniunea
Sovietică, Ungaria a dorit să rectifice în favoarea ei această
situaţie, în 1940, prin Dictatul de la Viena, ea a trebuit, pentru
înglobarea în hotarele starului naţional maghiar a circa 900.000
de maghiari din Transilvania, să-şi însuşească un „coridor" locuit
de 1.300.000 de români. Problema statutului minorităţilor
naţionale este, în aceste condiţii, principala sursă de posibil
conflict interetnic în Europa Centrală şi de Răsărit.
În al doilea rând, în Europa Centrală şi de Răsărit, tradiţia
şi memoria istorică, importantă componentă a conştiinţei
naţionale, poate exacerba, prin supralicitarea naţionalităţii,
conflictele interetnice. Pe de o parte, reminiscenţe imperiale
din trecutul lor medieval, au încurajat tendinţele expansioniste,
130
luptele pentru hegemonie regională şi politica opresivă faţă
de minorităţi a unor naţiuni moderne. Aşa s-a întâmplat în
cazul grecilor, bulgarilor, sârbilor, ungurilor care, dominaţi
de amintirea propriului lor trecut istoric, au încercat să-şi
construiască mari state naţionale, în numele principiului
revoluţionar modern al autodeterminării naţionalităţilor, dar
în hotarele vechilor lor imperii şi regate de alură imperială, ce
depăşeau cu mult hotarele masei lor etnice. De aici, conflicte de
proverbială violenţă, ca războaiele balcanice din anii 1912-1913
şi aspre măsuri de deznaţionalizare a alogenilor, cum au fost
cele întreprinse, sub regimul dualismului austro-ungar, în anii
1867-1918, de clasa politică maghiară, reprezentanta unei
naţiuni, în realitate, minoritare pe ansamblul vastului ei regat
în raport cu cele dominate de ea. Îndeosebi în Transilvania,
încorporată, în 1867, Regatului ungar, dar locuită în covârşitoare
majoritate de români, această politică de maghiarizare a fost
dusă cu mijloace de frapantă duritate şi inechitate. Pe de altă
parte, aspiraţiile la liberă afirmare a naţionalităţii lor, a îndemnat
celelalte naţionalităţi, supuse marginalizării politice şi chiar
deznaţionalizării, la insurecţii şi secesiuni care au zădărnicit
înraptuirea durabilă a acestor vaste proiecte statale, inadecvate
realităţilor şi principiilor civilizaţiei moderne. Este cazul
românilor care, în 1918, urmaţi de şvabi şi saşi, au proclamat
desprinderea Transilvaniei de Imperiul austro-ungar şi unirea ei
cu Vechiul Regat al României, act repudiat de unguri, în pofida
garanţiilor de protejare a naţionalităţii lor care au fost date şi
înscrise în legile României. Fondul de frustrări, resentimente
şi suspiciuni acumulat de o parte şi de alta pare că poate să
învenineze şi astăzi, dacă este speculat cu abilitate, relaţiile
interetnice din Europa Centrală şi de Răsărit.
În al treilea rând, tensiunile interetnice, înlesnite de
configuraţia etnică şi de memoria istorică, în Europa Centrală
şi de Răsărit au fost exploatate şi complicate de regimurile
131
totalitare, bolşevic şi nazist, în egală măsură răspunzătoare de
agitaţia internaţională în vederea revizuirii formulei versailleze
de organizare a păcii în această regiune - formula cea mai
echilibrată, în pofida imperfecţiunilor ei - ca şi de declanşarea
marii conflagraţii mondiale prin care se urmărea mai mult
decât înfăptuirea revizuirii de frontiere. După ce a contribuit
din plin, în numele doctrinei inegalităţii naţiunilor şi a
vocaţiei lor politice şi culturale, la dezechilibrarea raporturilor
dintre state şi naţiuni statornicite după Primul Război
Mondial, Reichul nazist a fost nevoit, în urma înfrângerii
suferite, să cedeze spaţiul central şi est-european dominaţiei
Uniunii Sovietice. Invocând doctrina internaţionalismului
proletar, clamând teoretic biruinţa afinităţilor de clasă ale
maselor muncitoare asupra afinităţilor naţionale, promovate
de burghezie, regimurile comuniste au ştiut, în practică, să
folosească tensiunile interetnice în folosul lor. Ele au practicat,
succesiv, fie diversiunea internaţionalistă, pentru a submina
solidarităţile naţionale, fie diversiunea naţionalistă, pentru a
combate solidaritatea europeană, asigurându-şi astfel, vreme de
o jumătate de secol, dăinuirea. Cazul României este, şi de această
dată, tipic şi instructiv. ln această ţară, pentru a se putea instala
la putere, comuniştii au căutat, într-o primă fază, să-şi asigure
concursul minoritarilor, al maghiarilor şi evreilor mai ales,
contestând legitimitatea caracterului naţional al statului român,
încurajându-le frustrările şi erijându-se în apărători ai victimelor
naţionalismului şi imperialismului burghez românesc. într-o a
doua fază, ei au căutat, dimpotrivă, să monopolizeze calitatea de
reprezentanţi consecvenţi ai aspiraţiilor naţionale, dezvoltând,
după modelul stalinist, un naţional-comunism demagogic
şi factice, vexând minorităţile naţionale, pe cea maghiară în
primul rând, şi compromiţând, prin abuz, tradiţia naţională.
Dincolo de aceste aparente evoluţii ideologice, comunismul a
lovit, în realitate, constant, în egală măsură, interesele legitime
132
şi demnitatea umană a românilor majoritari, ca şi pe acelea ale
minoritarilor, recrutându-şi agenţii din rândurile unora, ca şi ale
altora.
Oricât de complexă ar fi configuraţia etnică a Europei
Centrale şi de Răsărit, oricât de încărcată de potenţial conflictual
memoria istorică a naţiunilor ei, oricât de persistent fermentul
diversionist al naţional-comunismului, în care şi-au găsit refugiul
ultim supravieţuitorii nomenclaturii, conflictele interetnice
din această regiune a continentului nu sunt inevitabile şi de
nedepăşit. În pofida retoricii naţionaliste, practicate de un
număr în fond redus de purtători de cuvânt ai opiniei publice
din ţările Europei Centrale şi de Răsărit, majoritatea cetăţenilor
lor, indiferent de naţionalitate, îşi exprimă categoric opţiunea
pentru valorile liberalismului, democraţiei, integrării europene.
Evoluţia tensiunilor interetnice din Europa Centrală şi
Răsăriteană dovedeşte că numai acolo unde principiul statului
naţional a fost respectat la fel de scrupulos ca şi drepturile fireşti
ale minorităţilor naţionale, în perspectiva integrării europene, au
putut fi dezamorsate la vreme conflicte destabilizatoare pentru
întreaga regiune. Nici încurajarea naţionalismului minoritarilor
dincolo de limitele fixate prin convenţiile universal acceptate
şi respectate, nici tratamentul discriminatoriu faţă de statele
Europei Centrale şi Răsăritene în baza unor criterii adesea
arbitrare şi fară o cunoaştere profundă a realităţilor de aici, nici
încercarea de a impune formule de organizare a păcii insuficient
gândite nu pot înlocui angajarea fermă a lumii occidentale în
susţinerea progresului rapid al reformei economice şi politice în
sensul liberalismului şi democraţiei. Fără a deprecia importanţa
problemei minorităţilor, credem că numai prin garantarea
securităţii statelor naţionale şi a tuturor drepturilor individuale
ea va fi rezolvată în chip firesc şi durabil.

