Nicolae-Şerban

TANAŞOCA
I 1941-2017 I
filolog şi istoric, provenea dintr-o familie
de aromâni din Veria Grecia, stabiliţi în
România. Licenţiat ( 1964) şi doctor ( 1979)
în filologie clasică al Universităţii din
Bucureşti. S-a specializ.at, prin activitatea
de cercetare în bizantinologie şi balca-
nologie în Institutul de Studii Sud-Est
Europene al Academiei Române, al cărui
cercetător a fost din 1964 şi intre 1997-
1999; 2008-2017, director.
A îmbinat activitatea de cercetare cu cea
didactică din momentul în care i s-a
îngăduit să predea. A fost conferenţiar
universitar (bizantinologie, literatură
comparată, limba greacă) la Catedra de
Limbi Clasice a Universităţii din
Bucureşti ( 1993-1994) şi profesor univer-
sitar (1997-2011) la Catedra de Istorie şi
Teoria Artei, asociat şi la Catedra
UNESCO de Studii Aprofundate Sud-Est
Europene în cadrul Universităţii
Naţionale de Arte Bucureşti (literatură
generală şi comparată, clasicism greco-
roman, bizantinologie şi balcanologie).
A contribuit substanţial la editarea
izvoarelor bizantine ale istoriei românilor,
a publicat în volume şi periodice
ştiin~fice şi culturale româneşti şi străine,
studii, articole, recenzii critice privind
cultura clasică greco-romană, literatura
bizantină, istoria relaţiilor româno-
bizantine, istoria romanităţii balcanice (în
~pec~al istoria statului Asăneştilor şi
1stona aromânilor), istoria României
modeme, istoria studiilor balcanice.
 Nicolae-Serban
, Tanasoca
,

, nouă însine
Credinciosi ,
Atitudini • evocări • mărturisiri
Redactor: Marcel POPA
Tehnoredactor: Mihaela TUDOR
Coperta: Anna-Maria ORBAN

Descrierea CIP a BlbUotecU Naţionale a Romlnlel

TANAŞOCA, NICOLAE-ŞERBAN
Credincioşi noul lntlne : adtudlnl, evoclrl,
confesiuni I Nicolae-Şerban Tanaşoca. - Bucureşti : Editura
Enciclopedici. 2018
ISBN 978-973-45-0743-6

821.135.1
 Nicolae-Serban
, Tanasoca
,

Credinciosi nouă însine

' '
Atitudini • evocări • mărturisiri

~ •• 1 ;1 iJL :.1:: t, i.:c.„

• .~iauort..:.-~ ..

fJ'\EDITURA
\.iJ ENCICLOPEDICA
UNIVERS ENCICLOPEDIC BOOKS
IDITURA ENCICLOPIDICĂ
Str. Luigi Cazzavillan nr. 17, sector 1, Bucureşti, 010784
Td.: 0371.332.838
e-mail: dijuzare@univmtneiclopedic.ro
www. univmau:idopedic. ro

© Nicolae-Şerban T anaşoca

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin în exclusivitate

Editurii ENCIC,LOPEDICE
 CUPRINS

Notă asupra ediţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .9

COROANA DE OŢEL
Statornicii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
Chemarea ţării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
Mesajul Regelui . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
Coroana de oţel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
Retrocedarea Peleşului şi restaurarea ordinii de drept
în România . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28
O mărturie inedită despre actul de la 23 august 1944 . . . . . . .. 32
Regele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53
La aniversarea Regelui Mihai I al României . . . . . . . . . . . . . . 56
Prima Decennalia Felicia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64

CREDINCIOŞI NOUĂ ÎNŞINE

Credincioşi nouă înşine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71

Să învăţăm democraţia? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78
Delictul de liberalism . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 82
FSN, forţă de opoziţie? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
Viribus Unitis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
Imperativul reîntregirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99
Scopuri şi mijloace . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1OS
Liberalismul unificator . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109
Datorii uitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113
Un Regat în Republică? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116
Cui foloseşte denigrarea PNL?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
Să rămânem noi înşine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123
Recrudescenţa naţionalismului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127
La alegerea arhiepiscopului Clujului . . . . . . . . . . . . . . . . . 134
5
Renaşterea Academiei Române . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 136

LIBERALI DE ALTĂDATĂ
Ion C. Brătianu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
O monografie despre Ion l.C. Brătianu . . . . . . . . . . . . . . . 155
Publicistica lui l.G.Duca . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 160
Cazul Gheorghe Tătărescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 165
Pe marginea unei cărţi uitate a lui Gheorghe Tătărescu . . . . . . 172

IDENTITATEA ŞI DESTINUL ROMÂNILOR

Cultul lui Eminescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185
Romanitatea românilor în viziunea istoricului sas
Adolf Armbruster . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190
Nicolae Iorga în versurile sale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 193
Reconsiderarea operei lui Gheorghe I. Brătianu . . . . . . . . . . 200
Cuvânt în amintirea generalului Henri Cihoschi . . . . . . . . .. 206
Profesorul Mihai Berza şi destinul generaţiei sale . . . . . . . . . . 219
Identitatea istorică a aromânilor . . . . . . . . . . . . . . . . .... 227

BIZANŢUL, BALCANU ŞI EUROPA

Bizanţul şi românii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 241
Balcanitate şi balcanism . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 268
Constanta noastră europeană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 274
Charles Diehl (1859-1944) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 279
Un promotor al solidarităţii balcanice:
Victor Papacostea (1900-1962) ... „ .............. 283
Alexandru Elian (1910-1998) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 288
O mare doamnă a bizantinologiei contemporane:
Helene Ahrweiler-Glykatzi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 292
The Byzantine Commonwealth, Comunitatea bizantină de
naţiuni în viziunea unui prinţ rus profesor la Oxford . . . . . 299
Balcanii în concepţia lui Georgios Prevelakis . . . . . . . . . . . . 306
6
Gânduri despre Bizanţ şi literatura parenetică bizantină întru
amintirea Maicii Benedicta - Doamna Acad. Prof. Zoe
Dumitrescu-Buşulenga . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 314
O carte de referinţă despre Grecia modernă şi neoelenism . . . . 337

PENTRU CLASICISM

Mousikos anfr. În amintirea lui George Murnu . . . . . . . . . . 345

O carte, un umanist: Dionisie M. Pippidi despre formarea
ideilor literare în Antichitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 352
Rostul limbilor clasice în învăţământul românesc . . . . . . . . . 362
Clasicism şi bizantinologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 367
Simptome îngrijorătoare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 370
Câteva păreri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3 73

CONVORBIRI
Tradiţiile cercetării istorice româneşti. O masă rotundă
organizată de revista „Luceaf'arul" . . . . . . . . . . . . . . . . . 379
Răspunsuri la ancheta revistei „Arc" despre soarta culturii sub
comunism . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 396
Definiţii şi asumări. De vorbă cu Doamna Tita Chiper despre
Balcani şi balcanism . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 402
Dialog cu Sara de Angelis despre România contemporană . . . . 41 O
O convorbire cu Doamna Elena Solunca-Moise despre Institutul
de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române . . . . . . . 421
„Românii au uitat să facă propagandă identităţii, istoriei şi
culturii lor". Interviu realizat de Larisa şi Constantin Iftime
pentru „Ziarul Lumina" . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 426

MĂRTURISIRI ŞI MĂRTURII

Din Pind în Bucureşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 461

Dialog imaginar cu mine însumi despre liberalism . . . . . . . . . 483
Mărturisiri şi Mărturii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 489

7
 CENZURATE
La apariţia Memoriilor lui Scxtil Puşcariu . . . . . . . . . . . . . . SOS
"Adevărul înainte de toate!• . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . S09
Din dosarul unei cărţi. Confruntare cu cenzura pe marginea
volumului: George Mumu, Studii istorice privitoare la trecutul
românilor de peste Duniire, Editura Academiei, 1983 . . . . . S 17

în loc de încheiere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . S31

8
 NOTA ASUPRA EDIŢIEI

Volumul pe care îl înraţişăm astăzi cititorului, a cărui

publicare a fost îndelung amânată de autorul său, a fost întocmit
de acesta cu mai bine de un deceniu în urmă. El cuprinde 65 de
articole, de mai mari sau mai mici dimensiuni din publicistica sa
politică şi culturală, prefeţe, postfeţe, interviuri, confesiuni, de la
primele apariţii editoriale de acest fel (an 1965, când semnează
Şerban G. Tanaşoca) până în 2011. Unele texte au fost publicate
sau reeditate şi după această dată, altele sunt inedite.
De-a lungul timpului, Nicolae-Şerban Tanaşoca a reflectat
la alcătuirea sa, modificând titluri de capitole sau schimbând, în
unele cazuri, ordinea lor. Respectând ultima formă asupra căreia
s-a oprit (2012), am adăugat două texte: Să rămânem noi înşine
(avut în vedere în variante anterioare ale volumului - 2005) şi
Bizanţul şi românii. Acesta din urmă, a apărut pentru prima
oară ( 1987) cu titlul Cât de bizantină este civilizaţia românească,
într-o publicaţie destinată publicului larg, astăzi greu accesibilă.
La a doua sa publicare (2003) autorul a intervenit, ca şi în alte
cazuri, asupra formei „din scrupule de estetică a limbajului şi
de claritate". Am optat în acest volum pentru această din urmă
formă.
Nu am putut identifica cu precizie luna şi data de apariţie a
două articole: La alegerea arhiepiscopului Clujului, „Liberalul~
1993 şi Clasicism şi bizantinologie, „Tribuna învăţământului",
1994.
Lectura ne dezvăluie un erudit plin de rigoare, sinceritate
şi onestitate, interesat de viaţa Cetăţii, de devenirea ei, de
personalităţile şi marile întrebări ce-au frământat şi frământă şi
astăzi societatea noastră. Patosul, frumuseţea şi forţa expresiei,

9
adâncimea analizei ce reies din contribuţiile reunite aici, ne ajută
să-l cunoaştem mai bine pe „omul care a fost" filolog şi istoric,
specializat în studii clasice, bizantinologie, studii neoelenice şi
istoria romanităţii balcanice.
Prin urmărirea susţinutei activităţi publicistice şi de
conferenţiar pe teme politice, culturale, istorice şi civice din
periodicele „Actualitatea românească", „Liberalul~ „Cotidianul",
„Dilema~ „Viitorul românesc", „LuceaÎarul", „ARC", „Românul
liber", „Tribuna", „Lumina", „Tribuna învăţământului~ pe
posturile de televiziune publice şi particulare, Trinitas, la
radio Bucureşti, la BBC, la fundaţii ca Aşezămintele culturale
Brătianu, profilul său intelectual se întregeşte. Apare o
personalitate nefalsificată care cu tărie se arată ca un susţinător
al monarhiei constituţionale, devotat Regelui Mihai I şi,
totodată, ca un promotor al spiritului reconcilierii în societatea
românească, grav dezbinată de acţiunea sistematică a regimului
comunist, ataşat de ideia unităţii în diversitate a lumii balcanice,
pronunţându-se în favoarea solidarizării popoarelor şi statelor
balcanice în jurul valorilor civilizaţiei europene, liberale şi
democratice. Personalitate definită de o marcată opţiune pentru
valorile tradiţionale ale creştinismului ortodox.
În strădania de a duce la capăt acest proiect amânat şi de a
da volumului o formă cât mai aproape de exigenţele autorului,
lucru greu de împlinit, am fost ajutaţi de câţiva dintre aceia care
l-au înţeles şi preţuit.
Soţii Anna-Măria Orbă.n şi Mircia Dumitrescu care au
realizat frumoasa copertă a volumului.
Oana lacubovschi, care ne-a fost alături permanent cu
dăruire, sacrificându-şi timpul în minuţioase verificări, pentru
ca acest volum să apară în cele mai bune condiţii.
Devotatul domn Gabriel Prodea care ne-a susţinut cu
bunăvoinţă şi competenţă.
10
 Şi nu în ultimul rând Marcel Popa care şi-a arătat încă odată
adânca şi nedesminţita prietenie care l-a legat de autor.
Tuturor le mulţumim cu recunoştinţă.
Amintirii autorului şi tuturor acelora pomeniţi de el care
i-au şi ne-au „dăruit modele de gândire şi comportament" le
închinăm această carte.

ANCA şi RODICA TANAŞOCA

11
COROANA DE OTEL
,
 STATORNICII

Singurul, astăzi, dintre români care a fost învestit vreodată,

din mila lui Dumnezeu şi prin voinţa naţională, cu puterea de a
domni peste toţi românii, de la Nistru până la Tisa şi din codrii
Bucovinei până la apa Dunării şi la limanul Mării, a vrut, după
patruzeci de ani, să fie de Sfintele Paşti acasă, pentru a sărbători,
iarăşi, după datină, împreună cu noi, Învierea Domnului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în ţara liberă. Un guvern
provizoriu care n-a pregetat să-şi trimită reprezentanţii oficiali
pentru a celebra generos, împreună cu pastorul Tokes Laszlo, la
Budapesta, altă „Înviere", a socotit de a sa datorie să-i interzică
această bucurie, retrăgându-i viza de intrare în ţară la câteva
zile după ce i-o acordase. Chibzuieli prelungite fără folos şi
atitudini care puteau lipsi din presă fără pagubă au convins pe
conducătorii provizorii ai României de azi că vizita particulară
a suveranului ereditar al României de ieri ar pune în primejdie
liniştea ţării, onoarea Coroanei şi prestigiul Dinastiei. Ele ar
putea fi, toate, manipulate, fără ştirea şi voinţa lor, de forţe
oculte şi ostile, generatoare de instabilitate şi haos.
Am ajuns oare atât de rău? E chiar atât de provizorie uniunea
naţională? E chiar atât de neputincios frontul oamenilor de
bine? E atât de mare dezbinarea între monarhişti şi republicani?
Sunt chiar atât de uşor manevrabile şi lipsite de grija onoarei şi
prestigiului lor Ţara Românească şi Casa regală întemeiată de
Carol I de Hohenzollern? Sunt chiar atât de amenintătoare ,
puterile oculte care le pregătesc ruina? Nici vorbă de aşa
ceva. Explicaţia incidentului e mult mai simplă şi mai puţin
dramatică: deloc dispus să transforme Sfânta Liturghie şi
pelerinajul la necropola de la Curtea de Argeş în miting electoral
15
de dragul vreunui partid tradiţional sau al vreunei m1şcan
politice originale, hotărât să se folosească de toate drepturile
şi libertăţi.le cetăţeanului român care este, dus numai de ele,
Mihai I al României, principe de Hohenzollern, a înţeles să dea,
de Paştile acestui an, cetăţeniei româneşti tot prestigiul său de
Rege. Se pare că acest prestigiu este mult mai mare decât puteau
bănui generaţiile cele mai tinere de români mai înainte ca liderii
Frontului Salvării Naţionale să le fi deschis ochii asupra lui şi
că la fel de mare este şi ponderea politică pe care neaşteptat de
mulţi republicani o atribuie persoanei Regelui.
Şi nu-i de mirare că aşa stau lucrurile. Căci, urcat din copilărie
pe un tron la care nu râvnise, fireşte, atât de timpuriu, un tron
care îi fusese impus, în virtutea prevederilor constituţionale,
în urma renunţării tatălui său, principele Carol, la succesiunea
regală, fragedul Prinţ a aflat mult prea devreme că are datoria
de a gândi, de a vorbi şi de a acţiona în toate împrejurările vieţii
sale ca Rege. Credincios devizei înscrise în armele Casei sale şi
ale ţării, "Nimic f"ară Dumnezeu~ a izbutit să-şi îndeplinească
această aspră datorie. Izbânda lui ne apare cu atât mai mare,
cu cât ea aparţine celui mai încercat de soartă dintre toţi regii
noştri.
înzestrat cu cele mai frumoase însuşiri de înţelepciune, cinste
şi curaj, el n-a avut prilejul să le folosească spre propria lui glorie,
de adevărat şi deplin monarh, decât în răstimpul foarte scurt, de
mare cumpănă pământului nostru şi nouă, când a domnit efectiv.
Altminteri, a trebuit să compenseze prin darurile lui slăbiciunile
altora: mai întâi, ale Regenţei care i-a tutelat minoratul; apoi,
ale monarhiei autoritare şi capricioase care, detronându-l, a
creat pentru el insolitul titlu de voievod de Alba Iulia; în sfârşit,
ale tragicei dictaturi militare care avea nevoie, pentru a-şi dovedi
bunele intenţii, de legitimitatea lui. Când a venit ceasul să arate
cine este şi ce poate, a ştiut să rostească răspicat cuvântul care
a mişcat întreaga oaste, ca un singur om, în direcţia necesară,
16
 pentru a salva fiinţa însăşi a statului naţional român. Fie că vrem,
Se că nu vrem să o recunoaştem, suveranitatea, integritatea şi
esenţa constituţională democrată a României nu puteau fi
salvate, măcar în drept, rară actul politic din august 1944 al
Regelui.
El a dorit însă să le păstreze şi în fapt. A folosit toate mijloacele
constituţionale îngăduite lui, toate legăturile internaţionale pe
care i le înlesneau înaltele sale înrudiri regale, a fost gata la toate
jertfele personale care i se cereau pentru a-şi îndeplini datoria de
Rege. A înfruntat cu tărie, luciditate şi calm talazul de silnicie,
. trădare şi minciună care s-a prăvălit asupra ţării şi poporului
său după războiul cel mai cumplit prin jertfe şi rezultate din
, istoria noastră. Prea curând uitat de cei care au întârziat prea
mult să-l recunoască, cel dintâi capitol din istoria rezistenţei
Europei Răsăritene împotriva totalitarismului comunist a fost
deschis, când războiul încă nu se sfârşise, de români, uniţi în
jurul Regelui.
A trebuit să se plece, asemenea nouă, sub vremi. Pribeag rară
voie în cea mai republicană dintre republici, în cea mai neutrală
dintre ţările neutre ale Europei, a ştiut să rămână Rege şi să
păstreze neîmpuţinată flacăra devotatei sale iubiri pentru români.
În vecinătatea depozitelor de aur jefuit de toate dictaturile lumii,
pe fundalul sonor al atâtor conferinţe de pace şi consratuiri
ecumenice, a muncit, ca oricare dintre noi, pentru a-si , întretine ,
existenţa şi a tăcut, asemenea nouă, câtă vreme nu avea nici cui,
nici la ce să vorbească. A păstrat neştirbită în persoana lui şi în
sânul familiei sale, crescute în legea strămoşească, demnitatea
naţiunii sale, păzindu-i etosul profund. Iar când a venit ceasul
vorbei şi al faptei, a vorbit şi a acţionat, la fel ca şi noi. A spus
lumii întregi adevărul despre cei care ne-au cotropit şi despre
cei care ne-au părăsit, a reamintit drepturile şi libertăţile noastre
pierdute, ne-a îndemnat să credem în noi înşine şi să sperăm
împreună cu el într-un viitor pe care-l merită A români
\~~1; il llUL :..>:: ~Tl;c,,
1
17 ~uauor~~~~
fugari se ruşinau că s-au născut români, când străini învăţaţi ne
dădeau lecţii de comportament istoric, el ne îndemna, surâzând
amar, să ne ferim de aventuri nesăbuite. Trăind în ritmul impus
de istorie poporului său, el ne iubea după legea lui, de Rege.
O singură datorie faţă de noi i-a rămas neîmplinită patru
decenii: aceea de a-şi prezenta poporului soţia. Ar fi avut
prilejul să o facă acum, când ar fi sărbătorit împreună cu noi,
acasă, învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Nu a fost să fie aşa.
Se va face şi asta într-o zi. Şi vom putea arunci, primindu-l
cuviincios, după datină, pe acela care a ştiut să rămână, aşa cum îl
ştiam, Rege, să-i arătăm, sub privirile lumii întregi, că am rămas
şi noi, cum ne ştie, români.

17 aprilie 1990

"Liberalul", serie nouă, an. XLIV. nr. 11,

27 aprilie 1990

18
 CHEMAREA TĂRII
,

Iniţiativa conducerii Partidului Naţional Liberal de a-l chema

pe Majestatea Sa Regele Mihai I al României să revină în ţară
pentru a candida la şe6.a Starului are cu torul alt sens decât acela
pe care i-l atribuie imaginaţia conspirativă a mediilor catilinare
sau machiavelice din Bucureşti şi a produs rezultate politice mai
importante decât zadarnicele vârtejuri de trivialităţi din gazetele
de pe malurile Dâmboviţei.
Din amintirile propriei sale istorii, strâns împletită cu aceea a
Regatului României, Partidul Naţional Liberal ştie prea bine că
regii acestei ţări nu pot avea nici slăbiciunea de a deveni vasalii
unei formaţiuni politice, nici deşertăciunea de a se dori seniorii
ei. Monarhi constituţionali autentici, ei au ascultat întotdeauna
cu răbdătoare şi binevoitoare atenţie oricare dintre părerile
exprimate cu bunăcredinţă şi bunăcuviinţă de factorii politici
responsabili, exponenţi ai voinţei naţionale, le-au cumpănit
cu chibzuinţă şi seninătate, în lumina numai a interesului şi
demnităţii naţiunii de ei întruchipate. Nu altfel a procedat şi de
această dată M.S. Regele Mihai I.
Aşteptând cu deplină linişte şi încredere răspunsul Majestăţii
Sale la o iniţiativă politică menită să contribuie la înlăturarea cât
mai grabnică a confuziei, dihoniei şi dezordinii ce ameninţă să
se instaleze stăpâne peste ţară, în condiţiile constituţionale cel
puţin precare determinate de o lege fundamentală contestată
în multe din prevederile ei esenţiale de exponenţii principalelor
partide istorice şi a tot mai numeroase forţe democratice
reprezentative, socotim că nu va 6. inutil să încercăm a descifra
câteva din semnificaţiile acestei iniţiative şi din roadele ei. Facem
acest lucru în numele şi de pe poziţia acelor membri ai Partidului
19
Naţional Liberal care au fose la fel de surprinşi ca tot romhlul de
hotărârea Delegaţiei Permanente.
Din iniţiativa domnului Radu Câmpeanu, îmbrăţişată
unanim de forul suprem de conducere al PNL, am reţinut în
primul rhld faptul că Domnia sa a ţinut să recunoască în chip
solemn, în numele întregului partid al cărui lider este, un adevăr
împărtăşit de noi cop: acela că M.S. Regele Mihai I este bărbatul
de stat romhl pe care însuşirile sale de curaj, înţelepciune şi cinste,
experienţa politică şi prestigiul dobhtd.it în calitate de şef de stat,
dar şi exemplara conduită de rege pribeag, îl aşează mai presus
de oricare dintre oamenii noştri politici. Situhldu-se, asemenea
tuturor candidaţilor la preşedinţie, de orice culoare politică, pe
terenul nesigur, dar impus de istorie, al Constituţiei republicane
fesenisce din 1991, dl. Radu Câmpeanu a ţinut, apoi, să aflrme
fară echivoc, în numele partidului nostru•, că numai cetăţeanul
Mihai de Romhlia ar putea înlocui în fruntea statului romhl pe
suveranul lui legitim, M.S. Regele Mihai I. în sfârşit, în acord
cu sutele de mii de romhli care au salutat intrarea triumfală a
M.S. Regelui Mihai I în Bucureşti, de Sfintele Paşti ale acestui an,
în cursul vizitei sale private, dl. Radu Câmpeanu şi-a exprimat
convingerea că numai Regele poate dobhtdi victoria în alegeri
asupra Preşedintelui. A recunoaşte valoarea ieşită din comun a
personalităţii omeneşti şi politice a M.S. R~gele Mihai I, a-i aflrma
f'ară echivoc calitatea de purtător al legitimităţii şi continuităţii
statului naţional, a crede cu convingere în capacitatea sa de a
dobmd.i încrederea tuturor rommilor nu ni se pare câtuşi de
puţin a comice o trădare sau a pregăti o uzurpare.
Departe de a legitima în vreun fel lovitura de stat comunistă,
poruncită de Stalin, de la 30 decembrie 1947, care a abolit

• Nicolae-Şerban Tanaşoca a intrat în PNL "în spiritul tradiţiei

familiei" sale, la începutul anului 1990, şi a părăsit partidul în 22
aprilie 1993 (n. ed.).
20
monarhia constituţională în România şi l-a silit pe Rege să ia
calea străinătăţii, iniţiativa liberală pune sub semnul întrebării
legitimitatea republicii prezidenţiale instaurate pentru eternitate
de Constituţia fesenistă din 1991, combătută de PNL şi de
celelalte formaţiuni politice democrate, care au votat împotriva
ei. Nimeni nu poate crede că M.S. Regele Mihai I va renunţa
vreodată la convingerile sale în privinţa superiorităţii monarhiei
constituţionale faţă de forma de stat republicană şi că va înceta
să militeze pentru restaurarea celei dintâi. Regalitatea a fost şi
rămâne pentru M.S. Regele Mihai I o datorie morală, împlinită
cu grele sacrificii personale pentru binele ţării şi nu un privilegiu
ereditar exploatat în folos propriu. Iniţiativa liberală, acceptată
ori nu de Rege, face inevitabilă acum, pentru toţi candidaţii la
preşedinţie, precizarea în termeni lipsiţi de orice ambiguitate
a atitudinii lor în problema formei de stat a României, în
problema revizuirii Constituţiei actuale, a cărei soluţionare prin
referendum, printr-un referendum autentic, este înscrisă de PNL
în programul său.
Iniţiativa PNL a prilejuit desf'aşurarea la Versoix a unor
convorbiri oficiale între M.S. Regele Mihai I şi lideri ai
principalelor partide istorice, PNL şi PNŢCD, în chestiuni de
imediată actualitate, cum ar fi alegerile din toamnă şi problema
constituţională, statutul M.S. Regelui Mihai I şi al Casei Regale
în România de azi şi rolul său în viaţa politică a ţării. Se poate
spune, credem, că, prin aceste întrevederi şi consfătuiri, M.S.
Regele Mihai I a şi reintrat, fără să abdice din demnitatea sa de
Suveran, în viaţa publică oficială a României, al cărei cetăţean şi,
o reamintim, singur Mareşal, nu a încetat să fie.
Fie-ne îngăduit să ne bucurăm că Partidul Naţional Liberal
nu este străin de acest eveniment istoric.

„Liberalul~ serie nouă, an. XLVI, nr. 30/88,

30 iulie-5 august 1992

21
 MESAJUL REGELUI

Pentru prima dată de la alungarea sa de pe tron şi din ţară,

M.S. Regele Mihai I al României s-a adresat direct poporului
său prin mijlocirea posturilor naţionale de radiodifuziune şi
televiziune în seara zilei de sâmbătă I august 1992. În frumoasa
limbă românească pe care o stăpâneşte ca puţini dintre bărbaţii
noştri de stat şi căreia i-a imprimat pecetea inconfundabilă a
stilului său regal, Suveranul pribeag a împărtăşit Naţiunii, în
chip oficial, consimţământul său de a reveni în fruntea starului,
aşa cum doresc mulţi dintre noi, hotărârea sa de a rămâne ceea
ce a jurat să fle: Regele României.
Mesajul Regelui către ţară nu poate fi coborât de trufia
nimănui la nivelul electoral al unui simplu refuz de candidatură
la Preşedinţia Republicii. Aşteptat cu nerăbdare de toţi românii
care l-au chemat pe Rege, arătându-i - şi nu numai de Sflntele
Paşti - iubirea, devotamentul şi încrederea lor, cerut de
momentul istoric hotărâtor pe care-l trăieşte, în grele împrejurări,
Ţara, elaborat după îndelungată chibzuinţă şi consultări cu
factori politici importanţi, Mesajul Regelui către Ţară, prilejuit
de propunerea Ia.cută publică de Partidul Naţional Liberal, este,
în cea mai bună tradiţie constituţională românească, un act regal
deschizător de perspective noi. Regele propune Ţarii restauraţia.
Iniţiativa regală este motivată juridic, politic şi moral. Regele
este în drept să-şi redobândească tronul, întrucât abolirea
monarhiei şi alungarea lui au fost rezultatul unei lovituri de stat
comuniste, poruncite de o putere străină, o încălcare a Dreptului.
Împrejurările politice fac necesară astăzi, mai mult ca niciodată,
prezenţa Regelui în fruntea statului ca garant al reconcilierii
naţionale şi sociale, capabil să mobilizeze toate energiile ţării

22
noastre, rară excepţie, spre folosul renaşterii ei morale şi al
reconstrucţiei ei economice şi sociale. Regele are datoria morală
de a rămâne credincios misiunii pentru care s-a născut, aşa cum a
jurat în faţa lui Dumnezeu şi a poporului său, el nu poate reveni
pe tron prin procedura alegerilor prezidenţiale, disimulându-şi
chipul real şi adevăratele convingeri. Cât priveşte calea restaurării
monarhiei constituţionale în România, ea trebuie să fle paşnică
şi legală, în respectul demnităţii tuturor românilor, urmând a
fi hotărâtă printr-un act de voinţă naţională, de parlamentarii
aleşi la 27 septembrie 1992, în acord cu toate forţele religioase,
civice, sindicale şi politice.
Departe de a încerca să se impună Ţarii în numele unui
legitimism orb, Regele se dovedeşte stăpânit de scrupulul
legitimităţii care-l determină să propună Naţiunii încheierea
unui nou contract cu Coroana, printr-o manifestare de
voinţă liberă şi lucidă. Suntem în ajunul unui nou descălecat?
Viitorul ne-o va spune. Adepţii reformei lente sau rapide
a socialismului, promotorii revoluţiei burgheze înraptuite
sălbatic, pe seama statului, de odraslele vechii nomenclaturi,
nostalgicii totalitarismului de toate culorile şi nuanţele şi
chiar monarhiştii improvizaţi, inspiraţi de mirajul anacronicei
autocraţii bizantino-ruseşti de drept divin au a se confrunta
acum, toţi, cu alternativa restaurării monarhiei constituţionale
româneşti, propuse de Rege. Din respect pentru istoria acestei
ţări, pentru forma de stat sub semnul căreia s-au înfăptuit marile
idealuri naţionale, neatârnarea, unitatea tuturor românilor,
modernizarea, integrarea în lumea europeană, afirmarea plenară
a culturii noastre, toţi fruntaşii politici sunt datori să ia în
considerare cu seriozitate, demnitate şi luciditate iniţiativa M.S.
Regelui Mihai I. Ea nu poate fl trecută cu vederea de nici un
cetăţean înzestrat cu simţul răspunderii faţă de ţară.
Ni se va spune, ştim, că actuala Constituţie opreşte punerea
în discuţie a formei de stat republicane. Suntem obligaţi însă să
23
constatăm că tot mai mulţi sunt românii care îşi afumă opţiunea
pentru monarhia constiruţională sau îşi reconsideră părerile
asupra ei. Lideri de partide, întregi formaţiuni politice, candidaţi
la Preşedinţia Republicii, reprezentanţi ai Bisericii, o importantă
parte a intelecrualităţ:ii îşi arată deschis insatisfacţia pentru felul
în care s-a crezut că a fost rezolvată problema formei de stat a
României. A prohibi punerea în discuţie a unei probleme nu
înseamnă a o rezolva, ci, dimpotrivă a o transforma într-un izvor
de disensiuni şi chiar conflicte. Menirea unei Constiruţ:ii este însă
tocmai aceea de a oferi cadrul legal care să garanteze soluţionarea
paşnică a oricărei probleme. Dacă un mare curent de opinie în
favoarea monarhiei constiruponale se va naşte în România,
nimic nu va putea opri restauraţia. Cu atât mai puţin o pot face
minciunile istorice, insultele degradante la adresa monarhiei
româneşti, culrul ipocrit al Mareşalului Ion Antonescu în care
s-au specializat o parte din foştii muritori ai culrului lui Nicolae
Ceauşescu.
Iar noi, Partidul Naţional Liberal, care am facut M.S. Regelui
Mihai I propunerea cutezătoare de a candida la şeAa starului,
din credinţa că numai Regele ne poate reda România aşa cum o
vrem şi cum trebuie să o vrem, să ne lăsăm stăpâniţi de credinţa
lui că numai România îşi poate redobândi Regele, regăsindu-se
pe sine, prin încordarea voinţei morale şi a puterilor intelecruale
ale Aecăruia dintre cetăţenii ei. M.S. Regele Mihai I s-a arătat
gata să ne slujească pe toţi laolaltă şi pe Secare dintre noi,
coborându-se, cu creştinească smerenie, la nivelul Aecăruia. E
datoria noastră să încercăm a ne ridica, însufleţiţi de încredere şi
speranţă, la nivelul cerut de iubirea lui exigentă, de Rege.

Articol refuzat de jurnalul "Liberalul~ căruia i-a

fost încredinţat la 10 august 1992 pentru că "nu
exprimă punctul de vedere al PNL"
(Nicolae Enescu)

24
 COROANA DE OŢEL

lnstituireamonarhieiconstituţionalecaformădeguvernământ
şi întemeierea unei dinastii naţionale de către un principe creştin,
ales de reprezentanţii Ţarii dintre vlăstarele unei case suverane
europene, alta decât a Romanovilor sau a Habsburgilor, au fost,
dintru început, componente esenţiale ale blocului de revendicări
formulate de rauritorii statului român modern faţă de Marile
Puteri răspunzătoare de organizarea politică a păcii la gurile
Dunării, după războiul pierdut de Rusia, zis al Crimeii. Ele sunt
cuprinse, împreună cu autonomia, unirea principatelor într-un
. singur stat numit România, neutralitatea şi regimul parlamentar
reprezentativ, între „cele întâi, cele mai mari, mai generale şi
mai naţionale dorinţe ale ţării" exprimate, în numele Partidei
Naţionale, de Mihail Kogălniceanu şi confirmate, unanim, de
adunările ad-hoc ale Moldovei şi Ţarii Româneşti, în 1857.
Reticenţele interesate, dacă nu chiar împotrivirea ostilă, cu
care le-au întâmpinat una sau alta dintre Marile Puteri de atunci,
au racut să întârzie înraptuirea lor deplină. A fost nevoie, din
partea românilor, de iscusite manevre diplomatice, de îndrăzneţe
şi ingenioase acţiuni politice, de jertfele unui război, pentru că
aceste deziderate legitime să se împlinească. Ceremonia care a
marcat, în chip simbolic, în istoria statului şi naţiunii române,
realizarea integrală a aspiraţiilor afirmate de Mihail Kogălniceanu
în 1857 a fost încoronarea, la 10 mai 1881, a domnitorului
Carol, principe de Hohenzollern-Sigm~ingen, ca primul rege al
României. Coroana de oţel, raurită din metalul unui tun turcesc
capturat la Plevna, conferită atunci de reprezentanţii naţiunii,
după ce fusese sfinţită de Biserică, monarhului ca însemn al
regalităţii lui a fost primită de acesta ca „simbol al independenţei

25
şi puterii României~ Şi aşa a rămas. După ce anacronicele imperii
multinaţionale, stăpânitoare şi de români rupţi din unitatea
organică a neamului, s-au năruit, prinse în marele vârtej al
Primului Război Mondial şi al răzvrătirii tuturor oprimaţilor care
l-a însoţit, în jurul acestui simbol de putere şi libertate naţională
au hotărât să se adune, pentru a se uni, ei şi toate pământurile
româneşti, într-o singură alcătuire politică firească, toţi românii.
La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Coroana de oţel consacra
solemn în persoana regelui Ferdinand I pe cel dintâi Suveran al
Marelui Regat al României întregite.
Monarhia românească nu a fost nici autocraţia de drept
divin cu care ne îmbie uneori, neştiutori, nostalgicii teocraţiei
de inspiraţie bizantino-rusească, nici fiqiunea de autoritate,
cu servicii doar de protocol naţional, despre care ne vorbesc
admiratorii despotismului luminat, inspiraţi de dogmele liberei
cugetări. Coroana era o putere menită să garanteze unitatea,
siguranţa, armonia şi libera dezvoltare a fiinţei naţionale. Într-un
stat modern, laic, naţional şi democratic, în care toate puterile
emanau de la naţiune şi nu puteau fi exercitate altfel decât după
principiile şi regulile aşezate în Constituţie, puterile Regelui,
izvorâte din acelaşi izvor de legitimitate al voinţei naţionale,
aveau acelaşi regim. Definite strict, în termeni lipsiţi de
ambiguitate, de Constituţie, ele erau exercitate după principiile
şi regulile aşezate într-însa. Dar aceste puteri erau considerabile.
Regele exercita împreună cu reprezentanţa naţională puterea
legislativă, lui îi era încredinţată pentru a o exercita prin miniştrii
săi, puterea executivă şi în numele lui erau executate hotărârile
pronunţate de puterea judecătorească în virtutea legii, el era
capul puterii armate. Coroana era un factor constituţional de
iniţiativă, stabilitate şi arbitraj.
Regii României au ştiut să-şi îndeplinească misiunea de a
păstra nealterat, aşa cum jurau în faţa lui Dumnezeu şi a poporului
lor la urcarea pe tron, caracterul constituţional al monarhiei şi de
26
a-şi folosi puterile constituţionale, singurele de care dispuneau
potrivit Legii fundamentale, în serviciul intereselor ţării şi al
binelui obştesc. Ei au ştiut să-şi înfrângă, dacă a fost nevoie,
propriile înclinaţii şi opţiuni personale, supunându-se, în clipe
de răscruce din istoria statului român, voinţei naţionale. Ei au
ştiut deopotrivă să asume răspunderea unor iniţiative politice
curajoase şi riscante, atunci când conştiinţa le-a dictat asemenea
hotărâri. Din conlucrarea Regilor cu Naţiunea s-a ajuns, sub
regimul monarhiei constituţionale, la dobândirea independenţei,
la Unirea cea mare, la modernizarea societăţii româneşti, la
înflorirea culturii naţionale. Este mai presus de orice îndoială
adevărul că monarhia constituţională este regimul sub care
România a cunoscut afirmarea ei deplină, în libertate.
La 30 decembrie 1947, printr-o lovitură de stat poruncită
de Stalin şi executată de comuniştii români, fără consultarea
voinţei naţionale şi împotriva ei, sub ameninţarea trupelor de
ocupaţie ale unei puteri străine şi în interesul acesteia, monarhia
constituţională a fost abolită în România şi în locul ei s-a
instaurat, sub formele ipocrite ale republicii, totalitarismul.
Dispărea, în urmă cu 45 de ani, în felul acesta, ultimul şi cel
mai puternic bastion al libertăţii, naţionalităţii şi europenităţii
noastre, cel construit de făuritorii statului român modern, între
care liberalii Partidei Naţionale au jucat un rol hotărâtor. Oricare
va fi forma pe care va dori să şi-o dea în viitor această ţară, este
de datoria noastră să cinstim, pe potriva marelui ei rol istoric,
Coroana de oţel a României şi pe aceia care s-au învrednicit să-i
poarte povara.

"Liberalul", serie nouă, an. XLVI, nr. 45/103,

31 decembrie 1992- 6 ianuarie 1993

27
 RETROCEDAREA PELEŞULUI ŞI
RESTAURAREA ORDINII DE DREPT
ÎN ROMÂNIA

Nu este nevoie de laborioase cercetări istorice, în arhive şi

biblioteci, pentru a afla adevărul despre calitatea M.S. Regelui
Mihai I de legitim proprietar al bunurilor pe care le revendică
în baza Legii 10/2001, cu respectarea tuturor prevederilor
ei procedurale. Lucrurile sunt foarte clare şi bine cunoscute
istoricilor care-şi iau în serios, cu bună credinţă, meseria.
Stăruie din păcate în mintea multor români, chiar şi de bună
credinţă, confuzia creată de regimul comunist între diferitele
categorii de bunuri şi surse de venit de care dispuneau, în
condiţii legale diferite, regii României. În principal erau trei
categorii de asemenea bunuri şi venituri: 1) bunurile personale
imobiliare şi mobiliare ale regelui - terenuri, case, castele,
acţiuni, conturi în bănci, bijuterii, opere de artă, mobilier etc.
etc.; 2) indemnizaţiile fixate de Parlament prin aşa-numita listă
civilă pentru rege şi anumiţi membri ai Casei Regale în vederea
acoperirii cheltuielilor necesare îndeplinirii funcţiilor lor; 3)
Domeniile Coroanei, constituite, tocmai pentru a menţine la
un nivel rezonabil lista civilă după înălţarea României la rangul
de regat, printr-o lege specială, în 1884, din 12 moşii ale statului
român, al căror uzufruct revenea regelui, dar care rămâneau
proprietate a statului.
Bunurile din prima categorie - şi numai acestea - erau
proprietăţi, în sensul deplin şi comun al termenului, ale
regelui care putea dispune de ele ca orice cetăţean, în condiţiile
respectării legii civile desigur şi, spre deosebire de toţi cetăţenii,
în condiţiile respectării prevederilor Statutului Casei Regale.
28
Aşadar, numai aceste bunuri puteau fi transmise prin legate
testamentare, vândute, dăruite, schimbate cu altele de rege,
care era ţinut totuşi să nu facă acte ce ar putea afecta negativ
interesele legitime ale dinastiei, prestigiul ei, demnitatea reginei,
privilegiile principelui moştenitor. Totodată, când dispunea prin
testament de aceste bunuri, regele era obligat, ca orice cetăţean,
să nu priveze de cota rezervatară pe nici unul dintre erezii săi
legitimi, chiar dacă îl privilegia pe succesorul său la tron şi în
calitatea de şef al familiei regale. Regii României au respectat cu
stricteţe exemplară aceste principii, aşa cum o arată testamentele
regilor Carol I şi Ferdinand I, care ar trebui republicate astăzi.
Toate bunurile revendicate de M.S. Regele Mihai I fac
parte exclusiv din prima categorie, ele sunt proprietăţile sale
personale şi au fost confiscate abuziv de regimul comunist în
1948, la fel ca sumedenie de alte bunuri ale altor cetăţeni. Moşia
Sinaia-Predeal, cu castelele şi alte clădiri construite pe întinsul
ei, cu obiectele de artă care dau Peleşului valoarea lui deosebită
a fost proprietatea personală a regelui Carol I, dobândită prin
cumpărare şi amenajată pe spezele sale, pentru a-i servi drept
reşedinţă secundară. Carol I a creat tradiţia ca acest domeniu
şi castelul Peleş să revină, ca proprietate personală, în fiecare
generaţie, regelui României care să-l folosească drept reşedinţă.
Aşa se face că regele Carol I a legat acest domeniu principelui
Ferdinand, care, la rândul său îl hărăzea moştenire, într-o
primă formă a testamentului său, principelui Carol, dar care,
în momentul când acesta din urmă a renunţat la tron, a anulat
legatul respectiv printr-un codicil la testament şi l-a înlocuit
printr-unul în favoarea succesorului desemnat, principele Mihai,
viitorul rege Mihai I, specificând că principele Carol îşi va primi
cota rezervatară în bani şi efecte. Dacă acest domeniu şi castelele
de acolo - la fel ca toate celelalte proprietăţi personale ale lor -
ar fl fost parte din Domeniile Coroanei, ele nu ar fi putut face
29
obiectul unor acte de dispoziţie testamentară ale regilor Carol I
sau Ferdinand.
Diferenţa apare limpede pentru cine citeşte atent
testamentele regilor Carol I şi Ferdinand. Carol I hotărăşte ca
reşedinţă de vară pentru mult iubita sa soţie, regina Elisabeta,
Castelul Peleş şi hotărăşte ca toate veniturile moşiilor sale
Broşteni, Sinaia-Predeal şi Mănăstirea să fle folosite de aceasta
pe toată durata vieţii ei, deşi lasă în moştenire moşia Broşteni,
Peleşul şi moşia Sinaia-Predeal cu toate stabilimentele viitorului
rege Ferdinand, iar moşia Mănăstirea principelui Carol, dar
speră numai că apartamentele ocupate de regina Elisabeta din
Palatul Regal de la Bucureşti vor rămâne la dispoziţia ei. Aceasta
pentru că Palatul Regal de la Bucureşti, Luvrul României, nu
este proprietate personală a regelui, ci proprietate a statului. La
rându-i, de asemenea, regele Ferdinand roagă să se lase soţiei sale,
regina Maria, ca reşedinţă palatul de la Cotroceni, proprietate a
statului român, dar hotărăşte ca regina Maria să aibă în folosinţă,
pe toată durata vieţii ei, Castelul Pelişor şi Casa Cavalerilor,
proprietăţile lui personale.
Regii Carol I şi Ferdinand au lăsat moştenire, potrivit
liberei lor voinţe, alte bunuri imobiliare şi valori mobiliare care
le aparţineau multor altor legatari: unor membri ai Familiei
Regale, unor slujitori devotaţi, Bisericilor creştine (ortodoxă,
unită şi catolică) şi celei israelite, Academiei Române, unor
Fundaţii. Până la instaurarea regimului comunist, valabilitatea
dispoziţiilor testamentare nu a fost niciodată pusă la îndoială
de cineva, nici măcar de regele Carol al Ii-lea, după venirea lui
pe tron. M.S. Regele Mihai I nu revendică aşadar Domeniile
Coroanei României, ci numai ceea ce i-a aparţinut, ca proprietate
personală, dobândită prin moştenire de la înaintaşii săi sau
prin achiziţie din resursele sale. Ca temă de cercetare, istoria
proprietăţilor regale din România este desigur interesantă şi
importantă şi merită un studiu la fel de conştiincios ca acela pe

30
care l-a consacrat Ioan Donat constituirii domeniului funciar
al lui Mihai Viteazul sau ca acela pe care l-a închinat Andrei
Oţetea constituirii averii lui Tudor Vladimirescu. Dar, personal,
consider că are o semnificaţie istorică încă şi mai importantă actul
din acest august 2001, prin care, revendicându-şi proprietăţile
personale însuşite abuziv de statul comunist şi făcând-o, aşa
cum a făgăduit, numai în baza unei legi de restituire valabile
pentru toţi cetăţenii României, M.S. Regele Mihai I înţelege să
contribuie la restaurarea ordinii de drept în ţara sa.

13 august 2001

„Curierul Naţional", an. XII, nr. 3179,

16 august 2001, p. 8
 O MĂRTURIE INEDITA
DESPRE ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944

La 23 august 1944, M.S. Regele Mihai I al României a

izbutit, printr-un act de curajoasă iniţiativă personală, pregătit
în colaborare cu cei mai apropiaţi dintre consilierii săi,
înfăptuit cu sprijinul devotat al oştirii şi al principalelor forţe
politice şi aprobat de întreaga naţiune, să restaureze ordinea
constituţională a statului român modern în forma hotărâtă
de creatorii acesruia, în frunte cu înaintaşii săi, regii Carol I şi
Ferdinand. Exercitându-şi, cu impresionantă tărie de caracter,
cu neaşteptată - pentru contemporani - maruricace de cugetare
politică şi cu desăvârşit respect faţă de normele constituţionale,
prerogativele de suveran, în coacă întinderea lor, tânărul Rege se
angaja să conducă eforrurile decisive în vederea salvării fiinţei,
libertăţii şi integrităţii statului naţional român, grav primejduite
de asocierea cu puterile Axei într-un război evident pierdut de
acestea din urmă.
Reafirmând autoritatea Coroanei şi reactivându-i funcţiile
în spiritul tradiţiei constituţionale şi în scopul binelui obştesc,
M.S. Regele Mihai I a devenit atunci personalitatea emblematică
a naţiunii române, cum a şi rămas până astăzi. împrejurările erau
cu adevărat tragice. Ruprura cu al treilea Reich, exponent al
totalitarismului naţional-socialist, a cărui înfrângere previzibilă
nu era totuşi iminentă, putea să dovedească aliaţilor apuseni
ataşamentul românilor faţă de valorile civilizaţiei europene
moderne de el repudiate şi aspiraţia lor la reintegrarea Ţării în
marea familie a scatelor democratice, căreia ea îi aparţinea prin
naştere şi vocaţie. Dar, în strategia militară şi politică elaborată
chiar de aceste democraţii, pentru România, consecinţa imediată
32
a rupturii cu Reichul nu putea fi alta decât apropierea de marele
lor aliat, în plină ofensivă biruitoare pe frontul răsăritean,
de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, promotoarea
celuilalt totalitarism al veacului XX, totalitarismul comunist,
potrivnic, nu mai puţin decât nazismul, acestor valori.
Continuarea războiului alături de Reich risca să compromită nu
numai viitorul, ci să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa
statului român, dar alăturarea la efortul de război al Aliaţilor,
reprezentaţi în zonă de Uniunea Sovietică, îl expunea, în pofida
făgăduielilor Moscovei, comunizării.
Toţi factorii politici naţionali, inclusiv Mareşalul Ion
Antonescu, erau conştienţi de aceste adevăruri şi de tragismul
situaţiei în care se găsea Ţara. Convinşi că România trebuie să
iasă din război, să se desprindă de Axă, atât oficialii regimului
antonescian, cât si , democrată au initiat,
, opozitia , separat sau
concertat, contacte şi chiar negocieri secrete cu aliaţii. Sperau
însă cu toţii că pot primi din partea occidentalilor garanţii
împotriva ameninţării imperialismului sovietic şi amânau
momentul trecerii la acţiune reală, scontând, în schimb, în
pofida tuturor evidenţelor, pe sprijinul anglo-american în
vederea obţinerii unor condiţii cât mai puţin grele de armistiţiu,
ba chiar a restabilirii frontierelor României Mari. M.S. Regele
Mihai I înţelegea şi împărtăşea temerile oamenilor politici,
încuraja demersurile diplomatice întreprinse, dar, mai conştient
decît oricine de necesitatea trecerii grabnice la fapte, nu a ezitat
să elaboreze, în strânsă cooperare cu liderii partidelor politice
democratice, în frunte cu Iuliu Maniu, cu ofiţeri devotaţi Casei
Regale şi cu grupul tinerilor consilieri apropiaţi lui, planul
precis al unei acţiuni menite să ducă la încheierea grabnică a
armistiţiului cu coaliţia antihitleristă, reprezentată pe câmpul
de luptă de sovietici, fle de către guvernul Ion Antonescu, fle,
în caz de refuz din partea Mareşalului, de către un nou guvern,
învestit după demiterea celui dintâi. Proiectată pentru ziua de
33
sâmbătă 26 august 1944, punerea în aplicare a acestui proiect
politic a avut loc, din motive de conjunctură, prin hotărârea
Regelui, la 23 august 1944.
Evenimentele de la 23 august 1944 şi din zilele care au
urmat sunt, în general, bine cunoscute astăzi. În schimb, sensul
acrului regal din această zi încărcată de istorie ca puţine altele
rămâne controversat. El a fost deformat subiectiv chiar de unii
dintre participanţii la evenimente. Nu sunt puţini aceia care au
încercat să acapareze în beneficiul propriilor partide politice şi
al liderilor lor meritul actului de la 23 august 1944, nici aceia
care au încercat, criticând felul în care s-au desraşurat lucrurile,
să arunce întreaga răspundere pentru consecinţele nedorite,
dar inevitabile ale acestui act exclusiv în seama M.S. Regelui
Mihai I şi a colaboratorilor săi. După ce, ani de-a rândul, a
prezentat ziua de 23 august 1944. din care a racut sărbătoarea
naţională a României, drept zi a eliberării ţării noastre de către
"glorioasa Armată Roşie~ Partidul Comunist Român şi-a arogat
paternitatea actului de la 23 august 1944, realizând - cu ajutorul
unor intelectuali obedienţi - performanţa istoriografică de a-l
evoca rară să pomenească nimic despre adevăratul său autor,
M.S. Regele Mihai I. Este greu de calificat în termeni civilizaţi
atitudinea înfocaţilor comunişti de ieri, care îndrăznesc să se
erijeze astăzi, alături de apologeţi ai rebeliunii legionare din
1941, în vehemenţi apărători ai Mareşalului Ion Antonescu,
„trădat" la 23 august 1944 de Coroană. Nu este însă prea greu
de imaginat tratamentul la care i-ar supune defunctul Mareşal,
dacă s-ar scula din mormânt, pe aceşti oameni!
Sensul actului iniţiat şi înraptuit de Rege la 23 august 1944
poate fi desluşit deplin din seria evenimentelor care i-au urmat,
iar intenţiile Suveranului României şi ale celor care l-au susţinut
sunt puse limpede în evidenţă de faptele lor ulterioare. Să
amintim aici numai faptul că prima aniversare a actului de la
23 august 1944, cea de la 23 august 1945, a fost celebrată rară
34
participarea Regelui, aflat în ceea ce s-a numit greva regală, ca
protest faţă de comportamentul guvernului Dr. Petru Groza
şi al ocupantului sovietic de care acesta era susţinut. Această
absenţă a fost privită de sovietici ca un afront. Actul de la 23
august 1944 a deschis un şir de acţiuni prin care, după imperios
necesara desprindere de Axă, Regele şi toate forţele politice
devotate binelui naţional, concentrate în jurul lui, au încercat,
înfruntând grave pericole, să stăvilească procesul satelizării
României de către Uniunea Sovietică şi comunizarea ei. M.S.
Regele Mihai I a condus această luptă, pe teritoriul naţional,
până la 30 decembrie 1947, data alungării sale de pe tron şi
din patrie, apoi, cu o impresionantă consecvenţă şi fermitate
de atitudine, din exil. Lupta M.S. Regelui Mihai I pentru
restaurarea şi consolidarea ordinii de drept în România, pe linia
tradiţiei naţionale şi în spiritul civilizaţiei europene moderne, a
intrat într-o nouă etapă după 22 decembrie 1989. Ea continuă,
în forme adecvate, si, astăzi.
Istoria va recunoaşte într-o zi în M.S. Regele Mihai I al
României pe monarhul care a înţeles, aşa cum s-a legat prin
jurământ faţă de poporul său, să-şi îndeplinească până la capăt,
cu orice renuntări
, si
, sacrificii, cu tenacitate si, întelepciune,
, cu
discreţie şi smerenie creştină, datoria de suveran constituţional,
ca urmaş vrednic al marilor săi predecesori, a căror pildă i-a
călăuzit întotdeauna comportarea în toate domeniile. Să ne
aducem aminte că, în august 1914, supunându-se voinţei
naţionale, din scrupulul respectării Constituţiei elaborate sub
domnia lui, Regele Carol I a acceptat, împotriva convingerilor
sale intime, ca România să adopte neutralitatea în conflictul
mondial izbucnit atunci. Că, în august 1916, credincios
legământului de monarh constituţional, Regele Ferdinand n-a
şovăit să angajeze Ţara, în acord cu voinţa naţională, în război
împotriva primei sale patrii, de care era atât de profund legat.
Asemenea lor, în august 1944, M.S. Regele Mihai I, animat
35
de sentimentul datoriilor sale constituţionale, a luat asupra sa
întreaga răspundere a restaurării ordinii de drept suspendate de
propriul său părinte şi, aşa cum cerea voinţa naţională, al cărei
exponent era menit să fie, a angajat, cu curaj şi spirit de sacrificiu,
lupta pentru integritatea statului şi libertatea românilor.
Pentru a-l omagia cu prilejul împlinirii celor opt decenii de
viaţă pe acela care a devenit Rege al României în urmă cu 74 de
ani, am socotit potrivit să dăm publicităţii o mărturie inedită
despre actul de la 23 august 1944. Este vorba de însemnările
zilnice din 21-24 august 1944 ale istoricului Emil C. Lăzărescu,
unul dintre participanţii necunoscuţi până acum la evenimentele
de atunci.
Câteva cuvinte despre autorul acestor însemnări, aşternute
citeţ, dar evident în grabă, cu omisiuni de semne ortografice şi
repetări de cuvinte, pe filele unui „bloc-notes" purtând antetul
Ministerului Afacerilor Străine al României, unde el lucra. Emil
C. Lăzărescu, fiul eminentului profesor de franceză şi limbi
clasice Constantin Lăzărescu, cunoscut, acesta din urmă, şi ca
traducător din clasicii greci şi romanticii germani, s-a născut la
24 iunie 1913, la Constanţa. După studii liceale la Constanţa şi
Bucureşti, a devenit student la Facultatea de Litere şi Filosofie a
Universităţii din Bucureşti şi, în paralel, la Şcoala Superioară de
Arhivistică din Bucureşti, pe care le-a absolvit în anii 1935 (pe
cea de a dm1a) şi 1936 (pe cea dintâi). A fost elevul lui Nicolae
Iorga, de care s-a ataşat sufleteşte în chip deosebit şi cu ale cărui
fiice, apropiate ca vârstă, s-a împrietenit, al bizantinistului şi
neoelenistului Demostene Russo şi al istoricului românilor
Constantin C. Giurescu. Membru al Şcolii Române din Franţa,
a urmat, între 1937 şi 1939, cursurile de Istoria filosofiei
medievale ale lui Etienne Gilson la College de France, de
Istoria artei ale lui Henri Focillon la Institut d'histoire de l'art
şi de Arheologie medievală ale lui Marcel Aubert la Ecole des
Chartes. După ce a îndeplinit funcţia de profesor secundar de
36
istorie la Bucuresti
, si
, Timisoara,
, a fost încadrat ca bibliotecar la
Ministerul Afacerilor Străine (1940). A lucrat apoi, cu gradul
de şef de serviciu (1941-1943) şi de consul (1943-1947), la
Oficiul de studii al aceluiasi , minister, în cadrul căruia a fost
însărcinat să urmărească propaganda străină ostilă României şi
să întreprindă cercetări istorice şi de statistică etnică pentru a
dovedi îndreptăţirea poporului român la stăpânirea teritoriului
său de stat. În timpul războiului a lucrat la Direcţiunea
Cabinetului si , a Cifrului. În 1946, si-a, sustinut
, doctoratul în
istorie cu teza intitulată Români, unguri şi tătari la începutul
statelor româneşti. Contribuţii la istoria românilor în secolele
XIII-XIV, elaborată sub conducerea Pro( Gh. Brătianu, comisia
fiind alcătuită din Victor Papacostea, Ion Hudiţă şi C.C.
Giurescu. În 1943 a fost trimis în calitate de curier diplomatic în
Portugalia prin Berlin, Paris şi Madrid. Din pricina legăturilor
sale de prietenie cu Victor Rădulescu-Pogoneanu şi a activităţii
în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, a fost inculpat în
procesul PNŢ - din care nu făcuse parte - în 1947. A fost
condamnat pentru indiscreţie în serviciu la 2 ani de temniţă, dar
detenţia i-a fost prelungită arbitrar cu încă 5 ani, se pare că şi din
intenţia organelor represive comuniste de a-l implica în procesul
lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Deţinut, aşadar, între 1947 şi 1954, a
fost angajat, după eliberarea din închisoare, la 15 decembrie
1955, în Institutul de Istoria Arcei (secţia de artă medievală)
al Academiei Române, unde a lucrat până la pensionarea sa, la
31 august 1975. Tot în 1975, flul său, clasicistul şi bizantinistul
Radu E. Lăzărescu, astăzi colaborator al Muzeului de Antichităţi
mediteraneene din Stockholm, era transferat din Institutul de
Studii Sud-Est Europene al Academiei Române la Biblioteca
Academiei Române, într-un post „mai puţin ideologic", din
pricina dosarului politic al tatălui său. Emil C. Lăzărescu a
elaborat câteva lucrări fundamentale privitoare la istoria statului
medieval, a culturii şi artei medievale româneşti şi a îndrwnat, cu
37
rară generozitate, formarea tinerilor cercetători cu care era coleg.
Nevoit să părăsească în ultimii ani de viaţă casa părintească,
demolată, ca multe altele, pentru a face loc faimosului Centru
Civic ceauşist, a trebuit să renunţe la o mare parte din vasta sa
bibliotecă, pe care a dăruit-o prietenilor, discipolilor şi unor
instituţii de cercetare şi cultură de care era legat afectiv. A murit,
după grea suferinţă, la 10 noiembrie 1987.
Puţini apropiaţi ai lui Emil C. Lăzărescu ştiau că fusese
implicat, în timpul funcţionării sale la Direcţiunea Cabinetului
şi a Cifrului, ca prieten şi colaborator apropiat al lui Victor
Rădulescu-Pogoneanu, în pregătirea şi înf'ăptuirea actului
de la 23 august 1944. Şi nimeni nu ştia că acest om de mare
distincţie intelectuală, de rară eleganţă morală, animat de un
patriotism pe cât de ardent, pe atât de discret în manifestările
sale publice, a aşternut pe hârtie însemnările pe care le publicăm
aici, descoperite între manuscrisele sale. Fără să cuprindă
revelaţii spectaculoase despre evenimentele din august 1944,
însemnările acestui participant inteligent şi perspicace la ele,
surprind esenţialul, confirmând întru totul principalele date
cunoscute. Ele sunt preţioase mai ales ca document de atmosferă,
dar nu numai. Este de relevat impresia deosebită pe care o face
asupra tânărului Emil C. Lăzărescu personalitatea şi conduita,
calmă şi fermă, a M.S. Regelui Mihai I. Specialiştii vor insera
desigur aceste pagini între documentele de primă mână despre
evenimentele din august 1944, valorificându-le corespunzător,
iar pe autorul lor între cei care au jucat un rol, deloc de neglijat,
chiar dacă nu esenţial, în acele zile.
Pentru redactarea celor câteva note de subsol, lipsite de
orice pretenţie de originalitate, destinate numai să înlesnească
înţelegerea textului prin identificarea personajelor amintite
adesea pe numele lor mic şi să comunice datele esenţiale
ale biografiei lor, am folosit, pe lângă evocările lui Emil C.
Lăzărescu, capitolul Who's Who, din lucrarea lui Gh. Buzatu,

38
România şi războiul mondial din 1939-1945, laşi, 1995, p.
279-327, memoriile lui Mircea lonniţiu, Amintiri şi reflecţiuni,
Bucureşti, 1993 şi preţiosul dicţionar Armata română în Al
Doilea Război Mondial {1941-1945) elaborat de Alesandru
Duţu, Florica Dobre şi Leonida Loghin. Ne facem o plăcută
datorie din a mulţumi în chip cu totul deosebit domnului Pro(
Neagu Djuvara, unul dintre eroii scurtei cronici inedite, în
parte pierdute ori neterminate, a istoricului Emil C. Lăzărescu,
pentru identificarea multora dintre persoanele evocate în
aceste Însemnări zilnice, la fel de familiare Domniei-Sale ca si .
autorului lor şi pentru preţioasele informaţii despre ele pe care
ni le-a oferit.
<Emil Lăzărescu, Însemnări zilnice (21-24 august 1944)>
21 august

kă 1 hotărăşte să trimită curieri la Stockholm şi Ankara,

pentru noi tatonări.
22 august

1
Mihai (Ică) Antonescu ( 1904-1946), colaboratorul cel mai
apropiat al Mareşalului Ion Antonescu, cu care însă nu se înrudea.
Ministru al Justiţiei în primul guvern al lui Ion Antonescu, a primit
la 21 iunie 1941 funcţia de vice-prim-ministru, iar la 27 iunie 1941
portofoliul Afacerilor Străine, pe care le-a deţinut până la 23 august
1944. A angajat, din proprie iniţiativă, f'ă.ră a-l informa întotdeauna
deplin pe şeful guvernului, contacte şi chiar negocieri cu Aliaţii în
vederea scoaterii României din război. Arestat la 23 august 1944, a fost
judecat, condamnat la moarte şi executat împreună cu Ion Antonescu
în 1946. Însemnările lui Emil C. Lăzărescu confirmă faptul că nici
guvernul Ion Antonescu, nici Mihai Antonescu personal nu erau
câtuşi de puţin decişi, la 23 august 1944, să încheie un armistiţiu cu
sovieticii, ci numai să reia tatonările, eventual chiar negocierile cu ei în
acest scop prin intermediul reprezentanţei diplomatice a URSS de la
Stockholm şi, cum se vede mai jos, prin cel al prim-ministrului Turciei.
39
 lcă dă o lungă telegramă de cifrat pentru Ankara în care cere
sfatul şi intermediul lui Saradjioglu 1 pentru înţelegere eventuală
cu ruşii.
Aflu că frontul ~ fost spart şi la Tighina.
Îngrijorat pentru Mircea2 pe care-l cred la Cetatea Albă.
23 august
Am cifrat până la 4 dimineaţa, ajutându-l pe Pichi3,
telegrama lui lcă, lungă, declamatoare şi disperată. În fond, cu
torul zadarnică. Ciurea4 îşi face pregătirile de plecare. 4 1/2
Ionel 5 vine cu telegrama prin care se cere pe sâmbătă la prânz

1
Şiikrii Saratoglu, prim-ministrul Republicii Turcia (9 iulie 1942-
4 august 1946).
2
Mircea C. Lăzărescu (1919-1985), medic, unul dintre fraţii
istoricului Emil C. Lăzărescu. Era, în acel moment, mobilizat, dar nu
fusese încă trimis pe front cum credea fratele său. Avea să facă mai
târziu campania pe frontul de Vest.
3
Victor (Pichi) Rădulescu-Pogoneanu (1910-10 martie 1962,
Văcăreşti), diplomat, adjunctul lui Grigore Niculescu-Buzeşti la
Direcţiunea Cabinetului şi a Cifrului, unul dintre cei mai activi
participanţi la pregătirea şi înfapruirea acrului de la 23 august 1944.
Prieten apropiat cu Emil C. Lăzărescu şi Neagu Djuvara. Judecat şi
condamnat în procesul PNŢ din 1947, a fost exterminat în temniţă de
comunişti.
4
Emil-Constantin Ciurea (n. 1913 ), doctor în drept, fost srudent al
lui Nicolae Iorga, lucra în cadrul Direcţiunii Cabinerului şi a Cifrului
din Ministerul Afacerilor Străine. Prieten cu Emil C. Lăzărescu. A fost
trimis de Mihai Antonescu la Istanbul, în calitate de curier diplomatic,
în chiar ziua de 23 august 1944, în cadrul ultimelor demersuri ale lui
Mihai Antonescu pe lângă Aliaţi în vederea negocierii unui eventual
armistiţiu. A rămas, ca şi Neagu Djuvara, în Occident.
5
Ion Mocsony-Stârcea (1909-1992), diplomat, consilier apropiat
al M.S. Regelui Mihai I, Mareşal al Curţii Regale, unul dintre
principalii colaboratori ai Suveranului la pregătirea şi înfaptuirea
40
ajutorul aviaţiei americane 1• Acţiunea este fixată pe sâmbătă 2 •
Pleacă Ciurea şi Neagu 3: suntem convinşi că vor putea trece

actului de la 23 august 1944. Judecat şi condamnat în procesul PNŢ

din 1947, este întemniţat până în 1963, când autorităţile comuniste îi
acordă permisiunea de a emigra în Occident.
1
Telegrama către Aliaţi trimisă de Rege şi opoziţie nu era desigur
adusă la cunoştinţa lui Mihai Antonescu.
2
Actul de la 23 august 1944 fusese iniţial proiectat pentru sâmbătă,
26 august 1944. A fost înfăptuit mai devreme, deoarece M.S. Regele a
aflat că Mareşalul Ion Antonescu urma să plece în inspecţie pe front.
Este de reţinut că Emil C. Lăzărescu era la curent chiar şi cu data
prevăzută iniţial pentru înfăptuirea unei acţiuni cu sprijin american
despre care, aşa cum reiese din context, nu ştia însă sau, mai curând,
nu voia să scrie nimic mai precis.
3
Neagu Djuvara ( 1916-2018 ), doctor în drept, intrat în Ministerul
Afacerilor Străine în 1943, după ce făcuse campania militară pe
frontul de Răsărit, era, la 23 august 1944, ataşat de legaţie. A fost
trimis, chiar la 23 august 1944, în calitate de curier diplomatic special
la Stockholm, cu misiunea de a transmite ministrului Frederic Nanu
dispoziţia lui Mihai Antonescu de a relua negocierile de armistiţiu cu
sovieticii. Actul de la 23 august 1944 a făcut inutilă această deplasare.
Rămas într-un post diplomatic la Stockholm pe durata ministeriatului
lui Gheorghe Tătărescu, conform rugăminţii adresate de acesta mai
multor diplomaţi români ostili guvernului Dr. Petru Groza, pe care
ministrul Afacerilor Străine, cu puteri limitate, nu voia să-i vadă
înlocuiţi cu comunişti, nu a mai revenit în ţară după 1947 şi a fost,
în Franţa, unde s-a stabilit, unul dintre cei mai activi reprezentanţi
ai exilului românesc, militând pentru restaurarea ordinii de drept
democratice în ţară. A obţinut, în timpul exilului, la Paris, doctoratul
de stat în litere, cel mai înalt titlu academic francez, cu o teză de
filosofie a istoriei, condusă de Raymond Aron. A fost, multă vreme,
consilier al Preşedintelui Nigerului. Nu a cerut decât după decenii
cetăţenia franceză, dorind să-şi păstreze calitatea de român exilat din
motive politice. A revenit definitiv în România la începutul anului
41
prin Bulgaria şi Germania înainte de sâmbătă, dar nu se vor mai
putea întoarce'.
Începem la 5 cifrarea telegramei de ajutor: sunt emoţionat.
Cafele penuu a rezista la oboseală şi emoţie. Terminăm la 8.
Îngrijorări pentru cei din Snagov. Stabilim:
Carmen 2 şi France 3 cu Domnica4 să trecă lacul la spanioli 5•
Le lăsăm scrisoare <sic!> la Madame Jeana o scrisoare în acest
sens. Noi plecăm la Palat vineri seara. Ceilalţi nu riscă nimic
nefiind amestecaţi cu nimic. Ciurea va fi la Istanbul, iar Neagu
la Stockholm.
Mă culc la I O I /2 şi dorm până la I. Aflu că Buzeşti 6 a chemat pe

1990, punându-se în serviciul Învăţământului superior şi desraşurând

o intensă activitate pe tărâm ştiinţific, civic şi politic.
1
Mai puţin iniţiat în pregătirea acrului de la 23 august 1944 decât
Emil C. Lăzărescu, cu care era, altfel, prieten, dl. Neagu Djuvara
mărturiseşte astăzi că nu bănuia nici natura exactă, nici data "cotiturii"
la care se aştepta ca mulţi alţii, nici faptul că nu se va mai putea întoarce
în ţară, cum credea, după 48 de ore!
2
Carmen Lăzărescu, soţia unui medic (neînrudit cu Ernil C.
Lăzărescu), secretară dactilograîa la Ministerul Afacerilor Străine.
Sora acestei doamne era căsătorită cu Gheorghe Barbu!.
3 France, soţia, de origine franceză, a lui Neagu Djuvara. În timpul

războiului a acordat asistenţă sanitară răniţilor, lucrând, ca infirmieră,

în spitalele militare.
4
Domnica Djuvara, fiica, în vârstă de 6 ani, a lui Neagu Djuvara.
5
Este vorba de diplomaţii spanioli în misiune la Bucureşti, refugiaţi
şi ei, din pricina bombardamentelor, la Snagov. Consilierul ambasadei
Spaniei era Merry del Val, nepot al cardinalului Merry del Val.
6
Grigore Niculescu-Buzeşti ( 1908-1949), jurist, diplomat,
secretar de legaţie, director al Direcţiunii Cabinetului şi a Cifrului
(20 mai 1941-23 august 1944) din Ministerul Afacerilor Străine, unul
dintre cei mai activi participanţi la pregătirea şi înfaptuirea acrului de
la 23 august 1944, ministru de Externe în primul guvern Constantin
Sănătescu (23 august 1944-4 noiembrie 1944). Era ginerele lui Barbu

42
Camil 1 care a plecat la Buftea. Mâncăm singuri şi plini de grije.
Telegramele pleacă prin Radio. Veidt şi Mucenica2 trebuie să
vină şi după-amiază. La 5 p.m. pleacă şi Pichi la Bucureşti. Camil
n-a venit. O chem pe Carmen care vine extrem de surescitată
de veştile de la radio. Alina Oeconomu 3 a avut o ieşire violentă
împotriva guvernului în faţa lui Davidescu 4• (Simptomatic şi
caracteristic pentru atmosfera generală).

Ştirbei şi un apropiat al lui Iuliu Maniu. A reuşit să emigreze în

Occident, unde a decedat prematur. Inculpat în procesul PNŢ din
1947, a fost condamnat în contumacie.
1
Camil Demetrescu (1913-1992), prim secretar de legaţie,
director adjunct al Direcţiunii Cabinetului şi a Cifrului din
Ministerul Afacerilor Străine, şef al acestui serviciu după Victor
Rădulescu-Pogoneanu, unul dintre participanţii activi la pregătirea şi
înfăptuirea actului de la 23 august 1944. Arestat în 1947 şi condamnat
în procesul PNŢ, va fi întemniţat vreme de 16 ani. A mai fost arestat
şi anchetat de Securitate, în vremea lui Nicolae Ceauşescu, pentru
observaţiile critice cu caracter istoric pe care le făcuse pe marginea
unei lucrări despre 23 august 1944.
2
Nu am putut identifica pe cei doi. Dintr-un pasaj de mai jos al
textului pare să reiasă că Veidt era unul dintre tehnicienii specializaţi
în comunicaţii prin radio ai Ministerului Afacerilor Străine.
3
Alina Oeconomu (n. 1890), proprietara casei din Snagov
în care fusese instalat, după evacuarea din Bucureşti, impusă de
bombardamente, sediul Direcţiunii Cabinetului şi a Cifrului din
Ministerul Afacerilor Străine; dactilografă din 1934 la MAS; din 1
aprilie 1937 la Direcţiunea Politică.
4
Gheorghe Davidescu ( 1892-1959), ministru plenipotenţiar,
secretar general al Ministerului Afacerilor Străine, fost ministru
plenipotenţiar al României la Moscova în momentul formulării
ultimatumului sovietic din iunie 1940 referitor la cedarea Basarabiei şi
a nordului Bucovinei, care i-a fost înmânat de V.M. Molotov la 26 iunie
1940. A avut o comportare demnă în aceste împrejurări, respingând
ferm, în nume personal, denaturările istorice din textul ultimatumului.
43
 Carmen îmi ghiceşte în cafea „mulţime mare, învălmăşeală",
„vulturi". Între timp, sosesc inginerii cu ştiri; veşti şi mai triste:
Vasluiul n-ar mai răspunde. Ar fi vorba de o schimbare de guvern.
Mihalache şi G. Brătianu ar fi luat conducerea cu scopul de
a rezista până la urmă. (Am îndoieli cu privire la G. Brătianu.
Despre Mihalache nu ştiu nimic. Poate!). Carmen are o ieşire
ca a Alinei de care râdea cu câteva minute înainte. Apare Camil
cu 237 şi cu un jandarm care, dată fiind starea de nervi în care
sunt, îmi dă emoţii. Trebuie să plec imediat la Bucureşti cu
el şi inginerii. La 7 se amână la radio comunicarea cu Istanbul
pentru ora 9 ... 10 ... 11 ... 12. I Camil este extrem de discret.
Dar bănuiesc ceva şi-l fac să-mi spună până la urmă că mergem
la Palat. Plecăm <de> aci f'ară nimic decât o batistă. Luăm însă
aparatele de Radio. Am înţeles tot.
Pe drum, se întunecă şi vedem mai multe coloane de maşini
cu trupă de-a noastră. Sosim în Piaţa Victoriei şi Camil spune
„- La Palat". Stupoare pe ingineri care credeau că mergem la
Minister. În curtea Palatului {intrăm prin Ştirbey Vodă) lumini
stinse, tancuri, crupă. Gărzi, interogatorii. Suntem duşi în Palat
{aripa dinspre biserica Cretzulescu). Suntem aşezaţi într-o
cameră dinspre Calea Victoriei. Pe fereastră e aşezată o puşcă a
lui Ionel (27, cu cartuşe nichelate).
Pe la 1O sunt chemat în biroul aghiotanţilor. Lume multă,
mulţi militari, revolvere pe mese. Se scriu la maşină decrete.
Mareşalul şi lcă au fost la Palat şi au fost demişi, sunt închişi
în Palat {cu Elefterescu 1, Pichi Vasiliu 2, Pantazi3). Intră Regele:

1
Mircea Elefterescu ( 1893-1953 ), prefectul Poliţiei Capitalei.
2
Generalul Constantin (Piky) Z. Vasiliu (1882-1946), inspector
general al Jandarmeriei şi subsecretar de stat la Ministerul de Interne,
arestat la 23 august 1944, judecat, condamnat la moarte şi executat în
1946, odată cu Mareşalul Ion Antonescu.
3
Generalul Constantin Pantazi (1888-1958), ministru al
Apărării Naţionale în guvernul Ion Antonescu. Arestat la 23 august
1944, judecat şi condamnat la moarte în 1946, odată cu Mareşalul
44
impresie extraordinară: calm, siguranţă. S-au şi imprimat plăci
cu proclamaţia care va fi citită după Radio-jurnal. Aşteptăm cu
toţii sfârşitul Radio-jurnalului, pentru a vedea proclamaţia. I
Toată lumea e în jurul unui aparat de radio „Siemens" care pârâie
îngrozitor şi unde de abia se aude vocea spicherului. Regele stă la
uşă în picioare încercând să prindă ceva din ce se spune. Se citeşte
proclamaţia Regelui, lista guvernului, proclamaţia lui către ţară.
Emoţia este deosebit de profundă. Nu prind decât două-trei
vorbe, deşi aparatul începe să devină mai clar.
După citirea proclamaţiilor plec sus, unde este o cameră
de radio în care se ţine permanent legătura cu restul ţării şi se
ascultă străinătatea. Radio Londra redă ştirea cu mici modificări:
„condiţiile ruseşti" „., „România e gata să lupte alături de Aliaţi~„
Veidt nu poate obţine legătura cu Istanbul-ul. Entuziasm
indescriptibil în Piaţa Palatului. Teamă de represalii nemţeşti.
Sosit jos, aflu că au venit Chastelaine, Metzianu şi Porter 1• Le
dau lor planurile „Butoi şi unt" şi cifroarele engleze. Încearcă şi
ei să intre în legătură cu Cairo. Îi ajută Rică Georgescu 2• Apare la

Ion Antonescu, a putut beneficia de comutarea pedepsei capitale în

închisoare pe viaţă, dar a murit în temniţă.
1
Lt.-col. A. G. Gardyne de Chastelaine (1906-1964), căpitanul
Silviu Metzianu şi maiorul !vor Porter ( 1913-2012), ofiţeri ai serviciilor
secrete britanice, paraşutaţi în România, în cadrul operaţiunii
Autonomous, în decembrie 1943. Arestaţi curând după paraşutare, au
fost protejaţi de regimul antonescian care dorea să comunice prin ei
cu Aliaţii. De Chastelaine a primit, îndată după actul de la 23 august
1944, misiunea încredinţată de M.S. Regele Mihai I de a se deplasa pe
calea aerului la Cairo, prin Istanbul, pentru a transmite direct Aliaţilor
acceptarea condiţiilor de armistiţiu de către România şi pentru a-i
pune la curent cu cele întâmplate la Bucureşti.
2
Valeriu (Rică) Z. Georgescu (1904-1993), inginer, industriaş,
director al societăţii petrolifere „Standard Oil", ulterior director general
al Societăţii Româno-Americana. A înlesnit cu mult curaj, cu ajutorul
45
telefon Lt.-col. Răuţă 1 care reuşeşte în câteva minute să stabilească
situaţia din toată ~a./<? >2 Îmi aminteşte un pasaj din memoriile
lui Averescu, privitor la restabilirea frontului de la Predeal.
Toţi cei de aici se agită în toate chipurile: Titel Petrescu,
Pătrăşcanu şi un oarecare Ceauşu, şeful gărzilor patriotice. Îl
cheamă Ceauşu astă seară, nu se ştie cum îl va chema mâine„.sau
cum l-a chemat acum un an 3• Se spune că nemţii de la "Princiar"
au depus armele la portarul hotelului şi s-au dus să se culce. Totuşi
brusc se aud afară o serie de împuşcături. Un moment de emoţie,
câteva figuri crispate. Regele tot atât de calm ca înainte. N-a fost
nimic. O armă descărcată din greşeală şi care a declanşat toată
gălăgia. Încep să dispară armele, pistoale şi pistoale mitraliere, de
pe mese. Se serveşte alături un bufet rece. Englezii puţin Îacuţi !
Îl întreb pe Pichi cine e la Externe. "-?" Stupoare. E Buzeşti şi eu
n-am simţit până acum nimic. Emoţiile.
Încerc să dorm în una din sălile de aşteptare ale Palatului, dar
după vreun ceas mă trezeşte cineva care e introdus acolo. I
Este Davidescu, însoţit de Roiu4 şi Oancea5• Felicitări

serviciilor secrete britanice, funqionarea unei linii de comunicaţie

radio clandestine înrre guvernul britanic şi Iuliu Maniu.
1
Col. Octav Răuţă, adjunct al generalului Constantin Efcimiu,
şeful transmisiunilor. A asigurat legăturile generalului C. Sănăcescu
cu unităţile militare şi cu Marele Scat Major în ziua de 23 august 1944
şi în cele imediat următoare.
2
Pagina care începe aici, este nwnerocacă ca fiind a şasea, dar
urmează după a patra. Este vorba fie de o greşeală de numerotare, fie
de pierderea paginii a cincea.
3
Este vorba de liderul comunist Emil Bodnăraş ( 1904-1976).
4
Florin Roiu, secretar de legaţie, funqionar la Direqiunea
Cabinetului şi a Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine. A fose
arestat şi judecat în procesul PNŢ din 1947.
5 Nicolae Oancea, secretar de legaţie, funqionar la Direqiunea

Cabinecului şi a Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine. După 23

august 1944, secretar de legaţie la Haga. A rămas, ca exilat, în Occident.
46
reciproce. Mă întorc în apartamentul în care e toată lwnea. E
oarecare destindere şi oarecare oboseală. Comuniştii au plecat.
Regele îşi ia ziua bună şi pleacă însoţit de loaniţiu 1 şi de căpitanul
Vergotti. Sănătc;scu e dam, glwneţ chiar. Buzeşti este vesel dar şi
puţin îngrijorat.
Trimitem o serie de telegrame la Istanbul ca să anunţăm că
lovitura s-a produs mai devreme, deci ar trebui ca şi ajutorul
(sperăm trupe aeropurtate) să vie mai devreme.
Au fost aici Gerstenberg2 şi Hansen 3 ca să discute consecinţele
schimbării. Ultimul este tăcut. Primul conduce discuţia. Chiar
în acest timp, se anunţă că A <nti> A <eriana> de la Ploieşti
înaintează pe şoseaua Ploieşti-Bucureşti cu peste 100 de maşini.
Gerstenberg cere un laissez-passer ca să iasă din Bucureşti
(ieşirile sunt păzite) însoţit de ofiţeri români, spre a întoarce
coloana din drum. Îsi dă cuvântul de onoare că se va întoarce
'
ca să continue discuţia. I Pe la patru iar împuşcături. La patru
si 1/2 mă duc cu Pichi să dormim nitei în cabinetul lui Ionel.
' '
Suntem morţi de oboseală.
24 august
Ne trezim la 8. Au zburat avioane germane de vânătoare
deasupra oraşului şi noi n-am auzit nimic.
În camera aghiotanţilor lume puţină. Răuţă care n-a dormit
deloc expune situaţia: au fost mici incidente la Brăila, Galaţi şi
Giurgiu în jurul telefoanelor şi poştei (cablurile internaţionale

1
Mircea Ionniţiu (Ioaniţiu) (1921-1991), inginer, coleg de clasă
al A.S.R. Voievodului Mihai de Alba Iulia, apoi secretarul personal al
M.S. Regelui Mihai I, pe care l-a şi însoţit în exil, stabilindu-se în cele
din urmă în Statele Unite ale Americii.
2
Generalul german Alfred Gerstenberg, şeful apărării antiaeriene
a teritoriului.
3
Generalul Erich Hansen, şeful misiunii militare germane în
România.
47
au fost tăiate încă de aseară). Gerstenberg nu s-a întors. E aici şi
G. Brătianu cu soţia. E, pe cât se pare, îngrijorat; aflu motivul:
nu se ştie nimic de Dinu Brătianu care este la Snagov.
Nu avem nici un răspuns de la Istanbul. Ni se confirmă totuşi
că telegramele au plecat şi au ajuns acolo.
Soseşte aici Maniu, care nici el n-a fost aseară în Palat.
Sănătescu e calm şi-şi ia diferite dispoziţii. Încet, pe rând,
coboară toţi cei ce/ se răspândiseră prin Palat ca să doarmă.
Pleacă Barbul? <sic!> 1 care fusese chemat de cu seară (venise
pe la 12) cu anumite rosturi. 11. Sună sirenele de alarmă. Sunt
avioane nemţeşti. Ştiu că la Băneasa au loc ciocniri. Răuţă se
informează cu privire la naţionalitatea avioanelor. Sunt în adevăr
nemţeşti şi de bombardament. Coborâm toţi la adăpost şi cu
valizele. Sănătescu nu crede că e prea mare primejdia. Maniu
rămâne mai în urmă.
În adăpost (excelent) oarecare nedumerire. Apoi, deodată,
câteva bubuituri care-l scutură din temelii; lămpile tremură.
Oarecare panică, peste câteva minute aflăm că Palatul este ţinta
principală a avioanelor germane care bombardează în picaj.
Sunt morţi şi grav răniţi. Geamurile sunt sparte, scări distruse, o
bombă a căzut într-un luminator.

1
Gheorghe Barbut (n.191 S), prim secretar de legaţie, a funqionat
de la 1S iunie 1941 pe lângă cabinetul lui Mihai Antonescu, când
acesta era vice-prim-ministru şi ministru al Afacerilor Străine,
servind şi ca om de legătură între Mareşalul Ion Antonescu, căruia
i-a fost interpret de limba germană şi Ministerul Afacerilor Străine.
Exilat, s-a stabilit în Franţa. A rămas devotat amintirii Mareşalului
Ion Antonescu, despre care a scris lucrări importante, bazate în
mare parte pe amintirile personale, dar a refuzat ferm, din scrupule
morale şi patriotice, să se alăture celor care practică azi pseudo-cultul
diversionist al decedatului „conducător al statului". Emil C. Lăzărescu
a marcat pasajul şi cu un al doilea semn de întrebare pe marginea
textului.
48
 Se organizează transportul răniţilor (unii foarte grav) la
Spitalul Militar. Telefonul de alarmă din adăpost funcţionează.
Răuţă dă dispoziţii şi se informează continuu. leşim după vreun
ceas (am pierdut noţiunea timpului şi am mereu senzaţia că e
dimineaţa devreme). O parte din maşinile Palatului ard. Maniu
a fost trântit de suflu, dar slavă Domnului I nu are nimic. Pleacă.
Nu ştiu dacă Roiu şi Oancea au ajuns la Snagov.
Vorbesc cu Niculae 1 care vrea să plece cu maşina, dar discuţia
ne e întreruptă de un nou val. Sunt îngrozit: Piaţa Palatului era
plină de lume. Pichi care tocmai ieşea din adăpost este purtat pe
sus de Camil2• Eu încurcat cu valizele. Palatule din nou lovit.
Telefoanele nu mai functionează
, , nici cel de alarmă. Lumea
si
e mai puţină în adăpost, o parte a plecat. Alarma nu se mai
ridică. Din 1/2 în jumătate de oră vine un nou val şi la fiecare
dată Palatul e atins. Vin nişte parlamentari, ofiţeri nemţi, care
vor să mai discute condiţiile unei retrageri (moment depăşit).
A început dezarmarea lor. Mă duc sus la radio (o aventură) ca să
strâng ce a mai rămas din aparatul Ministerului şi din cifroarele
cu Cairo. De abia pot aduna ceva din molozul şi cioburile din
cameră. Alături a căzut o bombă. Pe scară urc uneori în mâini pe
balustradă, totul se prăbuşeşte. După mine sunt Rică Georgescu
şi Porter. I
Poate că aparatele n-au nimic. Toate au fost puse pe jos
lângă zid şi le dezgrop din moloz, dar par neatinse; sărind pe

1
Probabil Niculae-Leandru Teianu (n. 1917), colegul lui Emil C.
Lăzărescu, al doilea cifrator de mesaje către Ankara şi Stockholm ;
a fost invocat ca martor de Lăzărescu în procesul din octombrie-
noiembrie 1947.
2
Chiar din acea vreme, Victor Rădulescu-Pogoneanu era atins de
o boală progresivă incurabilă (scleroză în plăci), care facuse din el un
semi-invalid. Potrivit unor mărturii vrednice de crezare, temnicerii
comunişti au profitat de această infirmitate pentru a-l chinui şi, în cele
din urmă, extermina în închisoare.
49
nişte geamuri interioare reuşim să coborâm pe o mare scară de
marmură în spirală. „Parlamentarii" germani pleacă şi 1O minute
după aceea începe un nou bombardament. Rămân în adăpost
cu Pichi (destul de impresionat) şi Davidescu până la 5. Camil
circulă. G. Brătianu a plecat. Ionel îngrijat că nu ştie nimic de
Rege. Palatul arde. Se pare că la Băneasa au loc lupte. Atmosferă
de coşmar. „Athenee Palace" şi Ateneul sunt lovite, oraşul
e pustiu şi atmosfera este gri. La cinci (după patru valuri de
avioane) din care ultimul a lovit iarăşi adăpostul, ne hotărâm să
ne mutăm la Prefectura Poliţiei. Găsim greu maşinile (evacuate
la Venus) şi, când sosesc la Prefectură, soseşte un nou val. Aici nu
este adăpost, ci doar subsolul vechi cu bolţi de cărămidă, arestul
de altădată. Are geamuri deschise prin care se aud vâjâiturile
bom/belor (Blanduziei, BNR etc). Un moment de mare groază.
Mă întreb cum trebuie să arăt cu oboseala şi groaza prin care
trec. Grije pentru valize pe care n-am avut timpul să le aduc jos
(singura serie de cifruri de care dispunem plus actele întregii
lovituri de stat).
Mă duc să văd de ele. Nou val: nimeresc în alt „adăpost~
infecta pivniţă a cazanului etuvei. Se aud arestaţii vorbind. Nu e
aer şi căldura e groaznică, deşi nu e foc.
Aici Sănătescu (necăjit că nu se poate spăla şi că a pierdut
tot ce avea în palat cu excepţia unui pantof şi a unei decoraţii)
şi Davidescu foarte abătut. Plecăm la BNR în adăpostul nou. Pe
drum îl găsim pe Pichi într-o maşină cu Porter, Jugher şi Camil
(povestea lor). În adăpost înghesuială şi o atmosferă de panică.
Totuşi, lumea încântată de schimbare, vădit ostilă nemţilor.
Buzeşti, Rică Georgescu se duc în Bancă spre a încerca să obţină
legătura cu Cairo şi Italia. O „ediţie specială" (Evenimentul?)
anunţă debarcarea anglo-americanilor la Constanţa. Răuţă
controlează I la telefon (aici merge). Ştire inventată. Veşti
alarmante. Aproape toate şoselele de ieşire din Bucureşti sunt
ocupate de nemţi. Ne îmbarcăm în 4 maşini pentru a ieşi din oraş:
so
singurul mijloc de a avea legătură cu restul ţării. Rămâne Mihail 1
la M<arele> St<at> M<ajor>. Buzeşti va întârzia ca să obţină
legătura cu Cairo (cu Istanbul nu s-a putut comunica deloc).
Plecăm pe Lipscani, chei până la Grozăveşti (Laboratoarele
Universităţii distruse; grije pentru casă2 ), Roşu spre Bolintin:
peste tot puncte de control de-ale noastre. Informare la fiecare
punct dacă nu sunt înainte trupe germane. Ionel e cu revolverul
şi puşca în mână. Lume care fuge cu câte o legătură în spate; se
aud împuşcături în urmă în oraş. Atmosfera gris şi trâmbe de
fum cam peste tot.
Sosiţi la Bolintin în pădure la tabăra regimentului?
Transmisiuni. Col. Ciurezu simpatic, activ. Lumină. Radio
cu ştiri (proaste din sursă germană). Suntem extenuaţi şi
nervoşi./ Potopeanu3 povesteşte cum a fost numit guvernator al
Transnistriei şi n-a primit.

1
Generalul Gheorghe Mihail (1887-1982), fostul şef al Casei
Militare a Regelui Carol al 11-lea şi secretar de stat la Ministerul
Apărării Naţionale, trecut în rezervă de generalul Ion Antonescu
îndată după venirea sa la putere. Participant activ la pregătirea şi
înrapruirea actului de la 23 august 1944, a fost numit şef al Marelui
Stat Major. A dat dovadă de curaj şi demnitate în raporturile cu
sovieticii după 23 august 1944, opunându-se exceselor Armatei Roşii
şi politicii Partidului Comunist, ceea ce i-a adus condamnarea la
închisoare şi încarcerarea între 1948 şi 1957.
2
Casa părintească a lui Emil C. Lăzărescu, demolată în vederea
construirii aşa-numitului Centru Civic, era situată pe strada
V.A.Urechia, în apropiere de cheiul Dâmboviţei.
3
Generalul Gheorghe Potopeanu ( 1889-1966), ministru al
Economiei şi Finanţelor, pentru scurtă vreme, în guvernul lui Ion
Antonescu, în 1941, însărcinat cu administraţia militară a teritoriului
dintre Nistru şi Bug în primăvara lui 1944, a fost ministru al
Economiei şi Finanţelor în primul guvern Constantin Sănătescu.
Deşi fusese cercetat şi achitat de Tribunalul Poporului în 1945, a fost

51
 încetul <sic!> ne descindem puţin, cu toate avioanele care
zbârnâie deasupra noastră.
Răuţă la telefon află veşti: în ţară totul merge bine.
Totuşi toată lumea este nervoasă. Se aud mereu avioane
zburând pe deasupra noastră şi explozii la Bucureşti. Se taie
lumina de la grupul electrogen şi se reface camuflajul.
Trecem pe la 10-11 într-o altă baracă unde mâncăm. Vâjâitul
aerului în ventilatoare, huruitul camioanelor în tabără, totul ni
se pare că e zgomot de avioane în picaj. Toţi sunt obosiţi. Camil
adoarme la masă. Tresărim la fiecare zgomot: uşă trântită sau
cizmă scăpată de pe stinghia mesei pe podea.
(Nu ştiu ora). Soseşte Col. Dămăceanu 1, obosit şi vizibil trist.
Nu spune nimic. întrebat, povesteşte vag că nu ştie nimic de ai
lui, care sunt într-o casă din apropierea unui local ocupat de
nemţi.
<Textul păstrat se întrerupe brusc aici>

O mărturie inedită despre actul de la 23 august

1944: lnsemnărik zilnice ale istoriului
Emil Lăzărescu, ediţie şi comentarii de
N.Ş. Tanaşoca (în colaborare cu
Radu Lăzărescu), „Memorian, nr. 36-37,
3-4/2001, p. 10-21

judecat şi condamnat la închisoare de comunişti, pentru activitatea

sa politică, în două rânduri, flind întemniţat între 1948 şi 1953, apoi
între 1957 şi 1963.
1
Col. Dumitru Dămăceanu (1896-1978), şeful Statului Major
al Comandamentului Militar al Capitalei ( 5 ocotombrie 1942-
29 august 1944), participant la actul de la 23 august 1944. A intrat
ulterior în guvernul Petru Groza ca subsecretar de stat pentru Armata
de Uscat în Ministerul de Război (6 martie 1945-29 decembrie 1947).
52
 REGELE

Majestatea Sa Regele Mihai I împlineşte astăzi 85 de ani.

Menit, prin naştere, să domnească într-o zi ca monarh
constituţional al României, a fost silit de împrejurări să asume
îndatoririle de suveran mai devreme decât ar fi crezut şi decât ar
fi dorit. Renunţarea la calitatea de prinţ moştenitor a tatălui său,
viitorul rege Carol al Ii-lea şi moartea neaşteptată a bunicului
său, regele Ferdinand, au determinat Corpurile legiuitoare ale
statului să-l proclame, în acord cu voinţa suveranului defunct şi
a factorilor politici răspunzători, rege la vârsta de nici măcar şase
ani împliniţi, sub tutela unei Regenţe. De atunci, din toamna
anului 1927 şi până astăzi, el nu a uitat şi nu a încetat nici o
cllpă să se comporte, în toate împrejurările vieţii sale, ca rege al
României.
A fost cel mai încercat de soartă dintre regii noştri într-o
epocă dintre cele mai zbuciumate din istoria acestei ţări şi a
lumii întregi. Suveran de drept peste România Mare, a fost
detronat de propriul său tată, în complicitate cu Regenţa şi
guvernul, în primăvara lui 1930. A fost reînscăunat de regele
Carol al Ii-lea, atunci când amputarea teritoriului naţional de
către puterile revizioniste i-a impus abdicarea, în toamna lui
1940, în momentul instaurării unei dictaturi cu a cărei ideologie
el, regele Mihai I, nu era câtuşi de puţin de acord, în ajunul unui
război în care ţara a fost angajată rară ştirea şi voinţa lui, de partea
unei tabere cu care nu avea nici o afinitate. A acceptat acest
sacrificiu, toate riscurile la care a fost expus şi toate umilinţele
la care a fost supus, din sentimentul datoriei de a contribui, în
limitele autorităţii îngăduite lui şi ale posibilităţilor oferite de
circumstanţele istorice, la menţinerea în fiinţă a statului român,

53
a instituţiilor şi tradiţiilor spirituale ale naţiunii sale. A avut
rolul decisiv, în vara lui 1944, în desprinderea României de Axa
Berlin-Roma-Tokyo, a restaurat regimul constituţional, a refăcut
alianţele fireşti ale ţării şi a recuperat, pe cât era cu putinţă,
teritoriile pierdute. S-a împotrivit cu energie, curaj şi demnitate,
vreme de trei ani, urmat de întregul popor român, încercărilor
de bolşevizare şi sovietizare a ţării. Înlăturarea lui de pe tron,
la 30 decembrie 1947, a marcat sfârşitul libertăţii României şi
debutul epocii înrobirii ei care a durat până în decembrie 1989.
Exilul politic românesc l-a recunoscut ca pe simbolul libertăţii şi
identităţii naţionale, grupându-se în jurul lui.
După căderea regimului lui Nicolae Ceauşescu, partizanii
nebănuit de numeroşi şi puternici ai comunismului cu faţă
umană şi ai subordonării ţării faţă de Uniunea Sovietică, am
numit vechea nomenclatură şi pe acoliţii ei, s-au împotrivit din
răsputeri, multă vreme, revenirii sale acasă. Evoluţia contextului
internaţional le-a zădărnicit însă apriga rezistenţă. În cele din
urmă, au avut înţelepciunea să-l accepte aşa cum şi atâta cât
s-au priceput. Fără să renunţe niciodată expres la drepturile sale
legitime de suveran, dar şi fără să încerce a le impune vreodată
printr-o aventură nechibzuită, în absenţa acordului prealabil,
liber exprimat, al naţiunii, a înţeles să-şi servească ţara, aşa
cum făcuse întotdeauna, folosindu-şi înaltele înrudiri regale şi
prestigiul de care se bucură în lumea liberă, pentru ca România
să fle integrată alianţelor militare şi politice menite să-i confere
acesteia coeziune şi forţă. A contribuit, aşadar, şi continuă să
contribuie, cu devotament, demnitate şi discreţie, nerefuzând
cooperarea cu nici un factor politic legitim, la reafirmarea
României ca factor european.
Nu au lipsit şi nu lipsesc, din păcate, nici astăzi, din presa scrisă,
din emisiunile posturilor de radi~ şi televiziune, grosolăniile,
calomniile şi defăimările veninoase la adresa M.S.Regelui
Mihai I, a înaintaşilor săi, a membrilor familiei sale. Cu regală
54
seninătate, conştient, în virtutea experienţei dinastice de veacuri
a neamului din care descinde, de tot ce înseamnă a domni peste
oameni, M.S.Regele Mihai I a simţit din plin, în cursul celor din
urmă 17 ani, gustul amar al fidelităţii faţă de ţara şi poporul lui,
faţă de principiile care i-au susţinut libera dezvoltare sub regimul
monarhiei constituţionale, dar şi satisfacţia de a-şi îndeplini, pe
linia indicată de tradiţia regilor Carol I şi Ferdinand, misiunea
regală.
Va veni, fără îndoială, şi ziua când toţi românii vor ajunge
să înţeleagă deplin că M.S.Regel~ Mihai I, credincios statornic
devizei Casei sale şi a Regatului României, „Nimic fără
Dumnezeu", şi-a purtat coroana ca pe o cruce, din iubire faţă de
ei.*
Întru mulţi ani, Măria Ta!

25 octombrie 2006

„Formula As", nr. 7 42, 6-12 noiembrie 2006

•Regele Mihai (25 octombrie 1921-5 decembrie 2017)(n. ed.).

55
 LA ANIVERSAREA
REGELUI MIHAI I AL ROMÂNIEI

Decesul prematur al regelui Ferdinand I întregitorul

României a făcut, la 20 iulie 1927, din Principele Mihai, fiul
minor, de nici şase ani împliniţi, al Principelui Carol şi al
Principesei Elena, cel mai tânăr monarh din Europa. Fusese
desemnat succesor la tron prin decizia Suveranului defunct,
validată, în 1926, de factorii constituţionali îndreptăţiţi,
de Consiliul de Coroană şi de Parlament, în fapt Adunarea
Naţională Constituantă, care elaborase şi Constituţia României
Mari, după ce, din proprie iniţiativă, Principele Carol renunţase
pentru a treia oară la succesiunea dinastică. Din acea zi de 20
iulie 1927 şi până astăzi, deşi nu a dispus neîntrerupt de toate
puterile şi prerogativele acordate monarhului prin Legea
fundamentală a ţării, Majestatea Sa Regele Mihai I nu a încetat
nici o clipă să-şi îndeplinească, aşa cum s-a legat prin jurământ,
îndatoririle de Suveran legitim, „meseria de rege", cum o numea
un mare monarh. A făcut-o mereu cu aceeaşi extremă seriozitate
izvorâtă din conştiinţa rostului Său în lume cu care, copilul
nevârstnic care era la începuturile domniei tutelate, fireşte, de
o Regenţă, îşi întreba scrupulos mama, pe Majestatea Sa Regina
Elena, de fericită amintire, dacă în noua Lui condiţie de Rege mai
are voie să se joace. Devenit acum, la nouăzeci de ani împliniţi,
decanul de vârstă al oamenilor de stat europeni, Majestatea Sa
Regele Mihai I al României, singurul în viaţă dintre şefii de
state şi conducătorii de oşti participanţi la al Doilea Război
Mondial, este, între capetele încoronate din întreaga lume,
monarhul cu cea mai bogată experienţă atât a condiţiei regale,
cât şi a condiţiei umane, acumulată într-o viaţă deloc scutită
56
de dureroase încercări nici în planul vieţii publice, nici în cel al
vieţii personale.
Născut în zilele domniei Lui, în toamna anului 1941, în plin
război, am crescut între oameni însufleţiţi de iubire sinceră,
de profund respect şi devotament curat faţă de Majestatea Sa
Regele Mihai I. Întruchipa, în copilăria mea, nostalgiile şi
speranţele tuturor românilor care doreau să rămână credincioşi
tradiţiei naţionale şi valorilor europene, normalităţii, cum se
spunea adesea la noi în casă. Îndepărtarea brutală a Majestăţii
Sale Regelui Mihai I de pe tron şi proclamarea Republicii, în
dispreţul legalităţii şi al voinţei naţionale, la 30 decembrie 1947
este cel dintâi eveniment politic major pe care l-am perceput ca
atare, la vârsta de şase ani şi ale cărui rele urmări pentru ţară le-
am intuit din reacţiile celor apropiaţi mie, pentru ca mai apoi,
pe măsura creşterii şi maturizării mele, să le cunosc direct, să le
suport împreună cu familia mea şi să încerc a le desluşi, în felul
meu, sensul istoric. Pentru mine, Majestatea Sa Regele Mihai
I este personificarea adevăratei naţiuni române şi modelul
însufleţit al monarhului constituţional autentic.
De optzeci de ani şi mai bine, conduita publică a Majestăţii
Sale Regelui Mihai I a fost orientată statornic de ideea că
un Rege are datoria de a fi permanent în mijlocul naţiunii
Sale, împărtăşindu-i întru totul soarta, pentru a acţiona, în
limitele îngăduite Lui de împrejurările istorice şi de normele
constituţionale, în vederea binelui comun. Majestatea Sa Regele
Mihai I a fost, în toate situaţiile pe care i le-a rezervat destinul,
un factor decisiv de stabilitate politică, unitate naţională
şi continuitate istorică, ştiind că acesta este rostul dinastiei
întemeiate de principele Carol de Hohenzollern, primul rege al
României moderne. După trei ani de la înscăunare, când tatăl
Său, Principele Carol, revenind asupra deciziei de a renunţa la
drepturile Sale dinastice şi, întorcându-se în ţară, i-a luat locul
pe tron, s-a resemnat, cu înţelepciune, la condiţia de principe
57
moştenitor şi titlul de "voievod de Alba Iulia", înfruntând cu
stoică demnitate nu puţine alte afronturi, decepţii şi amărăciuni
în viaţa personală. În 1940, după abdicarea Regelui Carol al
Ii-lea, în momentul tragic din istoria României Mari, când
Basarabia, Transilvania de Nord şi Cadrilaterul dobrogean,
provincii istorice legitim stăpânite i-au fost răpite în beneficiul
vecinilor revizionişti, sub presiunea puterilor totalitare ale
vremii, Reichul german, Italia fascistă şi Uniunea Sovietică,
coalizate împotriva firii în vederea subminării ordinii versailleze
în Europa, când regimul de sporită autoritate monarhică,
instaurat de Carol al Ii-lea tocmai pentru a contracara aceste
presiuni şi a menţine România în sistemul ei tradiţional de
alianţe, era înlocuit de dictatura Generalului Ion Antonescu,
susţinut iniţial, din motive diferite, atât de Mişcarea legionară,
cât şi de partidele istorice, Majestatea Sa Regele Mihai I a
trebuit să-şi reia prerogativele de Rege, acum drastic diminuate.
După ce, fără să-l informeze, necum să-l consulte pe tânărul
Suveran, Ion Antonescu a angajat ţara, alături de puterile Axei,
în războiul antisovietic, cel mai cumplit pentru ea atât prin
pierderile umane şi materiale suferite, cât şi prin consecinţele
lui politice, Majestatea Sa Regele Mihai I a susţinut, ca întreaga
naţiune, acţiunea militară până la Nistru, invocând dreptul
românilor de a-şi recupera cu sprijinul puterilor Axei, teritoriile
răpite de Uniunea Sovietică în deplină înţelegere cu aceeaşi
Axă. El a respins însă angajarea României în război dincolo
de Nistru, cum s-a îiltâmplat, în beneficiul intereselor acestor
puteri. Pentru că prim-ministrul refuza cu obstinaţie scoaterea
imediată a ţării dintr-un război evident pierdut, a întreprins
lovitura de stat din 23 august 1944, singura modalitate de a-i
salva României fiinţa de stat, de a-i reface integritatea teritorială,
statutul internaţional şi alianţele occidentale tradiţionale, de
a-i menţine caracterul naţional, tradiţia religioasă şi cultura,
de a restabili regimul monarhic constituţional şi libertăţile
58
cetăţeneşti. Actul de la 23 august 1944 a fost, pentru Majestatea
Sa Regele Mihai I, doar începutul unei acţiuni dificile şi
îndelungate de rezistenţă faţă de încercările de sovietizare şi
bolşevizare a României declanşate cu brutalitate de agenţii
intereselor sovietice, Partidul Comunist Român şi tovarăşii lui
de drum. A recurs chiar şi la o grevă regală, refuzând să semneze
decretele guvernului Dr. Petru Groza, pe care nu numai El, ci şi
aliaţii occidentali, îl socoteau nereprezentativ şi nedemocratic,
dar care refuza să demisioneze. După o minimă remaniere prea
puţin semnificativă, a acceptat în cele din urmă, la recomandarea
aliaţilor apuseni, care cedaseră în faţa Moscovei, coabitarea cu
acest guvern, numai pentru că ţinea să pună frână, atât cât mai
era în puterea Lui, înrobirii, spargerii şi înjosirii Ţării. Deşi putea
să-şi găsească adăpost în Occident, cerând azil politic cu prilejul
participării la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a a Marii
Britanii, desi era constient că, din ratiuni de stat, România a
' , '
fost abandonată de puterile democratice ale Apusului în sfera de
influenţă a Uniunii Sovietice şi că zilele domniei Lui sunt oricum
numărate, a revenit totuşi acasă pentru a-i înfrunta până la capăt,
cu orice risc, pe aceia care acţionau brutal în scopul aservirii
României fată de URSS, zelosi să înlocuiască în toate domeniile
' '
institutiile traditiei nationale cu celulele sovieto-române ale
' ' '
revoluţiei internaţionaliste coordonate de Moscova. La 30
decembrie 1947, Majestatea Sa Regele Mihai I a fost înlăturat de
pe tron şi alungat din România, prin violenţă şi şantaj, iar câteva
luni mai târziu, deoarece contestase legalitatea îndepărtării Sale
şi instaurarea Republicii Populare Române rară respectarea
principiilor constituţionale şi împotriva interesului obştesc, a
fost deposedat samavolnic, împreună cu toţi membrii Familiei
Regale, de cetăţenia română şi de bunurile personale. Ziua de 30
decembrie 1947 marchează în istoria naţiunii române începutul
epocii totalitarismului comunist, a cărui lichidare, declanşată la
21 decembrie 1989, nu s-a încheiat complet nici astăzi.
59
 Nici de-a lungul anilor îndelungatului Său exil, Majestatea
Sa Regele Mihai I nu a încetat să se comporte altfel decât ca
Regele dedicat binelui naţiunii române. Alături de Regina Ana
care, din curată iubire, i-a împărtăşit cu exemplar devotament
destinul, a trăit în deplină sincronie cu poporul Său, în condiţii
de viaţă mai curând modeste, muncind pentru a-şi întreţine
familia, crescându-şi fiicele, botezate în ritul creştin ortodox,
în dragoste, respect şi devotament faţă de ţara pierdută. Nu a
şovăit să ia atitudine în sprijinul intereselor legitime româneşti
ori de câte ori a avut putinţa să o facă, dar a cerut românilor
să nu se lase antrenaţi în aventuri politice lipsite de perspective.
S-a comportat cu răspunderea morală a unui autentic Suveran
şi în timpul răsturnărilor din decembrie 1989, când s-a adresat
prin radio deopotrivă Armatei şi Securităţii pentru a le cere,
cu autoritatea Sa de Rege şi singur Mareşal în viaţă al Armatei
Române, să se pună în serviciul cauzei libertăţii şi demnităţii
poporului român, dar a refuzat să se angajeze în lupta pentru
putere. A respins deopotrivă atât ideea eventualei restaurări prin
forţă a monarhiei, cât şi propunerea de a candida în alegerile
pentru preşedinţia Republicii. A procedat astfel stăpânit de
convingerea că poporul român este singurul îndreptăţit să
opteze în deplină libertate pentru sau împotriva restaurării, pe
cale paşnică, a regimului monarhic şi că El, Regele, are datoria
să nu-şi disimuleze ipocrit credinţa în legitimitatea monarhiei
ca formă de guvernământ pe care s-a legat prin jurământ s-o
apere. În acest spirit, cu regală mărinimie, Majestatea Sa Regele
Mihai I a acceptat concilierea cu Preşedintele Ion Iliescu şi
tovarăşii lui politici, după realegerea lor de către electoratul
românesc, trecând cu vederea faptul că vreme de câţiva ani
aceştia îl combătuseră ca pe un duşman al naţiunii, încercând cu
brutalitate să-i împiedice revenirea în Patrie, dacă s-ar fi putut,
chiar pentru totdeauna. A refuzat să-şi recupereze proprietăţile
imobiliare personale din ţară altfel decât în baza unei legi
60
generale, valabile pentru toţi cetăţenii României expropriaţi
abuziv de regimul comunist. A decis ca, după retrocedare,
Peleşul să rămână un Muzeu deschis publicului şi nu a formulat
pretenţii asupra valorilor mobile de patrimoniu cuprinse în acest
castel. A avut scrupulul de a adapta împrejurărilor schimbate ale
secolului nostru Statutul Casei Regale a României, al cărei Şef
este, propunând ca, în eventualitatea reactualizării problemei
restaurării monarhiei, Parlamentul să decidă aprobarea sau
respingerea lui, ca întotdeauna în trecut.
În virtutea acelei tradiţii politice româneşti care acorda
Suveranului principalul rol în conducerea politicii externe şi
făcea din integrarea României în comunitatea ţărilor civilizate
europene obiectivul central al acestei politici, Majestatea Sa
Regele Mihai I al României a înţeles să asume, încă din exil,
îndatorirea de a milita, în numele naţiunii sale, în favoarea
cauzei unificării politice a continentului. A înţeles să rămână
şi după revenirea în ţară acelaşi cavaler al ideii europene, în
calitate de reprezentant al concetăţenilor Săi. Profund ataşat
tradiţiei spirituale creştine care conferă Europei unicitate,
prestigiu şi o funcţie benefică în ansamblul lumii civilizate, al
oikoumenei, Majestatea Sa Regele Mihai I nu a uitat niciodată
că această tradiţie valorizează şi sintetizează elementele esenţiale
din patrimoniul cultural al vechilor evrei, elini şi romani,
precum şi valori create de alte popoare ale lumii, înţelese şi
receptate toate în lumina revelaţiei eristice. A promovat de
aceea întotdeauna dialogul intercultural şi spiritul ecumenic. În
acelaşi timp, pledând neobosit pentru integritatea, demnitatea
şi libertatea continentului, a ţinut să amintească mereu că o face
în numele vocaţiei europene a poporului său, a românilor, în
care a crezut fără rezerve. Niciodată, dar absolut niciodată, acest
vrednic descendent din strălucite neamuri regale şi imperiale
domnitoare peste seminţii trăitoare pe mai multe continente,
nu şi-a îngăduit să-şi ocărască poporul, imputându-i fatale
61
defecte morale şi intelectuale, aşa cum nu se sfiesc să facă, din
lamentabil ciocoism, prea mulţi intelectuali şi politicieni români
contemporani. „Cunoscătorii continentului nostru au incercat
să înţeleagă plămada Europei. Ei au găsit „spiritul creştin" şi
„spiritul gentilomilor': Poporul nostru a respectat intotdeauna
Biserica, comunitatea şi unirea în faţa lui Dumnezeu. Iar ţăranul
român a fast dintotdeauna nobil uneori chiar regal Mă gândesc
la Elisabeta Rizea, la Brâncuşi şi la alţi.i ca ei. Comunismul a lovit
în aceste două repere fondamentale ale Europei: a marginalizat
credinţa şi a ucis spiritul nobil: spunea, la 26 ianuarie 2004,
Majestatea Sa Regele Mihai I, reprezentanţilor societăţii civile
invitaţi la Palatul Elisabeta. „ Voi, cei care vă aflaţi aici, în această
seară, păstraţi, in voi reperele fondamentale ale Europei: aveţi
nobleţe şi, cum spunem noi, românii, aveţi foca lui Dumnezeu."
într-una din ultimele zile ale lunii decembrie 1989, îndată
după executarea lui Nicolae Ceauşescu, atunci când în Capitală
persoane rămase încă necunoscute Justiţiei române mai
trăgeau încă în români, domnul Ernst lhurnheer, ambasadorul
Confederaţiei Elveţiene în România şi-a anunţat vizita la
Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române,
de activitatea căruia se arătase de mai multă vreme interesat. S-a
întâmplat să fiu eu acel cercetător din Institut care l-a întâmpinat
la intrarea în Universitate pentru a-l conduce apoi către biroul
directorului. Am socotit potrivit să-i spun atunci, între patru
ochi, într-un elan de sinceritate: „Excelenţă, cu riscul de a părea
prezumţios, ţin să mulţumesc Confederaţiei Elveţiene pentru că a
păstrat intact tezaurul cel mai de preţ al ţării noastre: Coroana
României. Datorită Regelui Mihai L personificarea legitimă şi
autentică a naţi,unii române, căruia i-aţi acordat azil Coroana
este singura instituţie a statului român care nu a fast maculată de
compromisuri cu totalitarismul comunist. Numai sub autoritatea
Regelui Mihai, care a păstrat şi virtuţi omeneşti exemplare
intr-o lume afectată de numeroase scăderi morale, ar putea să se
62
desfoşoare în chip legitim procesul regenerării naţiunii şi statului
nostru. Trebuie să vă fim aşadar recunoscători pentru ceva mai
mult decât simpla ospitalitate arătată Regelui exilat al României':
Eram si, rămân convins că rosteam, la sfârsitul
, lui 1989, un
adevăr în care puţini români au crezut atunci când ar fi trebuit,
dar care va deveni dureros de evident într-o zi pentru toţi.

Din volumul omagial Lumea Regelui, editat

de Principele Radu al României I The King's
World, edited by Prince Radu ofRomania,
Polirom, 2011, p. 203-209
 PRIMA DECENNALIA FELICIA

La 8 iunie 1940 se împlineau zece ani de la înscăunarea

regelui Carol al Ii-lea. Un număr special al „Revistei
Fundaţiilor Regale" {redactor-şef: Camil Petrescu, redactor:
Radu Cioculescu), subintitulat Restauraţia. 1930-1940, a fost
închinat arunci personalităţii suveranului şi înrapruirilor acestui
prim deceniu de domnie. O parte, mare şi eminentă parte, din
elita lumii literare, artistice şi ştiinţifice româneşti a contribuit
la realizarea lui, exprimându-şi, mai direct sau mai discret,
convingerea că restaurarea regelui Carol al Ii-lea în drepturile
sale dinastice, urmată de instaurarea autoritarismului monarhic
au fost necesare şi salutare pentru statul şi naţiunea română.
În prima secţiune a volumului, intitulată Regele, persoana
suveranului este elogiată, iar misiunea sa istorică desluşită de
Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Constantin Rădulescu-Motru,
Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, N .I. Herescu, Cezar Petrescu,
George Călinescu, Ion Marin Sadoveanu, Perpessicius, Al.
O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu. În a doua secţiune, Ţara
cea nouă, I.P.S. Mitropolit lrineu, Nichifor Crainic, Andrei
Rădulescu, Gl. Paul Teodorescu, Gl. Nicolae Se. Stoenescu,
Col. D.I. Cantea, Anton Golopenţia, Iuliu Moldovan, Dr.
P. Cazacu, Gr. Nandriş, Dr. C. Grofşorean, N.D. Cornăţeanu,
N. Caranfil, Eugen Demetrescu evocă reformele instituţionale
promovate de regele Carol al Ii-lea, benefice pentru viaţa
religioasă, politică, socială, economică a întregii naţiunii şi,
în chip deosebit, pentru dezvoltarea provinciilor istorice
recuperate. În a treia secţiune, Creaţia culturală, V. Vâlcovici,
Emanoil Bucuţa, Scarlat Lambrino, Constantin Daicoviciu,
Andrei Oţetea, Tudor Vianu, G.M. Cantacuzino, Fr. Şirato,
64
Mihail Sebastian, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu,
Şerban Cioculescu şi Petru Comarnescu înraţişează, rând pe
rând, înflorirea ştiinţelor, filosofiei, învăţământului, literaturii,
artelor, urbanismului în deceniul Restauraţiei.
Mulţi dintre colaboratorii acestui volum, grabnic îngropat în
uitare de evenimentele tragice care aveau să urmeze aniversării
regale, erau, cum s-a vădit şi mai târziu, nu numai inteligenţe
strălucite, ci şi caractere autentice. Stilul textelor care le aparţin
nu este nici adulatoriu, nici servil. Tudor Vianu, Andrei Oţetea,
Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu,
de pildă, consemnează sobru şi convingător progresele înre-
gistrate de filosofia, învăţământul superior şi literele româneşti
în deceniul Restauraţiei, omagiind discret pe cel căruia îi plăcea
să fie numit, nu rară dreptate, „Regele culturii" pentru felul
în care a ştiut să înţeleagă şi să susţină strădaniile slujitorilor
ei. Constantin Rădulescu-Motru, preşedintele Academiei
Române, recunoscător pentru tot ce datorează venerabila
instituţie regelui, nu uită să înraţişeze toate dificultăţile pe care
ea le înfruntă, în pagini care impresionează azi nu numai prin
adevărul, dar şi prin actualitatea lor. Pertinente sunt şi reflecţiile
lui Mihail Sebastian asupra modernizării Bucureştilor, iniţiate de
Carol al II-iea. Majoritatea colaboratorilor la volumul omagial
înregistrează obiectiv, analizează lucid şi apreciază critic faptele
de cultură şi civilizaţie ale unui răstimp recunoscut unanim drept
perioada maximei afirmări creatoare a unei Românii moderne
ajunse la deplină maturitate. În pofida oricăror rezerve mentale,
ce se pot citi, la unii, printre rânduri, în ce priveşte regimul de
autoritate, recunoaşterea unanimă a faptului că regele Carol
al II-iea este un factor de putere şi iniţiativă care a încurajat şi
ocrotit această împlinire trebuie reţinută ca expresie sinceră a
unei convingeri şi nu ca manifestarea unui reflex oportunist de
adaptare la împrejurări.
65
 Regimul însuşi este interpretat de numeroşii colaboratori
ai volumului mai nuanţat şi mai divers decât ne-au deprins să
credem tradiţia orală şi istoriografia scrisă. Lucian Blaga distinge
net între regimul autoritar carlist şi celelalte regimuri autoritare
din Europa în baza criteriului libertăţii de gândire şi creaţie:
"Sunt astăzi· în Europa mai multe feluri de regimuri autoritare.
Toate, cu excepţia unuia, au crezut că sunt chemate să dirijeze şi
cântecul poetului, şi gândul gânditorului. De aceea, sub toate
aceste regimuri, cu excepţia unuia, poetul şi gânditorul sunt puşi
în disponibilitate şi osândiţi la sterilitate. Excepţia e românească~
în schimb, George Călinescu identifică autoritarismul regal
carlist cu absolutismul monarhic, superior, după opinia sa, prin
natură, vulgarei democraţii, pentru că înţelege mai profund
şi susţine mai eficient afirmarea geniului artistic creator: "Pe
ce se întemeiază legătura firească între principe şi artist? Pe
un interes reciproc, care, în cele din urmă, reprezintă modul
cel mai sigur de promovare a marilor şi eternelor valori. Arta
e un produs de individualitate, care, pentru a fi înţeles, are
nevoie de o minte receptivă tot atât de· rară ca şi geniul. între
artă şi sufragiul public este prăpastie„.Marele artist se refugiază
acolo unde încetează domnia gloatei; acolo unde spre educarea
mulţimii domneşte tradiţia princiară„.Nicăieri, ca în cultură,
nu e mai nimerit ca interesele mulţimii să fie înfaptuite prin
prerogative, înlăturându-se oarba judecată a opiniei publice
imediaten. Pentru cei mai mulţi dintre colaboratorii volumului
- între care nu se află, fireşte, nici partizani ai extremismului
politic de dreapta sau de stânga, nici intransigenţi apărători ai
democraţiei parlamentare clasice - regimul carlist nu constituie
întruparea naţională a spiritului totalitar al vremii, ci numai
necesara întărire, impusă de împrejurările politice internaţionale
şi de criza regimului reprezentativ de partide, a autorităţii unei
monarhii, în multe privinţe, liberale.
66
 . Există, f'ără îndoială, în acest număr omagial, destulă şi
penibilă retorică linguşitoare de circumstanţă. „Graiul gândit,
atât cât va fl grai,/ O să-şi aducă-aminte de frumosul Crai/ Şi
mintea, cât va fi o minte, I Smerită~şi va aduce-aminte" versifică
penibil Tudor Arghezi, iar pentru Camil Petrescu „Suveranul
nostru este floarea extremă a acelei frământări de veacuri
care, prin amărăciuni şi bucurii, prin lupte ori prin tratate cu
imperiile vecine, ne-a dus la România de azi, care ne-a dat pe
Mircea cel Bătrân, pe Ştefan cel Mare, pe Mihai Viteazul, pe
Brâncoveanu, pe Tudor Vladimirescu, falanga de la 1848,
pe Cuza, pe Carol I, pe Ferdinand I". Propaganda nici unui
regim, fle el dictatorial, autoritar ori democratic, nu obişnuieşte
să respingă, chiar dacă le dispreţuieşte, astfel de mesaje de
adeziune, în fond inconsistente şi lipsite de credibilitate, mai cu
seamă atunci când emiţătorii lor sunt personalităţi de prestigiu
intelectual şi mare audienţă publică. Sub acest raport, diferenţa
între regimul de autoritate regală al lui Carol al Ii-lea, prăbuşit
după trei luni de la fericitele sale decenalii - aşa numea, în
stilul străbunilor romani, arheologul Constantin Daicoviciu
aniversarea Restauraţiei - şi regimul totalitar comunist, de care
încercăm să ne eliberăm, după o jumătate de veac de succesive
culce ale personalităţii, stă şi în aceea că primul a acceptat f'ără
jenă, celălalt a impus cu încrâncenare asemenea triste înjosiri ale
demnităţii şi inteligenţei umane.
„Dincolo de apa Răsăritului nu mai sânt oameni,/ N-au
pierit, ci li s-a veştejit surâsul,/ În zarea curganelor cerul se
umbreşte/ De aripa liliacului spaimei..." scrie, într-unul dintre
cele mai amare texte ale sale, intitulat Nistru/, Mihail Sadoveanu,
instituindu-se martor al hotărârii regelui de a veghea asupra
acestui „hotar al neamului românesc". Elogiu sincer, subtil
avertisment ori sumbră profeţie?
Prima decennaliafelicia ale regelui Carol al Ii-lea au fost şi cele
din urmă. Oricum, în iunie 1940, după zece ani de zbuciumată
67
şi însângerată domnie, bogată în strălucite înf'ăptuiri, dar
subminată de fatale erori, cu doar trei luni înainte de propria sa
abdicare, în urma prăbuşirii hotarelor ţării, suveranul se bucura
încă de încrederea unor personalităţi de incontestabilă valoare
intelectuală şi prestigiu moral ale culturii româneşti. E un fapt
pe care Istoria, liberă să-l judece şi datoare să-l interpreteze, nu
are cum să-l ocolească.

„Dilema", an. V. nr. 227,

30 mai - 5 iunie 1997, p. 11
 , NOUĂ ÎNSINE
CREDINCIOSI ,
 CREDINCIOŞI NOUĂ ÎNŞINE

Răspunzând, în urmă cu mai bine de un secol, învinuirilor

de reacţionarism aduse Partidului Conservator de Partidul
Liberal, Mihai Eminescu scria în ziarul Timpul: „Noi declarăm,
şi aceasta din toată puterea convincţiunii noastre, că suntem
liberali în toată întinderea cuvântului şi în tot adevărul său".
Afirmaţia celui care a fost nu numai poetul naţional al românilor,
ci si cel mai strălucit dintre Jurnalistii nostri exprimă un mare
0

' ' '

adevăr. Căci, desprinşi din acelaşi trunchi al liberalismului
european, promovând drepturile omului şi ale cetăţeanului,
militând pentru consolidarea regimului politic reprezentantiv,
în numele suveranităţii naţionale, promovând ideile economiei
libere, respingând pe cale revoluţionară ultimele rămăşiţe ale
despotismului şi ale privilegiilor de clasă, aspirând la realizarea
unei ordini mondiale de drept în care fiecare naţiune să-şi
găsească, în libertate, locul şi posibilitatea afirmării sale plenare
şi originale, conservatori şi liberali erau uniţi, în esenţă, prin
aderarea comună la aceleaşi principii fundamentale privind
organizarea politică şi viaţa economică a societăţii. Ei se
deosebeau numai prin nuanţe doctrinare şi prin metodele
diferite de realizare ale unuia şi aceluiaşi ideal.
Ne-au revenit în minte rândurile lui Eminescu acum, când
am aflat vestea viitoarei alianţe politice şi electorale dintre
Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin
şi Democrat şi Partidul Social-Democrat Român. Căci astăzi,
ca şi acum un secol, ba chiar mai mult decât atunci, în pofida
deosebirilor ce le separă, deosebiri de nuanţă doctrinară şi
atitudine politică, după cum afirma cu drept cuvânt dl. Radu
Câmpeanu, cele trei formaţiuni politice sunt unite prin
71
comuna lor aderare f"ară rezerve la principiile liberalismului în
toată întinderea cuvântului şi în tot adevărul său. Departe de
a 6 inspirată de meschine calcule electorale, de oportunităţi
trecătoare, alianţa lor are, aşadar, un temei principial puternic
şi răspunde interesului naţional major: nevoii de a reaşeza
ţara, distrusă de peste patru decenii de totalitarism, impus de
jocul forţelor şi intereselor internaţionale, pe făgaşul firesc
şi tradiţional al vieţii şi dezvoltării ei normale, necesităţii de
a-i reda încrederea în idealul sub semnul căruia s-a născut,
în numele căruia s-a aA.rmat pe scena lumii, după măsura
căruia i s-a apreciat şi recunoscut atâta vreme locul şi rolul
în această parte a continentului european. Această alianţă
reactualizează un precedent istoric: aceleaşi partide, strâns unite
în jurul factorului constituţional, Regele, au ştiut, în 1944, să-şi
depăşească divergenţele politice pentru a salva mai întâi statul,
redându-i identitatea liberală şi democratică şi readucându-l
alături de aliaţii săi naturali, pentru a combate apoi, cu mijloacele
democraţiei şi ale liberalismului, ameninţarea totalitarismului,
din păcate, biruitor. Mai apropiate ca niciodată, prin suferinţe
creştineşte îndurate, ele se regăsesc acum, în altă clipă de
răscruce a istoriei naţionale, în aceeaşi tabără, confruntate cu
acelaşi adversar.
Să mai amintim ce anume este acel liberalism, acea democraţie
care le uneşte? Să vorbim despre drepturile fundamentale
ale omului şi cetăţeanului, despre egalitatea în faţa legilor a
tuturor flilor ţării, f"ară deosebire de apartenenţă confesională,
de origine etnică sau socială, despre exigenţa înlăturării oricărei
îngrădiri silnice a şanselor de aA.rmare deplină a personalităţii
flecăruia, despre mărginirea severă a rolului şi acţiunii statului la
domeniile competenţei şi vocaţiei sale, definite prin legi lipsite
de ambiguitate, despre separarea puterilor în stat, despre datoria
guvernanţilor de a-şi îndeplini funcţiunile numai în acord cu
voinţa naţiunii şi întotdeauna sub controlul ei, exercitat prin

72
 instituţii de drept, despre intransigenţa faţă de orice încercare a
vreunei facţiuni de a se substitui întregului corp politic, despre
respectul datorat personalităţii etnice şi religioase a minorităţilor
de orice fel, sub condiţia lealităţii lor faţă de ordinea de drept
a statului care le ocroteşte, despre libertatea desăvârşită a
contactelor şi schimbului de idei şi bunuri cu întreaga lume? lată,
· am enumerat numai câteva dintre componentele liberalismului
şi ne grăbim să ne declarăm convingerea că nu spunem nimănui
nimic nou, că amintim doar realităţi istorice cu nostalgia cărora
am trăit, unii dintre noi, despre a căror revenire în actualitate
pierdusem, mulţi, speranţa că se va produce în răstimpul vieţii
noastre, pentru a căror renaştere au ştiut să se jertfească atâţia
dintre copiii noştri, uimindu-ne şi umilindu-ne, să o mărturisim,
cugetele.
Dar dacă poate să pară inutilă redefinirea, în câteva cuvinte
sărace, a bogăţiei de idei şi valori ale liberalismului şi democraţiei
româneşti, este f'ară îndoială necesară relevarea acelor trăsături
care individualizează Partidul Naţional Liberal conferindu-i
profilul inconfundabil în familia, strâns unită, a forţelor liberale
şi democratice. Care este felul specific de a fi liberali al liberalilor?
Ce sunt, cu precădere, ei? Ce poate aştepta şi, de ce nu, ce ar
trebui să aştepte de la Partidul Naţional Liberal electoratul
românesc astăzi? Nu e vorba de a rescrie aici nici programul
politic, atât de clar şi sobru întocmit, nici istoria, atât de puţin
cunoscută generaţiilor tinere, ale acestui partid, ci numai de a
schiţa portretul colectiv al naţional-liberalilor, aşa cum i-a fa.cut
şi cum le cere să fie pe mai departe istoria.
O istorie care se împleteşte cu istoria modernă a României
în chip inextricabil. Căci, incontestabil, Partidul Naţional
Liberal a contribuit din plin, dacă nu le-a iniţiat întotdeauna,
la realizarea marilor acte care jalonează istoria naţională în
ultimele două secole: revoluţia paşoptistă în focul căreia s-a
născut, Unirea Principatelor, dobândirea independenţei de stat,

73
unirea Dobrogei şi asigurarea accesului ţării la mare, proclamarea
Regatului şi consolidarea monarhiei constituţionale, desăvârşirea
unităţii naţionale prin unirea Transilvaniei, Basarabiei şi
Bucovinei cu Vechiul Regat, împroprietărirea ţăranilor,
sufragiul universal, crearea instituţiilor de credit care au permis
înflorirea economiei naţionale, aşezarea învăţământului de
toate gradele pe baze temeinice, pregătind afirmarea culturală
a românilor la nivelul exigenţelor europene. Prin felul în care
a înţeles să fundamenteze teoretic şi să înfăptuiască practic
modernizarea ţării, Partidul Naţional Liberal a dat, se poate
spune, liberalismului şi democraţiei româneşti, forma lor clasică.
Această experienţă istorică se cere astăzi reactivată, în
împrejurările vremii în care trăim. Istoria glorioasă a Partidului
Naţional Liberal trebuie invocată nu numai pentru prestigiul pe
care ea l-a conferit acestei formaţiuni, ci pentru învăţăturile ce se
pot trage dintr-însa. Pentru lecţia de realism politic, de luciditate
şi, mai ales, de serviciu în beneficiul ţării pe care ne-o dau, dacă
ştim să-i înţelegem, oamenii care au reprezentat acest partid. Iar
oamenii aceştia, personalităţile reprezentative ale liberalismului
românesc, au fost, de la primii dintre „bonjourişti", de la Nicolae
Bălcescu, Ion Ghica, Ion C. Brătianu şi până la ultimii martiri
din închisorile comuniste, Dinu Brătianu şi Gheorghe Brătianu,
personalităţi exemplare. Există, fie-ne îngăduit să o spunem, un
tip uman şi civic cu care Partidul Naţional Liberal a îmbogăţit
cultura morală a acestei ţări. El întruneşte în fiinţa sa o anumită
lărgime de orizont cultural, pregătire profesională înaltă,
subtilitate diplomatică, propensiune către ideile generale, simţ
istoric şi, la nevoie, pragmatism, o vie fervoare patriotică asociată
cu sentimentul acut al apartenenţei noastre la lumea culturii
europene. Dar mai cu seamă acel spirit de muncă, de jertfă şi de
cinste care a impus şi a menţinut în fruntea Partidului Naţional
Liberal pe Brătieni, pe toţi Brătienii. Secretul apariţiei acestui
tip uman e unul singur: credinţa, devenită normă de conduită
74
şi criteriu exigent de selecţie a cadrelor, în valoarea personală ca
singur izvor de legitimare a poziţiilor publice.
Această credintă, nu a fa.cut din Partidul National
' Liberal
numai un partid de cadre, cum se obişnuieşte să se spună, un
partid de tehnicieni, cum va trebui să rămână, ci şi partidul care
a promovat mai mult decât oricare altul în viaţa naţiunii rău
înţelesul adesea şi mult hulitul azi individualism. S-a spus, pe
bună dreptate, că în istoria oricărei societăţi, în mod natural şi
obişnuit, tendinţa promovării interesului individual al omului,
bază a progresului social, alternează cu tendinţa protejării

' umane însăsi;

interesului colectiv, temelia existentei , într-o eternă
alternare de dominaţie, aceste două tendinţe fundamentale,
reprezentate în viaţa cetăţii prin partide şi doctrine, unele
individualiste, altele socializante, sunt deopotrivă de necesare
şi legitime. Prin vocaţie şi istorie, Partidul Naţional Liberal
are menirea d.e a pune accentul pe cea dintâi. Afirmându-şi cu
curaj astăzi această opţiune, pe care au formulat-o la vremea
lor fondatorii săi, el se înscrie de altfel în marea resurectie, a
liberalismului pe plan mondial, ilustrată în Statele Unite ale
Americii de republicanii lui Reagan, în Marea Britanie de
doamna Thatcher, în restul lumii civilizate de alte partide şi, mai
cu seamă, de eşecul recunoscut al formulei socialiste excesive.
Promovând individualismul, Partidul Naţional Liberal a
fost totodată cel mai vajnic apărător şi promotor al ideii unităţii
naţionale. Mai mult decât oricare altă formaţiune politică, el
a respins hotărât orice tentaţie de autonomism regional, de
separatism provincial, punându-se în slujba realizării idealului
aderării tuturor pământurilor româneşti în cadrul organizat al
unui singur stat. Procesul istoric al acestei unificări teritoriale
româneşti, însoţite de organizarea unitară a statului şi de
întărirea neatârnării sale printr-o politică externă adecvată
acestui scop, proces evocat recent, într-un chip nou, de domnul
75
Şerban Papacostea• , a beneficiat în ultima sa fază, încununată
cu înraptuirea Marii Uniri, de toată capacitatea de iniţiativă
energică a Partidului Naţional Liberal, ilustrată de cei doi mari
Brătieni. Cât de actuală poate fi în viaţa statului român tradiţia
politică a Partidului Naţional Liberal şi sub acest aspect au
dovedit-o evenimente recente. Cât de credincioşi lor înşile au
rămas şi în această privinţă liberalii, a arătat-o acţiunea domnului
Radu Câmpeanu în legătură cu tragedia de la Târgu Mureş.
În alte părţi ale lumii, liberalii s-au distins mai ales prin
promovarea până la exagerare a principiului emancipării
individului de sub tutela statului. Fără a înceta nici un moment
lupta pentru degrevarea cetăţeanului de apăsarea puterii
centralizate a statului, la noi, Partidul Naţional Liberal a fost
preocupat până la obsesie de întărirea acestei puteri. Din această
pricină nu au lipsit acuzaţiile de etatism şi dictatură la adresa
lui. Acuzaţii, rară îndoială, nedrepte, căci scopul întregii acţiuni
liberale de consolidare şi organizare a puterii de stat nu au fost
subordonarea individului faţă de o forţă arbitrară şi nesăţioasă,
ci, dimpotrivă, raurirea instrumentului care să-i ocrotească şi să-i
încurajeze libertatea, a lui, ca individ, a comunităţii cetăţenilor, ca
naţiune. Împrejurările vieţii noastre istorice explică lesne sensul
netatismului" liberal, pe care istorici şi sociologi nu au ostenit
îndeajuns să-l desluşească. Intraţi târziu în comunitatea statelor
civilizate europene, ieşiţi din strânsoarea unui regim despotic
oriental, lipsiţi de o burghezie puternică şi de tradiţii consolidate
de viaţă democratică, nevoiţi să ne omogenizăm stilul de viaţă
diversificat de stăpânirile străine care ne împărţiseră neamul şi
ţara, noi românii aveam neapărată nevoie de zidul protect~r
al unui stat puternic, unii îl doreau chiar autoritar, care să ne
garanteze siguranţa şi să ne adăpostească creşterea, ameninţate de
lăcomia şi pofta de stăpânire a forţelor din afară, de anarhismul

•Şerban Papacostea (25 iunie 1928- 6 aprilie 2018) (n. ed.).

76
şi arivismul mediocrităţilor din interior. Şi liberalii, mai mult
decât oricine, au ştiut să ridice acest zid, la adăpostul căruia a
crescut într-adevăr şi s-a afirmat, cum se ştie, o naţiune modernă.
Astăzi, când încercăm să trecem de la un totalitarism stăpânitor
mai bine de patruzeci de ani, cu efecte devastatoare pentru 6.inţa
naţională, la democraţie şi liberalism, se poate îndoi cineva de
actualitatea tradiţiei liberale de întărire a autorităţii unui stat
conceput ca instrument al reconstrucţiei naţionale? Al formării
acelei societăţi civile pe care cu toţii o visăm? Se poate îndoi
cineva că trebuie asigurată, printr-o politică adecvată, îmbinând
tactul cu fermitatea faţă de deţinătorii puterii, continuitatea
statului naţional în perspectiva înnoirii lui?
Pentru a-şi realiza obiectivele, Partidul Naţional Liberal, mai
mult decât oricare altul, s-a distins printr-o disciplină severă,
care i-a asigurat coerenţa şi eficienţa.
Practicând cea mai largă democraţie, el a manifestat
intransigenţă strictă faţă de toţi aceia care au încercat să-i
rupă unitatea. A cultivat dialogul, schimbul de păreri libere
şi iniţiativele creatoare, dar nu a tolerat &aqionismul şi nu a
îngăduit în sânul lui lipsa de onestitate. E ceea ce l-a determinat
să se lipsească mai curând de oameni de valoare, de oameni care
i-au fost dragi chiar, decât să rupă, în chip păgubitor pentru
ideea liberală şi pentru ţară, continuitatea unui stil politic care
i-a impus respectul public şi care i-a adus încrederea şi iubirea
românilor. Ele vor renaşte, suntem convinşi, odată cu noi,
pentru că am rămas credincioşi nouă înşine, în toată întinderea
cuvântului şi în tot adevărul său.

„Liberalul", serie nouă, an. XLIV, nr. 10,

14 aprilie 1990

77
 SA ÎNVĂTĂM DEMOCRATIA?
' '

De la Aristotel la Winston Churchill, gânditori politici

pătrunzători şi oameni de stat eminenţi din Europa nu au
pregetat să repete că democraţia, guvernarea poporului prin
sine însuşi sau numai prin reprezentanţii lui, dar numai ai
lui, aleşi din rândurile sale, este cel mai bun dintre regimurile
posibile în lumea oricum imperfectă în care trăim. De la cel mai
vechi dintre partidele istorice ale României, Partidul Naţional
Liberal şi până la cea mai nouă formaţiune politică din această
ţară, toate organizaţiile menite să contribuie la zidirea cetăţii
noastre de mâine nu au pregetat să repete în ultimele patru luni
că înţeleg să adere la această mare tradiţie europeană, să facă din
democraţie principiul fundamental de organizare a vieţii noastre
politice viitoare. Mişcarea politică originală a Frontului Salvării
Naţionale nu a întârziat desigur să-şi proclame adeziunea la
crezul democratic; luăm de bună această opţiune, care e şi a
noastră, şi ne bucurăm din toată inima de ea.
Ni se spune însă mereu, ni se spune tot mai des în vremea din
urmă, de unii cu sfială şi bună credinţă, de alţii cu superioritate
şi bunăvoinţă, că noi, românii anului 1990, ar trebui să învăţăm
ce este aceea democraţia. Cu această afirmaţie, repetată insistent
de lideri de seamă ai Frontului Salvării Naţionale, nu mai putem
să fim de acord întru totul. Să înveţe românul democraţia?
Dar, nu vă fie cu supărare, unde oare trăim? În Extremul
Orient? În Mările însorite ale Sudului? Suntem în România,
în ţara lui Nicolae Bălcescu şi a lui Mihail Kogălniceanu, în
ţara Goleştilor şi a Brătienilor, în ţara lui Iuliu Maniu şi a lui
Ion Mihalache, în ţara lui Constantin Stere şi a lui Constantin
Titel Petrescu. Suntem într-o ţară care a dăruit democraţiei nu
78
numai doctrinari scânteietori, nu numai bărbati, de stat ilustri, ,
ci şi adevăraţi martiri! Regatul României a fost, atâtea decenii
la rând, una dintre cele mai liberale monarhii constituţionale
din Europa, regii noştrii erau, după vorba lui Take Ionescu,
adevăraţi preşedinţi de republică ereditari. Dacă s-a reproşat ceva
Constituţiei României a fost caracterul ei mult prea liberal pentru
o ţară reintrată relativ recent în comunitatea statelor europene şi
nu lipsa ei de democratism. Şi, cu toate imperfecţiunile şi crizele
pe care le-a cunoscut, trăindu-le împreună cu mai toate statele
acestea în secolul al XX-iea, secolul totalitarismului, România
a şi aplicat în spiritul şi litera ei legislaţia democratică de care
dispunea. Pe scurt, suntem o ţară care a avut, care are o tradiţie
de gândire şi viaţă politică democratică.
Nu, românul nu trebuie să înveţe democraţia. După patru
decenii şi mai bine de suferinţe provocate tocmai de înlocuirea
democraţiei prin totalitarism, el trebuie să şi-o reamintească.
Democraţia au datoria s-o înveţe aceia care au luptat împotriva
ei, aceia care au încercat să distrugă şi să falsifice - în viaţa politică
şi în conştiinţa publică - tradiţia democratică a acestei ţări, aceia
care, cu ajutorul raţionamentelor lor sofistice, au încercat să
inculce tineretului României ideea strâmbă că numai dictatura
este democratie , adevărată, neadevărul că democratia , noastră
tradiţională nu ar fi fost decât dictatură deghizată. Şi totuşi,
iată, dintre aceşti oameni care au cutezat să batjocorească de la
catedră principiile, instituţiile şi personalităţile reprezentative ale
democraţiei româneşti, ni se ridică astăzi profesorii improvizaţi
de democratie.,
Să fim bine înţeles. Noi nu refuzăm nimănui dreptul la a se
converti la democraţie. Când un Înalt Prea Sfinţit Mitropolit
al Bisericii Ortodoxe Române se laudă că a avut siretenia , de a
minţi în chip oficial despre soarta turmei sale, mărturisind însă
în particular adevărul despre această soartă, de ce să nu admitem
că atâţia dascăli mărunţi de marxism-leninism şi ceauşism au avut

79
viclenia binevenită de a mărturisi şi propovădui în scris şi prin
viu grai, de la catedrele lor, minciuna dictatorială, profesând în
acelaşi timp, în taină şi în particular, adevărul democratic, de care
erau convinşi? Ba, poate chiar şi vreun mare preot al laicei religii
totalitare va fi fost în taina inimii sale şi a intimilor săi cucerit
de erezie şi dornic de abjurare! Suntem gata să ne bucurăm
de îndreptarea lor. Aşteptăm însă de la aceşti oameni dovezile
sincerităţii convertirii lor la democraţie, căci singur trecutul lor
politic totalitar care i-a înălţat la poziţiile prezente din viaţa
noastră publică nu poate fi nicidecum garanţia viitorului lor
democratic. Şi în nici un caz temeiul abilitării lor ca profesori de
democraţie, fie ea cât de originală.
Iar dovezile dintâi ale sincerităţii convertirii lor la democraţie
sunt uşor de dat. Ar fi destul să rostească adevărurile pe care le
aşteptăm de la dânşii în privinţa istoriei democraţiei româneşti
în ultimii cincizeci de ani, în privinţa jertfelor pe care le-au Îacut
pentru democraţie aceia care au înţeles să o apere cu preţul vieţii
şi al libertăţii lor, în privinţa loviturilor de moarte pe care le-au
dat democraţiei aceia care, de dragul foloaselor materiale şi
sociale ale puterii, confiscate în mâinile lor, au adus viaţa noastră
publică în stare de gravă decădere în care se găseşte azi. Atât
de gravă, încât s-a putut găsi un grup de intelectuali care să-şi
permită gluma proastă de a crea un partid nid măcar caragialesc
şi o instanţă publică gata să-l omologheze partidelor istorice.
Democraţia este totuşi un lucru despre care se poate vorbi şi
cu seriozitate, nu numai cu sarcasme şi ironii. Lăsând pe domnul
Ştefan Cazimir, cu liber-schimbiştii săi, să-şi editeze "Răcnetul
Carpaţilor" şi să-şi joace Farfurizii şi Brânzoveneştii în galeria
Parlamentului, noi nu putem uita că doctrinarii Frontului
Salvării Naţionale, în marea lor majoritate ideologi şi activişti ai
Partidului Comunist Român, oameni desigur bine intenţionaţi,
ne rămân încă datori cu inaugurarea operei de restabilire a
adevărului în privinţa istoriei democraţiei româneşti. Pentru ca
80
înfruntarea electorală să fie cu adevărat civilizată şi demnă, am
dori să-i auzim începând măcar să vorbească despre procesul lui
Iuliu Maniu, care, după câte ştim, nu a fost anulat prin decretul
de amnistiere a delictelor politice, despre întemniţarea foştilor
demnitari ai României care nu aveau de ce să fle amnistiati,
'
pentru că nu fuseseră judecaţi niciodată, despre valurile de
teroare care au urmat evenimentelor din Ungaria anului 1956
sau au precedat destinderea de mai târziu, despre felul în care
au fuzionat Partidul
.
Social-Democrat si
'
Partidul Comunist din
România, despre modul în care a fost concepută acum patruzeci
de ani restructurarea învăţământului, a Academiei Române, a
întregii noastre vieţi culturale.
Democratia,, de bine de rău, o cunoaste
' tot românul. E datoria
oamenilor la care ne-am referit să ne înveţe istoria democraţiei
româneşti, pe baza arhivelor de care numai ei ştiu unde mai sunt,
cu ajutorul competent al celor care au fost calificaţi în ţară şi
peste hotare tocmai în acest scop. E o datorie urgentă, o datorie
de onoare, o datorie a cărei îndeplinire nu suferă amânare.
Lecţiile de democraţie pe care dânşii se pregătesc să ni le dea
pot să mai aştepte. Această istorie, propria lor istorie, nu. Căci
alegerile, primele alegeri libere după patruzeci şi atâţia de ani,
sunt foarte aproape.

"Liberalul", serie nouă, an. XLIV, nr. 12,

5 mai 1990

81
 DELICTUL DE LIBERALISM

De două luni şi mai bine, Partidul Naţional Liberal, ca

formaţiune politică şi dl. Radu Câmpeanu, ca lider al acesteia
şi ca personalitate a vieţii noastre publice, se bucură de tristul
privilegiu de a fi ţinta unei furibunde campanii de presă. De
la "Cotidianul", ziarul românilor de formaţie britanică, la
"Deşteptarea aromânilor", revista, editată pe spezele Ministerului
Culturii, a românilor de origine balcanică, mai toate gazetele
noastre se simt datoare să arunce o săgeată otrăvită sau să azvârle
o mână de noroi în PNL şi, mai ales, în preşedintele său. Cu
tenacitate maniacală, cu vehemenţă grosolană, sfidând adevărul
şi încălcând normele nescrise ale profesiunii lor, ziariştii ne acuză
că am trădat cauza opoziţiei democratice, intrând în guvernul
Stolojan, că srarâmăm unitatea acestei opoziţii, părăsind
Convenţia Democratică abia înjghebată, că împiedicăm, vezi
Doamne, coalizarea opoziţiei, interzicând Convenţiei numele
şi semnul electoral. Suntem demascaţi că ne-am fi legat sub
jurământ, printr-o alianţă tenebroasă, cu elementele cele mai
reacţionare ale fostei nomenclaturi şi securităţi comuniste,
grupate în jurul domnului Ion Iliescu, angajându-ne să le apărăm
poziţiile politice şi economice, să întârziem lichidarea structurilor
vechiului regim. Mai mult decât atât, suntem învinuiţi că, din
ataşament faţă de amintirea lui Gheorghe Tătărescu, vrem să
distrugem tradiţiile autentice ale Partidului Naţional Liberal
al Brătienilor, dacă nu chiar partidul însuşi, că avem un statut
totalitar şi un şef dictatorial. Duşmani ai ţării, ai democraţiei şi
liberalismului, ai Partidului Naţional Liberal - iată ce suntem
noi toţi în viziunea tinerei prese democrate româneşti. Nişte
lichele, nişte arivişti lipsiţi de scrupule şi însetaţi de putere, nişte
82
agenţi plătiţi ai neocomunismului! Dacă ar 6. adevărat numai
jumătate din tot ce se scrie, se spune şi se urlă despre noi, ar
însemna că suntem 6.e nişte monştri din punct de vedere etic, 6.e
nişte imbecili din punct de vedere politic.
Convinşi că nu suntem nici una, nici alta, încercăm să
desluşim cauzele înverşunării cu care suntem loviţi. Este evident
că la originea dezlănţuirii de patimă care ne-a covârşit şi care a
întunecat atmosfera vieţii politice a ţării stă o divergenţă de opinii
strategice privind modalitatea optimă de concertare a forţelor
opoziţiei democratice şi liberale. Pe de o parte, Partidul Naţional
Liberal a socotit că este de preferat o alianţă a partidelor istorice,
deschisă desigur cooperării cu alte partide, însă sub egida celor
dintâi şi excluzând generalizarea listelor comune de candidaţi
pentru alegerile legislative pe întreg teritoriul ţării; el a refuzat,
de asemenea, să prezinte liste comune de candidaţi cu Uniunea
Democratică a Maghiarilor din România, căreia, fără să-i conteste
ataşamentul faţă de valorile democraţiei, îi reproşează o anumită
ambiguitate în chestiuni naţionale de extremă importanţă,
ambiguitate cu efecte nedorite, dacă nu neapărat pe terenul
stabilităţii starului, oricum pe terenul electoral. De partea lor,
partidele şi formaţiunile zise iniţial „apolitice" şi care au rămas
grupate în Convenţia Democratică, sub semnul Cheii, socotesc
că este imperios necesară gruparea tuturor forţelor democratice
şi liberale într-un soi de superpartid, cu liste obligatorii şi peste
tot comune de candidaţi în alegerile legislative şi cu neapărata
includere a candidaţilor UDMR pe aceste liste, cu excepţia
regiunilor locuite majoritar de maghiari, unde UDMR va avea
asigurat privilegiul de a prezenta liste separate, cum a făcut şi la
alegerile locale.
Partidul Naţional Liberal şi-a apărat opţiunea cu demnitate,
urbanitate şi, am zice noi, cu inteligenţă, făcând apel la
argumente politologice şi de drept. Nu a contestat niciodată
dreptul altor partide şi formaţiuni de a crea alianţe şi coaliţii cu
83
cine cred acestea că este indicat. Nu le-a pus la îndoială nici buna
credinţă, nici capacitatea de pătrundere şi previziune politică. A
îngăduit chiar organizaţiilor sale din teritoriu să intre, uzând de
autonomia lor, în alianţele şi coaliţiile permise şi recomandate,
pentru binele cauzei democratice şi liberale, de realităţile locale.
A manifestat aşadar fermitate principială, dar şi toată supleţea
politică proprie unui partid de însemnătatea şi seriozitatea sa.
A cerut chiar menţinerea acelui for de concertare minimă a
opoziţiei democratice care a fost Convenţia Naţională pentru
Instaurarea Democraţiei ( CNID ), din care a făcut parte şi care
şi-a dovedit eficienţa în unificarea eforturilor constructive ale
principalelor partide democratice. Conştient însă că nu poate
exista democraţie şi regim parlamentar reprezentativ rară partide
politice bine individualizate, pătruns de adevărul că partidul
politic este un element structural al civilizaţiei moderne, a refuzat
să sacrifice fiinţa sa politică şi principiile sale pe altarul ipoteticei
uniuni convenţioniste pe care nu a socotit-o nici suflcient de
sigură, nici îndeajuns de bine deflnită.
Şi a avut dreptate! Căci, îndată ce Partidul Naţional Liberal
şi-a permis să exprime îndoieli şi rezerve cu privire la viabilitatea
formulei de unitate a opoziţiei preconizate de Convenţia
Democratică, partizanii acesteia au dezlănţuit campania de presă
sub asalturile căreia trăim. Mai mult decât atât, convenţioniştii au
recurs la manevre politice ignobile menite să destrame partidul
nostru, să-l submineze din interior, să-i impună conducătorii pe
care ei îi cred potriviţi, să-l încadreze cu orice preţ în unitatea
de monolit a Convenţiei, sub bagheta autoritară a unui lider
charismatic, asistat de corul jalnic al unor ziarişti familiarizaţi
cu metodele terorismului internaţional, cum s-a dovedit. Nu de
lupta nobilă pentru menţinerea unităţii opoziţiei democratice
este vorba, ci de lupta înverşunată, f'ară cod moral şi rară eleganţă
în desraşurare, pentru şefia forţelor opoziţiei unite şi poate, chiar,
pentru preşedinţia de mâine a României. Şi pentru că veleitarismul
84
primitiv al unora este jenat de forţa şi autoritatea Partidului
Naţional Liberal, de personalitatea puternică a liderului său, dl.
Radu Câmpeanu, s-a pornit asaltul împotriva noastră, cruciada
de mahala a ciomăgarilor verbului, a batalioanelor poltroneriei.
Domnul Corneliu Coposu, liderul Partidului Naţional
Ţarănesc Creştin Democrat a avut, în lunea Patimilor, eleganţa
de a recunoaşte şi înţelepciunea de a-şi arăta în continuare
disponibilitatea pentru colaborarea cu PNL în viitorul Parlament
şi, poate, în viitorul guvern al ţării. Din păcate, domnul Corneliu
Coposu pare depăşit de violenţa forţelor pe care, fără să-şi fi
dat seama, le-a declanşat, crezând că le poate şi controla. Este
întristător să vezi cum, în sânul Convenţiei Democratice, agregat
de organizaţii nestructurate, conglomerat de formaţiuni apolitice
.
în care sunt chemati în continuare să intre membri ai oricărui
partid politic, organismele debilitate ale unor partide istorice
sunt treptat subordonate veleităţilor zgomotoase ale unor
bărbaţi şi femei fără vocaţie de oameni de stat. Ne temem că nu
asistăm numai la asaltul împotriva Partidului Naţional Liberal,
ci la marea, ultima ofensivă a fortelor
, dominate de mentalitatea
totalitară de front popular - la care se referea domnul Ion Raţiu
înaintea perfectei sale adaptări la realităţile de azi ale ţării -
împotriva oricărui germene de renaştere a vieţii politice de partid
în România. Iar ofensiva aceasta este numai o componentă a
marii încercări de salvare a totalitarismului întreprinse de forţe
oculte pe scena lumii întregi.
lată de ce, conştienţi de toate disfuncţionalităţile şi de toate
slăbiciunile partidului nostru, înţelegem să-i apărăm fiinţa şi
cauza, încrezători în ideea naţională şi liberală care-i inspiră
acţiunea politică.
.
Ne recunoastem delictul de liberalism .

„Liberalul~ serie nouă, an. XLVI, nr. 20/78,

21-27 mai 1992

85
 , DE OPOZITIE?
FSN, FORTA ,

Românii, roţi românii, indiferent de origine emică, credinţă

religioasă, convingere filosofică, apartenenţă politică, de vârstă sau
sex, au de azi înainte şanse egale, potrivit exigenţelor Constituţiei
Republicii, de a-şi manifesta cu entuziasm încrederea în viitorul
liberal şi democratic al ţării noastre. Domnul Petre Roman a dat de
ştire întregii suflări româneşti că acest viitor se găseşte în mâinile
experimentate ale unor bărbaţi de stat încercaţi, oameni care
şi-au dovedit din răsputeri competenţa, inteligenţa şi eficienţa
politică. Este vorba de fostul guvern fesenist care ne-a cârmuit
până în toamna anului 1991 şi care, după matură chibzuinţă
şi cu uşoare remanieri, s-a decis să se constituie într-un guvern
alternativ. El ne anunţă că va fi iarăşi ceea ce a fost, ba chiar mai
mult decât atât: un guvern al opoziţiei autentice.
Guvernul pregătit de domnul Petre Roman, guvern-fantomă,
cum îl numesc, în cazul lor, fraţii noştri întru europenitate
britanici, guvern strigoi, cum suntem nevoiţi să-l numim, în
cazul de faţă, noi, românii, îşi propune, aşadar, să confişte azi
ideea de opoziţie, după cum a confiscat ieri ideea de revoluţie.
A venit vremea să punem lucrurile la punct, rostind câteva
adevăruri incomode pentru multă lume.
Noţiunea de opoziţie a fost concepută, încă din ultimele
zile ale lui decembrie 1989, de Frontul Salvării Naţionale ca
instrument de luptă ideologică şi politică a foştilor comunişti
împotriva partidelor istorice româneşti. A fost semnul cel mai
evident că FSN înţelegea să dea transformărilor care aveau loc,
sub presiunea unei fatalităţi istorice inexorabile, în ţara noastră,
sensul unei umanizări, în anumite limite, a socialismului
preexistent, a comunismului real, mai mult sau mai puţin
86
ştiinţific, în care cei mulţi dintre liderii săi erau obligaţi să ne
facă a crede că mai credeau. Opoziţia era totalitatea celor care se
opuseseră şi se mai opuneau încă oricărei încercări de legitimare
istorică sau de menţinere în fiinţă a comunismului. Opoziţiei
aparţineau, de drept, partidele istorice din România, PNL,
PNŢ-CD, PSDR. Din opoziţie trebuia să facă parte toată
acea mulţime de români care suferiseră în închisori din pricina
împotrivirii lor faţă de comunism. Opoziţia trebuia tolerată,
căci aşa o cereau împrejurările internaţionale, dar ea nu trebuia
să fie în nici un fel încurajată sau asociată în chip real la opera de
legiferare şi de guvernare sub steagul democraţiei şi al liberalizării.
Opoziţia. era duşmanul care trebuia zdrobit în faşă, ea trebuia
demascată ca fiind anacronică, vindicativă, însetată de sânge de
comunist, avidă de proprietăţi şi pusă pe exploatarea parazitară a
maselor de muncitori de la oraşe şi de la sate. Domnii Ion Iliescu
şi Petre Roman nu au precupeţit nimic pentru a acredita toate
aceste idei inexacte despre opoziţia română.
Procedând în felul acesta, punând la îndoială nu numai
legitimitatea accesului la putere al opoziţiei anticomuniste,
ci chiar şi legitimitatea existenţei ei în forma organizată a
partidelor istorice - şi domnul Petre Roman este cel care a
Îacut acest lucru mai vârtos decât oricare altul dintre fesenisti , -
Frontul Salvării Naţionale se arăta a fi în fapt, cum i s-a şi spus,
un Front al Salvării Nomenclaturii. Deosebirea dintre FSN-ul
de azi al domnului Petre Roman si , FDSN nu este de esentă, , ci
de nuanţă. În vreme ce FSN a înţeles că, pentru a salva o parte
din nomenclatură, partea cea mai inteligentă şi mai tânără, e
nevoie de srarâmarea structurilor trecutului totalitar, FDSN
persistă în efortul sortit eşecului de a salva o şi mai mare parte a
vechii nomenclaturi, partea cea mai mediocră şi mai anchilozată,
încercând să păstreze cât mai multă vreme structurile care i-au
dat raţiunea de a fi. Ceea ce îi uneşte însă astăzi, ca şi ieri, pe
fesenişti şi fedesenişti este adversitatea comună împotriva

87
regimului democratic şi liberal care a existat cândva, în forme
fireşte imperfecte, în România, ura împotriva elitelor acestui
regim care au izbutit să supravieţuiască terorii staliniste, nevoia
de a legitima istoric existenţa regimului comunist în România şi
de a-i prezenta pe exponenţii săi drept luptători idealişti puşi în
slujba binelui, victime ale unor erori intelectuale, nu vinovaţi de
raptuirea unor crime politice.
Este evident pentru orice om cu judecată sănătoasă că în lume
s-a schimbat ceva. Comunismul, ca regim politic şi ca formă de
organizare a vieţii economice, nu mai poate reînvia. Comuniştii
trebuie să înţeleagă acest adevăr şi să se adapteze realităţilor
lumii noi. Ei au datoria mor;tlă de a o face în chip cinstit, pentru
a putea fi trataţi echitabil de societatea pe care nu au, sub nici
un cuvânt, dreptul de a o arunca în noi convulsiuni, în numele
unor noi reverii de ură, violenţă şi stupiditate. Pentru noi, FSN
şi FDSN sunt, ca ramuri ale aceluiaşi trunchi - cum spunea de
curând, cu dreptate, domnul Ion Raţiu - două fosile vii. Viitorul
aparţine partidelor politice care au datoria să se structureze în
jurul unor idei limpezi, sub îndrumarea unor oameni de dovedită
moralitate şi competenţă politică. Este mai mult decât oricând
nevoie de partide, instituţii fundamentale ale democraţiei, de
ideologii şi doctrine, osaturi indispensabile oricărui partid, de
lideri autentici, oameni de stat de vocaţie, meniţi să le întrupeze.
Oricât de pure ar putea fi intenţiile, oricât de înalte
competenţele personale ale celor care-l compun, FSN-ul
domnului Petre Roman trebuie să ştie că minciuna are picioare
scurte şi că ulciorul nu merge de multe ori la apă.

„Liberalul~ serie nouă, an. XLVII, nr. 46/104,

21-27 ianuarie 1993
 VIRIBUS UNITIS

Subtitlul„Quovadis, UDMR?",dornnulBinyaiPeterpublică
în cotidianul „Viitorul" din 24 mai 1990 un articol remarcabil
privitor la politica pe care trebuie să o ducă în viitor Uniunea
Democratică a Maghiarilor din România, situată după alegeri
pe locul al doilea între formaţiunile reprezentate în Parlament.
Articolul domnului Binyai se distinge prin perspectiva în care
situează problema minorităţii maghiare din ţara noastră şi prin
tonul adoptat. Domnia Sa consideră că această problemă nu-şi
poate găsi rezolvarea dorită, echitabilă şi durabilă, decât în cadrul
unui proces de autentică liberalizare şi democratizare a vieţii
din România şi că garantul sigur al acestei rezolvări nu poate
fi decât o alianţă a forţelor devotate cu adevărat liberalizării
şi democratizării. Avertizând UDMR asupra primejdiei de a
asculta cântecul de sirenă al formaţiunilor conservatoare, care
ar putea promite sau chiar acorda grabnic minorităţii maghiare
anumite avantaje minore pe tărâm etnic, pentru a o câştiga
astfel de partea politicii lor reticente în materie de liberalizare
economică şi democratizare politică, domnul Binyai cere
conaţionalilor săi maximă precauţie în cântărirea eventualelor
alianţe politice de încheiat şi le recomandă apropierea de
aceia care optează hotărât pentru economia de piaţă, pentru
privatizare şi libertate neîngrădită a cetăţeanului. Îngăduindu-ne
să credem că autorul articolului pledează pentru o apropiere
a UDMR de Partidul Naţional Liberal, în spiritul declaraţiei
comune elaborate de cele două formaţiuni după evenimentele
de la Târgu Mureş, ne simţim datori să ne exprimăm bucuria
pentru poziţia Domniei Sale şi satisfacţia de a-l vedea venind
89
în întâmpinarea propriilor noastre aspiraţii către o apropiere de
concetăţenii noştri maghiari.
Subscriem deci rară rezerve la cele scrise de domnul Banyai
Peter, nu pentru că alianţa cu UDMR ar reprezenta pentru
PNL un sprijin util în starea de acum a situaţiei postelectorale,
ci pentru că, aşa cum însuşi autorul rândurilor de faţă a
susţinut-o împreună cu alţi intelectuali români în dialogurile cu
intelectuali maghiari din România desraşurate nu cu mult timp
în urmă sub auspiciile Uniunii Mondiale a Românilor Liberi,
din iniţiativa domnului arhitect Ion Mircea Enescu, preşedintele
Filialei România a Uniunii, avem convingerea nestrămutată că
numai pe calea liberalismului şi a democraţiei se poate ajunge
la o soluţionare dreaptă şi temeinică a problemei tuturor
minorităţilor din ţara noastră şi că numai luarea în considerare
cu deplină seriozitate şi bună credinţă a acestei probleme de
către orice guvernant al scatului român poate să înlesnească
liberalizarea şi democratizarea dorice de noi toţi. Forţele noastre,
ale românilor şi ale concetăţenilor noştri de alt neam şi de altă
limbă, de altă tradiţie culturală şi de alte confesiuni religioase,
trebuie să se unească, dacă vrem să stabilizăm ţara spre binele
comun şi ele nu se pot uni decât sub steagul libertăţii omului.
Oricât de mari şi, îndrăznim să o spunem, oricât de lesne de
argumentat printr-o anumită tehnică de instrumentalizare
politică a istoriei ar fl temerile şi suspiciunile reciproce, români
şi maghiari, înainte de toţi şi de toate, trebuie să ne încordăm
voinţa şi să ne folosim inteligenţa pentru a deveni oameni
întregi ai zilei de azi. Să înţelegem spiritul veacului şi condiţia
noastră de conlocuitori ai unei ţări configurate prin voinţa lui
Dumnezeu aşa cum se înfăţişează ea şi să convertim dificultăţile
pe care incontestabil geografia şi istoria le impun oamenilor
de patimi, de egoism personal sau colectiv, care suntem toţi,
în imbolduri pentru afirmarea omeniei noastre comune. Să nu
uităm că mărturisim împreună credinţa în acelaşi Dumnezeu.

90
 Dar în ce constă, la urma urmelor, această problemă a
minorităţilor din România a cărei principală dificultate este
dată, rară îndoială, de ponderea numerică, vigoarea etnică şi
forţa spirituală a tradiţiei culturale a minorităţii maghiare
din această ţară? Este vorba, pe de o parte, de necesitatea de
a garanta prin legi adecvate, exercitarea tuturor drepturilor
omului şi cetăţeanului, admise de civilizaţia europeană căreia îi
aparţinem, tuturor locuitorilor acestei ţări, fără nici un fel de
discriminare pe temeiul originii lor etnice, al limbii şi culturii
ai căror purtători sunt, a mărturisirii de credinţă religioasă pe
care o îmbrăţişează. Este vorba, pe de altă parte, de necesitatea
de a garanta, prin legi corespunzătoare, dăinuirea şi libera
afirmare, ba chiar dezvoltarea specificităţii etnice şi culturale
a celor de alt neam, limbă şi religie din România, minoritari
numeric în raport cu românii şi purtând, din aceeaşi pricină,
denumirea deloc peiorativă de minoritari. Este vorba, în sfârşit,
de necesitatea de a garanta statului român, care asumă obligaţia
de a nu discrimina pe minoritari şi de a le proteja specificitatea
faţă de eventualele tendinţe de asimilare forţată din partea
majorităţii sau a oricui altcuiva, suveranitatea şi integritatea care
fac posibilă îndeplinirea acestor obligaţii cu răspunderea lui
deplină. Căci, în lumea modernă şi în situaţia naturală şi istorică
a României, statul naţional, suveran şi unitar, este singurul
cadru posibil pentru rezolvarea pe cale paşnică a problemei,
astfel definite, a minorităţilor.
Agravarea problemei de care ne ocupăm s-a produs în
ultimii ani şi a generat, în chip paradoxal, în momentul trecerii
României, pe cale revoluţionară, de la totalitarism la democraţie,
forme de înfruntare sângeroasă între români şi unguri, exclusiv
din pricina încercării unor cercuri nesăbuite de a manipula
cu rea credinţă sau cu trufaşă lipsă de inteligenţă şi sens al
statului, în scopuri egoiste, tensiunile existente. Elemente de
doctrină, fie moştenite din ideologia totalitarismului comunist,

91
fie împrumutate din curente de cugetare politică de extremă
dreaptă, cu reminiscenţe medievale, au constituit arsenalul
ideologic folosit mai mult sau mai puţin deliberat de aceşti
oameni vinovaţi, vinovaţi atât faţă de mii de fiinţe omeneşti,
români şi unguri, cât şi faţă de starul chemat să-i ocrotească şi să
fie, totodată, un factor de pace şi de civilizaţie în această parte a
Europei. După opinia noastră, o rezolvare durabilă şi dreaptă a
problemei minorităţilor din România, a celei maghiare în primul
rând, dar nu numai a ei, posibilă astăzi numai în spirit liberal şi
democratic, spiritul veacului, presupune trei lucruri: renunţarea
la abordarea comunistă a acestei probleme, repudierea tentaţiilor
medievalizante de dreapta în soluţionarea ei, considerarea ei în
perspectiva integrării europene.
Nicăieri unde a devenit doctrina oficială a starului
comunismul nu a putut să dea problemei minorităţilor soluţii
adecvate, deşi pretutindeni a pretins că a racut acest lucru mai
bine decât oricine. Nu numai în România, dar în toate ţările care
se eliberează de această formă de totalitarism problema naţională
stârneşte adevărate furtuni de patimi, înfruntări violente, grave
crize politice interne şi internaţionale. E destul să ne îndreptăm
privirile spre Uniunea Sovietică, Iugoslavia, Cehoslovacia chiar
şi ne vom convinge de acest adevăr. E răzbunarea ignorării
superbe de către marxism-leninism a realităţilor naţionale, din
pasiune şi orbire doctrinară, ideologică. Potrivit ideologiei
comuniste, naţiunea este un produs istoric al burgheziei, menit
să dispară, împreună cu statul naţional, pe măsura înlocuirii
orânduirii capitaliste prin socialism şi comunism. Când spunea
că proletarii nu au patrie, Marx înţelegea cuvintele rostite în
sensul lor cel mai strict. Comuniştii au crezut într-adevăr în
solidaritatea masivă şi spontană a proletariatului peste orice
deosebire de limbă şi neam, în internaţionalismul sau, mai
bine zis, supranaţionalismul său, în victoria afinităţilor de clasă
asupra celor de natură naţională. Această utopie a inspirat şi
92
orientat din capul locului şi până în ultimul moment acţiunea
politică a comuniştilor autentici: o putem sesiza şi astăzi în
lume, acolo unde asemenea oameni mai există. Dar, confruntaţi
cu forţa naturală a realităţilor ·naţionale, ei au ştiut să se
adapteze acestora, să dea alt ritm realizării idealului de clasă
internaţionalist atribuit proletariatului, să elaboreze argumente
ideologice - "marxism creator" - pentru justificarea amânării şi
neglijării unora din articolele crezului lor profund interiorizat.
Şi, mai ales, ei au ştiut să manipuleze sentimentele naţionale
ale popoarelor pentru a le pune în serviciul zidirii imperiului
internaţionalist al proletariatului. Au folosit şi respins, după
oportunităţi, toate naţionalismele, mântuindu-se de contradicţii
prin dialectica care le presupunea în fondul cugetării lor. În
prima fază a asaltului comunist asupra României, ei au încurajat
resentimentele naţionale şi chiar naţionalismul minoritarilor
faţă de români, lansând lozinca dezmembrării statului naţional
"burghez" şi "imperialist", calificându-l drept „multinaţional"
în fapt, "naţionalist" şi "opresiv" pentru toate naţionalităţile
în drept. În privinţa trecutului, manevrând istoriografia, au
golit de conţinut naţional evenimente îndepărtate în timp,
atribuindu-le un sens exclusiv de clasă. Într-o fază mai nouă,
pretinzând că îşi corectează erorile neesenţiale - şi aşa şi erau
din punct de vedere ideologic - din trecutul apropiat, aceiaşi
oameni au căutat un punct de sprijin practic în sentimentele
naţionale ale românilor, în frustrările provocate tot de dânşii, în
resentimentele acestora faţă de minoritarii în aparenţă favorizaţi
altădată şi, sub cuvânt de patriotism, au rescris, la fel de fals,
istoria poporului nostru şi a ţării, în spiritul unui naţionalism
factice, demagogic şi agresiv. Aşa-numitul naţionalism ceauşist,
atât de combătut, şi pe bună dreptate, în ultimii ani nu a fost,
în realitate, decât un avatar al aceluiaşi comunism totalitar
deghizat altădată în internaţionalism dejist. Propaganda
anti-maghiară, de pildă, promovată de regimul de care sperăm

93
că ne-am despărţit definitiv, nu era dictată nicidecum de curate
sentimente naţionale, nici de dorinţa de a îndrepta neadevăruri
istorice din trecut numai de dragul adevărului în sine; ceea
ce combătea PCR era primejdia reformismului îmbrăţişat de
Ungaria comunistă şi care putea să se extindă, prin minoritarii
maghiari, şi la noi. Deposedându-i de drepturile lor umane
fundamentale, de drepturile lor elementare de cetăţeni, pe
românii majoritari şi pe toţi ceilalţi minoritari din România
deopotrivă, totalitarismul comunist a folosit, pentru a-şi atinge
propriile sale scopuri la scară naţională sau internaţională, când
diversiunea internaţionalist-proletară, de clasă, când diversiunea
naţionalistă, de consens obştesc în jurul partidului unic şi al
personalităţii sale conducătoare. Singurii beneficiari ai acestei
politici au fost agenţii ei, activiştii din nomenclatură, ridicaţi
mai mult sau mai puţin proporţional din rândurile tuturor
naţionalităţilor conlocuitoare, ca să folosim termenul tehnic al
vremii, la fel de buni şi la fel de răi ieri, deopotrivă de anacronici
astăzi, dacă nu au curajul moral de a se adapta vremurilor.
Când vorbim de posibile reminiscenţe medievale ale gândirii
politice de extremă dreaptă în spiritul celor care abordează
problema minorităţilor din România, ne gândim la acele soluţii
ale acestei probleme care ar promova, în dezacord cu concepţia
starului democratic şi naţional modern, predominantă totuşi
în lumea de azi, fie ideea autonomismului regional, eventual pe
temeiuri istorice, fie ideea instituţionalizării autonomismului
etnic, adică a fragmentării legale a corpului civic, pe baze etnice,
rară o fragmentare a teritoriului ţării. Cea dintâi a fost evocată
nostalgic sau ca posibilitate ratată, dacă nu ca sugestie încercată,
mai ales de unele personalităţi politice din Ungaria vecină, în
legătură cu Transilvania. Această provincie istorică a României,
al cărui nume, „ţara de dincolo de codrii" reflectă însă un raport
politic şi administrativ mai vechi cu regatul medieval maghiar,
de la care a fost preluat (în optica regilor maghiari şi Ţara
94
Românească, Valahia, era, de altfel, într-o geografie elaborată la
Buda şi din punctul ei de vedere, Transalpina, „ţara de dincolo de
munţi") nu constituie însă şi nici nu poate constitui o provincie
administrativă a tării
, noastre. Ea s-a unit, prin vointa
, locuitorilor
ei, cu Vechiul Regat, fără condiţii, aşa încât, dacă am admite,
prin absurd, putinţa unui statut special pentru Transilvania,
ar trebui să o facem şi pentru Moldova sau chiar Oltenia şi să
anulăm un proces istoric de unificare cunoscut de toate statele
europene sau să-l recomandăm şi lor, Franţei de pildă. Teritoriul
României este indivizibil, iar minoritarii sunt cetăţeni egali în
drepturi cu toţi ceilalţi în orice punct al acestui teritoriu. La fel
de nerealistă şi de nedreaptă, chiar pentru minoritari, pentru
cei unguri în cazul de fată, , ni se pare nouă si , creării
, solutia
unei regiuni autonome maghiare într-o zonă greu de delimitat
echitabil pe criterii etnice, încercată cândva de regimul Dr. Petru
Groza; intelectualii maghiari resping şi ei, pe câte înţelegem, o
atare soluţie care, sub aparenţa satisfacerii unui drept, dacă ar
6. aşa, creează o şi mai mare nedreptate, împingând, silnic, la o
concentrare nefirească într-o singură regiune oameni liberi. Iar
numărul de români care ar intra aici sau ar fi meniţi să plece
în altă parte ar crea, ca şi în toată Transilvania de altfel, din
nou, pentru cei care azi sunt concetăţenii noştri, o „problemă
românească" greu de admis. Cât priveşte cea de a doua idee la
care ne-am referit, aceea a instituţionalizării, în termeni legali,
a unui autonomism etnic difuz, dacă se poate spune astfel,
ea nu a fost enunţată expres de nimeni. Ni se pare însă că la o
asemenea soluţie conduc sau se referă vag şi implicit, poate
chiar fără conştiinţa faptului, unele insistenţe ale maghiarilor
noştri, ale unora dintre ei, la deplină autonomie culturală, la
dreptul de a avea instituţii proprii tradiţionale, la necesare
reprezentări proporţionale cu masa etnică în instituţiile centrale
ale statului şi în dregătorii, la cifrele de şcolarizare în institute
de învăţământ exclusive. Statul român nu poate deveni un stat
95
de naţiuni distincte, instituţionalizate politic, nici Parlamentul
României o adunare de stări de tip medieval. În orice caz, nu se
poate purcede la o asemenea reformă, pentru noi nejustificată,
nerealistă, rară modificarea caracterului constituţional
tradiţional al acestui stat, dobândit în virtutea unei aspiraţii
fireşti şi legitime, cu jertfe istorice îndeajuns cunoscute
tuturor. A încerca o asemenea soluţie, ar însemna nu numai
să agravăm o problemă în loc de a o rezolva, ci să provocăm o
explozie cu consecinţe incalculabile. În ce ne priveşte, suntem
pentru promovarea celei mai largi autonomii comunale, care
va da posibilitatea minoritarilor de orice caracter etnic să se
simtă stăpâni, oameni liberi, în localităţile lor, simţindu-se
totodată cetăţeni deplini ai întregii ţări. Garantându-le tuturor
dreptul de asociere pe temeiuri etnice, religioase, ideologice, cu
respectarea legii fundamentale a statului, România nu poate
încuraja, necum impune, încadrarea cetăţenilor ei în corpuri
privilegiate, supuse unor centre de autoritate străine starului în
domenii de competenţa sa. De pildă, statul român lasă tuturor
Bisericilor dreptul de a se organiza autonom, el nu poate însă
impune celor născuţi într-o Biserică să rămână, împotriva
voinţei lor, sub autoritatea legilor ei, ne cât de respectabile şi
îngăduite, numai din pricina faptului naşterii lor în sânul acelei
Biserici. Statul român are obligaţia de a lăsa şcolilor în limbile
minorităţilor dreptul de a funcţiona nestingherit, el nu poate
însă impune unui minoritar, numai din pricina specificităţii
limbii sale materne, să frecventeze obligatoriu acele şcoli,
potrivit proporţionalităţii etnice. Pentru a risipi orice eventuală
confuzie nedorită, ţinem să precizăm că suntem în favoarea
existenţei şcolilor de toate gradele în limbi ale minorităţilor din
România, în condiţiile ce urmează a 6 definite, după matură şi
liniştită chibzuinţă, de o lege generală a învăţământului. Dreptul
de a practica profesiunile intelectuale pe teritoriul României
trebuie condiţionat însă, după părerea noastră, de reglementări
96
temeinic gândite, având în vedere asigurarea cu prioritate a
calităţii calificării de specialitate, ţinând seama de aspiraţia
legitimă la cultivarea limbii şi dezvoltarea culturii specifice de
către minoritari şi stipulând, pentru evitarea oricăror eventuale
conflicte, diminuţii de drepturi ori restrângeri ale accesului la
demnităţi în stat, la toate nivelele, necesitatea cunoaşterii limbii
statului, limba română, a culturii şi istoriei acestuia.
Cetăţeni egali în drepturi, fie că e vorba de proprietate
şi iniţiativă creatoare în toate domeniile, fie că e vorba de
participare la viaţa politică şi de asociere, fie că e vorba de
afirmare culturală şi religioasă şi de circulaţie în interiorul sau
în afara graniţelor ţării, individualităţi libere, persoane apte să
devină oricând personalităţi, toţi fiii acestei ţări, de orice etnie,
religie sau orientare ideologică pot deveni, dacă îşi unesc forţele,
călăuziţi d~ raţiune şi de realism, de bun simţ, constructori ai
Europei de mâine. Noi nu dorim o vagă patrie comună a tuturor
europenilor, ci o viitoare structură de drept europeană, în care
să ne încadrăm în chip firesc. Graniţele statelor naţionale nu
sunt pentru noi ziduri chinezeşti la adăpostul cărora să asimilăm
silnic alte neamuri, ci diguri necesare, impuse de istorie, menite
să ritmeze drumul şuvoaielor care îşi vor uni cândva, nădăjduim,
apele în forme încă nebănuite. Adresăm concetăţenilor noştri de
alt neam şi limbă, acelora care pot, prin natură, să devină pentru
noi toţi factori de apropiere cu conaţionalii lor de dincolo de
aceste hotare, chemarea stăruitoare de a fi alături de noi, mereu,
în serviciul prioritar al libertăţii individuale din care decurg
toate celelalte în chip firesc. Să nu dăm dimensiuni exagerate
concurenţei între culturi şi limbi care, să fim pătrunşi de acest
adevăr, nu ne vor dispensa nici pe unii, nici pe ceilalţi de însuşirea
limbilor zise de circulaţie universală şi a marilor culturi ale lumii,
ale Europei. Libertatea individulului şi accesul la universalitate
sunt, pentru noi toţi, mai presus de orice egalitarism provincial
negândit ce poate fi fatal tuturor.
97
 Ne îndreptăm, nu numai UDMR, ci noi toţi, în puterea unei
ineluctabile necesităţi istorice, către o Europă unită, promovând
libertatea individuală, ca valoare centrală şi solidaritate socială
între clase şi etnii ca o condiţie indispensabilă a acesteia. Acesta e
răspunsul pe care, credem, trebuie să-l primească întrebarea din
titlul articolului domnului Banyai Peter, care a generat rândurile
de mai sus. Înţelegem să mergem împreună, unindu-ne forţele,
pe acest drum. Şi să ne sfatuim, români, maghiari, germani,
turci, evrei, romi, greci, lipoveni şi toţi ceilalţi, de orice neam şi
limbă am fi, cetăţeni ai acestui stat, cu deplină sinceritate şi cu
perfectă bună credinţă, asupra felului în care putem mai lesne să
ne atingem ţinta, conştienţi că România suverană, indivizibilă şi
unitară e ocrotitorul însoţirii noastre pe acest drum, iar reuşita
acestei însoţiri testul aptitudinii noastre europene.