Text inedit, 24 iulie 1995

133
 LA ALEGEREA
ARHIEPISCOPULUI CLUJULUI

În fruntea arhiepiscopiei române ortodoxe a Vadului,

Clujului şi Feleacului a fost ales un cărturar şi un luptător
împotriva totalitarismului comunist, Părintele Bartolomeu
(Valeriu) Anania.
Născut la 18 martie 1921, în Vâlcea, P.S. Bartolomeu a făcut
temeinice studii de teologie, medicină şi muzică, la Bucureşti,
Sibiu şi Cluj între anii 1941-1948. Mai presus, prin erudiţie şi
talent, de mulţi dintre clericii noştri, ierarhul este şi un scriitor
de recunoscută valoare literară, autor a 14 volume de versuri,
proză, teatru, eseuri. A reuşit să înfăptuiască în opera sa scrisă,
ca şi în manifestarea publică a personalităţii sale, râvnita în zadar
de mulţi sinteză între credinţa strămoşească, gândirea ştiinţifică
modernă şi creaţia artistică.
A fost şi a rămas însă şi un militant pe tărâm naţional şi civic:
a condus, în 1946, în Clujul eliberat de bravii noştri oşteni,
lupta studenţilor împotriva comunismului şi a şovinismului
maghiar, încurajat perfid de cel dintâi. A participat, mai târziu,
cu demnitate şi curaj, la activitatea culturală şi spirituală a
unor cercuri creştine româneşti, alături de oameni de valoarea
unui Vasile Voiculescu, în condiţii de risc cert. Arestat, a fost
condamnat la 25 de ani de temniţă, din care a făcut, asemenea
altora, numai şase, între 1958 şi 1964, beneficiind, după suferinţe
îndurate cu creştinească demnitate, de efectele destinderii
politice între Est şi Vest. După ce a păstorit o vreme pe românii
din Statele Unite, a condus activitatea editorială a Patriarhiei
Române, căreia i-a imprimat un ritm nou, mai spornic, o calitate
superioară.

134
 P.S. Bartolomeu a ştiut, ca puţini alţi clerici, laici şi chiar
arhierei, să refuze ispita măririlor acestei lumi. A refuzat, puţini o
ştiu, un scaun episcopal în zilele dictaturii, a renunţat la funcţii de
conducere din aparatul patriarhal, evitând astfel, discret, elegant,
dar ferm, compromisurile cu o putere coruptă şi raţiş potrivnică
credinţei creştine. A refuzat public, cu exemplară demnitate,
după decembrie 1989, un fotoliu de onoare în Academia
Română. Acum a acceptat misiunea cei s-a încredinţat, pentru
că a ştiut, desigur, că nu mai e vorba de o mărire iluzorie, ci de un
post înaintat de luptă în serviciul credinţei noastre şi al neamului
românesc. Căci acolo, în inima Ardealului ameninţat de vrajbă
între etnii şi biserici, P.S. Bartolomeu Anania are datoria de a
dovedi că suntem, noi, românii, purtători vrednici de civilizaţie
autentică, creştini adevăraţi şi europeni prin vocaţie.
Dumnezeul părinţilor noştri să-i călăuzească gândul şi fapta
mulţi ani de aici înainte!

„Liberalul" ( 1993)
 RENAŞTEREA ACADEMIEI ROMÂNE

I.

Urmând şi în această privinţă modelul sovietic, regimurile

zise socialiste din ţările blocului răsăritean au avut precauţia
de a menaja, în limitele dictate de propriile interese de putere
şi ortodoxie ideologică, potenţialul de forţă intelectuală şi
morală reprezentat de Academiile moştenite de la hulita
burghezo-moşierime, căutând să le pună în serviciul eficienţei
şi prestigiului lor. După ce le-au epurat, fară scrupule, de
personalităţile iremediabil ostile comunismului, îmbinând abil
presiunea politică şi teroarea poliţienească cu dărnicia materială
şi măgulirea tururor vanităţilor, ele au încurajat ascensiunea
posibililor tovarăşi de drum din componenţa venerabilelor
instituţii şi şi-au introdus în sânul lor agenţii şi observatorii,
instalându-i în poziţii-cheie. Bucurându-se de o relativă
autonomie şi de un buget generos, însărcinate cu administrarea
şi conducerea unor vaste reţele de Institute de cercetare, în
care îşi găseau locul, ca tehnicieni, nu puţini dintre specialiştii
deficitari sau recalcitranţi sub raport ideologic, Academiile au
devenit, treptat, din foruri de consacrare, adevărate uzine de
producţie ştiinţifică, iar academicienii - un corp privilegiat, cu
puteri vaste şi răspunderi pe măsura acestora în viaţa intelectuală
a naţiunilor captive. Strâns unite, prin acorduri corespunzătoare
şi relaţii intens cultivate, într-un sistem controlat şi dirijat, fireşte,
de Academia de Ştiinţe a Uniunii Sovietice, pilda vie a tuturor,
aceste Academii au desf"'aşurat, în măsura în care o îngăduia
sistemul comunist ca atare, activităţi meritorii, care au dat
lagărului întreg şi prestigiu şi forţă, dar şi o anumită unitate de stil