„Liberalul", serie nouă, an. XLIV.

nr. 15, 15-22 iunie 1990

98
 IMPERATIVUL REÎNTREGIRII

Pe o bucată de pământ românesc, ruptă din trupul ţării,

ciuntită şi încorporată silnic de Stalin hanatului său, o frântură
de neam românesc s-a împotrivit eroic deznaţionalizării la care
a fost supusă atât amar de ani pentru ca acum, când a sunat şi
pentru Europa de Răsărit ceasul adevărului şi al libertăţii, să
naţionalizeze ea statul conceput de cuceritor ca instrument
al stăpânirii lui şi să-l pună în serviciul propriei sale renaşteri.
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a devenit
Republica Moldova şi şi-a proclamat independenţa faţă de
Uniunea Sovietică. Evenimentul istoric pe care ne-a fost dat
să-l trăim face să tresalte de bucurie şi speranţă inimile noastre,
ale tuturor românilor, dar impune totodată minţilor reflecţii
politice mai puţin festive decât adunările populare de dincoace
si
, de dincolo de Prut.
Republica Moldova nu are nici cum, nici de ce să dăinuiască
prea mult ca stat european independent. Neatârnarea
proclamată, dar nerecunoscută deocamdată decât de România
şi nici măcar de toate republicile unionale sovietice dornice de
independenţă, este fie numai un act din seria celor menite să
conducă la schimbarea la faţă a Uniunii Sovietice, fle preludiul
reîntregirii României.
Oricât ar fi de bogat pământul acestui crâmpei de ţară
românească, oricât de vrednici oamenii care l-au sfinţit prin
munca, demnitatea şi jertfa lor, Republica Moldova nu dispune
de resursele necesare, iar contextul geopolitic nu-i oferă condiţiile
favorabile afirmării reale a unei independenţe de care nu a avut
nicicând parte în trecutul istoric. Singură, Republica Moldova
nu va putea ţine piept presiunilor exercitate asupra ei dinspre
99
Moscova sau dinspre Sania Petersburg pentru a o determina să
rămână în fosta sau viitoarea Uniune, nici acţiunilor separatiste
ale grupurilor etnice alogene care, din interiorul ei, urmăresc de
fapt acelaşi scop şi anume menţinerea vastului imperiu de stepă
de limbă rusă. Ea va 6. nevoită deci, mai curând sau mai târziu,
să se asocieze acelei comunităţi eurasiatice de state suverane
proiectate, în aplauzele Occidentului, de Mihail Gorbaciov, la
fel de vagă ca şi faimoasa casă comună europeană, dar la fel de
dragă inimii sale. Despărţirea definitivă a teritoriilor româneşti
şi a românilor de dincolo de Prut de noi va 6. atunci legitimată,
la fel ca şi integrarea lor în altă arie de cultură şi civilizaţie decât
a noastră.
Existenµ unui stat moldovenesc independent, distinct de
România, nu poate 6. justificată prin alt argument decât voinţa
Uniunii Sovietice, susţinută de forµ ei militară. Republica
Moldova nu are ca temei existenµ unui popor romanic cu o
individualitate etnică, lingvistică sau culturală deosebită de
a noastră, a tuturor celorlalţi români. Republica Moldova nu
are o tradiţie de stat proprie, diferită de a Moldovei întregi, ale
cărei cetăţi de scaun se găsesc totuşi dincoace de Prut, alături de
mormântul lui Ştefan cel Mare şi de teiul lui Mihai Eminescu
la Chişinău ca şi la Bucureşti. Raportată la triunghiul de ape -
Nistru, Tisa, Dunărea - care, potrivit lui A.O. Xenopol, definesc
spaţiul de viaţă istorică al poporului român, insulă de latinitate
în marea neamurilor slave, Republica Moldova este doar o
parte din mândra şi viteaza noastră margine pierdută de ţară
şi nicidecum nucleul virtual al unei noi ţări româneşti. Pentru
a-şi păstra, cum năzuieşte, caracterul românesc redobândit,
Republica Moldova nu are de urmat altă cale decât cea aleasă de
românii basarabeni în anul 1918: reunirea cu ţara şi revenirea,
ca parte a României întregite, în comunitatea de state a Europei
căreia aceasta îi aparţine prin origine, istorie şi vocaţie.

100
 Reîntregirea României este impusă de întocmirea pământului
şi de tendinţele dezvoltării istorice fireşti a neamului românesc,
ea satisface exigenţele Dreptului şi răspunde nevoilor de
organizare a păcii în lumea de azi.
În forma consacrată prin încoronarea regelui Ferdinand la
Alba Iulia, în anul 1922, România a apărut ca expresia necesară,
în planul politic, a unei puternice realităţi: unitatea organică, de
neam, limbă şi cultură, a lumii româneşti în cuprinsul spaţiului
geografic locuit de români, el însuşi o unitate naturală de viaţă
omenească. Statul naţional unitar român a fost rezultatul
final al unui proces istoric îndelungat, ale cărui componente
principale sunt, potrivit istoricului Şerban Papacostea, adunarea
tuturor pământurilor româneşti într-o singură ţară, edificarea
instituţiilor laice şi bisericeşti ale autonomiei, emanciparea de
sub tutele străine. Românii dintre Prut şi Nistru au participat
dintru început şi până la capăt la eforturile politice şi militare
prin care acest proces s-a împlinit.
Unirea cu Vechiul Regat a ultimelor provincii istorice
româneşti emancipate de stăpâniri străine a însemnat o
victorie a dreptului şi a valorilor civilizaţiei moderne în această
parte a lumii. Basarabia, Bucovina, Transilvania s-au unit cu
ţara prin actul de voinţă liber exprimată al locuitorilor ei, în
virtutea dreptului la autodeterminare al popoarelor. Regatul
României, stat constituţional, liberal şi democratic, membru
fondator al Societăţii Naţiunilor, aliat credincios al marilor
democraţii ale Apusului a contribuit statornic şi energic la
consolidarea ordinii de drept, a libertăţii şi securităţii colective
în Europa. Dezmembrarea României, înstrăinarea Basarabiei,
Bucovinei de Nord şi Transilvaniei de Nord, sfărâmarea ordinii
ei constituţionale, sub presiunile conjugate ale celor două
totalitarisme ale secolului, bolşevismul şi nazismul, coalizate prin
pactul Ribbentrop-Molotov, generator al războiului mondial,
au însemnat triumful vremelnic al forţei asupra dreptului, al
101
barbariei asupra civilizaţiei. Dacă se vrea cu adevărat restaurarea
forţei dreptului pe continentul nostru, trebuie să se recunoască
românilor, ca şi balticilor, dreptul de a-şi reîntregi statul şi de a-i
reface ordinea constituţională srarâmată.
Falimentul socialismului real şi eşecul reformei încercate
de Mihail Gorbaciov au determinat Uniunea Sovietică să
repudieze doctrina socialismului ştiinţific şi instituţiile luptei
de clasă, renegând astfel însuşi principiul ei constitutiv. Pacea
lumii întregi este ameninţată de primejdia prăvălirii în haos a
superputerii nucleare sovietice. Ea trebuie salvată şi organizată
pe temeiuri reale, potrivit unor principii ferme. Acestea nu pot fi
altele decât cele distruse de totalitarismul comunist: principiile
liberalismului şi democraţiei, temeiurile naturale şi istorice ale
statului naţional, solidarităţile dictate de condiţii geopolitice şi
afinităţi autentice. Rusia lui Boris Elţîn pare să fi înţeles lecţia
istoriei. Reîntregirea României ar contribui la reaşezarea păcii
pe fundamente reale, în spiritul dreptului.
Croită arbitrar de Stalin, la adăpostul înţelegerii cu Hitler, din
teritoriile smulse unităţii organice a României, pentru a-i înrobi
pe români tendinţelor expansioniste şi deznaţionalizatoare ale
Uniunii Sovietice şi intereselor Internaţionale comuniste, prin
încălcarea brutală a dreptului la autodeterminare al popoarelor
şi subminarea păcii mondiale, Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească a fost o creaţiune artificială, potrivnică mersului
firesc al istoriei, o sfidare a dreptului, un focar de vrajbă şi
înfruntare războinică între naţiuni. Republica Moldova are
de ales astăzi între a legitima, păstrându-şi fiinţa distinctă de a
României, orice viitoare tentativă de dezmembrare a acesteia ori
a contribui, prin reuniunea cu România, la afirmarea deplină a
realităţii naturale şi istorice reprezentate de neamul românesc.
Republica Moldova are de ales astăzi între a rămâne, păstrându-şi
fiinţa distinctă de a României, ultima consecinţă a pactului
Ribbentrop-Molotov ori a lichida, prin reunirea cu România,
102
urmările acestei ticăloase înţelegeri. Din întrebuinţarea pe care
ea o va da independenţei afirmate, lumea va afla cât de adevărată
este azi libertatea popoarelor fostei Uniuni Sovietice.
Căci voinţa de a legitima sovietismul ca principiu creator
de stat şi de naţiune nu a murit. Din palatul regelui întregitor,
de la Cotroceni, se face apologia tratatului semnat cu Uniunea
Sovietică, tratat ce consfinţeşte de fapt, cum bine s-a spus,
vasalitatea unei ţări în renaştere faţă de un imperiu muribund
şi divizarea teritoriului nostru naţional. În Dealul Mitropoliei,
miniştri şi parlamentari români desfăşoară argumente de drept
şi de fapt în favoarea existenţei a două state româneşti. La
umbra statuii lui Ştefan cel Mare, în Chişinău, demnitari care se
socotesc - cu ce drept oare? - purtători de cuvânt ai dreptcre-
dinciosului voievod vorbesc despre independenţa Republicii
Moldova ca despre „împlinirea visului secular al poporului
moldovenesc", despre unirea din 1918 a Basarabiei cu România
ca despre o „soluţie rezonabilă" în împrejurările vremii de
atunci, despre o posibilă „reîntregire" a Republicii Moldova cu
Bucovina de Nord, ţinutul Herţei şi Bugeacul. Iar Prea Sfinţitul
Vichentie, episcop de Tighina, pledează cu intransigenţă
fanatică, în numele ortodoxiei, pentru menţinerea creştinilor
de dincolo de Prut în cercul de influenţă şi stăpânire al Bisericii
Ruse, respingând revenirea la calendarul Bisericii Ortodoxe
Române. Şi toate acestea, când la Bucureşti şi la Chişinău mase
de români, organizaţii politice şi personalităţi de frunte ale vieţii
intelectuale şi civice cer cu totul altceva: reîntregirea României.
E prea mult, e prea indecent, e prea evident că nomenclatura
recent convertită la românism şi liberalism nu poate sau nu are
voie să renunţe cu totul la doctrina în spiritul şi litera careia s-a
format.
În ce ne priveşte, noi avem datoria să ne amintim cuvintele
lui Ion l.C. Brătianu, care spunea: „În chestiunile cele mari, în
acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care
103
sunt legate interesele lui supreme de onoare şi naţionalitate, nu
pot 6 preţuri de tocmeală, nu pot 6 motive de oportunitate ca să
te hotărască a le compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt
şi sigur al principiilor. Oricare ar 6 vicisitudinile zilelor şi anilor,
oricare ar 6 durata lor, vine ora răsplatei".
Modalităţile reunirii pământurilor româneşti de peste Prut
cu România pot 6 discutate şi negociate înainte de încheierea
necesarelor noasue uatate de prietenie cu Ucraina şi Rusia,
principiul imperativ al reînuegirii României, nu.

,,Liberalul~ serie nouă, an. XLV, nr. 14/46,

19-25 septembrie 1991
 SCOPURI ŞI MIJLOACE

întrunit în şedinţă la 3 iunie 1992, Consiliul Director al

Convenţiei Democratice a decis, cu unanimitate de voturi,
primirea de noi membri în această coaliţie. Este vorba de
un partid politic, Partidul Naţional Liberal-Aripa Tânără,
şi de câteva formaţiuni, anume Asociaţia „21 Decembrie",
Uniunea Naţională a Şomerilor din România şi Aşezământul
cultural „Ion C. Brătianu". Comunicatul oficial al Consiliului
Convenţiei Democratice a luat prin surprindere pe membrii
Aşezământului cultural „Ion C. Brătianu" care nu erau la curent
cu negocierile în vederea acestei aderări şi nici cu prefacerea
asociaţiei lor culturale într-o formaţiune politică. Doamna
Ioana Gh. Brătianu, spiritul însufleţitor al Aşezământului, va da
f'ară îndoială desluşirile aşteptate de membrii lui.
în ce ne priveşte, suntem de părere că înregimentarea
Aşezământului cultural „Ion C. Brătianu" într-o coaliţie
cu scop mărturisit politic şi felul în care ea a fost înfăptuită
încalcă în mod grav prevederile statutului şi aduc atingere
prestigiului Aşezământului. Potrivit acestui Statut, în baza căruia
Aşezământului cultural „Ion C. Brătianu" i-a fost recunoscută
personalitatea juridică, prin Hotărârea Judecătoriei sectorului 1
Bucureşti (sentinţa civilă nr. 299 ), la data de 25 aprilie 1991, el
este „apolitic", având în vedere următoarele scopuri: să contribuie
la cunoaşterea, dezvoltarea şi propăşirea culturii noastre
naţionale; să studieze, explice şi difuzeze ideile liberale care au
stat la baza întregii activităţi desf'aşurate de familia Brătianu
pe plan economic, social şi statal, să constituie o bibliotecă cu
profil istoric, economic, juridic, politologic şi literar-artistic;
să organizeze expoziţii cu documente privitoare la acele
evenimente din istoria poporului român la a căror desf'aşurare
105
au participat reprezentanţi ai familiei Brătianu; să îngrijească de
monumentele consacrate marilor români; să contribuie la o mai
bună cunoaştere, mai ales de către tineret, a personalităţilor şi
activităţii membrilor familiei Brătianu. Mijloacele recomandate
pentru atingerea acestor scopuri sunt: cercetări şi publicaţii,
cursuri universitare şi post-universitare de istorie, economie,
drept, politologie, management şi marketing, conferinţe publice,
mese rotunde, simpozioane la care vor fl invitaţi specialişti din
ţară şi din străinătate, pe teme istorice, juridice, economice (art.
2). Nu se vorbeşte nicăieri în Starut de preluarea puterii politice,
prin participarea la competiţii şi campanii electorale sau la
demonstraţii de stradă, nici de intenţia de a împărtăşi cu alţii sau
de a asuma în exclusivitate răspunderea guvernării României.
Potrivit Starurului, organul suprem de conducere a
Aşezământului este Adunarea Generală care, între alte atribuţii,
o are şi pe aceea de a aproba direcţiile de activitate ale asociaţiei.
Adunarea Generală se întruneşte cel puţin o dată pe an în sesiune
ordinară şi poate fl convocată, ori de câte ori este nevoie, în sesiune
extraordinară, de Preşedintele Consiliului de Administraţie
sau la cererea unei treimi din numărul membrilor, pentru a lua
hotărâri cu majoritate simplă de voturi, dacă sunt prezenţi cel
puţin jumătate plus unu din membrii Aşezămânrului (art. 12).
Nu am afl~t de convocarea sau întrunirea unei asemenea sesiuni
extraordinare pentru a hotărî în privinţa aderării la Convenţia
Democratică, o importantă reorientare a direcţiei activităţii
Aşezământului, angajat acum direct în acţiunea politică şi
electorală. Nici unul dintre membrii fondatori ai Aşezământului,
între care numeroşi membri şi chiar lideri ai Partidului Naţional
Liberal, nici unul dintre membrii săi ordinari, nici unul dintre
membrii săi de drept, între care se numără toţi descendenţii
direcţi ai lui Ion C. Brătianu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, rectorul Universităţii şi un reprezentant al Academiei
Române (art. 8), nici unul dintre membrii săi de onoare, cum
sunt, de pildă, prof. Keith Hitchins din SUA şi prof. Denis
106
Deletant din Marea Britanie, nu pot fi angajaţi în vreun fel faţă
de Convenţia Democratică printr-o hotărâre adoptată nestatutar
de persoane necunoscute.
Aderarea Aşezământului cultural „Ion C. Brătianu" la o
coaliţie politică înseamnă însă şi o gravă abatere de la tradiţia
acestei fundaţii a lui Ion l.C. Brătianu. Se ştie că marele bărbat de
stat a ţinut întotdeauna, ca şi părintele său, să lege numele familiei
sale şi de o ctitorie cu rosturi spirituale mai generale şi mai înalte
chiar decât acelea ale unei formaţiuni politice. Aşa a apărut, în
anul 1924, din iniţiativa sa, cu ajutorul soţiei sale, Eliza I. Brătianu,
al fratilor si surorilor sale, Vintilă l.C. Brătianu, Constantin l.C.
' '
Brătianu, Sabina Cantacuzino, Tanţi Niculescu-Dorobanţu, al
prietenilor şi colaboratorilor săi politici, Aşezământul cultural
„Ion C. Brătianu", „asociaţiune" cu scopuri exclusiv culturale şi
educative, naţionale şi nu de partid. După încetarea din viaţă a
lui Ion l.C. Brătianu, Asezământul,
, căruia i s-a alăturat în 1930
Biblioteca „Ion l.C. Brătianu~ întemeiată de Eliza I. Brătianu,
a prosperat necontenit, datorită generoaselor legate şi donaţii
ale Brătienilor şi ale apropiaţilor lor, desfăşurând o bogată
activitate culturală, ştiinţifică şi artistică până ce l-a risipit urgia
totalitarismului comunist.
Şef al Partidului Naţional Liberal pe care l-a reînnoit,
adaptându-l nevoilor vremii sale, prim-ministru al României,
la a cărei întregire naţională şi modernizare în sens european a
contribuit în chip hotărâtor, Ion l.C. Brătianu, sfetnicul Regelui
Carol I, al Regelui Ferdinand I, al Reginei Maria, nu avea fireşte
nevoie să facă din Aşezământul cultural pe care-l ridicase o
organizaţie pusă în serviciul aspiraţiilor sale politice. Pentru
realizarea acestora îi ajungea Partidului Naţional Liberal, la
conducerea căruia fusese chemat în 1909, după retragerea lui
D.A. Sturdza, la aproape două decenii de la dispariţia părintelui
său. Aşezământul cultural „Ion C. Brătianu" a fost, pentru Ion
l.C. Brătianu şi pentru cei ce i-au urmat, numai instrumentul
rezervat îndeplinirii acelor îndatoriri de generozitate faţă de
107
culrura naţională pe care le impuneau conştiinţei lor numele
punat şi ideologia întrupată de ei, de toţi Brătienii. Fanatismul
comuniştilor care au distrus Aşezământul, după ce sf'arâmaseră
ordinea de drept a statului român şi înlăruraseră din viaţa acestuia
Panidul Naţional Liberal, ne apare cu atât mai de neiertat, cu cât
el ţintea să nimicească nu numai o rânduială politică şi socială
socotită nedreaptă, nu numai un adversar ideologic şi politic
primejdios, ci şi o întreagă concepţie despre cultură şi civilizaţie,
etic întemeiată.
Revine exclusiv Doamnei Ioana Gh. Brătianu, descendentă
directă a lui Ion l.C. Brătianu, meritul de a 6. izbutit, prin
eforruri morale şi materiale exemplare, după întoarcerea sa din
pribegie, să reînfiinţeze Aşezământul culrural "Ion C. Brătianu~
să-i facă recunoscută personalitatea juridică, să-i actualizeze
Statutul tradiţional, să-i redea funcţia culturală şi educativă.
Am urmat-o cu toţii atunci când a crezut că putem răspunde, cu
modestele noastre capacităţi, unei nevoi a ctitoriei lui Ion l.C.
Brătianu şi ne-a chemat. Nu-i vom putea însă urma pe aceia care
îi impun, rară să ne ceară părerea, să prefacă acest Aşezământ
culrural într-o formaţiune politică, numai pentru că ei au nevoie
de numele doamnei Ioana Gh. Brătianu pentru a destrăma mai
lesne PNL. Pentru aşa ceva, de alţii e nevoie.
Suntem convinşi că scopurile Convenţiei Democratice sunt
aceleaşi cu ale noastre: restaurarea statului de drept, propăşirea
culrurii româneşti, înflorirea economiei libere. Credem însă că
mijloacele puse în lucrare pentru atingerea acestor scopuri trebuie
alese cu multă grijă. Căci nu scopurile propuse, ci mijloacele
folosite pentru a le atinge definesc civilizaţia unei societăţi.

"Liberalul", serie nouă, an. XLVI, nr. 23/81,

11-17 iunie 1992

108
 LIBERALISMUL UNIFICATOR

De la reapariţia sa pe scena politică a României, Partidul

Naţional Liberal a cunoscut două importante disidenţe. Cea
dintâi a fost, în vara anului 1990, disidenţa „aripii tinere";
cea de-a doua este, în primăvara anului 1992, disidenţa
„convenţioniştilor". Cele două facţiuni disidente au devenit
curând, în condiţiile unei legislaţii care încurajează proliferarea
micilor formaţiuni în detrimentul democraţiei, partide politice:
Partidul Naţional Liberal - Aripa Tânără şi Partidul Naţional
Liberal - Convenţia Democratică. Incapabile să se unească ele
însele prin fuziune, cele două partide de orientare liberală şi-au
propus să refacă unitatea tuturor forţelor liberale şi să contribuie
la unificarea întregii noastre opoziţii democrate. în acest scop
ele au constituit Alianţa Liberală, toţi liberalii „convenţionişti",
atât cei din interiorul PNL, cât şi cei grupaţi în alte formaţiuni,
ca, de pildă, Partidul Liberal Monarhist. Domnul Vintilă V.
Brătianu, chemat special de la Paris, a dat garanţia sa morală
acestei regrupări de forţe liberale, căreia i-a f"agăduit intrarea în
Convenţia Democratică, după negocierile pe care le-a purtat cu
liderii acesteia.
Avem motive temeinice să ne îndoim de coerenţa şi
seriozitatea Alianţei Liberale şi să regretăm că dl. Vintilă V.
Brătianu s-a lăsat amăgit de politicienii care au închipuit această
coaliţie. Şi asta, în primul rănd, pentru că noi nu putem să uităm
cât de diferite, opuse chiar, sunt principiile în numele cărora s-au
ridicat împotriva aceleiaşi conduceri a PNL cele două grupări
disidente. „Aripa tânără" reproşa conducerii partidului nostru
ataşamentul prea mare faţă de trecut, tradiţionalismul excesiv,
lipsa de adecvare la realităţile prezentului românesc, legăturile
109
prea strânse cu celelalte partide istorice, mai ales cu PNŢ-CD,
monarhismul. „Convenţionişcii", în schimb, reproşează
partidului nostru abandonarea tradiţiilor autentic liberale şi
naţionale, adaptarea oporcuniscă la împrejurările momentului
actual, ruperea legăturilor fireşti cu celelalte forţe democratice,
republicanismul. Care sune aşadar criteriile în nwnele cărora
se aliază astăzi - şi se unesc vădit şi expres împotriva PNL -
cele două noi partide liberale? Care sune principiile care dau
alianţei lor unicacea? Cu regret, nu putem recunoaşte ca bază
a aproprierii lor decât pornirea, ca să nu spunem ura, împotriva
PNL, împotriva conducerii acestuia şi aspiraţia de a se integra,
substituindu-se lui, în Convenţia Democratică. Un afect
omenesc subiectiv şi o alianţă electorală temporară nu por fi
criterii de legicimicace şi fidelicace faţă de tradiţie, nici temeiuri
de unicate reală.
În al doilea rând, ne îndoim de coerenţa şi durabilicacea
acestei alianţe din motive de etică politică. Noi nu putem
uica că excluderea „aripii tinere" din PNL, un ace la care
conducerea acestui partid s-a decis nu uşor, a fose provocară de
solidarizarea secretarilor executivi, de arunci, a tinerilor viitori
lideri liberali, cu dl. Gelu Necea care, abuzând de calicacea sa în
redacţia oficiosului partidului, ziarul „Viitorul", a publicat rară
ştirea conducerii acestui partid, un arac vehement şi nedrept
împotriva unora dintre membri ei. La originea rupturii de
„aripa tânără", oricât de valoroasă ar fi fose componenţa ei, scă
aşadar intransigenţa în materie de etică politică a conducerii
partidului. Noi nu putem iarăşi uica că excluderea din PNL
a domnului Nicolae Cerveni, cu care s-au solidarizat, spre
regretul nostru, alţi membri ai partidului, nu esce nicidecwn
datorară unei divergenţe de opinii politice, aşa cum lasă domnia
sa să se creadă, ci faptului că, rară a încunoşciinţa conducerea
partidului, a înscris la tribunal un nou partid PNL, anwne
PNL-CD, crezând că, printr-un chiţibuş avocăţesc, va putea
110
să-şi însuş~ască peste noapte calitatea de lider al PNL şi să-i
impună acestuia, în pofida hotărârii Delegaţiei Permanente,
linia sa politică, strategia sa electorală. PNL-CD este, fie că vor,
fie că nu vor să o recunoască aceia care îl compun un nou partid
politic, deoarece în legislaţia românească nu există, după ştiinţa
noastră, „formule juridice" sau „umbrele politice" sub care să se
metamorfozeze după dorinţe personale, partide întregi.
Partidul Naţional Liberal este, potrivit deciziei unui tribunal
românesc, din ianuarie 1990, singura formaţiune politică
îndreptăţită în chip legitim să poarte aceste nume. Reracut,
prin iniţiativa unor vechi membri ai PNL, reprezentanţi ai
tuturor curentelor liberale din vechea Românie, oameni care, în
covârşitoare majoritate, se arată decişi să rămână în acest partid,
el a reînnodat firul tradiţiei liberale în spiritul unei autentice
reconcilieri între toate factiunile
, liberale din trecut. Partidul
Naţional Liberal doreşte, din toată inima, unitatea forţelor
liberale si
, democratice din România. El a fost si '
rămâne deschis
oricărei alianţe cinstite, oricărui dialog serios, oricărei asocieri
menite să contribuie cu adevărat la refacerea statului de drept,
a unei societăti, civilizate, a unei economii libere si , puternice.
Singura condiţie pe care o pune este respectul faţă de identitatea
şi libertatea sa de acţiune, respectul faţă de ideea de partid
politic. Procedând astfel, el face un serviciu tuturor partidelor,
democraţiei parlamentare româneşti.
A venit vremea să se pună capăt disputelor sterile şi
manevrelor dubioase care macină de prea multă vreme opoziţia
democratică şi liberală românească. A venit vremea să se dezbată
soluţiile necesare pentru ieşirea ţării din criza în care se află.
Cât vom mai continua oare să ne sfâsiem , între noi? Este oare
zdrobirea PNL, punerea sa sub tutela celorlalte partide politice
din opoziţie sau din sfera puterii soluţia optimă pentru scoaterea
ţării din impas? Trebuie neapărat înlăturat dl. Radu Câmpeanu

111
din viaţa politică a României pentru ca această ţară să poată
propăşi? Desigur, nu.
Destul ne-am jucat cu cuvintele, destul ne-am lăsat dominaţi
de afecte, destul ne-am lăsat învrăjbiţi de cei cărora învrăjbirea
noasuă le este de folos, în paguba Ţarii. Cei care refuză Partidului
Naţional Liberal dreptul de a fi uatat ca o forţă politică naţională
democrată şi legitimă, aşa cum în fapt se ştie că este, îşi iau o grea
răspundere în faţa istoriei. Unitatea de acţiune a opoziţiei, din
care PNL face parte, poate fi şi uebuie să fie realizată în primul
rând prin definirea clară a obiectivelor ei politice şi economice,
a metodelor prin care ele pot fi atinse. Liberalismul, aşa cum îl
înţelege partidul nostru, în spiritul tradiţiei sale, unifică prin
sine îns~i. dacă e slujit onest, forţele politice ale naţiunii.

„Liberalul•, serie nouă, an. XLVI, nr. 22/80,

4-1 Oiunie 1992
 DATORII UITATE

Întrunită la 31 octombrie 1992, Delegaţia Permanentă a

Partidului Naţional Liberal a adoptat două hotărâri de cea
mai mare importanţă pentru viitorul partidului nostru: ea a
convocat, pentru sfârşitul lunii februarie 1993, Conferinţa
Naţională extraordinară a partidului nostru şi a aprobat, în
principiu, fuziunea lui cu Noul Partid Liberal. Cele două
hotărâri au declanşat procesul revigorării şi reunificării PNL, de
nedespărţit una de cealaltă, întărindu-se speranţa în reafirmarea
lui, potrivit tradiţiei şi vocaţiei sale, ca principală forţă politică
organizată pusă în serviciul liberalismului românesc.
În vederea înfaptuirii acestor hotărâri în condiţii optime şi
pentru a asigura o funcţionare mai bună conducerii partidului
până la Conferinţa Naţională, Biroul Executiv al PNL a fost
remaniat, aşa cum o ceruseră, de altfel, numeroase organizaţii
teritoriale şi mulţi lideri ai partidului nostru şi aşa se fagăduise
că se va face, încă de la sfârşitul lunii septembrie 1992, de către
preşedintele lui. În urma acestei remanieri cerute, o repetăm,
de organizaţiile din ţară, unele puteri de decizie şi funcţii de
execuţie, deţinute de veterani respectaţi ai PNL, au fost trecute
asupra unor oameni tineri, care s-au afirmat, ca lideri în partid,
demnitari de stat, parlamentari sau factori administrativi aleşi.
Fruntaşii cei mai în vârstă au fost însă menţinuţi în Biroul
Executiv, cu titlurile lor, în calitate de sfatuitori experimentaţi şi
ascultaţi, ca şi până acum.
Remanierea Biroului Executiv, măsură provizorie, dar absolut
necesară, a avut darul să stârnească o serie de nemulţumiri în
rândul celor care, cu sau rară îndreptăţire, se socoteau vrednici să
devină sau să rămână numai ei conducători ai PNL. S-a constituit
astfel aşa-numitul Grup de reformare morală şi politică a PNL,
113
salutat şi folosit neîntârziat de forţe politice dinafara partidului
nostru•, în vederea subminării lui. În pofida aflrmaţiilor celor
care îl compun, Grupul pentru reformare morală şi politică a
PNL este, în fapt, a treia disidenţă importantă din scurta istorie
a partidului renăscut după decembrie 1989.
Departe de a reprezenta o forţă capabilă să regenereze
mişcarea liberală românească, gruparea de care vorbim nu
face decât să slăbească forµ acesteia şi să întârzie închegarea ei
într-un puternic partid politic. Până astăzi, conducătorii acestui
grup nu au îmbogăţit cu nimic original tezaurul doctrinar şi
strategic al liberalismului din România, ei nu au oferit nici o
personalitate de prestigiu real, moral, intelectual sau politic, aptă
să se substituie cu succes conducătorilor actuali ai PNL, ei nu au
produs nimic altceva decât agitaţie, discordie şi neîncredere în
rândurile noastre. Obstinaţia cu care ei doresc să se impună, ca
lideri, în fruntea partidului nostru nu are nimic a face cu spiritul
liberal şi democratic, iar mijloacele pe care le folosesc sunt
derizorii. A dovedi c-o mai mule decât oricând recenta descindere
caragialescă întreprinsă de domniile lor la sediul central al PNL
şi soldată cu acte de neputincioasă violenţă.
Agitaţia grupului zis reformist nu face decât să tulbure
organizarea Conferinţei Naţionale a PNL şi să împiedice
fuziunea cu NPL. Nu de asemenea dispute sterile avem nevoie
în clipa de faţă. Ce are de gând să facă, cum intenţionează să
acţioneze PNL pentru a contribui la restaurarea starului de drept
în România, la reclădirea unei economii libere, la reînflorirea
unei culturi româneşti autentice, la reintegrarea ţării în lumea
civilizată şi la consolidarea poziţiei ei în sânul acestei lumi?
Iacă adevăratele întrebări la care trebuie să răspundem, iacă
adevăratele subiecte de medicaţie, de dialog şi chiar de înfruntare
amicală care trebuie să ne reţină atenţia. Dacă ele nu vor genera
discuţii vrednice de a fi purtate, dacă ele nu vor duce la găsirea

• Vezi p. 20, nota din subsol (n.ed.).

114
unor soluţii într-adevăr eficiente pentru problemele cu care toţi
ne confruntăm, atunci nu vom merita să mai existăm ca partid
politic. E timpul să punem capăt deşartelor certuri şi combinaţii
de culise ale unui politicianism născut mort, să oprim luptele
pentru putere între neputincioşi.
Conferinţa Naţională extraordinară a PNL, în a cărei
pregătire sunt antrenaţi, alături de Biroul Executiv şi de Comisia
desemnată de Delegaţia Permanentă, mulţi dintre noi, are de
împlinit îndatoriri importante. Ea urmează să regândească locul
PNL în viaţa politică a României, să-i redefinească programul,
să-i amelioreze, prin amendarea Statutului, structurile şi
funcţionarea, să-i aleagă o nouă conducere centrală. Ar fi de dorit
ca această Conferinţă Naţională să prilejuiască un schimb de
păreri lucid şi doveditor de competenţă politică asupra situaţiei
interne şi internaţionale actuale a României, asupra nevoilor şi
posibilităţilor de evoluţie în sens liberal şi democratic ale societăţii
româneşti, asupra contextului mondial în care se desfăşoară şi
de care depinde această evoluţie. Modalităţile de concentrare şi
concertare a acţiunii forţelor cu adevărat liberale şi democratice
din ţara noastră vor fi şi ele în atenţia apropiatei noastre reuniuni.
Şi nu va fi ultima ei preocupare aceea de a reevalua potenţialul de
cadre de care dispune PNL, de a identifica mijloacele şi criteriile
pentru ameliorarea acestuia, pentru sporirea lui.
E timpul să ne aducem toţi aminte de adevăratele noastre
datorii faţă de cei care ne socotesc oameni politici. Iar cei care în
chip lipsit de umor şi de gust, în pofida evidenţelor, se numesc
pe ei înşişi reformatori morali şi politici ai PNL, să nu mai
abuzeze de toleranţa, şi aşa mult prea largă, de care s-au bucurat,
în paguba partidului, din partea noastră.

„Liberalul", serie nouă, an. XLVII, 2 (105),

4-10 februarie 1993

115
 UN REGAT ÎN REPUBLICĂ?

Mijloacele de informare în masă, în frunte cu Televiziunea

Română, ne-au adus vestea că domnul Dr. Ion Cioabă,
cunoscut lider al romilor din ţara noastră, a fost proclamat „rege
internaţional al romilor".. Ni se spune că noul monarh a fost
recunoscut ca atare de oficialităţile româneşti şi internaţionale,
nu însă de toţi romii din România. Dl. Dr. Cioabă urmează să
fie încoronat, în cadrul unei ceremonii religioase, cuprinzând
şi sfinţirea coroanei sale, la Alba Iulia. În cadrul emisiunii
consacrate săptămânal comunităţii romilor de Televiziune,
chiar în ziua când s-a anunţat ştirea proclamării noului rege,
dl. Ion Iliescu, Preşedintele Republicii, a ţinut să-şi exprime
simpatia pentru romi, ale căror datini, cântece şi obiceiuri
tradiţionale a avut prilejul să le cunoască din copilărie, întrucât
a locuit într-un cartier cu un mare număr de reprezentanţi ai
acestei minorităţi naţionale. S-a putut crea astfel impresia că,
într-adevăr, regalitatea internaţională a romilor asumată de
dl. Dr. Ion Cioabă este recunoscută de şeful scatului român, deşi
Domnia sa nu s-a referit la aşa ceva şi nu a folosit termenul de
„Majestate• pentru a-l desemna.
Proclamarea şi eventuala încoronare a unui rege al romilor pe
teritoriul României, ungerea sa chiar la Alba Iulia, acolo unde
au fost încoronaţi Regele Ferdinand I Întregitorul şi Regina
Maria, pentru a se consfinţi astfel România Mare, expresia
deplină a unităţii naţionale şi a suveranităţii poporului român,
nu este desigur numai un fapt etnografic interesant, ci, mai ales,
un eveniment politic grav. Oficialităţile româneşti nu pot avea
dreptul de a recunoaşte regalitatea domnului Dr. Ion Cioabă,
înainte de a afla şi a ne face pe noi toţi, cetăţenii României,
116
să aflăm care este natura, care sunt funcţiile şi cât de mare
întinderea autorităţii regale a noului monarh. Este vorba totuşi
de apariţia unui regat în inima unei republici, o situaţie cu totul
neobişnuită. Va căpăta oare cetăţeanul Ion Cioabă privilegiul de
a domni peste cele două sau trei milioane de romi din România
ca rege, prin derogare de la prevederile Constituţiei? Va fi
îmbinată în chip original forma de guvernământ republicană,
de care este atât de ataşată majoritatea deputaţilor şi senatorilor
noştri, cu forma de guvernământ monarhică rezervată unei
părţi a cetăţenilor României? Se are oare în vedere crearea, în
interiorul statului român, a unui stat teritorial, care să înglobeze
o parte din pământul ţării? Se intenţionează oare crearea unui
stat etnic ale cărui hotare, căci de un „rege internaţional" este
vorba, să depăşească hotarele României, un soi de Imperiu
supranaţional al cărui centru numai se va găsi, pe durata vieţii
domnului Dr. Ion Cioabă, în Carpaţi? Ce implicaţii interne şi
internaţionale are proclamarea acestei regalităţi? Şi dacă mâine o
altă minoritate naţională din România va dori să-şi proclame un
rege şi să-l încoroneze la Alba Iulia sau în altă parte, pe teritoriul
ţării, ce atitudine înţeleg să ia faţă de o asemenea iniţiativă
oficialităţile noastre?
Întrucât ne priveşte, noi recunoaştem romilor din România,
cu dragă inimă, toate drepturile care li se cuvin, ca minoritate
etnică, în virtutea reglementărilor internaţionale acceptate de
statul român. Regat sau Republică, România nu a putut şi nu
poate însă îngădui, după opinia noastră, pe teritoriul ei alte
încoronări de regi decât ale regilor ei legitimi, alte proclamări de
şefi de stat decât ale preşedinţilor ei constituţionali. Dacă titlul
de „rege internaţional al romilor" este, cum ne place să credem,
numai un titlu onorific, îl felicităm pe dl. Ion Cioabă pentru
primirea lui, rugându-l totodată să-l folosească, de preferat în
varianta sa genuină, în limba romani, cu tot tactul pe care o
asemenea demnitate îl presupune. Aşteptăm oricum, atât din
117
partea oficialităţilor laice şi bisericeşti ale României, cât şi din
partea organizaţiilor romilor din ţara noastră clarificările cu
care ne-au rămas datoare.

„Liberalul", serie nouă, an. XLVI, nr. 22/80,

4-1 Oiunie 1992

118
 CUI FOLOSEŞTE DENIGRAREA PNL?

Mai există oameni care pot să creadă, sub influenţa unei

campanii de presă lipsite de orice fel de scrupul deontologic şi a
unei acţiuni de subminare lipsite de orice fel de eleganţă politică,
neadevărul potrivit căruia PNL este combătut, cu dreptate,
pentru faptul de a fi racut jocul puterii fedeseniste, pentru a fi
trădat cauza opoziţiei, pentru a fi urmărit interese meschine şi
personale de putere şi îmbogăţire. În realitate, vasta campanie
de denigrare şi subminare a PNL, la care s-au asociat, rară să-şi
dea întotdeauna seama de gravitatea uşuraticei lor adeziuni,
intelectuali de marcă şi formaţiuni politice democratice, nu a
fost provocată de pretinsele erori şi imperfecţiuni ale PNL, ci,
dimpotrivă, de virtuţile şi opţiunile corecte ale acestui partid.
Chiar dacă, renăscut după evenimentele din decembrie 1989,
PNL nu a ajuns încă la nivelul de organizare, competenţă şi
autoritate politică pe care-l atinsese în perioada sa de glorie,
înainte de instaurarea totalitarismului în România, el este
temut de mulţi tocmai pentru că, mai mult decât oricare altă
formaţiune politică istorică, are şansa de a se reafirma pe scena
politică a ţării ca un factor însemnat, de a oferi alternativa la
colectivism pe care o aşteaptă electoratul românesc, mai ales în
actualul moment de răscruce din istoria tării
, noastre.
Forţa PNL stă, în primul rând, în claritatea desăvârşită a
principiilor sale. Partid naţional şi liberal, aşa cwn îl arată şi
numele, PNL consideră că la temelia vieţii sociale şi politice
româneşti trebuie să stea trei elemente fundamentale:
proprietatea privată, libertatea individuală, solidaritatea şi
suveranitatea naţională. Aceste trei principii au inspirat vreme
de mai bine de un secol întreaga acţiune politică a PNL, sub a
119
cărui guvernare, în diferite momente istorice, au fost realizate:
liberalizarea vieţii economice, democratizarea vieţii politice,
modernizarea societăţii, afumarea deplină a identităţii noastre
naţionale în formele statului unitar şi independent naţional,
integrat în structurile politice internaţionale ale lumii civilizate.
Nu mai este nevoie să insistăm asupra faptului că PNL s-a aflat
la cârma ţării atunci când s-a dobândit independenţa acesteia,
când a fost proclamat, ca încununare a ei, Regatul, când s-a
realizat Unirea cea Mare, clnd au fost înfăptuite marile reforme,
agrară şi electorală, în sens democratic, liberal şi modern,
când a fost întreprinsă opera legislativă şi administrativă de
sincronizare şi integrare a României în Europa. PNL a fost acela
care a adus contribuţia decisivă la redactarea şi adoptarea legii
fundamentale a statului român întregit, Constituţia din 1923,
una dintre cele mai înaintate din lumea modernă.
PNL a apărut pe scena politică a României, în secolul trecut,
în momentul în care întreaga lume răsăriteană europeană ieşea
de sub tutela Imperiului otoman şi se pregătea să se reîntoarcă în
Europa, căreia îi aparţinea prin vocaţie şi tradiţie. El a reapărut,
în ianuarie 1990, pe scena politică a României, într-un moment
în care întregul fost lagăr socialist, se smulge din încleştarea
Imperiului sovietic şi-şi afirmă aspiraţia de a reveni în familia
naţiunilor europene, sub semnul liberalismului şi al democraţiei.
PNL şi-a făcut o datorie din a se aşeza, în România, în fruntea
procesului de restaurare a statului de drept, a economiei libere, a
democraţiei politice, a culturii naţionale autentice, a reintegrării
noastre în structurile politice ale Europei instituţionalizate. El
încearcă să-şi reia rolul istoric pe care l-a îndeplinit în trecut în
evoluţia acestei ţări.
Fără îndoială există forţe interne şi externe care nu privesc cu
simpatie această revenire pe scena politică a PNL. Este vorba, în
primul rând, de nostalgicii totalitarismului de toate nuanţele,
în special de nostalgicii comunismului, potrivnici proprietăţii
120
private şi libertăţilor individuale, ataşaţi internaţionalismului
proletar şi sovietismului. Ei sunt ferm hotărâţi să apere legiti-
mitatea istorică a regimului totalitar comunist, să-l considere o
fază necesară din evoluţia ţării noastre şi nu o fatalitate cumplită,
să-i veşnicească în orice fel consecinţele. De aici împotrivirea
lor violentă faţă de orice încercare de restituire a proprietăţilor
expropriate rară despăgubiri, de reabilitare a victimelor comu-
nismului, de restabilire a adevărului istoric despre acesta, de
restaurare a instituţiilor democraţiei şi liberalismului românesc
din trecutul precomunist. Ei încearcă din răsputeri să acrediteze
ideea că istoria României libere şi democratice începe abia
astăzi, prin ei şi vor să îngroape, sub legile moştenite de la
regimul comunist şi sloganurile de aceeaşi sorginte, PNL. În
al doilea rând, afirmarea PNL contrariază aspiraţiile cercurilor
nostalgice din Kremlin, de orientare bolşevică sau naţionalist
pravoslavnică, de a menţine în fiinţă cuceririle Imperiului,
între care nu numai dominaţia asupra pământului românesc
al Basarabiei, dar şi, dacă ar fi cu putinţă, înglobarea întregii
Românii în sfera de influenţă a statului moscovit. În al treilea
rând, ca partid naţional, PNL se opune evident tendinţelor
iredentiste şi autonomiste ale cercurilor extremiste maghiare,
din care fac parte nu puţini dintre comuniştii maghiari din
România, care ar dori să schimbe, dacă nu hotarele ţării, în
orice caz esenţa statului român, transformându-l într-un soi
de alcătuire politică dualistă, româno-maghiară, aşa cum s-a
procedat altădată, spre ruina acestuia, cu Imperiul habsburgic.
Acestea sunt în realitate forţele care se opun reafirmării PNL,
simbol al României libere şi democratice de altădată, acestea
raţiunile care dictează ostilitatea faţă de el. Nu ni se pare ciudat că
micile formaţiuni zise liberale din România, desprinse din PNL,
propun, împreună cu domnii Dinu Zamfirescu şi Dinu Patriciu,
renunţarea la anacronicul, după ei, epitet de "naţional" din
numele partidului, că ele afirmă, împreună cu domnul Valeriu
121
Stoica, necesitatea promovării unui liberalism managerial şi
nu istoric. Se urmăreşte retezarea cu orice preţ a rădăcinilor
istorice ale liberalismului naţional românesc. În folosul cui?
În folosul, fireşte, al forţelor interne şi internaţionale care sunt
stingherite în desf"aşurarea lor de existenţa acestei citadele
istorice a democraţiei şi liberalismului care este, în România,
PNL. Existenţa PNL, ca o formaţiune politică puternică, cu un
trecut istoric vrednic de respectat şi generator de respect pentru
întreaga ţară, este o necesitate istorică pentru români.
Ne-am îngădui o comparaţie. Numai Regele României, M.S.
Mihai I a putut concentra asupra sa şi a instituţiei pe care o
întrupează atâta ură şi atâta calomnie câtă a avut de suportat în
ultimii trei ani PNL. E bine ca toţi aceia care se lasă antrenaţi
în mişcarea de opinie ostilă PNL să se gândească la acest lucru,
să ţină seama că aceiaşi sunt beneficiarii şi aceleaşi raţiunile
care dictează înjosirea în opinia publică a acestor instituţii de
care este legat indisolubil trecutul de mărire al României. Iar
partidele politice democratice şi intelectualii mai mult sau mai
puţin independenţi în strălucirea lor ar trebui să ţină seama şi
ei de aceste lucruri. Nimeni nu este, la urma urmelor, obligat să
facă parte din PNL şi nimeni nu este îndreptăţit să facă din PNL
instrumentul docil al propriilor lui veleităţi, după cum nimeni
nu este îndreptăţit să se erijeze în tutore al Regelui României.

2 februarie 1993

Text inedit, încredinţat spre publicare domnului

Crin Halaicu, Primarul Municipiului Bucureşti

122
 SĂ RĂMÂNEM NOI ÎNSINE
,

De la revenirea sa pe scena politică a României, în urmă cu

trei ani, Partidul Naţional Liberal a nedumerit şi nemulţumit
multă lume prin tenacitatea cu care a apărat, în fiinţa sa, instituţia
partidului politic, prin îndrăzneala de a se înfaţişa ca un partid
de program integral, prin stăruinţa de a-şi afirma caracterul de
partid istoric. Cum asemenea nedumeriri şi nemulţumiri au
apărut chiar şi în rândurile noastre, nu va fi de prisos, acum,
în ajunul Conferinţei Naţionale a PNL, să încercăm a lămuri
lucrurile.
Potrivit unei definirii
, clasice, formulate de Prof. Dimitrie
Gusti, partidul politic este o asociere liberă de cetăţeni, uniţi în
mod permanent, prin interese şi idei comune, de caracter general,
asociaţie ce urmăreşte, în plină lumină publică, a ajunge la puterea
de a guverna, pentru realizarea unui ideal etic social. Asociaţie
liberă, partidul politic se constituie prin adeziuni personale la
un Statut şi la un Program, împărtăşite cu bună credinţă, în
virtutea unor opţiuni individuale. Nimeni nu poate impune
unui partid, nici prin invocarea fatalităţii naturale a eredităţii,
nici prin invocarea vreunui drept natural imprescriptibil,
prezenţa sa în rândurile lui, după cum nici un partid nu poate
sili pe cineva să-i aparţină necondiţionat. Asociaţie permanentă,
partidul politic este cu totul altceva decât o întrunire de masă
într-un scop strict determinat şi vremelnic, sau decât o coaliţie
electorală în vederea obţinerii succesului în alegeri. Asociaţie
în vederea dobândirii puterii de a guverna, partidul politic se
organizează şi acţionează desigur altfel decât o societate savantă
destinată dezbaterilor teoretice sau decât o confrerie religioasă
menită să propovăduiască o credinţă. Asociaţie ce se manifestă

123
în plină lumină publică, partidul politic nu are nimic comun cu
organizaţiile secrete sau numai discrete, de tipul familiei mafiote
sau al lojii masonice. Asociaţie pusă în serviciul unor interese
şi idei generale, partidul politic autentic nu poate fi confundat
nici cu fracţiunea, camarila, clica sau coteria de indivizi însetaţi
de putere şi avere şi care se întovărăşesc în acest scop, nici cu
organizaţia ce reprezintă interesele de grup social sau profesional
ale unui segment al societăţii, precum sindicatele. El este chemat
să răspundă intereselor întregii societăţi, în spiritul unor idei
acceptabile pentru toţi membrii ei. PNL - partid politic este o
instituţie fundamentală a oricărei ţări cu regim constituţional
reprezentativ, un element structural al democraţiei.
Potrivit aceluiaşi Dimitrie Gusti, trei sunt factorii care dau
unui partid politic unitatea şi caracterul specific: conducerea,
programul şi mijloacele de luptă şi propagandă politică.
Conducerea este alcătuită din şeful partidului şi din elita aflată în
fruntea lui; prin prestigiul personalităţii, prin autoritate morală
şi competenţă, aceştia întruchipează partidul în faţa opiniei
publice, sune capabili să-i orienteze şi coordoneze acţiunea şi să
poarce răspunderea ei. Încercările de a depersonaliza conducerea
unui partid nu sune, cel mai adesea, decât mijloace tactice
folosite de cei care vor să i se substituie. Programul partidului,
factor esenţial, trebuie să cuprindă o analiză explicativă şi critică
a stării societăţii, să formuleze necesităţile şi posibilităţile de
ameliorare a acesteia, să definească mijloacele pentru împlinirea
acestor necesităţi şi tactica adecvată pentru oportuna lor
folosire, să schiţeze, sub forma unei doctrine, idealul social
către care tinde partidul politic. În sfârşit, mijloacele de luptă şi
propagandă politică sunt cele care carccerizează un partid: există
partide politice de program integral, de principii, care încearcă
să dobândescă, prin apelul la judecata liberă a cetăţenilor, prin
convingerea acestora, adeziunea lor la opera pe care ele îşi propun
s-o înraptuiască, pe termen lung şi există partide de acţiune
124
imediată, partide oportuniste, ce urmăresc succesul neîntârziat
şi cu orice preţ, căutând să-i capteze pe cetăţeni prin felurite
mijloace de seducţie, amăgire şi intimidare şi să-i stârnească,
prin intrigă şi calomnie, împotriva adversarilor lor. Condus
cu fermitate, niciodată însă tiranic, de personalităţi puternice,
dominatoare chiar, într-un spirit de strictă organizare şi severă
disciplină, orientat de programe bine chibzuite, consecvente faţă
de principiile liberalismului, adaptate realităţilor, respectându-şi
deopotrivă electoratul şi adversarii, PNL a fost şi înţelege să
rămână ilustrarea cea mai elocventă a tipului de partid politic de
program integral, de principii şi nu de oportunisme.
De natură principială este şi motivul pentru care PNL a ţinut
să-şi afirme cu atâta stăruinţă caracterul său de partid istoric,
identitatea cu vechiul partid naţional-liberal, cristalizat în 1875,
prin fuziunea diverselor grupuri naţionale şi liberale, animate de
fruntaşi ai mişcării revoluţionare paşoptiste şi ai luptei unioniste
şi care a fost nevoit să-şi înceteze activitatea legală în 1947, odată
cu instalarea la noi a totalitarismului comunist. Afirmându-şi
propria continuitate, PNL afirmă continuitatea şi vechimea
unei tradiţii de cugetare şi faptă politică românească în spirit
modern, liberal şi democratic, tradiţie contestată, împotriva
adevărului şi a demnităţii noastre naţionale, din interiorul şi
din afara hotarelor ţării, de teoreticienii marxism-leninismului,
convertiţi peste noapte la democraţie şi liberalism, de adversarii
operei creatoare de stat naţional, liberal şi democratic a PNL, sub
a cărui cârmuire s-au pus bazele constituţionale ale României
Mari. Nu o deşartă trufie, ci o sfântă datorie impune partidului
nostru să-şi afirme această continuitate, exprimată şi de numele
pe care-l poartă şi care înţelege să-l onoreze prin fapte pe măsura
semnificaţiei lui istorice.
Departe de a fi arhaic, desuet sau inadecvat realităţilor
actuale, aşa cum nu încetează să cârtească, f"ară simţ naţional
şi f"ară scrupulul demnităţii româneşti, urmaşii nomenclaturii
125
comuniste, idealul etic social formulat în urmă cu mai bine de
un veac de înaintaşii noştri, de fondatorii paşoptişti şi unionişti
ai PNL, în strânsă conlucrare cu predecesorii PNŢ-CD. şi
ai PSDR, este astăzi mai actual decât oricând. Elementele
constitutive ale acestui ideal - garantarea drepturilor omului
şi ale cetăţeanului, garantarea proprietăţii private şi stimularea
liberei iniţiative în toate domeniile vieţii, refacerea solidarităţii
şi a securităţii sociale, restaurarea deplinei unităţi şi suveranităţi
naţionale, reintegrarea într-o Europă instituţionalizată a
popoarelor - sunt, astăzi, pe buzele tuturor. Aşa cum a ştiut
să conducă procesul renaşterii naţionale a lumii româneşti,
emancipate din strânsoarea tutelelor şi protectoratelor străine,
închegând-o într-un stat modern de drept, cu o economie şi
cultură înfloritoare, în trecut, PNL are datoria să se situeze astăzi,
în spiritul tradiţiei sale regăsite, în fruntea mişcării de renaştere
naţională a societăţii româneşti, eliberate din ghiarele celui mai
cumplit imperiu totalitar pe care l-a cunoscut istoria omenirii,
să-şi reia, în numele aceloraşi principii, misiunea politică.
Pentru a izbândi, el trebuie să rămână, consecvent cu sine
însuşi, cum a fost şi până acum, în pofida tuturor neînţelegerilor
şi a tuturor adversităţilor pe care a avut să le înfrunte, într-o
ţară distrusă de totalitarism, din partea unei lumi desfigurate
şi învrăjbite de ideologia urii şi a dezbinării, partidul politic
autentic, de program integral, de principii şi tradiţie istorică
de care avem nevoie. Stă în puterea şi răspunderea Conferinţei
Naţionale a PNL să facă acest lucru.

„Liberalul", serie nouă, an. XLVII, nr. 3/106,

18-24 februarie 1993

126
 RECRUDESCENTA
. , NATIONALISMULUI
,

Eşecul ideologiei comuniste şi implozia Imperiului sovietic

au fost urmate, în Europa Centrală şi de Răsărit, de o frapantă
recrudescenţă a naţionalismului, atât în sensul originar al
termenului, de afirmare a valorii nationalitătii
, , ca factor creator
de originalitate şi diversitate culturală şi ca principiu natural de
unificare politică, cât şi în sensul lui mai recent, degenerat, de
etnocentrism obtuz şi exclusiv. Naţiunile europene dominate
până mai ieri de Moscova au năzuit să-şi re~upereze identitatea
culturală şi memoria istorică şi să redea statelor lor, odată cu
instituţiile fundamentale ale libertăţii individuale, caracterul
naţional, autonomia şi integritatea, multă vreme desfigurate
sau chiar contestate în spiritul marxism-leninismului şi al
intereselor Uniunii Sovietice. Refacerea unităţii naţiunii şi
a statului german, din care comuniştii se obstinaseră să facă
două naţiuni şi două state distincte, ilustrează elocvent această
tendinţă, iar dificultăţile realizării ei depline sunt puse în
lumină de controversa privitoare la caracterul etnic al românilor
dintre Prut şi Nistru, provincie desprinsă prin forţă din statul
român şi încorporată Uniunii Sovietice, provincie din care s-a
încercat şi se încearcă, în pofida evidenţelor, să se facă, în cadrul
unui stat creat de Stalin, Republica Moldova, o nouă naţiune,
vorbitoare a unei pretinse noi limbi romanice, moldoveneşti.
N-au lipsit însă, cel puţin din partea unor cercuri ale opiniei
publice, nici manifestările de naţionalism excesiv sau doar
utopic: apeluri la restaurarea unor frontiere naţionale istorice
reale sau imaginare (integrarea Macedoniei sau alipirea întregii
Dobroge la Bulgaria), iniţiative în vederea omogenizării etnice
a statelor naţionale prin excluziunea sau .asimilarea fortată , a
127
alogenilor (refuzarea cetăţeniei pentru minoritarii ruşi în ţări
baltice, asimilarea turcilor în Bulgaria, îndemnuri la expatrierea
ungurilor din România), ori, dimpotrivă, curente în favoarea
privilegierii naţionalismului minoritarilor, oricare ar fi ponderea
lor numerică, prin constituirea lor în corpuri emice autonome şi
renunţarea la caracterul naţional al statelor (cazul minoritarilor
radicali maghiari din România sau Slovacia).
Reafirmarea valorii naţionalităţii ca principiu de creaţie
culturală şi organizare politică, într-o epocă în care relativizarea
tuturor frontierelor dintre naţiuni, de Iacele politice şi economice
la cele culturale şi confesionale, părea definitivă şi definitorie
pentru spiritul vremii, este una din marile surprize pe care lumea
le datorează Europei Centrale şi de Răsărit postcomuniste. Până
ce vom fi în măsură să-i determinăm mai precis consistenţa
reală şi natura profundă (reacţie firească la excesele aşa-zisului
internaţionalism proletar, cu atât mai vexatoriu şi frustrant cu
cât implica dogma hegemoniei ruseşti, ultimă convulsiune a
naţional-comunismului practicat de regimurile din zona de
influenţă sovietică Înaintea prăbuşirii lor ori simptom al unei
crize mai complexe şi mai generale a solidarităţii europene sub
impactul prăbuşirii formulei postbelice de echilibru mondial),
suntem siliţi să constatăm că recrudescenţa naţionalismului a
generat, pentru moment, tensiuni politice la nivelul statelor sau,
în interiorul lor, al grupurilor emice, în Întreaga Europă Centrală
şi Răsăriteană. În unele cazuri, aşa cum este acela al Cehoslovaciei,
dezmembrată În două republici naţionale, Cehia şi Slovacia, sau
al Sloveniei, desprinse din Federaţia Iugoslavă, aceste tensiuni
au putut fi dezarnorsate pe cale paşnică şi democratică, prin
crearea de state naţionale independente. În alte cazuri, ca acela
al Bosniei, străvechi focar de conflicte balcanice, tensiunile
interemice au dat naştere unor confruntări violente, de durată,
repede internaţionalizate, încă necurmate. În sfârşit, în alte
cazuri, ca acelea ale Bulgariei, Macedoniei, Albaniei, României
128
sau al regiunii Kosovo din Serbia, cu majoritate albaneză, aceste
tensiuni nu• au degenerat în conflicte grave sau au dat naştere
numai la ciocniri episodice şi la încordări diplomatice, a căror
dezvoltare a putut fi împiedicată, poate şi sub impresia crizei
bosniace, dar care îşi păstrează întreagă valoarea de avertismente
pentru viitor. Conflictele naţionale acute sau latente din Europa
Cenuală şi de Răsărit invită factorii politici răspunzători la
reflecţie asupra strategiei optime de salvgardare a solidarităţii
şi civilizaţiei europene, liberale şi democratice, ca şi asupra
dimensiunii naţionale a condiţiei umane însăşi.
Destul de puternic şi astăzi în Europa Apuseană, unde a
putut fi, în mare măsură, transgresat prin progresele conştiinţei
comunitare europene, dar nu desfiinţat, provocând chiar, în
contexte particulare şi condiţii de criză, conflicte interetnice
violente, naţionalismul nu poate fi socotit, cum s-a sugerat
uneori, o caracteristică proprie popoarelor din Europa Centrală
şi de Răsărit. Ideea modernă de naţiune, conceptele de cultură şi
stat naţional, ca şi un anumit patos naţional recurent au apărut
şi au fost teoretizate, de altfel, mai întâi în Germania şi Elveţia.
Ca formă de manifestare a realităţilor, prin excelenţă particulare
şi specifice, individualizate, împotriva tendinţelor excesive
de predominare a unor forme abstracte, generale, universale,
naţionalismul, sesizabil oriunde şi oricând, este o permanenţă
în viaţa omenirii. Factorii politicii răspunzători au datoria de
a-l stăpâni, menţinându-l în marginile sale fireşti, nu de a-l
stârpi cu orice preţ. Pentru a împiedica dezvoltarea aberantă a
naţionalismului central şi est-european, este nevoie, ca atare,
de o cunoaştere exactă a realităţilor naţionale din zonă şi de o
autentică voinţă de a dezamorsa, prin soluţii adecvate acestor
realităţi, focarele deschise sau latente de conflict interetnic.

• Afirmaţia corespunde situaţiei de la data redactării textului. De

exemplu, criza din Kosovo a început la 22 aprilie 1996 (n.ed.).
129
 În virtutea unor împre1uran caractenst1ce, realităţi
antropogeografice şi procese istorice ireversibile, în Europa
Centrală şi de Răsărit, problema naţională se pune în termeni
specifici şi cu mai multă acuitate decât în Europa Occidentală. În
primul rând, configuraţia emică a Europei Centrale şi de Răsărit
este, ca rezultat al unei îndelungate şi complicate evoluţii, atât
de complexă încât ea desfide aplicarea strictă a principiului
occidental al naţionalităţii în delimitarea frontierelor de stat.
Oricât de scrupulos ar fi ele trasate în raport cu realităţile
emice, graniţele statelor naţionale nu pot include în cuprinsul
lor întreaga masă etnică a unei naţiuni şi nici nu pot exclude
cuprinderea unor grupuri naţionale minoritare. Este cazul
României care, aflată în tabăra învingătorilor la încheierea
Primului Război Mondial ce i-a adus maxima întindere
geografică, a trebuit, din raţiuni de echilibru internaţional, să
lase în afara hotarelor ei importante grupuri de conaţionali (în
Ungaria, Serbia, Bulgaria), incluzând totodată în interiorul ei
importante grupuri minoritate (o mare enclavă maghiară în
Transilvania, un considerabil grup sârbesc în Banat, grupuri
emice germane în Transilvania şi Banat). Când, cu ajutorul
Germaniei hitleriste şi al Italiei fasciste şi în acord cu Uniunea
Sovietică, Ungaria a dorit să rectifice în favoarea ei această
situaţie, în 1940, prin Dictatul de la Viena, ea a trebuit, pentru
înglobarea în hotarele starului naţional maghiar a circa 900.000
de maghiari din Transilvania, să-şi însuşească un „coridor" locuit
de 1.300.000 de români. Problema statutului minorităţilor
naţionale este, în aceste condiţii, principala sursă de posibil
conflict interetnic în Europa Centrală şi de Răsărit.
În al doilea rând, în Europa Centrală şi de Răsărit, tradiţia
şi memoria istorică, importantă componentă a conştiinţei
naţionale, poate exacerba, prin supralicitarea naţionalităţii,
conflictele interetnice. Pe de o parte, reminiscenţe imperiale
din trecutul lor medieval, au încurajat tendinţele expansioniste,
130
luptele pentru hegemonie regională şi politica opresivă faţă
de minorităţi a unor naţiuni moderne. Aşa s-a întâmplat în
cazul grecilor, bulgarilor, sârbilor, ungurilor care, dominaţi
de amintirea propriului lor trecut istoric, au încercat să-şi
construiască mari state naţionale, în numele principiului
revoluţionar modern al autodeterminării naţionalităţilor, dar
în hotarele vechilor lor imperii şi regate de alură imperială, ce
depăşeau cu mult hotarele masei lor etnice. De aici, conflicte de
proverbială violenţă, ca războaiele balcanice din anii 1912-1913
şi aspre măsuri de deznaţionalizare a alogenilor, cum au fost
cele întreprinse, sub regimul dualismului austro-ungar, în anii
1867-1918, de clasa politică maghiară, reprezentanta unei
naţiuni, în realitate, minoritare pe ansamblul vastului ei regat
în raport cu cele dominate de ea. Îndeosebi în Transilvania,
încorporată, în 1867, Regatului ungar, dar locuită în covârşitoare
majoritate de români, această politică de maghiarizare a fost
dusă cu mijloace de frapantă duritate şi inechitate. Pe de altă
parte, aspiraţiile la liberă afirmare a naţionalităţii lor, a îndemnat
celelalte naţionalităţi, supuse marginalizării politice şi chiar
deznaţionalizării, la insurecţii şi secesiuni care au zădărnicit
înraptuirea durabilă a acestor vaste proiecte statale, inadecvate
realităţilor şi principiilor civilizaţiei moderne. Este cazul
românilor care, în 1918, urmaţi de şvabi şi saşi, au proclamat
desprinderea Transilvaniei de Imperiul austro-ungar şi unirea ei
cu Vechiul Regat al României, act repudiat de unguri, în pofida
garanţiilor de protejare a naţionalităţii lor care au fost date şi
înscrise în legile României. Fondul de frustrări, resentimente
şi suspiciuni acumulat de o parte şi de alta pare că poate să
învenineze şi astăzi, dacă este speculat cu abilitate, relaţiile
interetnice din Europa Centrală şi de Răsărit.
În al treilea rând, tensiunile interetnice, înlesnite de
configuraţia etnică şi de memoria istorică, în Europa Centrală
şi de Răsărit au fost exploatate şi complicate de regimurile
131
totalitare, bolşevic şi nazist, în egală măsură răspunzătoare de
agitaţia internaţională în vederea revizuirii formulei versailleze
de organizare a păcii în această regiune - formula cea mai
echilibrată, în pofida imperfecţiunilor ei - ca şi de declanşarea
marii conflagraţii mondiale prin care se urmărea mai mult
decât înfăptuirea revizuirii de frontiere. După ce a contribuit
din plin, în numele doctrinei inegalităţii naţiunilor şi a
vocaţiei lor politice şi culturale, la dezechilibrarea raporturilor
dintre state şi naţiuni statornicite după Primul Război
Mondial, Reichul nazist a fost nevoit, în urma înfrângerii
suferite, să cedeze spaţiul central şi est-european dominaţiei
Uniunii Sovietice. Invocând doctrina internaţionalismului
proletar, clamând teoretic biruinţa afinităţilor de clasă ale
maselor muncitoare asupra afinităţilor naţionale, promovate
de burghezie, regimurile comuniste au ştiut, în practică, să
folosească tensiunile interetnice în folosul lor. Ele au practicat,
succesiv, fie diversiunea internaţionalistă, pentru a submina
solidarităţile naţionale, fie diversiunea naţionalistă, pentru a
combate solidaritatea europeană, asigurându-şi astfel, vreme de
o jumătate de secol, dăinuirea. Cazul României este, şi de această
dată, tipic şi instructiv. ln această ţară, pentru a se putea instala
la putere, comuniştii au căutat, într-o primă fază, să-şi asigure
concursul minoritarilor, al maghiarilor şi evreilor mai ales,
contestând legitimitatea caracterului naţional al statului român,
încurajându-le frustrările şi erijându-se în apărători ai victimelor
naţionalismului şi imperialismului burghez românesc. într-o a
doua fază, ei au căutat, dimpotrivă, să monopolizeze calitatea de
reprezentanţi consecvenţi ai aspiraţiilor naţionale, dezvoltând,
după modelul stalinist, un naţional-comunism demagogic
şi factice, vexând minorităţile naţionale, pe cea maghiară în
primul rând, şi compromiţând, prin abuz, tradiţia naţională.
Dincolo de aceste aparente evoluţii ideologice, comunismul a
lovit, în realitate, constant, în egală măsură, interesele legitime
132
şi demnitatea umană a românilor majoritari, ca şi pe acelea ale
minoritarilor, recrutându-şi agenţii din rândurile unora, ca şi ale
altora.
Oricât de complexă ar fi configuraţia etnică a Europei
Centrale şi de Răsărit, oricât de încărcată de potenţial conflictual
memoria istorică a naţiunilor ei, oricât de persistent fermentul
diversionist al naţional-comunismului, în care şi-au găsit refugiul
ultim supravieţuitorii nomenclaturii, conflictele interetnice
din această regiune a continentului nu sunt inevitabile şi de
nedepăşit. În pofida retoricii naţionaliste, practicate de un
număr în fond redus de purtători de cuvânt ai opiniei publice
din ţările Europei Centrale şi de Răsărit, majoritatea cetăţenilor
lor, indiferent de naţionalitate, îşi exprimă categoric opţiunea
pentru valorile liberalismului, democraţiei, integrării europene.
Evoluţia tensiunilor interetnice din Europa Centrală şi
Răsăriteană dovedeşte că numai acolo unde principiul statului
naţional a fost respectat la fel de scrupulos ca şi drepturile fireşti
ale minorităţilor naţionale, în perspectiva integrării europene, au
putut fi dezamorsate la vreme conflicte destabilizatoare pentru
întreaga regiune. Nici încurajarea naţionalismului minoritarilor
dincolo de limitele fixate prin convenţiile universal acceptate
şi respectate, nici tratamentul discriminatoriu faţă de statele
Europei Centrale şi Răsăritene în baza unor criterii adesea
arbitrare şi fară o cunoaştere profundă a realităţilor de aici, nici
încercarea de a impune formule de organizare a păcii insuficient
gândite nu pot înlocui angajarea fermă a lumii occidentale în
susţinerea progresului rapid al reformei economice şi politice în
sensul liberalismului şi democraţiei. Fără a deprecia importanţa
problemei minorităţilor, credem că numai prin garantarea
securităţii statelor naţionale şi a tuturor drepturilor individuale
ea va fi rezolvată în chip firesc şi durabil.

Text inedit, 24 iulie 1995

133
 LA ALEGEREA
ARHIEPISCOPULUI CLUJULUI

În fruntea arhiepiscopiei române ortodoxe a Vadului,

Clujului şi Feleacului a fost ales un cărturar şi un luptător
împotriva totalitarismului comunist, Părintele Bartolomeu
(Valeriu) Anania.
Născut la 18 martie 1921, în Vâlcea, P.S. Bartolomeu a făcut
temeinice studii de teologie, medicină şi muzică, la Bucureşti,
Sibiu şi Cluj între anii 1941-1948. Mai presus, prin erudiţie şi
talent, de mulţi dintre clericii noştri, ierarhul este şi un scriitor
de recunoscută valoare literară, autor a 14 volume de versuri,
proză, teatru, eseuri. A reuşit să înfăptuiască în opera sa scrisă,
ca şi în manifestarea publică a personalităţii sale, râvnita în zadar
de mulţi sinteză între credinţa strămoşească, gândirea ştiinţifică
modernă şi creaţia artistică.
A fost şi a rămas însă şi un militant pe tărâm naţional şi civic:
a condus, în 1946, în Clujul eliberat de bravii noştri oşteni,
lupta studenţilor împotriva comunismului şi a şovinismului
maghiar, încurajat perfid de cel dintâi. A participat, mai târziu,
cu demnitate şi curaj, la activitatea culturală şi spirituală a
unor cercuri creştine româneşti, alături de oameni de valoarea
unui Vasile Voiculescu, în condiţii de risc cert. Arestat, a fost
condamnat la 25 de ani de temniţă, din care a făcut, asemenea
altora, numai şase, între 1958 şi 1964, beneficiind, după suferinţe
îndurate cu creştinească demnitate, de efectele destinderii
politice între Est şi Vest. După ce a păstorit o vreme pe românii
din Statele Unite, a condus activitatea editorială a Patriarhiei
Române, căreia i-a imprimat un ritm nou, mai spornic, o calitate
superioară.

134
 P.S. Bartolomeu a ştiut, ca puţini alţi clerici, laici şi chiar
arhierei, să refuze ispita măririlor acestei lumi. A refuzat, puţini o
ştiu, un scaun episcopal în zilele dictaturii, a renunţat la funcţii de
conducere din aparatul patriarhal, evitând astfel, discret, elegant,
dar ferm, compromisurile cu o putere coruptă şi raţiş potrivnică
credinţei creştine. A refuzat public, cu exemplară demnitate,
după decembrie 1989, un fotoliu de onoare în Academia
Română. Acum a acceptat misiunea cei s-a încredinţat, pentru
că a ştiut, desigur, că nu mai e vorba de o mărire iluzorie, ci de un
post înaintat de luptă în serviciul credinţei noastre şi al neamului
românesc. Căci acolo, în inima Ardealului ameninţat de vrajbă
între etnii şi biserici, P.S. Bartolomeu Anania are datoria de a
dovedi că suntem, noi, românii, purtători vrednici de civilizaţie
autentică, creştini adevăraţi şi europeni prin vocaţie.
Dumnezeul părinţilor noştri să-i călăuzească gândul şi fapta
mulţi ani de aici înainte!

„Liberalul" ( 1993)
 RENAŞTEREA ACADEMIEI ROMÂNE

I.

Urmând şi în această privinţă modelul sovietic, regimurile

zise socialiste din ţările blocului răsăritean au avut precauţia
de a menaja, în limitele dictate de propriile interese de putere
şi ortodoxie ideologică, potenţialul de forţă intelectuală şi
morală reprezentat de Academiile moştenite de la hulita
burghezo-moşierime, căutând să le pună în serviciul eficienţei
şi prestigiului lor. După ce le-au epurat, fară scrupule, de
personalităţile iremediabil ostile comunismului, îmbinând abil
presiunea politică şi teroarea poliţienească cu dărnicia materială
şi măgulirea tururor vanităţilor, ele au încurajat ascensiunea
posibililor tovarăşi de drum din componenţa venerabilelor
instituţii şi şi-au introdus în sânul lor agenţii şi observatorii,
instalându-i în poziţii-cheie. Bucurându-se de o relativă
autonomie şi de un buget generos, însărcinate cu administrarea
şi conducerea unor vaste reţele de Institute de cercetare, în
care îşi găseau locul, ca tehnicieni, nu puţini dintre specialiştii
deficitari sau recalcitranţi sub raport ideologic, Academiile au
devenit, treptat, din foruri de consacrare, adevărate uzine de
producţie ştiinţifică, iar academicienii - un corp privilegiat, cu
puteri vaste şi răspunderi pe măsura acestora în viaţa intelectuală
a naţiunilor captive. Strâns unite, prin acorduri corespunzătoare
şi relaţii intens cultivate, într-un sistem controlat şi dirijat, fireşte,
de Academia de Ştiinţe a Uniunii Sovietice, pilda vie a tuturor,
aceste Academii au desf"'aşurat, în măsura în care o îngăduia
sistemul comunist ca atare, activităţi meritorii, care au dat
lagărului întreg şi prestigiu şi forţă, dar şi o anumită unitate de stil

136
intelectual şi de conformaţie morală. Spiritul noului academism
şi-a găsit întruchiparea într-un tip uman devenit repede ideal de
personalitate pentru tinerii intelectuali ambiţioşi: academicianul
socialist, a cărui fiziologie - ca să folosim numele unei specii
literare cultivate de paşoptişti - aşteptăm să ne fie oferită cândva
de vreun scriitor contemporan. Amintim până atunci că, bine
remuneraţi şi bine hrăniţi, călătoriţi prin lume pe socoteala
statului şi deplasându-se prin târg şi prin ţară, ei şi familiile lor, cu
automobilele statului, cazaţi confortabil în apartamente vaste şi
vile somptuoase, găzduiţi în castele şi conace pentru odihnă sau
creaţie, consultaţi nu o dată de puternicii zilei, f"'ară să fie neapărat
pedepsiţi pentru opiniile lor şi folosiţi întotdeauna pentru a da
credibilitate peste hotare regimului, aceşti mandarini oficiali ai
culturii şi ştiinţei au cunoscut toate deliciile şi toate mizeriile
Arcadiei comuniste, au stârnit justificate indignări şi explicabile
invidii. Dar au şi întreţinut, pe cât se putea, spiritul şi tradiţia
cercetării ştiinţifice autentice, au apărat normele şi nobleţea
profesionalismului intelectual şi, nu în ultimul rând, au ştiut să
ocrotească, să salveze chiar, oameni de talent şi bunuri culturale
ameninţate de ignoranţa agresivă a autorităţilor.
După schimbarea formei de stat a României, în 1948,
Academia Română a suferit şi ea metamorfoza obligatorie în
lagărul socialist. A fost etatizată, primind numele de Academia
Republicii Populare Române şi a fost decimată, pierzând,
prin excludere, pe mulţi dintre cei mai străluciţi membri ai ei.
Epurarea pe criterii politice şi ideologice nu s-a limitat la cei vii,
chiar şi unii morţi au fost îndepărtaţi postum din Academie. Au
fost în schimb incluşi în venerabila instituţie agenţi de disoluţie a
tradiţiei culturale naţionale - ca faimosul Mihail Roller - şi câteva
crase mediocrităţi. Morţi iluştri, în frunte cu Eminescu, Creangă
şi Caragiale, care nu făcuseră parte din Academia Română, au
fost chemaţi să le ţină tovărăşie post-mortem, împreună cu unii
militanţi defuncţi ai mişcării muncitoreşti, oameni onorabili,

137
dar cu preocupări literare modeste. Academia s-a dezvoltat apoi
potrivit modelului evocat mai sus. A activat în spiritul comun
tuturor Academiilor socialiste surori, cu indiscutabilele merite şi
fatalele păcate ale tuturor acestora. Fie şi numai pentru încercarea,
de altfel neizbutită, de a fi asociată acţiunii de deromanizare
şi dezoccidentalizare a conştiinţei naţionale româneşti, prin
consacrarea unor teorii aberante privitoare la limba, cultura şi
istoria noastră, i se spunea în anii copilăriei celui ce scrie aceste
rânduri, Sovromacademia, cu tot atâta îndreptăţire şi cu aceeaşi
cruzime nedreaptă cu care i se spunea supremei instituţii spirituale a
ţării Sovrompatriarhia. După dispariţia lui Stalin, în împrejurările
deschiderii internaţionale, începuse să redevină, în forme desigur
socialiste, Academia Română, atenuându-şi ideologia, reabilitând
valori tradiţionale româneşti şi adoptând ca membri personalităţi
respinse altădată. A venit însă şi asupra ei, din pricini istorice pe
care numai ambiţiile nemăsurate ale soţilor Ceauşescu şi iritarea
lor împotriva instituţiei care ezitase să le recunoască genialitatea
nu le explică îndeajuns, „revoluţia culturală", ultima încercare de
salvare a totalitarismului în România, cu mijloace inspirate în
egală măsură de Mao T ze Dun şi Leonid Brejnev, dar dozate după
o formulă originală, autohtonă. Ea a dus la decăderea catastrofală
a Academiei Republicii, acum Socialiste, România.
Degradarea şi marginalizarea Academiei, discreditarea
spiritului academic, denigrarea personalităţilor care-l reprezentau
s-a produs treptat, în cadrul unui proces conştient declanşat şi
atent controlat, vizând anihilarea oricăror centre autonome de
autoritate profesională, morală şi politică capabile să se opună cât
de cât instaurării puterii absolute a cuplului dictatorial peste ţara
menită totalitarismului de strictă observanţă. În numele eticii şi
echităţii socialiste, au fost abolite mai întâi, spre satisfacţia maselor
populare, privilegiile individuale şi colective ale academicienilor.
Au fost trecute apoi, prin încălcarea sau modificarea abuzivă a
legislaţiei în vigoare, sub alte administraţii şi tutele de stat şi de

138
partid, cu prioritate ale gospodăriei PCR, cele mai multe dintre
bunurile imobiliare şi mobile ale Academiei, mare parte din
colecţiile ei de valori culturale. A urmat dublarea Academiei
Române cu un număr de Academii de specialitate, care au
preluat, sub pretextul desovietizării şi modernizării structurilor
instituţionale ale cercetării, controlul Institutelor. Nu peste multă
vreme însă, a fost înfăptuită aşa-numita „integrare a cercetării cu
învăţământul şi producţia": în numele sporirii e6.cienţei practice
a muncii ştiinţi6.ce, pentru rentabilizarea acesteia şi pentru a se
răspunde, chipurile, mai bine comenzii sociale, unele Institute
au fost des6.inţate, altele, subordonate 6.e Universităţilor, 6.e
instituţiilor centrale de profil. Deposedată de patrimoniu şi
de Institute, Academia Română însăşi şi-a pierdut relativa
autonomie, încălcată de Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi
Tehnologie, prezidat de Elena Ceauşescu şi de Secţia de ideologie
şi propagandă a CC al PCR. Ea a încetat să-şi respecte Statutul,
nu şi-a mai organizat sesiunile, nu şi-a mai împrospătat rândurile,
după dispariţia membrilor ei seceraţi de moarte, s-a izolat pe plan
internaţional. Departe de a deveni forul de consacrare ştiinţi6.că şi
culturală suprem al ţării, ea s-a transformat într-o instanţă servilă,
menită să legitimeze impostura obraznică a unei femei analfabete
şi a soţului ei, aleşi, cu elogii dezonorante, membri titulari.
Înlăturând Academia Română, astfel înjosită, de la conducerea
vieţii ştiinţi6.ce, aparatul de partid şi de stat care i-a acaparat
funcţiile a înţeles să-şi justi6.ce şi să-şi consolideze uzurparea prin
promovarea agresivă a unei politici proprii în materie de idei şi de ·
personal. A fost combătută permanent cercetarea fundamentală,
în numele unui practicism îngust şi al ideologizării cercetării. Sub
pretextul luptei împotriva cosmopolitismului, a fost propovăduit
naţionalismul primar şi izolaţionismul cultural. Nu a fost scăpat
nici un prilej pentru a fi discreditată munca intelectuală cali6.cată
în favoarea amatorismului trufaş. Au fost batjocoriţi şi chiar
acuzaţi de închistare şi lipsă de patriotism oameni de ştiinţă

139
dintre cei mai de seamă. în Institute, doctoratele şi promovările în
grad ştiinţific au fost practic blocate, specializările în străinătate
şi contactele cu colegii de peste hotare suspendate ruşinos,
participările la congrese internaţionale limitate la un cerc restrâns
de reprezentanţi ai Puterii şi la clientela lor, publicarea însăşi a
rezultatelor cercetării îngreunată de măsuri arbitrare. Munca
de cercetare a fost evaluată după criterii absurde, inadecvate,
de rentabilitate, ceea ce a condus în chip fatal la manevre şi mai
absurde de deghizare a adevăratei ei utilităţi sociale. Controlul
producţiei ştiinţifice a trecut în mâinile contabililor-şefl şi, mai
ales în domeniul ştiinţelor zise sociale, în mâinile unei cete de
activişti de partid, pe cât de ignoranţi şi de necinstiţi, pe atât de
aroganţi şi de zgomotoşi. Echipa de cenzori ai istoriograflei, de
pildă, a mers până acolo încât nu s-a sflit să-şi însuşească abuziv,
pentru a le publica sub numele celor ce o alcătuiau, lucrările
încredinţate spre avizare. Şi toate acestea se petreceau în numele
renaşterii şi aflrmării fără precedent a spiritului naţional!
Am asistat, în aula pe care Academia Română nu avea
dreptul să o folosească fără avizul organelor supreme ale puterii
de stat şi de partid, la triumful diletantismului arivist asupra
profesionalismului: salutat de academicieni şi aplaudat de un
public mobilizat cu sila, neobositul I.C. Drăgan, negustor de
derivate petroliere de anvergură internaţională şi politician
de extremă dreaptă de notorietate europeană, dădea lecţii de
tracologie în locul cinstit altădată de prestanţa şi ştiinţa lui Vasile
Pârvan.