136
intelectual şi de conformaţie morală. Spiritul noului academism
şi-a găsit întruchiparea într-un tip uman devenit repede ideal de
personalitate pentru tinerii intelectuali ambiţioşi: academicianul
socialist, a cărui fiziologie - ca să folosim numele unei specii
literare cultivate de paşoptişti - aşteptăm să ne fie oferită cândva
de vreun scriitor contemporan. Amintim până atunci că, bine
remuneraţi şi bine hrăniţi, călătoriţi prin lume pe socoteala
statului şi deplasându-se prin târg şi prin ţară, ei şi familiile lor, cu
automobilele statului, cazaţi confortabil în apartamente vaste şi
vile somptuoase, găzduiţi în castele şi conace pentru odihnă sau
creaţie, consultaţi nu o dată de puternicii zilei, f"'ară să fie neapărat
pedepsiţi pentru opiniile lor şi folosiţi întotdeauna pentru a da
credibilitate peste hotare regimului, aceşti mandarini oficiali ai
culturii şi ştiinţei au cunoscut toate deliciile şi toate mizeriile
Arcadiei comuniste, au stârnit justificate indignări şi explicabile
invidii. Dar au şi întreţinut, pe cât se putea, spiritul şi tradiţia
cercetării ştiinţifice autentice, au apărat normele şi nobleţea
profesionalismului intelectual şi, nu în ultimul rând, au ştiut să
ocrotească, să salveze chiar, oameni de talent şi bunuri culturale
ameninţate de ignoranţa agresivă a autorităţilor.
După schimbarea formei de stat a României, în 1948,
Academia Română a suferit şi ea metamorfoza obligatorie în
lagărul socialist. A fost etatizată, primind numele de Academia
Republicii Populare Române şi a fost decimată, pierzând,
prin excludere, pe mulţi dintre cei mai străluciţi membri ai ei.
Epurarea pe criterii politice şi ideologice nu s-a limitat la cei vii,
chiar şi unii morţi au fost îndepărtaţi postum din Academie. Au
fost în schimb incluşi în venerabila instituţie agenţi de disoluţie a
tradiţiei culturale naţionale - ca faimosul Mihail Roller - şi câteva
crase mediocrităţi. Morţi iluştri, în frunte cu Eminescu, Creangă
şi Caragiale, care nu făcuseră parte din Academia Română, au
fost chemaţi să le ţină tovărăşie post-mortem, împreună cu unii
militanţi defuncţi ai mişcării muncitoreşti, oameni onorabili,

137
dar cu preocupări literare modeste. Academia s-a dezvoltat apoi
potrivit modelului evocat mai sus. A activat în spiritul comun
tuturor Academiilor socialiste surori, cu indiscutabilele merite şi
fatalele păcate ale tuturor acestora. Fie şi numai pentru încercarea,
de altfel neizbutită, de a fi asociată acţiunii de deromanizare
şi dezoccidentalizare a conştiinţei naţionale româneşti, prin
consacrarea unor teorii aberante privitoare la limba, cultura şi
istoria noastră, i se spunea în anii copilăriei celui ce scrie aceste
rânduri, Sovromacademia, cu tot atâta îndreptăţire şi cu aceeaşi
cruzime nedreaptă cu care i se spunea supremei instituţii spirituale a
ţării Sovrompatriarhia. După dispariţia lui Stalin, în împrejurările
deschiderii internaţionale, începuse să redevină, în forme desigur
socialiste, Academia Română, atenuându-şi ideologia, reabilitând
valori tradiţionale româneşti şi adoptând ca membri personalităţi
respinse altădată. A venit însă şi asupra ei, din pricini istorice pe
care numai ambiţiile nemăsurate ale soţilor Ceauşescu şi iritarea
lor împotriva instituţiei care ezitase să le recunoască genialitatea
nu le explică îndeajuns, „revoluţia culturală", ultima încercare de
salvare a totalitarismului în România, cu mijloace inspirate în
egală măsură de Mao T ze Dun şi Leonid Brejnev, dar dozate după
o formulă originală, autohtonă. Ea a dus la decăderea catastrofală
a Academiei Republicii, acum Socialiste, România.
Degradarea şi marginalizarea Academiei, discreditarea
spiritului academic, denigrarea personalităţilor care-l reprezentau
s-a produs treptat, în cadrul unui proces conştient declanşat şi
atent controlat, vizând anihilarea oricăror centre autonome de
autoritate profesională, morală şi politică capabile să se opună cât
de cât instaurării puterii absolute a cuplului dictatorial peste ţara
menită totalitarismului de strictă observanţă. În numele eticii şi
echităţii socialiste, au fost abolite mai întâi, spre satisfacţia maselor
populare, privilegiile individuale şi colective ale academicienilor.
Au fost trecute apoi, prin încălcarea sau modificarea abuzivă a
legislaţiei în vigoare, sub alte administraţii şi tutele de stat şi de