II.

îndată după declanşarea revoluţiei

antitotalitare, în
decembrie 1989, Frontul Salvării Naţionale i-a redat Academiei
Române numele istoric şi autonomia pierdută, angajându-se
140
să contribuie la regenerarea ei ca for suprem al vieţii culturale
şi ştiinţifice. Ulterior, Academia a început să-şi recupereze
patrimoniul şi, la cererea lor insistentă, Institutele, urmând săi se
hotărască bugetul corespunzător. Convinşi cu toţii că Academia
Română trebuie, pentru binele ţării, să-şi redobândească poziţia
proeminentă în societatea noastră, aşteptam cu toţii să o vedem
transformându-se în sensul pe care fiecare îl atribuiam Revoluţiei
române însăşi. Unii credeau că ea trebuie să se lepede numai de
ceauşism, şi, mai ales, de ceauşişti, devenind mai mult decât
fusese înainte de 1965: o Academie socialistă restructurată. Alţii
socoteau că ea trebuie să repudieze comunismul şi să excludă
din mijlocul ei pe toţi "comuniştiin, redevenind ceea ce fusese
înainte de 1948: un for de consacrare culturală, independent
faţă de stat. Socotind insuficientă reforma propusă de cei dintâi,
lipsită de realism restauraţia dorită de cei din urmă, am nutrit din
toată inima speranţa că Academia Română va şti să-şi regăsească
identitatea şi să-şi îndeplinească misiunea de reconciliere şi de
solidarizare a forţelor spirituale sănătoase ale naţiunii, pe care
să le conducă în opera de refacere a culturii şi ştiinţei româneşti,
evitând orice tendinţă extremă.
Purificată prin suferinţă şi umanizată prin umilinţă, întărită
de pilda bună a unui trecut în sfârşit regăsit, şi îndemnată la
acţiune energică de jertfa unui tineret care nu-i urmase pilda rea,
era de aşteptat ca Academia Română să proclame ea, cea dintâi,
desprinderea hotărâtă a cugetării româneşti de orice fel de
totalitarism, să purceadă ea, cea dintâi, la recuperarea integrală
a tradiţiei noastre spirituale, de naţiune europeană prin fiinţă şi
vocaţie. Despărţindu-se de ideile şi de oamenii care i-au desfigurat
chipul şi i-au denaturat menirea, afirmându-şi ataşamentul faţă
de valorile şi de personalităţile care i-au definit şi împlinit rostul
înalt, Academia Română avea să-şi refacă autoritatea ruinată şi
să-şi regăsească credibilitatea pierdută, chemând fără întârziere
în mijlocul ei personalităţile de netăgăduit prestigiu intelectual,
141
etic şi civic, ale societăţii noastre de azi. Căci numai aceia care
izbutiseră, ajutaţi de Dumnezeu, să se clădească trainic pe ei
înşişi în furtunile prin care trecuserăm toţi, numai ei puteau
să conducă în chip vrednic de crezare şi de ascultare opera de
reclădire spirituală ce-i revenea ei, Academiei Române. Aşteptam
deci ca ea să se autodizolve demn, pentru a renaşte promiţător
în jurul unui nucleu de competenţe profesionale şi autorităţi
morale, unanim recunoscute, sub numele recuperat şi arborat
cu mândrie, lăsând istoricilor sarcina de a restabili nuanţat
adevărul despre vicisitudinile prin care trecuse şi înlesnind
juriştilor satisfacerea raţională şi umanitară a exigenţelor
dreptului în privinţa persoanelor angajate în istoria ei. Credeam
că Academia Română va opta, clar şi răspicat, pentru un anumit
sens al revoluţiei noastre.
Aşa credeam noi că e bine pentru Ţară. Dar Academia
Română a socotit că e mai bine altfel pentru ea. Departe de a
se lăsa furată de ispita autodizolvării şi a renaşterii, Academia
Română nu s-a învrednicit nici măcar să-şi restructureze cu
adevărat componenţa şi să-şi lămurească net conştiinţa de sine,
în acord cu numele tradiţional reluat. A exclus, fireşte, din
rândurile ei, după executarea lor prin împuşcare, pe Nicolae şi
pe Elena Ceauşescu, primiţi nu demult acolo în chip sărbătoresc
de aceiaşi oameni şi pe fostul premier Manea Mănescu, după
condamnarea lui penală pe viaţă. Nu a găsit necesar să înraţişeze
şi să aprecieze public activitatea şi conduita celorlalţi membri
ai ei, ale fiecăruia în parte, şi ale tuturor laolaltă, şi să adopte în
consecinţă hotărâri pe care autodizolvarea le-ar fi mijlocit mai
decent şi mai drept. Amânând examenul exemplar de conştiinţă
pe care îl datorează încă naţiunii, Academia nu şi-a reconsiderat,
în termeni f'ară echivoc, trecutul şi rolul ei în istoria naţională
postbelică, ceea ce i-a prelungit criza de identitate în care se zbate
şi acum. Între renaştere şi restructurare, Academia Română a
preferat-o pe cea din urmă, dându-i însă numele celei dintâi, şi a
142
purces la înfăptuirea ei cu jumătăţi de măsură, ezitări, întârzieri
şi egoisme care-i agravează impasul, îi diminuează prestigiul şi-i
împiedică, odată cu ieşirea din criza de autoritate şi încredere,
acţiunea în procesul regenerării culturii şi ştiinţei româneşti.
Una din primele măsuri de redresare luate de Academia
Română a fost promovarea membrilor ei corespondenţi la
rangul de membri titulari, promovare blocată de ani de zile
de organele de partid şi de stat comuniste. Votul secret al
Adunării Generale a Academiei a lăsat în poziţia de membri
corespondenţi, compromiţând-o fără voie, pe aceia care se
compromiseseră mult prea scandalos sau numai prea recent prin
colaboraţionism cu dictatura. El i-a promovat însă titulari, alături
de mari nedreptăţiţi - ca Prof. Dionisie M. Pippidi, membru
asociat al Institutului Franţei şi al Societăţii Regale Britanice,
dar numai corespondent (din 1963), la 83 de ani, al Academiei
Române - pe aceia care s-au compromis mai de mult sau ceva
mai puţin, tot prin colaboraţionisme. A promovat chiar oameni
foarte compromişi, dar încă foarte viguroşi sub aspect biologic
sau social, probabil pentru a da forţă unei Academii marcate,
în chip fatal, de senectute şi de infirmităţi. Au fost mai târziu
reintegraţi Academiei Române, dintre membrii corespondenţi
care se exilaseră în timpul vechiului regim şi fuseseră radiaţi din
lista membrilor ei, opt personalităţi în viaţă şi doi defuncţi. Nu
ne dăm seama dacă menţinerea lor în calitatea de corespondenţi
reprezintă pedeapsa, 6.e antumă, 6.e postumă, pentru vina de a-şi
6. părăsit ţara la greu ori recompensa, totuşi reticentă, pentru
meritul de a o 6. servit şi de dincolo de hotarele ei, fără să fl
practicat cultul dictatorilor academicieni.
Alegerile, mult întârziate, de membri, au decepţionat prin
numărul cu totul redus al celor admisi în Academia Română,
'
şi prin tratamentul surprinzător aplicat de ea acestor oameni
încărcaţi de merite şi de ani. Au fost aleşi numai patru români din
ţară (Preot Prof. Dumitru Stăniloae, Prof. Dr. Vlad Voiculescu,
143
poetul Ştefan Augustin Doinaş şi prozatorul Augustin Buzura),
cărora li s-a dat doar titlul de membri corespondenţi şi un singur
român emigrat după război (Prof. Dr. N. Georgescu-Roegen),
cooptat membru onorific. Câţi ani să mai aştepte şi ce merite
să-şi mai adauge părintele Stăniloae, „cel mai mare teolog
ortodox al veacului XX" (Martin Heidegger, citat de Acad.
Zoe Dumitrescu-Buşulenga), în vârstă de 87 de ani sau Prof.
Dr. Vlad Voiculescu, somitate a neurologiei contemporane, în
vârstă de 77 de ani, pentru a se învrednici de calitatea de membri
titulari şi de dreptul de vot deliberativ în Academia Română,
la fel ca Acad. Ion Gheorghe Maurer? Ni se atrage atenţia că
Statutul Academiei, care, dacă-i aşa, trebuia altfel întocmit,
interzice cooptarea de membri titulari, firă un stagiu prealabil
de corespondenţi. Când şi de unde vor apărea atunci membri
titulari necesari pentru completarea şi reactivarea secţiilor
vitregite, ca aceea de ştiinţe istorice, redusă acum la trei titulari
octogenari şi un corespondent firă perspective de promovare?
Cum va putea Academia Română să contribuie, în aceste
condiţii, la refacerea istoriografiei româneşti, rănită de moarte
de vechiul regim? Rezervând calitatea de membri titulari numai
academicienilor aleşi potrivit normelor în vigoare în zilele lui
Gh. Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, manifestându-şi prin
fapte şi legiferind prin Statut împotrivirea faţă de înnoirea reală
a rândurilor sale, Academia Română ameninţă să rămână, sub
numele recuperat, ultima citadelă a totalitarismului în România.

m.
Solidaritatea Academiei Române cu instituţiile şi oamenii
vechiului regim pune în lumină, în chip neaşteptat, tendinţele
ei conservatoare. În pofida cererilor repetate ale Institutelor,
ea a ezitat o vreme, în chip surprinzător, să-şi refacă reţeaua de
144
unităţi de cercetare de altădată. Aceasta, nu pentru că s-ar 6.
îndoit, cum s-a crezut, de actualitatea unei forme de organizare
a muncii ştiinţince adecvate numai unei societăţi socialiste de
tip sovietic - cum fusese şi era, dar nu se ştia dacă va mai 6.,
societatea românească - ci pentru că ţinea, cum a dovedit, să
satisfacă ambiţiile şi interesele tagmei de activişti şi de birocraţi
din instituţiile culturale şi ştiinţince ale „epocii de aur". A
încercat să păstreze în 6.inţă Academiile de specialitate care o
dublaseră şi-i preluaseră Institutele, lăsându-le în grijă, dintre
aceste Institute, atâtea câte să justi6.ce menţinerea aparatului lor
de birocraţi administrativi şi ideologici, sub conducerea unora
dintre membrii ei. După eşecul acestei încercări, şi-a concentrat
solicitudinea asupra lucrătorilor din instituţiile de învăţământ şi
cercetare ale CC al PCR şi, pentru că opinia publică a respins,
prin studenţi, ideea prefacerii lor din şcoli de totalitarism în
şcoli de liberalism şi democraţie, cu un corp de erudiţi şi de
dascăli neschimbat, n-a precupeţit nici un mijloc, de la târguială
la ameninţare, pentru a-i impune pe aceşti erudiţi şi dascăli de
totalitarism propriilor ei Institute. Pe unii a izbutit să-i plaseze,
menţinându-le lefurile de privilegiaţi ai aparatului de partid,
cu alţii, a întemeiat un Institut academic de vagi studii şi teorii
sociale, primul care a scos la concurs posturi de grad ştiinţinc
superior.
Într-un târziu, ostenftă, Academia Română şi-a întors faţa
severă şi îngrijorată şi către propriile ei Institute. Pe cercetătorii
care o asaltau, animaţi de dragoste şi încredere, cu inoportunele
lor revendicări şi sugestii i-a invitat să arate înţelepciune, realism
şi răbdare, să înţeleagă evidenţa altor priorităţi: până la alegerile
din mai, însuşi Preşedintele Academiei Române era nevoit să
se dedice îndatoririlor sale guvernamentale, nu instituţiei care,
potrivit naivităţii lor, era la fel de importantă ca un guvern
întreg. Le-a amintit că odiosul cuplu de academicieni secătuise
bugetul ţării, limitând posibilităţile de satisfacere a cererilor
145
lor îndreptăţite în materie de promovare şi salarizare şi că
acum, după revoluţie, unii aventurieri vor să-l refacă pe seama
patrimoniului Academiei Române, căreia refuză să-i restituie
Casa Oamenilor de Ştiinţă. Le-a dat speranţa că, în trei ani,
cu ajutorul celor 600 de milioane de lei oferiţi de guvern, va
fi isprăvită construirea Casei Ştiinţei din splendidul Centru
civic al Capitalei, fundaţie a savantei de renume mondial, unde
vor putea fi cazate, nu neapărat conform tuturor indicaţiilor
preţioase ale acesteia, unităţile de cercetare şi administrative ale
Academiei rămase rară sediu. Le-a dat vestea cea bună că vor
avea parte de o largă autonomie, punându-le însă în vedere că
autonomia lor, deplină când e vorba de dificultăţi pe care nu le
pot rezolva singuri, încetează oricând şi oriunde o cer interesele
şi voinţa ei.
Astfel, drepturile şi îndatoririle cercetătorilor şi ale
Institutelor de cercetare urmau să fie definite legal printr-un
Statut al activităţii şi personalului din Institutele şi celelalte
unităţi de cercetare ale Academiei Române, care trebuia să intre
în vigoare la data de 1 mai 1990. Anteproiectul acestui Statut a
fost comunicat unora dintre cei interesaţi, nu tuturor, pentru a-l
discuta şi amenda, după data de 1 mai 1990 şi nu a trecut, după
câte ştim, nici până astăzi prin Adunarea Generală a Academiei
Române pentru a dobândi, prin votul acesteia, putere de lege.
Promovările în grad ştiinţific, blocate în chip nepermis de
vechiul regim, urmau să fie fa.cute, prin examene şi concursuri,
ca în Universităţi, unde s-au şi fa.cut, parte până la 1 iulie 1990,
parte, cea mai importantă parte, abia în al doilea semestru al
anului 1993. Până atunci - prevedea anteproiectul Statutului
- trebuie să aştepte cei atestaţi cercetători ştiinţifici în urmă
cu peste 20 de ani pentru a deveni, înainte de ieşirea la pensie,
cercetători principali de gradul III. Există însă Institute care
şi-au promovat totuşi cercetătorii chiar cu două grade şi există
cercetători care, la cerere, prin hotărârea Prezidiului Academiei,

146
rară consultarea legală a Consiliilor ştiinţifice ale Institutelor în
care ei lucrează, au fost promovaţi vertiginos. Academia Română
nu dispune de fondurile trebuincioase pentru a suplimenta cu
posturile administrative necesare bunei lor funcţionări schemele
Institutelor; personalul funcţionăresc al Academiei Române
este însă destinat exclusiv servirii academicienilor, Institutele,
fiind autonome, trebuie să se descurce cum ştiu. Există Institute
care au fost, în anii din urmă, evacuate cu brutalitate, rară
ordin scris, din sediile lor şi instalate nu tocmai corespunzător
în imobile ale Ministerului Învăţământului de care depindeau
după integrare. Revenite acum sub tutela Academiei Române,
ele sunt ameninţate, unele chiar somate în scris, să evacueze
aceste imobile şi nu au unde să se mute. Preşedintele Academiei
Române, căruia Asociaţia romilor din România îi mulţumea,
dacă nu ne înşelăm, în urmă cu câteva luni, pentru a-i fi găsit un
sediu pe măsura importanţei ei, nu poate face mai mult decât să
încerce a amâna evacuarea, prin intervenţii personale. Estimp,
Casa Oamenilor de Stiintă
, , ferecată rămâne!
Parcimonioasă cu fotoliile faţă de candidaţii la consacrare
din scrupulul strictei observări a Statutului, solidară cu
oamenii şi instituţiile vechiului regim din raţiuni umanitare,
plină de bunăvoinţă, dar depăşită de împrejurările critice ale
momentului istoric în care ne găsim şi, ca atare, nevoită să
întârzie satisfacerea dreptelor revendicări ale cercetătorilor şi
Institutelor, nicidecum însă animată de tendinţe conservatoare,
aşa ar dori să pară Academia Română. Pentru a acredita această
imagine despre sine însăşi ea s-a arătat deosebit de generoasă,
lipsită de formalism, liberală şi gata să repare prompt orice
nedreptăţi faţă de o categorie, din păcate numeroasă, de oameni:
victimele defuncte ale comunismului, morţii iluştri ai neamului.
Ziarul „România liberă" (nr. 163 şi nr. 165I1990) ne informează
că, întrunită în sesiune la 3 iulie 1990, Adunarea Generală a
Academiei Române a decis să considere de drept membri titulari
147
şi corespondenţi ai săi, aşa cum erau înainte de iunie 1948, când
li s-a retras abuziv această calitate, unora chiar postum, 72 de
literaţi, istorici şi reprezentanţi ai ştiinţelor exacte, morţi între
timp Se în închisori, Se în mizerie şi poziţii subalterne.
A fost recunoscută totodată calitatea de membri onorifici
unui număr de 28 de personalităţi ale vieţii religioase, ştiinţifice,
culturale şi politice cu acelaşi aspru destin. Au mai fost, în sfârşit,
cooptaţi membri titulari post-mortem ai Academiei Române
alţi şapte români de seamă, unii morţi în exil, fără să-şi 6 revăzut
vreodată ţara: Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, Constantin
Noica, Mircea Florian, Ioan Moraru, Marin Preda, Nichita
Stănescu. Intenţia Academiei Române de a-şi marca prin aceste
reabilitări şi recunoaşteri de merite distanţele faţă de totalitarism
şi ataşamentul faţă de tradiţia naţională autentică lovită de el este,
f"ară îndoială, lăudabilă. Realizarea ei este însă umbrită de strania
preferinţă pe care Academia Română o arată faţă de cei morţi
în detrimentul celor vii. într-adevăr, alături de rezistenţii din
ţară, nici unul dintre românii care s-au ilustrat în chip exemplar
în exil şi care sunt încă în viaţă şi în plină glorie în domeniul
literelor, SlosoSei şi istoriei nu a fost cinstit cu titlul de membru,
măcar onorific, al Academiei Române. Ne gândim la Eugen
Ionescu, Emil Cioran, Emil Turdeanu, Alexandru Ciorănescu,
Nicoară Beldiceanu, Ionel Jianu. Iar singurul membru în viaţă
al vechii Academii Române de dinainte de 1948, regele Mihai I,
membru onorific al acestei instituţii şi protector al ei, a fost şi
singurul exceptat, sub un pretext discutabil şi neelegant, de la
reconfirmare.
Fie-ne îngăduit să ne spunem cinstit tot amarul. Ceea ce a
f"acut, de fapt, Academia Română, prin acest act dorit justiţiar,
nu este o reparaţie legitimă de nedreptăţi, ci o însuşire, nu
tocmai canonică, de legitimitate, generatoare de confuzie în
privinţa propriei ei identităţi şi orientări ideologice. însuşire de
legitimitate, penuu că nu supravieţUitorii Academiei R.P.R.,
148
nici consacraţii Academiei R.S.R. erau îndreptăţiţi să-i confirme
pe titularii, corespondenţii şi membrii onorifici reintegraţi în
Academia Română, ci tocmai aceştia, excluşii antum şi postum,
numai ei ar fi avut dreptul de a le îngădui celor dintâi să le preia
numele colectiv, după cuvenita mărturisire de căinţă şi ispăşire,
adică după autodizolvarea urmată de renaştere, sub tutela
umbrelor lor, împăcate de purificarea şi înnoirea compoziţiei
supremului for cultural şi ştiinţific al ţării pentru care s-au jertfit.
Şi confuzie de identitate şi orientare, pentru că noua Academie
Română a încercat să reconcilieze, de dragul cui nu ştim, prea
mulţi morţi ireconciliabili: pe „reacţionarii şi fasciştii" vechii
Academii Române cu „dogmaticii şi staliniştii" Academiei
R.P.R. şi cu „transfugii şi trădătorii" din exilul românesc. E
prea mult chiar pentru puterile unei Academii, darmite pentru
o minte obişnuită ca a noastră! Căreia i se năluceşte, în acest
amurg de ciclu cosmic, vedenia dansului macabru ce-i face să
se rotească aritmic, perechi-perechi, asociaţi împotriva firii, a
istoriei şi a voinţei lor liber exprimate, sub cupola Academiei
Române şi prin magia ei, pe Gheorghe I. Brătianu şi pe Mihai
Roller, pe Lucian Blaga şi pe Mihai Beniuc, pe Ion Pillat şi pe
A. Toma, pe Iuliu Maniu şi pe Vasile Malinschi ! Un panteon şi
un pandemoniu, îngemănate peste capetele împovărate de lauri
ale unor bieţi muritori! Pentru atare făcătură grozavă însuşi
Decheneul Frontului ar merita să fie extras dintre metafizică
şi unde s-a situat pentru a fi introdus membru titular într-o
Academie de ştiinţe oculte. Să ne mai mirăm că nu s-a adus
cuvenitul omagiu public demnităţii regretatului Acad. Costin
Neniţescu şi intransigenţei respectatului Acad. Ilie Murgulescu
aceia care, refuzând savantei academiciene doctoratul, au apărat
deopotrivă Chimia şi Academia Română?
Hotărât şi întristător lucru: din pricina neputinţei ei sau
a puterii altora, renaşterea Academiei Române este pe cale
149
să devină o problemă naţională de competenţa Camerelor
legiuitoare.

"Liberalul", serie nouă, an. XLIV. nr. 21,

5-12 septembrie 1990; an. XLIV, nr. 22,
20-27 septembrie 1990; an. XLIV, nr. 23,
5-12 octombrie 1990
LIBERALI DE ALTĂDATĂ
 ION C. BRĂTIANU

Tinerii bucureşteni care s-au jertfit pentru libertatea,

demnitatea şi propăşirea României, în decembrie 1989, în spaţiul
străjuit cândva de statuia lui Ion C. Brătianu, topită cu acordul
unui guvern pretins românesc şi de biserica Enei, demolată cu
consimţământul smuls unei ierarhii mărturisit ortodoxe, nu
ştiau ce a însemnat pentru istoria noastră bărbatul de stat al
cărui centenar poate fi astăzi celebrat datorită eroismului lor.
Din parte-ne, ne mărginim să amintim, acum, la o sută de ani
de la moartea ilustrului bărbat, că nu a fost act politic major din
s.eria celor care alcătuiesc procesul constituirii acestei Românii
la a cărui înfăptuire Ion C. Brătianu să nu-şi fi adus partea lui
de efort inteligent şi constructiv, partea lui de generoasă şi
discretă jertfă de sine. Fruntaş al revoluţiei din 1848, îndreptate
în egală măsură împotriva vechiului regim feudal şi împotriva
protectoratului apăsător al Imperiului rus, luptător pentru
drepturile omului şi cetăţeanului şi pentru libertatea naţională,
militant pentru Unirea Ţărilor române şi constituirea unui
stat naţional românesc de factură modernă şi liberală, Ion C.
Brătianu a avut bucuria de a-şi vedea împlinit visul tinereţii
sale revoluţionare prin chiar propriile sale acţiuni. A fost acela
care, după realizarea Unirii, ca exponent al voinţei naţionale
exprimate în divanurile ad-hoc, a adus pe tronul românesc pe
principele Carol de Hohenzollern, garant al păcii interne şi al
integrării ţării în Europa vremii. A pregătit intrarea României
în războiul împotriva Imperiului otoman, alături de Rusia, în
1877, prezidând procesul dobândirii independenţei noastre
de stat, unirii Dobrogei cu restul ţării şi deschiderii accesului
la mare şi proclamării regatului, încununare a afirmării statului
153
român ca putere neatârnată în rândul celorlalte state europene.
Prin îndelungata guvernare liberală care a urmat războiului a
dat ţării instituţiile şi legile necesare modernizării ei economice
şi democratizării politice şi i-a creat, printr-o politică externă
înţeleaptă şi lucidă, statutul internaţional propice consolidării
şi dezvoltării ei.
Nu în ultimul rând, Ion C. Brătianu a fost cel care a dat
Partidului Naţional Liberal structura şi organizarea potrivită,
fa.când din el o instituţie de bază a democraţiei şi un factor
puternic de progres naţional.
În urmă cu un veac, în semn de recunoaştere a rolului uriaş
pe care l-a jucat în istoria acestei ţări, regele Carol I se ducea la
Florica pentru a săruta, plângând, mâna înţepenită de moarte
a lui Ion C. Brătianu. E datoria noastră, a tuturor celor care
ne simţim români şi ne declarăm liberali, să ne unim, peste tot
ceea ce ne poate despărţi, tutelaţi de amintirea celui ce rămâne
şi azi simbolul şi pilda istorică însufleţitoare a liberalismului
românesc.

"Viitorul Românesc~ vineri, 10 mai 1991

154
 O MONOGRAFIE DESPRE
ION I.C. BRĂTIANU 1

Ţelurile ideale ale mişcării de renaştere naţională şi

modernizare a lumii româneşti în spiritul liberalismului şi
democraţiei care aveau să schimbe faţa întregii Europe au fost
definite, în strânsă conlucrare, de exponenţii tuturor provinciilor
istorice locuite de români, revoluţionarii paşoptişti şi proclamate
solemn de ei, concertat si concomitent, în fiecare dintre acestea,
'
prin adunările populare de la Blaj, laşi, Islaz şi Lugoj. A revenit
însă în chip firesc Ţării Româneşti şi Moldovei, singurele
alcătuiri de stat de care dispuneau atunci românii, misiunea de
a iniţia, conduce şi susţine cu toate resursele umane, materiale
şi de experienţă politică de care dispuneau, înfăptuirea acestor
ţeluri. Şi i-a fost dat unei familii de munteni din Argeşul celor
dintâi descălecători de ţară românească, familiei Brătienilor,
să-şi lege dintr-un început şi până la capăt numele de procesul,
îndelungat şi anevoios, al realizării programului de renaştere şi
modernizare a României, prin cei doi oameni de stat de factură
excepţională născuţi dintr-însa: Ion C. Brătianu ( 1821-1891) şi
feciorul lui, Ion (Ionel) l.C. Brătianu ( 1864-1927).
Atât de hotărâtor a fost rolul lor în istoria statului român
modern, atât de dominatoare prezenţa în viaţa publică, atât de
mare autoritatea de care, pe rând, s-au bucurat, încât, vorbind
despre ei, Nicolae Iorga nu s-a putut împiedica să exclame, la
un moment dat, nu fără maliţie, că „dinastia de Argeş biruise cu
totul pe cea de Sigmaringen!"

1
Anastasie Iordache, Ion IC. Brătianu, Editura Albatros,
Bucureşti, 1994, 591 p. + fotografii

155
 Oricât de autoritar ar 6 fose - şi a fose - stilul lor de
conducere, oricât de frapantă succedarea membrilor familiei lor
la şefla Partidului Naţional Liberal şi a Guvernului României,
Brătienii nu au avut coru.şi niciodată nesăbuinţa de a năzui să
dubleze, necum să înlocuiască cumva prin propria lor dinastie
argeşeană, de cancelari, pe aceea regală a Hohenzollernilor
de Sigmaringen, a căror împământenire li se datorează în
mare măsură. Dimpotrivă, pătrunşi, ca puţini dinue români,
de adevăratul sens şi rost al regalităţii constiruţionale, ei au
contribuie pe cât de leal, pe atât de discret la consolidarea
Coroanei, înlesnindu-i îndeplinirea funcţiei istorice de garant
al unităţii, continuităţii, stabilităţii şi liberei dezvoltări a
starului naţional, în ritmul Europei civilizate. În spirirul şi litera
Consciruţiei Regarului, la a cărei elaborare contribuţia lor a
fose atât de însemnată, Brăcienii au asumat şi au onorat până la
capăt, ca prim-miniştri ai regilor Carol I, Ferdinand şi Mihai I,
în vremea minoratului acesruia, răspunderea guvernării, în
ceasurile de răscruce şi în etapele decisive din istoria României
moderne. Pentru a-şi putea îndeplini misiunea, ei au ştiut să facă
din Partidul Naţional Liberal, în fruntea căruia au fose aduşi nu
de privilegiul eredităţii, ci de evidenţa unanim recunoscută a
capacităţii personale, instrumentul politic cel mai puternic şi
mai eflcienc al democraţiei româneşti.
Soarta amintirii Brăcienilor în conştiinţa naţională a fose
solidară cu aceea a operei lor. Câtă vreme România a urmat calea
de dezvoltare de ei voită şi croită potrivit programului naţional,
liberal, democratic şi european formulat de paşoptişti, amintirea
lor era cultivată şi celebrată ca aceea a unor precursori exemplari.
Învăţaţi de prestigiu elaboraseră chiar srudii iscoriograflce şi
iniţiaseră publicaţii de izvoare care, depăşind insuflcienţele ce
afectează mai totdeauna lucrările de istorie contemporană -
partizanatul exagerat, resentimenrul ostil, carenţele de infor-
maţie documentară, lipsa perspectivei generale - izbutiseră

156
sa maugureze, sub auspiciile Academiei Române şi ale
Aşezământului cultural „l.C. Brătianu", o adevărată direcţie
de cercetare ştiinţifică, sistematic urmărită, a Brătienilor şi a
epocii lor. Îndată după căderea României în sfera de dominaţie
a Imperiului sovietic, autorităţile comuniste, angajate cu
fanatism în demolarea instituţiilor libertăţii, naţionalităţii şi
solidarităţii civilizaţiei româneşti cu cea europeană, au purces
neîntârziat la desfigurarea calomnioasă a adevărului istoric
despre această familie. Brătienii ar fi fost „o familie de moşieri
şi capitalişti români din regiunea Piteşti, ai cărei membri au
avut în istoria României un rol politic reacţionar, promovând
o politică antimuncitorească, antidemocratică şi antinaţională,
de înfeudare a ţării capitalului străin, de jefuirea poporului
muncitor". Când Partidul Comunist Român s-a erijat, sub
conducerea lui Nicolae Ceauşescu, în apărător al valorilor şi
aspiraţiilor naţionale româneşti, el a procedat cu aceeaşi lipsă de
scrupule la exproprierea în beneficiul propriu a tot ce realizaseră
pentru ţară Brătienii, minimalizându-le rolul istoric în spiritul
vigilenţei de clasă.
Prima lucrare istoriografică despre familia Brătianu îngăduită
de autorităţile comuniste era deci consacrată nu lui Ion C.
Brătianu, ci fratelui său, Dumitru C. Brătianu (1818-1892),
care i-a fost o vreme adversar politic, şeful unei disidenţe liberale
socotite mai radical revoluţionare şi democrate. Autorul acestei
lucrări, istoricul Anastasie Iordache, a înţeles însă să continue
opera de restaurare a adevărului despre Brătieni pe care are
meritul de a o fi iniţiat. El dă acum la iveală, după 25 de ani de
cercetări, cea mai amplă monografie închinată vreodată lui Ion
l.C. Brătianu, aceluia, care „de la 1914 şi până la 1927 a fost
factorul predominant al vieţii politice româneşti şi animatorul,
regizorul celui mai interesant capitol din istoria poporului
român" (Pamfil Şeicaru), dar care fusese prezentat de comunişti
drept „unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai tendinţelor
157
imperialiste agresive ale burgheziei şi moşierimii române':
Niciunul dintre evenimentele majore din istoria României
moderne la care Ion I.C. Brătianu a participat prin acte şi
atirudini decisive nu lipseşte din această carte, prin excelenţă
reparatorie şi nici unul dintre neadevărurile spuse sau scrise
despre Ion I.C. Brătianu de contemporani sau de posteritate nu
rămâne neemendat. Folosind documente editate şi inedite, de
arhivă, Anastasie Iordache îl povesteşte cititorilor săi, în primul
rând tineretului, pe Ion l.C. Brătianu, arătând, rând pe rând, în
cât de mare măsură i se datorează: revigorarea şi reformarea în
spirit neoliberal a Partidului Naţional Liberal prin cooptarea
socialiştilor zişi „generoşi", iniţierea şi înÎaptuirea reformei
agrare şi a celei electorale, adică împroprietărirea ţăranilor pe
seama exproprierii marilor domenii şi introducerea sufragiului
universal, reorientarea politicii externe a României în acord cu
interesul naţional, în anii Primului Război Mondial, din care a
rezultat Unirea cea mare, apărarea drepturilor statului român la
Conferinţa Păcii de la Paris, combaterea pericolului bolşevic în
Europa Centrală şi de Sud-Est prin acţiunea militară defensivă
împotriva regimului lui Bela Kun, revizuirea Constituţiei
Regatului şi restructurarea întregului sistem legislativ şi
instiruţional al statului în acord cu realităţile noi ale României
Mari.
Nimic esenţial nu lipseşte din această carte despre Ion
l.C. Brătianu. Şi toruşi, conturul şi starura impunătoarei
lui personalităţi nu se degajează din paginile ei cu puterea
de sugestie a statuii pe care i-a cioplit-o Ivan Mdtrovic sau
a pregnantei evocări creionate altădată de istoricul Nicolae
Bănescu. Trăsăturile fundamentale ale personalităţii lui Ion
l.C. Brătianu şi direcţiile de bază ale acţiunii sale politice sunt
copleşite, mi se pare, de abundenţa faptelor şi datelor, multe
neesenţiale, enumerate de autor, de copioase citate din izvoare
pe care el a avut scrupulul neinspirat de a le insera ca atare în text.
158
Este insuficient analizată motivaţia actelor lui Ion I.C. Brătianu
ca şi aceea a adversităţii unora dintre oamenii politici care l-au
cunoscut, contemporani lui. Resorturile psihologice elementare
- generozitatea, umanismul, patriotismul, onestitatea, pe de
o parte, invidia, ambiţia, setea de putere, pe de alta - nu pot
fi nici ultimele şi nici singurele cauze determinante pentru
comportamentul oamenilor de stat, cum pare tentat, prea adesea,
să ne sugereze autorul. Aşa cum însuşi o afirmă, cu modestie,
cartea sa deschide însă drumul viitoarei monografii definitive
în care Ion I.C. Brătianu va putea fi înfăţişat în toată măreţia
personalităţii şi rolului său istoric, la nivelul ştiinţific al studiilor
pe care i le-a consacrat cândva propriul său fiu, Gheorghe I.
Brătianu, pentru a fi preţuit, cum o făcea ministrul Franţei la
Bucureşti, contele de Saint-Aulaire, potrivit căruia acest om de
stat român a fost „unul din marii oameni de stat ai generaţiei
sale, mult mai mare decât cei trei mari: Wilson, Lloyd George,
Clemenceau".

Text înregistrat la 25 februarie 1995,

transmis la 13 martie 1995, de secţia română a
postului de radio BBC

159
 PUBLICISTICA LUI I.G. DUCA

Născut la 20 decembrie 1879, la Bucureşti, asasinat de

legionari pe peronul gării Sinaia, la 29 decembrie 1933, pentru
că, în calitate de premier al României, decretase dizolvarea Gărzii
de Fier, l.G. Duca a jucat, în scurta şi tragic sfârşita-i viaţă, un
rol dintre cele mai importante în istoria statului român modem
şi a Partidului Naţional Liberal. Contribuţia sa la aşezarea
statului naţional român pe bazele moderne ale democraţiei şi
ale unui liberalism nou, care să fie sensibil la nevoile categoriilor
defavorizate ale societăţii şi preocupat de satisfacerea interesului
obştesc naţional nu mai puţin decât de garantarea drepturilor şi
intereselor individuale, a fost considerabilă. Intrat în rândurile
Partidului Naţional Liberal în anul 1907, când răscoalele
ţărăneşti au pus mai mult şi mai violent ca oricând în lumină
nevoia stringentă de reforme sociale, l.G. Duca a fost, ca
fruntaş al tinerilor liberali, exponentul acelui curent de înnoire
a cugetării şi aqiunii politice care a dus la reforma agrară şi
universalizarea democratică a sufragiului, realizate îndată după
desăvârşirea unităţii naţionale româneşti. Colaborator apropiat
al lui Ion l.C. Brătianu, a deţinut, în diferite guverne liberale,
portofoliile Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, al Agriculturii,
al Externelor şi al Internelor. Nu a avut răgazul să-şi pună în
deplină valoare eminentele însuşiri de om de stat, căci a fost
ucis la foarte puţină vreme după ce devenise liderul Partidului
Naţional Liberal şi şeful guvernului. Cumplitele încercări ce
aveau să se abată asupra României după moartea sa, ea însăşi
simptomatică pentru intrarea noastră sub zodia totalitarismului,
nu au îngăduit cinstirea dreaptă a memoriei sale şi nici chiar
cunoaşterea adecvată a personalităţii şi operei sale politice. Ni
160
se pare semnificativ că modestul monument ce i se dedicase pe
peronul gării Sinaia a fost mai întâi profanat de legionari, pentru
a fi apoi suprimat de comunişti şi restaurat abia în zilele noastre,
după decembrie 1989. Nu dispunem încă de o monografie
istorică închinată lui l.G. Duca, după cum nu dipunem încă de
lucrări istoriografice pe măsură consacrate atâtor altor ilustre
figuri din istoria modernă a României. Nu este vorba numai de
o lacună a ştiinţei istorice româneşti, ci de o adevărată mutilare a
conştiinţei de sine, a naţiunii române, iar efectele ei asupra vieţii
noastre publice sunt deplorabile.
Recuperarea personalităţii lui l.G. Duca de către memoria
colectivă se impune, aşadar, ca o datorie civică. Şi, fară îndoială,
această recuperare nu va putea fi realizată fară ajutorul textelor
datorate lui l.G. Duca însuşi, f'ară strălucitele sale discursuri
parlamentare, fară pătrunzătoarele sale articole politice
publicate în ziarele vremii, f'ară evocările plastice de evenimente
şi personalităţi care i se datorează. Căci, din fericire, l.G. Duca
a fost şi un harnic şi talentat scriitor, a cărui valoare percepută
şi consemnată de contemporani, dar repede uitată, a fost
redescoperită cu admiraţie de cititorii memoriilor sale, apărute
postum, mai întâi în Occident, în publicaţiile exilului românesc,
prin grija fiului său, diplomatul George I. Duca, la Editura Ion
Dumitru din Miinchen, apoi, într-o ediţie ştiinţific întocmită, la
Bucureşti, prin strădania istoricului Stelian Neagoe.
lată că acum, datorită domnilor Damian Hurezeanu şi
Nicolae C. Nicolescu, avem prilejul să cunoaştem o latură uitată
a activităţii lui l.G. Duca, cea de jurnalist. După zece ani de
aşteptare în sertarele Editurii Eminescu, împiedicată să o publice,
vede lumina tiparului o antologie din publicistica marelui
dispărut. Sub titlul Lumea la început de veac, cei doi istorici au
strâns într-un volum 116 dintre cele aproape 600 de articole,
anume cronici de politică externă, publicate de tânărul l.G.
Duca între anii 1899 şi 1913, în ziarul „Universul" al lui Luigi
161
Cazzavillan şi în revista "Viaţa Românească". Este vorba numai
de o parte din opera de publicist politic al lui l.G. Duca, fost,
printre altele, membru în comitetele de redacţie ale oficioaselor
liberale („Democraţia", „Viitorul") şi colaborator harnic şi al
altor periodice politice şi culturale de la începutul secolului.
Volumul pe care îl prezentăm cuprinde şi un substanţial studiu
despre activitatea de comentator de politică externă a lui l.G.
Duca, datorat lui Damian Hurezeanu 1•
Pentru cine este interesat să afle cum se pregătea o carieră
politică în România începutului de veac XX, lectura acestui
volum este indispensabilă. Cititorul va avea prilejul să
urmărea.Scă formarea unei viitoare personalităţi politice, a celui
care avea să devină la un moment dat ministrul de Externe
al României, de la primele ei manifestări în presă, la nici 20
de ani, pe când era student la Paris şi până ce activităţile de
demnitar al statului l-au acaparat, sustrăgându-l îndeletnicirilor
gazetăreşti. Nivelul şi amploarea informaţiei tânărului Duca
în privinţa evoluţiei situaţiei politice mondiale pot fi invidiate
de orice gazetar european contemporan, iar profunzimea şi
justeţea analizelor sale aparţin fără îndoială autenticului om
de stat pe care-l prevestesc. Ca un adevărat istoric al vremurilor
contemporane lui, l.G. Duca aşează evenimentele asupra cărora
se opreşte în seria evolutivă pe care acestea o ilustrează şi pe care
el, gazetarul, o intuieşte corect. Nu mai puţin remarcabile sunt
portretele, deosebit de numeroase, de personalităţi politice ale
începutului de veac de la monarhi la oameni de stat şi lideri de
partide pe care l.G. Ducale creionează. Fiecare dintre ele este,
şi el, o pagină de istoriografie, căci autorul vede în personajul
evocat personalitatea semnificativă, prin drama pe care o

1
l.G. Duca, Lumea la început de veac. Ediţie, postfaţă, note de
Damian Hurezeanu şi Nicolae C. Nicolescu, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1994, 309 p.

162
trăieşte şi prin felul în care o trăieşte, pentru înfruntarea de forţe
impersonale, sociale şi ciocnirea de caractere din care este făcută
viaţa omenirii, istoria unei epoci. Adâncimea cugetării, fineţea
analizei, simţul psihologic, deopotrivă cu un dar al expresiei, de
factură clasică, puţin obişnuit, toate acestea fac din gazetarul
I.G. Duca un mare prozator pe care istoria literaturii române va
trebui să-l situeze la locul ce i se cuvine.
O mare idee se desprinde din paginile de analiză a evoluţiei
politice mondiale închise între coperţile antologiei de care ne
ocupăm: aceea că lumea a intrat ireversibil într-un nou ciclu
istoric, în epoca democraţiei. Nu voinţele individuale, nu
impulsurile generoase, ci o aspră fatalitate istorică determină,
potrivit lui I.G. Duca, această evoluţie către democraţie căreia
nici una din puterile lumii nu i se poate opune decât cu preţul
desfiinţării sale. Democraţia implică garantarea drepturilor
individuale ale omului şi garantarea liberei manifestări a
naţiunilor organizate în state naţionale. Restructurarea în sens
democratic şi naţional a tuturor formelor de organizare politică
din lume este, aşadar, după I.G. Duca, un imperativ al istoriei
căruia nimeni nu i se poate sustrage, căruia oamenii de stat de
pretutindeni au datoria săi se supună. În lumina acestei credinţe
descifrează gazetarul I.G. Duca, ca un adevărat istoric liberal,
sensul desfăşurărilor politice la care asistă, de la războiul din
Transvaal la războaiele balcanice şi de la alegerile din Statele
Unite ale Americii la congresele socialiste europene. Şi această
credinţă, întemeiată pe analiza realităţilor istorice contemporane,
îl face să prevestească dezmembrarea Imperiilor austro-ungar şi
rus, dispreţuitoare ale drepturilor naţionalităţilor, prăbuşirea
Reichului german căruia cercurile militariste îi imprimă o
orientare potrivnică evoluţiei sale spre democraţie, destrămarea
anacronicului Imperiu otoman şi, dimpotrivă, afirmarea statelor
naţionale care li se substituie. I.G. Duca sesizează întreaga
importanţă a scindării mişcării socialiste în două curente - cel

163
revoluţionar şi cel reformist - şi îşi dă seama că încurajarea
mişcării reformiste, a social-democraţiei, constituie o necesitate
politică a epocii, întrucât, după părerea sa, ideile socialiste prin
ceea ce au ele generos, prin tot ceea ce ele aduc ca imbold către
solidarizare socială nu pot decât să consolideze, în măsura în
care nu contestă, ci nuanţează, în perspectiva armoniei sociale,
conceptele de libertate individuală şi proprietate particulară,
ordinea liberală însăşi.
Antologia din publicistica de tinereţe a lui l.G. Duca va
oferi, credem, nu numai istoricilor, ci şi oamenilor politici din
România de azi prilej de meditaţie asupra tradiţiilor democraţiei
şi liberalismului românesc la înălţimea cărora sunt datori să
se ridice, reactualizându-le în forme adecvate imperativelor
vremurilor pe care le trăim.

Text înregistrat la 23 ianuarie 1995

şi transmis ulterior de secţia română a postului
de radio BBC

164
 CAZUL GHEORGHE TĂTĂRESCU

Om de stat prin vocaţie, personalitate puternica prin

inteligenţă, voinţă de afirmare şi dinamism, stăpânit de nevoia
interioară a angajării în acţiunea constructivă, cu asumarea
integrală a gravelor răspunderi pentru toate consecinţele
acesteia, tenace în ducerea până la capăt a hotărârilor îndelung
chibzuite, apt totodată să se adapteze cu o supleţe adeseori
blamată realităţii constrângătoare a împrejurărilor în devenire,
a căror intuiţie o avea în gradul cel mai înalt, deopotrivă cu
discernământul sigur între posibil şi ideal, Gheorghe Tătărescu
a făcut, pe scena politică a României anilor 1919-1947, o carieră
pe cât de spectaculoasă, pe atât de dramatică şi contestată.
Numele lui rămâne legat de momente şi perioade importante,
de ceasuri decisive din istoria Partidului Naţional Liberal, între
conducătorii căruia s-a numărat şi din istoria statului român, pe
care l-a guvernat. Remarcat şi promovat în partid până la funcţia
de secretar general al acestuia de şefii lui, Ion l.C. Brătianu mai
întâi, apoi l.G. Duca, susţinut de gruparea „tinerilor" liberali,
promotori ai înnoirii partidului prin adaptarea la realităţile
sociale şi politice schimbate ale României Mari şi ale Europei de
după Primul Război Mondial, a reuşit, până în 1938, să menţină
raporturi ~e cooperare cu Constantin (Dinu) l.C. Brătianu,
protagonistul liberalilor „bătrâni" şi ultimul şef al PNL. Dar
colaborarea sa activă cu regimul autoritar instaurat de regele
Carol al Ii-lea, chiar şi după suprimarea partidelor politice,
l-a separat pentru totdeauna de liberalii „dinişti", întăriţi prin
revenirea la matcă a disidenţei lui Gheorghe I. Brătianu. După
23 august 1944, proclamarea sa ca şef al Partidului Naţional
Liberal de Congresul organizat de susţinătorii săi şi intrarea sa
165
în guvernul Dr. Petru Groza au dus la fracţionarea acestui partid
în două formaţiuni cu acelaşi nume.
A debutat în viaţa parlamentară în 1919, distingându-se prin
elocinţa sa, unanim apreciată. Subsecretar de stat la Interne,
minister deţinut de premier, în guvernul lui Ion l.C. Brătianu
din anii 1922-1926, a reprimat sever provocarea bolşevică de
la Tatar Bunar şi a întocmit dosarul justiflcativ al îndepărtării
prinţului Carol de la succesiunea dinastică, la care acesta
renunţase de trei ori, pentru a reveni apoi, de fiecare dată, asupra
deciziei sale, în 1918, 1919 şi 1925. După ce partidul său a
acceptat faptul împlinit al „restauraţiei", revendicate ca un merit
personal de Iuliu Maniu, susţinute din primul moment de Gh.
I. Brătianu şi salutate cu speranţă de opinia publică, Gheorghe
Tătărescu a intrat, ca ministru al Industriei şi Comerţului, în
guvernul format de I.G. Duca, în 14 noiembrie 1933. După
asasinarea acestuia, a fost chemat în fruntea cabinetului, din
iniţiativa regelui Carol al II-iea, cu asentimentul negociat al
PNL. Guvernarea lui Gheorghe Tătărescu, singura guvernare
interbelică desraşurată pe parcursul unei întregi legislaturi, după
cea a lui Ion I.C. Brătianu, a coincis cu perioada de maximă
prosperitate şi stabilitate a României moderne. Căderea lui
Gheorghe Tătărescu şi a PNL în alegerile din 1937, sub asaltul
concertat al celor mai divergente forţe politice, a marcat
sfârşitul democraţiei parlamentare în ţara noastră. Încercând să
stăvilească ascensiunea forţelor de extremă dreaptă şi să menţină
România în sistemul de alianţe tradiţional, regele Carol al II-iea
a socotit necesar să modifice, în sens autoritar, aşezământul
constituţional. Ministru de stat, alături .de majoritatea foştilor
premieri, în guvernul prezidat de Patriarhul Miron Cristea,
în care a deţinut o vreme şi interimatul Externelor, Gheorghe
Tătărescu a devenit apoi ambasador la Paris. După confruntările
sângeroase dintre o putere tot mai dictatorială şi legionari,
sfârşite prin uciderea prim-ministrului Armand Călinescu
166
şi represiunea dură din 1939, a fost chemat din nou de regele
Carol al Ii-lea în fruntea unui guvern de reconciliere naţională,
în toamna anului 1939. A demisionat, la începutul lunii iulie
1940, după ce a trebuit să consimtă la evacuarea Basarabiei şi
Bucovinei, impusă de sovietici, dându-şi seama că ţara e nevoită,
în împrejurările internaţionale grav modificate de prăbuşirea
Franţei, izolarea în defensivă a Angliei şi expansiunea Germaniei,
să se apropie de puterile Axei. A revenit în viaţa politică în ultima
perioadă a războiului, când a încercat să iniţieze o coaliţie a
forţelor democratice care să desprindă ţara din legăturile cu Axa,
apropiind-o de alianţa antihitleristă, însă prin tratative directe
cu Uniunea Sovietică, de a cărei viitoare influentă , hotărâtoare
asupra Europei răsăritene şi-a dat seama, asemenea lui Grigore
Gafencu, între cei dintâi. Respins de partidele istorice, s-a
apropiat de forţele de stânga, de comunişti, social-democraţi,
Frontul Plugarilor. A intrat, fiind preferat de Andrei Vîşinski,
în guvernul lui Petru Groza, în care a deţinut protofoliul
Externelor şi funcţia de vice prim-ministru. În această calitate, a
condus delegaţia română la Conferinţa Păcii de la Paris, a luptat
pentru obţinerea unor condiţii de pace mai bune pentru ţara sa, a
semnat Tratatul de Pace, apoi cererea de acceptare a României în
Organizaţia Naţiunilor Unite, dar şi, asemenea tuturor ţărilor din
orbita sovietică, respingerea Planului Marshall. După semnarea
Păcii în anul 1947, a încercat, trecând la ofensivă în cadrul
guvernului şi al parlamentului, să se opună, de pe poziţii liberale
Ş i democratice, în numele interesului national,
, comunizării si,
sovietizării României. S-a împotrivit măsurilor de etatizare a
economiei şi, la 24 mai 1947, a înaintat partidelor din coaliţia
guvernamentală un amplu Memoriu, prin care cerea revizuirea
politicii lor în sens naţional, liberal şi democratic. Ca urmare,
a fost nevoit, după un vot de neîncredere primit din partea
Parlamentului, să demisioneze din guvern împreună cu prietenii
săi politici, în noiembrie 1947 şi a fost exclus din Parlament.

167
Acuzat de a fi trădat interesele starului şi ale poporului, de a
fi înlesnit aeţiunile anticomuniste ale naţional-ţărăniştilor lui
Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, acum întemniţaţi şi condamnaţi,
a trăit în regim de domiciliu obligatoriu, supus la anchete, în
propria lui casă, apoi la Poiana Gorj, iar în noaptea de 5/6 mai
1950, a fost arestat împreună cu fraţii săi, Alexandru, Ştefan
şi Emanuel Tătărescu, asemenea tuturor foştilor demnitari ai
Regatului României, fiind încarcerat la Sighet. A fost eliberat,
ca şi supravieţuitorii condamnaţi administrativ ai clasei politice
româneşti, la 6 iunie 195 5. Era bolnav de morbul lui Pott de care
a fost răpus la 28 martie 1957.
Dacă o monografie ştiinţifică asupra personalităţii şi rolului
lui Gheorghe Tătărescu în istoria statului român, lucrare de
altfel cu neputinţă de realizat în anii comunismului, lipseşte
încă, mitul ţesut de-a lungul timpului în jurul acestui om politic
stăruie, în schimb, în opinia publică şi intimidează adesea
efortul istoriografiei. Pasiunile ostile dezlănţuite împotriva lui
din toate direcţiile, de la extrema dreaptă la extrema stângă,
au racut din Gheorghe Tătărescu personificarea arivismului
politic oportunist, lipsit de scrupule şi de principii, ba chiar
de inteligenţă. A fost învinuit succesiv sau simultan de greşeli
şi păcate diverse, în numele unor valori şi criterii care nu o
dată se exclud reciproc. A fost acuzat, pe rând, de distrugerea
democraţiei parlamentare româneşti, de încurajarea dictaturii
regale, de împingerea României în tabăra puterilor Axei, de
cedarea Îară luptă a teritoriilor istorice ştiute, de servilism
faţă de Uniunea Sovietică, dar şi de un prea mare ataşament
faţă de puterile potrivnice Axei, de credinţa sa în liberalismul
şi democraţia de tip apusean, de infiltrarea ca agent al
burghezo-moşierimii în rândurile forţelor zise progresiste, de
fidelitatea faţă de Coroană, de antisovietism, de multe altele.
Asemenea acuzaţii au dus la arestarea sa de către legionari,
la 27 noiembrie 1940, când a fost salvat ca prin miracol de la
168
ucidere; au determinat, în vremea regimului antonescian şi, mai
târziu, în timpul guvernării Generalului Rădescu, cererea de a
fi deferit justiţiei ca răspunzător de dezastrul ţării, au provocat,
în sfârşit, întemniţarea sa şi a familiei sale de către comunişti şi
deposedarea de toate bunurile.
Nu din dorinţa subiectivă de a-l absolvi de toate aceste
presupuse sau reale vini pe omul de stat care a fost ultimul
prim-ministru al României Mari şi semnatarul Tratatului de
pace pe temeiul căruia există România de astăzi, ci din nevoia,
care este şi o datorie, de a ne cunoaşte şi înţelege trecutul, mi se
pare că a venit vremea să-l smulgem mitologiei şi să-l încredinţăm
istoriografiei pe Gheorghe Tătărescu. Documentele, tot mai
numeroase, ce devin accesibile, cercetările întreprinse de istorici
români şi străini, desprinderea de vechile şi fireştile pasiuni pe
care el le-a trezit, perspectiva dată de scurgerea vremii şi, nu
în ultimul rând, propria noastră experienţă istorică şi politică,
îmbogăţită, desigur, şi de ultimii cinci ani, toate acestea ne vor
ajuta să ajungem la o mai deplină, mai senină şi mai dreaptă
înţelegere a cazului Gheorghe Tătărescu. Este vorba, de fapt, de
cazul istoric al României, pe care nu el sau nu numai el l-a creat.
Îmi rezerv dreptul de a reveni, pe larg, cu alt prilej asupra
acestei teme de studiu de care m-am ataşat, pentru că mi se pare a
fi şi un exerciţiu de umanizare, de eliberare de sub tirania dogmei
totalitare şi a prejudecăţilor moştenite, de stăpânire a clocotului
conştiinţei de ele ultragiate. Îndrăznesc să afirm, deocamdată,
că acţiunea politică a lui Gheorghe Tătărescu, considerată
în întreaga ei desf'aşurare istorică de la 1919 până la 1947, mi
se pare mult mai coerentă şi mai consecventă decât se spune
îndeobşte. Idealul politic care a dat un sens superior acţiunii lui
nu era altul decât acela al înaintaşilor săi, creatorii Partidului
Naţional Liberal, paşoptiştii, unioniştii, făuritorii României
Mari: organizarea politică a tuturor românilor într-un regat
constituţional, stat liberal, laic şi democratic, integrat Europei

169
civilizate. Asemenea iluştrilor săi predecesori, el a fost însă nevoit
să-şi adapteze metoda de realizare a idealului statornic urmărit
împrejurărilor lumii zguduite de convulsii nebănuite până în
vremea în care a trăit şi acţionat, a trebuit să stabilească priorităţi
şi să consimtă la compromisuri. A consimţit la restrângerea
democraţiei parlamentare şi extinderea prerogativelor Coroanei,
socotite temporare, pentru a menţine autoritatea statului,
libertăţile fundamentale, alianţele tradiţionale. A consimţit
la evacuarea, crezută temporară, a Basarabiei şi Bucovinei,
pentru a evita angajarea ţării într-un război ce putea primejdui
zadarnic fiinţa însăşi a starului, pentru a păstra intactă armata
în vederea intervenţiei ei, la momentul oportun, în conflict. A
consimţit la colaborarea cu guvernul dominat de comunişti,
impus de sovietici, pentru a putea lua parte la Conferinţa Păcii şi
a obţine confirmarea suveranităţii statului naţional, garantarea
instituţiilor fundamentale ale libertăţii, păstrarea legăturilor sale
cu lumea europeană. Eşecul său final s-a datorat ataşamentului
său faţă de valorile tradiţiei naţionale, ale liberalismului şi
democraţiei şi nicidecum renegării lor.
Limitele acţiunii politice a lui Gheorghe Tătărescu nu au fost
determinate de insuficienţe de inteligenţă sau de caracter, ele au
fost trasate de factorii de putere mondiali pe care nici el, nici alţi
români nu îi puteau controla sau dirija, stăvili sau pune în mişcare.
A suferit, împreună cu întreaga ţară, criza sistemului versaillez şi
a politicii de conciliere, consecinţele înţelegerii germano-ruse,
apoi pe cele ale marelui compromis sovieto-occidental. S-a
amăgit, fireşte, crezând că ar putea, prin apropierea de URSS,
să creeze României un statut asemănător celui al Finlandei.
Nu s-au amăgit însă oare şi aceia care, condamnându-i politica,
îşi afirmau încrederea nu numai în liberalism şi democraţie, ci
şi în iminenţa intervenţiei anglo-americane în favoarea lor?
Îndrăznesc să cred că Gheorghe Tătărescu s-a amăgit altfel decât
ceilalţi români asupra posibilităţii de a apăra aceleaşi valori pe o
170
cale diferită, doar în aparenţă mai realistă. Dacă intransigenţa
, Constantin l.C. Brătianu a dovedit că românii
lui Iuliu Maniu si
pot 6 ataşaţi până la jertfa de sine valorilor naţionale, liberale şi
democratice, încercarea lui Gheorghe Tătărescu de tranzacţie cu
Uniunea Sovietică a demonstrat că, din partea comunismului,
nu era de aşteptat nici o concesie faţă de aceste valori.
Cazul lui Gheorghe Tătărescu - şi nu e singurul în istoria
românească - mi-a adus mereu în minte, fară voie, vechea
maximă orientală potrivit căreia nu poţi salva statul cu preţul
onoarei tale. Mă întreb însă din ce în ce mai stăruitor: s-a
dezonorat oare într-adevăr acest om pentru a salva statul? Căci
pe sine însuşi nu a ţinut să se salveze cu orice preţ.

„Dilema", an. II, nr. 84, 19-25 august 1994, p. 6

 PE MARGINEA UNEI CĂRŢI UITATE
A LUI GHEORGHE TĂTĂRESCU

Concepută şi publicată de autor în limba franceză, cartea

intitulată Regimul electoral şi parlamentar în România, pe
care Doamna Sanda Tătărescu-Negropontes o oferă astăzi,
prin Editura Fundaţiei PRO, publicului cititor, în tălmăcirea
Doamnei Delia Răzdolescu, este teza de doctorat în Drept,
susţinută la Sorbona, la 15 iunie 1912, orele 1O, de tânărul
licenţiat al Universităţii din Bucureşti Gheorghe Tătărescu
( 1886-1957), în faţa unui juriu alcătuit din Prof. E. Alglave
(preşedinte), Prof. A. Le Poittevin şi Prof. E. Garc;on. Elaborată
şi tipărită acum aproape un veac, această carte a rămas totuşi mai
degrabă necunoscută românilor. Lipsit de vanităţi auctoriale,
viitorul om de stat liberal, atotputernic şef de guvern şi lider de
partid în zilele regelui Carol al Ii-lea, nu s-a îngrijit să-i dea o
versiune românească, deşi avea şi talent, şi îndeletniciri literare.
Considera, probabil, că lucrarea îşi îndeplinise misiunea: lui
însuşi, îi adusese meritatul titlu academic neapărat trebuincios
pentru a-şi urma cariera, iar puţinilor români amatori de
asemenea lecturi, francofoni prin tradiţie culturală şi educaţie, le
transmisese rară doar şi poate mesajul, chiar şi în forma ei dintâi.
Iar mai apoi, dârzul gorjan, în fiinţa căruia se îmbinau mândra
tradiţie boierească şi viguroasa energie ţărănească a strămoşilor
săi pe linie maternă şi paternă, era şi mult prea orgolios, pentru
a nutri veleităţi de notorietate publicistică, şi mult prea discret,
pentru a-şi propune cu pedantă insistenţă şi ostentaţie ideile.
Între puţinii oameni care au citit cu adevărat şi au judecat cu
seriozitate, fiecare în felul lui, această carte, aş aminti, despărţiţi
de decenii, numai doi: cel dintâi, este copleşitorul Nicolae
172
Iorga care, rară să-l îndrăgească excesiv pe autor, s-a simţit dator
să-l elogieze, într-o notă fugară; al doilea este domnul Marin
Nedelea, istoric contemporan de formaţie marxistă care, după
revoluţia din decembrie 1989, a ţinut, cel dintâi, să zăbovească
mai stăruitor asupra ei, cu obiectivă preţuire critică. E un semn
că această carte, altminteri uitată, ar putea fi interesantă, măcar
ca document istoric, pentru cititorul de azi.
Şi ea este, într-adevăr, un document. Un document privitor,
în primul rând, la personalitatea lui Gheorghe Tătărescu, al
cărui rol important în istoria starului român şi a Partidului
Naţional Liberal, în prima jumătate a secolului XX, justifică din
plin republicarea ei acum, în ceasul prielnic reevaluării libere şi
cumpănite a celor care au condus ţara în trecut. Un document
privitor, totodată, la evoluţia cugetării politice liberale în
societatea românească, fenomen minimalizat, rară dreptate,
de unii dintre contemporanii noştri. Un document, în sfârşit,
privitor la mentalitatea şi sensibilitatea civică ale părţii celei
mai bune din mult prea hulita elită politică românească de la
începutul secolului XX care a ştiut să realizeze, cu sacrificarea
propriilor ei interese de clasă, reformele politice şi sociale
necesare pentru încadrarea armonioasă a naţiunii în ritmul
general al vieţii lumii europene.
Cartea lui Gheorghe Tătărescu este mai mult un studiu
istoric şi un eseu politic, cu puternice accente critice la adresa
stărilor de lucruri contemporane şi mai puţin o dizertaţie juridică
de drept constituţional. Pornind de la analiza, în perspectivă
istorică, a unui eveniment politic recent - desf3.şurarea alegerilor
parlamentare din primăvara anului 1911, organizate de guvernul
conservator condus de Petre P. Carp, chemat la putere de regele
Carol I, în iarna anului 191 O, după încheierea guvernării liberale
a lui D.A.Sturdza şi Ion l.C.Brătianu - Gheorghe Tătărescu
încearcă să suprindă geneza, structura şi funcţionarea regimului
parlamentar, instaurat, la noi, de Constituţia adoptată în 1866.
173
Autorul ajunge la concluzia că, în România, există o frapantă
discrepanţă între regimul parlamentar foarte liberal proclamat
de legea fundamentală, simplă formă juridică importată din
Occident, pe de o parte şi realitatea vieţii sociale şi politice,
stăpânite de tradiţiile oligarhice şi absolutiste autohtone,
pe de alta. Parlamentul României nu ar fi fost, potrivit lui
Gheorghe Tătărescu, expresia autentică a voinţei naţionale. Şi
aceasta, din două motive. În primul rând, pentru că legislaţia
electorală, bazată pe sistemul colegiilor cenzitare, era o legislaţie
evident de clasă, care acorda unei minorităţi restrânse de mari
proprietari imobiliari rurali privilegiul de a trimite în Camera
Deputaţilor şi Senat majoritatea covârşitoare a reprezentanţilor
legali ai naţiunii, restrângând însă drastic exercitarea acestui
drept în cazul majorităţii populaţiei, formate din imensa masă a
ţărănimii, din păturile încă foarte puţin dezvoltate ale burgheziei
comerciale şi industriale naţionale şi din intelectualitate. În al
doilea rând, pentru că, nici chiar în această situaţie, configuraţia
forţelor politice din Parlament nu era rezultatul opţiunii libere
a alegătorilor, ci rodul manevrelor guvernelor de partid care,
odată chemate la cârma statului de rege, organizau şi conduceau
procesul electoral către rezultatul dorit, creându-şi, cu ajutorul
aparatului administrativ la dispoziţie, necesarele majorităţi
prin coruperea electoratului, brutalităţi exercitate asupra lui,
falsificarea scrutinului şi manipularea opiniei publice. În ce le
priveşte, guvernele României nu ar fi fost nici ele, potrivit lui
Gheorghe Tătărescu, expresia autentică a voinţei Parlamentului,
întrucât nu acestuia îi revenea rolul determinant în numirea,
menţinerea ori îndepărtarea lor de la putere, ci regelui, chemat
să judece şi să decidă, în afara oricăror indicaţii parlamentare,
uneori chiar în pofida lor, când şi cărui partid trebuie să i se
încredinţeze puterea executivă. În aceste condiţii, Parlamentul,
„ţara legală", înceta să mai fie instituţia centrală a vieţii politice,
cum ar fi trebuit să se întâmple într-un stat care proclama drept
174
unică sursă de legitimitate voinţa naţiunii, liber exprimată prin
reprezentanţii ei aleşi. Locul lui era luat, în schimb, de partidele
politice şi de clientela lor, coaliţii dictate de diverse interese de
grup şi nu de principii ideologice diferite, alcătuite din oameni
aparţinând, în general, aceleiaşi clase de mari proprietari, care-l
acaparau, iar confruntările politice, reduse, cel mai adesea, la
concurenţa pentru dobândirea puterii executive, predominantă
în stat, se deplasau în afara Adunărilor reprezentative, în cluburi
şi, adesea, în strada pusă în mişcare pentru a obţine din partea
regelui îndepărtarea de la cârma ţării a unui partid şi chemarea
altuia. În consecinţă, monarhul constituţional era atras, în chip
nefiresc şi primejdios pentru un regim declarat parlamentar, în
vâltoarea luptelor politice, în care era nevoit să intervină direct,
patronând negocierile de culise dintre liderii de partide, nu o
dată sub presiunea „revoluţionară" a gloatelor, manipulate de
acestia.
, Demascând ceea ce el credea că trebuie numit minciuna
electorală şi minciuna parlamentară din cele peste patru decenii
care se scurseseră de la adoptarea primei Constituţii a României
moderne, Gheorghe Tătărescu pledează pentru revenirea
României la regimul parlamentar autentic, preconizat, în
principiu, de această lege fundamentală.
Studiul lui Gheorghe Tătărescu se întemeiază, în principal,
pe un corp de izvoare relativ redus, dar semnificativ, constituit
din textele dezbaterilor care au avut loc, în Camera Deputaţilor
şi în Senat, pe marginea Mesajului Tronului din 7 martie 1911,
publicate în „Monitorul Oficial". Controversele, extrem de vii,
dintre majoritatea conservatoare şi minoritatea liberală s-au
concentrat, atunci, cu precădere, asupra a două chestiuni. Cea
dintâi era aceea a corectitudinii desfăşurării alegerilor organizate
de guvernul Petre P. Carp, corectitudine contestată vehement
de liberali, dar apărată, desigur, cu indignare, de conservatori.
Cea de a doua era chestiunea constituţionalităţii chemării la
putere a guvernului lui Petre P. Carp, prerogativa regelui de
175
a-şi numi şi revoca miniştrii fiind interpretată de unii dintre
apărătorii acesteia ca o putere politică reală, în sens monarhic
absolutist, iar de contestatarii ei ca o funcţiune juridică formală
a monarhului constituţional, ţinut să o exercite în sensul şi
în limitele indicate de naţiune, prin reprezentanţii ei legali,
parlamentarii. Căci, în logica strictă a parlamentarismului,
părea greu de justificat îndepărtarea liberalilor de la putere,
după o guvernare rodnică, când dispuneau de deplina încredere
a Camerelor şi părea totodată arbitrară chemarea de către rege
la cârma ţării a opoziţiei conservatoare, mai cu seamă într-un
moment ca acela din decembrie 191 O, când ea era subminată de
grave disensiuni interne.
Ridicând discuţia la un nivel de generalitate mai înalt,
Gheorghe Tătărescu dovedeşte că, în conştiinţa celor mai
mulţi dintre parlamentarii români, de orice culoare politică ar
fi fost ei, erau profund înrădăcinate, în urma experienţei celor
patruzeci de ani de regim parlamentar, atât ideea că guvernul
desemnat de rege este sortit, poate chiar îndreptăţit, să câştige
întotdeauna alegerile, folosind în acest scop toate mijloacele
puterii executive, cât şi aceea că monarhul are dreptul de a-şi
numi şi revoca miniştrii după cum crede de cuviinţă, îndrumat,
în cazul cel mai bun, numai de scrupulul satisfacerii interesului
naţional şi de curentele dominante ale „opiniei publice",
fără să ţină seamă de raportul de forţe politice organizate
din Parlament. Cu alte cuvinte, în România, nu numai
regimul parlamentar, instituţionalizat prin Constituţie, dar şi
mentalitatea celor chemaţi să-l întruchipeze şi servească suferise,
în cele patru decenii ale existenţei sale, distorsiuni, acceptate de
unii cu resemnare, ca o fatalitate, teoretizate de alţii cu cinism,
ca o necesitate, în dauna moralităţii publice şi culturii politice
naţionale.
Gheorghe Tătărescu nu a fost, desigur, nici cel dintâi, nici
cel din urmă care să fi demascat aceste distorsiuni în practica
176
politică şi mentalitatea societăţii româneşti. Numeroşi gânditori
şi politicieni, înzestraţi cu inteligenţă, cultură şi spirit critic,
animaţi, cei mai mulţi, de patriotism şi încredere în valoarea
drepturilor umane şi cetăţeneşti, au racut, fiecare în stilul lui
şi în spiritul propriilor opţiuni ideologice, fie cu vehemenţă şi
pasionalitate, fie cu severitate şi luciditate, fie cu ironie şi sarcasm,
fie cu pasiune ştiinţifică demonstrativă, de pe poziţii liberale,
conservatoare sau socialiste, acelaşi lucru. Cititorul îşi va aminti,
desigur, de articolele, studiile istorice şi sociologice, operele
literare ori discursurile parlamentare ale unor oameni străluciţi,
de orientări politice foarte diferite, precum - citez la întâmplare
câţiva - Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, I. L. Caragiale,
Nicolae Iorga, Ion I.C. Brătianu, Alexandru Marghiloman,
I.G. Duca, Take Ionescu, Constantin Dobrogeanu-Gherea,
Constantin Stere. De acord asupra faptului că pervertirea
regimului parlamentar în România este o realitate nocivă
pentru întreg organismul social, fapt pe care ei toţi - şi alţii
asemenea lor - îl veştejeau cu asprime, unii dintre ei propuneau,
pentru înlăturarea acestui rău, remedii diverse, draconice
sau utopice, mergând de la întărirea temporară a autorităţii
monarhului în sens absolutist, printr-o lovitură de stat - era,
în 1907, opinia lui I.L.Caragiale - până la abolirea monarhiei
în perspectiva integrării românilor în viitoarea republică
universală a proletariatului - ca în cazul doctrinarilor socialişti.
Din parte-i, tânărul Gheorghe Tătărescu denunţă, în această
carte, drept primejdioase pentru dezvoltarea liberă şi sănătoasă
a societăţii româneşti, aşa cum se înraţişa ea atunci, atât soluţia
absolutismului monarhic, cât şi utopia radicalismului socialist.
Instaurat, de drept, în România prin Constituţia din 1866, intrat
în tradiţia vieţii politice şi în conştiinţa publică, dispunând de o
jurisprudenţă creată în cele patru decenii de funcţionare, chiar
dacă denaturat, în fapt, de structura anacronică şi practicile unei
societăţi grevare de tare moştenite din trecutul ei istoric, de

177
aservire faţă de Imperiul otoman, regimul parlamentar era totuşi
singurul care putea să ofere, potrivit lui Gheorghe Tătărescu,
naţiunii române, ca oricărei alteia din Europa, condiţiile optime
pentru manifestarea ei politică în spiritul vremurilor moderne.
Idealul civic pe care el îl întruchipa nu putea fi nicidecum
repudiat. Acest regim trebuia, aşadar - susţinea el - regenerat şi
consolidat printr-o reformă electorală adecvată care, extinzând
dreptul de vot direct şi egalizând valoarea sufragiilor, să
favorizeze reala dezvoltare a unităţii şi conştiinţei naţionale,
să permită formarea şi manifestarea autentică a acelei voinţe
naţionale pe care legea fundamentală o invoca drept sursă a
legitimităţii actelor de stat.
Nu ştim exact cum anume concepea, în 1912, Gheorghe
Tătărescu această reformă electorală despre care anunţă, la
sfârşitul tezei sale de doctorat, un viitor studiu, după ştiinţa
noastră, niciodată publicat. Ştim însă - şi recentele lucrări ale
istoricilor Apostol Stan, Anastasie Iordache, Mircea losa, ca să
amintesc numai câteva autorităţi în materie, au pus deplin în
evidenţă acest lucru - că Partidul Naţional Liberal, în frunte cu
noii săi conducători, Ion l.C. Brătianu şi l.G. Duca, sprijiniţi
şi de gruparea foştilor socialişti „generoşi" trecuţi în rândurile
lui, preconiza public, chiar în acel moment, un vast program
de reforme politice şi sociale, între care o asemenea reformă
electorală, vizând fuziunea celor trei colegii bazate pe cens în
colegiul unic al ştiutorilor de carte. În concepţia acestei generaţii
de liberali români, reforma electorală trebuia asociată cu reforma
agrară care urma să transforme masa muncitoare a ţărănimii
într-o clasă de proprietari de pământ, pe seama domeniilor
statului, dar şi a marilor latifundii, supuse, în anumite limite
şi sub condiţia unei juste despăgubiri, exproprierii. Extind~rea
sufragiului direct şi a proprietăţii individuale erau menite
să confere calităţii de cetăţean român sensul ei deplin şi o
consistenţă reală, să facă astfel dreptate ţărănimii, elementul

178
majoritar al populaţiei şi principalul creator de avuţie naţională,
să înalţe în demnitate civică toate celelalte clase producătoare, să
dea un nou impuls vieţii politice şi economice, să omogenizeze
politic şi să solidarizeze în jurul valorilor democraţiei
reprezentative naţiunea. Înfaptuirea acestor reforme, înscrise în
programul cu care Partidului Naţional Liberal s-a prezentat la
alegerile parlamentare organizate de guvernul Ion I.C.Brătianu
în februarie 1914, avea să fie amânată de izbucnirea războiului
mondial până după încheierea lui. Astfel stând lucrurile, cititorul
acestei cărţi, va înţelege lesne de ce, întors de la Paris, îndată
după susţinerea tezei de doctorat în care argumenta necesitatea
unei reforme electorale pentru instaurarea adevăratului
regim parlamentar în România, ·Gheorghe Tătărescu se va
înscrie tocmai în Partidul Naţional Liberal şi va deveni unul
dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Ion I.C. Brătianu
şi I.G. Duca, liderii curentului reformist din acest partid, sub
oblăduirea cărora îşi va începe strălucita carieră parlamentară
şi ministerială. Convingeri intelectuale profunde şi afinităţi
ideologice puternice, comunitatea de vederi în privinţa marilor
probleme ale naţiunii şi nu interese personale momentane au
dictat, aşadar, apropierea tânărului Gheorghe Tătărescu de
Partidul Naţional Liberal, pe care l-a servit, în felul său, până la
sfârşitul vieţii.
În această carte uitată, cititorul poate descoperi cele dintâi
formulări ale unor idei, opinii, atitudini, sentimente care vor
reveni constant în discursurile, articolele, textele politice ale
viitorului om de stat, pe parcursul întregii sale vieţi, cercetate
mai stăruitor în vremea din urmă de istoricii Petre Turlea,
Stelian Neagoe şi Narcis Dorin Ion. Aşa, de pildă, ideea că
.
monarhului constituţional îi revine un rol esenţial, ca factor
de stabilitate, continuitate şi solidaritate, în viaţa statului şi
naţiunii române, idee dezvoltată, nu fară un anumit patos, în
pagini care ne fac să ne gândim la cele consacrate, tot atunci,
179
de Tiru Maiorescu regelui Carol I, a fost susţinută statornic de
Gheorghe Tătărescu până la încheierea carierei sale politice,
în noiembrie 1947, în ajunul înlăturării regelui Mihai I de pe
tron. Ideea că partidele politice sunt, ca şi libertatea de expresie,
un element indispensabil pentru funcţionarea normală a
regimului parlamentar, dezvoltată pe larg în această carte, a fost
reluată şi reafirmată de Gheorghe Tătărescu atât în 1930, la
începutul domniei regelui Carol al Ii-lea, când mulţi preconizau
instaurarea unui guvern de dictatură sau personal, cât şi în
1938, când omul de stat, acceptând instaurarea unui regim de
sporită autoritate monarhică şi suspendarea partidelor politice,
ţinea să sublinieze caracterul temporar şi excepţional, impus
de împrejurările istorice generale, al acestor măsuri. Opoziţia
acestui bărbat hărăzit politicii faţă de invazia şi înstăpânirea
politicului în toate domeniile vieţii cetăţii, în dauna culturii,
ştiinţei, artelor, tehnicităţii în genere, pregnant exprimată
în cartea de faţă, a fost şi ea o constantă a vieţii sufleteşti a lui
Gheorghe Tătărescu şi nu mi se pare întâmplător că epoca de
maximă şi liberă dezvoltare a culturii româneşti în perioada
interbelică, fhă nici o ingerinţă a politicului, a fost tocmai aceea
în care el a guvernat ţara, ca premier al regelui Carol al Ii-lea.
Personal, nu mă pot împiedica să nu observ d, în acord cu
opiniile exprimate în această teză despre regimul parlamentar,
singurul guvern care a pierdut alegerile organizate de el însuşi
în istoria democraţiei române interbelice a fost tocmai guvernul
liberal al lui Gheorghe Tătărescu, rechemat la cârma ţării de
regele Carol al Ii-lea, la sfârşitul anului 1937, după o îndelungată
şi izbutită gestionare a treburilor statului. în sfârşit, preocuparea
lui Gheorghe Tătărescu în privinţa soartei claselor defavorizate
ale societăţii, indignarea lui faţă de sărăcia, mizeria morală şi
înapoierea culturală din satele româneşti, evocate, ca şi farsa
alegerilor, în pagini de certă valoare literară ale acestei cărţi, care
atestă cunoaşterea directă şi profundă a realităţilor româneşti, a
180
avut, din păcate, motive suficiente să rămână vie şi mai târziu;
ea, şi nu oportunismul care i s-a imputat vicepreşedintelui
Consiliului de Miniştri condus de Dr. Petru Groza, a dictat,
cred, în măsură decisivă, atitudinea lui în problema desăvârşirii
reformei agrare printr-o nouă împroprietărire a ţăranilor şi a
desăvârşirii reformei electorale prin acordarea dreptului de vot
femeilor.
Radicalismul criticii la care Gheorghe Tătărescu supune, în
teza sa de doctorat, funcţionarea regimului politic parlamentar
instaurat de Constituţia din 1866, trăsătura cea mai frapantă
a lucrării sale, explicabilă şi prin tinereţea autorului, şi prin
influenţele exercitate asupra lui atât de criticismul junimist, cât
şi de sămănătorismul iorghist, cunoscute biografilor săi, nu este,
desigur, întru totul justificat. Dincolo de aspectele incriminate
pe bună dreptate de autor, atât regele Carol I, cât şi liderii celor
două mari partide istorice, liberal şi conservator, au năzuit
constant către punerea în acord a realităţilor societăţii româneşti
cu formele constituţionale importate din Occident, încercând
să le modeleze pe cele dintâi în.spiritul acestora din urmă. Aşa
cum a arătat E.Lovinescu în admirabila sa lucrare dedicată
istoriei civilizatiei
, românesti,
, . edificarea României moderne s-a
Îacut pe această cale, la urma urmelor revoluţionară, adoptată
de Partidul Naţional Liberal, singura posibilă, absolut necesară
pentru încadrarea ţării în viaţa modernă a continentului.
Acestui scop înalt şi nu doar incontestabilelor interese de grup
care au viciat normala funcţionare a regimului parlamentar i-au
fost subordonate atât intervenţiile regale, care-i depăşeau poate
normele stricte, dar care vizau concentrarea forţelor politice în
cât mai puţine partide politice de program şi alternarea lor la
Putere, adică tocmai înrădăcinarea lui în România, cât si, actiunile
,
liderilor de partide care, adesea, au căzut de acord, fie tacit, fie
prin pertractări de culise între ei, fie prin înţelegeri cu regele,
să-şi treacă unii altora puterea executivă. Cauza primordială a

181
crizei regimului parlamentar în România era de natură socială şi
economică, ea ţinea de inechitatea flagrantă a raporturilor dintre
proprietate şi muncă, de predominarea covârşitoare a economiei
agrare, de insuficienta dezvoltare a burgheziei naţionale şi a
oraşelor. În momentul în care tânărul doctorand îşi susţinea teza
la Paris, marile mişcări ţărăneşti din 1907 puseseră în lumină, în
chip tragic, acest lucru. E meritul lui Gheorghe Tătărescu de a-l
fi înţeles şi de a fi încercat să contribuie la îndreptarea situaţiei,
alăturându-se reformiştilor din Partidul Naţional Liberal.
Nu pot fi comparate, fireşte, distorsiunile suferite, în
România, de regimul parlamentar, în primii săi patruzeci de
ani de existenţă, distorsiuni pe care elita politică a ţării şi regele
Carol I încercau să le îndrepte, cu abuzurile, păcatele şi crimele
comise de regimul totalitar comunist în cei patruzeci şi mai
bine de ani de stăpânire peste această ţară. Astăzi, când asistăm
la nu puţinele denaturări ale parlamentarismului autentic, ce
însoţesc încercarea nobilă a românilor de a restaura regimul
parlamentar, din a cărui abolire activiştii Partidului Comunist
îşi racuseră un titlu de sinistră glorie, teza de doctorat a lui
Gheorghe Tătărescu mi se pare de actualitate, iar lectura ei utilă
şi edificatoare, dătătoare de încredere în viitorul naţiunii, atât
pentru politicieni, cât şi pentru marele public.

13 septembrie 2004

Gheorghe Tătărescu, Regimul electoral şi

parlamentar în Romdnia, traducere de Delia
Răzdolescu, ediţie îngrijită, prefaţă şi note
de N.Ş.Tanaşoca, Editura Fundaţiei PRO,
Bucureşti, 2004

182
IDENTITATEA SI DESTINUL
'
ROMÂNILOR
 CULTUL LUI EMINESCU

Înfiripat acum, iată, un veac, cultul lui Mihai Eminescu,

poetul naţional, a fost şi rămâne, pentru poporul român,
peste graniţele politice nefireşti care l-au putut despărţi, rară
să-l desfacă vreodată şi mai presus de flreştile deosebiri de
temperament, gust şi orientare intelectuală care-l împart, rară
să-l dezbine, în familii de spirite, un factor şi o mărturisire de
unitate. Nici o autoritate nu a impus, cu sceptrul sau cu sabia,
acest cult, nici o sabie şi nici un sceptru nu i-au putut submina
autoritatea. El s-a născut spontan şi e practicat liber, izvorând
din credinţă. M-am întrebat şi mă întreb: de ce?
[Creştin ortodox prin botez şi prin tradiţie, Eminescu a
fost mai mult decât ispitit de eres; totuşi, sacerdoţi şi doctori
ai Bisericii dreptmăritoare a Răsăritului se întrec să-i închine
exegeze şi encomii] *. Era mai curând un autodidact şi, cu
toată adâncimea preocupărilor sale în diverse domenii ale
cunoaşterii, un dilettante de geniu; totuşi, oameni de cea mai
strictă specializare ştiinţifică îi cercetează cu pietate opera
şi-i invocă autoritatea. A fost un romantic stăpânit de setea
formelor perfecte şi stăpân desăvârşit pe toate tehnicile poeticii
clasice; totuşi, adepţii celui mai îndrăzneţ modernism literar
au superstiţia - doar oare numai superstiţia? - de a-l omagia.
Era un boem, cu o viaţă mai degrabă dezordonată; totuşi, copii
de şcoală sunt chemaţi de pedagogi severi să-l ia drept pildă.
A fost, din profundă convingere, un conservator militant şi
un doctrinar al conservatorismului românesc; totuşi, liberali
şi socialişti se referă la textele sale politice mai mult decât cu

* [ „.] Cenzurat la tipărire.

185
respect. Credinţa sa în valoarea ideii naţionale era susţinută,
într-o vreme în care toate popoarele Europei vedeau într-însa
cheia de boltă a oricărei alcăruiri de stat şi civilizaţie, cu o pasiune
care a imprimat scrisului său note de extremă vehemenţă; toruşi,
străini mai mult sau mai puţin învăţaţi aşezaţi între noi n-au
cutezat, oricât de largi le-ar fi fost vreodată privilegiile, să azvârle
cu pietre în acela care putea să li se pară un idol etnic. De ce?
Fost-a într-adevăr Eminescu poetul cel mai înzestrat al
acesrui neam? A fost el mai poet decât Lucian Blaga, decât Ion
Barbu, decât Vasile Voiculescu? Fost-a într-adevăr Eminescu,
între scriitorii români, cel mai înţelept? A fost în el mai multă
înţelepciune decât în Ion Neculce, decât în Ion Creangă,
decât în Mihail Sadoveanu? Fost-a într-adevăr Eminescu
întruparea cea mai înaltă a inteligenţei româneşti? A fost el mai ·
inteligent decât Ion Luca Caragiale sau decât Ion Ghica? Fost-a
într-adevăr Eminescu cel mai doct dintre scriitorii noştri?
A fost în el mai multă ştiinţă decât în Dimitrie Cantemir, în
Bogdan Petriceicu-Hasdeu, în Nicolae Iorga? Fost-a într-adevăr
Eminescu rară egal în jurnalistică? A fost el mai expresiv, mai
incisiv şi mai convingător în dificilul gen al conciziei cotidiene
decât Tudor Arghezi sau, iarăşi, decât Nicolae Iorga? Fost-a
într-adevăr Eminescu cel mai integru dintre intelecrualii români?
N-au fost oare, prin timpuri, atâţia care au putrezit în temniţi sau
au căzut seceraţi de ura prigonitorului pentru fidelitatea faţă de
convingerile lor? Fie-mi îngăduit să mărrurisesc neputinţa mea
de a răspunde hotărât prin da ori nu rururor acestor întrebări
şi chiar să mă îndoiesc, la urma urmelor, de noima lor. De ce,
atunci, acest cult?
Poate pentru că el, Mihai Eminescu, a întrunit cel dintâi
toate aceste felurite însuşiri de inteligenţă, talent şi caracter în
unitatea armonioasă a personalităţii sale exemplare? Poate că-i
aşa, dar atunci valoarea sa, istorică şi paradigmatică, i-ar justifica
îndestul aşezarea în canonul clasicilor literarurii noastre, nu
186
însă şi cultul ce i s-a consacrat. E mai mult decât admiraţie,
fie cât de îndreptăţită, e mai mult decât preţuire, fie cât de
argumentată, e mai mult decât recunoştinţă, fie cât de datorată,
în emoţia cu care generaţii după generaţii de români se înclină
asupra paginilor lui. Să fie, oare, din parte-ne, reacţia afectivă
faţă de vicisitudinile vieţii omului rară noroc şi rară prieteni care
a fost? Compasiunea faţă de strălucitul bărbat care a iubit în
chip nefericit o femeie nici măcar sclipitoare? Indignarea faţă
de condiţia proletară în care s-a zbătut acest prinţ al spiritului?
Revolta împotriva a ceea ce oamenii numesc cu uşurinţă,
nedreptatea soartei, împotriva fatalităţii care a aruncat în beznă,
la ceasul desăvârşitei ei împliniri, o minte atât de rodnică? Nici
mila, nici indignarea, nici revolta nu au clădit vreodată temple.
De ce, de ce, atunci, acest cult?
Îndrăznesc să răspund întrebării cu un cuvânt desuet,
depreciat de dintele vremii şi de uzul comun, un cuvânt care,
asemenea monedelor antice smulse de arheologi pământului,
trebuie spălat cu acizi pentru a-şi revela adevărata valoare:
poporul român i-a închinat un cult lui Mihai Eminescu pentru
că poetul l-a iubit.
Mi se va spune că sunt nedrept: şi alţii l-au iubit. Au fost
mulţimile de truditori cu braţele care, sub arşiţa ogoarelor şi în
dogoarea atelierelor, i-au dobândit, cu preţul muncii şi cu vlaga
lor, dăinuirea pe acest pământ. Au fost înfrăţirile de asceţi şi
însoţirile de cărturari care, nevoindu-şi trupul, nesocotindu-şi
sufletul şi încordându-şi mintea, i-au întărit spiritul şi i-au
luminat cugetarea şi simţirea. Au fost tagmele de războinici care
au căzut sau au triumfat pe câmpul de onoare pentru libertăţile
lui. Au fost sfaturile de dregători şi rândurile de cârmuitori care
nu şi-au precupeţit liniştea pentru a-l conduce prin neliniştile
acestei lumi. Aşa-i. Au fost şi sunt şi vor fi dintre toţi aceştia
destui care să-l fi iubit până la jertfirea de sine. Şi totuşi, el este
unic prin iubire. Deşi e din aceeaşi substanţă cu iubirea lor,
187
iubirea lui arde în eternitate, cu o flacără rară pereche, în chip
simbolic. De ce?
Întâi, pentru că a fost iubirea unui om care nu a agonisit
pentru sine însuşi nimic din bunurile acestei lwni: nici scaun
de dregătorie, nici pământ de moşie, nici moară de morărit, nici
vamă de vămuit, nici gospodărie cuprinsă, nici femeie legiuită
care să-i ridice drepţi urmaşi şi moştenitori nwnelui şi agonisitei
sale. Singura lui avere, talantul cu care fusese înzestrat de sus,
avea două feţe: pe una era scrisă porunca dăruirii integrale de
sine, pe cealaltă fagăduinţa stăpânirii lwnii întregi prin Cuvânt.
Talant de alegere, deci de suferinţă, rară căutare la gloate şi în
bazar. Împlinind el porunca, s-a împlinit fagăduinţa: dăruirea a
rămas a lui, stăpânirea a trecut-o limbii româneşti.
Apoi, pentru că a iubit acest popor aşa cum era, pentru că
era, nu pentru ceea ce avea sau trebuia să Se. L-a iubit cu toate
virtuţiile şi păcatele lui, cu toate nevoile şi risipele lui, cu toate
înălţările şi căderile lui. L-a iubit rară amăgiri de îndrăgostit şi
rară pedanterii de dascăl, rară ocări de stăpân şi rară linguşiri de
slugă. L-a iubit în respectul libertăţii lui şi în duhul adevărului,
pentru ca să se vădească lumii întregi că nu se află pe lwne neam
de oameni nevrednic de a 6 iubit. L-a iubit fară să caute la
chipul lui altfel decât pentru a se face, din iubire, asemenea lui:
moldovean cu moldovenii, muntean cu muntenii, ardelean cu
ardelenii, român cu toţi românii, a fost ţăran cu ţăranii, târgoveţ
cu târgoveţii, boier cu boierii şi domn cu domnii. L-a iubit în
pofida istoriei şi în pofida destinului, aswnându-i deplin istoria şi
destinul. Există mai mult decât o tainică analogie între hieroglifa
vieţii lui şi povestea vieţii acestui popor; ea a stăruit peste moarte
în soarta operei sale, asemenea cu a neamului întreg. Cât elan
constructiv, câtă aprigă îndârjire, câtă credinţă înflăcărată şi câtă
lehamite, câtă resemnare, cât scepticism în omul acesta! Câtă
boierie şi câtă cuminţie în vorba sau tăcerea cu care întâmpina
ifosele boieriei fară minte şi obrăznicia minţilor rară boierie! Ce
188
discrepanţă între firea lui mai mult decât excepţională şi starea
mai puţin decât comună de care a avut parte!
Şi, în sfârşit, iubirea lui pentru neamul românesc ne
apare unică, pentru că, prin curăţia şi intensitatea trăirii, prin
limpezimea şi desăvârşirea rostirii, ea s-a depăşit pe sine însăşi
devenind, în vremuirile istoriei şi în colburile acestei răspântii de
căi ale răutăţilor, semn viu şi simbol revelator al nevăzutei Puteri
eterne, şi nemărginite din care purcede: al Iubirii atotcreatoare
şi atotţiitoare care a chemat din nefiinţă la fiinţă cerul cu stelele,
marea cu valurile, codrii cu ramurile, seminţiile şi limbile
pământului. Căci ne-a iubit cu iubire ziditoare şi însufleţitoare
care n-a cunoscut osteneala, îndoiala şi deznădejdea, care s-a
ridicat mai presus de pravila binelui, frumosului şi adevărului,
nu pentru a le jertfi slăbiciunii noastre omeneşti, ci pentru a
ni le întemeia pe taina neistovitei ei tării. Un elin din vechea
Alexandrie ar spune că ne-a iubit aşa cum iubeşte un eon lumea în
care se întrupează pent~ a o reclădi. Hyperion! Cine poate ştii?
Ştim însă toţi şi o ştiu şi aceia care nu ne iubesc şi nu-l vor că,
atâta vreme cât neamul şi limba românească vor dăinui, cultul lui
Mihai Eminescu va fi celebrat în forurile [şi în catacombele]*
acestei ţări, nu pentru faprura de umbră şi vis a omului trecător
care a fost, ci pentru sacra ardere de tot răscumpărătoare hărăzită
lui. Scăldat în focul supremei Puteri căreia iubirea poetului
pentru poporul său i-a dat chip, el ne întăreşte fiinţa naţională şi
ne-o păzeşte şi azi, la un veac de la mutarea sa la cele veşnice. El
ne oferă, nu, el este, pentru români, pentru toţi românii şi doar
pentru români, fireşte, criteriul teribil al iubirii de neam.

De Paştile anului 1989

„Luceafărul", an. XXXII, 23 (1413),

sâmbătă 10 iunie 1989, p. 6

• [„.] Cenzurat la tipărire.

189
 ROMANITATEA ROMÂNILOR
ÎN VIZIUNEA ISTORICULUI SAS
ADOLF ARMBRUSTER

Românilor nu le-a lipsit niciodată conştiinţa romanităţii

lor, prezentă la niveluri şi în forme de manifestare diferite, de
la însuşi numele emic şi al limbii, până la legendele etiologice şi
tradiţiile istorice consemnate de primele letopiseţe. În cercurile
mai restrânse ale oamenilor de carte, conştiinţa romanităţii a
îmbrăcat forme mai complexe şi mai variate. Teorii etimologice
privind etniconul (român, valah), consideraţii asupra latinităţii
limbii române, ipoteze referitoare la formarea poporului român,
interpretări ale unor izvoare antice şi medievale relative la
„primul descălecat" al lui Traian, iată arsenalul ştiinţific folosit
de cărturarii români pentru reamintirea şi dovedirea originii
noastre romane. Naive, unele exagerate sau de-a dreptul greşite
altele, multe adevărate, roate aceste teorii, ipoteze şi interpretări
au reprezentat tot atâtea încercări de exprimare a unui adevăr·
fundamental şi tradiţional: românii sunt un popor romanic,
descendenţi ai coloniştilor stabiliţi de Traian în Dacia Romană.
La rândul lor, străinii au înregistrat şi ei ca esenţială şi
definitorie pentru români - romanitatea. O dovedeşte în
primul rând numele pe care ei l-au dat poporului nostru şi pe
care l-au aplicat mai întâi germanii, apoi slavii şi popoarele turce,
în variante uşor nuanţate tuturor popoarelor romanice: vlahi.
O dovedesc apoi diferitele teorii, ipoteze şi opinii despre limba
şi istoria poporului nostru, bazate pe izvoare antice şi mai noi,
ca şi - lucru esenţial - pe observaţii făcute la faţa locului de
călătorii care ne-au vizitat ţara (întâlnite în istoriografia străină
medievală şi modernă). Aceste produse ale erudiţiei au istoria
190
lor profund semnificativă. Dacă într-o primă perioadă tradiţiile
despre romanitatea românilor formate pe rând la bizantini,
slavi, germani, unguri, consună în cunoaşterea originii romane
a poporului nostru, lucrurile se schimbă îndată ce invocarea
romanităţii de către români devine o armă politică, un argument
în favoarea drepturilor lor la independenţă, unitate şi libertate.
Atunci încep, din motive străine de ştiinţă, contestările şi
falsificările într-un domeniu unde mai înainte existase un deplin
acord.
Istoriografia românească a reacţionat împotriva lor aducând
în sprijin chiar mărturiile străinilor. „Unii... pre numele
Romano-Moldo-Vlahilor, cel ce subt slova a vechilor scriitori de
greu zăcea şi de demult din luntrul inimii gemea.„ din catastivul
ceii mai stiute si mai cunoscute istorii cu totului tot a-l rade
' '
şi a-l şterge s-au nevoit. Ce nu ştim cu ce chip fruntea atîta de
nesiită ş-au ivit socotind precum vor putea soarele cu tină să-l
lipască şi cerul cu palma să căptuşească! Însă cătră aceştea gata
ne sînt apărătorii atîtea
' adecă Grecesti,
, Lătinesti,
, Nemteşti,
,
Franţuzeşti, Italieneşti, Ungureşti, Leşeşti, Ruseşti, Sloveneşti
şi aşieşi şi Tur-Arăpeşti şi Turceşti scriitori..." spunea Cantemir.
Pe de altă parte, la vreme de cumpănă, când românii se vădeau
a fi un factor politic şi militar deloc de neglijat în Sud-Estul
european, diplomaţia fle ea papală, fle imperială a ştiut să invoce
ea însăşi spre flatarea şi captarea lor, ideea romanităţii.
Cu toate realizările parţiale (între care aceea a savantului
domnitor amintit se află la loc de frunte) ne lipseau până acum
atât un corpus complet al mărturiilor române şi străine pentru
şi împotriva romanităţii noastre, cât şi o intepretare sintetică a
lor. Academicianul Andrei Oţetea a avut fericita iniţiativă de
a însărcina cu elaborarea unei asemenea lucrări pe tânărul său
elev, cercetător la Institutul „Nicolae Iorga", Adolf Armbruster.
191
În teza sa de doctorat, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, 1
Adolf Armbruster a adunat şi comentat cu răbdare şi metodă
toate textele cunoscute până azi, privitoare la romanitatea
noastră, din zorile evului mediu până în secolul al XVIII-iea.
Stabilind forma exactă şi filiaţia textelor, aducând îndreptări
cronologiei şi atribuirii lor, relevând texte uitate sau chiar
necunoscute istoriograflei noastre, autorul a adus contribuţii de
detaliu erudit care califică un cercetător. Mai mult decât atât, el
a dat o interpretare personală izvoarelor, spunându-şi nu o dată
cuvântul critic asupra literaturii moderne ce le-a fost consacrată
şi pe care o stăpâneşte integral. Dar mai ales, istoric adevărat, A.
Armbruster a ştiut să desprindă din masa imensă a materialului
adunat firul adesea sinuos al unei evoluţii generale, ref'ăcând
istoria ideii de romanitate a românilor, punându-i în lumină
explicaţiile şi implicaţiile mai totdeauna politice. Lucrarea sa
devine astfel nu numai o carte fundamentală pentru istoria
noastră naţională, dar şi o contribuţie personală de cea mai
bună calitate în domeniul atât de nou al istoriei ideilor cu care
istoriografla naţională se va putea mândri.

"Viaµ românească", an. XXVI, nr. 2,

februarie 1973, p. 160-162

1
Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Ed.
Academiei, 1972

192
 NICOLAE IORGA ÎN VERSURILE SALE

Umanist adevărat, Nicolae Iorga a invocat întotdeauna

protecţia muzelor, considerând indispensabile pentru cel care
se ocupă cu studiul lumii umane mijloacele de cunoaştere şi de
expresie ale poetului.
Tânărul profesor universitar afirma în lecţia de deschidere
a cursului său din 1897: „Pentru a fi istoric trebuie o natură de
artist, eruditul e gata când un intelectual posedă simţ istoric şi
iubire de trecut", iar în 1898: „.„istoricul adevărat îşi înraţişează
faptul, îl creează din nou în sine prin fantasie". Pentru ca, în
încheierea prefeţei la Istoriologi.a umană, lucrare curmată de
asasinatul care a pus capăt vieţii sale acum 25 de ani, bătrânul
istoric să mărturisească: „Aş fi vrut din partea mea, să am mai
mult talent «poetic» pentru a fi mai aproape de adevăr~
Aprecierea operei lui Nicolae Iorga în perspectiva artei
literare rămâne pentru cultura română o datorie. Nu numai
lucrările de istorie dar şi notele de călătorie, oraţiunile funebre,
portretele, amintirile, pamfletele, „tabletele" sale scânteietoare
risipite în diferite periodice şi mai ales acelea publicate în
„Neamul Românesc" în zilele grele ale retragerii din Moldova,
adevărate elegii tyrtaice în proză, care au ridicat şi susţinut
moralul luptătorilor - istoricul Victor Papacostea identifica în
Nicolae Iorga unul dintre factorii victoriei finale - toate acestea
sunt opere care ar face podoaba oricărei literaturi.
Dar versurile, ca şi dramele sale, opere în care scriitorul n-a
dat întotdeauna măsura deplină a realei sale înzestrări au fa.cut
pe mulţi să i-o conteste. A fost învinuit de orgolii şi ambiţii
poetice pe care nu le-a avut. În fapt, cultivat din adolescenţă
şi până în ultimele zile ale vieţii, versul a fost pentru N. Iorga

193
vesmântul firesc si, am zice, „la modă" pe care-l îmbrăcau
an~ite gânduri ~i sentimente ale omului cu întinsă cultură
literară, cu nesfârşită iubire pentru poezie, cu talent şi... tradiţii
scriitoriceşti de familie. Izvorâte dintr-o necesitate lăuntrică,
versurile sale originale, ca şi traducerile în versuri din mai toate
literaturile lumii, au fost date publicităţii din aceeaşi dorinţă
cinstită şi generoasă de comunicare a gândurilor care-l fa.ceau
să îngrămădească, rară scrupule de stil şi organizare, notele sale
de lectură în ultimele pagini ale revistelor istorice pe care le-a
condus.
Slaba reprezentare a liricii „patriotice" în poezia înflăcăratului
apărător al conştiinţei naţionale româneşti, lipsa temelor
„semănătoriste" în poezia conducătorului, adesea neînţeles, de
şcoală literară sunt dovezi ale spontaneităţii şi sincerităţii ei.
Document liric preţios, unic în felul lui, versurile lui N. Iorga
ne ajută, la comemorarea a 25 de ani de la tragica-i moarte, să-l
evocăm o clipă pe „omul care a fost".
Primele încercări poetice ale lui Nicolae Iorga datează din
1890. Publicate în „Contemporanul" şi „Revista Nouă~ sunt
scrieri în stil eminescian, meditaţii întunecate asupra „pustiului"
vieţii (De multe ori), visuri de dragoste (Ci de-am fi singuri...,
Serenadă) srarâmace de indiferenţa sau raţărnicia iubitei (O
blândă tremurare, Moş Crivăţ) - de unde îndreptarul de viaţă
ascetic: „De orice dor să te desparţi I În searbăda-ţi viaţă" (Moi
Crivăţ). Mai personale, ultimele două poeme scrise în acest an ne
lasă să întrezărim chipul unui adolescent entuziast, admirator al
antichităţii clasice (Cântaţi pe Apollon) dornic de viaţă, pe care
o opune, în spiritualul elogiu adus iubitei la „Capul Venerei ce
doarme" de Tiţian, „idealurilor îngheţate ale artei".
Cel care, cu o semnificativă îngrijire, îşi publică în 1893
volumul de Poezii în tipografia lui Ig. Haimann, la Bucureşti,
este un tânăr cărturar, romantic prin temperament şi atitudine
194
filosofică, poet adevărat, stăpân pe mijloacele sale de expresie,
conştient şi mândru de vocaţia sa.
Sensibilitate vie şi mobilă, imaginaţie puternică, raţionament
cutezător, mândrie dispreţuitoare de geniu faţă de omenirea de
rând, revoltă si
, sfidări de titan fată
, de zei - iată ce îl caracterizează.
În faţa naturii trece de la melancolie (Marină) la înseninare
(Răsărit de soare, În codru) sau la contemplarea admirativă a
furtunii (Pe mare, Furtuna). Visează peisagii exotice (În Veneţia,
Caravana, Egiptul), suferă cu sclavii nordici din Roma imperială
(Tricliniul) şi cu sărăcimea Parisului contemporan {Idile
pariziene). Aici slăveşte pe „titanul sălbatic", „mai măreţ decât
Zeus în splendoarea lui divină" (Prometeu ), aici închină imnuri
Afroditei, în metru safic (Imn). Se entuziasmează de seninătatea
filosofului antic (Socrate şi Alcibiad) „ironic şi senin", pentru ca
apoi să se înfioare în faţa „abisului mâncător de vieţi" căruia îi
sunt sortiţi deopotrivă popoare şi indivizi şi săi se pară că totul
e „un haos nemăsurat şi mut" în faţa căruia, „prins de mila
omenirii, blestemi în zădar" (Un zbuciumat nebun de umbre,
Bătut de-a gândului furtună, Sinistru zbor). Ateu, socoteşte că
Baal, Zeus ori Iehovah sunt numai „umbra mişeliei noastre", cu
atât mai plini de îndurare, cu cât „chinul e mai mare I Şi lumea
merge spre apus". Dar se închină lui Isus, ca unui visător generos,
care a dat omenirii un ideal (Se-nalţă fumul de tămâie) ori ca
un alt stoic, suportând durerea (Înlături). Idealul său uman e
când omul antic, celebrat în toate ipostazele sale: filosof, artist
sau cetăţean (Perikles), când „sublimul învins" (Don Quijote).
Vremurile contemporane sunt „timpuri de spoială" (Două
muse) când „meschinul se întinde peste inimi ca o mare" (Don
Quijote). Poetul se va întoarce deci, cu nostalgie, către „Hellas,
ţara poeziei şi a statuilor albe" (Hellas), iremediabil pierdută
(Memnon) sau va cere, bătăios, contemporanilor săi: „Sancho
Pancha laţi în burtă, respectaţi pe Don Chişot" (Don Quijote).
195
 Sacralizând "mân'dria gândului" şi "virtutea" (Mândria
gândului), tânărul Iorga îşi va găsi până la urmă liniştea în muncă.
Noul său îndreptar de viaţă, inspirat de Longfellow, e acela al
unui eroism al muncii, al datoriei: "Da, să lucrezi te-nvaţă I Dă
lumii partea ta. I Aici şi-n altă viaţă I Nimic nu aştepta". (Da„.
cu motto: [nLearn to labor and to wait"], Longfellow, A Psalm
oflift).
„Uitate în săltar", versurile perioadei ce urmează au fost date
publicităţii de autorul lor abia în 1932, sub titlul: „. Acuma
patruzeci de ani. Sunt formulări lapidare, în stil epigramatic,
de adevăruri morale, răspunsuri hotărâte tentaţiilor ce încearcă
pe omul de vocaţie. Sunt versurile unui luptător cu lumea şi
cu sine însuşi, vorbind despre singurătatea alesului, despre
zădărnicia gloriei, despre valoarea durerii şi a adversităţilor,
despre necesitatea încrederii în sine, despre lipsa de recunoştinţă
a oamenilor faţă de cei ce îi îndrumă spre bine. Spiritul critic
este pus acum în slujba mesajului etic, nu mai generează tristeţe
şi disperare. Sunt între aceste versuri satire împotriva odraslelor
decăzute ale "cavalerilor cu trupu-n zale şi cu crucea pe pieptare"
sau a unei critici literare înguste şi subiective. Cunoscând mai
mult, intelectualul îşi dă seama de limitele puterii de cunoaştere
a omului. Reluând poezia S-a stinge îi modifică finalul: universul
nu mai e un haos ci nO taină", pe care „cândva, pe o planetă
spulberată dintr-un sistem solar apus" oameni credeau că au
dezlegat-o definitiv, asigurându-şi „domnia-ntreagă a fiinţii".
Istoria nu e absurdă, există între generaţii o continuitate de
efort intelectual şi moral, o solidaritate spirituală care înfrânge
moartea. Solidaritatea umană e însă salutară şi pentru oamenii
aparţinând aceluiaşi timp.
În volumul în care au fost publicate de autorul lor, versurile
acestei perioade nu poartă titluri ci numere, asemenea scurtelor
poeme din antichitate de care le apropie tonul sentenţios,
gnomic. Sunt, poate, versurile cele mai izbutite ale scriitorului.
196
Alegem, pentru a cita, la întâmplare: "De-aştepţi prin cântecele
tale I Să-ţi facă locul între zei, I Te-nşeli: în mijloc de pigmei
I Nu-nalţă gândul piedestale. I I Măcar să-ţi stâmpere amarul I
Cuvântul care-a străbătut, I Căci, vinul dacă l-au băut, I Atâţia
sfarămă păharul".
Cele câteva poezii din anii 1917-1918 reiau tema suferinţei
necesare, creatoare, dar eroul este acum întreg poporul român,
pe care jertfele comune, suferinţa, înfrângerea temporară chiar
îl unesc nedespărţit „pentru vecie" (24 ianuar 1917). Istoricul
se simte dator să amintească poporului său datoria de a cinsti pe
cei căzuţi (Nu ne uitaţi...). E vates-ul, profetul adesea întristat de
neascultarea neamului său (Despărţire). Şi, în zgomotul armelor,
între îndemnurile sale aspre, solemne, el găseşte timp de a adresa
soţiei cuvine de caldă şi curată iubire (Raze).
Devenit, după o viaţă de muncă şi luptă, un înţelept, cu
autoritate ştiinţifică şi morală, bătrânul profesor vorbeşte
în versurile ultimilor douăzeci de ani de viaţă cu sfătoşenie şi
seninătate. Mândru faţă de oameni el a devenit mai umil în faţa
Naturii. Universul nu mai e doar o taină, ci o perfecţiune pe
care, în creaţiile lor oamenii încearcă să o imite („Trudim spre
ce e mai măreţ, I ţintind continuu spre mai bine, I Dar dorul cel
mai îndrăzneţ, I Natură, e să fim cât tine!"). Apropierea morţii îl
face să se întrebe dacă nu cumva taina ei nu ascunde un început
(Eternitate, Nemurire). Se întoarce la religiozitatea copilăriei,
profesând un creştinism lipsit de rigide încadrări dogmatice
(Crez, Credinţă, Acela ce este în noi), uneori cu nuanţe panteiste
(Înaintea mumiei lui Ne-Fru ), dar apără învăţătura tradiţională
a bisericii (Poesiei teosofice), aşa cum apără împotriva novatorilor
tradiţiile clasice ale artei (Forme nouă, Iniţiaţii, Noi poesii).
Îşi examinează conştiinţa, îşi regretă greşelile, încercând să
se consoleze cu gândul că ele sunt umbrele proporţionale ale
faptelor (Lipsuri). Încearcă să-şi definească personalitatea şi
rolul în istoria poporului său (Drum drept). Uneori, e cuprins
197
de tristeţe şi oboseală: „Destul, destul ne-am tot muncit I Să vie
un suflet smerit I Şi poate toată mândra veste I Să spuie o simplă
poveste" (Peste filosofii ... ).
Dar evenimentele politice ale anilor 1939-1940 deşteaptă,
cu o energie sporită de îndelungata experienţă de viaţă şi de
autoritatea dobândită, pe vechiul polemist. Simte apropiindu-se
războiul şi, mâhnit, îi defineşte absurditatea: „În fiecare clipă
natura face-un salt: I Un vânt se joacă-n floarea porumbului
înalt I Şi păsările cântă din lacoma lor guşă: - I Fantomă
sângeroasă, de ce ni baţi la uşă?", pentru ca apoi să-şi îmbărbăteze
neamul: „Când vei simţi grozava-i larmă I Venind şi ţara ta de-o
darmă, I Din orişice să-ţi faci o armă!" (Războiu ... ). Demagogia
patriotardă şi sângeroasă a celor care aveau să-l ucidă îi smulge
profesorului de istorie severe rectificări: „Când plini de sânge şi
noroi I Vă-ntoarceţi mândri, iar la voi, I Opriţi arămile să sune
I Din sacrele turnuri străbune // Lăsaţi cuvinte care sunt I Cu
sensul lor bătrân şi sfânt. I Spre a sfinţi a voastre creşteri I Treziţi
pe cruzii zei din peşteri". El intonează un Imn elenic libertăţii,
rară de care „nici o lege nu are azi vre-un înţeles" şi, depăşindu-şi
durerea, convins de „moralitatea istoriei" desfide pe vrăjmaşii ei,
de la înălţimea „neîntinatelor creste" ale cetăţii inexpugnabile
a sufletului său, aşteptând, cu întreg poporul „pedeapsa ce-i
aşteaptă".
Presimţindu-şi sfârşitul, bătrânul cărturar îl prefigurează în
mai multe poeme. El apelează când la motivul cavalerului ucis
prin trădare de prietenul său (Era odată un cavaler... ), când la
acela al copacului tăiat zadarnic, aşa cum face în poezia Brad
bătrdn scrisă în ziua de 26 noiembrie 1940, ajunul apoteozei:

„Au fost tăind un brad bătrân

Fiindcă fa.cea prea multă umbră.
Şi-atuncea, din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:
198
 «O voi, ce-n soare cald trăiţi
Şi aţi răpus strămoşul nostru
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sunteţi aşa grăbiţi?
În anii mulţi cât el a fost
De-alungul ceasurilor grele,
Supt paza crăcilor rebele,
Mulţi şi-au aflat un adăpost.

Moşneagul stând pe culme drept

A fost la drum o călăuză
Şi-n vremea aspră şi hursuză
El cu furtunile-a dat piept.
Folos aduse cât fu viu,
Ci mort acuma când se duce
Ce alta poate-a vă aduce
Decât doar încă un sicriu?»"
Serban
, G. Tanasoca*
,

Notă bibliografică
Iorga, N .: Poezii {1890-1893 ), Bucureşti, 1893, Tip. Ig. Haimann.
Iorga, N.: Din mijlocul luptei, laşi, 1918, Tip. foii Neamului Românesc.
Din opera poetică a lui N. Iorga, Craiova, 1921, Ramuri.
Iorga, N.: Acum patruzeci de ani. Versuri uitate în să/tar (cu câteva altele),
Bucureşti, 1932, Tip. Datina Românească.
Toate poesiile lui N. Iorga adunate de elevele sale ji lucrate de misionarele M.
Oprea ji M. Robu, Vălenii de Munte, 1939-1940, 2 voi.
Versurile scrise în ultimele luni de viaţă au fost publicate în revista „Cuget
clar".

„Tribuna", an. IX, nr. 47 (460),

25 noiembrie 1965, p. 13, Cluj

• A folosit această semnătură doar la primele articole publicate

(n.ed.).
199
 RECONSIDERAREA OPEREI
LUI GHEORGHE I. BRĂTIANU

în zilele celui de al XV-iea Congres internaţional de ştiinţe

istorice, întrunit la Bucureşti, în augwt 1980, a ieşit de sub
teascurile unei tipografii din România o carte de Gheorghe I.
Brătianu: Tradiţia istorică despre întemeierea statelor românefti,
ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Valeriu Râpeanu,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1980. LXXVII + 295 p. Este
vorba, de fapt, de reeditarea integrală, sub îngrijirea lui Valeriu
Râpeanu, a ultimei lucrări publicate de istoricul român, în anul
1945, înaintea încetării sale din viaţă. Editorul însoţeşte textul
de cuvenitele texte explicative necesare în asemenea împrejurări
şi semnează un amplu studiu introductiv, de peste şaptezeci de
pagini, în care prezintă viaţa şi activitatea pe tărâmul public şi
ştiinţific ale lui Gheorghe I. Brătianu. Dacă ne gândim că, până
astăzi, din opera lui Gheorghe I. Brătianu nu s-au publicat
în ţară decât unele fragmente antologate de Mircea Mâciu,
că personalitatea lui ştiinţincă nu a fost înfaţişată decât în
puţinele pagini datorate lui Lucian Boia, Ştefan Ştef"anescu şi
aceluiaşi Mircea Mâciu, trebuie să salutăm în actul de cultură
şi de patriotism al lui Valeriu Râpeanu momentul decisiv al
începutului procesului de reconsiderare critică a moştenirii
istoriografice rămase de la marele cărturar român.
Era timpul să se purceadă la această reconsiderare. Era de
datoria noastră să preţuim aşa cum se cuvine memoria unui
învăţat care a fa.cut să progreseze ştiinţa istorică românească,
a unui intelectual care a ştiut să-şi pună talentul şi erudiţia în
serviciul apărării drepturilor istorice şi a demnităţii poporului
român, a unui profesor care a contribuit în chip decisiv la
200
formarea şi afirmarea prestigioasă pe plan internaţional a unei
şcoli istoriografice româneşti de nivel european. Nu trebuie
să uităm nici faptul că osemintele sale zac astăzi în pământ
românesc numai pentru că, în vâltoarea evenimentelor ce au
urmat războiului, omul politic, şeful de partid burghez care era
Gheorghe I. Brătianu, a respins categoric oferta de a-şi părăsi
patria: „Un Brătianu - a ,răspuns el - nu fuge niciodată din
ţară!". Guvernată astăzi potrivit altui crez politic decât acela care
a fost, de bună credinţă, al său, promovând alte concepţii sociale
şi filosofi.ce decât el, ţara dovedeşte astăzi, publicându-i opera,
că ştie să preţuiască devotamentul tuturor fiilor ei.
Activitatea ştiinţifică a lui Gheorghe I. Brătianu s-a desf'aşurat
în numeroase direcţii de cercetare. L-au interesat cu deosebire
problemele istoriei noastre medievale: lămurirea paginilor
obscure din perioada migraţiilor, desluşirea originilor statelor
româneşti medievale, elucidarea diverselor aspecte ale istoriei
instituţiilor medievale româneşti şi, în special, a „adunărilor de
stări" în ţările române. Datorăm lui Gheorghe I. Brătianu pagini
de mare profunzime şi claritate în care sunt puse în evidenţă
continuitatea neîntreruptă a românilor pe teritoriul naţional,
factorii unităţii naţionale româneşti, savantul respingând, rând
pe rând, cu vigoare polemică şi putere de convingere ştiinţifică,
teoriile interesate ale celor care ne-au contestat şi unitatea, şi
continuitatea. Problematica foarte complexă a istoriei moderne
a românilor i-a solicitat de asemenea condeiul: a scris despre
reformele mavrocordăteşti, despre etapele realizării starului
naţional unitar român, despre poziţia sa internaţională în
vremea lui Cuza Vodă, a lui Carol I şi Ferdinand, despre lupta
românilor pentru independenţă - studii de valoare deosebită.
Sesizând punctele de contact între istoria românilor şi istoria
celorlalte popoare ale lumii, Gheorghe I. Brătianu a urmărit
firele istoriei naţionale, ajungând, prin adâncirea originală a
problemelor cercetate, să producă pagini încă neegalate pe plan
201
 mondial despre aspecte de istorie generală cum ar fi: activitatea
comercială a genovezilor în bazinul pontic, particularităţile
feudalismului bizantin, formule de organizare a păcii în istoria
lumii. I se datorează un vast proiect de tratat de istorie universală,
în care ponderea istorică a popoarelor din Europa răsăriteană
urma să fie pusă în adevărată şi deplină lumină.
În istoriografia noastră, Gheorghe I. Brătianu a dus mai
departe, cu consecvenţă şi originalitate, curentul ştiinţific iniţiat
de Nicolae Iorga, care impune cu necesitate cercetătorului,
pentru o corectă şi deplină înţelegere a istoriei naţionale,
aşezarea ei în contextul de istorie universală care-i este propriu.
Nu numai cercetarea trecutului românesc are de câştigat
din aplicările lui Brătianu însuşi, chiar problemele de istorie
universală dobândesc, abordate din această perspectivă, soluţii
noi. Totodată, Gheorghe I. Brătianu a beneficiat în activitatea
sa istoriografică de orientările înnoitoare ale unor curente
de idei din istoriografia mondială, cum ar fi curentul pornit
de Marc Bloch şi Lucien Febvre prin revista „Annales", care
acordă o atenţie cu totul specială problemelor de istorie socială
şi economică. Aplicând în chip original, în istoria naţională
şi în cea universală, asemenea înnoiri de metodă şi concepţie,
el a contribuit la afirmarea istoriografiei româneşti la nivelul
exigenţelor ştiinţifice cele mai înalte ale timpului său. Solidar cu
generaţia de intelectuali români din care f'ăcea parte, generaţia
Unirii celei mari, Gheorghe I. Brătianu reprezintă, pe planul
istoriografiei, una dintre cele mai nobile şi mai strălucite expresii
ale acelei înfloriri de creativitate românească înregistrate în
perioada care a urmat întregirii naţionale. A fost, asemenea
atâtor altor români care s-au ilustrat în această perioadă în
diverse domenii ale ştiinţei şi culturii, român deplin şi desăvârşit
european în scrisul şi în cugetarea sa.
Cartea reeditată acum de Valeriu Râpeanu reuneşte
.principalele contribuţii ale lui Gheorghe I. Brătianu privitoare la
202
originile alcătuirilor româneşti de stat din Evul Mediu. Interesul
autorului s-a îndreptat către toate ramurile poporului român.
El se ocupă deopotrivă de românii sud-dunăreni - creatorii
Ţaratului româno-bulgar al Asăneştilor, de cei din Transilvania,
din Ţara Românească şi din Moldova. Originalitatea contribuţiei
lui Gheorghe I. Brătianu stă în primul rând în încercarea sa de
a reactualiza în istoriografia noastră ideea „descălecatului", a
„întemeierii" 'Ţării Româneşti şi a Moldovei, prin unificarea
formaţiunilor politice româneşti preexistente sub autoritatea
unor domni veniţi de peste munţi, din Ardeal şi din Maramureş.
Ideea „descălecatului" lui Negru Vodă în Ţara Românească, al
lui Dragoş şi Bogdan în Moldova nu reprezintă altceva decât
„tradiţia" istorică a vechilor noastre cronici, păstrată de altfel
şi în folclor. Reabilitând ideea „descălecatului", Gheorghe I.
Brătianu reabilita valoarea tradiţiei istorice naţionale, respinsă
de istoriografia critică românească din secolele XIX-XX
prin savanţi ca D. Onciul şi N. Iorga, dar apărată de un A.D.
Xenopol. În acelaşi timp, în concepţia lui Gheorghe I. Brătianu,
„descălecarea" ctitorilor 'Ţării Româneşti şi ai Moldovei din
„cetatea munţilor" înseamnă, după refluxul puterilor migratoare
ale stepei, care o favorizează, reafirmarea energiilor româneşti,
concentrate până atunci, unitar, în „regiunea în care se păstrase
însăşi fiinţa neamului", în regiunea în care se plămădise şi, în
pofida afirmaţiilor interesate ale unor istorici străini, dăinuise
neîntrerupt poporul român.
Reluând problema autenticităţii „descălecatului", Gheorghe
I. Brătianu reexaminează, în acord cu ultimele cercetări şi cu
toate izvoarele cunoscute în vremea sa, întreaga problemă a
situaţiei şi rolului românilor în istoria sud-est europeană până
în veacul al XIV-lea. Modul în care el prezintă locul românilor
în istoria universală în această vreme este într-adevăr magistral
şi, în linii mari, îşi păstrează şi astăzi valabilitatea. O problemă
ca aceea a Ţaratului româno-bulgar al Asăneştilor nu a cunoscut
203
până astăzi, în istoriografia mondială, o tratare mai nuanţată, mai
completă, mai aproape de adevăr decât aceea pe care o regăsim în
paginile lui Gheorghe I. Brătianu. Cât de fecunde s-au dovedit
unele din ideile enunţate de istoricul român cu privire la istoria
poporului nostru în această perioadă o dovedesc cercetările
acelora care le-au dus mai departe, cum face, de pildă, în zilele
noastre, Şerban Papacostea. Nu ne propunem aici să adâncim
discuţia în jurul valabilităţii concluziilor la care a ajuns Gheorghe
I. Brătianu în controversata chestiune a „descălecatului~ Suntem,
însă, convinşi că reeditarea textului operei sale şi larga difuzare
a acesteia în rândurile istoricilor, a iubitorilor de istorie va avea
darul să risipească nedreptele acuzaţii care i s-au adus din partea
posterităţii sale critice, prezentarea denaturată şi adesea chiar
injurioasă care s-a fa.cut uneori ideilor sale în această privinţă,
schematic şi simplist înraţişate.
Dar reconsiderarea de către Gheorghe I. Brătianu a problemei
„descălecatului" a prilejuit istoricului român şi reflecţii de natură
mai generală, fllosofică, asupra valorii tradiţiei ca izvor istoric.
Demersul său istoriografic, de reabilitare a tradiţiei despre
întemeierea statelor româneşti, se încadra - şi însuşi a ţinut
să-l încadreze - într-un adevărat curent de idei din cugetarea
istoriografică a timpului, curent ce reabilita pretutindeni,
nuanţat şi cu prudenţă, adevărul tradiţiilor întreţesute cu
legende şi mituri despre trecutul unor popoare. Urmând valului
de criticism şi hipercriticism pozitivist, acest curent avea să ducă
la cercetări pasionante menite să dovedească temeiurile istorice
reale ale unor evenimente şi împrejurări evocate de Biblie, de
poemele homerice, de literatura epică medievală. Redescoperirea
adevărului esenţial, învăluit în impreciziune şi legendă, din
tradiţiile cronicăreşti şi populare despre „descălecătorii de ţară"
avea pentru istoricul român şi un sens moral: era „o atingere cu
temeiurile mai adânci ale firii şi ale existenţei naţionale, din care
pot izvorî nădejdi şi puteri nebănuite". Acestui aspect al operei lui
204
Gheorghe I. Brătianu, care justifică publicarea ei în „Biblioteca
de filosofia culturii româneşti" a Editurii Eminescu, îi consacră
pagini de pătrunzătoare analiză în Studiul introductiv Valeriu
Râ.peanu. Reintrat, după mai bine de trei decenii, cu o bătaie
repetată de spată, care este o rectificare, în urzeala seculară a
culturii româneşti, firul de aur al scrisului istoric al lui Gheorghe
I. Brătianu nu va mai ieşi din ţesătura pe care o înfloreşte cu alese
desene. Ultima carte publicată de învăţatul istoric va fi, sperăm,
cea dintâ.i a reconsiderării critice şi reeditării integrale a operelor
sale.

"Transilvania", serie nouă, an. IX (LXXXVI),

12/80, 1980, Sibiu, p. 13-14
 CUVÂNT ÎN AMINTIREA
GENERALULUI HENRI CIHOSCHI

Doamnă Magdalena Veron, iubită prietenă Madelou,

Domnilor Generali,
Doamnelor şi Domnilor,
Cu îngăduinţa părintelui Baronian, daţi-mi voie să marchez
trecerea noastră din planul sacru al sfintei slujbe la care am luat
parte în planul lumesc al istoriei, printr-o anecdotă. O rudă a
Generalului Henri Cihoschi, răposatul Hanibal Dobjanschi,
care i-a fose şi colaborator, ca maior în armata română, pe
vremea ministeriatului, relata că, la un moment dat, Generalul
a fa.cut o inspecţie pe frontiera Nistrului, o zonă, atunci, foarte
primejdioasă. Era însoţit de încă un general, erau amândoi în
uniformă şi se deplasau cu un automobil. După ce a ascultat
raportul căpitanului de grăniceri pe care-l inspectase, foarte
mulţumit de accivicacea acestuia, Generalul Cihoschi l-a felicitat
şi i-a comunicat că vrea să meargă mai departe, către linia de
frontieră, cu automobilul. Căpitanul a încercat să-l oprească,
spunându-i că e primejdios să apară în bătaia armelor sovietice,
mai ales că uniformele de generali, bogat împodobite, îi vor face
foarte vizibili. „Mai riscă omul, căpitane, când vrea să ducă o
treabă până la capăt cum trebuie - i-a replicat Henri Cihoschi
- aşa că suie-ce lângă noi în maşină şi dumneata. Mergem mai
departe!". Şi au mers cu toţii mai departe.
Mă găsesc, oarecum, şi eu în situaţia acelui căpitan de
grăniceri. Doamna Magdalena Veron, iubita noastră prietenă
Madelou, m-a onorat cu invitaţia de a rosti un cuvânt în amintirea
Generalului Henri Cihoschi, eu m-am recuzat, dar ea a stăruit
să o însoţesc până la capăt în această misiune comemorativă. Şi

206
am acceptat. Am şovăit să accept, deoarece nu sunt nicidecum
un specialist în chestiuni militare şi nu am cercetat vreodată
mai stăruitor eu însumi nici personalitatea Generalului Henri
Cihoschi, nici epoca în care se înscriu viaţa şi activitatea lui. Nu
am de gând, Doamne fereşte, să mă erijez în istoric al armatei
române în faţa atâtor distinşi ofiţeri superiori activi şi veterani
de război, de generali, cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul",
care onorează cu prezenţa domniilor lor această comemorare.
Am acceptat totuşi să evoc personalitatea Generalului Henri
Cihoschi, aşa cum a ţinut neapărat prietena noastră, pentru
că - e adevărat ce spunea - soţia mea şi cu mine am fost, zi de
zi, alături de mama domniei sale, regretata doamnă Henriette
Cihoschi, fiica Generalului, care s-a luptat atât de mult şi atât
de admirabil pentru cinstirea memoriei tatălui ei. Ca să spun
adevărul adevărat, soţia mea, Anca Tanaşoca, pentru care
Madelou e, din copilărie, cea mai apropiată prietenă, cunoaşte
mai bine decât mine tot ce a făcut doamna Henriette Cihoschi
în această privinţă şi ea este aceea care a ajutat-o cel mai mult,
când a fost nevoie, în munca de documentare. Mă tem însă că
doamna Anca Tanaşoca, mai rezervată decât mine, ar fl fost
mai greu de convins să ţină asemenea discursuri în public! Mi
s-a părut, aşadar, că am datoria să risc şi să vorbesc eu în faţa
dumneavoastră despre generalul Henri Cihoschi.
Aş vrea însă, mai înainte de toate, să omagiez amintirea
doamnei Henriette Cihoschi, a cărei acţiune de recuperare
şi cinstire a memoriei acestui erou o duce astăzi mai departe
Madelou. Pentru noi, pentru soţia mea şi pentru mine, doamna
Henriette Cihoschi a fost o pildă de devotament filial faţă de
amintirea .unui părinte ilustru, prigonit pe nedrept de regimul
comunist şi care s-a sfârşit, în cele din urmă, în temniţa pentru
de'ţinuţii politici de la Sighet. Doamna Henriette Cihoschi îşi
venera tatăl. Cunoştea pe de rost desfăşurarea Primului Război
Mondial, pentru români Războiul de Întregire, cunoştea în
207
detaliu coate bătăliile la care a partcipat Generalul Cihoschi. A
adunat şi a păstrat cu grijă, prin vicisitudinile vremurilor, toate
documentele, manuscrisele, fotograflile, obiectele referitoare la
tatăl ei. Există, de pildă, undeva, într-un sipet din această casă -
şi tot discreţia o împiedică, desigur, pe Madelou să ne-o arate -
chiar cămaşa pătată de sângele Generalului, pe care o purtase în
momentul când a fost grav rănit, ţinând piept înaintării armatei
germane şi rezistând, după rănire, încă o oră la comanda diviziei
a XIII-a, în timpul bătăliei de pe Neajlov-Argeş, din toamna
anului 1916, băcălia care a precedat căderea Bucureştiului.
Alee documente, rânduite cu grijă şi însoţite de însemnări
explicative de doamna Cihoschi, sunt fotograflile din albumele
pe care Madelou ni le-a pus azi la îndemână pe masa din camera
alăturată. Şi mai există multe altele.
Doamna Henriette Cihoschi a pus tot acest material
la dispoziţia colegului nostru, istoricul militar Dumitru
Preda, care a scris, valorificând, de bună seamă, şi rezultatele
cercetărilor proprii, singura monografle consacrată vreodată
Generalului Henri Cihoschi. Dacă ar fi putut să fie prezent aici,
el ar fi fost, desigur, cel mai îndreptăţit să ne evoce personalitatea
Generalului. Am asistat, pot spune, în anii '80, la procesul
elaborării acestei căqi, la eforturile depuse de doamna Cihoschi
pentru publicarea ei. îmi aduc aminte că a fose în audienţă şi
la domnul Ioan Talpeş, la Editura Militară, unde consilierul
prezidenţial de astăzi era, dacă nu mă înşel, director şi el a
susţinut, însă rară succes, apariţia cărţii. Aşa încât monografla
scrisă de Dumitru Preda n-a putut să vadă lumina tiparului
decât după decembrie 1989.

Doamnelor şi Domnilor,

Trecând acum la evocarea Generalului Henri Cihoschi, mă

gândesc că e bine să urmez recomandările adresate de retorii
antichităţii acelora care se încumetau să facă elogiul funebru
208
al unor concetăţeni, mai ales elogiul celor care au murit în
războaiele cetăţii, o temă de care am avut ocazia să mă ocup,
ca filolog clasic ce sunt. Potrivit acestor recomandări, discursul
trebuia împărţit în mai multe secţiuni, consacrate în principal
originii, formaţiei şi faptelor meritorii ale celor comemoraţi.
Deşi nu am de gând să rostesc un discurs, ci numai câteva cuvinte
omagiale, mă voi opri, aşadar, şi eu, pe scurt, asupra originii,
formaţiei şi faptelor Generalului Henri Cihoschi, încercând
să pun în evidenţă nu detalii despre bătălii, acţiuni de luptă şi
acte ministeriale, ci numai acele câteva lucruri care mi se par cu
adevărat importante şi vrednice de reţinut pentru că revelează
pregnant notele esenţiale ale personalităţii celui dispărut.
Generalul Henri Cihoschi era de obârşie curat polonă. Tatăl
lui, Alexandru Cihoschi, inginer hotarnic, absolvise Politehnica
din Varşovia, şi, patriot plin de curaj, cu vocaţia acţiunii publice,
cum sunt mai toţi polonezii, a participat la revolta din 1863
irnpotriva Imperiului rus. A fost arestat, surghiunit în Siberia,
a evadat împreună cu alţi doi prieteni şi a reuşit să ajungă
în Moldova, la laşi. Mama generalului Cihoschi era, şi ea,
descendenta unei familii poloneze, anume Dobjanschi, se numea
Eugenia Dobjanschi. Şi familia Cihoschi şi familia Dobjanschi
aparţin, amândouă, de secole, nobilimii poloneze. Între eroii
romanelor istorice ale lui Henryk Sienkiewicz se numără militari
cu numele de Cihoschi. Tatăl Eugeniei Dobjanschi fusese şi el
un revoluţionar, participase la revolta antirusească din 1831,
din Polonia, iar după înfrângerea acesteia se refugiase tot în
Moldova. Tradiţia tragicei Polonii, pe care o ştim şi o admirăm
cu toţii, este o tradiţie cavalerească, de patriotism eroic, de
luptă neînfricată împotriva opresorilor acestei ţări. Din această
tradiţie etică a înaintaşilor săi a moştenit Generalul Henri
Cihoschi vocaţia eroismului. Şi, fără îndoială, ea este factorul
cel mai important care i-a modelat personalitatea.
209
 Henri Cihoschi s-a căsătorit, în 191 O, cu domnişoara Sophie
Ferhat. A fost o căsătorie fericită. Prin soţie, s-a racut simţită
asupra personalităţii tânărului ofiţer înrâurirea altei tradiţii
etice şi culturale majore, pe care îmi face plăcere s-o amintesc
în faţa părintelui arhimandrit Baronian: e vorba de tradiţia
comunităţii armeneşti din România. Familia Ferhat e o familie
de armeni din Focşani. Armenii sunt un popor străvechi, cu
o puternică individualitate, cu tradiţii bogate de cultură şi
spiritualitate, foarte dinamic, înzestrat cu o mare demnitate, cu
un simţ deosebit al solidarităţii familiale. Tânărul ofiţer Henri
Cihoschi, care îşi pierduse la o vârstă destul de fragedă mama, a
fose înconjurat, în sânul acestei familii de armeni, după căsătoria
cu Sophie Ferhac, de o căldură umană deosebită, pe care
întotdeauna doamna Henriette Cihoschi o evoca cu nostalgie.
Avea lacrimi în ochi, când vorbea despre bunicii ei materni,
despre întreaga familie.
Există, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, o a treia mare
tradiţie care a modelat personalitatea Generalului Henri
Cihoschi, tradiţia naţională românească. Polonez prin origine,
căsătorie cu o armeancă, Henri Cihoschi s-a integrat deplin -
la fel ca mulţi alţi conaţionali refugiaţi, prin vremuri, la noi -
mediului românesc. Născut în România, în 1871, a înţeles să
devină român, asemenea regelui Carol I, pe care l-a servit. Vă
amintiţi, desigur, cuvintele rostite de primul nostru rege, când a
debarcat pe pământul ţării - „Punând piciorul pe acest pământ,
am devenit român" - şi ştim cu toţii cât de adevărată s-a dovedit
această declaraţie de intenţii. La rândul său, Henri Cihoschi s-a
identificat cu poporul român, s-a pus în slujba lui, şi-a riscat
viaţa - şi, într-un cărziu, şi-a pierdut viaţa - pentru libertatea
şi demnitatea acestui popor. De altfel, toţi descendenţii lui
Alexandru şi ai Eugeniei Cihoschi s-au integrat deplin în
societatea românească. Această familie a dăruie ţării personalităţi
vrednice de respect şi recunoştinţă din partea tuturor românilor.
210
Cel mai strălucit dintre fraţii Generalului Cihoschi, Stanislas
Cihoschi, a fost, alături de Nicolae Xenopol, întemeietorul
Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din
Bucureşti; sub rectoratul lui, sub îndrumarea lui, din iniţiativa
lui s-a construit, în Piaţa Romană, imobilul ce adăposteşte
această Şcoală. A condus şi la laşi, în timpul pribegiei din
Primul Război Mondial, Academia de Înalte Studii Comerciale,
refugiată acolo, a avut o activitate bogată în domeniul economic
şi juridic, a servit ţara, în timpul războiului, pe câmpul de luptă
şi a reprezentat-o în foruri internaţionale. Alţi doi fraţi s-au
distins prin merite deosebite: unul, Alexandru Eugen Cihoschi,
ca ofiţer de carieră, celălalt, Constantin Cihoschi, ca jurist. A
avut şi două surori care s-au dedicat profesoratului: doamnele
Cornelia Swilokosici, soţia consulului sârb la Bucureşti şi Alina
Văsescu; ambele au descendenţi aici, în România.
Vă spuneam că s-a integrat deplin mediului românesc, dar,
mai mult decât atât, el a fost instruit şi educat în şcolile militare
româneşti, create în vremea lui Cuza Vodă şi a regelui Carol I.
A fost printre primii lor absolvenţi. A fa.cut, ce-i drept, ulterior,
un stagiu de perfecţionare în Austro-Ungaria, cu care eram pe
vremea aceea aliaţi, a avut, fară îndoială, contacte mai mult
decât folositoare cu culturile europene, a nutrit o dragoste
specială pentru cultura franceză, dar pregătirea lui profesională
în meseria armelor aici, în Ţara Românească, s-a împlinit.
Generalul Henri Cihoschi a fost un produs al sistemului de
învăţământ militar românesc, personalitatea lui a fost modelată
de tradiţia culturală naţională românească. Cine citeşte diversele
lui cuvântări, rostite în împrejurări solemne sau pe front, nu
poate să nu fie impresionat de felul în care acest bărbat, de
obârşie polonă, şi-a însuşit aspiraţiile şi idealurile românilor,
a trăit în desăvârşită unitate de cuget şi simţire cu naţiunea
noastră. Cunoaşterea istoriei acestei ţări, căldura cu care vorbea

211
despre trecutul ca şi despre viitorul României, încrederea lui în
acest viitor sunt exemplare.
Cariera militară a Generalului Cihoschi a început, desgur,
înainte de Primul Război Mondial, la sfârşitul secolului XIX
- începutul secolului XX. Nu o voi evoca în toate amănuntele
ei. Trebuie însă amintit că, în timpul războaielor balcanice, a
fost trimis într-o misiune militară în Serbia, a stat acolo câteva
luni şi a jucat un anumit rol în strângerea legăturilor cu Serbia
şi pregătirea viitoarei Păci de la Bucureşti (1913). A intrat în
Primul Război Mondial având o temeinică pregătire tehnică, mai
ales de artilerie şi geniu, a intrat în război cu gradul de colonel.
S-a distins pe front, acolo şi-a câştigat toate galoanele, luptând şi
înfruntând moartea, comandând şi dovedindu-şi competenţele
de comandant, iubit de ostaşi, iubit de întreg corpul ofiţeresc, de
toţi subalternii şi de toţi colegii, apreciat superlativ de superiorii
lui. A fost preţuit de regii României, pe care i-a servit, pe toţi, cu
credinţă şi cu devotament şi de care a fost, la rându-i, răsplătit şi
cinstit cu respect şi deosebită încredere.
în Războiul întregirii, Generalul Cihoschi a participat la
numeroase bătălii şi aeţiuni militare. Voi aminti numai trei
dintre ele. A jucat un rol important, în calitate de comandant
al diviziei a XIII-a, în bătălia de pe Neajlov-Argeş, în care, aşa
cum aminteam, a fost grav rănit, ca şi prietenul său, ofiţerul
Georges Dubois, din Misiunea militară franceză, alături de care
a stat în spital la laşi şi care, mai târziu, din nefericire, a murit. A
fost o prietenie frumoasă, care s-a continuat pe urmă, cu familia
lui Dubois. A fost, apoi, participarea lui, pusă azi în deplină
lumină, la bătălia crucială de la Măr~eşti, care, aşa cum ştiţi, a
durat aproape o lună de zile. La Măr~eşti, Generalul Cihoschi
a condus în luptă Divizia a X-a. Contribuţia lui la stăvilirea
ofensivei germane a fost pusă în evidenţă de toţi cei care s-au
ocupat de istoria acestui război, ca şi de factorii de decizie de
atunci, militari şi politici. Toţi recunosc că el a fost unul dintre
212
cei care au împiedicat intrarea trupelor Puterilor Centrale în
Moldova, care au salvat, aşadar, fiinţa statului român, ale cărui
instituţii centrale fuseseră strămutate la laşi, unde se refugiaseră
forţele rezistenţei naţionale, în frunte cu regele Ferdinand şi
regina Maria. În sfârşit, Generalul Cihoschi a participat la
campania împotriva Ungariei bolşevizate, care ameninţa să
atace România pentru a recupera Transilvania. S-a distins în
această campanie, în 1919, şi a fost unul dintre factorii de decizie
militară care s-au pronunţat, împotriva avizului Puterilor aliate,
pentru amplasarea şi menţinerea trupelor române pe linia Tisei.
Pentru toate aceste fapte glorioase de luptă, Generalul
Cihoschi a fost răsplătit cu decoraţii, citări pe armată şi avansări
în grad. Decoraţii! Citări! Grade! Mulţi cred că decoraţiile
şi gradele sunt simple deşertăciuni, lucruri neesenţiale. Titu
Maiorescu avea însă o vorbă foarte frumoasă, pe care ţin să
o amintesc „poţi să dispreţuieşti toate titlurile, cu o singură
condiţie: să le ai". Generalul Cihoschi a primit de la regele
Ferdinand Ordinul „Mihai Viteazul", a primit Steaua României,
a primit din partea Republicii Franceze, în trei rânduri, pentru
fapte de arme, Legiunea de Onoare până la gradul de Mare
Cruce, a fost citat de mai multe ori prin Ordin de Zi pe armata
română şi pe armata franceză. A primit, în baza raportului de
recomandare înaintat de regele Ferdinand personal ţarului
Nicolae al Ii-lea, Ordinul ,,Sfântul Gheorghe", înainte de a se fi
declanşat, fireşte, Revoluţia bolşevică.
Tocmai în virtutea importantei lui contribuţii la victorie şi a
competenţelor dovedite, Generalul Cihoschi a fost numit, după
încheierea războiului, ministru de Război, cum era denumit
atunci ministrul Apărării Naţionale. Nu era un om politic, nu
făcea parte din nici un partid. Era profund convins că armata
trebuie să fie întotdeauna în serviciul Naţiei, cum spunea -
a spus-o şi în Parlament - că armata nu trebuie să se pună
niciodată în serviciul vreunui partid politic. Din această cauză, a

213
ezitat să primească funqia de ministru de Război care i se oferise
în cadrul guvernului Iuliu Maniu. De altfel, chiar şi Iuliu Maniu
îl dorea, de fapt, în această funcţie, pe Generalul Alevra. Iar dacă
Iuliu Maniu, care îl cunoştea şi-l preţuia, a cedat când prinţul
Nicolae, şeful Regenţei, i-a spus că îl doreşte pe Henri Cihoschi,
Generalul însuşi nu a acceptat funcţia de ministru decât atunci
când i s-a comunicat că nu e vorba de o propunere, ci de un
ordin: „Vi se ordonă Domnule General să primiţi funcţia de
ministru, prinţul Nicolae, ca şef al Regenţei, vă ordonă acest
lucru" i-a comunicat trimisul Regenţei.
A început atunci, în 1928, un alt capitol însemnat al
activităţii lui, opera administrativă şi de iniţiativă legislativă în
materie militară, care a fost studiată de istorici, dar care merită sa
fie cercetată şi mai atent în viitor, pentru că Generalul Cihoschi
este unul dintre cei care au pus bazele legislaţiei României Mari
privitoare la organizarea armatei.
A demisionat din postul de ministru pentru un motiv pe
care îl voi evoca mai pe larg deoarece au circulat şi mai circulă
în această privinţă multe poveşti neadevărate. Constantin Stere,
celebrul om politic şi patriot român de origine basarabeană, un
mare adversar al ruşilor, cum era de aşteptat şi un mare prieten
al Puterilor Centrale, mai ales al Germaniei, se compromisese
oarecum în timpul războiului, cooperând cu germanii după
ocuparea Bucureştiului. După război, Constantin Stere ajunsese
să facă parte din Partidul Naţional Ţarănesc, condus de Iuliu
Maniu. Lumea româneasca era atunci foarte severă cu cei care
acceptaseră cooperarea cu inamicul. La începutul anului 1930,
a avut loc, la Opera Română, o serbare pentru Basarabia şi, la
un moment dat, a fost ovaţionat Constantin Stere. Trei generali,
Generalii Rudeanu, Mărdărescu şi Petala, au părăsit în semn
de protest sala, deşi Generalul Cihoschi, ministrul de Război,
era prezent în loja oficială, deşi chiar prinţul Nicolae, şeful
Regenţei era prezent în loja oficială. Se produsese un incident

214
grav, era vorba de un act de insubordonare, de indisciplină din
partea acestor ofiţeri superiori. Premierul Iuliu Maniu i-a cerul
Generalului Cihoschi să-i pedepsească pe generali. Generalul
Cihoschi s-a solidarizat însă cu generalii, spunând că el nu poate
face aşa ceva, că îi dezaprobă, dar că îi înţelege, deoarece, şi ei,
ca şi el, au înfruntat inamicul pe front, în vreme ce Constantin
Stere colaborase cu acesta în Bucureştiul ocupat şi că preferă
să-şi dea demisia de la conducerea Ministerului de Război.
Demisia i-a fost acceptată, dar şi Constantin Stere a fost nevoit
să demisioneze din Partidul Naţional Ţarănesc.
S-a produs aşa-numita Restauraţie. Pe tron s-a urcat regele
Carol II, care renunţase anterior la succesiunea dinastică.
Generalul Cihoschi avea bune sentimente faţă de prinţul Carol.
A privit cu ochi buni aceasta restaurare, multă lume a privit-o
cu speranţă, date 6.ind slăbiciunile Regenţei. În acelaşi timp, a
avut mari suspiciuni în privinţa posibilului rol al doamnei Elena
Lupescu în viaţa României şi nu a ezitat să-şi comunice părerile
prinţului Carol. Doamna Henriette Cihoschi povestea că, la
Paris, Generalul statea de vorba cu prinţul Carol şi îi spunea
tocmai că nu e bine să apară doamna Lupescu în ţară. Atunci a
fâlfâit o perdea care acoperea o uşă deschisă, în spatele căreia se
găsea însăşi doamna Lupescu. Aceasta ar fl spus ulterior „n-am
să i-o iert lui Cihoschi" si , sunt dovezi că nu i-a iertat această
atitudine. Au fost incidente diverse şi grave care au arătat că nu
i-a iertat-o. Însă regele Carol al Ii-lea, care nu era chiar numai
marioneta doamnei Lupescu, cum vor să ne facă să credem unii
dintre adversarii lui, l-a promovat, a avut mare încredere în el,
l-a reactivat în armată, înălţându-l în grad şi încredinţându-i
funcţia de Inspector de Armată.
Generalul Cihoschi s-a pensionat în 1932.
În 1945, în timpul domniei Regelui Mihai I, sub guvernul
Petru Groza, Generalul Cihoschi a fose avansat la gradul de
215
General de Armată - acesta a fost gradul cu care şi-a încheiat
cariera militară.
Am evocat aici doar câteva dintre lucrurile însemnate pe
care le-a racut pentru Ţara Românească. Aş fi putut evoca mult
mai multe. A avut un rol şi în domeniul cultural, de pildă: l-a
susţinut material pe I. D. Ştef"'anescu, pentru ca acest învăţat de
seamă să-şi poată lua titlul de doctor în bizantinologie la Paris;
a susţinut pictori, cum e pictorul Isachie, care are aici câteva
tablouri, l-a descoperit în armată şi şi-a dat seama că nu e bun de
militărie, dare bun de pictură şi l-a trimis la studii, l-a promovat,
i-a fost de sprijin, un sprijin real, în carieră. A săvârşit opere
de binefacere: a întemeiat orfelinate, a creat instituţii pentru
militari în retragere, a racut o mulţime de lucruri bune pe care
nu avem răgazul să le enumerăm acum, aici.
Pentru toate lucrurile acestea, pentru "vina" de a fi fost
răspunzator de destinul Ministerului Apărării Naţionale, a fost
arestat, asemenea tuturor miniştrilor Regatului României, în
sinistra noapte de 5-6 mai 1950. Eu am aflat de la profesorul
Victor Papacostea, fost ministru adjunct la învăţământ în
guvernele Sănătescu şi Rădescu, domiciliat nu departe de aici,
pe strada Paris, că au fost transportaţi în aceeaşi maşină, duba
trecea şi-i lua, pe rând, pe toţi foştii demnitari cu locuinţa
într-un anumit sector al Capitalei. Aici, în biroul generalului,
povestea doamna Henriette Cihoschi, cărţile erau smulse din
bibliotecă şi azvârlite pe jos, iar toate cărţile în limba germană
erau rupte de echipa care l-a arestat, pentru că ar fi fost cărţi
hitleriste, fasciste: erau, de fapt, operele lui Immanuel Kant,
operele lui Klausewitz şi altele. A fost ridicat, transportat la
Sighet şi se pare că a murit foarte curând, nu se ştie precis când,
după această arestare. Potrivit mărturiei Prof. C.C.Giurescu, alt
călător îmbarcat în aceeaşi maşină, se pare că a suferit un şoc
nervos chiar în cursul drumului către Sighet. Pe acrul de deces
eliberat de autorităţi într-un târziu şi comunicat de Dl. Corneliu
216
Coposu doamnei Henriette Cihoschi, este trecută drept dată
a morţii chiar data arestării. Avea, într-adevăr, 79 de ani. A
rezistat, pe front, atacurilor armatei germane, dar n-a putut să
reziste acestor barbare echipe ale Securităţii care batjocoreau
şi încercau să nimicească tot ce era nobil şi frumos în istoria
poporului român.
Henri Cihoschi a lăsat amintirea unui om de caracter, de
mare integritate. Când a plecat de la Ministerul de Război a
transmis intact succesorului lui fondul secret pe care-l putea
folosi orice ministru f"ară să dea socoteală nimănui. O altă
anecdotă. Când venea la el vreun om politic pentru a interveni
în favoarea unui ofiţer, ca să fie avansat, primul lucru pe care îl
făcea era să-l condamne pe respectivul ofiţer la 10 zile de arest;
îl pedepsea pentru că a îndrăznit să trimită un om politic să
intervină în favoarea lui, să pună o „pilă"; apoi examina cererea
şi, dacă era îndreptăţită, o satisfăcea, dacă nu, o respingea. Ziua
lui de naştere, 4 august, şi-a sărbătorit-o, la Mărăşeşti, la 200 m
de inamic; a mers în linia întâi şi acolo şi-a îmbărbătat soldaţii...
Sunt multe care se pot povesti. Numai cei care l-au cunoscut
personal sau cei care cunosc mai bine decât mine aceste lucruri
o pot face.
După arestare, familia i-a fost izgonită din această casă,
naţionalizată fără temei legal în ajunul arestării sale. De altfel,
ultimul text scris de mâna Generalului Cihoschi e ciorna
protestului împotriva faptului că i se aplică abuziv Decretul de
naţionalizare din 1950 lui, care este pensionar, ca funcţionar al
Statului, nu „capitalist" ori „exploatator" al clasei muncitoare.
Familia Cihoschi a trăit cu mare demnitate această dramă şi
toate persecuţiile care i-au urmat; iată de ce, îndată ce a isprăvit
a
liceul, prietena noastră Madelou a acceptat, contre coeur, să
emigreze, potrivit hotărârii mamei ei, în străinătate, să-şi facă
acolo o carieră şi să-şi rânduiască o viaţă mai bună. Ne bucurăm,
cu toţii, că a revenit acum aici.
217
 Vă mulţumesc tuturor pentru că aţi avut răbdarea să mă
ascultaţi atâtea minute - ştiu bine că am cam abuzat de atenţia
dumneavoastră - şi vreau să-i mulţumesc mai ales prietenei
noastre Madelou pentru că m-a onorat, dându-mi prilejul să
rostesc aici aceste câteva cuvinte despre bunicul ei.
Sunt convins că, în momente ca acelea pe care le trăieşte acum
Ţara Românească, amintirea unor oameni ca Generalul Henri
Cihoschi trebuie cultivată, exemplul lor trebuie necontenit
rememorat şi, fără îndoială, urmat, pe cât se poate, în esenţa lui
morală, pilduitoare pentru noi toţi.

Cuvântare la dezvelirea plăcii comemorative

fixare pe faţada casei
Generalului Henri Cihoschi, din Bucureşti,
Bd. Dacia nr. 78, 8 septembrie 2004
 PROFESORUL MIHAI BERZA
ŞI DESTINUL GENERAŢIEI SALE

De la 1 septembrie 1964, când am intrat, ca tânăr licenţiat

în limbi clasice al Universităţii din Bucureşti, în recent atunci
reînfiinţatul Institut de Studii Sud-Est Europene al Academiei
Române şi până la 5 octombrie 1978, când s-a stins din viaţă
profesorul Mihai Berza, am lucrat şi m-am maturizat în atmosfera
unei institutii, de cercetare căreia el, ca director, a tinut, si
, a
ştiut să-i creeze, prin prezenţă activă şi necontestată autoritate,
stilul. Tocmai de aceea, fără să-i fi fost vreodată student ori să fi
elaborat vreo lucrare sub nemijlocita sa îndrumare, ca alţi colegi,
mă socotesc totuşi un discipol al celui pe care toţi îl numeam
„Profesorul". L-am respectat şi admirat mai mult decât, în pofida
unei educaţii stricte, impulsivitatea firii şi intransigenţele obtuze
ale tinereţii mele m-au lăsat să recunosc şi l-am iubit mai mult
decât mi-am îngăduit să-i arăt vreodată. Gândindu-mă la el cu
regret pentru nesocotinţele cu care l-am mâhnit, pricep abia
acum ce voia să spună, vorbind despre Gheorghe I. Brătianu
cuiva care-l putea înţelege"', cu puţin înainte de propriul său
sfârşit: „ - Nici nu ştii ce dor îmi e uneori...". „ - De el?". „ - De
ei, de toţi".
Schimbând tot ce este de schimbat, sentimentul care mă
stăpâneşte ori de câte ori încerc să-l evoc pe profesorul Mihai
Berza nu este altul decât acela pe care cuvintele sale îl sugerau,
cu discreţie, atunci. E greu de spus şi e încă şi mai greu de înţeles
ce dor ne-a fost, ce dor ne este adesea de ei, de toţi cei stăpâniţi,
în taina sufletelor lor, de dorul lui Gheorghe I. Brătianu şi al

*Doamnei Cornelia Papacoscea-Danielopolu.

219
întregii familii de spirite din care acesta ta.cea parte. E greu
de spus, pentru că ar însemna să vorbim despre lucruri mult
prea personale şi mult prea amare pentru a putea fi rostite,
rară riscul indiscreţiei, în public. E greu de înţeles, pentru că
puţini dintre cei cărora ne adresăm au trăit experienţa relaţiei
afective şi intelectuale cu aceşti oameni în condiţiile generaţiei
din care facem parte noi, cei născuţi în anii războiului. Suntem
totuşi datori să o facem, pentru că această aparentă slăbiciune
sufletească, acest dor de oameni care au fost, într-un fel aparte
în vremea lor oameni, constituie de fapt un semn şi un izvor de
forţă morală, un factor de coeziune şi de continuitate în viaţa
oricărei societăţi. Şi aceasta mai ales în viaţa societăţii româneşti,
rănite adânc, în esenţa ei omenească şi în evoluţia ei firească, de
năpasta cumplitelor vremi prin care noi am trecut, ale căror
grave urmări sunt şi vor fi resimţite încă, mă tem, multă vreme
de cei ce vin după noi.
Profesorul Mihai Berza aparţinea unei generaţii de istorici
români care şi-au împlinit intelectual şi moral personalitatea
în epoca de împlinire culturală şi politică a Ţarii imediat
următoare Primului Război Mondial, Războiul întregirii
noastre naţionale. Desăvârşind opera de cercetare şi gândire
ştiinţifică a trei generaţii succesive de învăţaţi români de factură
modernă şi formaţie occidentală - generaţia romantică a lui
Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu, generaţia critică a
lui Al. D. Xenopol şi Dimitre Onciul, generaţia universalistă şi
culturală a lui Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan - această generaţie,
a cărei figură emblematică a fost Gheorghe I. Brătianu, formată
intelectual în patrie, dar care s-a bucurat şi de putinţa unor
popasuri de studii îndelungate şi rodnice în marile centre
culturale ale Europei Occidentale, a avut misiunea de a
desăvârşi integrarea efortului românesc de cercetare ştiinţifică
în spiritul şi ritmul de dezvoltare ale ştiinţei europene, de a
împlini afirmarea individualităţii noastre naţionale prin sinteza
220
cumpănită dintre inovaţia modernizatoare şi spiritul reabilitat
al tradiţiei, de a reînnoi şi aşeza pe baze temeinice instituţiile
de învăţământ şi cercetare istoriografică ale ţării. I-a fost dat, cu
deosebire, acestei generaţii, să revigoreze simţul istoric autentic
în cultura românească, impunând în spiritul public o concepţie
a istoriografiei înţeleasă ca ştiinţă, de expresie naţională, a
condiţiei umane şi nu doar ca expresie ştiinţifică a conştiinţei
naţionale, să marcheze astfel maturizarea deplină a culturii
româneşti. În spiritul acestei maturizări, strălucit dovedite în al
patrulea deceniu al secolului nostru, generaţia lui Mihai Berza
s-a străduit statornic şi a izbutit să întrupeze în spaţiul cultural
românesc tipul european modern al istoricului autentic, eliberat
de obsesia militantismului politic şi naţional cu mijloacele
istoriografiei ştiinţifice, nicidecum însă lipsit de conştiinţa
datoriei sale civice şi patriotice de a milita pentru dezvoltarea
ştiinţei istorice naţionale.
Destinul acestei generaţii, din care fă.ceau parte, pe lângă
Gheorghe I. Brătianu, Andrei Oţetea, Radu Vulpe, Constantin
Daicoviciu, Gheorghe Zane, Victor Papacostea, Constantin
C. Giurescu, Petre P. Panaitescu, Maria Holban, Henri H.
Stahl, Vasile Christescu, Valentin Al. Georgescu, Dionisie M.
Pippidi, Ion Nestor, Alexandru Elian, Emil Turdeanu, Emil C.
Lăzărescu, Constantin Velichi, Ştefan Pascu, Emil Condurachi,
Grigore Ionescu s-a vădit însă, până la urmă, tragic. Ea a trebuit
să trăiască, patetic, marea criză a culturii şi solidarităţii europene
din secolul nostru, să sufere consecinţele uriaşului asalt împotriva
idealului de libertate, demnitate umană şi intelectualitate care-i
era propriu dezlănţuit de sumbre curente de idei antiumaniste,
de rudimentare concepţii deterministe reducţioniste, din care
s-au născut cele două ideologii şi mişcări totalitare, comunismul
şi fascismul. Aceste ideologii şi mişcări politice de masă au atacat
cu aceeaşi înverşunare, chiar dacă în numele unor principii
antagonice, valorile, instituţiile şi personalităţile civilizaţiei
221
liberale, democratice şi laice pe care năzuiau să o desăvârşească,
după ce optaseră ferm pentru ea, toate naţiunile continentului.
Generaţia de istorici români căreia îi aparţinea Mihai Berza nu
a fost afectată decât superficial de influenţele totalitarismului
fascist, care nu a smuls mai mult decât adeziuni de ordin politic,
ce n-au atins esenţa demersului istoriografic, din partea unora
dintre reprezentanţii ei. Ea a avut însă de înfruntat, după al
Doilea Război Mondial, câteva decenii, teribila presiune a
propagandei şi constrângerilor administrative, cu ajutorul cărora
regimul comunist a încercat să-i suprime libertatea de gândire,
transformând istoriografi.a dintr-un instrument ştiinţific de
eliberare, prin cunoaştere, a omului de servituţile existenţei
sale sub timp într-un instrument ideologic de subordonare
a acestuia faţă de totalitarismul bolşevic. Nu puţini dintre
reprezentanţii acestei generaţii au fost, din pricina angajării
lor directe în politica militantă şi în viaţa de stat din perioada
premergătoare comunismului, întemniţaţi pentru ani de zile
sau chiar exterminaţi în detenţie. Câţiva au luat calea exilului
şi şi-au continuat cu strălucire carierele profesionale în lumea
liberă. Alţii au înţeles să-şi manifeste, fie cu superficialitatea
cinică a oportuniştilor, fie cu fanatismul neofiţilor, adeziunea
la ideologia comunistă, renunţând la adevărata lor vocaţie
intelectuală umanistă. Au fost însă şi reprezentanţi de elită ai
acestei generaţii care au căutat să se adapeze condiţiilor noului
regim şi să supravieţuiască, în condiţiile de relativă libertate din
afara temniţelor, valurilor succesive de teroare, păstrându-şi, rară
să renunţe la onestitatea lor, poziţiile profesionale şi răspunderile
academice. Aceştia au ales să ducă, ani de-a rândul, zi de zi, tenace
şi discret, lupta pentru apărarea autonomiei ştiinţei istorice
şi a demnităţii statutului profesional al slujitorilor ei, pentru
menţinerea în conştiinţe a simţului istoric, pentru dăinuirea
instituţiilor de cercetare şi învăţământ istoriografic consacrate
222
de o venerabilă tradiţie. Dintre aceştia din urmă a făcut parte şi
profesorul Mihai Berza.
Am avut privilegiul să cunosc, mai mult sau mai puţin bine,
alături de colegii mei, toată această varietate de tipuri şi destine
umane. Tuturor, de la cei care au zăcut ani de zile în temniţă
până la cei care s-au amăgit ani de zile cu iluzia succesului şi a
puterii, comunismul le-a frânt ori deturnat cursul normal al
vieţii, le-a îngrădit ori pervertit manifestarea personalităţii,
le-a inhibat ori împuţinat puterile creatoare. Au fost, din acest
punct de vedere, toţi, reprezentanţii unei generaţii sacrificate pe
altarul absurdei utopii a Comunei internaţionaliste proletare,
.
în detrimentul Cetătii si .
, culturii nationale. În nici unul dintre
aceşti oameni, comunismul căruia i se împotriviseră ori pe care,
dimpotrivă, l-au servit nu putuse desfiinţa însă anumite trăsături
de umanitate şi intelectualitate, anumite deprinderi de gândire
şi comportament proprii intelectualului adevărat, pe care ei,
toţi, le datorau mediului în care se născuseră şi se formaseră,
în lumea de dinainte de război. Faţă de activiştii celor două
revoluţii culturale care au lovit istoriografia românească, cea
înfăptuită de echipele „internaţionaliste" ale lui Mihail Roller şi
cea datorată echipelor „naţional-comuniste" dirijate de Mircea
Muşat şi Ion Ardeleanu, deopotrivă de incompetenţi şi lipsiţi
de probitate, aceşti oameni păreau, toţi, cu deosebirile lor de
caracter şi ideologie, rare exemplare supravieţuitoare ale unei
specii dispărute în cataclismul ultimului război.
Alături de prietenul său cel mai apropiat, profesorul Dionisie
M. Pippidi, profesorul Mihai Berza a trecut şi el, asemenea altor
colegi de generaţie, prin infernul epurărilor şi degradărilor din
anii cincizeci, dar nu a fost supus încarcerării. După ce valul
terorii staliniste a trecut, a fost reintegrat în viaţa academică
şi în învăţământul universitar, de unde fusese înlăturat, pentru
a primi, mai târziu, în anii destinderii, demnităţi şi funcţii
de răspundere în domeniul cercetării ştiinţifice, deşi nu se
223
înscrisese în Partidul Comunist. Apogeul carierei sale a fost
atins în perioada în care a condus reînfiinţarul, în 1963, Institut
de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti, revista internaţională
editată de acesta „Revue des Etudes Sud-Est Europeennes" şi
Comiterul Naţional de Studii Sud-Est Europene din România.
A reuşit, ca nimeni altul. să redea, prin felul în care s-a achitat de
aceste îndatoriri, Bucureştiului funcţia europeană a unui centru
de iniţiativă menit să stimuleze, prin cultivarea dialogului şi a
cooperării ştiinţifice la nivel regional, cunoaşterea reciprocă a
popoarelor balcanice, solidarizarea lor şi, în spiritul şi în limitele
politicii de destindere între cele două blocuri internaţionale de
arunci, depăşirea barierelor ideologice dintre ele. Profesorul
Mihai Berza a contribuit, pe această cale, la crearea în ţara noastră
a unui climat propice dezideologizării istoriografiei, renaşterii
studiilor de istorie universală şi a cercetărilor interdisciplinare
şi comparate de balcanologie, aşa cum fuseseră ele concepute
şi promovate cândva de Nicolae Iorga, pe care l-a restituit, în
mare măsură, conştiinţei publice, după ani de silnică uitare, de
Gheorghe I. Brătianu şi Victor Papacostea, colegi mai vârstnici
de generaţie cu care colaborase fructuos şi pe care-i continua
cu discretă fidelitate. A prezidat cele două mari congrese
internaţionale de bizantinologie ( 1971) şi de studii sud-est
europene ( 1974) de la Bucureşti, care au adunat în capitala
României, într-o înmănunchiere unică, elita specialiştilor în
aceste domenii de cercetare. Din păcate, speranţele de renaştere
a vechilor tradiţii de largă deschidere către lume ale istoriografiei
româneşti pe care le îngăduia această spornică activitate, căreia
profesorul Mihai Berza i se dăruise cu elan şi încredere în
viitor, s-au năruit odată cu aşa-zisa revoluţie culturală ceauşistă,
promotoare a unui spirit partinic rudimentar şi exclusivist, ostil
dialogului intelectual real şi valorilor spirituale autentice. În anii
săi din urmă, profesorul Mihai Berza fusese iară.şi marginalizat
224
şi era supus vexaţiunilor de tot felul din partea activiştilor de
partid din domeniul ideologiei.
Pentru ca să ne dăm seama de amploarea dramei intelectuale
şi morale trăite de istoricii din generaţia lui Mihai Berza
sub constrângerile totalitarismului comunist, un rău de ale
cărui dimensiuni nu suntem încă deplin conştienţi, va trebui
să ne aplecăm într-o zi, mai atent decât până acum, asupra
raporturilor lor cu marxismul. Concepţia materialistă a istoriei
nu a fost nicidecum necunoscută istoricilor români din perioada
anterioară instaurării regimului comunist, care o invoca abuziv
pentru a-şi legitima ştiinţific autoritatea impusă prin forţa
trupelor sovietice de ocupaţie. Cercetarea rară prejudecăţi a
acestei teme va face cu uşurinţă evident adevărul că mai toţi
intelectualii români de autentică vocaţie şi strictă formaţie
ştiinţifică au studiat cu obiectivitate şi seriozitate marxismul şi,
dacă l-au repudiat, integral sau în parte, ei au fa.cut-o în deplină
cunoştinţă de cauză, din raţiuni şi cu argwnente ştiinţifice, nu
numai din motive politice şi din prejudecată ideologică. În aceste
pagini de simplă evocare îmi pot îngădui să amintesc, spre pildă,
că iniţierea mea în marxism o datorez scrierilor lui Alexandru
G. Papacostea şi celor ale prietenului său Ştefan Zeletin,
profunzi cunoscători şi critici pertinenţi ai acestui curent de
gândire încă din anii premergători Primului Război Mondial.
Majoritatea istoricilor din generaţia lui Mihai Berza, oameni
de orientări politice diverse, dar de mentalitate europeană, au
fost chiar, în spiritul vremii, receptivi la sugestiile marxismului,
căruia i-au consacrat, ca oricărei alte filosofii a istoriei, expuneri
critice, cwn au fa.cut, de pildă, între alţii, Andrei Oţetea şi
Petre P. Panaitescu. Pentru ca să înţeleagă şi să valorifice, atât
cât era justificat raţional, concepţia şi metoda de interpretare
materialistă a istoriei, intelectualitatea românească nu avea
nevoie, aşadar, de catehizarea, înrobitoare de spirit şi umilitoare
pentru o întreagă cultură, la care a fost supusă de improvizaţii
225
apostoli ignari şi aroganţi ai unui marxism transformat în unică
religie de stat. Arunci când l-a practicat şi atât cât l-a practicat, .
marxismul mărturisit, nu numai de circumstanţă, de profesorul
Mihai Berza şi de mulţi dintre colegii săi de generaţie, era altul
decât cel impus de propaganda oficială.
Ultima, cea mai puţin aşteptată, dar cea mai binevenită
pentru mine lecţie datorată profesorului Mihai Berza a fost însă
cu totul alta. În seara zilei de 6 octombrie 1978, la căpătâiul său,
în Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei de Ştiinţe
Sociale şi Politice a Republicii Socialiste România, unde fusese
depus trupul său neînsufleţit, preotul de la biserica Mavrogheni
i-a citit, după datină, stâlpii. Îmi răsună şi acum în auz cuvintele
rostite atunci molcom, cu tristă şi blândă limpezime, de
cucernicul părinte, după enumerarea, în numele celui adormit,
a tuturor greşelilor şi păcatelor omeneşti de care nici unul dintre
noi nu suntem scutiţi: „iată-mă, Doamne, acum, mântuit prin
credinţă şi harul Tău". Mi s-a deschis atunci o perspectivă asupra
lumii şi a istoriei pe care, sunt convins, nici unul dintre noi nu
are dreptul să o ignore.

1 noiembrie 1996

"Studii şi Materiale de Istorie Medie", XV. 1997,

p. 17-21

226
IDENTITATEA ISTORICĂ A AROMÂNILOR

Mult mai numeroşi decât meglenoromânii şi istroromânii,

aromânii sunt astăzi grupul cel mai important din punct
de vedere cultural şi istoric de supravieţuitori ai străvechii
romanităţi balcanice, din care fa.ceau parte şi românii, acum
dispăruţi, din Haemus şi din nord-vestul Peninsulei. Etnonimul
rom. aromâni (gr. Armanoi, bulg. Aromunite, germ. Aromunen,
fr. Aroumains, it. Aromeni) nu este altceva decât o variantă
cultă a numelui generic dialectal prin care se desemnează ei
înşişi, anume ar(u)mâni (local rumâni, rămâni), formă evoluată
a lat. Romani; acest nume, dar si , tenacitatea cu care el a fost
păstrat, arată limpede, ca şi drom. români, rumâni, originea
lor romanică, conştiinţa individualităţii lor etnice şi voinţa
menţinerii acesteia. Ceilalţi balcanici îi numesc vlahi, la fel ca şi
pe românii din vechea Dade, denumire dată iniţial de germanici
tuturor cetăţenilor Imperiului roman vorbitori de limbă latină
(Wlachen, Walachen), adoptată şi adaptată apoi propriilor
lor limbi de greci (Vlachoi), slavi (Vlasi, Volochi), unguri
(Olahok), turci (Eflaq) etc. Sunt desemnaţi adesea şi cu termeni
mai mult sau mai puţin peiorativi, precum cuţovlahi, „vlahi
şchiopi" şi bruţovlahi, „vlahi neciopliţi" (porecle date de greci)
sau ţinţari (poreclă dată de sârbi, din pricina frecvenţei afri.catei
„ţ" în graiul lor). Întrebuinţată curent chiar şi în literatura
ştiinţifică, denumirea de macedoromâni, mai de curând, vulgar
„machidoni", ce li se aplică, lor ~i meglenoromânilor, nu este
proprie, căci marea majoritate a aromânilor îşi au obârşia şi
trăiesc în afara Macedoniei, deşi această regiune istorică a fost şi
rămâne puternic marcată de prezenţa lor.