138
partid, cu prioritate ale gospodăriei PCR, cele mai multe dintre
bunurile imobiliare şi mobile ale Academiei, mare parte din
colecţiile ei de valori culturale. A urmat dublarea Academiei
Române cu un număr de Academii de specialitate, care au
preluat, sub pretextul desovietizării şi modernizării structurilor
instituţionale ale cercetării, controlul Institutelor. Nu peste multă
vreme însă, a fost înfăptuită aşa-numita „integrare a cercetării cu
învăţământul şi producţia": în numele sporirii e6.cienţei practice
a muncii ştiinţi6.ce, pentru rentabilizarea acesteia şi pentru a se
răspunde, chipurile, mai bine comenzii sociale, unele Institute
au fost des6.inţate, altele, subordonate 6.e Universităţilor, 6.e
instituţiilor centrale de profil. Deposedată de patrimoniu şi
de Institute, Academia Română însăşi şi-a pierdut relativa
autonomie, încălcată de Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi
Tehnologie, prezidat de Elena Ceauşescu şi de Secţia de ideologie
şi propagandă a CC al PCR. Ea a încetat să-şi respecte Statutul,
nu şi-a mai organizat sesiunile, nu şi-a mai împrospătat rândurile,
după dispariţia membrilor ei seceraţi de moarte, s-a izolat pe plan
internaţional. Departe de a deveni forul de consacrare ştiinţi6.că şi
culturală suprem al ţării, ea s-a transformat într-o instanţă servilă,
menită să legitimeze impostura obraznică a unei femei analfabete
şi a soţului ei, aleşi, cu elogii dezonorante, membri titulari.
Înlăturând Academia Română, astfel înjosită, de la conducerea
vieţii ştiinţi6.ce, aparatul de partid şi de stat care i-a acaparat
funcţiile a înţeles să-şi justi6.ce şi să-şi consolideze uzurparea prin
promovarea agresivă a unei politici proprii în materie de idei şi de ·
personal. A fost combătută permanent cercetarea fundamentală,
în numele unui practicism îngust şi al ideologizării cercetării. Sub
pretextul luptei împotriva cosmopolitismului, a fost propovăduit
naţionalismul primar şi izolaţionismul cultural. Nu a fost scăpat
nici un prilej pentru a fi discreditată munca intelectuală cali6.cată
în favoarea amatorismului trufaş. Au fost batjocoriţi şi chiar
acuzaţi de închistare şi lipsă de patriotism oameni de ştiinţă

139
dintre cei mai de seamă. în Institute, doctoratele şi promovările în
grad ştiinţific au fost practic blocate, specializările în străinătate
şi contactele cu colegii de peste hotare suspendate ruşinos,
participările la congrese internaţionale limitate la un cerc restrâns
de reprezentanţi ai Puterii şi la clientela lor, publicarea însăşi a
rezultatelor cercetării îngreunată de măsuri arbitrare. Munca
de cercetare a fost evaluată după criterii absurde, inadecvate,
de rentabilitate, ceea ce a condus în chip fatal la manevre şi mai
absurde de deghizare a adevăratei ei utilităţi sociale. Controlul
producţiei ştiinţifice a trecut în mâinile contabililor-şefl şi, mai
ales în domeniul ştiinţelor zise sociale, în mâinile unei cete de
activişti de partid, pe cât de ignoranţi şi de necinstiţi, pe atât de
aroganţi şi de zgomotoşi. Echipa de cenzori ai istoriograflei, de
pildă, a mers până acolo încât nu s-a sflit să-şi însuşească abuziv,
pentru a le publica sub numele celor ce o alcătuiau, lucrările
încredinţate spre avizare. Şi toate acestea se petreceau în numele
renaşterii şi aflrmării fără precedent a spiritului naţional!
Am asistat, în aula pe care Academia Română nu avea
dreptul să o folosească fără avizul organelor supreme ale puterii
de stat şi de partid, la triumful diletantismului arivist asupra
profesionalismului: salutat de academicieni şi aplaudat de un
public mobilizat cu sila, neobositul I.C. Drăgan, negustor de
derivate petroliere de anvergură internaţională şi politician
de extremă dreaptă de notorietate europeană, dădea lecţii de
tracologie în locul cinstit altădată de prestanţa şi ştiinţa lui Vasile
Pârvan.

II.