227
 Aromânii sunt răspândiţi, în grupuri compacte şi foarte
vechi, în Grecia (munţii Pindului, Tesalia, Epir, Acarnania,
Etolia, Macedonia), Albania, Republica Macedonia, Bulgaria
(Macedonia nord-estică, Rodope). în Pind şi Tesalia erau atât
de numeroşi în Evul Mediu, încât regiunea a primit din partea
bizantinilor denumirea de Vlahia Mare (Megali Vlachia) şi un
statut administrativ special, de relativă autonomie. în vremurile
mai noi, nu există practic oraş important din Peninsula
Balcanică în care ei să nu fi pătruns, ca element foarte dinamic
pe plan comercial, financiar şi industrial. Importante colonii
de aromâni s-au format, spre sfârşitul secolului XVIII, cel mai
adesea în asociere cu grecii, în Europa Centrală, cu deosebire în
oraşele Imperiului habsburgic (Austria, Ungaria, Transilvania,
Banat), unde s-au refugiat, cu imensele lor averi, reprezentanţi
ai bogatului patriciat din centrele urbane balcanice, afectate
de criza prin care trecea în acea vreme întreaga Peninsulă. Din
rândurile acestei diaspore provin renumitele familii Mocioni,
Gojdu, Sina, Dumba, Şaguna, al căror rol în viaţa financiară
şi economică a fost răsplătit nu odată cu titluri nobiliare de
împăraţii austrieci şi care au susţinut, prin iniţiative generoase,
dezvoltarea culturală a mai tuturor popoarelor din Europa
Centrală şi de Sud-Est, greci, români, maghiari şi sud-slavi
deopotrivă. Numeroşi aromâni s-au instalat, către sfârşitul
secolului XIX, ca imigranţi, în oraşe din Asia Mică, Europa,
Canada, SUA, Australia. În România, pe lângă urmaşii celor
care s-au statornicit aici de-a lungul vremurilor, asemenea
altor balcanici, circa 12 OOO de aromâni au fost colonizaţi de
statul român în Cadrilater, între anii 1925-1935: după cedarea
acestuia către Bulgaria, în 1940, ei au fost strămutaţi în judeţele
Constanţa şi Tulcea şi în alte regiuni, în condiţii dramatice.
Numărul real al aromânilor nu poate fi precis determinat
nici astăzi, din pricina insuficienţei statisticilor din ţările
balcanice care, multă vreme, i-au disimulat ori minimalizat
228
în chip deliberat. Evaluările demne de luat în considerare
merg de la 350 OOO (Theodor Capidan, 1932) la 1 OOO OOO
(Marin Popescu-Spineni, 1941 ). Enciclopedia Brockhaus
estima, în 1966, la 400 OOO numărul total al aromânilor şi
meglenoromânilor. Un important om de stat grec de origine
aromână aprecia la circa 1SO OOO - 200 OOO numărul aromânilor
din Grecia, menţionând că ea trebuie dublată dacă sunt luaţi în
considerare şi aromânii complet elenizaţi (Ev. Averoff, 1948).
Amănunt istoric interesant, în 1856, grecul Rizos Rangabe
considera că numărul aromânilor din zonele greceşti ar fi fost
de 600 000. În ce-i priveşte pe aromânii din Albania, cifra
avansată ca sigură de ziaristul Romulus Seişanu, în 1939, era
de 80 000-100 OOO, în vreme ce diplomatul român Nicolae
Ţirniraş, care parcursese toate comunele aromâneşti din această
ţară, în 1941, ajungea la concluzia că sunt doar 31 394. Dată
fiind asimilarea lor accelerată cu mediul etnic ambiant, grecesc,
slav, sau albanez, după al Doilea Război Mondial, în condiţiile
absenţei totale a unei vieţi culturale superioare în limba proprie,
nu este de aşteptat să se obţină nici în viitor o reflectare statistică
exactă a numărului aromânilor, chiar dacă în ţările balcanice
ar avea loc recensăminte în condiţii de respectare deplină a
libertăţii de afirmare a identităţii etnice.
Aromânii sunt urmaşii populaţiei romane şi iliro-trace
romanizate din Balcani care, împreună cu populaţia geto-dacică
romanizată din vechea Dacie, constituise cândva un masiv
bloc etnolingvistic unitar, pe ambele maluri ale Dunării. După
încheierea etnogenezei românilor, proces care s-a desfaşurat pe
o vastă arie traversată, dar nu divizată de marele fluviu, arie ce
includea atât vechea Dacie, cât şi jumătatea de nord a Peninsulei
Balcanice, aromânii au fost izolaţi de celelalte grupuri româneşti.
Această izolare s-a produs după venirea şi aşezarea slavilor în
Sud-Estul Europei, dar înainte de năvălirea şi statornicirea
ungurilor, în împrejurări insuficient cunoscute. Lingviştii au
229
putut dovedi doar că slavismele care au pătruns în dacoromână
şi aromână sunt cam acelea.şi, provenind de la acelea.şi grupuri
ale slavilor de sud, cu care au trăit în contact toţi românii, în
vreme ce din aromână lipsesc cu totul maghiarismele prezente
în dacoromână, ceea ce înseamnă că aromânii se desprinseseră
de dacoromâni înainte ca aceştia să ajungă în contact cu ungurii.
Separarea aromânilor de dacoromâni a fost, desigur, numai unul
dintre aspectele fragmentării romanităţii orientale, consecinţă a
instalării triburilor slave şi a bulgarilor în Peninsula Balcanică,
urmate de constituirea statelor şi a culturilor slave, sub tutela
Bizanţului. Tradiţii istorice, consemnate de autori medievali
bizantini (Kekaumenos, în secolul XII) sau occidentali
(anonimul lui G6rka, în secolul XIV), vorbesc despre o
deplasare a aromânilor dinspre zona Dunării către Epir, Tesalia
şi Macedonia, ceea ce i-a racut multă vreme pe istorici să creadă
că aceştia ar fi chiar originari din vechea Dade. Au fost relevate
însă particularităţi lingvistice şi etnografice care dovedesc că
aromânii continuă vechea romanitate din sudul Peninsulei
Balcanice, concentrată pe vechea Via Egnatia, calea de
comunicaţie dintre părţile de Răsărit şi de Apus ale Imperiului
roman, ce străbătea Peninsula Balcanică. Oricum, este cert că
nucelul central al aromânimii este constituit din vremuri foarte
vechi de grupul din zona Pindului, atestat în secolul X, unde
s-a format şi cea dintâi autonomie aromânească, amintita Vlahie
Mare bizantină, pomenită pentru prima dată la începutul
secolului XIII. Aserţiunile cercetătorilor greci care susţin că
aromânii ar fi vechi eleni romanizaţi în urma încorporării lor
în legiunile romane nu pot fi dovedite cu mijloace ştiinţifice:
în aromână nu există elemente provenind dintr-un eventual
substrat lingvistic vechi elenic, cum ar fi fost normal, dacă
a.şa ar fi stat lucrurile, ci numai din substratul tracic, ca şi în
daco română.
230
 Comunitatea de ongme, neam şi limbă a aromânilor cu
celelalte ramuri ale poporului român, susţinută de istoriografia
română de la începuturile ei (Miron Costin, stolnicul Constantin
Cantacuzino, Şcoala Ardeleană) este pusă în evidenţă de
identitatea de structură lingvistică dintre dacoromână şi
aromână, ambele dialecte ale vechii române comune, cu
destine însă diferite, cum a precizat de curând Matilda
Caragiu-Marioţeanu, de numele etnic comun şi este consemnată
ca atare de tradiţia istorică (Laonikos Chalkokondyles). Ea
a fost susţinută unanim de erudiţii de pretutindeni până în
secolul al XIX-iea, „secolul naţionalităţilor". Dominaţi de
preocuparea de a demonstra perfecta omogenitate şi absoluta
puritate etnică a populaţiei tinerelor lor state naţionale, pentru a
le legitima astfel, în spiritul naţionalismului romantic, existenţa
şi extensiunea, istoricii balcanici au început atunci, rupând cu
propria tradiţie umanistă, fle să conteste prezenţa aromânilor pe
teritoriile ţărilor lor şi să le diminueze rolul în istoria acestora,
fie să le desfigureze caracterul etnic ori să-i considere imigranţi
tardivi din alte zone geografice. Majoritatea istoricilor balcanici
resping şi astăzi cu maximă vigoare ideea unităţii de origine,
neam şi limbă dintre aromâni şi românii nord-dunăreni, în
numele căreia statul român îşi arogase misiunea de a proteja,
printr-o politică externă adecvată, dezvoltarea naţională a
aromânilor din Peninsula Balcanică.
Nici istoriografia românească nu a fost scutită de asemenea
devieri. Li s-a atribuit aromânilor din timpurile cele mai
îndepărtate conştiinţa unităţii lor cu românii din nordul
Dunării şi s-a afirmat că ei ar fi împărtăşit integral idealurile
politice şi culturale naţionale ale acestora. În realitate, trebuie să
recunoaştem că, din pricina izolării lor faţă de restul romanităţii
orientale, deşi şi-au păstrat necontenit limba şi sentimentul
individualităţii etnice, aromânii s-au înstrăinat într-o oarecare
măsură de români. Lipsiţi nu numai de forme proprii de viaţă
231
politică, culturală şi spirituală superioară, dar şi de condiţiile
geopolitice necesare pentru a constitui un corp politic şi
cultural unitar, de sine stătător, răspândiţi între celelalte popoare
balcanice, îmbrăţişându-le cultura, apoi aspiraţiile politice şi
naţionale, ei s-au identificat leal cu acestea, pentru a fi apoi,
în chip fatal, deromanizaţi şi asimilaţi treptat, nu numai prin
măsuri silnice, de greci, sârbi, bulgari, albanezi, slavi macedoneni
şi albanezi. Procesul deromanizării aromânilor se desf'aşoară sub
ochii noştri, într-un ritm accelerat de condiţiile vieţii moderne,
necruţătoare faţă de orice particularism.
Ocupaţia tradiţională de bază a aromânilor a fost, vreme de
secole, păstoritul transhumant. În legătură cu el, aromânii au
dezvoltat industria lactatelor (căşeritul), industria lânii, alte
industrii casnice, transporturile (cărăvănăritul) şi, în cele din
urmă, corolar şi încununare a tuturor acestora, comerţul. Brânza
şi ţesăturile vlahe erau renumite pe piaţa constantinopolitană
în secolul XII, după cum ne asigură poetul bizantin Theodor
Prodromos. Aromânii se afirmă ca intermediari în relaţiile
economice dintre Occident şi Orient, mai ales în secolele
XVII-XVIII, când Imperiul otoman devenise un partener
comercial onorabil şi un factor al echilibrului european. Vechi
aşezări pastorale aromâneşti se transformă atunci în burguri
balcanice înfloritoare (Moscopole, Aminciu-Metsovon,
Siathista, Vlaho-Clisura, Călarli etc.). Unele dintre ele au ajuns
şi centre de cultură, renumite în întreaga lume creştină ortodoxă
şi nu numai. Sunt celebre Noua Academie şi tipografia din
Moscopole, oraş care a dăruit culturii greceşti şi Bisericii creştine
răsăritene personalităţi remarcabile şi cărţi de largă difuziune.
Locuitori ai muntelui, grupaţi în comunităţi patriarhale cu
organizare specifică, multă vreme închise străinilor, aromânii
au beneficiat, sub stăpânirea Imperiului bizantin, a statelor slave
din Balcani şi a Imperiului otoman deopotrivă, de anumite
privilegii fiscale şi administrative, fiind îndatoraţi, în schimbul
232
scutirii de unele impozite şi a recunoaşterii dreptului lor la
autoadministrare, la servicii militare. Faima de oşteni destoinici
a vlahilor a fost întotdeauna foarte mare. Nucleele de autonomie
aromâneşti, adevărate insule de libertate în vremea turcocraţiei,
au devenit, cu timpul, centre de iniţiativă şi puncte de sprijin
pentru mişcările balcanice de insurecţie naţională împotriva
stăpânirii otomane. Istoriografia elenă contemporană subliniază
elogios rolul hotărâtor pe care l-au jucat în revoluţia greacă de la
1821 satele aromâneşti din Pind {ta vlachochoria), aşa-numiţii
armatoli, clefţi şi căpitani vlahi şi a pus în deplină lumină
participarea aromânilor la lupta pentru eliberarea Macedoniei şi
unirea ei cu regatul elen. Contribuţia aromânilor la modernizarea
lumii balcanice a fost mare şi pe terenul economic: alături de
greci, ei sunt socotiţi, de pildă, drept unul dintre cei mai de
seamă factori de dezvoltare a economiei capitaliste şi a clasei
burgheze în Serbia.
Modul de viaţă pastoral, de caracter patriarhal, a protejat,
vreme de secole, identitatea etnică, lingvistică şi culturală
romanică a aromânilor, în forme, totuşi, elementare. în schimb,
pătrunderea lor în circuitul vieţii urbane, dominate de alogeni
şi, mai ales, integrarea îri formele şi ritmurile civilizaţiei
moderne nu puteau să nu ducă, mai devreme sau mai târziu,
la deromanizarea lor. în marea lor majoritate, aromânii s-au
manifestat ca purtători ai culturii greceşti, cultura dominantă
a creştinătăţii răsăritene în vremea dominaţiei otomane şi s-au
identificat în cele din urmă, de preferinţă, cu grecii. Ubicuitatea
lor în Peninsula Balcanică, contactele strânse pe care le-au
întreţinut simultan cu mai toate popoarele şi culturile balcanice,
practicarea curentă a bilingvismului şi, chiar, a poliglosiei, a
făcut însă din aromâni şi promotori ai unei identităţi culturale
regionale balcanice, supranaţionale. Prin însăşi natura
ocupaţiilor lor principale, păstoritul şi comerţul, care presupun

233
libertatea de mişcare şi iniţiativă, aromânii au fost, de asemenea,
prin excelenţă, promotori ai liberalismului.
Istoria înregistrează, în secolul XIX, şi o mişcare proprie
de afirmare naţională a aromânilor. Cu antecedente în viaţa
culturală a oraşelor aromâneşti din zona Pindului, unde
intelectuali aromâni de cultură greacă, cei mai mulţi animaţi
şi de sentimente naţionale greceşti, aştern pentru prima dată în
scris, cu caractere eline, dialectul aromânesc (Teodor Anastasie
Cavalioti, Daniil Moscopoleanul), prima mişcare de autentică
afirmare culturală naţională a aromânilor se produce în
amintitele colonii din Imperiul habsburgic, în urma contactului
aromânilor de aici cu românii transilvăneni. Câţiva cărturari
entuziaşti, câştigaţi de ideologia Luminilor şi influenţaţi de
Şcoala Ardeleană, întocmesc abecedare, gramatici, schiţe de
istorie naţională menite să redeştepte conştiinţa de sine a
aromânilor şi să propage totodată ideea unităţii lor de origine
şi limbă cu toţi românii (Constantin Ucuta, Gh. Roja, Mihail
Boiagi). Se încearcă fixarea în scris a dialectului aromânesc cu
ajutorul alfabetului latin şi chiar elaborarea unei limbi literare
comune tuturor românilor, care să valorifice şi elemente
lexicale de provenienţă dialectală aromânească (Gh. Roja).
Această tentativă a fost aspru condamnată de Patriarhia
constantinopolitană şi de intelectualitatea greacă a vremii, fiind
considerată o primejdioasă încercare de ieşire a aromânilor
din sfera culturii ortodoxe greceşti. Mişcarea de renaştere
naţională a aromânilor a căpătat însă un nou avânt în a doua
jumătate a secolului XIX, fiind susţinută de revoluţionarii
paşoptişti români (Nicolae Bălcescu, Ion Câmpineanu, Ion
Ghica, Ion Ionescu de la Brad, Christian Tell, C.A. Rosetti,
l.C. Brătianu, A. Panu) şi, după Unirea Principatelor, de
însuşi guvernul român. Un rol însemnat în organizarea ei a
jucat Dimitrie Bolintineanu, el însuşi de origine aromână pe
linie paternă. Sub îndrumarea Comitetului Macedoromân
234
constituit la Bucureşti (1860), devenit ulterior Societatea de
Cultură Macedoromână (1879), este iniţiată o ainplă acţiune
vizând crearea unei reţele de şcoli şi biserici româneşti în
Peninsula Balcanică, înfiinţarea unui episcopat al aromânilor
şi obţinerea recunoaşterii oficiale a aromânilor ca naţionălitate
distinctă, altfel spus ca minoritate ·etnică românească, de către
Imperiul otoman. Nwnai câteva dintre aceste obiective au
fost atinse, prin eforturi susţinute, în pofida opoziţiei dârze a
Patriarhiei ecumenice constantinopolitane, propagatoare a
panelenismului. În 1864, Dimitrie Atanasescu înfiinţează prima
şcoală primară românească pentru aromâni, urmată curând de
numeroase altele, primare şi secundare, create în urma acţiunii
conduse de Dimitrie Bolintineanu, de călugărul aromân athonit
Averchie (Atanasie Iadu Buda) şi apoi, ca inspector general al
şcolilor româneşti din Imperiul otoman, de Apostol Margarit.
În aceste şcoli predau institutori şi profesori aromâni şi români,
cei mai mulţi instruiţi în România. Imperiul otoman acordă, în
1905, aromânilor dreptul de a constitui comunităţi proprii, iar
limba română este admisă, ca limbă de cult, în bisericile pentru
aromânii din Peninsula Balcanică.
După războaiele balcanice şi după Primul Război Mondial,
succesorii Imperiului otoman, statele naţionale balcanice au
permis nwnai parţial şi inconsecvent, în pofida angajamentelor
aswnate cu prilejul încheierii Păcii de la Bucureşti· (1913),
funcţionarea şcolilor şi bisericilor româneşti pentru aromâni.
. .
În măsura în care au fost tolerate, scolile românesti au devenit
în fapt centre de pregătire a aromânilor în vederea emigrării lor
în România, căci diplomele de absolvire emise de ele nu erau
recunoscute de nici unul dintre statele balcanice. Grecia a fost
singura ţară balcanică în care a rămas în fiinţă neîntrerupt, până
la al Doilea Război Mondial, un sistem de învăţământ primar
şi secundar românesc pentru aromâni, susţinut financiar şi
administrat direct de statul român. Încercarea nesăbuită a unui
235
grup. altminteri minoritar, de aromâni de extremă dreaptă de
a crea, în detrimentul statului grec, sub protectoratul Axei, un
principat aromânesc în Pind, în anii celui de al Doilea Război
Mondial, a agravat tensiunile existente între aromânii cu
sentimente naţionale româneşti, pe de o parte, greci şi aromânii
cu sentimente naţionale greceşti, pe de alta şi a compromis grav
cauza afirmării identităţii aromâneşti în Peninsula Balcanică.
După cel de al Doilea Război Mondial, guvernarea comunistă
din România şi-a declarat dezinteresul faţă de „chestiunea
aromânească", a închis şcolile şi bisericile româneşti din Peninsula
Balcanică, iar patrimoniul acestora a fost lichidat prin înţelegeri
diplomatice corespunzătoare.
Asistăm astăzi la o recrudescenţă a interesului pentru
aromâni din partea oamenilor de ştiinţă şi a opiniei publice
nu numai în România şi în Balcani, dar pretutindeni în lume.
Fără să fi renunţat cu torul la vechile prejudecăţi ideologice
faţă de aromâni, oamenii politici şi cercetătorii balcanici tind
tot mai mult să recunoască nu numai prezenţa, dar şi rolul
aromânilor, al vlahilor, în istoria ţărilor lor şi încearcă să le
surprindă, prin investigaţii adecvate, particularităţile lingvistice
şi etnografice. Încurajată de recomandarea 1333 din 1997 a
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care reia, de altfel,
o mai veche recomandare a Organizaţiei Naţiunilor Unite, se
desenează tendinţa de a-i trata pe aromâni ca pe un nou popor
romanic, iar graiul lor drept o nouă limbă romanică. Distinşi
intelectuali şi factori de răspundere din diferite ţări, inclusiv
din România, cultivă această tendinţă. E vorba aici nu atât de
o convingere ştiinţifică, cât de un scrupul politic: simţindu-se
datoare să contribuie la menţinerea în fiinţă a aromânilor
şi a limbii lor, în cadrul acţiunii de prezervare a limbilor şi
grupurilor etnice pe cale de dispariţie, pe care au declanşat-o
în numele doctrinei drepturilor omului, forurile europene şi
mondiale sunt stăpânite totodată de scrupulul de a nu provoca,
236
afirmând caracterul etnic românesc al aromânilor şi al limbii
lor, redeşteptarea vechilor tensiuni dintre statul român şi statele
balcanice pe această temă.
Naţiunile şi culturile naţionale nu se improvizează. Lipsiţi
de baza teritorială necesară edificării unei formaţiuni politice
proprii viabile, lipsiţi de o cultură superioară scrisă în propriul
lor grai, împărţiţi între diversele state şi naţiuni balcanice, f'ară
să dispună nici de asistenţa pe care numai autoritatea unanim
recunoscută a unei puteri politice interesate în dezvoltarea
identităţii lor romanice - ca altădată România - o poate acorda
şi nici de coeziunea pe care numai coerenţa unei doctrine
naţionale bine articulate şi general acceptate o poate oferi, este
greu de crezut că aromânii vor putea forma vreodată o nouă
naţiune romanică. Animate de cele mai bune intenţii, forurile
europene şi mondiale nu vor reuşi decât să amâne, probabil,
stingerea aromânilor, contribuind însă totodată, în chip cert,
la crearea climatului favorabil pentru dezvoltarea cercetării lor
ştiinţifice.

22 decembrie 2003

Congresul spiritualităţii româneşti, ediţia a

IX-a, Alba Iulia, Liga Culturală pentru Unitatea
Românilor de Pretutindeni, Editura Semne, f.a„
p. 193-200

237
BIZANTUL,
, BALCANII SI
, EUROPA
 BIZANŢUL ŞI ROMÂNII

Aerul bizantin al civilizaţiei medievale româneşti este un

fapt de domeniul evidenţei. Nu e nevoie de prea multă erudiţie
pentru a sesiza în arhitectura şi pictura vechilor noastre biserici,
în stilul de gândire şi expresie al vechii noastre literaturi, laice şi
bisericeşti deopotrivă, în aspectele ceremoniale ale vieţii politice
şi religioase, semnificative pentru mentalitatea colectivă, în
costum ca şi în organizarea socială şi politică acel ceva bizantin
care dovedeşte cât de hotărâtă a fost opţiunea românilor pentru
modelul de cultură şi civilizaţie bizantin, cât de adânci şi durabile
efectele ei. Popor latin, suntem singurii romanici care au adoptat
modul bizantinilor de a concepe şi practica creştinismul, ceea ce
ne-a apropiat de celelalte popoare din marea familie spirituală a
creştinătăţii răsăritene - greci, sârbi, bulgari, ruşi. Atât de mare a
fost tenacitatea cu care românii au rămas ataşaţi bizantinismului,
încât nici măcar trecerea la uniaţie a însemnatului număr de
ardeleni din secolul al XVIII-iea, cu tot ce a însemnat ea ca
înflăcărare latinizantă, nu a putut să înlăture ritul bizantin,
devenit un element fundamental al tradiţiei, definitoriu pentru
specificitatea naţională. Este neîndoielnic deci că acel factor de
unitate din viaţa istorică a popoarelor Sud-Estului european care
a fost Bizanţul a acţionat profund şi durabil şi asupra românilor,
contribuind la fixarea locului lor în istoria universală.
Încercând să evite judecăţile impresioniste, chiar dacă nu
întotdeauna cu deplin succes, o serie de cercetători români şi
străini s-au străduit să de6.nească pe căi ştiinţince, întemeiaţi
pe dovezi sigure şi urmând metode riguroase de interpretare,
în ce măsură este şi pe ce căi a devenit bizantinismul o notă
caracteristică a civilizaţiei româneşti. Comparatismul, metodă

241
de investigare ale cărei tehnici s-au afinat atât de mult în vremea
din urmă, a permis unora dintre ei să arate cât de originală a
fost receptarea şi prelucrarea sugestiilor bizantine de către
români. Cum şi cât de bizantină e civilizaţia românească, cum
şi cât de românească e varianta de bizantinism elaborată de
poporul român în epoca medievală - iată întrebările la care e
necesar să răspundem, pe urmele acestor cercetători, dacă dorim
într-adevăr să surprindem individualitatea profilului spiritual al
românilor în ansamblul popoarelor lumii.
O constatare preliminară se impune: Imperiul bizantin
nu şi-a exercitat niciodată în chip direct stăpânirea asupra
teritoriului României - cu excepţia Dobrogei, a gurilor Dunării
şi, la îndepărtate răstimpuri, a unei zone mai mult sau mai puţin
largi de pe malul ei stâng - şi nici asupra locuitorilor ei. Oricât
de intense ar fi fost legăturile lumii româneşti cu Bizanţul -
şi, pe zi ce trece, noi descoperiri arheologice şi interpretări de
izvoare scrise dovedesc convingător că au fost intense - Imperiul
nu a avut nici măcar intenţia de a cuprinde în hotarele sale
teritoriul de viaţă istorică al poporului român. Nicolae Iorga
a demonstrat cu strălucire că, de la Aurelian şi până la ultimul
dintre Paleologi, ba chiar, după acesta, la sultanii otomani,
obiectivul strategic al Imperiului la miazănoapte a fost şi a
rămas consolidarea limes-ului dunărean faţă de asalturile venite
din partea popoarelor stepei eurasiatice. Abandonarea Daciei
a fost, tocmai în virtutea acestei raţiuni strategice, definitivă şi
părăsirea românilor „în calea răutăţilor", locul nostru în istoria
universală, era cu atât mai tragică, cu cât răspundea unui interes
vital al „lumii civilizate" a vremii. Acelaşi interes impunea însă
Bizanţului, ca şi altădată Imperiului roman, să şi-i apropie, pentru
pacificarea fruntariei, printr-o politică adecvată de satelizare, pe
şefii formaţiunilor barbare de la nord de Dunăre; era ameliorată
astfel, pe cale de consecinţă, şi condiţia vechilor locuitori creştini
supuşi năvălitorilor. Politica Bizanţului de încadrare a românilor

242
în sfera sa de influenţă - în secolele XIV-XV - a izvorât din
aceea.şi raţiune de stat ca şi politica de apropiere şi federare
dusă anterior de Imperiu faţă de stăpânitorii lor barbari. Dacă
au ajutat, facilitând-o, ca împrejurări uşurătoare, romanitatea
şi, mai ales, creştinismul, românilor nu au determinat, cum au
putut crede, iluzionându-se, unii cercetători, amăgiţi de retorica
ideologică a vremii, această politică a Imperiului bizantin faţă
de români
Am putea spune chiar, vorbind despre romanitate,
dimpotrivă. În chip surprinzător, bizantinii nu găsesc în originea
romană a românilor, pe care o cunosc şi, prin Ioan Kinnamos,
sunt cei dintâi care să o ateste, în secolul al Xii-lea, un temei
de solidaritate cu strămoşii noştri, deşi ei înşişi se socotesc şi se
numesc romei, adică romani. Înverşunarea cu care bizantinii se
obstinează să vadă în români o etnie barbară, străină de Imperiu
şi numai tolerată nu-şi are egal decât în literatura maghiară
despre românii din Transilvania. În pofida faptului că românii
se numesc ei înşişi români, în toate dialectele şi graiurile lor, fie
nord-dunărene, fie balcanice - drom. rumâni, arom. arumăni şi
rămăni, istr. rumeri - bizantinii îi desemnează prin etnonimul,
împrumutat de la slavi, vlahi. La nivelul literaturii culte,
numeroase sunt mărturiile despre ostilitatea bizantinilor faţă
de aspiraţia românilor la conservarea şi afirmarea identităţii lor
romanice. Un Kekaumenos, de pildă, prototipul „bizantinului de
mijloc" din secolul al Xi-lea, cum îl definea Paul Lemerle, om de
nivel cultural mediu şi, tocmai din această pricină, reprezentativ
pentru mentalitatea comună, vede în vlahi urmaşi ai dacilor
şi besilor care s-au răzvrătit şi altă dată împotriva romanilor,
referindu-se expres la războaiele dacice ale lui Traian şi la
victoriile lui asupra lui Decebal. În concepţia lui Kekaumenos,
moştenirea Romei revine integral romei/or, bizantinilor şi
nicidecum vlahilor, românilor. La fel de semnificativă este
atitudinea faţă de români a lui Nichita Choniates, în secolul al
243
Xiii-lea: în vreme ce papa lnocenţiu al 111-lea face din identitatea
romanică a vlahilor lui Ioniţă-Caloian un argument în favoarea
unirii lor bisericeşti cu Roma şi a reintegrării lor în ordinea
politică mondială legitimată de papalitate, istoricul bizantin
păstrează o tăcere desăvârşită asupra legăturilor dintre scaunul
pontifical şi Tărnovo, privindu-i pe vlahi numai ca pe iniţiatorii
coaliţiei barbare româno-bulgaro-cumane îndreptate împotriva
Bizanţului. în secolul al XV-iea, un alt scriitor bizantin, Ioan
Kanaboutzes, catalogându-i pe români între barbari, ne oferă şi
argumentul ideologic al acestei clasificări: „noţiunea de barbar
se defineşte nu prin credinţă, ci prin neam, limbă, orânduire
politică şi cultură"; formulată în asemenea termeni, condiţia
barbară nu poate fi depăşită, evident, decât prin bizantinizare
integrală.
A doua noastră constatare preliminară va fi, aşadar, aceea că
bizantinii au exclus pe români din rândul moştenitorilor legi-
timi ai Romei, ocultând identitatea romanică pe care aceştia
şi-o declarau şi libertatea politică la care aspirau în virtutea ei
şi asimilându-i cu barbarii. Nici această atitudine nu este altce- ·
va decât expresia unei raţiuni de stat, ultima consecinţă a unei
evoluţii care-şi are principiul determinant în ideologia politică
bizantină, care-i respinge, aprioric, pe români. Bizanţul a deve-
nit ceea ce a fost, un stat monarhic, teocratic, de tip oriental,
numai după ce, adoptând elenismul, s-a desprins de Roma, de
tradiţia politică şi culturală pe care aceasta o reprezenta. Din
trecutul său roman, Imperiul transferat pe Bosfor, în lumea gre-
acă, a păstrat doar numele, principiu de unitate şi legitimare a
aspiraţiei sale la organizarea politică a lumii sub egida sa, fiind în
realitate un Imperiu elenistic de limbă greacă şi religie creştină.
Romanitatea orientală, carpato-balcanică, ultimul bastion al ve-
chii Rome latine în Răsărit, a împiedicat, în mare măsură, până
în secolul al Vii-lea această evoluţie. Numai după anihilarea ei,
prin barbarii avari, slavi şi bulgari, Constantinopolul, oraşul de
244
reşedinţă al împăratului şi al patriarhului ecumenic, se afirmă
ca unicul centru de autoritate politică şi spirituală al Imperiu-
lui devenit cu adevărat bizantin. În atitudinea Bizanţului faţă
de români, urmaşii acestei romanităţi orientale, ostile elenizării
şi legate de creştinătatea latină occidentală, găsim ecoul acestei
vechi antinomii.
Că aşa stau lucrurile o dovedeşte şi atitudinea românilor faţă
de Bizanţ. În toate dialectele şi graiurile românilor, atât în cele
de la nord de Dunăre, cât şi în cele balcanice, bizantinii nu sunt
numiţi niciodată altfel decât greci, iar Imperiul bizantin este, în
toate timpurile, pentru români, împărăţia grecească. Acest mod
de a defini Bizanţul nu ca Imperiu roman, cum se prezenta el
însuşi (gr. h 'tWV 'Pwµa(wv jXxa'LA.€(a, 'Pwµav(a), ci numai
ca Imperiu grecesc, contestă implicit aspiraţia bizantină la
universalitate şi la succesiunea Romei; el reprezintă o moştenire
a românilor din vremea Imperiului încă latin şi s-a transmis, prin
ei, slavilor şi bulgarilor. Definirea Imperiului bizantin ca Imperiu
grecesc este un loc comun în gândirea politică a Occidentului
romano-catolic; în romanitatea lor, pe care o opun grecităţii
bizantine, românii puteau găsi deci temeiuri de apropiere cu
Apusul. Din punctul de vedere al Constantinopolului, rezerva
ostilă faţă de vlahi apare, aşadar, deplin justificată.
Unii istorici ai Bisericii române, în special clerici ortodocşi
contemporani, au căutat, din prejudecată confesională, să
demonstreze că, deşi de limbă latină, românii s-au aflat, dacă nu
din capul locului, în orice caz din timpuri foarte îndepărtate,
sub jurisdicţia legitimă a Constantinopolului grecesc. Mărturiile
despre creştinismul latin din Illyricum de care dispunem atestă
însă, dimpotrivă, tocmai romanitatea acestui creştinism. Nu
numai cele mai vechi obiecte creştine descoperite pe teritoriul
Daciei traiane şi în zona septentrională a Peninsulei Balcanice,
aria geografi.că de formare a poporului român, vădesc orientarea
populaţiei către Italia şi Panonia, dar şi personalităţile eclesiastice

245
cunoscute din această zonă lacinofonă, un Nicecas din
Remesiana, un Dionysius Exiguus se arată strâns legaţi, cum era
şi firesc, de creşcinăcacea occidentală. Aceşti „scrăromâni", cum
a crezut că poate să-i numească un învăţat prelat contemporan,
reactualizând, de fapt, o teză lipsită de simţ istoric a istoricilor
greco-catolici din Şcoala ardeleană, au fose desigur ortodocşi,
dar nu pentru că ţineau de Biserica conscancinopolicană,
acâc de supusă rătăcirilor, ci tocmai pentru că păzeau dreapta
credinţă creştină, apărată, împotriva Constantinopolului, de
Roma. Intrarea românilor sub jurisdicţia bisericească a capitalei
bizantine s-a petrecut mai târziu, prin slavo-bulgarii creştinaţi
pe cale poli cică de Imperiu şi subordonaţi lui.
Cristalizarea românilor ca popor romanic nou, etnogeneza
românească nu datorează aşadar Bizanţului un principiu
formativ pozitiv, de afirmare identitară sub oblăduirea
Imperiului şi în spiritul tradiţiei acestuia, ci unul negativ,
de respingere, marginalizare şi izolare, împotriva tradiţiei
autentice. În Occident, barbarii germanici au fose aceia care,
croindu-şi regate pe teritoriul Imperiului, au fragmentat
Romania, au impus populaţiei lacinofone supuse, cu care s-au
asimilat lingvistic şi religios, numele şi conştiinţa lor identitară
şi au determinat astfel apariţia noilor popoare romanice. În
Răsărit, Imperiul însuşi a fose acela care a contribuit la apariţia
poporului român, retrăgând numele etnic romanicilor rupţi
de barbari de sub aucoricacea lui şi consfinţind încadrarea
lor în sfera de dominaţie politică şi culturală a formaţiunilor
politice, create după modelul şi sub tutela lui, de slavi şi bulgari.
Socotiţi barbari şi numiţi vlahi, românii şi-au păstrat şi afirmat
identitatea romanică împotriva Bizanţului care i-a abandonat şi
repudiat.
Aspectul cel mai impresionant şi mai profund al influenţei
bizantine asupra românilor îl constituie desigur modelarea în
formele teologiei şi ritului bizantin a cugetării şi vieţii religioase
246
româneşti, încadrarea românilorîn Biserica creştină a Răsăritului.
Istoricii Bisericii noastre fac din ataşamentul românilor faţă de
or.todoxia bizantină o realitate străveche şi, desigur, o virtute
naţională. În perioada interbelică un întreg curent nu numai
literar, dar şi politic, de extremă dreaptă, vedea în ortodoxie şi
bizantinism panaceul pentru vindecarea tuturor relelor de care,
după p~rerea iniţiatorilor lui, ar fi suferit lumea românească
modernă, contaminată de raţionalismul, liberalismul şi
democraţia importate din Occident. Ortodoxia bizantină a fost
adeseori elogiată pentru rolul pe care l-a avut în conservarea
fiinţei noastre naţionale şi, în opoziţie cu romano-catolicismul,
pentru caracterul ei mai tolerant, pentru apropierea ei mai mare
de creştinismul autentic al primelor veacuri din istoria Bisericii,
de acela al apostolilor şi ucenicilor lor. S-a atribuit ortodoxiei
bizantine chiar meritul de a fi atenuat în spiritul unui anumit
egalitarism patriarhal, rigorile regimului feudal din Europa
sud-estică, în evul de mijloc, de a fi îmblânzit, prin cultivarea
simţului solidarităţii umane, egoismele şi durităţile regimului
concurenţial capitalist în zorile epocii moderne.
Luând în considerare cu toată seriozitatea asemenea judecăţi,
enunţate de intelectuali dintre cei mai respectabili, rară să le
contestăm parţiala îndreptăţire, trebuie totuşi să formulăm
serioase rezerve faţă de ele. În primul rând, e necesar să
precizăm că ortodoxia nu trebuie confundată cu bizantinismul.
Ortodoxia, adică dreapta credinţă, este un concept de ordin
teologic ce desemnează conformitatea etosului şi doctrinei
religioase profesate de cineva cu învăţătura şi comportamentul
întemeietorului acelei religii. Este deci ortodoxă Biserica ce
propovăduieşte creştinismul conformându-se întru totul
învăţăturii lui Iisus Cristos. Din acest punct de vedere, trebuie
să recunoaştem că, în perioada protobizantină, purtătorii de
cuvânt cei mai autentici ai ortodoxiei nu au fost episcopii
constantinopolitani, ci pontifii romani. În epoca zisă a disputelor
247
cristologice şi, mai târziu, în perioada iconoclastă, Roma a
combătut cu mult mai multă vigoare decât Constantinopolul,
decât Orientul în genere, patria lor de origine, ereziile, abaterile de
la dreapta credinţă. Bizanţul s-a lăsat nemăsurat mai mult ispitit
de heterodoxie, Biserica bizantină a fost supusă, chiar dacă nu
definitiv, mai lesne şi mai frecvent decât cea romană arbitrarului
voinţei imperiale. Cât priveşte bizantinismul, concept ştiinţific,
el se referă la trăsăturile specifice imprimate unor realităţi
umane de diferite naturi - politice, culturale, de civilizaţie -
de o formaţiune istorică - Imperiul bizantin. Când vorbim de
Biserica bizantină şi de bizantinism în materie ecleziastică, ne
gândim îndeobşte, pe de o parte, la organizarea administrativă
a Bisericii din cuprinsul Imperiului bizantin în dioceze, eparhii
şi parohii, aflate iniţial sub autoritatea Patriarhiilor, iar mai
târziu, pe măsura şi a restrângerii teritoriale a Bizanţului, sub
jurisdicţia Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, devenită
treptat, supremul scaun arhieresc al Imperiului, iar pe de altă
parte, la formele particulare ale cultului creştin şi ale vieţii
monahale, specifice acestei Biserici şi la literatura teologică
datorată fiilor ei. Biserica ortodoxă propovăduieşte, la fel ca şi
Biserica romano-catolică, în spiritul creştinismului, toleranţa
şi apolitismul. Imperiul bizantin s-a comportat însă, adesea,
intolerant în numele ortodoxiei şi a încercat să facă din Biserică
instrumentul intereselor sale politice, nu altfel decât statele
catolice contemporane lui. în principiu, juridic şi canonic,
Bizanţtil a respins categoric cezaropapismul care i se impută
adesea; cu toate acestea, în fapt, Biserica bizantină s-a adaptat
cu mai multă supleţe decât cea romano-catolică exigenţelor
Imperiului. în acelaşi timp, rară să renunţe niciodată la
catolicitatea ei, Biserica bizantină a favorizat mai mult decât cea
romano-catolică, particularismul naţional. Născută din aspiraţia
lumii greceşti la autonomie faţă de Patriarhia Romei, căreia îi
recunoştea primarul de cinstire, Patriarhia constantinopolitană

248
a susţinut iniţial cu tărie independenţa şi egalitatea tuturor celor
cinci patriarhate tradiţionale (Roma, Antiohia, Alexandria,
Ierusalim, Constantinopol), dar mai târziu a încercat, nu o dată,
să-şi impună supremaţia de fapt asupra celorlalte, izbutind în
cazul celor orientale. Nu trebuie totuşi să credem că Patriarhia
constantinopolitană a fost foarte înţelegătoare faţă de aspiraţii!~
la autocefalie ale noilor Biserici naţionale, create, după modelul ei,
de slavi, de bulgari sau de alte popoare încreştinate. Dimpotrivă,
Biserica bizantină a încercat cu insistenţă şi adesea cu succes,
recurgând nu o dată şi la mijloacele de coerciţie ale Imperiului, să
impună chiriarhia Patriarhiei ecumenice constantinopolitane,
limba greacă şi cultura bizantină Bisericilor aflate în sfera de
influenţă a acestuia. Ea a rezistat cu tărie tuturor încercărilor de
emancipare a Bisericilor celorlalte popoare, iar singura concesie
majoră care i se poate recunoaşte, permisiunea acordată slavilor
de a folosi limba proprie în cult, se explică şi prin dorinţa de a
evita intrarea lor sub jurisdicţia Romei, care promovase această
inovaţie. Dacă a ajutat la menţinerea naţionalităţii românilor,
Biserica a făcut-o nu pentru că era bizantină şi dacă a fost
toleranţă în viaţa noastră religioasă, aceasta nu se datoreşte
desigur bizantinismului Bisericii româneşti, ci altor împrejurări.
Astfel stând lucrurile, este cazul să ne întrebăm cât de
veche este ortodoxia noastră şi ralierea la Biserica bizantină ?
Modicitatea datelor de care dispunem despre viaţa religioasă a
romanităţii orientale până în secolele XIII-XV, nu ne îngăduie
să ne pronunţăm cu siguranţa multora dintre istoricii Bisericii
noastre asupra ortodoxiei maselor populare româneşti din
secolele precedente. De altfel, în genere, masele populare
sunt mai puţin preocupate de subtilităţile doctrinare, fie
teologice, fie ideologice; adeziunea lor la anumite curente de
idei se explică, cel mai adesea, prin autoritatea morală de care
se bucură în ochii lor conducătorii spirituali şi politici care
le susţin sau prin credinţa că aceştia le vor împlini aspiraţiile
249
spirituale şi interesele materiale. Covârşiră, dar nu distrusă, de
valurile barbarilor care, la începutul secolului al VII-lea, rup
limes-ul dunărean şi se revarsă peste fluviu, spre sud, Biserica din
lliyricum, care grupa întreaga romanitate balcanică şi de care
atârna foarte probabil şi romanitatea dacică, despre a cărei viaţă
religioasă nu ştim aproape nimic, este zguduită de ereziile ariene
şi semi-ariene. Arian a fost şi creştinismul goţilor încreştinaţi de
Ulfila pe teritoriul Daciei, dar nu ştim mare lucru nici despre
raporturile acestora cu localnicii daco-romani. lliyricum a fost
aşadar teatrul marii confruntări dintre arienii, sprijiniţi de cele
mai multe ori de Constantinopol, de împăraţii Răsăritului, şi
niceenii susţinuţi statornic de papalitate.
Care era organizarea bisericească a romanităţii orientale şi
de cine depindeau ierarhic strămoşii românilor ? Mulţi dintre
istoricii contemporani ai Bisericii noastre răspund acestor
întrebări cu prea multă siguranţă faţă de prea puţinele mărturii
certe pe care se întemeiază. Până în secolul al VI-lea, când
intră în dependenţă canonică de Constantinopol, lliyricum
face obiectul disputei dintre Patriarhia constantinopolitană şi
Roma. Este neîndoielnică apartenenţa iniţială a lliyricului la
sfera de jurisdicţie a papei şi nici istoricii ortodocşi ai Bisericii
nu o contestă. Ei susţin însă că vina pentru tulburările din
această zonă aparţine pontifilor romani, care, din dorinţa
de putere, nu au acceptat trecerea provinciei sub autoritatea
împăraţilor răsăriteni şi nici decizia acestora de a transfera
autoritatea spirituală asupra creştinilor de aici în mâinile
patriarhului din Constantinopol. Problema istorică este astfel
transformată într-o problemă morală, iar judecata obiectivă de
existenţă este înlocuită printr-o judecată subiectivă de valoare.
Ar fi, poate, mai corect, urmându-l pe Francisc Dvornik, să
constatăm că principiul acomodării Bisericii la structurile
politico-administrative ale Imperiului, acceptat de Biserica
bizantină, se înfruntă, în Illyricum, încă din secolul al IV-lea, cu
250
principiul autonomiei organizării bisericeşti faţă de fluctuaţiile
organizaţiei politico-administrative imperiale, apărat cu
intransigenţă de Biserica romană. E de presupus, de asemenea,
că latinitatea majorităţii locuitorilor acestei regiuni a jucat
un rol important în disputa dintre Roma şi Constantinopol.
Romanitatea orientală din Illyricum tindea în chip firesc să
rămână ataşată Romei din pricina comunităţii de limbă şi
tradiţie culturală. Chiar şi romanitatea scitică, dobrogeană,
gravita în orbita Romei, deşi fusese supusă jurisdicţiei
constantinopolitane. În fond, ceea ce apără, din prejudecată
confesională, istoricii care susţin legitimitatea trecerii Illyricului
sub jurisdicţia Patriarhiei constantinopolitane, nu este altceva
decât legitimitatea principiului intervenţiei directe a împăratului
în treburile bisericii, principiu niciodată oficializat de drept,
chiar dacă adesea aplicat în fapt la Bizanţ. Căci nu printr-o
iniţiativă a Bisericii, ci dintr-o poruncă a împăratului Teodosie I
(379-395) a fost pus Illyricul sub jurisdicţia Patriarhiei din
Constantinopol, pentru a reveni ulterior, pentru o vreme, în
orbita Romei.
Intrarea românilor în dependenţă canonică de Patriarhia
constantinopolitană avea să se producă mai târziu, prin
intermediul Bisericii bulgăreşti, de limbă slavă, înfiinţate
după căderea Illyricului în stăpânirea bulgarilor, slavizarea şi
creştinarea lor prin bizantini şi crearea primului ţarat bulgar.
Tradiţia istorică românească, aşa cum arăta Dimitre Onciul,
a păstrat amintirea vagă a oscilaţiilor Bulgariei între Roma şi
Constantinopol în episodul despre papa Formosus şi începuturile
liturghiei slave pravoslavnice la noi. În orice caz, creştinismul
românesc, cum o arată lexicul, este, în toate dialectele şi graiurile
limbii române, la origine, latin şi roman. Nici un cuvânt nu e
poate mai revelator în acest sens ca termenul, unic pe întreaga
arie a Romaniei, prin care toţi românii desemnează lăcaşul de
cult şi închinăciune: cuvântul biserică, ce provine din lat. basilica.
251
Creştinarea românilor este, aşadar, veche romanică. Ritul slav şi
folosirea limbii slavone ca limbă de cultură, caracteristice pentru
istoria medievală a românilor, nu au fost rezultatul activităţii
ucenicilor fraţilor Chiril şi Metodiu în vechea Dade sau printre
românii sud-dunăreni, cum a crezut, în trecut, că poate afirma
Bogdan Petriceicu Hasdeu, apărat, în zilele noastre, de Pandele
Olteanu, rară temeiuri suficiente şi rară să ia în considerare
obiecţiunile critice formulate de alţi învăţaţi. După cum susţinea
cu îndreptăţire Alexandru Xenopol, e foarte probabil că, la
originea introducerii culturii şi cultului slav la noi, se găseşte
nu activitatea misionarilor bizantini între slavi, ci intervenţia
statului bulgar, creştinat, în ascultare de Constantinopol, de
ţarul Boris-Mihail, printr-o decizie politică, brutal aplicată.
Caracterul de superstrat al influenţei slavo-bulgare în Biserica
românească este lesne sesizabil la nivelul lexicului creştin
românesc: cuvintele de origine slavonă privesc mai ales ierarhia,
formele superioare de organizare a Bisericii în cadrul starului şi
teologia speculativă. Fapt semnificativ, acest superstrat va fi mai
târziu înlocuit, în parte, cu unul grecesc, efect al contactelor
directe cu Patriarhia constantinopolitană, fie liberă, fie captivă.
Adoptarea slavonismului cultural de către români nu poate fi
explicată decât ca efect al unui act de constrângere, în condiţiile
exercitării unei dominaţii politice directe sau indirecte
asupra lor de către primul ţarat bulgar, slav şi creştin. Prima
bizantinizare a Bisericii şi a civilizaţiei româneşti, întreprinsă
prin intermediul bulgarilor slavizaţi şi creştinaţi, a însemnat
totodată slavizarea vieţii noastre religioase şi culturale, ea este
rezultatul unei cuceriri, efectul unei silnicii - explicate de P.P.
Panaitescu în termeni acceptabili - care a izolat pe români de
restul lumii romanice,.occidentale. În chip paradoxal, intrarea
românilor în aria slavonismului cultural a adâncit, pe de o parte,
îndepărtarea lor de Bizanţ şi de cultura grecească şi a contribuit,
pe de alta, la încadrarea lor, intermediată însă de bulgari, în sfera
252
de autoritate şi influenţă a Imperiului şi a Bisericii bizantine.
Trebuie subliniat faptul că această soartă au împărtăşit-o, în
comun, toţi românii, atât cei din vechea Dade, cât şi cei din
Peninsula Balcanică, numai o foarte mică parte dintre romanicii
ilirieni rămânând între hotarele Imperiului bizantin. Ipostaza
slavă a bizantinismului bisericesc este deci comună întregului
neam românesc, nu numai unei părţi a lui, lucru reflectat şi în
limbă.
După căderea primului stat bulgar, românii din „toată
Bulgaria", aşadar cei din Nord-Vestul Peninsulei Balcanice, au
format, potrivit voinţei împăratului Vasile al Ii-lea, o dioceză
aparte, li s-a creat, în scopul disocierii lor de bulgari, o episcopie
cu sediul probabil la Vranje, cum credea Silviu Dragomir,
subordonată Ohridei, vechea Prima lustiniana. Este îndoielnic
că jurisdicţia Ohridei s-ar fi extins şi asupra vechii Dacii,
despre care ştim prea puţin, deşi unii cercetători au susţinut,
însă pe baze documentare destul de şubrede, acest lucru.
Ceilalţi români sud-dunăreni, românii din Haemus, aromânii
şi megleno-românii au fost treptat încadraţi, parte în Biserica
greacă bizantină, devenind purtători ai culturii greceşti, fără
să-şi uite limba „vulgară" romanică, parte în Bisericile bulgară
şi sârbească, devenind purtători ai respectivelor culturi şi fiind
supuşi, treptat, cu toţii deromanizării şi asimilării care a durat
secole şi continuă sub ochii noştri. Refacerea unui episcopat
românesc în sudul Dunării a rămas, chiar în perioada de
renaştere naţională a aromânilor, iniţiată şi susţinută energic
de statul român în secolul al XIX-iea, un deziderat fără sorţi de
împlinire.
În secolele XIIl-XN, când disputa dintre Bizanţ şi Roma
în chestiunea jurisdicţiei asupra vechiului Illyricum a redevenit
acută, românii din cuprinsul acestuia au oscilat, atât pe terenul
religios, cât şi pe cel politic, între Occidentul romano-catolic şi
Răsăritul bizantin. Atât Roma, cât şi Bizanţul îi descoperă acum
253
pe românii din vechea Dacie şi din Balcani ca pe un element
politic şi militar viguros, în plină afirmare şi caută să-i câştige
de partea lor. Occidentul îi regăseşte la nord de Dună.re, în
Cumania şie vrednic de notat faptul că bisericeşte românii sunt
conduşi aici de pseudo-episcopi de rit grecesc, adică, aşa cum
sugera Radu Constantinescu, de arhierei necanonic hirotoniţi
atât din punctul de vedere bizantin, cât şi din punctul de vedere
catolic. Românii, vlahii, apar deci ca o etnie dornică şi acum de
independenţă, deşi aflaţi în aria de civilizaţie bizantină.
În inima Bizanţului, împărtăşind de veacuri tradiţiile
bisericeşti şi culturale slavo-bizantine, mentalitatea şi ideologia
politică slavo-bizantină, concepţia bizantină despre lume şi
istorie, fraţii vlahi Petru, Asan şi Ioniţă se ridică, la cumpăna
secolelor XII-XIII, împotriva Bizanţului. Ei îşi propun să
restaureze Ţaratul bulgar, dar conştiinţa lor identitară romanică,
este atât de puternică încât îi determină să se proclame oficial
„împăraţi ai bulgarilor şi ai românilor", iar papa lnocenţiu
al Iii-lea foloseşte argumentul originii lor romane pentru a-i
convinge să se unească cu Roma şi să se lepede de bizantinism.
Consacrat de papalitate ca „regat al bulgarilor şi al românilor",
statul romano-catolic creat de Asăneşti devine însă, după ce
fiul lui Asan, Ioan Asan al Ii-lea se urcă pe tron şi se întoarce la
ortodoxie şi bizantinism, „al doilea Ţarat bulgar" şi reintră pe
Îagaşul istoric al celui dintâi, reactivându-i tradiţiile imperiale şi
tendinţele expansioniste, inerente modelului bizantin după care
fusese croit acesta. De acum înainte, prezenţa vlahilor în ţarat
va fi ocultată de izvoare şi, cu timpul, dinastia Asăneştilor de
origine română, ca şi supuşii lor vlahi, se bulgarizează complet.
Bizantinismul nu a fost, aşadar, prielnic afirmării identităţii
romanice a românilor din Haemus, încurajate de Roma, el a
facilitat procesul asimilării lor de către populaţia slavo-bulgară
din nordul Peninsulei Balcanice.
254
 În veacul al XIV-iea, Nicolae Alexandru, voievodul Ţării
Româneşti, se adresează Bizanţului cerând înălţarea la rang
mitropolitan a Bisericii româneşti. Încununat de succes prin
crearea Mitropoliei Ungrovlahiei (1359), demersul este de
natură preponderent politică, vizând ieşirea ţării din starea de
vasalitate faţă de regatul Ungariei, care încălcase contractul
feudal cu aceasta, consacrarea unităţii şi a independenţei ei şi
confirmarea autocraţiei domnului de către sursa de legitimitate
care era Imperiul. Exemplul Ţării Româneşti este urmat, ceva
mai tărziu, şi de Moldova, din aceleaşi motive şi cu aceleaşi
rezultate. Aceste evenimente, al căror sens, în contextul marii
confruntări dintre Occidentul catolic şi Bizanţul ortodox, a fost
admirabil descifrat de istoricul Şerban Papacostea, dovedesc încă
o dată că românii fac din ideea bizantină un instrument pentru
atingerea ţelurilor proprii, naţionale, dar marchează şi opţiunea
lor definitivă pentru ortodoxie şi bizantinism, fapt cu deosebit
de importante consecinţe politice şi culturale. Dacă Ţara
Românească, asemenea Rusiei, acceptă, o vreme, ierarhi greci,
trimişi de Patriarhia constantinopolitană, nu la fel se întâmplă
lucrurile în Moldova, unde izbucneşte un conflict între Imperiu
şi statul românesc tocmai din pricina stăruinţei moldovenilor
de a impune, în pofida opoziţiei bizantine, ca mitropolit,
un conaţional, un pământean. Atât Ţara Românească cât
şi Moldova se alătură, prin ridicarea Bisericilor lor la rangul
mitropolitan şi intrarea în ceea ce Dimitri Obolensky a numit
Commonwealthul bizantin, vasta comunitate de state ortodoxe
patronată de Imperiu, puterilor din frontul răsăritean, ortodox
şi bizantin, pentru a scăpa de primejdia incorporării în regatul
apostolic maghiar. Aderarea românilor la bizantinism, încadrarea
lor disciplinată în ordinea ierarhică bizantină, bisericească şi
politică, are drept scop principal salvgardarea independenţei
şi a fiinţei naţionale. Există o deosebire fundamentală între
situaţia Ţărilor române în raport cu Bizanţul şi situaţia Rusiei

255
sau a statelor slave din Balcani, unde ideea bizantină devine,
prin patriarhiile slave, germene de viitor imperialism medieval.
Sensul strict naţional românesc al încadrării bisericeşti în sfera
Bizanţului apare şi mai clar dacă ne gândim la încă insuficient
lămuritele dar incontestabilele legături dintre mitropolia
Ungrovlahiei şi românii transilvăneni, din regatul maghiar,
pentru care mitropolitul de la Argeş este conducătorul spiritual,
consfinţit oficial ca atare de Patriarhia ecumenică. Confirmând
pătrunzătoarea intuiţie a lui Nicolae Iorga - "Biserica pentru
naţie, nu naţia pentru Biserică" - acelaşi Şerban Papacostea a
arătat, pe baza unei documentaţii noi, că atât pentru românii
aflaţi sub autoritatea regatului maghiar, cât şi pentru cei din Ţara
Românească, deşi în grade diferite, acceptarea catolicismului ar
fi însemnat decăderea din drepturile lor politice, degradarea lor
civică în raport cu maghiarii şi, în perspectivă, cel puţin pentru
cei de peste munţi, deznaţionalizarea.
În secolul al XV-iea, dar mai ales în al XVI-iea şi al XVII-iea,
după căderea Bizanţului, domnii români preiau treptat funcţia
de protectori ai Bisericii şi ai întregii creştinătăţii răsăritene,
deţinute cândva de bazileii bizantini. Se înmulţesc daniile
către centrele monastice din Orient şi din Balcani, în frunte
cu Sfântul Munte Athos, înfloreşte în Ţările române tiparul în
mai multe limbi pentru creştinătatea balcanică şi orientală, o
vie activitate intelectuală ortodoxă se desraşoară pe pământul
românesc în folosul comun, au loc, ca la laşi, sinoade pentru
definirea poziţiei creştinilor ortodocşi în disputele teologice
ale vremii. Ceea ce deosebeşte profund acum bizantinismul
vieţii religioase româneşti de bizantinismul originar grecesc este
climatul de mai largă toleranţă din Ţările române, coexistenţa
diferitelor direcţii de gândire, deschiderea către punctul de
vedere al celuilalt. Curente de idei venite dinspre Occident,
promovate de Reformă şi Contrareformă, se încrucişează cu
riguroasa ortodoxie altfel decât în Bizanţ. Lipsa oricărei tendinţe
256
de subordonafe a Bisericii în folosul exclusiv al propriului stat,
spiritul de autentică „internaţională n ortodoxă promovat de
domnii români, constituie o altă trăsătură deosebitoare faţă.
de elenismul bizantin mult mai dominator. În sfârşit, paralel
cu impresionanta creştere a influenţei greceşti, cu dezvoltarea
unei vieţi şi culturi creştine de tip bizantin în limba greacă,
asistăm acum, în Ţările române, la nu mai puţin impresionanta
propăşire a vieţii şi culturii creştine în limba naţională, în forme
superioare, inspirate de cele bizantine, dar şi de alte modele.
Sunt tipărite traduceri româneşti după cărţile fundamentale
ale creştinismului, în frunte cu Biblia lui Şerban Cantacuzino.
Dacă lăsăm deoparte aşa-numita „acaparare grecească", operă
a regimului fanariot, <ţin secolul al XVIII-lea:' fenomen care
angajează mai mult domeniul bazei materiale şi al condiţiei
politice a Biseric.ii, constatăm că, nici în acest secol, trăsăturile
fundamentale ale bizantinismului românesc nu s-au schimbat.
E numai o încercare a grecilor de a-şi aservi Biserica ţării, dar
pământenii dobândesc în cele ·din urmă victoria.
Schimbarea, modernizarea, vine din două direcţii: în primul
rând, din partea ardelenilor greco-catolici, care, concepând
unirea bisericească cu Roma în acelaşi spirit naţional şi politic,
rară accente de fanatism şi intoleranţă confesională, îşi fac o
datorie din propagarea ideii romanităţii românilor şi reaprind
flacăra entuziasmului neo-latin, în termeni uneori excesivi.
Teoriile lor în privinţa etnogenezei româneşti nu sunt, de fapt,
aşa cum sublinia David Prodan, decât fireasca dezvoltare a celor
elaborate iniţial de umaniştii de dincoace de munţi, în frunte
cu Dimitrie Cantemir. Adeziunea la greco-catolicism înseamnă
revenirea, rară sacrificarea ritualului bizantin şi a spiritualităţii
răsăritene, la matca romană a unui număr, însemnat şi calitativ,
de ardeleni. De la ei vor porni către zona de dincoace de munţi
impulsuri, încă insuficient puse în lumină şi ele, îndreptate către
degajarea fiinţei noastre latine şi romane de bizantinismul,
257
 considerat acum dintr-un punct de vedere occidental şi naţional
modern. În al doilea rând, din partea intelectualităţii muntene
şi moldovene, care promovează ideile Luminilor franceze, dar
care ţ câştigată şi de patosul naţional romantic al ardelenilor,
vine entuziasmul pentru revoluţia burgheză, modernizatoare,
europenizantă. Bizantinismul e respins atât în numele ideii
naţionale, cât şi în acela al valorilor libertăţii şi democraţiei.
Modernizarea starului român unificat, în a doua jumătate a
secolului al XIX-iea, implică şi schimbarea condiţiei Bisericii,
ca pretutindeni în Europa şi ideea bizantină răm~e o moştenire
a trecutului.
Ea îşi păstrează totuşi puterea de sugestie şi forţele
conservatoare încearcă să o acapareze şi să o transforme în lozincă.
Cu,entul mai curând ortodoxist decât ortodox promovat de
revista "Gândirea" îşi propune să reînvie, mai bizantin decât
oricare alt curent de idei din trecutul românesc, bizantinismul,
mergând până la a cere, prin pana lui Nichifor Crainic, revocarea
· măsurilor lui Alexandru Ioan Cuza privitoare la Biserică ~i
reintegrarea românilor în Commonwealthul bizantin, sub
autoritatea Patriarhiei ecumenice renăscute cu sprijinul politic
al Reichului german! Lipsă .de simţ istoric sau pervertire
a ideilor într-un secol de fier ? Fenomenul extremismului
bizântin ·gândirist a rămas însă marginal şi Biserica românească
s-a păstrat, pe linia tradiţiei, în serviciul lui Dumnezeu şi al .
naţiunii, înţelegând şi reuşind să consfinţească prin ridicarea ei
la rang patriarhal împlinirea statului naţional unitar românesc
în graniţele sale fireşti.
În ce măsură a beneficiat de impulsul sau de modelul
bizantin creaţia de stat şi cugetarea politică românească? La
baza dezvoltării statului românesc stau nucleele romanice
•
; autonome, aşa-numitele Romanii, nu atât de populare pe cât le
credea Nicolae Iorga, dar care sunt adevăraţii germeni de viaţă
politică pentru românii de pretutindeni din Sud-Estul european,

258
pentru descendenţii vechilor cetăţeni romani de limbă latină,
nevoiţi, vreme de secole să trăiască în simbioză cu valurile
succesive de barbari - slavi, bulgari, unguri, pecenegi, cumani,
tătari - instalaţi durabil pe fostul teritoriu al Imperiului roman,
care i-au supus dominaţiei lor. Ion Nistor şi alţi cercetători au
încercat, în chip neconvingător, să dovedească continuitatea
absolută a unor instituţii romano-bizantine care ar fi persistat pe
pământ românesc de la încheierea etnogenezei românilor până
la sfârşitul Evului Mediu şi chiar până în Epoca Modernă, fără să
fi fost în nici un fel marcate de influenţa barbarilor cu care aceştia
au venit în contact. În zilele noastre o tendinţă asemănătoare,
de excludere totală a rolului barbarilor în viaţa politică din
trecutul îndepărtat al românilor, se constată în interpretările
materialului arheologic datorate distinsei cercetătoare Eugenia
Zaharia. Deşi lucrările dominate de asemenea tendinţe excesive
cuprind, fireşte, observaţii pertinente, critici întemeiate şi
ipoteze plauzibile, este puţin probabil ca lumea ştiinţifică să
îmbrăţişeze integral concluziile lor. La fel de greşită este însă şi
poziţia istoricilor care supraestimează rolul factorului extern,
al cuceritorilor barbari, neglijând dinamica internă a evoluţiei
societăţii româneşti. În fapt, forma tipică şi obştească de viaţă
politică a românilor în evul mediu timpuriu a fost Vlahia,
Romania rurală, relevată de Nicolae Iorga, iar regimul juridic
sub care ei au trăit - aşa cum o arată luminoasele cercetări ale
lui Valentin Al. Georgescu - a fost acel jus valachicum, dreptul
valah, formă de recunoaştere şi garantare a unor destul de largi
autonomii în cadrul unui sistem de drept străin, impus de
cuceritor. Păstrate vreme de secole cu remarcabilă tenacitate,
aceste autonomii fie au fost dizolvate prin resorbţia în sistemul
de drept dominant şi deromanizarea românilor - e cazul celor
mai mulţi români balcanici - fie s-au emancipat şi au dat naştere
unui sistem propriu de drept, care a adoptat şi elemente din
sistemele de drept odinioară dominante.
259
 Aşa au trăit românii din Balcani sub dominaţia slavă şi bulgară
mai întâi, apoi sub aceea a Bizanţului. Situaţia românilor din
nordul Dunării a evoluat oarecum diferit. După ce au dispus, sub
stăpânirea slavilor, probabil şi sub tutela hanilor şi ţarilor bulgari,
de o organizare voievodală nu lipsită de influenţa modelului
bizantin, consecinţă a presupusei suzeranităţi a Imperiului pe
Valea Tisei şi în zona bănăţeană, românii din Transilvania au
intrat sub dominaţia ungurilor, ei înşişi, la început, federaţi ai
Bizanţului. Ulterior, Ungaria catolică dezvoltă un sistem de drept
feudal de tip occidental şi-i exclude pe români, ca "schismatici",
din rândul naţiunilor recunoscute politic. După ce ies de sub
tutela popoarelor stepei - pecenegi, cumani, tătari - Vlahiile
românilor din spaţiul extracarpatic se unesc, constituind
cnezate şi voievodate, iar în cele din urmă două principate sau
domnii, Ţara Românească şi Moldova, care se afirmă ca două
entităţi politice, dependente iniţial de regatul maghiar suzeran,
apoi, cu ajutorul Bizanţului, independente. Componente ale
comunităţii de state şi naţiuni patronate de Imperiu, preocupate
de asigurarea neatârnării statului şi de menţinerea identităţii
lor etnice şi religioase, Ţ'arile române dezvoltă în acest scop, cu
reamarcabil simţ politic, un sistem multiplu de relaţii pe toate
planurile, inclusiv încuscriri dinastice, cu vecinii, străduindu-se
să contribuie la edificarea în Sud-Estul european a unui cadru
politic internaţional echilibrat, propice propăşirii lor.
În aceste împrejurări istorice, pentru a satisface nevoia
dezvoltării structurilor statului potrivit noului său statut
internaţional, românii au adoptat şi adaptat condiţiilor locale
modele instituţionale bizantine şi slavo-bulgare superioare.
Acest nou val de bizantinism, venit acum direct dinspre
Constantinopol şi care avea să culmineze în secolul al XVII-iea,
secolul monarhilor, cum îi numea Nicolae Iorga, a conferit
curţilor domneşti româneşti un aspect aproape imperial. El nu
trebuie să ne înşele, făcându-ne să credem că voievozii români
260
şi-ar fi însuşit integral, asemenea ţarilor bulgari sau sârbi,
doctrina bizantină despre monarhie şi misiunea ei ecumenică.
Cea mai însemnată instituţie a statului românesc, domnia,
poartă în chip semnificativ un nume tradiţional naţional, de
obârşie latină, şi exprimă o concepţie proprie a puterii de stat.
Fără să intrăm în amănunte, vom observa, pe urmele autorilor
care ne-au precedat - amintim dintre aceştia pe lângă Valentin
Al. Georgescu, pe Andrei Pippidi, istoricul cel mai avizat astăzi
al tradiţiei politice bizantine la noi - că aspectul bizantin şi
fastul imperial al domniei româneşti nu reflectă decât aspiraţia
la autocraţie în sensul perfectei autonomii, al independenţei
ţării pe plan internaţional şi al suveranităţii absolute a domnului
pe plan intern, nicidecum năzuinţa la expansiune sau veleitatea
de a se substitui Imperiului, cum se întâmplă în Bulgaria sau
Serbia medievală. Românii nu au urmărit niciodată să creeze
un nou imperiu, rival cu Bizanţul sau competitor, după 1453,
la succesiunea lui, ei caută doar să-şi legitimeze independenţa
deplină adoptând şi adaptând propriilor nevoi ideologia politică
bizantină a puterii autocratice. Nicolae Iorga nu era departe de
adevăr când vedea în această concepţie medievală a rostului
statului la români prefigurarea concepţiei moderne a statului
naţional.
Greşesc, aşadar, aceia care încearcă să
identifice în domnii
români ţari ortodocşi, aspiranţi la succesiunea bazileilor
bizantini, care ar practica o politică de tip imperial, dar de mare
generozitate. Politica domnilor români a fost la fel de politică şi
deci la fel de generoasă sau de puţin generoasă ca oricare alta. Ea
a fost însă determinată de primatul interesului naţional - în sens
medieval - şi s-a dezvoltat sub presiunea necesităţii conservării
statului şi a fiinţei naţionale, nu a năzuinţei către expansiune
şi cucerire. În doc~rina bizantină a puterii monarhice, pe care
au prelucrat-o în sensul aspiraţiilor lor, domnii români au găsit
mijlocul de justificare a dezlegării lor de obligaţiile feudale faţă
261
de suzeranii catolici. Ei au fost însă în egală măsură preocupaţi să
evite prea stricta încorsetare în ierarhia bizantină a principilor.
Slăbiciunea Bizanţului în declin, strâns în cleştele dublei
presiuni a turcilor - dinspre Răsărit şi a lwnii catolice - dinspre
Apus, mult mai concesiv acwn faţă de tendinţele la autonomie
ale statelor „federate" a fost principalul factor care a favorizat
dezvoltarea bizantinismului politic la români. Altminteri,
prin Biserica ortodoxă, Bizanţul a încercat cu consecvenţă să
îngrădească autonomia românească, impunându-şi prin ierarhii
greci - ca şi în Rusia epocii - agenţii.
Dintre domnii români, singurul care a râvnit într-adevăr, la
un moment dat, probabil şi sub sugestia ilustrului nwne pe care-l
purta, la preluarea succesiunii politice a Imperiului bizantin, în
cadrul cruciadei târzii, a fost Şerban Cantacuzino. Proiectul său
în acest sens, repede abandonat, reprezintă, cwn arăta Victor
Papacostea, un episod secundar în istoria românilor, cedarea
accidentală în faţa unei tentaţii şi nu urmărirea statornică a
unui ideal în spiritul tradiţiei politice a ţării. Tentativa lui a fost
încurajată mai ales de elementele alogene, de greci în primul
rând şi de alţi balcanici, care vedeau în domnul român un
posibil eliberator, aşa cum văzuseră şi în Mihai Viteazul un nou
Alexandru. Românii au avut însă înţelepciunea să nu asculte
de aceste chemări de sirene care nu puteau decât să-l rupă pe
domn de ţară, care îşi ştia matca şi îşi intuia destinul, altele
decât ale Bizanţului. Încă din zorii secolului al XVI-iea, această
înţelepciune politică îşi găseşte expresia originală, în Învăţăturile
lui Neagoe, operă reprezentativă pentru varianta românească de
bizantinsm, act de cultură de însemnătate majoră nu pentru că ar
prefigura, cwn s-a crezut, gândirea politică modernă, ci pentru
că reflectă demn o gândire politică adecvată realităţii naţionale ..
În amurgul Evului Mediu românesc se produce, simbolic,
ruptura tragică dintre aventura bizantină, propovăduită, în felul
lor, de oamenii Eteriei şi tradiţia politică naţională, întruchipată,
262
în felul lui, de Tudor Vladimirescu. Românii nu se arată dispuşi
să jertfească şansa reală de redobândire a autonomiei naţionale
visului amăgitor al renaşterii Bizanţului în formele moderne,
liberale, democratice, laice, dar naţionale greceşti, închipuite de
fanarioţii luminişti.
, culturală, artistică
Care a fost rolul ideii bizantine în creatia
şi literară românească, forma cea mai înaltă de manifestare a
sufletului naţional ? Ultimele cercetări, al căror bilanţ a fost
făcut la al XIV-iea Congres internaţional de studii bizantine de
la Bucureşti (1971) de Maria-Ana Musicescu, Virgil Vătăşianu
şi Ion-Radu Mircea, arată că, în acest domeniu, mai trebuie încă
întreprinse multe anchete preliminare care să pregătească o bază
ştiinţifică solidă pentru sinteze şi încheieri definitive. Ne lipsesc
încă instrumentele de lucru absolut necesare, bibliografii critice
şi cataloage analitice de manuscrise bizantine, slave şi româneşti,
ediţii de texte româneşti, slave şi bizantine ştiinţific întocmite
şi comentate, cu identificări de izvoare şi modele, repertorii
şi monografii de monumente artistice şi câte altele. În stadiul
actual al cercetărilor, s-a putut constata că Bizanţul a jucat un rol
incontestabil în formarea gustului artistic şi literar al românilor
în perioada medievală; climatul în care s-au dezvoltat arta Şi
literatura, ţelurile acestora, normele de creaţie şi criteriile de
apreciere au fost de factură bizantină. În cele ce urmează, ne
vom opri o clipă asupra rolului jucat de literatura bizantină în
viaţa culturală românească.
Literatura bizantină a pătruns la noi nu direct, ci prin
intermediul bulgarilor şi al sîrbilor care au mijlocit primul
contact al românilor cu patrimoniul cultural bizantin. Din
literatura bizantină, au circulat în mediul românesc mai întâi
textele selectate, traduse în slavonă şi, uneori, prelucrate de
aceştia. E vorba atât de cărţi de cult şi teologie, cât şi de cărţi de
cuprins laic, de instruire, desfătare şi moralizare. Istoriografia a
pătruns prin cronografele traduse în slavă, vehicul de informaţie,

263
dar şi de concepţie bizantină a cosmosului istoric. Textele
traduse constituiau componenta minoră a literaturii bizantine,
aşa-numita de specialişti literatură populară (Volksliteratur),
scrisă într-o limbă mai apropiată de greaca vorbită şi destinată
celor mai largi cercuri de cititori, iar întoarcerea lor pe slovenie
le provincializa. Abia mai târziu, în secolele XVII-XVIII, în
epoca influenţei greceşti, pătrund şi circulă în spaţiul cultural
românesc, în original, capodoperele marii literaturii bizantine,
ale literaturii artistice şi erudite, clasicizante şi arhaizante, scrise
în vechea elină (Hochsprachliche Literatur) care sunt citite,
folosite şi apreciate de o elită umanistă, totuşi foarte restrânsă.
Literatura bizantină e cunoscută de români prin ceea ce o
reprezintă cu adevărat abia după dispariţia Bizanţului şi, fapt
important, filiera pe care ajunge la ei este, de cele mai multe ori,
occidentală: clasicii istoriografiei bizantine se găsesc în biblioteca
brâncovenească de la Hurezi în ediţiile parizină şi venetă,
datorate filologilor şi istoricilor occidentali, iar umaniştii români,
un Miron Costin, un Constantin Cantacuzino, un Dimitrie
Cantemir, ca şi urmaşii lor, istoricii din Şcoala Ardeleană, se
lasă conduşi către capodoperele istoriografiei bizantine, multe
dintre ele preţioase izvoare de informaţii privitoare la trecutul
medieval al românilor, de istoriografia umanistă occidentală,
care le folosise. Abia atunci când se va scrie istoria cărţii greceşti
în România, un deziderat încă neîmplinit al culturii noastre,
vom putea aprecia cât de mult au contribuit, în epoca fanariotă,
Academiile domneşti din Bucureşti şi laşi, intelectualii greci
din Tarile române, la familiarizarea intelectualităţii noastre din
acea vreme cu literatura bizantină, componentă fundamentală
a tradiţiei culturale elenice şi cât de mult s-a tradus în această
epocă din literatura bizantină în româneşte. Se va vedea atunci şi
în ce măsură au contribuit intelectualii români de atunci, alături
de grecii din Tarile române, la supravieţuirea tradiţiei literare
264
bizantine prin elaborarea, în limba greacă, a unei literaturi
postbizantine, în spiritul ei.
Modelul literar bizantin a stimulat şi a influenţat totuşi mai
puţin decât s-ar putea crede şi decât s-a spus creaţia literară
românească. Au existat, în veacul al XVI-iea, emuli în slavoneşte
ai scrisului retoric şi arhaizant bizantin - Macarie, Eftimie,
Azarie - creatori, cum a relevat admirabil Sorin Ulea, ai unui
stil aulic moldovenesc de aceeaşi factură, care au contribuit,
în felul lor, la propagarea ideilor bizantine despre literatură
şi a gustului literar bizantin în mediile culte româneşti. Au
existat, desigur, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Theodosie, redactate şi ele în slavoneşte, care au împământenit
un gen literar bizantin, cartea de sfătuire pentru împăraţi,
infuzându-i, cum au demonstrat Dan Zamfirescu şi Gheorghe
Mihăilă, un fond de idei original şi care au făcut apoi carieră
literară internaţională în spaţiul rusesc. Am ales numai două
exemple din multele posibile. Nu asemenea texte slavoneşti, de
certă inspiraţie bizantină au furnizat însă modelele de urmat
literaturii în limba naţională. Marea cronistică întemeietoare a
prozei româneşti în secolul al XVII-iea a apărut nu prin imitarea
modelului bizantin, cunoscut direct sau prin intermediar
slavon, ci în urma contactului unor cărturari formaţi în colegiile
iezuite din Polonia - ca Grigore Ureche şi Miron Costin - sau
în instituţiile de învăţământ italiene - ca stolnicul Constantin
Cantacuzino - cu producţia şi tradiţia literară latină a Apusului.
Ataşamentul acestora pentru limba latină, pe care o citeau şi în
care scriau, dragostea şi admiraţia lor pentru clasicii istoriografiei
latine, pe care îi frecventau şi îi imitau, erau asociate cu afirmarea
răspicată a romanităţii poporului lor, considerate un titlu de
nobleţe naţională. însuşi Dimitrie Cantemir, trăit şi format
intelectual în Istanbul, vorbitor curent de greacă şi cunoscător
al literaturii bizantine, a preferat totuşi, în scrierile lui destinate
circulaţiei internaţionale, latina şi s-a detaşat hotărât de spiritul

265
umanismului bizantin, optând pentru umanismul occidental.
Deşteptarea naţională a românilor la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, realizată într-o atmosferă de religiozitate „bizantină",
temperată de undele luminilor occidentale, a fost înfăptuită
de Şcoala Ardeleană, de intelectuali greco-catolici formaţi
deopotrivă în colegiul Sf. Athanasie de la Roma şi la şcoala lui
Dimitrie Cantemir, citit cu râvnă în manuscris, dar mai degrabă
ostili Bizanţului.
Marea înflorire a literaturii române în etapa modernă a
istoriei noastre s-a produs sub semnul reîntâlnirii cu ideea
romană şi cu lumea occidentală, al reintegrării Europei şi
repudierii Bizanţului. Este semnificativ că majoritatea marilor
noştri creatori au respins, începând din secolul al XIX-lea,
literatura bizantină, atât din considerente estetice privitoare
la formă, cât şi din pricina rezervelor critice faţă de fondul ei
de idei, manifestându-şi în schimb preferinţa pentru creaţia
contemporană şi tradiţia literară occidentală, cu rădăcini în
clasicismul greco-roman, înţeles în perspectiva oamenilor
Renaşterii şi al urmaşilor lor. Revoluţia modernizatoare şi
europenizantă din secolul al XIX-lea a atins toate domeniile
vieţii umane, în întreg Sud-Estul european. Nici românii, nici
literatura lor nu i se puteau sustrage. Dacă oamenii de ştiinţă -
un Constantin Erbiceanu, un Nicolae Iorga, un Demostene
Russo - au reabilitat ulterior elenismul bizantin şi postbizantin,
restituindu-i-le locul şi recunoscându-le rolulîn istoria poporului
român şi a întregului Sud-Est european, dacă plasticienii şi
arhitecţii s-au lăsat ispitiţi să trateze în stil modern teme şi forme
bizantine, oamenii de litere n-au găsit decât prea puţin în lumea
şi literatura Bizanţului o sursă fecundă de sugestii artistice,
necum un model. Încercarea de reînviere a bizantinismului
literar, superficial perceput şi arbitrar interpretat, întreprinsă
de cercul din jurul „Gândirii" a fost factice şi fără urmări
durabile. Ea s-a vădit a fi o stângace tentativă de adaptare la noi,
266
m,utatis mutandis, a gândirii tradiţionaliste şi catolice franceze,
pe de o parte, a gândirii pravoslavnice şi slavofile ruseşti, pe
de alta. Creatorii români de literatură din epoca modernă şi
contemporană s-au întâlnit cu Miron Costin în constatarea
că „scaunul şi cuibul a toată dăscălia şi învăţătura" s-au mutat
definitiv în Apus.

1985

Bizanţul şi românii, Editura Fundaţiei PRO,

Bucureşti, 2003, p. 9-28, vezi şi Almanahul
estival '87, „Luceafarul", 1987, p. 161-170
 BALCANITATE ŞI BALCANISM

Ne-am depărtat definitiv de vremea când „balcanic" era

calificativul de dispreţ şi indulgenţă, dacă nu de ocară, aplicat
acelor expresii ale complexului de inferioritate reală la formele
totuşi adoptate ale unei civilizaţii superioare ce păreau să fie
proprii Sud-Estului european. Nimeni nu se mai gândeşte azi
să-l folosească astfel şi orice ofensivă împotriva lui ·stârneşte
asocierea cu tristele întreprinderi ale Cavalerului Morilor de
Vânt. S-a constituit în schimb în prezent o ramură a ştiinţelor
umane, balcanologia, care, cu mijloace şi metode adecvate,
încearcă să surprindă caracterele complexului de viaţă Sud-Est
european sau balcanic, de a cărui relativă unitate puţini se mai
îndoiesc. într-adevăr, prin jocul geografiei şi istoriei, popoarele
din Peninsula Balcanică, păstrându-şi fiecare fizionomia proprie,
s-au găsit supuse unui destin comun: cultura şi civilizaţia lor au
dobândit trăsături în multe privinţe asemănătoare.
Oamenii de ştiinţă şi-au luat sarcina de a explica de ce şi prin
ce se aseamănă aceste popoare şi ~ulturi, în ce fel şi prin ce se
deosebesc unele de altele, cum au acţionat asupra fiecăruia în
parte şi asupra tuturor la un loc factorii istorici de unitate, ca
şi, dimpotrivă, care au fost şi în ce chip s-au manifestat factorii
de diversificare în zonă. Rolul tracilor în geneza popoarelor
balcanice, influenţa elenismului, desf'aşurarea şi rezultatele
expansiunii romane, _aportul Orientului, efectele migraţiilor
„scitice", ale statornicirii slavilor în Balcani, rolul Bizanţului care
a dominat Peninsula şi, apoi, al Imperiului otoman care i-a luat
locul, pătrunderea filosofiei luminilor şi a spiritului revoluţionar
occidental. lată numai câteva din temele încă neepuizate ale
acestor cercetări.
268
 Prin aceleaşi împrejurări geoistorice care se impun rară
solicitare voliţiilor individuale, românii se găsesc încadraţi
în acest complex de viaţă balcanic. Balcanitatea culturii şi a
civilizaţiei româneşti este o realitate şi e de datoria specialiştilor
să definească locul nostru, cu tot ce ne apropie şi tot ce ne
individualizează, în acest ansamblu internaţional. Trăsăturile
istorice ale dezvoltării ţărilor româneşti singularizează poziţia
românilor faţă de vecinii lor. Ei şi-au înţeles chemarea şi nu
întâmplător Bucureştiul a deţinut, de la Nicolae Iorga, rolul
unui centru precursor în studiile balcanice.
Condiţie istorică, balcanitatea nu s-a transformat însă
niciodată într-un ideal spiritual. Ea nu a fost o idee creatoare
de cultură ca, de pildă, romanitatea şi elenismul, ca aşa-numitul
ilirism sau slavismul în vremea redeşteptării naţionale a
popoarelor din Peninsulă. Concept operant în cercetarea
ştiinţifică şi salutar în cugetarea politică pentru fundamentarea
teoretică a unor acţiuni de apropiere şi prietenească solidarizare
a popoarelor balcanice, balcanitatea, cu a ei natură geografică
şi istorică, nu putea susţine prin ea însăşi eforturi creatoare de
cultură.
Oameni de litere ca Eugen Lovinescu, Pompiliu
Constantinescu, George Călinescu, mai recent Constantin
Ciopraga au fost convinşi că, la români cel puţin, o asemenea
direcţie balcanizantă ar fi existat măcar pe plan literar, ca un
fenomen secundar, un „interludiu" original, au încercat să-i
definească conţinutul. Ar fi balcanizanţi, prin opera sau numai
prin anumite scrieri ale lor, Anton Pann, Nicolae Filimon,
Ion Ghica, Ion Luca Caragiale şi fiul său Mateiu, Ion Barbu.
Balcanismul pe care ei îl cultivă în variante foarte diverse
ar consta mai ales în preferinţa pentru un anumit mediu de
care sunt legaţi direct sau indirect, mediul urban românesc al
veacului trecut, saturat de elemente umane şi de civilizaţie de
tradiţie turco-fanariotă. Balcanismul, spune C. Ciopraga,
269
este „un complex de tendinţe în evantai, amalgamate într-o
noţiune fatalmente fluctuantă, cu prioritatea elementului
turco-bizantin". Balcanice ar fi, după unii, o serie întreagă de
realităţi morale negative, specifice acestui mediu, nesfârşita
gamă a insuficienţelor şi a viciilor, a patimilor de tot soiul,
de la lipsa de scrupule în agonisirea averii la rafinamentul
bolnăvicios în luxurie, de la perfidia neastâmpărată la lene şi
abulie. Evocând tipurile umane care le întruchipează - ciocoi,
levantini, fanarioţi - scriitorii noştri s-ar „coborî" aşadar „în
zona balcanică a lumii noastre" (Pompiliu Constantinescu).
Balcanică ar fi însă şi o anumită „atitudine în faţa vieţii" de
astă dată pozitivă, care s-ar „traduce printr-un umor exercitat
asupra omului şi a deşertăciunilor ce-l ispitesc, prin frâna
bunului simţ ... printr-un sarcasm al fanteziei" exercitat asupra
tentativelor nesăbuite de a depăşi condiţia umană, implicând
totuşi şi „iluzia esenţial orientală că viaţa după capriciul poftelor
ar fi mai frumoasă decât viaţa cu strădaniile şi tihna ei modestă"
(Pompiliu Constantinescu). Produsul literar tipic balcanic al
acestei atitudini ar fi povestirea cu tâlc de felul lui Kir lanu/ea.
Balcanismul literar ar fi deci, în fond, valorificarea estetică,
singura posibilă, a unei realităţi inferioare, o notă definitorie a
sa fiind constituită de lexicul specific, împănat din abundenţă. cu
elemente turceşti şi greceşti. Pentru George Călinescu, Mateiu
Caragiale era promotor al balcanismului literar prin cultivarea
acelui „amestec gras de expresii măscăroase, de impulsuri lascive,
de conştiinţă a unei eredităţi aventuroase şi tulburi, totul
purificat şi văzut de sus de o inteligenţă superioară~ Au fost
încercate şi caracterizări ale modalităţilor regionale de receptare
a balcanismului în literatura noastră, precum şi interpretări
sociologice ale aderării unor scriitori români la balcanism.
Constantin Ciopraga crede că muntenii sunt mai receptivi
la balcanism decât moldovenii. Ei ar fi fost mai sensibili la
aspectele pitoreşti, hilare, caricaturale, bizare, luciferice chiar
270
ale balcanismului, în vreme ce moldovenii ar fi sesizat mai ales
înraţişările lui somptuos-feerice, rafinat decadente. Exemple:
eroii lui Mateiu Caragiale şi prinţul Lai Cantacuzin sau tot
Divanul persian al lui .Sadoveanu. După boierul generos şi
ruralul etic, George Călinescu delimita în rândul scriitorilor
tagma „balcanicilor, a micilor târgoveţi sau boiernaşi, de obicei
cu îndepărtat sânge grecesc ori vag peninsular, mai toţi munteni"
inteligenţi, nestatornici, zeflemişti, plebei şi pitoreşti în expresie,
între care aşeza pe Caragiale, Minulescu, Arghezi.
Reducerea balcanităţii la una singură, din înraţişările sale
istorice - regimul turco-fanariot cu consecinţele sale - nu ni
se pare justificată. Dominaţia otomană nu a fost decât unul
dintre factorii care au dat Balcanilor caracterele lor specifice
generale. Să ne gândim numai la limbă, acest „modelator virtual
al oricărei creaţiuni literare" (D. Caracostea); a devenit oare
limba română mai balcanică prin afluxul de turcisme şi grecisme
din veacul al XVIII-lea decât era, în urma împrumuturilor
anterioare sau prin acţiunea substratului tracic asupra latinei?
Sau, referindu-ne la literatură, este mai puţin balcanică, prin
ideologie şi expresie opera parenetică a lui Neagoe Basarab decât
pare, prin lumea pe care o evocă romanul lui Nicolae Filimon?
Este poezia lui Dosoftei mai puţin balcanică decât stihuirile
lui Anton Pann? Putem, cu alte cuvinte, afirma că vreuna din
manifestările anterioare „prinderii noastre în reţeaua stilului
turco-fanariot" (Constantin Ciopraga) este mai uşor de înţeles
în afara ambianţei Sud-Est europene în care s-a produs şi care,
într-un fel sau altul, a marcat-o cu pecetea-i caracteristică?
Desigur, nu.
Dar, fascinaţi de pitorescul real şi de savoarea specifică pe care
materia şi lexicul atât de impregnate de elemente turco-greceşti
le conferă operelor acestor scriitori socotiţi „balcanizanţi", nu
pierdem oare din vedere semnele mai profunde, mai de fond ale
balcanităţii lor? Analiza decorului fanariot al lui Kir lanu/ea ne

271
spune, credem, mai puţin despre bakanitatea lui I.L. Caragiale,
decât compararea întregii sale opere cu aceea a omologului
său sârb Branislav Nu.Sic. Pentru că amândoi ilustrează acelaşi
moment balcanic al realismului literar, angajat în critica
aceloraşi fenomene specifice trecerii societăţii, fie ea românescă,
fie sârbească, la formele de organizare burghezo-liberale. Tot
aşa, idealizarea regimului nobiliar autohton de către Nicolae
Filimon şi rechizitoriul său împotriva agentului străin, fanariot,
de disoluţie a vechii ordini par să-şi găsească mutatis mutandis
corespondentul mai modest în vreuna din acele scrieri sârbeşti,
analizate cândva de Du!an Popovic. în acest reflex ideologic
similar, mai mult decât în culoarea „balcanică" a operei lui
Filimon ni se revelează balcanitatea lui.
Dar nici poetica acestor scriitori nu ni se pare că justifică
în vreun fel caracterizarea lor ca balcanizanţi. Implicând
biruirea dificultăţii şi echilibrul mijloacelor, expresivitatea prin
conciziune şi acurateţea realistă a notaţiei, puritatea orfică a
cântecului şi funcţia lui spirituală superioară, idealul estetic
afirmat, teoretizat şi servit de ei rupe cu tradiţiile· retorice ale
Peninsulei. Ctitori de forme literare, ei ilustrează, alături de
contemporanii sud-dunăreni, momentul balcanic al unei
revoluţii estetice în sens europenizant şi modernist, fiecare în
felul şi în timpul său. Pitorescul de epocă al scrisului unor Ion
Ghica sau Nicolae Filimon e un element secundar, mai puţin
definitoriu pentru aceşti scriitori decât intenţia realistă din care
el decurge. Şi nu prin ipotetica valorificare estetică a sordidului
este Mateiu Caragiale un balcanic, ci prin curajul de a recunoaşte
condiţia balcanică, a lui şi a eroilor săi, de a o accepta şi examina
cu luciditate, convins că va descoperi şi în mediul aristocraţiei
române, cu antecedente fanariote, aceiaşi factori de istorie şi
tot atâta tragică umanitate, ca oriunde în lume. Vocabularul
măscăros sau gras nu-i dominanta stilului său atât de latin, nici
proprietatea exclusivă a Balcanilor.
272
 Prin poarta involuntar deschisă a balcanismului astfel înţeles,
restrictiv şi inexact, se pot strecura însă mituri culturale revolute.
<S-ar putea să fie identificată din nou în Balcani sursa funestă a
tuturor scăderilor omeneşti qre s-au manifestat în viaţa societăţii
româneşti. Să fie opus satul carpatin şi lumea rurală în genere,
citadelă a spiritului naţional şi spaţiu privilegiat din punct de
vedere etic, oraşufui cosmopolit, popuJat de numeroşi balcanici,
socotit focar de corupţie morală şi degradare spirituală>•. Să
ni se sugereze în sfârşit că aurul netemporal al poeziei poate
fi obţinut şi din mâluri de mahala prin simple transmutaţii de
alchimie estetică. Deopotrivă false, rezultate din generalizări
grăbite şi judecăţi impresioniste subiective, toate acestea nu
pot servi literaturii noastre. Împotriva lor mai curând decât în
vederea promovării unui ipotetic balcanism pitoresc şi bizar
se ridica Ion Barbu, deghizat ostentativ în veşminte turceşti şi
reclamând o „mai dreaptă preţuite a lumii lui Anton Pann~ Ca
şi Mateiu Caragiale, după cum a demonstrat luminos Tudor
Vianu, poetul nu ta.cea decâ~ să ne recomande înţelegerea mai
senină şi mai lucidă a poziţiei noastre în lumea balcanică, a
Balcanilor înşişi.
Balcanici prin datul fatal al istoriei, nu avem, dar, să ne îngrijim
de consolidarea acestei condiţii de care nu suntem răspunzători,
ci de înnobilarea ei prin acte de voinţă culturală în sens umanist
şi în spiritul vremii. Cât priveşte problema balcanismului literar
în genere şi aceea a balcanităţii literaturii noastre, ele cad,
credem, în sarcina exclusivă a literaturii comparate.

"Luceafărul~ an. XX, 9 (774), 26.02.1977, p. 6

• Pasajul închis între croşete, <.... >, a fost cenzurat la prima

publicare.
273
 CONSTANTA NOASTRĂ EUROPEANĂ

Începută prin revolta paşnică, antitotalitară a tineretului

acestei ţări, pecetluită de jertfa de sânge a celor care au ştiut
să înfrunte cu mâinile goale tancuri şi mitraliere, revoluţia
română în curs de desraşurare este numai o parte din marele
proces contemporan de istorie universală care ne-a antrenat pe
toţi: dezagregarea Imperiului lui Stalin. Dătător de speranţe,
generator însă şi de primejdii pentru regimul politic de libertate
pe care dorim să-l zidim, acest proces trebuie analizat cu rece
seninătate, fară prejudecăţi de vreun fel oarecare de către
oamenii de stat chemaţi să înscrie într-însul, cu chibzuinţă şi
prudenţă, evoluţia statului nostru. Soarta libertăţii româneşti
este strict condiţionată de contextul internaţional în care ţara
este încadrată nu numai prin acorduri internaţionale, dar mai
ales, în puterea destinului ei istoric, cu neputinţă de modificat.
Ne trebuie aşadar o politică externă lucidă, bine chibzuită şi
prudentă, orientată de aspiraţia obştească la libertate pentru
fiecare dintre noi în parte şi pentru toţi laolaltă, adaptată
realităţilor geoistorice între care ne-a fost dat să trăim.
Înţelegem, fireşte, că problemele politicii externe ale
României au trecut, pentru moment, în al doilea plan al atenţiei
opiniei publice. Prea sunt mari neliniştile stârnite de revelaţia
stării catastrofale a economiei naţionale, îngrijorările provocate
de izbucnirea pasiunilor politice ale unei democraţii renăscute
tumultuos după mai bine de patru decenii de opresiune,
tensiunile sociale şi chiar etnice, mascate sau pregătite de
regimul de care încercăm să ne despărţim definitiv. Nădăjduim
însă că factorii răspunzători de asigurarea libertăţii noastre pe
plan internaţional veghează şi aşteptăm ca problemele politicii
274
noastre externe să revină în dezbaterea publică la locul care li se
cuvine.
În acest spirit, câteva note fugare.
Vreme de decenii, imperiul din care am fa.cut parte, Imperiul
stalinist, consolidat de victoria asupra Reichului hitlerist şi
beneficiind de asistenţa ţărilor democra~e ale Apusului a izbutit
să asigure dacă nu pacea, în orice caz starea de non-beligeranţă
în Europa şi în lume. Fie că au acceptat-o în termenii în care
a înteles-o
' Kremlinul, fie că nu, democratiile
, occidentale au
respectat cu stricteţe nevăzuta frontieră care separa lumea liberă
de lumea totalitarismului stalinist. Nici revolta din Berlin,
din 1953, nici cea de la Budapesta, din 1956, nici timpuria
primăvară pragheză, din 1968, nici chiar legalizarea Solidarităţii
poloneze, în 1980, nu le-au determinat să-şi pună hotărât
puterea în sprijinul aspiraţiei către libertate a popoarelor din
Răsăritul Europei mai mult decât au fa.cut-o, în cazul României,
în 1945. De altfel, de cealaltă parte a „cortinei de fier", reacţia
faţă de tulburările din Spania, după dispariţia lui Franco, faţă
de revoluţia portugheză sau faţă de conflictele locale provocate
de disensiuni interetnice, a fost similară celei a lui Stalin faţă de
războiul civil din Grecia postbelică: nici o imixtiune directă în
treburile socotite „interne" ale lumii capitalului.
Această pace, totuşi utilă şi singura posibilă în condiţiile
lipsei tratatului de pace adevărată cu Germania, s-a dovedit
însă precară. Imperiul stalinist, raurit în numele luptei de
clasă, organizat în perspectiva extinderii acestei lupte la scară
mondială şi cultivând, în vederea biruinţei finale, ura de clasă
ca dogmă ideologică, închidea în. sine un principiu de violenţă
şi intoleranţă incompatibil cu ideea păcii între oameni şi
popoare. Pax staliniana era, de aceea, o pace tot atât de fragilă
ca însuşi Imperiul ce o impusese, imperiu legitimat prin utopie
şi ură. Dându-şi seama de ineficienţa formulei de organizare a
păcii mondiale întemeiate pe ideologia stalinistă, recunoscând

275
imposibilitatea transformării giganticei Rusii într-o Rusie cu
adevărat mare cu ajutorul acestei ideologii, Mihail Gorbadov a
pornit mişcarea reformistă care i-a asigurat locul în istorie. Dar
îndată ce libertatea a fost îngăduită în imperiu, el a prins să se
destrame. S-a vădit că nici unitatea lumii aşa-zisului socialism
real, de fapt un socialism de cazarmă, nu este mai adevărată
decât pacea pe care ea încercase să o aşeze aici pentru eternitate.
Pot oare popoarele aflate până mai ieri sub dominaţia
Imperiului lui Stalin să trăiască în pace unele cu altele, să
instituie o nouă unitate, reală de astă dată, peste fruntariile lor
naţionale? Ceea ce se întâmplă în Europa de Răsărit justifică
pentru moment îndoielile cele mai serioase în această privinţă.
lată că Iugoslavia este ameninţată cu dezmembrarea şi chiar
cu angajarea în conflicte teritoriale cu vecinii, iată că Bulgaria îşi
pune în primejdie relaţiile cu Turda din pricina unei minorităţi
turce ale cărei interese par greu de armonizat cu cele ale majorităţii
salve, iată că România însăşi, chiar a doua zi după eliberare, face
eforturi pentru a-şi menţine bunele relaţii cu Ungaria vecină,
în condiţiile formulării imperioase a unor revendicări, greu de
satisfăcut grabnic, din partea importantei minorităţi maghiare
de pe teritoriul ei, iată, în sfârşit, că trecerea Germaniei de
Răsărit de la totalitarism la democraţie aprinde divergenţe cu
vecinii înspăimântaţi de stafia Reichului renăscut sau numai de
concurenţa economică a unei mari puteri creatoare. Ca să nu
mai vorbim de problemele republicilor unionale ce constituie
Uniunea Sovietică, în forma pe care i-a dat-o războiul câştigat şi
i-au garantat-o tratatele existente.
Şi totuşi, în pofida acestor disensiuni şi conflicte, ce însoţesc
trecerea Europei la democraţia adevărată, trebuie să credem
în victoria păcii şi a unităţii noastre. Trebuie să încercăm să
transformăm pacea părelnică, impusă de stalinism, în adevărata
pace dictată de interesele libertăţii noastre, a tuturor. Trebuie
să găsim acele forme de organizare a lumii care să întemeieze
276
libertatea popoarelor pe adevăr, ţinând seamă de indicaţiile
istoriei şi ale geografiei. Trebuie să refacem, pas cu pas, peste
graniţele noastre, unităţile fireşti de viaţă internaţională rară
de care un popor nu poate supravieţui. Pentru a ajunge în cele
din urmă la edificarea acelei Europe a visurilor noastre, edificiu
politic de drept adecvat formaţiei noastre spirituale.
În ce ne priveşte, socotim că România are un rol major de jucat
în constituirea acelei unităţi Sud-Est europene care trebuie să fle
primul pas al acestei părţi de lume către integrarea europeană pe
care o dorim. Dincolo de diferentele care le individualizează, ba
'
chiar le separă şi opun adesea, popoarele Sud-Estului european
se înraţişează ca o vastă familie de etnii cu puternice afinităţi
spirituale. Aşa cum au arătat-o învăţaţi de renume, viaţa acestor
popoare s-a desf'aşurat de-a lungul secolelor, pentru lungi
perioade, de cele mai multe ori, împreună, în desăvârşită sincronie
şi în permanent contact şi schimb reciproc de valori. Formaţiuni
politice de stil imperial - Roma, Bizanţul, Imperiul otoman -
le-au grupat sub aceeaşi stăpânire, iar forme de civilizaţie comune
le-au modelat stilul de viaţă şi de gândire. Complementaritatea
naturală a diferitelor regiuni ale acestei zone favorizează şi
azi unitatea economică, iar configuraţia de mozaic etnic a
Europei sud-estice, cu neputinţă de compartimentat în sectoare
naţionale omogene, impune coexistenţa sub regimul libertăţii
maxime de circulaţie a oamenilor, ideilor, valorilor culturale.
Să mai adăugăm că şi nivelul de dezvoltare al acestor popoare,
în raport cu cel occidental, către care au tins, împiedicate, la
răstimpuri, de vicisitudini comune, este echivalent şi dictează
un ritm comun de recuperare.
Ameninţând să devină din nou butoiul cu pulbere al Europei,
cum a fost în perioada destrămării Imperiului şi a păcii otomane,
în urmă cu un veac, Sud-Estul european trebuie să facă azi dovada
că a învăţat ceva din experienţa sa istorică şi că nu va rata şansa
libertăţii de dragul extremismului naţional. Iar noi, românii,

277
lipsiţi de motive de conflict etnic şi dispută teritorială cu vecinii
noştrii balcanici, dispunând de o frumoasă tradiţie de mediatori
şi arbitri ai conflictelor din această zonă, posesori ai unui capital
de resurse naturale şi umane care fac din noi parteneri doriţi în
cooperarea pe planul economic şi cultural cu popoarele de aici,
promotori dintotdeauna ai ideii de asociere între ele, în numele
valorilor europene comune, putem năzui la redobândirea
funcţiei de factor de pace şi de civilizaţie ce ne revine în virtutea
vocaţiei şi a istoriei noastre, opunând imperialismelor ce ne pot
ameninţa, solidaritatea în libertate naţională care ne poate salva.

„Actualitatea românească~ an. I, nr. 1, 1990, p.

10-11; Editat de Uniunea mondială a românilor
liberi - filiala România
 CHARLES DIEHL (1859-1944)

Născut la4iulie1859, strălucit elev al vestitei Ecole Normale

din Paris, unde s-a clasat, la admitere, în fruntea candidaţilor,
între Jean Jaures şi Henri Bergson şi pe care a absolvit-o ca şef
de promoţie, elev, mai târziu, al Şcolii franceze din Roma, apoi
deţinător el însuşi al cursului de arheologie şi istorie greacă la
Universitatea din Nancy (1885-1899), doctor al Sorbonei cu o
teză despre administraţia bizantină din Exarhatul Ravennei şi
cu o alta, de filologie greacă clasică, despre Xenofon, profesor
titular al primei Catedre de istorie bizantină din Franţa, create,
pentru el, la Sorbona (1899-1934), distins de nenumărate
foruri academice din lume cu titluri onorifice, Charles Diehl,
membru străin al Academiei Române si doctor honoris causa al
'
Universităţii din Bucureşti, a fost, până la încetarea sa din viaţă,
la 3 noiembrie 1944, un adevărat patriarh al bizantinologiei
europene şi rămâne pentru totdeauna în memoria istoricilor
drept unul dintre cei mai de seamă bizantinişti ai lumii.
Fondator al şcolii moderne franceze de studii bizantine şi, în
spiritul vechii tradiţii a ţării sale, unul dintre occidentalii care
au manifestat în gradul cel mai înalt, capacitatea de a înţelege
fenomenul bizantin cu simţul subtil al nuanţelor, în profunzime
şi rară prejudecăţi ostile, Charles Diehl a contribuit în chip pe cât
de variat, pe atât de hotărâtor, la adâncirea cunoştinţelor despre
Bizanţ, despre vecinii acestuia, marcaţi de influenţele exercitate
de el, despre lumea, de tradiţie bizantină, a Răsăritului ortodox
şi, în primul rând, despre ţările Sud-Estului european, în care
au supravieţuit Imperiului numeroase elemente de cultură,
civilizaţie şi spiritualitate specifice.

279
 Varietatea numeroaselor sale scrieri, toate ştiinţifice prin
metodă şi finalitate, este cu adevărat impresionantă. Ele
reprezintă abundent toate speciile literaturii ştiinţifice: de
la comunicări privind chestiuni de detaliu, monumente şi
descoperiri arheologice (strânse în volume ca: Arta bizantină
în Italia meridională, 1894; Studii bizantine, 1905; În Orientul.
bizantin, 1917; Lucruri şi oameni din Bizanţ, 1926) şi de la
recenziile critice la studiile de specialitate publicate în vremea
sa până la vasta monografie asupra unei epoci (Justinian şi
civilizaţia bizantină în secolul al VI-lea, 190 l ), asupra întregii
istorii a Imperiului (Bizanţ. Mărire fi decădere, 1919; Istoria
Imperiului bizantin, 1919) sau asupra unui domeniu de
civilizaţie (Studii asupra administraţiei bizantine în Exarhatul
Ravennei, 1888; Afaca bizantină. Istoria dominaţiei bizantine
în Afaca, 533-709, 1896) şi până la amplul tratat erudit,
menit să expună sistematic problemele, metodele, rezultatele
şi perspectivele cercetării într-o anumită direcţie de studii
(Manual de artă bizantină, 1910, 1925; Marile probleme ale
istoriei bizantine, 1943), f'ără să excludă însă nici impresiile de
călătorie ale unui savant, consideraţiile sale asupra frământărilor
epocii contemporane sau reflecţiile sale de natură mai generală,
teoretică şi 6.losofică, asupra ştiinţei pe care o serveşte.
Această bogată producţie ştiinţifică, cu tematică, în primul
rând, bizantinologică, nu ocoleşte nici unul dintre aspectele
fenomenului bizantin. Charles Diehl s-a ocupat în egală măsură
de istoria sistemului administrativ al Imperiului bizantin, de
evoluţia societăţii şi a vieţii economice bizantine, de raporturile
Imperiului bizantin cu lumea apuseană europeană, de cultura,
literatura şi, mai cu seamă, de arta bizantină, de care a fost atras
în chip statornic. în plan cronologic, nu a ocolit nici una dintre
epocile mileniului bizantin, de la cele de glorios început, ale lui
Constantin, Iustinian sau Heraclius şi până la cea de somptuos
declin, a Paleologilor, pe care le-a pus în lumină din unghiuri
280
noi de vedere. În plan geografic, nu i-a rămas străină nici una
dintre regiunile vastului Imperiu bizantin: nici Africa, nici
Anatolia, nici Peninsula Balcanică, nici Italia nu au scăpat
investigaţiilor sale înnoitoare, înraptuite cu ajutorul izvoarelor
scrise, al monumentelor artistice sau chiar al propriilor cercetări
arheologice de teren. A fost deosebit de ataşat de Veneţia, atât de
îndatorată civilizaţiei bizantine (O republică patriciană: Veneţia,
1915).
Dar contribuţia cea mai originală a lui Charles Diehl la
cunoaşterea lumii bizantine priveşte tipologia umană a acestei
lumi. În paginile vestitei sale cărţi intitulate Figuri bizantine,
dar nu numai în ele, savantul francez a izbutit să creioneze, ca
nimeni altul, portrete de oameni din Bizanţul de odinioară,
de împăraţi şi împărătese, de intelectuali şi dregători, să
evoce destine personale spectaculoase prin dramatismul lor
şi relaţii nebănuite dintre bizantini, occidentali şi orientali, să
pună în lumină, cu perfectă veridicitate şi putere de sugestie,
întemeindu-se numai pe izvoare critic examinate, dar cu o
inegalabilă fantezie reproductivă, cum ar fi spus Nicolae Iorga,
fondul profund şi general uman al unei lumi la fel de omeneşti
ca oricare alta, ocultat prea adesea de ritualismul solemn impus,
prin tradiţie culturală, manifestării sale publice. Un talent literar
ieşit din comun, precum şi deprinderea, de sorginte clasică, de a
vedea în istorie nu numai o ştiinţă, ci şi o artă, aspiraţia, pare-se
demodată astăzi, de a fi nu numai folosit şi citat de colegi, ci şi
citit cu plăcere de publicul cultivat, au racut din Charles Diehl,
în primele decenii ale secolului nostru, unul dintre autorii de
succes ai Europei şi creatorul unui curent de interes şi simpatie
pentru Bizanţ şi cultura bizantină.
De România, vizitată în mai multe rânduri, Charles Diehl a
fost puternic şi statornic legat atât prin interesul ştiinţific pentru
supravieţuirile bizantine din cultura şi civilizaţia românească
medievală, cât şi prin relaţii personale cu cercetători români. Arta
281
vechilor noastre biserici, ipostază originală a artei bizantine, l-a
fermecat şi la ea se referă, între altele, în a doua ediţie a masivului
său Manual de artă bizantină, pe larg. Nicolae Iorga i-a fost
apropiat prieten, Oreste Tafrali şi l.D. Şteranescu, eminenţi
bizantinişti, s-au format şi sub îndrumarea lui şi s-au bucurat de
generoasa lui preţuire. Nu numai pentru aceste lucruri, care ne
privesc direct, dar şi pentru marele său merit de a fi contribuit
la cunoaşterea obiectivă, înţelegerea autentică şi, prin aceasta,
la dreapta prefllire a întregii lumi de tradiţie bizantină, căreia
îi aparţinem şi noi, românii, Charles Diehl se vădeşte a fi,
într-o Europă care caută să-şi refacă unitatea, un reper uman şi
intelectual de maximă valoare şi actualitate.

26 aprilie 1996

"Academica~ an. VI, 6-7-8 (66-67-68),

aprilie-mai-iunie, 1996, Număr festiv, p. 71

282
 UN PROMOTORAL
SOLIDARITĂTII
, BALCANICE:
VICTOR PAPACOSTEA (1900-1962)

În urmă cu 30 de ani, la 20 iunie 1962, se stingea din viaţă

la Bucureşti, pe neaşteptate, Victor Papacostea, fostul titular
al Catedrei de Istoria popoarelor balcanice de la Universitatea
din capitala României, întemeietorul Institutului de Studii
şi Cercetări Balcanice şi al prestigioasei reviste ştiinţifice
„Balcania". Moartea îl surprindea în plină activitate creatoare.
Din însărcinarea Academiei Române, se ocupa de punerea
bazelor actualului Institut de Studii Sud-Est Europene
din Bucureşti şi pregătea pentru tipar primele fascicole ale
publicaţiei internaţionale a acestuia, „Revue des etudes sud-est
europeennes", cunoscută şi apreciată azi în lumea întreagă.
Promovarea studiilor balcanice şi, prin ele, a solidarităţii şi păcii
în Peninsula Balcanică a fost ţelul vieţii acestui om de excepţie.
Evocarea personalităţii lui răspunde, credem, astăzi, nu numai
unei îndatoriri de pietate, ci şi unei necesităţi politice. Căci
solidaritatea balcanică, de care depinde echilibrul european
şi pacea continentului nostru, este în primejdie mai mult ca
oricând.
Victor Papacostea s-a născut la 21 ianuarie 1900, în comuna
Viziru, judeţul Brăila, unde ajunsese să se stabilească tatăl său,
institutorul aromân Guşu Papacostea-Goga. Părinţii săi fuseseră
angajaţi în apriga luptă pentru răspândirea învăţământului
românesc între aromâni, dobândiseră mari biruinte în această
'
luptă, dar fuseseră decepţionaţi de intrigile politicianiste ce
subminaseră acţiunea de redeşteptare naţională a aromânilor
şi se retrăseseră în ţară. Familia Papacostea a dăruit României

283
personalităţi de mare valoare. Fraţii lui Victor Papacostea au
ilustrat deopotrivă catedra universitară, tribuna parlamentară
şi baroul românesc: Alexandru Papacostea, jurist, economist
şi politolog, apropiat al lui Al. Marghiloman, a fost profesor
universitar la Cernăuţi, Cezar Papacostea, reputat elenist,
traducător al lui Platon, a fost profesor universitar la laşi şi
deputat averescan, Petre Papacostea, avocat, director al Poştelor
şi deputat, a fost colaboratorul cel mai apropiat al Mareşalului
Al. Averescu până la moartea acestuia. Elev al lui Nicolae
Iorga, Dimitre Onciul, Vasile Pârvan şi George Murnu, Victor
Papacostea s-a dedicat studiilor istorice. Dotat cu un dar
pedagogic puţin obişnuit, a fost un eminent profesor de liceu,
formând generaţii întregi de tineri, a elaborat manuale exemplare
de istorie naţională şi universală. Urcând apoi treptele carierei
universitare, a predat mai întâi cursuri de istorie a românilor
din Peninsula Balcanică, apoi a devenit profesor de istoria
popoarelor balcanice la Universitatea din Bucureşti. A ta.cut
parte, alături de colegii săi de generaţie, Gh.I. Brătianu, G.M.
Cantacuzino, N. Cartojan, C.C. Giurescu, Se. Lambrino, P.P.
Panaitescu, Al. Rosetti, din gruparea "Revistei istorice române",
militând pentru modernizarea istoriografiei noastre.
Asemenea altor intelectuali din generaţia sa, Victor
Papacostea s-a simţit dator să ia parte la viaţa politică a ţării. A
fost alături de Gh. I. Brătianu, împărtăşindu-i destinul politic
în cadrul Partidului Naţional Liberal, însoţindu-l în disidenţa
lui şi revenind în cele din urmă, pentru totdeauna, la matcă,
sub conducerea lui Constantin l.C. Brătianu. Deputat de
Caliacra, a apărat în Parlament cu deosebită vigoare dreptul
coloniştilor aromâni din Cadrilaterul dobrogean, dar şi pe ale
minorităţii musulmane, a denunţat abuzurile clasei politice, a
pledat în favoarea aspiraţiilor corpului didactic şi ale tinerilor
învăţaţi, fiind, de pildă, între cei dintâi care au cerut în Cameră
susţinerea preocupărilor de indianistică ale lui Mircea Eliade.

284
Refuzând orice colaborare cu nazismul, a făcut parte din
Comitetul de acţiune care a pregătit actul de la 23 august
1944, ca reprezentant al PNL. A fost numit subsecretar de stat
la Ministerul Educaţiei Naţionale în guvernele Sănătescu şi
Rădescu, îndeplinind această funcţie de la 4 noiembrie 1944
până la 6 martie 1945. Alături de Gh.1. Brătianu, a contribuit
substanţial în anii 1945-1947 la organizarea Cercului de studii
al PNL. Ca urmare, la 5 mai 1950, ·a fost arestat sub acuzaţia
de „uneltire împotriva clasei muncitoare" şi internat, împreună
cu toţi foştii demnitari ai Regatului României, la Sighetu!
Marmaţiei. A fost eliberat, „din lipsă de probe", după mai bine
de cinci ani, la 17 septembrie 1955. Între timp, casa construită
pe credit, distrusă de bombardamente şi refăcută cu greu, ca şi
toate bunurile sale personale, agonisite din salariul de profesor,
i-au fost confiscate şi transferate unui activist comunist. A
fost arestat din nou, la 25 decembrie 1957, sub învinuirea de
„uneltire contra ordinei sociale" şi deţinut la Malmaison, în
Bucureşti, unde s-a îmbolnăvit grav. După anchete chinuitoare a
fost totuşi eliberat „din lipsă de elemente constitutive pedepsite
penal", la 29 mai 1958. Fără îndoială, suferinţele morale şi fizice
la care a fost supus sunt cele care i-au grăbit sfârşitul.
Victor Papacostea a fost, între oamenii de ştiinţă români,
cel mai înflăcărat susţinător al ideii unităţii în diversitate a
lumii balcanice. În concepţia sa, Peninsula Balcanică este
baza geografică a unui complex de viaţă unic în felul său ce
cuprinde, în mare măsură, nu numai pe aromâni, dar şi pe
românii din vechea Dade. Relieful Peninsulei Balcanice a
favorizat întotdeauna comunicaţia între diversele ei regiuni,
contactul şi întrepătrunderea diverselor etnii, deplasările
necontenite de populaţie, schimbul de valori materiale şi
spirituale, mixajul etnic, bilingvismul şi chiar poliglosia.
Repartizarea diverselor grupuri etnice pe teritoriul Peninsulei
Balcanice este atât de complexă, încât ea oferă aspectul unui
285
mozaic inextricabil, cu neputinţă de compartimentat în
zone naţionale perfect omogene. Mai totdeauna, popoarele
balcanice au trăit împreună, veacuri de-a rândul, în cadrul unor
formaţiuni politice de tip imperial (Imperiul roman, Imperiul
bizantin, Imperiul otoman), purtătoare ale unor civilizaţii
cu aspiraţii la universalitate (civilizaţia elenistică şi romană,
creştinismul bizantin, civilizaţia otomană). însuşi fondul emic
al popoarelor balcanice este relativ unitar, cuprinzând, în doze
desigur diferite, aceleaşi elemente (traco-ilir, romanic, grecesc,
slav, turcic). Toate aceste împrejurări au determinat, socoteşte
Victor Papacostea, caracterul de familie umană, unică în felul
ei, al popoarelor balcanice, trăsăturile lor comune, sesizabile,
în pofida incontestabilelor diferenţe specifice, mai ales în
mentalitate şi cultură.
Desconsiderarea unităţii în diversitate a lumii balcanice
prejudiciază cunoaşterea ei ştiinţifică. Istoria popoarelor
balcanice nu poate fi cercetată izolat, după criterii pur
naţionale, ci numai în cadrul complexului de viaţă balcanic,
luând în considerare strânsele interdependenţe dintre etnii.
Metoda comparativă este singura adecvată pentru cunoaşterea
reală a lumii balcanice. Ea trebuie aplicată deopotrivă în toate
domeniile ştiinţelor umane şi sociale: în istoria politică, în
istoria culturii, în etnografie, folclor şi lingvistică. Iar aplicarea
consecventă a acestei metode impune o largă colaborare
internaţională între învăţaţi. în acest spirit, mergând pe drumul
deschis de precursori iluştri (C. Jirecek, N. Iorga, J. Cvijic, Kr.
Sandfeld, Th. Capidan), Victor Papacostea a închegat într-un
sistem ştiinţific coerent principiile balcanologiei, disciplină
complexă menită să ofere o reprezentare globală şi nuanţată
totodată a lumii balcanice. Instrumentul realizării practice a
programului de cercetări comparate asupra Peninsulei Balcanice
pe care aceasta îl presupunea şi pe care Victor Papacostea l-a
formulat a fost Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice din
286
Bucureşti ( 1937-1948) suprimat de regimul comunist din
ordinul, pare-se, chiar al lui I.V. Stalin.
Ostilitatea dictatorului moscovit faţă de balcanologie nu era
nici singulară, nici lipsită de sens. Cu puţină vreme mai înainte,
oficiosul hitlerist „Das Reich" combătuse, la rându-i, ideea
unităţii în diversitate a lumii balcanice, afirmând că, în concepţia
nazistă, Peninsula Balcanică este o regiune a deosebirilor şi a
multiplicităţii. Dezbinarea lumii balcanice prin exacerbarea
particularismelor naţionale a fost întotdeauna utilă marilor
puteri învecinate, dornice să-şi extindă sferele de influenţă
în această zonă. Deplin conştient de acest adevăr, Victor
Papacostea a promovat statornic, pe plan politic, principiul
solidarităţii popoarelor balcanice în apărarea libertăţii lor
comune. A visat întotdeauna la constituirea în Peninsulă a unei
Balcanii confederative, echivalent răsăritean al Helvetiei, , .tărâm

al demnitătii,
' libertătii
, si
, întelegerii
' între oameni de natiuni
,
şi confesiuni atât de diferite. În forme care mai rămân încă o
taină a timpurilor ce vor veni, unitatea lumii balcanice, impusă
de realităţi geografice, etnice şi istorice incontestabile, va trebui
să-şi găsească împlinirea, şi pe plan politic, în acord cu principiile
de drept ale Europei de mâine.

„Cotidianul~ Litere, Arte, Idei,

Supliment cultural, 29 iunie 1992, p. 8

287
 ALEXANDRU ELIAN (1910-1998)

La 8 ianuarie 1998, a încetat din viaţă, la Bucureşti, Profesorul

Alexandru Elian, membru al Academiei Române, Preşedinte de
onoare al Societăţii Române de Studii Bizantine şi al Societăţii
Române de Studii Neoelene, magistrul de incontestabilă
autoritate al studiilor bizantine şi neoelenice din România
ultimelor decenii.
Născut la 27 octombrie 191 O, doctor în litere şi filosofie al
Universităţii din Bucureşti, fost bursier al Şcolii Române de la
Fontenay-aux-Roses şi al Casei Române din Veneţia, Alexandru
Elian a avut o bogată activitate de dascăl şi cercetător: mai
întâi asistent, iar după un deceniu de funcţionare ca profesor la
Şcoala superioară de arhivistică, profesor titular la Catedra de
bizantinologie a Universităţii din Bucureşti, s-a pensionat din
învăţământul superior ca profesor de bizantinofogie la Institutul
teologic din Bucureşti, unde, în 1956, după ce fusese alungat din
Universitate din pricina ataşamentului său faţă de creştinismul
ortodox, Patriarhul de fericită pomenire Iustinian îi înfiinţase
o catedră anume destinată. Membru fondator al Institutului
de Studii şi Cercetări Balcanice din Bucureşti, creat şi condus
de Victor Papacostea, a devenit, după desfiinţarea acestuia, în
1948, cercetător ştiinţific principal, apoi, în 1963, şeful Secţiei
de istorie universală a Institutului „Nicolae Iorga", iar multă
vreme a funcţionat, în paralel, ca bibliotecar, apoi ca şef al secţiei
de manuscrise şi carte rară la Biblioteca Academiei Române.
Discipol al lui Nicolae Iorga şi al lui Demostene Russo,
Alexandru Elian a izbutit să armonizeze în personalitatea sa
înclinaţia celui dintâi către sinteza istorică cu pasiunea celui
de al doilea pentru analiza critică a textelor. Istoric şi filolog în
288
egală măsură, el a fost nu mai puţin, şi nu numai prin doctoratul
care-i atestă formaţia sistematică în această privinţă, un filosof.
informat nu numai asupra istoriei filosofiei, ci şi asupra mişcării
ideilor din cugetarea europeană contemporană, precum şi un
teolog, familiarizat cu toate subtilităţile şi îndrăznelile pe care
le comportă, în marea diversitate a confesiunilor, năzuinţa
omului de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Om de carte în înţelesul
cel mai deplin al cuvântului, era animat atât de o pasiune puţin
obişnuită a lecturii în latină, greacă, în limbile moderne de
circulaţie internaţională, perfect stăpânite, cât şi de o adevărată
patimă bibliofilă, care l-a făcut să adune, prin eforturi şi sacrificii
impresionante, o bibliotecă unică prin bogăţia şi diversitatea
ei, întotdeauna accesibilă discipolilor şi prietenilor. Pe lângă
uimitoarea erudiţie umanistă, spiritul critic era, desigur,
trăsătura cea mai frapantă a lui Alexandru Elian. Referatele sale
asupra unor lucrări destinate editurilor, recenziile, observaţiile
din notele de subsol, polemicile cu alţi specialişti, intervenţiile în
dezbateri ştiinţifice delectau şi instruiau pe cititori şi ascultători
prin justeţea şi verva lor acidă, dar intransigenţa lor necruţătoare
faţă de tot ce însemna neglijenţă sau nechibzuinţă, incompetenţă
sau impostură era temută de autori. Funcţia critică exercitată
de profesorul Alexandru Elian în cultura română, într-o epocă
ostilă spiritului critic, va trebui cândva relevată în întreaga ei
importanţă.
Sever şi cu sine însuşi, Alexandru Elian a publicat, dintr-un
excesiv scrupul profesional şi moral, mult mai puţin decât
a gândit, comunicat oral şi chiar aşternut în scris. Ceea ce
a încredinţat, cu zgârcenie, tiparului sunt însă contribuţii
fundamentale şi definitive. Fiecare dintre studiile sau articolele
sale aduce ceva nou şi se întemeiază, de cele mai multe ori,
pe izvoare inedite. Amintim aici, pe scurt, că i se datorează
întocmirea celui mai bogat şi mai îngrijit volum de surse
bizantine ale istoriei românilor, instrument de lucru unanim
289
preţuit de cercetătorii istoriei medievale româneşti şi că s-a
ocupat de mai multe ori de istoria relaţiilor româno-bizantine
pe plan politic, bisericesc şi cultural, demolând, prin studiul
memorabil consacrat raporturilor dintre Moldova şi Bizanţ în
secolul al XV-iea, mituri istoriografice înrădăcinate de mult în
tradiţia culturală de năzuinţe politice şi prejudecăţi ideologice.
Istoric al vechii culturi româneşti, a redescoperit în mitropolitul
Dosoftei pe marele scriitor care a fost, pe care l-a redefinit şi
situat mai riguros în contextul Sud-Est european al epocii,
relevându-i strânsele legături cu cultura greacă post-bizantină şi,
prin aceasta, cu barocul european. I se datorează, de asemenea,
adâncirea cunoaşterii culturii româneşti a secolului al XVII-iea,
prin relevarea stilului ei „bizantin" şi a dimensiunii sale teologice
majore: a dat o nouă traducere Mărturisirii de credinţă a
mitropolitului Petru Movilă, a elaborat cel mai de seamă studiu
asupra genezei şi semnificaţiei acestei opere, punând în lumină,
cu o stăruinţă care mărturiseşte şi o preferinţă personală,
spiritul ei irenic şi ecumenic. Contribuţiile lui Alexandru Elian
la dezvoltarea studiilor neoelenice sunt şi ele importante: el a
elucidat nu puţine aspecte politice şi culturale ale fenomenului
fanariot,apusînlumină,ocupându-sedemanualuldeduhovnicie
al lui Nicodim Aghioritul, pe care l-a tradus, nebănuitele legături
ale monahismului răsăritean cu spiritualitatea occidentală, a
definit în termeni mai stricţi relaţiile lui Rigas Velestinlis cu
lumea românească, sensul lor şi impactul scrierilor lui asupra
evoluţiei intelectuale a acesteia, a racut să progreseze decisiv
inventarierea, editarea şi tălmăcirea izvoarelor neoelene ale
istoriei românilor. Alexandru Elian a publicat masivul volum
cuprinzând inscripţiile oraşului Bucureşti, multe greceşti, însoţit
de un studiu substanţial asupra istoriei epigrafiei în România, a
contribuit copios la elaborarea Catalogului manuscriselorgreceţti
din colecţia Bibliotecii Academiei Române, încă nepublicat şi,
participând la traducerea multor documente greco-române,
290
a elaborat o introducere în paleografia greco-română, a lăsat
în manuscris traduceri ale unor monumente ale istoriografiei
greco-române şi ale altor izvoare literare neogreceşti referitoare
la istoria românilor din secolele XVII-XIX, a întocmit o vastă
lucrare asupra circulaţiei cărţii greceşti în spaţiul românesc,
rămasă, ca şi teza sa de doctorat, consacrată unor umanişti greci
din Veneţia, în manuscris. N-aş putea trece sub tăcere evlavia pe
care o nutrea Alexandru Elian faţă de Mihai Eminescu, poetul
naţional al românilor, căruia i-a consacrat, pagini substanţiale,
unele publicate, altele rămase inedite, între care studiul despre
interesul acestuia pentru vechiul scris românesc, mărturisit de
biblioteca lui.
Pe lângă ale sale contribuţii erudite şi critice, de factură
negreşit europeană, la cercetarea trecutului, Alexandru Elian
lasă însă celor care l-au cunoscut si , amintirea unui intelectual
român, cu totul modern, care a încercat si, a izbutit, în acest teribil
secol XX, secolul totalitarismelor şi al ateismelor triumratoare,
să-şi trăiască viaţa „întru Cristos", asemenea înaintaşilor săi din
vremuri patriarhale, cu rară rigoare morală, adâncă smerenie
şi demnă discreţie. Vom avea de meditat şi în această privinţă
asupra exemplului său.

„Studii şi Materiale de Istorie Medie~ XVII,

1999, p. 253-254

291
 O MARE DOAMNA A BIZANTINOLOGIEI
CONTEMPORANE:
HELENE AHRWEILER-GLYKATZI

Născută la 28 august 1926, la Atena, Doamna Helene

Ahrweiler-Glykatzi s-a format profesional sub îndrumarea
a doi dintre cei mai de seamă bizantinişti ai secolului XX:
Dionysios Zakythinos şi Paul Lemerle. Cel dintâi, înnoitorul
bizantinologiei greceşti postbelice, i-a fost profesor la Atena,
unde Helene Ahrweiler-Glykatzi şi-a făcut studiile universitare;
cel de al doilea, părintele actualei şcoli franceze de bizantinologie,
i-a condus, la Paris, teza de doctorat - Byzance et la Mer, Paris,
1966 - o lucrare de referinţă în domeniu. Stabilită definitiv în
Franţa, unde s-a şi căsătorit, Helene Ahrweiler-Glykatzi a făcut
o prodigioasă carieră academică. După ce a lucrat, vreme de
doisprezece ani, în calitate de cercetător ştiinţific, la CNRS, i-a
succedat lui Paul Lemerle ca ticulară a Catedrei de bizantinologie
de la Sorbona. Universităţile din Londra, New York, Belgrad,
Lima, New Brunswick, Universitatea de Ştiinţe Sociale din
Atena şi Universitatea Americană din Paris i-au acordat
titlul de doctor honoris causa. Academiile Elenă, Britanică,
Belgiană, Germană şi Bulgară au cooptat-o între membrii
lor. A deţinut înalte responsabilităţi universitare şi culturale,
fiind, vreme de mai mulţi ani, rectorul Universităţii Paris I,
cancelarul Universităţilor din Paris, preşedinta Universităţii
Europene din Paris, directoarea Centrului de cercetări privind
istoria şi civilizaţia Bizanţului şi Orientului Apropiat creştin,
preşedinta Centrului „Georges Pompidou~ consilier superior în
Ministerul Educaţiei Naţionale al Franţei, preşedinta Centrului
Cultural European de la Delphi. A îndeplinit şi îndeplineşte
292
importante funcţii în asociaţii ştiinţifice internaţionale, cum
sunt: Comitetul Internaţional de Ştiinţe Istorice, Asociaţia
Internaţională de Studii Bizantine, Asociaţia Internaţională
de Studii Sud-Est Europene. A fost distinsă, nu demult, cu
Legiunea de Onoare de preşedintele Jacques Chirac. În anii din
urmă, a desfăşurat o foarte bogată activitate publicistică în presa
greacă scrisă şi vorbită şi, fapt mai puţin cunoscut, s-a încumetat
chiar să evoce liric, în neogreacă, prin poeme care ne amintesc
uneori de Constantin Cavafis, Bizanţul.
Destinul acestei mari doamne a bizantinologiei contempo-
rane este asemănător cu al multor distinşi intelectuali greci
care şi-au desăvârşit pregătirea profesională în Apus, devenind
apoi, în ţările care i-au găzduit, eminenţi cercetători şi profesori,
creatori, nu o dată, de şcoală în domeniul studiilor bizantine.
Notez aici, pe negândite, spre exemplificare, doar câteva nume de
învăţaţi stabiliţi, pentru mai îndelungată sau mai scurtă vreme,
în ţări din Europa şi America de Nord: Nikolaos Svoronos, Sofia
Antoniadis-Bibicou, Catherine şi Spyros Asdrachas, Asterios
Argyriou - în Franţa, Nikolaos A. Oikonomides şi Elisabeth
Zachariadou - în Canada, Georg Veloudis şi Victor Tiftixoglou
- în Germania, Peter Charanis şi Angeliki Laiou - în Statele
Unite ale Americii. Aparţinând unor generaţii diferite, unii
trecuţi acum în lumea drepţilor, dominaţi de preocupări
diferite, animaţi de convingeri filosofice şi politice adesea foarte
diferite, toţi aceştia au însă un merit comun: ei au adus cu sine,
pentru a le împărtăşi celor care i-au primit şi preţuit, pe de o
parte, desăvârşita stăpânire a limbii greceşti, limba lor maternă,
unică prin complexitate, subtilitate, bogăţie şi milenară
funcţie culturală, iar pe de altă parte, inestimabile cunoştinţe
privind tradiţiile civilizaţiei şi culturii bizantine, spiritualitatea
creştinătăţii răsăritene, mentalitatea şi viaţa umanităţii balcanice
şi microasiatice, pe care numai trăirea în ambianţa lor le poate
da şi rară de care nu este cu putinţă înţelegerea autentică a lumii
293
bizantine. Cu o pasiune pe care cititorul român şi-o poate explica
astăzi mai bine decât oricine, ei au contribuit decisiv nu numai
la cunoaşterea trecutului bizantin al lumii din care proveneau,
dar şi la recunoaşterea acestei lumi ca o componentă esenţială
a marii familii europene de naţiuni şi culturi. I-a făcut, desigur,
mai convingători deplina lor conformare la rigorile disciplinei de
gândire ştiinţifică şi de expresie literară a Apusului, desăvârşita
lor europenitate, la împământenirea cărora în ţara lor de obârşie,
unde cei mai mulţi au revenit, la răstimpuri sau definitiv, s-au
simţit, de asemenea, datori să contribuie, animaţi de cel mai
curat şi mai adevărat patriotism elenic.
Între aceşti erudiţi, Helene Ahrweiler-Glykatzi s-a distins prin
studii privitoare la istoria socială, economică şi instituţională a
Imperiului bizantin, la geografia şi demografia istorică bizantină,
din care şi-a făcut domenii predilecte de investigaţie ştiinţifică.
Cercetătorul care se ocupă fie de structurile economice
ale Imperiului bizantin, de instituţiile şi practicile fiscului,
de politica agrară, de istoria monetară, fie de organizarea
administrativă a provinciilor lui, mai ales a celor microasiatice,
fie de istoria armatei şi a modului bizantin de a concepe şi purta
războiul, fie de instituţiile maritime, de echipaje, de construcţia
navelor, de politica maritimă a Bizanţului, fie de atitudinea
bizantinilor faţă de străini şi de minorităţile etnice şi religioase,
fie de conceptul bizantin de frontieră nu poate să nu se refere la
contribuţiile Domniei sale, dintre care cele mai importante, în
afară de teza de doctorat, sunt adunate în două volume masive
de autor: Etudes sur Ies structures administratives et sociales de
Byzance, Variorum Reprints, Londra, 1971 şi Byzance: Ies pays
et Ies territoires, Variorum Reprints, Londra, 1976.
Pe lângă toate aceste studii, de întinderi diferite, cu caracter
preponderent analitic şi monografic, menite să clarifice aspecte
particulare ale istoriei Bizanţului şi a civilizaţiei bizantine,
pornind întotdeauna de la izvoare noi sau de la noi interpretări
294
ale surselor cunoscute, Helene Ahrweiler-Glykatzi a elaborat
însă şi luminoase pagini de sinteză istorică, referitoare la întreaga
desfăşurare în timp a ceea ce s-a numit „fenomenul bizantin".
După concisa, pregnanta şi personala evocare a formării,
evoluţiei şi decadenţei Imperiului, publicată, în 1973, la
Bruxelles, în culegerea Les grands Empires, editată de Societatea
Jean Bodin, a încredinţat tiparului, la Paris, în 1975, L 'ideologie
politique de l 'Empire byzantin, cartea publicată acum, în versiune
românească, de Editura Corint. Este singura prezentare globală
a ideologiei politice bizantine de care dispunem până acum.
Nu numai caracterul de introducere generală într-un domeniu
esenţial al istoriei bizantine îi conferă acestei cărţi valoare şi
utilitate. Indispensabilă pentru informarea publicului cultivat
asupra ideilor politice ale bizantinilor, ea rămâne, la un sfert de
veac de la prima ediţie şi după apariţia preţioaselor contribuţii
ulterioare ale altor învăţaţi de prestigiu - mă gândesc, în primul
rând, la Agostino Pertusi şi Gilbert Dagron - mereu actuală şi
plină de sugestii fertile şi pentru specialiştii ispitiţi de cercetarea
.
aceleiasi teme .
Două sunt, cred, ideile, profund originale şi convingător
argumentate, care susţin structura elegantă a acestei cărţi şi
care, aşa cum însăşi autoarea sugerează, merită să fle reluate
şi dezvoltate prin viitoare cercetări. Este vorba, mai întâi,
de relevarea mobilităţii ideologiei bizantine. Sub aparenţa
încremenirii obstinate în forme de gândire politică rămase
neschimbate de la întemeierea Constantinopolului şi până la
prăbuşirea lui sub asaltul otomanilor, Bizanţul şi-a înnoit, în
realitate, necontenit, cu admirabilă supleţe, ideologia, în raport
cu împrejurările istorice în care s-a găsit şi cu priorităţile pe care
acestea le-au impus factorilor politici de decizie, răspunzători
de soarta lui. Atât de mari sunt diferenţele între curentele
de gândire politică care au dominat, în diferite epoci, spiritul
bizantinilor, încât Helene Ahrweiler-Glykatzi se mărturiseşte,
295
la un moment dat, tentată să vorbească nu despre una singură,
ci despre mai multe ideologii politice bizantine succesive ori
coexistente. Căci, aşa cum autoarea demonstrează, au existat:
un universalism bizantin, de sorginte romană, care a stăpânit
cugetarea şi aspiraţiile bizantinilor în secolele IV-VII, un
naţionalism bizantin, cu rădăcini în provinciile microasiatice,
ameninţate de arabi, în secolele VIII-IX, un imperialism bizantin
constantinopolitan, de recuperare a teritoriilor pierdute şi apoi
universalist, în secolele IX-XI, un patriotism aristocratic, sub
Comneni, în secolul XII, un patriotism grecesc şi ortodox, în
secolele XIII-XV. ale îndoitei confruntări cu latinii catolici şi cu
turcii musulmani, concurat, sub ultimii Paleologi, de proiectul
utopic al restaurării integrale a Imperiului în unire cu Roma şi care
va inspira, în bună măsură, gândirea grecităţii postbizantine. A
aprofunda studiul acestei ideologii în permanentă transformare,
a descifra nuanţat determinările, sociale, economice, religioase,
regionale, etnice ale variaţiilor ei în timp, a-i urmări consecinţele
în toate planurile vieţii omeneşti, a-i fixa locul în evoluţia
generală a ideilor politice pe continentul european şi relaţia
tensivă cu gândirea politică occidentală, pe liniile trasate ferm
şi inspirat de autoare, rămâne o datorie a generaţiilor viitoare de
bizantinişti.
în al doilea rând, este vorba de identificarea elementelor
permanente, de continuitate, ale ideologiei bizantine, de
factorii care-i dau, totuşi, o incontestabilă coerenţă şi stabilitate,
controlând, în ultimă instanţă, dinamica evoluţiei ei. în această
ordine de idei, Helene Ahrweiler-Glykatzi se opreşte în
chip special asupra a două concepte cheie, definitorii pentru
mentalitatea bizantină: conceptul de rânduială sau ordine
(gr. tdxis) şi conceptul de iconomie, înţeleaptă chibzuinţă sau
adaptare cuminte la împrejurări (gr. oikonomia). Sunt două
concepte desprinse din gândirea teologică ortodoxă a creştinătăţii
răsăritene, care îşi găsesc aplicarea în toate domeniile vieţii

296
omeneşti, aşadar şi în viaţa politică. Ordinea ideală impusă de
Dumnezeu lumii create se realizează, potrivit bizantinilor, prin
iconomia divină. Există şi o ordine politică a lumii, concedată
de Dumnezeu, în vederea mântuirii ei, omenirii căzute. La
realizarea şi menţinerea acesteia trebuie să conlucreze, procedând
iconomie, cu înţeleaptă chibzuinţă, cele două instituţii învestite
de El cu autoritate: Imperiul, deţinătorul autorităţii supreme în
plan temporal, şi Biserica, deţinătoarea supremei autorităţi în
plan spiritual. Principiile fundamentale, structurile ierarhice,
ţelurile finale ale celor două instituţii, împlinirea dreptăţii,
instaurarea armoniei între oameni şi mântuirea sufletelor lor,
dictate de Dumnezeu, nu pot face obiect de contestare, nici
de compromis. Metoda de realizare a ordinii către care ambele
tind comportă, însă, variante de extremă diversitate, elaborate,
prin imitarea iconomiei divine şi sub controlul ei, de oameni;
acestea pot fi criticate, respinse sau chiar negociate. Menţinerea
ordinii politice bizantine a lumii poate reclama fie încurajarea
patriotismului local, fie afirmarea universalismului imperial,
uneori promovarea spiritului de intransigenţă şi apelul la
forţa militară, alteori tranzacţia cu adversarul şi compromisul
diplomatic. Metamorfozele ideologiei bizantine, trecute în
revistă de autoare, au, aşadar, raţiuni iconomice şi reprezintă
forme diverse ale năzuinţei permanente către o ordine ideală,
adaptate imperfectei lumi pământeşti. În cazuri extreme, când
e radical subminată de păcătoşirea societăţii bizantine, această
ordine nu poate fi restaurată decât cu condiţia prealabilei
prăbuşiri a Imperiului corupt sub stăpânirea temporară, cu
funcţie punitivă, a „ereticilor" latini sau a „necredincioşilor"
musulmani. Asemenea ordinii primordiale, paradisiace, a
întregii lumi create.
Ideologia politică bizantină, manifestare intelectuală
polimorfă a aspiraţiei către întronarea ordinii sacre în lume,
susţinute providenţial, cu iconomie, de Imperiu şi de Biserică,

297
este, aşadar, adânc înrădăcinată în concepţia religioasă despre
lume şi istorie a Răsăritului. Mai presus de toate devierile şi
contrafacerile pe care le poate suferi, ea este, pentru bizantini,
expresie a năzuinţei omeneşti către mântuire şi, totodată,
revelare a iubirii exigente pe care Dumnezeu o poartă oamenilor.
Aşezând în această perspectivă studiul cugetării politice
bizantine, Helene Ahrweiler-Glykatzi oferă cititorilor cheia
aptă să deschidă porţile deplinei înţelegeri şi corectei aprecieri a
întregii producţii culturale a Bizanţului.
15 iulie 2002

Helene Ahrweiler, Ideologia politică

bizantină, Traducere: CristinaJinga (Postfaţă:
Nicolae-Şerban Tan~oca), Editura Corint,
Bucureşti,2002, p. 174-180 (ediţia originală:
Helene Ahrweiler, L'ideologie politique de
l'Empire bizantin, Paris, 1975)

298
 THE BYZANTINE COMMONWE:ALTH.
COMUNITATEA BIZANTINĂ DE NATIUNI
,
ÎN VIZIUNEA UNUI PRINT, RUS
PROFESOR LA OXFORD

'Jhe Byzantine Commonwealth, cea dintâi lucrare a lui

Dimitri Obolensky care se bucură, iată, la treizeci de ani de la
apariţia ei în limba engleză şi numai după săvârşirea din viaţă
a autorului, de o traducere în limba română, nu a fost gândită
şi nu trebuie receptată ca o alternativă la numeroasele lucrări
generale de sinteză privind istoria şi civilizaţia Bizanţului
elaborate, anterior sau posterior ei, în secolul al XX-iea, de
străluciţi învăţaţi, precum Charles Diehl, John B. Bury, A.A.
Vasiliev, Nicolae Iorga, Georg Ostrogorsky, Paul Lemerle,
Dionysios Zakythinos, Louis Brehier, Hans-Georg Beck,
Herbert Hunger, Andre Guillou sau Alain Ducellier. Regretatul
profesor oxonian, eminent bizantinist, slavist şi balcanolog,
vlăstar al uneia dintre cele mai vechi familii princiare ruse,
pribegite în Apus după izbânda revoluţiei bolşevice, a însumat
în paginile ei rezultatele câtorva decenii de laborioase cercetări
şi profunde meditaţii asupra unei probleme particulare: aceea a
rolului Imperiului bizantin, ca factor major de istorie universală,
în viaţa popoarelor ortodoxe din Balcani şi Europa răsăriteană,
cu deosebire a sârbilor, bulgarilor, ruşilor şi românilor. Cartea
este, aşadar, mai curând o lucrare de balcanologie şi slavistică
decât de strictă bizantinologie.
Două teme fundamentale de cercetare, de altfel complemen-
tare, au concentrat asupra lor atenţia autorului: prima este rela-
ţia dintre Imperiul bizantin şi popoarele din Balcani şi Europa

299
răsăriteană, a doua, participarea acestor popoare la cultura şi
civilizaţia bizantină.
Relaţiadintrelmperiulbizantinşipopoarelecucareelavenitîn
contact în Balcani şi Europa de răsărit a fost, după expresia fericită
a lui Dimitri Obolensky, una dominată, pentru ambele părţi, de
atracţie şi, totodată, de respingere. Erijându-se în unic succesor
legitim al vechii Rome, arogându-şi, în această calitate, vocaţia
de organizare şi cârmuire politică a tuturor celorlalte popoare,
socotite barbare, asumând misiunea ocrotirii şi propagării dreptei
credinţe creştine între neamurile păgâne, Imperiul bizantin nu
a renunţat niciodată, în drept, la idealul unificării întregii lumi
locuite, a oikoumenei, sub autoritatea bazileilor săi, consideraţi
deţinători ai suveranităţii universale în materie seculară. în fapt
însă, epuizat de confruntarea cu valurile succesive de năvălitori
dinspre toate punctele cardinale, fascinaţi de strălucirea
Bizanţului şi dornici să se înstăpânească în Constantinopolul
diminuat teritorial şi lipsit de avantajele avântului economic şi
ale progresului tehnologic, concurat pe toate tărâmurile afirmării
creatoare a omului de creştinătatea apuseană, regrupată în jurul
Bisericii romane şi a unui Imperiu occidental rival, Bizanţul
a pierdut treptat orice şansă, iar în cele din urmă şi iluzia că va
putea impune lumii întregi această suveranitate. Imperialismul
bizantin, mai degrabă conservator şi defensiv, a fost totuşi în stare
să inspire o politică externă care a asigurat, vreme de câteva secole,
poziţia de mare putere a Imperiului, cel puţin în Balcani şi în
Europa de răsărit. îmbinând intransigenţa ideologică cu supleţea
pragmatică, brutalitatea forţei militare cu abilitatea diplomaţiei,
încercând să-şi epateze adversarii prin ostentaţia bogăţiei şi
aparenţa atotputerniciei sau să-i îmblânzească prin compromisuri
politice şi daruri, străduindu-se să-i încadreze în sfera lor de
autoritate pe calea convertirii religioase la creştinismul ortodox
şi a alianţelor matrimoniale dinastice, bizantinii au reuşit să facă
din Constantinopol, centrul unui organism politic complex, al
unei comunităţi de state şi naţiuni ortodoxe, riguros ierarhizate
300
sub tutela lor şi care a rămas, în pofida inevitabilelor tensiuni
şi ciocniri dintre ele, relativ stabilă şi solidară de pe la mijlocul
secolului al IX-lea până în 1453 şi chiar, în plan spiritual, după
căderea Oraşului. Principiul ordonator al acestui organism era
conlucrarea armonioasă, symphonia, dintre autoritatea seculară,
Imperiul creştin cosmopolit, reprezentat de bazileul autocrat
şi cea spirituală, Biserica universală ortodoxă, reprezentată de
Patriarhia ecumenică.
Dimitri Obolensky desemnează metaforic această comunitate
de state şi naţiuni, care văd în Constantinopol capitala imperială,
Ţarigradul oikoumenei şi recunosc bazileului şi patriarhului
rezidenţi într-însa preeminenţa politică universală, dacă nu
suveranitatea efectivă, în plan secular şi spiritual, prin sintagma
britanică The Byzantine Commonwealth. O formulă la fel de
pregnantă ca sintagma franceză Byzance apres Byzance, prin care
Nicolae Iorga sugera supravieţuirea civilizaţiei bizantine după
cucerirea Constantinopolului de către otomani. Ea avertizează
asupra adevăratelor dimensiuni ale suveranităţii bazileilor
constantinopolitani, inferioare pretenţiilor afişate, sugerează
amploarea autonomiei formaţiunilor politice slave şi româneşti,
închegate în umbra Bizanţului şi modelate după tiparul lui ca şi
progresele pluralisr:nului cultural în lumea bizantină, delimitează
mai strâns aria pe care s-a exercitat, efectiv sau numai formal,
autoritatea Imperiului şi a Bisericii constantinopolitane, cu alte
cuvinte, ea surprinde, sub aparenţele întreţinute din scrupul
ideologic de doctrinarii vremii, realitatea bizantină şi mobilitatea
ei. De aceea, formula The Byzantine Commonwealth, lansată de
Dimitri Obolensky, pare la fel de legitimă, deşi, ca orice metaforă,
la fel de relativă ca Byzance apres Byzance, datorată lui Nicolae
Iorga.
Factorul care a dat coerenţă şi o fizionomie spirituală unitară
comunităţii bizantine de naţiuni, din care faceau parte sârbii,
bulgarii, ruşii, românii, a fost civilizaţia bizantină, bogatul
patrimoniu de credinţe, dogme şi rituri religioase, de valori
301
intelectuale, morale şi politice, de instituţii, principii şi norme
de drept, de forme artistice, criterii de apreciere estetică şi stiluri,
creat de Bizanţ prin sinteza dintre tradiţia juridică şi politică
romană, moştenirea culturală a elenismului clasic, religia creştină
şi tradiţia patristică greacă, la care s-au adăugat diverse elemente
de cultură şi civilizaţie preluate din Orient. Popoarele intrate
în sfera de autoritate politică şi spirituală a Imperiului bizantin
şi a Patriarhiei constantinopolitane au adoptat modelul de
civilizaţie bizantin şi l-au adaptat împrejurărilor diferite de viaţă
ale fiecăruia, prelucrându-l în chip original, potrivit nivelului,
nevoilor şi tendinţelor proprii de dezvoltare. Expansiunea
civilizaţiei bizantine în Balcani şi în Europa de răsărit a stimulat,
prin urmare, creativitatea acestor popoare, a încurajat formarea
culturilor lor naţionale, a avut însă, prin elementele de unitate
pe care le-a vehiculat, şi un puternic rol integrator.
Influenţa civilizaţiei bizantine asupra popoarelor balcanice şi
est-europene nu scăpase, desigur, atenţiei iscoditoare a istoricilor.
Este însă meritul lui Dimitri Obolensky de a fi întreprins cerce-
tarea ei într-un spirit nou. Renunţând la clişeele naţionaliste,
de obârşie romantică, ale istoriografiei, el pune pregnant
şi convingător în evidenţă, mai presus de incontestabilele
particularităţi pe care le înfăţişează, variatele prelucrări naţionale
ale modelului bizantin din Europa răsăriteană şi de sud-est, atât
de des invocate, adeziunea autentică şi statornică a popoarelor
din această parte a lwnii la principiul de universalitate şi ordine pe
care-l întruchipează şi promovează, prin civilizaţia sa, Bizanţul.
Această adeziune a fost activă. Patrimoniul spiritual, politic
şi cultural comun creştinătăţii ortodoxe, dominate simbolic
de Imperiul constantinopolitan şi de Patriarhia ecwnenică, va
fi îmbogăţit necontenit prin conlucrarea tuturor membrilor
acestei familii de popoare, antrenate adesea într-o adevărată
competiţie culturală. Căci iniţiativele creatoare în beneficiul
întregii comunităţi pornesc nu numai din Constantinopol şi
din celelalte centre greceşti, dar şi din vetre de cultură sârbeşti,
302
ruseşti sau româneşti, iar încercatului instrument de expresie
culturală si
, comunicare oficială, laică si
, bisericească,-traditionalei
,
limbi literare eline, i se alătură, după creştinarea slavilor de sud
şi de răsărit, înfăptuită prin activitatea misionară a fraţilor
Chirii şi Metodiu şi a discipolilor lor, slavona. Veleitatea însăşi a
„ţarilor" bulgari sau sârbi de a deveni bazilei ai romeilor şi toate
conflictele cu Bizanţul pe care ea le-a declanşat nu izvorăsc, aşa
cum s-a putut crede, din aspiraţii naţionaliste, ci numai din
ambiţia unor dinaşti de a dobândi suveranitatea asupra întregii
comunităţi ortodoxe de popoare. Relevarea spiritului ecumenic,
universalist, ce însufleteste
, , culturile medievale din Sud-Estul si ,
Răsăritul Europei, inclusiv vechea cultură românească, de stil
bizantin şi expresie slavonă, grecească sau naţională nu-i cel din
urmă merit al lui Dimitri Obolensky.
Un altul este acela de a fi relevat, aici, ca şi în alte studii ale
sale, sensul european al integrării bizantine. Spre deosebire
de alţi cercetători şi creatori de opinie contemporani, dar în
acord cu mari eruditi, , cum au fost Karl Krumbacher sau Paul
Lemerle, Dimitri Obolensky este convins că Bizanţul, ataşat
deopotrivă atât credinţei creştine, cât şi tradiţiilor paideii clasice
greco-romane, a contribuit substanţial la modelarea civilizaţiei
europene, jucând, faţă de popoarele slave din Balcani şi Europa
de răsărit pe care le-a încorporat sferei sale de autoritate şi
influentă,
, rolul integrator si, civilizator care i-a revenit Romei
în lumea germanică a Europei apusene şi centrale. Bizantinii
au mijlocit, de altfel, şi pentru Occidentul latin, în vremea
Renaşterii, redescoperirea limbii greceşti, contactul cu valorile
elenismului clasic şi ale patristicii răsăritene. A doua Romă a
fost, aşadar, ca şi Roma veche, un factor de unitate europeană
şi nicidecum unul de divizare a continentului. Nu pot să nu
amintesc aici remarcabilele pagini pe care Dimitri Obolensky
le-a consacrat, în acest spirit, elucidării funcţiei de punte
culturală între Rusia medievală şi Europa, îndeplinite de Bizanţ.
303
 Admirator fervent al lui Nicolae Iorga, familiarizat în
bună măsură cu istoriografia şi istoria noastră, Dimitri
Obolensky surprinde, în linii mari, exact integrarea românilor
în comunitatea bizantină de naţiuni şi contribuţia lor la
îmbogăţirea patrimoniului cultural al acesteia. El rămâne totuşi,
în chip surprinzător, dominat de unele vechi prejudecăţi ale
istoriografiilor rusă şi bulgară privitoare la momente importante
din istoria poporului român. Astfel, Dimitri Obolensky
diminuează amploarea şi profunzimea procesului romanizării
traco-dacilor ai căror urmaşi sunt românii, susţinând că aceştia
din urmă nu ar fi fost decât parţial romanizaţi, asemenea, prin
urmare, albanezilor, în momentul aşezării slavilor în Balcani; el
pare să sugereze că vlahii balcanici, românii răzleţiţi din sudul
Dunării, pe de o parte şi românii concentraţi masiv în vechea
Dade, pe de alta, ar fi două popoare romanice diferite; îşi
exprimă, în treacăt, acordul cu teza discontinuităţii prezenţei
românilor în vechea Dade, vorbind despre completa evacuare
a acesteia de către romani şi revenirea târzie a românilor în
regiunile nord-dunărene ca despre realităţi istorice certe; afirmă
că românii ar fi fost creştinaţi tardiv, la sfârşitul secolului al
IX-iea şi începutul secolului al X-lea, prin bulgari, iar populaţia
Transilvaniei, în secolul al X-lea, prin unguri, din iniţiativa
Bizanţului: aderă rară rezerve la teza extinderii stăpânirii directe
a cnezatului de Halici asupra întregii Moldove, până la Carpaţi;
în sfârşit, instalarea principilor fanarioţi, colaboratori verificaţi
ai sultanilor, pe tronurile Ţ"arilor române pare să fi fost, în
concepţia lui Dimitrie Obolensky, rezultatul unei abile manevre
conştiente a grecimii constantinopolitane, dornice să-şi creeze
o bază de eventuală insurecţie antiotomană în vederea refacerii
Bizanţului şi nu, cum s-a întâmplat de fapt, efectul unei decizii
a Porţii, determinate să-şi întărească controlul asupra celor
două principate creştine şi suspicioase faţă de tendinţele reale
de emancipare ale voievozilor autohtoni. Toate aceste susţineri,
combătute de multă vreme nu numai de învăţaţii români, dar şi
304
de savanţi străini de renume, între care şi eminenţi cercetători
ruşi, trebuie rară îndoială emendate. Îmbrăţişate cu bună­
credinţă de autorul cărţii de faţă, ele nu afectează valoarea
demersului său ştiinţific în ceea ce are el esenţial şi nu trebuie
să-l facă pe cititor să vadă în Dimitri Obolensky un adversar
al românilor. Dimpotrivă, regretatul savant nu a ezitat să
elogieze şi chiar să privilegieze uneori contribuţia românească la
extinderea şi supravieţuirea civilizaţiei bizantine, în detrimentul
contribuţiei ruseşti însăşi. Nu trebuie să uităm, de asemenea, că
spiritul său critic s-a exercitat cu vigoare chiar şi asupra unor teze
istorice flatante pentru sentimentul naţional al conaţionalilor
săi: el a respins categoric ipoteza originii slave şi nu normande a
Rurikizilor şi a nuanţat mult teza erijării cnezatului moscovit în
succesor al Imperiului bizantin, sintetizată în cunoscuta formulă
Moscova a treia Romă, a patra nu va mai fi.
Îmi place să cred că publicarea acestei cărţi, traduse cu
competenţă şi devotament de doamna Claudia Dumitriu, la
solicitarea Editurii Corint, marchează numai începutul difuzării
în România a operei lui Dimitri Obolensky.

16 mai 2002

Dimitri Obolensky, Un Commonwealth medieval:

Bizanţu4 Europa de Răsărit, 500-1453, Traducere:
Claudia Dumitriu, (Postfaţă: Nicolae-Şerban
Tanaşoca), Editura Corint, Bucureşti, 2002, p.
521-525 (ediţia originală: Dimitri Obolensky, The
Byzantine Commonwealth.
Eastern Europe, 500-1453, 1971)

305
 BALCANII ÎN CONCEPTIA
,
LUI GEORGIOS PREVELAKIS

În bună tradiţie greacă, Georgios Prevelakis, autorul acestei

cărţi de reflecţii asupra lumii balcanice aparţine deopotrivă
patriei sale, Balcanilor şi Europei. S-a născut în anul 1949, la
Atena. A absolvit celebra Şcoală Politehnică din capitala Greciei,
obţinând, în 1973, diploma de arhitect-inginer. În 1977, a primit
titlul de doctor în amenajare regională, planificare şi urbanism
din partea Universităţii din Paris-Sorbona (Paris IV). Între 1978
şi 1981 a lucrat, în Grecia, în cadrul Ministerului Amenajării şi
al Mediului, coordonând proiectele de amenajare a Marii Atene
(Atena şi Pireul). Şi-a început tot aici cariera didactică universitară
în 1981, când a fost numit conferenţiar la Şcoala Politehnică şi
profesor la Institutul pentru dezvoltare regională al Universităţii
de ştiinţe politice şi economice din Atena (Pan teios). Stabilit apoi
în Franţa, a fost, între 1984 şi 1999, conferenţiar la Universitatea
din Paris-Sorbona (Paris IV) şi la Institutul de studii politice din
Paris. În anul universitar 1999-2000, a lucrat în Statele Unite
ale Americii, ca director de cercetări asociat la Universitatea
din Boston. Începând din anul 2000 este profesor titular la
Universitatea Pantheon-Sorbona (Paris 1) şi la Institutul de
studii politice din Paris. A publicat, pe lângă numeroase studii
şi articole, risipite în reviste de specialitate, cărţile Les Balkans.
Cultures et geopolitique, Nathan, Paris,_ 1994, a cărei traducere
este oferită acum publicului românesc, Les reseaux des diasporas,
l' Harmattan, Nicosia, Paris, 1996, Geopolitique de la Grece,
Complexe, Bruxelles, 1997 şi Athenes: urbanisme, cu/ture et
politique, l' Harmattan, Paris, 2000.
306
 Destinată unui public cât mai larg, lipsită de savante note de
subsol, dar însoţită de numeroase hărţi, fotografii, tabele statistice
şi texte care ilustrează diversele puncte de vedere despre Balcani,
cartea este o excelentă introducere în cunoaşterea lumii balcanice,
dar mai ales o înflăcărată pledoarie în favoarea acestei lumi şi a
vocaţiei ei europene. Aş îndrăzni să spun că este o lucrare ştiinţifică,
parenetică şi profetică în acelaşi timp. Ştiinţifică, deoarece tinde
să creioneze, rară prejudecăţi, cu erudiţie şi spirit critic, pe baza
unei impresionante documentaţii multidisciplinare, folosind şi
experienţa cercetării de teren, o reprezentare cât mai apropiată de
adevăr a lumii balcanice, ale cărei trăsături originale dominante
sunt puse, apăsat, în evidenţă: caracterul de ansamblu unitar, în
pofida marii diversităţi a componentelor sale, receptivitatea faţă
de influenţele venite dinspre toate punctele cardinale, strânsa
dependenţă de contextul european, capacitatea de a armoniza
ataşamentul faţă de tradiţie cu interesul pentru inovaţie.
Parenetică, deoarece autorul se simte chemat să recomande
balcanicilor cultivarea sentimentului apartenenţei lor la o mare
comunitate regională, construirea, în respectul particularităţilor
naţionale ale fiecăruia, şi a unei identităţi comune. Profetică, în
sfârşit, deoarece, elaborată în plină criză iugoslavă, ea cuprinde
nu puţine prevestiri şi avertismente asupra posibilelor evoluţii
negative ale situaţiei din Balcani, adeverite, din nefericire, sub
ochii noştri. Cartea lui Georgios Prevelakis este cartea unui om
de atitudine şi de acţiune, pentru care cercetarea trecutului nu
constituie un scop în sine, ci un mijloc indispensabil pentru
edificarea, în acord cu trăsăturile si , tendintele
, reale ale lumii de
care se ocupă, a viitorului zonei balcanice. Problemele Balcanilor
sunt, pentru autor, probleme de natură practică, de a căror
rezolvare se simte, prin conformaţie sufletească şi prin experienţa
de factor guvernamental, răspunzător moral şi politic.
În paginile acestei cărţi, cititorul va regăsi, formulată în chip
personal şi susţinută strălucit, cu argumente noi şi cu patosul
307
intelecrual al omului de convingeri autentice, o concepţie despre
lumea balcanică sau Sud-Est europeană pe care şcoala românească
de istorie o promovează statornic de multe decenii, pe urmele
lui Nicolae Iorga. în ce mă priveşte, am fost deprins cu ea din
cea mai fragedă tinereţe de un strălucit discipol şi continuator
al marelui învăţat, regretatul profesor Victor Papacostea
( 1900-1962 ), titularul catedrei de Istoria popoarelor balcanice
de la Universitatea din Bucureşti, coborâtor el însuşi dintr-o
familie balcanică de aromâni din regiunea Veriei, unul dintre cei
mai dinamici îndrumători şi animatori ai studiilor balcanice în
România.
Potrivit acestei concepţii, la elaborarea căreia au contribuit,
în ultimele două secole, un şir impresionant de savanţi de
specialităţi diferite - geografi, lingvişti, etnografi, filologi,
istorici - lumea balcanică este un ansamblu uman unic în felul
lui în lume. Particularităţile geografice de aşezare şi relief ale
Peninsulei Balcanice, aeţiunea de lungă durată a unor factori
istorici, constante antropogeografice au imprimat acestei lumi
caractere inconfundabile. E vorba, în primul rând, de ceea ce s-a
numit, cu o formulă sugestivă, „unitatea ei în diversitate", adică
de prezenţa unor trăsături comune întregii lumi balcanice, în
forme de frapantă originalitate, la fiecare dintre componentele
acesteia. E vorba, în acelaşi timp, de marea dispersiune a
diverselor etnii, limbi şi religii şi de structurarea lor mozaicală,
care fac imposibilă coincidenţa teritoriilor statelor naţionale
cu ariile etnice, lingvistice şi religioase omogene, dar cărora
li se adaptează în schimb mult mai bine formaţiunile politice
caracterizate prin multiculturalitate şi pluralism etnic, cum
au fost marile imperii din zonă. E vorba, de asemenea, de
larga deschidere a lumii balcanice către toate orizonturile, de
comunicarea ei intensă cu restul lumii, de schimbul de valori pe
toate planurile cu exteriorul, întrerupte doar arareori, în scurte
perioade de închidere şi izolare. în sfârşit, cea mai recentă dintre
308
trăsăturile caracteristice lumii balcanice, aceea care i-a atras în
secolele XIX-XX o tristă faimă, este exacerbarea naţionalismelor
care au căpătat forme de extremă aroganţă şi agresivitate în
epoca modernă şi contemporană. Alergia politică la minorităţi
şi silnica lor asimilare de către popoarele majoritare se datorează
obstinaţiei elitelor politice şi intelectuale balcanice, susţinute de
factorii de decizie europeni, de a imita cu orice preţ structurile
statului naţional modern de tip occidental, pe care au încercat să
le impună, la nevoie cu forţa, realităţilor etnice şi culturale atât
de complexe din Balcani.
Din acest mod de a concepe lumea balcanică decurge
principiul metodic de bază al cercetării ei ştiinţifice: în nici
un domeniu de manifestare, fie el politic, religios, cultural,
lingvistic, literar sau economic, popoarele Peninsulei Balcanice
nu trebuie studiate izolat, ci, în mod necesar, comparativ,
acordându-se atenţia cuvenită legăturilor şi influenţelor lor
reciproce permanente, cu neputinţă de ignorat de cine vrea
să înţeleagă cu adevărat evoluţia fiecăruia în parte şi a tuturor
laolaltă. Acest principiu, enunţat de istoricul vienez Constantin
Jirecek în urmă cu mai bine de un secol, dezvoltat teoretic şi
aplicat în propriile sale cercetări de Nicolae Iorga, a fost ulterior
adoptat de numeroase centre de studii balcanice sau Sud-Est
europene de pretutindeni. Dintre acestea mi se pare potrivit să le
amintesc aici pe cele din România: Institutul de Studii Sud-Est
Europene, primul de acest fel din lume, întemeiat de Nicolae
Iorga, Vasile Pârvan şi Gh. Munteanu-Murgoci, care a funcţionat
între 1913 şi 1948 (publicaţie periodică: "Revue Historique
du Sud-Est Europeen") şi Institutul de Studii şi Cercetări
Balcanice, creat de Victor Papacostea, care a funcţionat între
1937 şi 1948 (publicaţie periodică: "Balcania"), ambele având
ca succesor Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei
Române, înfiinţat în 1963 şi condus, vreme de cin·cisprezece
ani, de profesorul Mihai Berza (1907-1978), iar după 1989
309
de regretatul Alexandru Duţu (publicaţie periodică: "Revue
des Etudes Sud-Est Europeennes"). Acelaşi principiu îndrumă
acţiunea Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene,
înfiinţată în 1963 (publicaţie periodică: Bulletin de l'AIESEE),
organism care grupează şi armonizează, sub egida UNESCO,
activitatea tuturor Comitetelor Nationale, de Studii Sud-Est
Europene, organizând cu regularitate Congresele Internaţionale
de Studii Sud-Est Europene, al cărei secretariat general, cu sediul
la Bucureşti, este încredinţat, prin tradiţie, unui savant român
(acad. Emil Condurachi, acad. Virgil Cândea, azi acad. Răzvan
Theodorescu).
Corolarul politic al concepţiei despre lumea balcanică pe care
am evocat-o succint este promovarea solidarizării popoarelor
Peninsulei Balcanice, în forme adecvate momentului istoric,
în vederea apărării libertăţii şi propăşirii tuturor împotriva
tendinţelor de subordonare politică, de marginalizare şi de
exploatare economică pe care ar fi ispitite să le dezvolte faţă de ele
marile puteri exterioare zonei. S-a putut observa că, ori de câte
ori au fost ameninţate de asemenea tendinţe, popoarele balcanice
au încercat să se coalizeze în jurul unui ideal politic comun -
în Evul Mediu, el era unitatea creştinătăţii, în epoca modernă,
înfrăţirea naţiunilor - iar atunci când dezbinările din interiorul
Peninsulei Balcanice, încurajate de forţele interesate în divizarea
şi stăpânirea acesteia, le-au fa.cut să se îndoiască de valoarea sau
posibilitatea înraptuirii acestui ideal politic şi să-l abandoneze,
suferinţele care au urmat le-au determinat să-l reformuleze
spontan. Întotdeauna forţele politice care au aspirat la dominaţia
asupra Peninsulei Balcanice au căutat să inculce opiniei publice
ideea că discordia între popoarele ei este o fatalitate ineluctabilă,
în vreme ce apărătorii libertăţii şi demnităţii acestor popoare
n-au ostenit să susţină, în pofida tuturor aparenţelor contrare, că
ele au, în virtutea destinului lor comun, vocaţia unităţii.
310
 Dacă ideea unităţii în diversitate a lumii balcanice s-a vădit
extrem de rodnică în planul ştiinţei, ideea solidarizării popoarelor
balcanice a rămas, în planul politicii, un ideal mai degrabă utopic,
niciodată deplin realizat. Nici coaliţia ortodoxă promovată
sub egida Bizanţului în ultimul său veac de existenţă, nici
asocierea popoarelor balcanice la cruciada antiotomană iniţiată
de creştinătatea occidentală, nici Antanta Balcanică, înraptuită
numai parţial şi pentru scurtă vreme în perioada interbelică, nu
au rezistat concurenţei cu pragmatismul politicii de realităţi, iar
iniţiativele de unificare, confederare sau federare a naţiunilor
balcanice într-o Balcanie de sine stătătoare s-au materializat, de la
Rigas Velestinlis încoace, doar în generoase proiecte. Aceasta nu
înseamnă că ideea unităţii în diversitate a lumii balcanice nu are o
funcţie politică reală şi benefică. Este cert că popoarele Peninsulei
Balcanice sunt, cum s-a spus, condamnate de geografie şi de
istorie să trăiască împreună şi că orice formulă de organizare a
păcii în regiune trebuie să ţină seama de acest adevăr. Altminteri,
realităţile complexe ale Balcanilor se răzbună, declanşând
interminabile conflicte distrugătoare, capabile să tulbure pacea
Europei şi a lumii întregi. Tocmai de aceea, momentele în care s-a
înregistrat un interes sporit pentru studiile balcanice sau Sud-Est
europene şi s-a afirmat, în ştiinţă, ideea unităţii în diversitate a
lumii balcanice au fost întotdeauna si , acelea în care solidarizarea
popoarelor balcanice pe plan politic se vădea imperios necesară.
Lumea balcanică nu poate şi nu trebuie să fie opusă, în nici
un caz, marii comunităţi europene, aşa cum pretind cu uşurătate
atât aceia care-i proslăvesc cu suficienţă particularităţile în
numele naţionalismului, cât şi aceia care le desconsideră cu trufie
în numele globalizării. Oricât de puternică ar fi fost influenţa
Orientului asupra lor, Balcanii aparţin prin natură, cultură şi
aspiraţii Europei. Se uită prea adesea că marile crize ale sistemului
politic european nu au fost provocate de lumea balcanică; ea
le-a resimţit însă foarte intens şi le-a trăit dramatic. Tulburările
311'
din Balcani sunt îndeobşte simptomele sau consecinţele acestor
crize şi nu cauzele lor. Frământările balcanice de la sfârşitul
secolului al XIX-iea şi începutul secolului al XX-iea au fost
efectele crizei sistemului european instaurat de Congresul de la
Berlin, din 1878, şi semnele prevestitoare ale Primului Război
Mondial, cele din perioada interbelică au fost consecinţele
crizei sistemului versaillez şi ale eşecului politicii de conciliere
cu forţele revizioniste, iar actualele conflicte balcanice sunt
urmarea nemijlocită a imploziei sistemului de putere sovietic
şi a destrămării ordinii bipolare a lumii, instaurate prin marele
compromis sovieto-american de după încheierea celui de al
Doilea Război Mondial. Spuneam cândva că Balcanii sunt
seismograful care înregistrează cu maximă acuitate cutremurele
politice europene; în acelaşi spirit, Georgios Prevelakis îi numeşte
termometrul continentului. Se uită iarăşi, mult prea adesea, că nu
pretinsele tradiţii de violenţă ale lumii balcanice au dus la tristele
înfruntări care au însoţit, la începutul secolului al XX-iea, "ieşirea
din indiviziune" - cum îi plăcea să spună lui Victor Papacostea
- a moştenitorilor Imperiului otoman, ci tocmai încercarea de
a aplica până la ultima lor consecinţă principiile occidentale
europene de organizare a statelor naţionale într-un mediu care
nu le era tocmai propice. În realitate, Balcanii sunt numai o parte,
cea mai veche parte a Europei, iar lumea balcanică o paradigmă,
s-ar putea spune, a Europei însăşi.
În criza balcanică pe care o trăim cu îngrijorare, asistăm la
recrudescenţa poncifelor negative despre Balcani şi la creşterea
neîncrederii în capacitatea popoarelor balcanice de a-şi construi
împreună, în pace şi cooperare, viitorul comun. Era momentul
ca intelectualii balcanici să rostească din nou, într-o formă
personală, pentru a fi ascultate deopotrivă de balcanici şi de
europeni, toate aceste vechi adevăruri despre lumea balcanică,
a căror ignorare se răzbună. Asemenea profesoarei bulgare din
Statele Unite ale Americii Maria Todorova, a cărei carte despre
312
Balcani, tradusă în româneşte, a fost pusă în circulaţie nu demult
de Editura Humanitas, profesorul grec de la Paris Georgios
Prevelakis s-a simţit chemat să o facă în cartea de faţă într-un
mod care era necesar să fie adus la cunoştinţa publicului nostru
cititor, ceea ce se şi întâmplă acum datorită Editurii Corint.
Cartea lui Georgios Prevelakis se va bucura, sunt sigur,
de atenţia cuvenită şi va stimula interesul românilor pentru
problemele Balcanilor, de care depinde, într-o măsură mai mare
decât ne place uneori să credem, viitorul însuşi al ţării noastre•.

9 iulie 2001

Georgios Prevelakis, Balcanii. Cultură ;i geopolitică,

Traducere, note şi postfaţă de Nicolae-Şerban
Tanaşoca, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 199-205
(ediţia originală: Georgios Prevelakis, Les Balkans.
Cultures et geopolitique, Nathan, Paris, 1994).