îndată după declanşarea revoluţiei

antitotalitare, în
decembrie 1989, Frontul Salvării Naţionale i-a redat Academiei
Române numele istoric şi autonomia pierdută, angajându-se
140
să contribuie la regenerarea ei ca for suprem al vieţii culturale
şi ştiinţifice. Ulterior, Academia a început să-şi recupereze
patrimoniul şi, la cererea lor insistentă, Institutele, urmând săi se
hotărască bugetul corespunzător. Convinşi cu toţii că Academia
Română trebuie, pentru binele ţării, să-şi redobândească poziţia
proeminentă în societatea noastră, aşteptam cu toţii să o vedem
transformându-se în sensul pe care fiecare îl atribuiam Revoluţiei
române însăşi. Unii credeau că ea trebuie să se lepede numai de
ceauşism, şi, mai ales, de ceauşişti, devenind mai mult decât
fusese înainte de 1965: o Academie socialistă restructurată. Alţii
socoteau că ea trebuie să repudieze comunismul şi să excludă
din mijlocul ei pe toţi "comuniştiin, redevenind ceea ce fusese
înainte de 1948: un for de consacrare culturală, independent
faţă de stat. Socotind insuficientă reforma propusă de cei dintâi,
lipsită de realism restauraţia dorită de cei din urmă, am nutrit din
toată inima speranţa că Academia Română va şti să-şi regăsească
identitatea şi să-şi îndeplinească misiunea de reconciliere şi de
solidarizare a forţelor spirituale sănătoase ale naţiunii, pe care
să le conducă în opera de refacere a culturii şi ştiinţei româneşti,
evitând orice tendinţă extremă.
Purificată prin suferinţă şi umanizată prin umilinţă, întărită
de pilda bună a unui trecut în sfârşit regăsit, şi îndemnată la
acţiune energică de jertfa unui tineret care nu-i urmase pilda rea,
era de aşteptat ca Academia Română să proclame ea, cea dintâi,
desprinderea hotărâtă a cugetării româneşti de orice fel de
totalitarism, să purceadă ea, cea dintâi, la recuperarea integrală
a tradiţiei noastre spirituale, de naţiune europeană prin fiinţă şi
vocaţie. Despărţindu-se de ideile şi de oamenii care i-au desfigurat
chipul şi i-au denaturat menirea, afirmându-şi ataşamentul faţă
de valorile şi de personalităţile care i-au definit şi împlinit rostul
înalt, Academia Română avea să-şi refacă autoritatea ruinată şi
să-şi regăsească credibilitatea pierdută, chemând fără întârziere
în mijlocul ei personalităţile de netăgăduit prestigiu intelectual,
141
etic şi civic, ale societăţii noastre de azi. Căci numai aceia care
izbutiseră, ajutaţi de Dumnezeu, să se clădească trainic pe ei
înşişi în furtunile prin care trecuserăm toţi, numai ei puteau
să conducă în chip vrednic de crezare şi de ascultare opera de
reclădire spirituală ce-i revenea ei, Academiei Române. Aşteptam
deci ca ea să se autodizolve demn, pentru a renaşte promiţător
în jurul unui nucleu de competenţe profesionale şi autorităţi
morale, unanim recunoscute, sub numele recuperat şi arborat
cu mândrie, lăsând istoricilor sarcina de a restabili nuanţat
adevărul despre vicisitudinile prin care trecuse şi înlesnind
juriştilor satisfacerea raţională şi umanitară a exigenţelor
dreptului în privinţa persoanelor angajate în istoria ei. Credeam
că Academia Română va opta, clar şi răspicat, pentru un anumit
sens al revoluţiei noastre.
Aşa credeam noi că e bine pentru Ţară. Dar Academia
Română a socotit că e mai bine altfel pentru ea. Departe de a
se lăsa furată de ispita autodizolvării şi a renaşterii, Academia
Română nu s-a învrednicit nici măcar să-şi restructureze cu
adevărat componenţa şi să-şi lămurească net conştiinţa de sine,
în acord cu numele tradiţional reluat. A exclus, fireşte, din
rândurile ei, după executarea lor prin împuşcare, pe Nicolae şi
pe Elena Ceauşescu, primiţi nu demult acolo în chip sărbătoresc
de aceiaşi oameni şi pe fostul premier Manea Mănescu, după
condamnarea lui penală pe viaţă. Nu a găsit necesar să înraţişeze
şi să aprecieze public activitatea şi conduita celorlalţi membri
ai ei, ale fiecăruia în parte, şi ale tuturor laolaltă, şi să adopte în
consecinţă hotărâri pe care autodizolvarea le-ar fi mijlocit mai
decent şi mai drept. Amânând examenul exemplar de conştiinţă
pe care îl datorează încă naţiunii, Academia nu şi-a reconsiderat,
în termeni f'ară echivoc, trecutul şi rolul ei în istoria naţională
postbelică, ceea ce i-a prelungit