• Postfaţa de faţă se încheia, în ediţia versiunii româneşti a

cărţii lui Georgios Prevelakis, cu următoarele mulţumiri: "Rămân
recunoscător Excelenţei Sale domnului Dimitrios Malikourtis,
Ambasadorul Republicii Elene la Bucureşti, statornic prieten al
Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, pentru
a-mi fi fă.cut cunoscută această carte. Mulţumesc şi pe această cale
profesorului lannis Hassiotis, titularul catedrei de Istoria elenismului
modern de la Universitatea din Salonic, care m-a pus în contact direct
cu autorul. Ţin să mulţumesc în chip deosebit profesorului Şerban
Dragomirescu, secretarul ştiinţific al Secţiei de Ştiinţe Geonomice a
Academiei Române, pentru amabilitatea cu care m-a ajutat să găsesc
echivalenţele româneşti cele mai potrivite pentru unii termeni tehnici
din limbajul de specialitate al geografilor".
313
 GÂNDURI DESPRE BIZANŢ ŞI
LITERATURA PARENETICA BIZANTINA
ÎNTRU AMINTIREA
MAICII BENEDICTA- DOAMNAACAD.
PROF. ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA

Amintirea Maicii Benedicta. Cu îngăduinţa Dumnea-

voastră, Domnule Preşedinte, aş dori să încep prin a mulţumi,
la rândul meu, Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Prea Cuviosului
Părinte Stareţ Melchisedec, tuturor Părinţilor din Sfânta
Mănăstire Putna, care se străduiesc să ne facă şederea aici cât
mai plăcută, pentru ca lucrarea noastră să fie mai spornică.
Sunt bucuros să-i revăd aici, adunaţi pentru a-i cinsti amintirea
şi a păstra viu spiritul în care Doamna Acad. Prof. Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, monahia Benedicta, şi-a conceput
opera de cultură, pe unii dintre cei care i-au fost mai apropiaţi:
pe Maica Stareţă Eufrosina, la care ţinea nespus de mult şi care i
s-a devotat cu admirabilă statornicie, asistând-o până în ultima
clipă, pe domnul şi doamna Radu Marinescu, iubiţii ei nepoţi
care-i execută cu exemplară râvnă legatele, pe domnul şi doamna
Dan Hăulică, discipoli şi fli spirituali cărora li se datorează
în hotărâtoare măsură închegarea grupării noastre menite să
promoveze, aşa cum ea a propovăduit întotdeauna, acordul
între credinţa creştină şi creaţia culturală.
Am avut privilegiul s-o cunosc din fragedă copilărie pe „Zozi~
sclipitoarea logodnică a unchiului meu Apostol Buşulenga, la
care ţineam foarte mult. Am asistat la cununia lor - văd şi azi în
faţa ochilor chipul înlăcrimat, după datină, al miresei - şi am fost,
decenii mai târziu, cununat de ei. A intrat în familia noastră de
aromâni, marcată de un conservatism specific, nu întotdeauna
314
uşor de acceptat de cineva din afară, a îmbrăţişat valorile şi
obiceiurile noastre, a deprins chiar şi dialectul aromânesc. A
trăit, potrivit foarte strictului nostru etos tradiţional balcanic, în
aceeaşi casă cu soacra ei, s-au respectat, sprijinit reciproc şi iubit.
Au traversat împreună, strâns uniţi, vremuri grele. Îi vizitam
frecvent pe soţii Buşulenga în primitoarea lor casă din strada
Octav Cocărăscu, în care au locuit multă vreme. Iarna, pentru
că era adesea criză de lemne de foc, se racea căldură numai în
două camere: în dormitorul lor, care devenea atunci si birou
. I

de lucru, şi sufragerie, şi salon de primire şi în camera bătrânei

doamne Buşulenga, sora bunicii mele materne. Aşa au trăit până
târziu, către sfârşitul anilor 60. Unchiul meu, jurist eminent,
cu care fusese colegă de doctorat la Drept, primul ei doctorat,
a fost exclus din barou după instaurarea regimului comunist şi
a devenit jurisconsult la o bancă. Puţini pot crede ceea ce încă
şi mai puţini ştiu, anume că nu a fost nicidecum o răsraţată a
vieţii şi că a refuzat net, chiar după ce a dobândit un loc potrivit
valorii ei în societate, privilegii care i s-au oferit.
Doamna Zoe, Maica Benedicta, a însemnat mult pentru
mine nu numai ca model de personalitate intelectuală, nu
numai ca maestru de la care poţi deprinde metoda cercetării
ştiinţifice în câmpul literelor şi artelor, ci şi ca sursă neistovită de
energie spirituală. A arătat dintotdeauna un viu interes pentru
toate formele de credinţă şi trăire religioasă, a fost ispitită chiar,
cândva, de sincretisme, dar a nutrit întotdeauna o mare devoţiune
faţă de Sfânta noastră Biserică. Opţiunea ei irevocabilă pentru
ortodoxie şi pentru viaţa îmbisericită, era impresionant de
fermă, se angaja nu o dată în controverse animate pe această temă
chiar cu unii dintre membri familiei noastre, mai înclinaţi către
scepticism şi liberă cugetare. Dar, poate tocmai pentru că fusese
încercată de toate cutezanţele umanismului şi de toate ambiţiile
intelectualismului, asemenea oamenilor acelei Renaşteri de care
era fascinată, dobândise în anii de~linei maturităţi o profundă
315
şi autentică smerenie: „mi-am găsit liniştea sufletească, atunci
când am ajuns să cred în Dumnezeu şi să mă rog Lui ca ultima
babă din sat", îmi spunea, „aceasta e calea". Mă simt îndreptăţit
să aduc mărturie aici despre curajul cu care şi-a afumat şi şi-a
apărat credinţa creştină în vremuri potrivnice chiar din funcţiile
de răspundere academică pe care le-a deţinut. Ca puţini
intelectuali contemporani, a înţeles să-şi desăvârşească viaţa
spirituală călugărindu-se, cu maximă discreţie, aşa cum s-a legat,
martoră e Maica Eufrosina, în ziua încetării soţului ei din viaţă.
Port în minte nenumărate amintiri legate de ea: sunt întâmplări,
gesturi, dialoguri, confesiuni, îndemnuri, evocări de oameni şi
lucruri din trecut, consideraţii admirative, întristate ori acide
despre contemporani care mi-au rămas întipărite în memorie,
dar nu e momentul să le depăn acum, o voi face, poate, atât cât
se cuvine, altădată. Trebuie să vă mărturisesc însă că m-a adus
acum aici, în primul rând, conştiinţa datoriei de a omagia public
tăria cu care a susţinut întotdeauna valoarea şi rodnicia culturală
a credinţei creştine, ardoarea cu care pleda pentru unirea tuturor
creştinilor, încrederea ei neclintită în Pronia dumnezeiască. Îi
sunt recunoscător pentru că mi-a recomandat mereu să meditez
asupra acestor lucruri şi să-i urmez pilda.
Universalism bizantin şi particularism naţional în spaţiul
estic şi sud-estic european. Pregătisem pentru această întrunire
o comunicare ştiinţifică foarte tehnică, poate chiar pedantă,
referitoare la unitatea în diversitate a literaturii parenetice
bizantine. Ţinând seama însă de caracterul predominant
comemorativ şi omagial pe care l-au imprimat reuniunii
noastre intervenţiile foarte personale ale vorbitorilor de până
acum, rară să renunţ la esenţa comunicării mele, mi se pare mai
potrivit să arăt, referindu-mă cu precădere, spre exemplificare,
la parenezele bizantine, pertinenţa opiniilor Doamnei Zoe
despre cultura şi literatura bizantină, despre raporturile lor cu
literatura şi cultura românească. Sunt opinii desprinse nu atât
316
din paginile scrise, cât din convorbirile purtate de multe ori
cu dânsa; ele reflectă opţiuni axiologice, întemeiază atitudini
culturale şi, nu în ultimul rând, implică sugestii de orientare a
cercetării fenomenului cultural bizantin. În formarea mea ca
studios al Bizanţului şi al lumii balcanice, aceste convorbiri au
jucat rolul lor şi-mi mărturisesc aici datoria de recunoştinţă şi
din acest punct de vedere faţă de Doamna Zoe.
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Maica Benedicta, socotea, pe
bună dreptate, că, pentru vechea cultură românească, formele
culturii şi civilizaţiei bizantine, pe care aceasta le-a adoptat,
au fost nu un factor de întârziere a evoluţiei ei istorice, cum
crezuseră unii ideologi ai liberalismului şi modernismului, ca E.
Lovinescu ori D. Drăghicescu, ci calea medievală de accesiune
la universalitate specifică lumii din spaţiul estic şi sud-estic
european în care şi-a desfăşurat viaţa, alături de alte popoare
ortodoxe (greci, bulgari, sârbi, ruşi) supuse influenţei Imperiului
şi civilizaţiei bizantine, poporul român.
Într-adevăr, Bizanţul a promovat întotdeauna, dându-le
expresie în limba greacă, un anumit universalism, o
ecumenicitate, o catolicitate, ce se regăsesc deopotrivă în
ideologia politică, în eclesiologie, în cultură. Numit oficial
„basileia ton Romaion" („imperium Romanorum: „împărăţia
romanilor'}, Imperiul bizantin revendica pentru sine nu numai
moştenirea, ci însăşi identitatea Imperiului roman pe care a
socotit că-l întrupează, până la căderea din 1453 sub otomani,
f'ară soluţie de continuitate. Cetatea lui Constantin, Noua
Romă, îşi arogase, precum Vechea Romă, misiunea providenţială
de a unifica întreaga omenire într-un singur cosmopolis, în
frunte cu bazileul, deţinătorul charismei imperiale, al puterii
politice supreme, încredinţate lui nemijlocit de Dumnezeu.
În cadrul mondial al Imperiului ecumenic, orice putere locală
era legitimată numai prin recunoaşterea pe care i-o acorda,
delegându-i implicit autoritatea corespunzătoare şi definindu-i
317
locul în ierarhia politică a lumii, împărarul din Constantinopol.
Integrată în acest sistem, orice formaţiune recunoscută de
Bizanţ participa, aşadar, la ordinea politică universală şi îşi
vedea garantată totodată o anumită marjă de autonomie 1•
În concepţia bizantină, care e şi a noastră, Biserica era şi ea o
instituţie unitară catolică, aşadar, universală, organizată însă
nu pe baza principiului monarhiei spirituale, precum Biserica
romano-catolică, papală, ci pe baza principiului sinodalităţii
episcopale: toţi ierarhii lumii creştine, egali între ei din punct
de vedere haric, asemenea Sfinţilor Apostoli, ai căror drepţi
succesori sunt, formau sinodul ecumenic, al cărui cap real, dar
nevăzut, era Cristos, unicul izvorâtor nemijlocit al autorităţii lor
spirituale. Din punctul de vedere al organizării ei administrative,
lumeşti, Biserica se adapta totuşi ordinii şi ierarhiei imperiale,
astfel încât fiecare autoritate locală, regională sau naţională avea
parte de un arhiereu, patriarh, mitropolit ori arhiepiscop, pe
măsura locului ei în ierarhia imperială, confirmat de Imperiu, în
acord cu Patriarhia. Bisericile naţionale se puteau bucura chiar
de privilegiul de a folosi curent şi altă limbă de cult decât greaca
şi nu au fost supuse toate, întotdeauna, chiriarhiei patriarhale

1
Din imensa literarură a problemei, citez aici cartea lui Endre
von lvanka, Rhomăerreich und Gottesvolk. Das Glaubens-, Staats-und
Volksbewujtsein der Byzantiner und seine Auswirkung au/ die
ostkirchlich-osteuropăische Geisteshaltung, Freiburg-Miinchen, 1968
şi culegerea de studii ale lui Franz Dolger, Byzanz und die europăische
Staatenwelt, Darmstadt, 1964. Este foarte elocvent în privinţa
ierarhiei bizantine de state şi principi, manualul de epistolografie
editat de Jean Darrouzes, Ekthesis nea. Manuel des pittakia du XIV'
siecle, "Revue des etudes byzantines", 27, 1969, 4-127, în care sunt
enumerate formulele oficiale, foarte nuanţate, de adresare către şefii
politici şi conducătorii religioşi ai naţiunilor medievale, inclusiv către
voievozii şi mitropoliţii Ţarilor române.
318
constantinopolitane 1• În ce priveşte cultura, Bizanţul a preluat
şi dezvoltat sistemul instructiv-educativ reprezentat de paideia
clasică greco-romană, adaptându-l însă învăţăturii Bisericii
creştine şi ideologiei imperiale şi atribuindu-i drept finalitate
modelarea personalităţii umane în spiritul lor. Creştină şi
imperială, cultura bizantină propagă, fără îndoială, valori
universale, într-o limbă de comunicare universală, care e greaca
bizantină, o variantă evoluată de koine elenistică şi în forme
literare universal recomandabile, strict articulate potrivit
normelor prescriptive ale retoricii de tradiţie clasică2 • Aceste
forme puteau fi şi au fost cultivate nu numai în greacă, dar şi în
celelalte limbi ale popoarelor din sfera de autoritate şi influenţă a
. .
Bizantului, stimulând astfel dezvoltarea culturilor nationale din

1
Hans-Georg Beck, Kirche und theologische Literatur im
Byzantinischen Reich, Miinchen, 1959; Fr. Dvornik, Byzance et la
primaute romaine, Paris, 1964.
2
Sinteze fundamentale privind literatura bizantină sunt clasicul
manual al lui Karl Krumbacher, Geschichte der byzantinischen
Literatur, Mii.nchen, 2 1897 şi noile manuale care îl actualizează, rară
să-l înlocuiască, ale lui Herbert Hunger, Die hochsprachliche profane
Literatur der Byzantiner, I-II, Miinchen, 1978; Hans-Georg Beck,
Kirche und theologische Literatur im Byzantinischen Reich, Mii.nchen,
1959 şi Geschichte der byzantinischen Volksliteratur, Miinchen, 1971.
Pentru spiritul clasicizant şi retorismul culturii bizantine trimit la
Franz Dolger, Die byzantinische Dichtung în der Reinsprache, Berlin,
1948, p. 7-13; Herbert Hunger, Aspekte der griechischen Rhetorik
von Gorgias bis zum Untergang von Byzanz, Wien, 1972; Fr.Dolger,
Der Klassizismus der Byzantiner, seine Ursachen und seine Folgen,
„Geistige Arbeit", 5, 1938, 12, p. 3-5 (=Paraspora, Ettal, 1961, p.
366-377); Romilly J.H.Jenkins, The hellenistic Origins of Byzantine
Literature, „Dumbarton Oaks Papers", 17, 1963, p. 43. O admirabilă
sinteză privind spiritul creştin în cultura bizantină aparţine lui
Herbert Hunger, Reich der neuen Mitte. Der christliche Geist in der
byzantinischen Kultur, Graz-Wien-Koln, 1965.
319
„Commonwealthul" bizantin, cum a numit Dimitri Obolensky
comunitatea bizantină de naţiuni 1, într-unul şi acelaşi spirit,
repet, imperial şi creştin, aşadar universalist.
Atât unitatea, cât şi diversitatea formelor de organizare
şi cugetare politică, ale structurilor şi vieţii bisericeşti, ale
culturilor din spaţiul dominat real de Bizanţ sunt lesne
sesizabile de cercetătorii istoriei popoarelor din acest spaţiu.
Este cert că, pentru toate aceste popoare, modelul bizantin a fost
factorul universal creator de unitate, iar particularităţile fiinţei
fiecăruia dintre ele şi ale condiţiilor lor de vieţuire (trăsăturile
psihosomatice native şi habitudinile psihice dobândite, tradiţiile
proprii, gradul de complexitate a organizării sociale şi nivelul
de civilizaţie, condiţiile geografice în care şi-au desf'aşurat
viaţa, influenţele externe asimilate în conjuncturi istorice
date) au fost factori creatori de diversitate naţională. Bizantine
în măsura în care se inspiră din şi servesc aceeaşi ideologie,
respectă şi propagă aceeaşi învăţătură religioasă, se supun
aceloraşi norme estetice, folosesc aceleaşi procedee artistice,
fundamentate de aceeaşi teorie cu rădăcinile în antichitatea
clasică greco-romană, statele şi culturile popoarelor modelate de
acţiunea şi influenţele Imperiului constantinopolitan dezvoltă
tot atâtea variante naţionale, mai mult ori mai puţin provinciale,
ale bizantinismului pe care îl îmbogăţesc cu elemente originale
şi pe care îl prelucrează totodată, adaptându-l propriilor lor
aspiraţii şi capacităţi creative, de cele mai multe ori la un nivel
mult mai modest, dar cu rezultate de frapantă autenticitate şi
inefabil farmec.

1
Dimitri Obolensky, The Byzantine Commonwealth, Londra,
1971 (= Un Commonwealth medieval: Bizanţu4 Europa de Răsărit,
500-1453, Traducere: Claudia Dumitriu, Postfaţă: Nicolae-Şerban
Tanaşoca, Editura Corint, Bucureşti, 2002).

320
 Nu voi avea nesăbuinţa să afirm că Doamna Zoe a formulat
ea, cea dintâi, asemenea opinii despre universalitatea Imperiului
bizantin şi a civilizaţiei sale, despre rolul lor stimulativ în
dezvoltarea culturilor naţionale din Sud-Estul şi Răsăritul
Europei. Ştim cu toţii că, la noi, Nicolae Iorga 1, urmat de
discipolii săi, este cel care a declanşat mişcarea de idei vizând
reconsiderarea valorii universale a elenismului bizantin şi
postbizantin şi efectele influenţei lui, după cum, în cultura greacă,
Dionysios Zakythinos2, întemeietorul şcolii bizantinologice
greceşti contemporane, a restituit Bizanţului, rupând cu
interpretările romantice, îngust naţionaliste, dimensiunea lui
ecumenică, cosmopolită, iar dintre învăţaţii ruşi, exilatul prinţ
Dimitri Obolensky a relevat mai pregnant decât oricine rolul
Bizanţului în integrarea europeană a naţiunii sale ca şi a tuturor
naţiunilor ortodoxe din Balcani. Este însă meritul Doamnei
Zoe de a fi promovat statornic, uneori împotriva curentelor
dominante de idei ale vremii în care a trăit, asemenea puncte de
vedere şi judecăţi de valoare asupra funcţiei integratoare, în sens
ecumenic, a Bizanţului în spaţiul supus autorităţii sale politice şi
influenţei sale culturale.
Precaritatea poncifelor negative despre Bizanţ şi literatura
bizantină. Pe lângă prejudecăţile privitoare la semnificaţia şi

1
Despre concepţia bizantinologică şi contribuţia lui Nicolae
Iorga la dezvoltarea studiilor bizantine, v. Nicolae Iorga - istoric al
Bizanţului, culegere de studii, îngrijită de Eugen Stănescu, Bucureşti,
1971 (autori: Eugen Stănescu, Emanuela Popescu, Andrei Pippidi,
Stelian Brezeanu, Tudor Teoteoi, Cristina Rotman, N.Ş.Tanaşoca,
Radu Lăzărescu, Olga Cicanci).
2
Dionysios Zakythinos, Du romantisme au nationalisme,
p. 41-47 şi Le point de vue des epigones, p. 89-96 din "Jahrbuch der
Osterreichischen Byzantinischen Gesellschaft", XV. 1966, unde sunt
grupate o serie de studii conscrate Bizanţului în gândirea istorică a
Europei cu începere din sec. XVII.
321
rolul influenţei bizantine în cultura românească şi în culturile
celorlalte popoare ortodoxe, Zoe Dumitrescu-Buşulenga,
Maica Benedicta, nu ostenea să combată, cu pasiune, inteligenţă
şi erudiţie, pe bună dreptate, toate poncifele negative despre
Imperiul şi cultura bizantină ca atare, moştenite de istoriografia
europeană modernă atât de la rivalii şi adversarii occidentali,
latinii romano-catolici, ai Bizanţului din Evul Mediu, cât şi
de la gânditorii luminişti din secolul al XVIII-iea, înverşunaţi
deopotrivă, aceştia din urmă, în numele raţiunii, atât împotriva
bizantinismului, cât şi a catolicismului. Aceste poncife sunt
numeroase şi nu au fost încă înlăturate cu totul din mentalitatea
contemporanilor noştri.
într-adevăr, limitându-ne la domeniul literaturii, putem
aminti că, pentru mulţi cercetători, unii chiar cu merite mari
în editarea textelor bizantine, precum, ca să dau un exemplu
concludent, filologul Max Treu 1, literatura bizantină este
marcată de epigonism şi sterilitate, ea n-ar fi decât o colecţie
de imitaţii neinteresante, servile ale literaturii elenistice. Deşi
foarte îndatorată modelului clasic antic, producţia literară
bizantină este însă, în realitate, foarte originală nu numai prin
ideile noi pe care le vehiculează folosind panoplia mijloacelor
retorice moştenite de la cei vechi, dar şi prin genurile literare
noi pe care le elaborează, între care, de pildă, imnografia
religioasă (condacele şi canoanele), rugăciunile şi omiliile, vieţile
de sfinţi şi biografiile de împăraţi, cronicile universale, istoriile
contemporane cu tentă memorialistică. Acuzată adesea că ar
propaga obscurantismul fanatic şi servilismul linguşitor faţă
de monarhul autocrat, literatura bizantină vădeşte, dimpotrivă,
de multe ori o mare deschidere de spirit din partea autorilor ei,

1
Max Treu, Nicephori Chrysobergae ad Angelos orationes tres,
Programm Friedriechs-Gymnasium Breslau, 1892, p. 41 urm. cu o
vehementă ieşire împotriva "turmei sordide" a scriitorilor bizantini.

322
erudiţi cu multiple curiozităţi intelectuale şi pasionaţi bibliofili,
familiarizaţi cu sistemele 6.losofice şi valorile literare antice,
cu platonismul şi aristotelismul, cu marile tradiţii ale retoricii,
interesaţi de producţia culturală şi spiritualitatea occidentală şi
sensibili la sugestiile lor, dotaţi cu spirit critic faţă de despotism,
fanatisme şi superst1ţ11, ataşaţi drepturilor cetăţeneşti,
libertăţii de gândire şi expresie, în limitele fireşti pentru Evul
Mediu ale ideologiei imperiale şi ale dogmaticii creştine. Nu
obscurantismul, ci un anumit umanism creştin 1 caracterizează,
aşadar, în realitate, literatura bizantină. El stă la baza sistemului
educativ bizantin, avatar creştin al anticei paideia, şi e transmis,
odată cu ea, Occidentului, care-l receptează cu entuziasm, în
pragul Renaşterii 2 • În sfârşit, monotonia, corolarul celorlalte
defecte mai sus-menţionate, imputată frecvent literaturii
bizantine, nu poate fi nici ea reţinută ca o trăsătură definitorie a
acestei literaturi. Fără să contestăm unitatea stilistică a textelor
literare bizantine, datorată atât limbii literare în care sunt
scrise - greaca comună „pură", clasică - oarecum artificială, dar
mlădiată cu eleganţă, precum latina ciceroniană a lui Erasmus,
cât şi concepţiei retorice, clasicizante despre literatură în spiritul
căreia sunt elaborate, nu putem să nu remarcăm totuşi frapanta
lor diversitate de continut si formă.
' '
Literatura parenetică bizantină. Literatura parenetică,
unul dintre genurile literare bizantine cele mai originale şi mai
bogat reprezentate, ilustrează în chip pregnant toate aceste
trăsături fundamentale ale literaturii Bizanţului. Într-una
dintre ultimele mele convorbiri cu aceea care devenise Maica

1
Herbert Hunger, Der christliche Humanismus, în Reich der
neuen Mitte, Graz-Wien-Koln, 1965, p. 355-369 (= N.Ş. Tanaşoca,
Literatura Bizanţului, Bucureşti, 1971, p. 121-143 ). -
2
Cf. Paul Lemerle, Le premier hţ1-manisme byzantin. Notes et
remarques sur enseignement et cu/ture a Byzance des origi.nes au x•
siecle, Paris, 1971.
323
Benedicta, îi împărtăşeam preocupările mele legate de
traducerea principalelor texte parenetice bizantine în româneşte
şi dezvoltam consideraţiile asupra acestui gen literar bizantin pe
care am ales să le reformulez şi în faţa dumneavoastră, azi, în
amintirea ei, a erudiţiei, a spiritului de fineţe, a gustului literar
de care dădea strălucită dovadă în asemenea dialoguri, în care se
angaja cu nobilă pasiune.
Confundată multă vreme cu literatura encomiastică 1 ,
literatura parenetică este unul dintre genurile retoricii aulice
bizantine. Ambele sunt avataruri bizantine ale vechii retorici
demonstrative, de aparat (epideiktice) greceşti şi au ca scop
propagarea imaginii suveranului ideal, prin cuvântări rostite în
cadrul ceremoniilor de la Curtea imperială, cu diferite prilejuri.
Textele aparţinând genului encomiastic sunt cuvântări de
laudă, enkomia, care îl elogiază pe bazileu pentru că ar întrupa
calităţile suveranului optim, celelalte, parenezele sunt cuvântări
educative, de sratuire, paraineseis, care recomandă bazileului
însuşirea calităţilor absolut necesare suveranului optim. Şi unele
şi celelalte sunt, aşadar, expresii şi mijloace de propagandă ale
ideologiei imperiale bizantine, pledoarii în favoarea doctrinei
puterii monarhice absolute de drept divin a împăratului,
texte revelatorii şi normative de teologie politică. Cuvântările
parenetice şi encomiastice reprezintă mai mult decât mostre
de literatură ori de retorică. Ele sunt componente esenţiale ale
„liturghiei imperiale~ ale acelui spectacol desf'aşurat după un
scenariu savant întocmit, ce însoţeşte apariţiile în public ale
monarhului, spectacol menit să dezvăluie participanţilor, prin
rituri şi simboluri, prin cuvinte şi gesturi, prin aclamaţii, piese de

1
P. Hadot, în Reallexikon for Antike und Christentum, s.u.
Furstenspiegel, Stuttgart, 8, 1972, p. 497-502.
324
vestimentaţie şi însemne, măreţia puterii imperiale, originea ei
divină, semnificaţia politică şi religioasă a actelor împăratului 1•
Herbert Hunger, învăţatul care a surprins cel dintâi şi cel
mai exact trăsăturile definitorii ale genului literar parenetic
bizantin2, a demonstrat că nu oricine putea să scrie, necum
să-i adreseze împăratului, în cadrul solemn al ceremoniilor de
la Curte, cuvântări parenetice. Asemenea texte prescriptive,
destinate de cele mai multe ori fiilor de împăraţi, rostite public
fie în momentul asocierii lor la domnie, fie cu prilejul preluării
succesiunii, fie în alte împrejurări, nu puteau fi, în principiu,
alcătuite decât de persoane îndreptăţite să-i dea sfaturi unui
împărat, adică fie de părintele împăratului, aşadar de împăratul
în exerciţiu, fie de un preceptor al tânărului împărat, fie de un
înalt dregător devotat, înzestrat cu experienţă politică, talent
literar şi oratoric şi cultură generală. Şirul autorilor bizantini de
pareneze este deschis de Synesios din Cirene (cca 370-cca 412),
cu a sa cuvântare Despre împărăţie rostită de el în faţa împăratului
Arcadius, în calitate de ambasador al cetăţii sale, cuvântare în
care apără libertăţile cetăţenilor şi opţiunile lor politice, inclusiv
libertatea de expresie (paresia) şi creionează curajos portretul
bunului împărat, opunându-l monarhului nelegitim, tiranului 3•
Lui Synesios, personalitate aparţinând epocii de tranziţie de la
Roma la Bizanţ, îi succed autorii autentic bizantini de pareneze,
dintre care sunt de amintit: Agapet Diaconul, probabil

1
C( Otto Treitinger, Die ostromische Kaiser-und Reichsidee nach
ihrer Gestaltung im hO.fischen Zeremoniell, Jena, 1938.
2
Herbert Hunger, Die hochsprachliche profane Literatur der
Byzantiner, I, Miinchen, 1978, p. 157-165.
3
Sinesio di Cirene, Sul/a regalita, a cura di Carlotta Amande e
Paola Graffigna, con una nota di Luciano Canfora, testo greco a
fronte, traduzione latina di Dionysius Petavius, Palermo, 1999.
325
preceptorul împăratului Iustinian, în secolul al VI-lea 1; împăratul
Vasile I Macedoneanul (867-886), întemeietorul dinastiei
zise macedonene, autorul oficial a două pareneze adresate
fiului său, viitorului Leon al VI-lea zis Cel Înţelept (886-912),
autorul lor real fiind însă, pare-se, patriarhul ecumenic Fotie
(858-867, 877-886), preceptorul lui Leon 2 ; Teofilact (cca 1050-
cca 1108), viitorul arhiepiscop al Ohridei, preceptorul lui
Constantin, fiul lui Mihail al Vii-lea Dukas (1071-1078) 3;
Kekaumenos, general în retragere din Larisa Tesaliei (sec.
XI), autorul unei pareneze atipice prin care adresează fiilor
săi sfaturi privitoare la comportamentul în diferite demnităţi
publice, inclusiv demnitatea de împărat 4 ; Nichifor Blemmydes
(1197-1272), reprezentant al umanismului niceean de după
căderea Constantinopolului sub latini, care adresează, în secolul
al Xiii-lea, sfaturi de comportament imperial viitorului Teodor

1
Agapetos Diak.onos, Der Furstenspiegel for Kaiser /ustinianos,
Ersanals kritisch herausgegeben von Rudolf Riedinger, Athenai,
1995 (Hetaireia philon tou laou, Kentron Ereunes Byzantiou ). Despre
Agapet, v. acum şi Renate Frohne, Agapetus Diaconus. Untersuchungen
zu den Quellen und zur Wirkungsgeschichte des ersten byzantinischen
Furstenspiegels. Diss. Tubingen, 1985.
2
Kurt Emminger, Studien zu den griechischen Furstenspiegeln. 11
Die spiitmittelal.terliche Obersetzung der Demonicea. III. Bixt7tAe{ov
lmptX.A.ixllX 7rctpix1veT1Kâ. Inaugural-Dissertation zur Erlangung der
Doktorwiirde der philosophischen Fakultăt (I. Sektion) der K.
Ludwig-Maximilians-Universităt zu Miinchen, vorgelegt von Kurt
Emminger, Miinchen, 1913, p. 23-73 (textul bizantin: p. 50-73).
3
Discours au Porphyroginete Constantin Doukas, în Theophylacti
Achridensis Opera, I, recensuit, gallice vertit, notis indicibusque
instruxit Paulus Gautier, Tesalonic, 1980, p. 177-211.
4
Sovety i rasskazy Kekavmena. Sotinenie vizantijskogo pothJvodca
XI veka, podgotovka teksta, perevod i komentarii G.G.Litavrina,
Moskva, 1972.
326
al Ii-lea Laskaris (1254-1258), discipolul său 1 ; Toma Magistrul,
în călugărie Teodul (1270-1325), care scrie o lucrare parenetică
pentru discipolul său Constantin Paleologu!, fiul lui Andronic
al Ii-lea Paleologu! ( 1282-1328) şi o alta, foarte originală, un soi
de manual al bunului cetăţean, destinată tuturor bizantinilor;
împăratul Manuel al Ii-lea Paleologu! (1391-1425), bazileu
savant şi calofil, autorul unei lucrări parenetice foarte elaborate,
adresate, în chip de testament, fiului său, viitorulului împărat
Ioan al VIII-lea Paleologu! (1425-1448) 3•
Factori ideologici şi literari de unitate a literaturii
parenetice bizantine. Atât sub raportul conţinutului ideatic,
cât şi sub raportul formei literare, literatura parenetică bizantină
înfăţişează cititorului aspecte de incontestabilă unitate,
confundată de exegeţii mai puţin capabili ori dispuşi să înţeleagă
mentalitatea bizantină cu monotonia. Au conferit unitate

1
Pareneza lui Blemmydes, intitulată metaforic Basilikos andrias,
„statuia imperialăn, a fost editată critic de Kurt Emminger, Studien zu
den g;riechischenFurstenspiegeln, 1 ZumAndrias basilikos desNikephoros
Blemmydes, Prograrnrn des Koniglichen Maximilians-Gyrnnasiurns,
Miinchen, 1906, p. 8-36.
2
Textele lui Toma Magistrul (Teodul Monahul) sunt editate
în J.P. Migne, Patrologia Graeca, 145, col. 447-496 şi col. 495-548,
însoţite de traducere latină. Au fost traduse în germană şi adnotate de
Wilhelm Blum, Byzantinische Furstenspiegel. Agapetos, Theophylakt
von Achrid, Thomas Magister, Stuttgart, 1981, p. 99-193.
3
Pareneza lui Manuel II Paleologu! a fost publicată, însoţită de
o traducere în limba latină, în J.P. Migne, Patrologia Graeca, 156,
col. 320-384. Împăratul Manuel al Ii-lea a mai scris şapte cuvântări
etico-politice adresate tot fiului său Ioan (PG, 156, col. 385-561) şi
o alta destinată supuşilor săi credincioşi (PG, 156, col. 561-564), cf.
Herberc Hunger, Die hochsprachliche profane Literatur der Byzantiner,
I. p. 164, n. 17.
327
acestui gen literar, pe de o parte, factori ideologici, pe de alta
factori literari.
Ideologia imperială bizantină nu a suferit modificări
substanţiale de-a lungul mileniului de existenţă a Bizanţului1.
Vom găsi, aşadar, în toate textele parenetice bizantine, referiri
la unicitatea şi ecumenicitatea Imperiului, la preeminenţa
lui absolută asupra tuturor formaţiunilor politice din lume,
la funcţia lui civilizatoare şi misionară creştină, la concordia
(symphonia) ce trebuie să guverneze raporturile dintre Imperiu şi
Biserică, la originea dumnezeiască a puterii imperiale, charisma
politică încredinţată nemijlocit de Dumnezeu alesului său, la
datoria bazileului de a imita modelul divin, cultivând virtuţile
adecvate misiunii sale (virtuţile teologale - credinţa, speranţa,
dragostea, virtuţile cardinale - înţelepciunea, moderaţia, curajul,
dreptatea, celelalte virtuţi naturale), la comportamentul ideal al
monarhului îndemnat să-şi aleagă judicios sfetnicii, preferându-i
pe aceia care-i spun adevărul în faţă, la principiile moralei
creştine ce trebuie respectate (milostenie, smerenie, înfrânare de
la excese, castitate, fidelitate conjugală, fidelitate faţă de prieteni,
spirit de dreptate faţă de duşmani, iertarea tuturor semenilor
etc.etc.), la etosul bizantin specific pe care trebuie să-l păzească
(apărarea integrităţii Imperiului şi îndeplinirea misiunii sale,
apărarea şi propagarea ortodoxiei, cultivarea minţii şi a trupului
potrivit principiilor paideii clasice încreştinate, comportarea
civilizată în societate, abţinerea de la oprimarea celor nevoiaşi,
evitarea fiscalismului excesiv, respingerea venalităţii funcţiilor,
asigurarea păcii mondiale şi armoniei sociale, abţinerea de la
privilegierea barbarilor în detrimentul romeilor etc. etc.).

1
Helene Ahrweiler, L 'ideologi.e politique de l'Empire byzantin,
Paris, 1975 (=Ideologi.a politică bizantină, Traducere: Cristinajinga,
Postfaţă: Nicolae-Şerban Tanaşoca, Editura Corint, Bucureşti, 2002).
V. şi Endre von Ivinka, op. cit.
328
 Factorii literari care dau unitate genului parenetic ţin de
clasicismul bizantinilor, de respectul lor scrupulos faţă de
tradiţia retorică. La originea acestui gen stau, în primul rând,
cuvântările de sfătuire adresate de Isocrate lui Nikok.les, lui
Evagoras, lui Demonikos (Sfaturile către Demonikos ar putea fi
un elaborat tardiv în stil isocratic), precum şi scrierile similare
ale urmaşilor lui, între care Dion Chrysostomos, cu ale sale
cuvântări adresate împăratului Traian. Cel de al doilea model
literar al parenezelor bizantine sunt cărţile parenetice ale Sfintei
Scripturi (Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Iisus
fiul lui Sirah, Proverbele lui Solomon) şi gnomologia creştină
(Patericul, Limonariul). Cercetătorii au identificat setul de
locuri comune retorice referitoare la calităţile principelui optim
preluate de autorii bizantini de la înaintaşul lor exemplar,
Isocrate, dar prelucrate în spirit creştin şi îmbogăţite cu topoi
aparţinând literaturii gnomologice vetero-testamentare şi
creştine. E vorba de comparaţii, metafore, epitete, sintagme,
chiar şi jocuri de cuvinte: împăratul este asemenea soarelui,
Imperiul este asemenea unei corăbii, iar împăratul cârmaciul
ei, fericit Imperiul condus de un împărat filosof, împăratul este
unsul lui Dumnezeu căruia trebuie să-i dea socoteală pentru felul
în care-şi îndeplineşte misiunea, împăratul nu trebuie să uite că
este un muritor ca toţi ceilalţi oameni, împăratul trebuie să-şi
aleagă prietenii cu grijă, să nu se lase sedus şi corupt de linguşitori
etc. etc. Există, din punctul de vedere al structurării discursului,
două tipuri de pareneze bizantine, corespunzătoare celor două
modele amintite: 1) cuvântările „legate", dezvoltări organic şi
logic structurate de idei despre împărăţie, după modelul isocratic
şi 2) capitolele sfătuitoare (kephalaia parainetika), culegeri de
apoftegme formulate concis, în capitole ce se înşiruie oarecum
aleatoriu, fără legătură logică între ele, rânduite uneori numai
în aşa fel încât iniţialele primelor cuvinte din fiecare capitol să
formeze un acrostih, cuprinzând „iscălitura" autorului şi numele
329
dedicatarului. Cele două modele retorice fundamentale sunt
respectate riguros, în spiritul clasicismului, de autorii bizantini
de pareneze, de aici unitatea genului. Primei categorii îi aparţin,
de pildă, cuvântările lui Teofilact, Toma Magistrul (Teodul
Monahul), Kekaumenos, celei de a doua lucrările lui Agapet,
Vasile I Macedoneanul, Manuel al Ii-lea Paleologul 1•
Factori ideologici şi literari de diversitate a literaturii
parenetice bizantine. Diversitatea literaturii parenetice
bizantine, ocultată în mare măsură de perenitatea ideologiei
imperiale, pe de o parte, a doctrinei literare clasicizante, pe de
alta şi încă insuficient pusă în lumină de exegeţi, se manifestă
atât în conţinutul, cât şi în forma lor. La nivelul conţinutului,
diversitatea este rezultatul modulării variate de către autori a
mesajului ideologic, în esenţă acelaşi, în funqie de împrejurările
generale şi de opţiunile personale ale scriitorilor, cu accente
dictate de necesităţile momentului, de angajamentele lor
politice partizane, de formaţia lor culturală, de intenţiile lor
propagandistice imediate. Aşa, de pildă, cuvântarea diaconului
Agapet adresată împăratului Iustinian, discipolul lui, îndată
după urcarea acestuia pe tron, reflectă o tendinţă, aş spune,
conformistă, ea schiţează în termeni aproape dogmatici, foarte
generali, mai curând morali, desprinşi de contingenţele politice
imediate şi accesibili chiar celor mai simple spirite, portretul
împăratului ideal într-o vreme în care creştinismul triumfa
definitiv în Imperiul pe cale de reîntregire teritorială. Parafrazând
zisa lui Fran1ţois Mauriac2 , aş spune că intenţia lui Agapet nu e
aceea de a schiţa în faţa suveranului său modelul împăratului

1
Herbert Hunger, Die hochsprachliche profane Literatur der
Byzantiner, I, Miinchen, 1978, p. 157-160.
2
Scriitorul Fran~ois Mauriac, pe care-l citez din memorie,
cunoscut pentru catolicismul său riguros, ţinea să sublinieze că nu este
un „autor de romane creştine", ci un „creştin autor de romane".
330
creştin ideal, ci de a-i recomanda unui creştin comportamentul
adecvat condiţiei lui de împărat. Pareneza adresată fiului său
Leon de împăratul Vasile I Macedoneanul, operă datorată
în realitate, foarte probabil, patriarhului Fotie, prototipul
umanistului bizantin, reflectă, în schimb, un nivel de cultură
înalt şi un anumit intelectualism, ea face de altfel apologia paideii
încreştinate, cuprinde citate şi aluzii discrete la cultura clasică
antică, merge până la formularea unor recomandări de lecturi
utile, în spiritul epocii primului umanism şi al primei renaşteri
bizantine căreia îi aparţine 1 şi pledează în favoarea ortodoxiei în
termeni teologici de maximă tehnicitate dogmatică. La rândul
ei, cuvântarea parenetică adresată nevârstnicului Constantin
Dukas, fiul lui Mihail al Vii-lea Dukas, de Teofilact, viitorul
arhiepiscop al Ohridei, strălucit cărturar şi retor, pare să aibă
un mesaj politic imediat, ea face numeroase aluzii polemice la
contextul politic în care este compusă. În condiţiile venirii lui
Alexie I Comnenul la putere, printr-o salutară lovitură de stat
militară care a avut drept rezultat alungarea de pe tron a lui
Nichifor Botaniates, uzurpatorul tronului lui Mihail al Vii-lea
şi instaurarea unui regim de stabilitate dinastică, Teofilact
opune „tiranului" pe suveranul legitim, pledând, mi se pare
evident, în favoarea lui Alexie. Teofilact face un elogiu vibrant şi
împărătesei mame, Maria din Alania, pentru comportamentul
ei de autentică basilissă creştină, cu o viaţă aproape ascetică,
pentru vasta ei cultură teologică şi profană. Văduva lui Mihail
al Vii-lea, devenită de nevoie soţia lui Botaniates era garantul
legitimităţii imperiale şi un personaj cheie pentru asigurarea
succesului lui Alexie. Sfaturile şi povestirile lui Kekaumenos,
adresate urmaşilor săi, cărora le recomandă comportamentul
potrivit diferitelor dregătorii pe care le pot dobândi, inclusiv

1
Paul Lemerle, Le premier humanisme byzantin, Paris, 1971.
331
dregătoria supremă, imperială, dacă interpretarea mea e corectă 1 ,
se disting prin caracterul lor foarte pragmatic, foarte profesional
aş spune, autorul referindu-se la probleme punctuale curente
de conduită politică, administraţie provincială şi strategie
militară, lucru neobişnuit în celelalte pareneze. Singulară în
felul ei, scrierea lui Kekaumenos este însufleţită de un sentiment
„naţional" bizantin, romeic, foarte viguros, cu incontestabile
accente de xenofobie, aşa cum reiese din vehementa diatribă
împotriva vlahilor, aromânii răzvrătiţi în secolul al Xi-lea din
Tesalia sau din rezervele formulate asupra promovării unor
aliaţi occidentali, franci, în demnităţi bizantine2 •
Diversitatea literaturii parenetice bizantine la nivelul formei
se datorează formaţiei intelectuale, talentului şi opţiunilor
estetice ale scriitorilor. Mai toţi autorii de pareneze practică
greaca arhaizantă, savantă, a literaturii clasicizante. Fie că preferă
cuvântarea epideiktică de tip isocratic, fie că optează pentru
culegerea de apoftegme de tip gnomologic, toţi aceşti autori
sunt familiarizaţi cu procedeele retoricii elenistice şi dovedesc
uneori un rafinament extrem în mânuirea lor, comportându-se,
ar spune Hermann Hesse, ca nişte autentici maeştri ai „jocului
cu mărgele de sticlă". Agapet şi Vasile I Macedoneanul, de
pildă, recurg din abundenţă la paronomasii, homoioteleutoane,

1
Unii cercetători consideră că discursul parenetic pentru împărat
din Sfaturi /i povestiri ar aparţine unui autor anonim diferit de
Kekaumenos, alţii că ar fi adresat împăratului în exerciţiu. Putem
accepta, cred, că este vorba de un discurs fictiv către împărat, destinat
expunerii ideilor scracegului despre dregătoria imperială, după ce
expusese părerile sale despre alte dregătorii şi adresat, de fapt, spre
lectură, urmaşilor săi dintre care nu era exclus să se ridice chiar un
împărat. Herberc Hunger, Die hochsprachliche profane Literatur der
Byzantiner, I, p. 162 atrage atenţia asupra originalităţii de fond şi
formă de care dă dovadă pareneza lui Kekaumenos.
2
Cf. Kekaumenos, op.cit„ p. 268-270 şi 280-282.
332
metafore rare, antiteze frapante, clauzule ritmice, iar Manuel
al Ii-lea Paleologu! îşi dedică fi.ului său lucrarea printr-un
acrostih extrem de elaborat 1• În schimb, Kekaumenos, bizantin
de instrucţie mijlocie2, scrie într-un stil simplu, într-o limbă mai
apropiată de greaca vorbită în vremea lui. Luându-şi libertatea de
a recurge la mixajul genurilor literare, Teofi.lact îmbină în chip
insolit, dar armonios, cuvântarea parenetică adresată tânărului
său discipol Constantin Duk.as cu discursul encomiastic în
onoarea împărătesei mame Maria din Alania. Iar dacă umanistul
niceean Nichifor Blemmydes îşi argumentează poveţele adresate
lui Teodor al Ii-lea Laskaris prin pilde desprinse din vastele lui
lecturi, din istoriografia greco-romană şi din Biblie, strategul
Kekaumenos îşi ilustrează pragmaticele sfaturi prin pitoreşti
povestiri edificatoare de evenimente trăite din trecutul lui şi al
familiei lui.
Literatura parenetică bizantină şi literatura românească.
În ce măsură literatura parenetică bizantină a circulat în spaţiul
cultural românesc şi în ce măsură a influenţat ea creaţia literară
din 'fa.rile române? Nu am putut identifica până acum dovezi
certe ale unei influenţe directe a textelor parenetice bizantine
la care m-am referit asupra Învăţăturilor lui Neagoe Basarab
către fiul său Theodosie, capodopera parenetică românească,
redactată în slavonă, de admirabilă originalitate a cugetării
politice, datorată fie lui Neagoe Basarab însuşi, fie unui cleric
împuternicit de domnitor. Similitudinile de conţinut şi formă

1
Acrostihul parenezei lui Manuel al Ii-lea se înraţişează, într-o
traducere liberă, astfel: "BAZILEUL BAZILEULUI, MANUEL
LUI IOAN, TATĂL FIULUI, AL SUFLETULUI MEU ROD
ORICUM AR FI, HRANA PENTRU SUFLETUL TAU
ÎN PLINA VIGOARE, CARUIA DUMNEZEU SA-I FIE
ÎNDRUMATOR".
2
Cf. Paul Lemerle, Prolegomenes aune edition critique et commentee
des nConseils et Recits'' de Kekaumenos, Bruxelles, 1960.
333
dintre această lucrare şi parenezele bizantine sunt datorate
desigur mentalităţii creştin-ortodoxe răsăritene comune,
etosului domnesc tradiţional de obârşie bizantină, sugestiilor
ideologiei imperiale bizantine şi acelei tradiţii literare bizantine,
mai mult sau mai puţin bine cunoscute la români, care şi-a
pus amprenta asupra întregii noastre literaturi vechi fie direct,
fie, mai ales, prin intermediul literaturii slavone. Învăţăturile
lui Neagoe sunt o excepţională ilustrare a felului în care
universalismul bizantin a stimulat afirmarea fondului naţional,
particular, românesc. În treacăt fie spus, am fost ispitit o clipă
să cred că, aşa cum Vasile I Macedoneanul a apelat la patriarhul
Fotie pentru elaborarea Sfaturilor către fiul său Leon, Neagoe
Basarab ar fi putut apela la Manuel Corintianul, marele retor al
Patriarhiei ecumenice şi, cum releva Petre Ş. Năsturel, consilier
oficial al domnitorului român în chestiuni teologice 1, pentru a-i
cere să elaboreze, în limba greacă, aşa cum susţinuse Leandros
Vranoussis, Învăţăturile către fiul său Iheodosie, formulate în
numele lui însuşi. Rămân convins că o asemenea colaborare,
legitimată de precedentul imperial bizantin şi reflectând, într-o
anumită măsură aspiraţia la asumarea rolului bazileului bizantin
în lumea ortodoxă, după căderea Bizanţului, nu ar avea nimic
jignitor pentru amintirea marelui voievod ori pentru demnitatea
noastră naţională, ba chiar dimpotrivă. Mărturisesc însă că
argumentele lui Demostene Russo şi ale lui Dan Zamfirescu
în favoarea priorităţii versiunii slave a Învăţăturilor faţă de cea
grecească, datorată lui Manuel Corintianul, par de neclintit,
aşa încât şi pentru mine marele retor rămâne să fie preţuit,
deocamdată, din punct de vedere literar, ca simplu traducător
din slavonă în greacă 2•

1
Cf. P.Ş. Năsturel, în „România literară" nr. 51(63)/1969.
2
Dan Zamfirescu, Neagoe Basarab fi invăţăturile către fiul său
Theodosie. Problemele controversate, Bucureşti, 1973.
334
 În schimb, aşa cum a arătat, pe urmele lui Demostene Russo,
Ariadna Camariano-Cioran, cel puţin patr.u dintre textele
parenetice bizantine mai sus-amintite - anume cuvântările
lui Synesios, Agapet, Vasile I Macedoneanul şi Teofilact -
s-au bucurat de o largă circulaţie la noi ceva mai târziu, în
secolele XVII-XVIII, în versiuni manuscrise, în numeroasele
ediţii tipărite în Occident începând din secolul al XVI-iea,
în versiuni neogreceşti şi, unele, chiar în versiuni româneşti.
Sevastos Kiminitis, rectorul Academiei domneşti din Bucureşti,
i-a dedicat lui Constantin Brâncoveanu traducerile sale în
neogreacă ale textelor lui Synesios, Agapet şi Teofi.lact, iar
Chrisant Notaras, viitorul patriarh al Ierusalimului, i-a închinat
aceluiaşi o traducere în neogreacă a parenezei împăratului
Vasile I Macedoneanul, care a şi fost tipărită, la Bucureşti, pe
spezele domnitorului, împreună cu textul original bizantin, în
1691. Au circulat şi sunt păstrate în multe manuscrise şi versiuni
româneşti ale operelor lui Agapet şi Vasile I Macedoneanul.
Parenezele bizantine amintite erau interpretate, sub îndrumarea
profesorilor lor, de elevii Academiilor domneşti de la Bucureşti
şi laşi, cu limba de predare greacă 1 • În epoca de neobizantinism
românesc a secolelor XVII-XVIII, când oraşul Bucureşti a ajuns
să facă figură de nou Constantinopol, în care greaca era limba
înfrăţirii universale, în stil clasicizant, întru Cristos, şi nu organul
de expresie exclusivă a identităţii etnice elenice, parenezele
bizantine au fost adesea citate deopotrivă de umanişti români
(fraţii Greceanu, spătarul Milescu) ca şi de învăţaţi greci activi

1
Ariadna Camariano-Cioran, Pareneses byzantines dans Les Pays
Roumains, în Etudes Byzantines et Post-byzantines, I, Bucarest,
1979, p. 117-133. V. şi Al. Duţu, ,,Le miroir des princesn dans la
cu/ture roumaine, „Revue des Etudes Sud-Est Europeennes" 6,
1968, p. 439-479; Ihor Sevcenko, Agapetus East and West. The
Fate of a Byzantine „Mirror of Princes'; „Revue des Etudes Sud-Est
Europeennes" 16 (1978), p. 3-44.
335
în Ţările Române. Ele au inspirat scrierile parenetice originale,
elaborate în greceşte, adresate de Matei al Mirelor lui Alexandru
Iliaş (1616-1618), de Antim Ivireanul lui Ştefan Cantacuzino
(1715), de Nicolae Mavrocordat fiului său Constantin (1725) 1•
Reexaminarea şi reevaluarea influenţei literaturii bizantine
asupra vechii literaturi româneşti, în ipostazele ei slavo-română,
greco-română şi curat românească, rămân pentru noi o datorie.
Fie ca pilda şi spiritul celei care a fost Doamna Acad. Prof. Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, ca monahie, Maica Benedicta, să ne
ajute să o îndeplinim cum se cuvine.

16.08.2007-16.06.2008

Unitate fi diversitate în literatura parenetică bizantină,

comunicare la colocviul "Tradiţie spirituală românească
şi deschidere spre universal~ Putna, 18-20 august 2007,
în "Caietele de la Putna" editate de Fundaţia Credinţă
şi Creaţie Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga- Maica
Benedicta, I, 2008, 1, p. 75-92 şi în Creaţie şi tradiţie
literară bizantină. Stu.dii şi texte, Editura UNARTE,
Bucureşti, 2009, p. 137-152.

1
Ariadna Camariano-Cioran, op. cit., p. 131-133.
336
 O CARTE DE REFERINTĂ
, DESPRE
GRECIA MODERNĂ ŞI NEO ELENISM

Istoria Greciei moderne, datorată regretatului profesor

Apostolos E. Vakalopoulos ( 1909-2000), este prima carte
consacrată integral acestei teme care vede, iată, acum, lumina
tiparului într-o versiune românească, mulţumită străduinţei şi
stăruinţei domnului Dumitru M. Nicolae, elenist şi diplomat.
Operă de armonioasă şi echilibrată sinteză, concepută de o
autoritate ştiinţifică în domeniul istoriei neoelenismului, ea va
. da publicului nostru cititor posibilitatea să cunoască tendinţele
generale şi principalele etape ale procesului închegării şi
dezvoltării naţiunii, statului şi civilizaţiei greceşti moderne,
evenimentele cele mai importante care se înscriu în desf'ăşurarea
lui, personalităţile care au contribuit în chip determinant la
înf'ăptuirea lui şi, nu în ultimul rând, să urmărească destinul
hărăzit în ultimele veacuri mulţimilor anonime de oameni,
altminteri necunoscuţi, care au constituit şi întruchipează azi,
cu demnitate, inteligenţă şi patos, naţiunea greacă.
Privit adesea cu oarecare condescendenţă, elenismul modern
a fost nu o dată depreciat prin comparaţia cu elenismul clasic.
A fost, cândva, contestată în numele antropologiei ştiinţifice
consangvinitatea grecilor de azi cu elinii antichităţii; ei nu
ar fi decât alogeni asimilaţi, slavi, albanezi şi vlahi grecizaţi,
nicidecum autentici elini, aşa cum susţin. A fost ridiculizată
pretenţia grecilor de azi de a fi moştenitorii spirituali ai vechilor
atenieni şi spartani; li s-a reamintit, cu o umbră de dispreţ, că
predecesorii lor imediaţi nu sunt marile spirite libere şi creatoare
care au f'ăcut gloria epocii lui Pericle, ci ţarigrădenii bizantini
şi fanarioţi, marcaţi de despotism oriental, mistică ortodoxă
337
şi naţionalism balcanic, epigoni sterili ai acelora. A fost
condamnată sever tentaţia grecilor din zilele noastre de a proiecta
în trecutul antic sentimentul modern al identităţii naţionale şi
aspiraţia către unitatea politică a întregului neam, din ţară şi
din diaspora, atribuindu-le, în chip anacronic, vechilor elini;
au fost puse, în schimb, în evidenţă temeiurile ideologice mult
mai recente, de inspiraţie revoluţionară franceză şi romantică
germană, ale constituirii lor în naţiune, concomitent cu celelalte
popoare din Sud-Estul european. Şi, în pofida faptului că limba
elină serveşte drept instrument de creaţie culturală de peste
două mii de ani, li s-a demonstrat grecilor, fără amenitate, că,
a.şa cum s-a întâmplat şi în cazul structurilor instituţionale ale
vieţii de stat, literatura lor modernă, la fel de tânără ca a celorlalţi
balcanici, a fost elaborată, după acelea.şi modele şi a adoptat
acelea.şi forme occidentale, de import relativ târziu, inadecvate
fondului autohton.
Fără să fie cu totul neîntemeiate, datorate, în parte, chiar
spiritului critic al unor prestigioşi învăţaţi greci, socotiţi educatori
ai neamului şi lideri de opinie de netăgăduit patriotism, toate
aceste imputări, stârnite într-o oarecare măsură şi de ostentaţia
cu care grecii înşişi au ţinut să se identifice uneori, în chip
exclusiv, cu vechii elini, sunt totuşi excesive şi nedrepte. Dincolo
de binevenitele nuanţe pe care ele le impun în reprezentarea
genezei Eladei moderne, rămâne mai presus de orice îndoială
faptul că inefabilul principiu unificator al lumii greceşti, ideea
elenică, a fost întotdeauna viu în conştiinţa poporului grec,
întreţinându-i sentimentul unei identităţi inconfundabile şi
al unei neîntrerupte continuităţi istorice din cele mai vechi
timpuri până astăzi.
În diversitatea succesivelor sale ipostaze, de o derutantă
varietate - arhaică, clasică, elenistică, greco-romană, ·bizantină,
levantină, fanariotă - reflectată şi în numele cu care grecii s-au
desemnat ei înşişi sau au fost desemnaţi de străini de-a lungul
338
vremurilor - ahei, danai, eleni, romei, bizantini, greci - elenismul
este, într-adevăr, o entitate istorică şi o prezenţă perenă în viaţa
omenirii. Transmisă neîntrerupt, din generaţie în generaţie,
atât în forma ei populară, cât şi în cea literară, limba greacă
şi-a transformat necontenit, de-a lungul veacurilor, structura şi
lexicul, fără a înceta să rămână ea însăşi. Tot astfel, comunitatea
celor care au vorbit-o şi care i-au valorizat virtuţile unice de
organ al cunoaşterii şi al expresiei în planul culturii scrise,
şi-a restructurat şi ea necontenit organizarea socială, sistemul
de valori religioase şi culturale, ideologia şi regimul politic,
păstrându-şi totuşi identitatea. Mai mult decât atât, expansiv în.
toate înfăţişările sale istorice, elenismul a stimulat întotdeauna
potenţialul creator al popoarelor cu care a venit în contact, fle
că le-a asimilat total, absorbindu-le în beneficiul său energiile,
fle că le-a orientat numai afirmarea proprie. Spre deosebire
însă de lumea latină, produs al expansiunii Romei imperiale,
ale cărei componente au evoluat divergent, generând limbi
diferite şi naţiuni noi, romanice, lumea greacă, rezultat al roirii
polisurilor libere, apoi al expansiunii Imperiului macedonean
şi a celui bizantin, nu a dat naştere mai multor limbi şi naţiuni
neoelenice; ea şi-a păstrat cu tenacitate unitatea, continuitatea şi
unicitatea. Neoelenismul modern este, aşadar, astăzi, nu numai
ultimul, ci şi singurul avatar al ideii elenice.
Tocmai de aceea, el concentrează însă, în bogăţia plămadei
lui, valorile, tendinţele, tradiţiile, de o diversitate care merge
până la contradicţie, ale tuturor celor care l-au precedat. De
aici dibuirile şi confruntările învăţaţilor care au încercat să
definească, dar şi ale oamenilor de stat şi de cultură care s-au
străduit să construiască naţiunea greacă, optând hotărât pentru
unele dintre ele, contestându-le vehement pe altele, încercând,
într-un sfârşit, să le valorizeze critic pe toate, printr-o operaţie
de originală şi armonioasă sinteză, înraptuită în spiritul
modernităţii. Este meritul lui Apostolos E. Vakalopoulos de a

339
fl înţeles şi de a ne face să înţelegem acest îndelungat proces,
de la începuturile lui, pe care le situează pe drept cuv1nt în
Niceea secolului al Xiii-lea, unde renaşte, după cucerirea de
către latini a Constantinopolului, într-o formă nouă, conştiinţa
m1ndră a grecităţii, p1nă la împlinirea naţiunii elene ca factor
de solidaritate şi securitate europeană, aşa cum ea se manifestă
în zilele noastre.
în toate etapele istoriei lui, elenismul şi-a fllcut simţită
prezenţa şi influenţa în viaţa rom1nilor. Cetăţile greceşti din
Pontul st1ng au întreţinut fructuoase relaţii cu strămoşii noştri
geţi, Constantinopolul - încă latino-grecesc - a desăvhşit
opera de romanizare şi creştinare a înaintaşilor noştri începută
de Roma, Imperiul bizantin a conferit mai thziu legitimitate
internaţională statelor feudale rom1neşti şi a consolidat Biserica
ortodoxă, contribuind totodată, mai întAi prin mijlocirea
sud-slavilor, apoi direct, la cristalizarea culturii rom1neşti
medievale, iar în vremea turcocraţiei, domnii rom1ni au preluat
rolul de protectori ai Bisericii şi culturii ortodoxe, de expresie
precumpănitor grecească, deţinut odinioară de împăraţii
constantlnopolitani. Dar, mal ales, lările rombic au fost,
datorită relativei lot autonomii faţă de Poarta otomană, spaţiul
privilegiat în care s-a dezvoltat, în vremea controversatelor
domnii fanariote, cultura greacă, tot mai receptivă faţă de
influenţele occidentale: alei a fost pregătită, simultan fi
în conlucrare, renaşterea, în forme naţionale moderne, a
popoarelor grec şi romA.n, de aici a pornit, în 1821, marea mişcare
revoluţionară care a dus la constituirea statului grecesc modern.
Nu-i de mirare că, tn secolele XIX-XX, Grecia şi Rominia s-au
găsit cel mai adesea alături, angajindu-se concertat, în toate
acţiunile de anvergură internaţională destinate ediflcării unei
Europe solidare, democratice şi liberale.
Deschizind, aşadar, cititorilor romini calea către înţelegerea
celui din urmă capitol al istoriei milenare a elenismului, cartea
340
de faţă îi va ajuta să înţeleagă mai bine propria lor istorie şi îi va
îndemna să reflecteze la temeiurile profunde şi rosturile înalte
ale prieteniei şi cooperării celor două naţiuni.

25 februarie 2004

Postfaţă la Apostolos E. Vakalopoulos,

Istoria Greciei moderne (1204-1985).
Traducere din limba greacă, note şi cuvânt din
partea editorului Dumitru N. Nicolae,
Editura Euroatlantica, Bucureşti, 2004,
p.596-599
PENTRU CLASICISM
 MOUSIKOS ANER.
ÎN AMINTIREA LUI GEORGE MURNU

începem să-l comemorăm pe George Murnu ca pe un om al

altui secol. S-au împlinit, la 1 ianuarie 1973, o sută cinci ani de la
naşterea sa. Momentul e potrivit pentru evocarea personalităţii
şi faptelor care l-au învrednicit de asemenea rememorări.
încerdnd să-i cuprindem în întregimea ei opera, putem astăzi
să-i surprindem mai exact profilul şi să determinăm mai aproape
de adevăr locul pe care ilustrul homerid român îl ocupă în
cultura noastră.
S-a născut la Veria, în Macedonia, la 1 ianuarie 1868. Era Aul
preotului aromân Ioan Murnu, cleric de aleasă cultură clasică,
fost o vreme paroh al bisericii române din Budapesta, autor al
unui dicţionar aromân-român-francez, păstrat la Biblioteca
Academiei în manuscris şi al unor traduceri din literatura greacă
antică şi medievală, de asemenea manuscrise. Anii de învăţătură
George Murnu şi i-a petrecut în oraşul natal, unde a urmat şcoala
primară, la Xanthi şi Bitolia, unde a urmat liceele român şi grec,
şi la Bucureşti, oraşul studenţiei sale. A fost elevul, între alţii,
al lui Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu şi Ioan Bogdan.
După obţinerea licenţei în litere şi filosoAe - „magna cum
laude„ - Murnu ~i-a început anii de drumeţie prin Europa. Şi-a
trecut la Miinchen doctoratul în chip strălucit sub îndrumarea
lui Karl Krombacher, unul din ctitorii bizantinologiei moderne
şi întemeietorul celui mai vechi azi şi mai important centru de
studii bizantine - acela din capitala Bavariei. A f"'acut călătorii de
studii la Berlin unde a lucrat cu renumitul clasicist Ulrich von
Wilamowitz-Moellendorff, la Atena şi Roma. Din 1908, când
este numit conferenţiar la Catedra de Arheologie din Bucureşti,
345
începe să urce treptele ierarhiei universitare; în 1910, e profesor
agregat, iar din 1914 până la pensionare, în 1939, profesor titular
la aceeaşi catedră. Devine, în 1909, membru corespondent al
Academiei Române, iar în 1923 - membru activ. S-a stins din
viaţă la 17 noiembrie 195 7.
În conştiinţa publică, Murnu s-a impus şi a rămas ca
traducător în româneşte al poemelor epice homerice. A integrat
într-adevăr culturii româneşti, Iliada şi Odiseea, publicate prima
între 1906-1912, în "Luceaîarul", la Budapesta, cea de a doua
în 1924 în editura Cultura Naţională. Succesul traducerii sale a
fost răsunător atât în ţară cât şi peste hotare. A fost considerată
nu numai cea mai bună traducere din Homer care s-a fa.cut în
România, dar şi, după opinia lui Wilamowitz, cea mai izbutită
echivalenţă modernă a epopeilor antice din lume. Aceste
traduceri au fost incontestabil gloria vieţii sale şi Murnu aşa le-a
privit. Toată viaţa a şlefuit textul românesc al Iliadei, ca şi pe
acela al Odiseei, dând la iveală mai multe versiuni pentru fiecare.
Ediţiile definitive au apărut prin grija fiicei sale, Iulia Murnu,
postum.
Faima îndreptăţită de tălmăcitor al lui Homer a umbrit alte
aspecte, nu mai puţin meritorii ale activităţii lui George Murnu.
S-a vorbit mai puţin despre traducerile pe care le-a dat Orestiei
lui Eschil (1942), Amintirilor despre Socrate ale lui Xenofon
( 1923 ), Sfaturilor către Demonicos atribuite lui lsocrate ( 1923 ).
Au fost oarecum neglijate traducerile sale din poezia mai tuturor
popoarelor lumii cuprinse în volumul Poeme străine (1928). A
fost uitată versiunea românească a lui Egmont de Goethe, aflată
în manuscris în Bibilioteca Teatrului Naţional. Critica literară
s-a oprit doar în treacăt asupra volumelor sale de versuri originale
(Gânduri şi vise, 1898; Alme Sol, 1925; Altare, 1934; Ritual
pentru tine, 1934; Tropare, 1940; Ritmuri macedonene, 1931)
cuprinse într-o formă definitivă în ediţia postumă de Poeme
(1969), îngrijită de Radu Hîncu şi Sanda Diamantescu, autori
346
şi ai unei pertinente, unică în felul ei, introduceri, un adevărat
studiu despre „poetul luminii" care a fost George Murnu.
Numai dialectologii şi aromânii altei generaţii mai cunosc
producţia poetică în dialect macedo-român a lui Murnu, poate
cea mai strălucită încercare de a ridica la demnitatea limbajului
poetic acest idiom.
Cât despre opera ştiinţifică a lui George Murnu, ea nu mai
este aproape deloc cunoscută în afara cercurilor de specialişti care
încă o folosesc cu spor. Lingviştii preţuiesc încă teza de licenţă
consacrată de Murnu elementului grec antefanariot în limba
română (1894) şi teza sa de doctorat despre împrumuturile
din română în neo-greacă (1902). Sunt considerate cu respect,
deşi arheologia a facut spectaculoase progrese în ultima
vreme, contribuţiile fostului director al Muzeului Naţional
de Antichităţi ( 1910-1911) la cercetarea urmelor romane de
la Tropaeum-Adam Clisi, unde Murnu a facut săpături, ca şi
contribuţiile sale teoretice privind arheologia într-o vreme
când aceasta se afla la noi la începuturile ei. E demn de amintit
faptul că Murnu a facut şi studii de istorie a artei în antichitate,
ţinând cur~uri însoţite întotdeauna de proiecţii la Universitatea
din Bucureşti şi publicând, printre altele, un remarcabil eseu
asupra Portretului elin (1908). O versiune revăzută şi adăugită
a acestuia din urmă, pregătită pentru tipar, se află în posesia
familiei. Cercetările lui George Murnu asupra istoriei vlahilor
balcanici au rămas în multe privinţe nedepăşite până astăzi, iar
viziunea sa asupra poziţiei şi rolului vlahilor în cadrul Imperiului
bizantin s-a dovedit, în liniile ei fundamentale, durabilă. În acest
domeniu învăţatul a dat la iveală mai multe studii, cuprinse în
parte în volumul Vlahia Mare ( 1913 ), care privesc principalele
momente din întreaga istorie medievală a aromânilor. A fost şi
un editor de izvoare istorice: a publicat traducerea comentată a
pasajelor referitoare la istoria Asanizilor din Nichita Choniates
- sursa bizantină de bază pentru cunoaşterea originilor
347
Imperiului româno-bulgar şi, împreună cu C. Litzica, a tradus
documentele cuprinse în tomul XIII al colecţiei Hurmuzaki
(perioada 1595-1837).
Omul era afabil, generos şi ardent. E. Lovinescu i-a schiţat
cândva portretul, cu simpatie, în rânduri definitive. Pe omul de
cultură, cunoscător al principalelor limbi de circulaţie universală
şi al celor clasice din care citea şi traducea cu egală pasiune
l-a evocat Tudor Vianu cu respect şi căldură. Corespondenţa
şi unele însemnări memorialistice păstrate de fiicele sale îl
zugrăvesc mai bine decât am îndrăzni s-o facem aici. Fie-ne
totuşi îngăduit să adăugăm la mărturiile păstrate una personală.
L-am văzut pe George Murnu o singură dată în viaţă. Eram copil
şi sosirea academicianului în casa noastră mă intimida profund.
îl aşteptam cu emoţie şi sfială. Dar cel care şi-a facut apariţia,
jovial şi volubil, m-a cucerit pe dată. Îi sorbeam toate cuvintele
pe care nu le înţelegeam prea bine. Am fost la un moment dat
trimis să aduc din bibliotecă masivul volum al Divinei Comedii
cu ilustraţii de Gustave Do re: Murnu voia să citească. Eram
copleşit de importanţa misiunii şi, nu mai puţin, de greutatea
cărţii. Murnu a început lectura: îmi răsună încă în auz felul în
care scanda versurile, mai mult recita decât citea - o ştia aproape
pe coată pe dinafară. A uitat de toţi şi de toate, cufundându-se
pe rând în bolgiile Infernului şi urcându-se apoi în cerurile
Paradisului; a recitat apoi din propriile sale traduceri. întrebat de
ce s-a limitat numai la tălmăcirea unor fragmente, s-a întristat:
"mi-ar mai fi trebuit încă o viaţă pentru Dante~ înţeleg azi de
ce Murnu a scris atât de puţin. Iubea, ca şi clasicii antichităţii în
tovărăşia cărora îşi consuma interior timpul hărăzit vieţii sale,
mai presus de orice, perfecţiunea.
Şi totuşi a fose privit mai ales ca un original. Ceea ce a frapat
şi-i frapează pe cei mai mulţi dintre cititorii săi este limba în care
a scris. E o limbă literară cu totul personală, o creaţie unică în
felul ei în cultura noastră. Murnu trebuie parcurs cu ajutorul
348
unui glosar. A adunat cuvinte din toate dialectele şi graiurile
româneşti şi a creat el însuşi cuvinte noi, cu mijloacele de derivare
lexicală ale limbii române, desigur, dar având mereu în minte
prezent modelul grecesc. S-a crezut că aceasta a fost din partea
lui o încercare de a birui insurmontabilele altfel dificultăţi pe
care le ridică în faţa tălmăcitorului textul homeric. Dar nu e aşa.
Întreaga operă de maturitate a lui George Murnu este scrisă în
acelaşi limbaj personal, vădeşte o deplină unitate de stil, exprimă
deci o personalitate şi o concepţie proprie despre scrisul literar.
S-a crezut şi se poate crede mai ales de către clasicişti că, prin
apelul la diferitele dialecte şi graiuri ale limbii noastre, Murnu
a dorit să creeze un echivalent românesc al limbii homerice;
într-adevăr limba eposului homeric pune în evidenţă straturi
diferite ale elinei, foloseşte forme aparţinând mai multor
dialecte ale acesteia. Totuşi limbajul lui Murnu nu este creat
prin calcul erudit, din scrupule de filolog cunoscător al istoriei
limbii eline. Murnu s-a călăuzit mai ales după criterii estetice. A
fost un estet al limbajului. Eufonia a deţinut în preocupările sale
un loc central. A spus-o însuşi nu o singură dată.
Eruditul, filologul dubla pe estet. Nu altfel se întâmpla cu
retorii din vechea Alexandrie. Şi Murnu a fost, mai mult poate
decât oricare altul dintre oamenii noştri de litere, un alexandrin.
Mai mult decât un umanist, cum par a ni-l recomanda formaţia
sa în şcolile germane, curiozitatea multilaterală în domeniul
filologic, în sensul larg al termenului, enciclopedismul
preocupărilor sale de literat, istoric, arheolog, lingvist, istoric
al artelor, George Murnu a fost ceea ce antichitatea numea un
o
nmousikos aner", un bărbat hărăzit cultului muzelor. adevărată
mistică a frumosului i-a dominat şi fecundat spiritul, hrănit în
acelaşi timp cu ştiinţă, cu erudiţie riguroasă şi abundentă. Nu un
grec de epocă homerică, ci un om de antichitate târzie a fost, în
forme moderne, în cultura noastră, George Murnu.
349
 Literatura elină era ambianţa în care, ca nimeni altul, trăia
şi gândea. Eschil, Platon sau Isocrate, Anacreon sau Pindar,
Sappho şi Mimnermos erau, alături de Homer, familiarii săi,
modelele pe care şi le asimilase organic. Aşa cum, altădată, un
Cantemir căuta să dea echivalenţe conceptelor aristotelice, de
pildă, Murnu a căutat să dea în româneşte echivalenţe valorilor
estetice vehiculate de limba greacă. Spiritul limbii române,
spiritul latin i s-a opus; Murnu făcea uneori, spre surprinderea
colegilor de Universitate care-i cunoşteau patriotismul, proces
limbii române, incapabile să exprime bogăţia lexicului grec, atât
de nuanţat. Nimic surprinzător în asta. La Roma, Murnu ar fi
protestat împotriva agrestităţii latinei. Născut în urmă cu trei
secole, el ar fi inaugurat în istoria limbii literare româneşti o
epocă poate. În secolul nostru, creaţia sa lingvistică, justificată de
faptul traducerii artistice a lui Homer, a fost privită cu respect şi
admiraţie chiar, dar n-a inaugurat o direcţie în practica literară.
Omul care rememora mereu în minte ode pindarice şi
rapsodii homerice şi care folosise în dialogurile cu profesorul
său Krumbacher, ca limbă de comunicare curentă, greaca veche,
era şi se simţea din toată inima în sfera celor terestre un latin,
un roman. A dat, cum aminte.am mai sus, pagini fundamentale
pentru istoria vlahilor balcanici. A pus în ele, odată cu
evocarea şi explicarea riguros ştiinţifică a faptelor şi pasiune de
comentator moral. A veştejit în aspre cuvinte trufia şi cruzimea
bizantină, participând afectiv la revoltele strămoşilor săi pe care
le reconstituia studiind izvoarele. Şi aici, în scrisul său istoric,
Murnu a rămas, nu numai prin accentele afective, acelaşi retor
antic. El concepea istoria nu numai ca pe o ştiinţă, ci şi ca pe o
artă şi a fost preocupat, altfel decât romanticii, de crearea unui
stil al prozei istoriografice. Puţini oameni de ştiinţă români au
avut, ca Murnu, scrupulul exprimării literare. Adăpat din aceeaşi
fântână a clasicismului, poate numai Vasile Pârvan îi stă alături.

350
 Astăzi, când George Murnu nu mai este printre noi, s-ar
cuveni ca Academia, în care a adus cu entuziasm si devotament
'
ceva din spiritul străvechilorînsoţiri neoplatonice ale elenismului
să-i închidă întreaga operă risipită în reviste şi volume într-o
culegere de Opuscula minora, la fel de preţioase, în felul lor, ca
monumentul pe care i l-a ridicat lui Homer.

„Viaţa românească", an. XXVI, 1973, 1,

p. 117-120
 O CARTE, UN UMANIST:
DIONISIE M. PIPPIDI DESPRE FORMAREA
IDEILOR LITERARE ÎN ANTICHITATE

Singulară în cultura românească, cartea intitulată Formarea

ideilor literare in antichitate, iniţial un curs ţinut la Facultatea de
litere şi filosofie din Bucureşti de tânărul, pe atunci, conferenţiar
universitar Dionisie M. Pippidi ( 1905-1993 ), se numără printre
puţinele lucrări de sinteză consacrate vreodată în lume teoriei şi
criticii literare antice. Prima ei ediţie, purtând subtitlul Schiţă
istorică, a apărut în 1944: a doua, cu informaţia bibliogra.Acă
adusă, critic, la zi, în 1972. Publicarea acestei a treia ediţii acum,
la începutul mileniului al treilea, nu reprezintă doar un gest de
pietate faţă de regretatul ei autor, ci răspunde unei necesităţi
actuale a culturii şi învăţământului nostru. Căci această carte,
reprezentativă pentru umanismul rominesc, e departe de a-şi fi
istovit funcţia instructivă şi educativă, ea îşi păstrează neştirbite
valoarea ştiinţifică şi spirituală, iar lectura ei oferă cititorului
prilej de aleasă desfătare intelectuală în compania unuia dintre
cei mai distinşi erudiţi contemporani.
Deşi destinată unui public mai larg şi scrisă în stilul potrivit
acestui caracter, cartea constituie o contribuţie ştiinţincă
importantă şi originală la cunoaşterea ideilor literare ale
antichităţii. Analizind cu pătrundere şi cu tot simţul nuanţelor
operele literare şi puţinele tratate de poetică şi retorică greceşti
şi romane care ni s-au păstrat, din păcate rareori integral, D.M.
Pippidi reconstituie, pe baza informaţiilor desprinse din ele, cu
virtuozitate de autentic arheolog al ideilor, universul mental al
teoreticienilor şi criticilor literari din antichitate. El se opreşte,
în capitole care se înlănţuie potrivit ordinii cronologice, asupra
352
fiecăreia dintre personalităţile care au contribuit substanţial la
dezvoltarea teoriei şi criticii literare greceşti şi romane (Homer,
Hesiod, poeţii lirici şi filosofii presocratici, Aristofan, Platon,
Aristotel, poeticienii din epoca elenistică, Filodem din Gadara,
Horaţiu, Dionis din Halicarnas şi autorul anonim al tratatului
Despre sublim), definindu-le succint, dar pregnant, aportul şi
originalitatea, urmărind filiaţia, metamorfozele şi confruntarea
ideilor lor literare, ca şi implicaţiile culturale, ideologice şi chiar
politice ale acestora. Trebuie relevată cu· deosebire contribuţia
sa personală la adâncirea unei teme de cercetare de repetate
ori reluate de-a lungul întregii vieţi, anume doctrina literară
a lui Aristotel, Poeticii căruia i-a dat o neîntrecută traducere
românească, publicată, într-o primă ediţie, în 1940 şi un
comentariu personal exemplar, corespunzător celor mai severe
exigenţe ale ştiinţei contemporane.
Demersul analitic pare să predomine în lucrarea de faţă,
structurată ca o succesiune de mici monografii. Şi totuşi, pentru
cine se concentrează asupra ei cu atenţie şi răbdare, unitatea
organică şi caracterul de sinteză al cărţii devin evidente. Căci,
în capitolele relativ autonome ale lucrării, autorul urmăreşte de
fapt modul mai mult sau mai puţin original în care fiecare dintre
autorii antici de care se ocupă au soluţionat, în întregime sau în
parte, mai pe larg sau mai succint, unul şi acelaşi fond principal de
probleme impuse de producţia literară greco-romană reflecţiei
teoretice şi exerciţiului critic. Teoreticienii şi criticii literari
din epoca elenistică au grupat chiar aceste probleme după o
schemă ternară care avea să devină, de la un moment dat, tiparul
tratatelor de poetică: probleme legate de actul creaţiei (poiesis),
probleme legate de opera creată (poiema) şi, în sfârşit, probleme
privind personalitatea creatorului (poietes ). De la Homer şi până
la anonimul autor al tratatului Despre sublim, greci şi romani se
ocupă, în măsuri şi moduri diferite, de natura mimetică a actului
poetic, de raportul dintre resorturile adânci ale creaţiei literare -
353
inspiraţia divină sau talentul natural - şi meşteşug, de funqiile
literaturii şi compatibilitatea ei cu moralitatea şi politica, de o
serie de probleme tehnice ale expresiei literare, de specificitatea
frumosului literar, de însuşirile, statutul social şi codul etic
proprii poetului autentic. Nu lipsesc dintre îndeletnicirile
unor autori antici activităţile filologice, de stabilire, editare şi
comentare a textelor, preocupările de critică şi de istorie literară
şi nici preocupările normative. Caracterul unitar şi de sinteză
al lucrării derivă aşadar din unitatea, intuită cu agerime de
D.M.Pippidi, a obiectului ei: fondul de probleme dezbătute de
studioşii antici ai literaturii.
Autorul a avut fericita inspiraţie de a cerceta devenirea
cugetării literare eline şi romane de-a lungul veacurilor, năzuind,
în spiritul vremii, să explice istoric doctrinele mai curând decât să
le aprecieze dintr-un punct de vedere estetic-filosofie, aşa cum se
obişnuia, în virtutea unei venerabile tradiţii. Disociind "ştiinţa"
antică a literaturii, aşadar poetica şi retorica, de speculaţiile
asupra caracterelor generale ale frumosului, din care s-a născut
estetica modernă ca ramură a filosofiei, el ajunge să surprindă
mai exact şi să înţeleagă mai profund decât predecesorii săi
conştiinţa literară a celor vechi. Izbuteşte să demonstreze,
înainte de toate, că această conştiinţă, ale cărei prime manifestări
ne întâmpină în marile poeme epice, homerice şi hesiodice, în
versurile primilor lirici şi în fragmentele rămase de la filosofii
presocratici, nu s-a născut dintr-o dată, precum Atena din capul
lui Zeus, ci s-a închegat şi s-a maturizat treptat, în cadrul unui
proces evolutiv, ale cărui mari etape coincid cu marile epoci
ale istoriei culturii şi civilizaţiei greco-romane în ansamblu.
Căci şi în evoluţia cugetării literare pot fi deosebite o epocă
clasică {secolele V-IV a. Chr.), la capătul căreia, întemeiată
pe analiza capodoperelor produse până atunci de geniul elin,
Poetica lui Aristotel tratează sistematic aspectele generale ale
creaţiei literare şi particularităţile genurilor existente, o epocă

354
elenistică (sec. III-II a. Chr.), în care atenuarea elanului creator e
compensată de dezvoltarea criticii şi a filologiei şi o epocă romană
(sec. I a.Chr.-1 p.Chr.), în care, alături de literatura greacă şi
după modelul ei, adoptat şi prelucrat în chip original de romani,
înfloreşte o literatură latină, iar cugetarea literară, de expresie
greacă şi latină deopotrivă, stăruie cu precădere, mai ales prin
profesorii de retorică, asupra aspectelor de natură formală ale
discursului şi asupra rolului culturii literare în educaţia elitelor.
Urmărind constituirea şi evoluţia conştiinţei literare a
celor vechi, fondul de probleme literare care i-au preocupat,
îmbogăţit de-a lungul secolelor, D.M. Pippidi relevă totodată
varietatea soluţiilor care li s-au dat. Cercetarea ideilor literare îi
confirmă faptul că patrimoniul culturii greco-romane nu este
un bloc omogen, că valorile, doctrinele, criteriile, atitudinile
intelectuale care-l constituie sunt extrem de diverse, adesea chiar
net antagonice. El atrage, de pildă, atenţia asupra caracterului
polemic, anti-platonic, al Poeticii lui Aristotel, a cărei înţelegere,
ca de altfel înţelegerea întregii opere filosofi.ce a Stagiritului, este
mai mult decât dificilă fără raportarea la doctrina maestrului,
revizuită critic de fostul său învăţăcel. Acelaşi caracter polemic
îl au, desigur la alt nivel, tratatul despre poezie al epicureului
Filodem din Gadara, adversar hotărât al peripateticului
Neoptolem din Parion sau anonimul tratat Despre sublim care
combate expres învăţătura literară a lui Caecilius din Cale-Acte.
Spiritul polemic şi pasiunea pentru dezbaterea ideilor literare
erau atât de vii la vechii greci, încât l-au îndemnat pe Aristofan
să compună o comedie, Broaştele, al cărei subiect e un proces
literar imaginar, judecat, în Hades, de Dionysos, împricinaţii
fiind Eschil şi Euripide, cel din urmă satirizat, din motive
estetice, dar şi ideologice, de comediograf.
Demonstrând cât de supus prefacerii în timp şi cât de divers
este patrimoniul cugetării literare a celor vechi, D. M. Pippidi se
înscrie în rândul acelor învăţaţi contemporani care au înlocuit
355
cultul adesea neînţelegător, subiectiv şi exclusivist al culturii
greco-romane cu studiul ei comprehensiv, obiectiv şi comparativ.
Din această atitudine decurge nu numai o nouă înţelegere, mai
profundă şi mai nuanţată, a lumii clasicismului greco-roman,
dar şi o concepţie nouă despre rostul studiilor clasice, un
nou umanism. Spre deosebire de oamenii Renaşterii sau de
neoumaniştii de la sfârşitul secolului al XVIII-iea, promotorii
lui au extins în timp şi spaţiu limitele culturii greco-romane, i-au
relevat receptivitatea faţăde influenţele Orientului, au descoperit
în complexiunea ei iraţionalitatea, misticismul, gustul pentru
bizar şi fabulos, au demonstrat că mirifica producţie literară şi
anistică a Atenei clasice nu este decât una dintre componentele
ei, iar democraţia doar unul dintre regimurile politice sub care
ea s-a dezvoltat, au reconsiderat rolul Romei în istoria universală
şi au pus în lumină istoricitatea dreptului roman, care nu a fost,
cum s-a repetat de atâtea ori, imuabila întrupare a spiritului
de justiţie. Dar, mai presus de toate, noii umanişti au judecat
cultura greco-romană cu libertate critică şi au renunţat la
superstiţia imitării ei pioase. Procedând astfel, ei nu au contestat
însă nici o clipă necesitatea şi folosul contactului cu cultura
greco-romană, în care au văzut, pe de o parte, componenta
esenţială a tradiţiei şi identităţii culturale europene, prin urmare
o referinţă fundamentală permanentă şi, pe de altă pane, o pildă
unică de efort în vederea desăvârşirii individului, ca întruchipare
particulară a tipului general al speciei umane, aşadar un factor
mereu actual de umanizare a omului. Aşa cum scrie, cu alt prilej,
D.M.Pippidi, reformulând în chip personal o idee a lui Werner
Jaeger, cultura greacă, nucleul culturii greco-romane, era „o
cultură centrată în jurul omului, exaltându-se în însuşirile lui şi
.fa.când din şlefuirea acestora preocuparea-i de căpetenie! Religia,
arta, ştiinţa - până şi politica şi literatura - ni se înraţişează la
greci în funcţie «antropoplastică», cu alte cuvinte preocupate
de modelarea virtualităţilor umane, fizice şi sufleteşti. Unic în
356
momentul când se producea, fenomenul avea să rămână unic
până în zilele noastre, oricât - în curgerea vremii - în aria de
cultură elenocentrică, încercările de valorificare a exemplului
antic nu puteau să lipsească".
în acest spirit, în paginile cărţii de faţă, ca şi în alte scrieri,
D. M. Pippidi izbuteşte să pună în lumină, argumentat şi
convingător, la nivelul literaturii, rolul istoric pe care clasicismul
greco-roman l-a îndeplinit, ca factor creator de unitate şi
originalitate europeană. El arată că problemele de teorie literară
care i-au preocupat pe teoreticienii greci şi romani ai literaturii,
soluţiile pe care ei le-au dat acestor probleme, criteriile de
apreciere a operelor literare pe care le-au formulat, tendinţele
gustului literar pe care le-au promovat, metodele de cercetare
a istoriei literare pe care le-au practicat, principiile filologice pe
care le-au enunţat, cu un cuvânt întreaga lor doctrină literară, au
devenit elemente constitutive caracteristice ale tradiţiei literare a
continentului. Conştiinţa literară europeană poartă până astăzi
pecetea de neşters a originilor ei greco-romane, pe care Părinţii
Bisericii nu le-au repudiat, Evul mediu nu le-a renegat, Renaşterea
le-a exaltat, iar vremurile mai noi au încercat să le desluşească
mai exact. Potrivit răspunsului pe care îl dau întrebărilor
despre raportul dintre talent sau inspiraţie şi meşteşug, despre
funcţia utilitară sau pur estetică a literaturii, despre valoarea
ei epistemologică, despre relaţia dintre conţinutul şi forma
operei literare, despre modalităţile prin care poate 6 sporită
puterea expresivă şi forţa de persuasiune a cuvântului, despre
rolul poetului în societate şi altora asemenea, creatorii, criticii
şi teoreticienii literaturii din Europa tuturor timpurilor, ca şi
cei din antichitatea greco-romană, care au formulat cei dintâi
aceste probleme şi le-au dat diversele soluţii posibile, s-au grupat
în şcoli şi s-au înfruntat în polemici, retrăind, în alte forme,
aceleaşi frământări intelectuale ca şi înaintaşii lor greco-romani.
D.M.Pippidi revine adeseori în paginile cărţii de faţă, ca şi în
357
alte lucrări ale sale, asupra acestui adevăr, cu exemple culese din
neobişnuit de întinsele lui lecturi. El apropie, de pildă, modul
în care Filodem din Gadara înţelege raportul dintre conţinutul
şi forma operei literare de acela al lui Benedetto Croce, opune
speculaţiilor abatelui Henri Bremond despre esenţa mistică a
poeziei doctrina despre npurificarea" (katharsis) prin artă a lui
Aristotel, evidenţiază caracterul anticipator al consideraţiilor
aceluiaşi Filodem despre autonomia valorilor literare ori
subliniază aerul modern al disputei, în care se angajează anonimul
autor al tratatatului Despre sublim, privitoare la influenţa
factorilor extraliterari, sociali şi politici, asupra literaturii.
Asemenea asocieri, fireşti pentru autorul familiarizat nu mai
puţin cu orientările din cugetarea literară modernă decât cu cele
din antichitate, dar surprinzătoare pentru cititorul mai puţin
versat în literatura greco-romană, argumentează convingător nu
numai rolul istoric al clasicismului antic în dezvoltarea culturii
europene, ci şi ideea actualităţii lui.
Spre deosebire de mulţi dintre contemporanii săi şi ai noştri,
D.M. Pippidi a crezut cu tărie în această idee şi a luptat statornic
pentru biruinţa ei. Căci, nu numai ataşamentul personal, atât de
puternic, pentru antichitate şi nici doar sentimentul, la el atât de
viu, al datoriei profesionale, ci, mai ales, convingerea intelectuală
despre valoarea formativă a culturii greco-romane stă la originea
întregii sale acţiuni de promotor al studiilor clasice în România.
Acţiune care a îmbrăcat toate formele posibile: activitate didactică
universitară, operă de cercetare filologică, arheologică şi istorică,
organizare şi îndrumare a unor instituţii academice şi asociaţii
ştiinţifice de specialitate, coordonare şi îngrijire a publicaţiilor
acestora, participare la viaţa ştiinţifică internaţională, iniţierea
publicului românesc în cultura greco-romană prin tălmăciri şi
interpretări proprii de opere literare, scrieri, nu o dată polemice,
destinate desluşirii sensului umanismului clasic şi intervenţii
publice menite să-i asigure locul cuvenit în sistemul naţional
358
de educaţie şi învăţământ. În condiţiile confruntării, de care a
avut parte, cu ideologiile şi regimurile totalitare, nazismul şi
comunismul, vrăjmaşe spiritului autentic al umanismului clasic,
lupta sa, consecventă şi curajoasă, în apărarea acestuia a căpătat
forme dramatice.
D.M. Pippidi a înţeles să facă din propria sa personalitate
şi din stilul său de viaţă argument suprem în favoarea funcţiei
„antropoplastice" a „paideii" clasice, despre care a scris cu
erudiţie şi căreia i s-a devotat cu ardoare. Discret şi modest până
la smerenie, dedicat muncii cu fervoarea unui ascet benedictin,
generos faţă de discipoli, dar totodată la fel de exigent cu ei ca
şi cu sine însuşi, perfect onest în viaţa sa personală, publică şi
profesională, ştia să accepte cu stoică resemnare împrejurările
fatale ale vieţii, apărându-şi cu intransigenţă şi orice risc domeniul
libertăţii sale spirituale. Mai degrabă sceptic, cu metodă, în
cercetarea ştiinţifică, credea în principiile imuabile ale binelui,
frumosului şi adevărului cu fervoarea adepţilor Academiei; în
judecată, avea cumpănirea unui peripatetic, detesta fanatismul şi
infatuările inteligenţei, practicând supunerea la obiect şi atenţia
la nuanţe, dar gândirea lui, de rară rigoare logică, era liberă şi
cutezătoare; receptiv faţă de orice opinie cinstit concepută şi
mereu disponibil pentru dialogul autentic, era necruţător faţă
de impostură, superficialitate şi ignoranţă. Era preocupat în
egală măsură de proprietatea, simplitatea şi eleganţa exprimării,
de puritatea limbii româneşti pe care o mlădia cu luciditatea
şi, uneori, cu voluptatea unui retor alexandrin, uşor arhaizant.
Într-un cuvânt, năzuise şi reuşise să întruchipeze, prin
conformaţia morală, intelectuală şi estetică pe care şi-o dăduse,
prin stilul de viaţă pe care şi-l crease, idealul clasic al omului, aşa
cum îl concepuse noul umanism din secolul XX, pentru ai cărui
promotori, de la Werner Jaeger şi Johan Huizinga la Augusto
Rostagni şi Arnaldo Momigliano, nutrea cea mai vie preţuire.
359
Un coleg de generaţie, Victor Papacostea, spunea cândva:
„Pippidi şi-a construit viaţa ca o operă de artă".
La români, contactul nemijlocit cu patrimoniul antichităţii
greco-romane, deşi nu a lipsit, nu a fost la fel de important şi
de rodnic pentru dezvoltarea culturii, dar mai ales a limbii
şi a literaturii naţionale ca în cazul popoarelor din Europa
occidentală. Pentru noi, ca şi pentru alte popoare din Sud-Estul
european, cu excepţia grecilor, reintegrate deplin în spaţiul
culturii europene într-o epocă în care ea se emancipase de mult
de sub autoritatea clasicismului greco-roman, acesta a fost, în
acord cu spiritul general al vremii, mai de grabă un domeniu de
strictă specializare ştiinţifică decât un model cultural formativ.
Funcţia de model a revenit, în ce ne priveşte, nu culturii şi
limbilor clasice ale antichităţii, ci, aşa cum pe bună dreptate s-a
spus, mai ales culturii şi limbii franceze moderne. D.M.Pippidi
face parte din acea pleiadă de intelectuali, familiarizaţi, cei mai
mulţi ca profesionişti, cu lumea clasicismului antic, care au
încercat totuşi, în secolul XX, să valorifice şi pe plan cultural,
nu numai ştiinţific, contactul lor direct şi intim cu antichitatea.
Caracteristică pentru curentul umanist de ei reprezentat
este încercarea de a înţelege cultura greco-romană în lumina
experienţei existenţiale şi achiziţiilor intelectuale ale vremurilor
mai noi, punând totodată în serviciul lumii contemporane
milenara experienţă de viaţă istorică a celor vechi, cristalizată
în această cultură. în acest spirit, prin ei, cultura românească
a participat, în desăvârşită sincronie, la marea mişcare de idei
a noului umanism european. Vasile Pârvan, George Murnu,
Cezar Papacostea, primul maestru al profesorului D.M.Pippidi,
oameni de care el însuşi s-a mărturisit apropiat, se numără
printre reprezentanţii de frunte ai acestui curent din cultura
noastră, încă insuficient cercetat.
Dionisie M. Pippidi aparţinea, prin naştere, diasporei elenice
din România. Dăruindu-se fără rezerve poporului şi culturii
360
române, el a pus în slujba lor tot ceea ce fiinţa lui spirituală
datora acestei obârşii, de care era, rară ostentaţie, ataşat. Nu altfel
procedase, în Trecento şi Quatrocento, diaspora intelectuală
bizantină din Europa occidentală, a cărei contribuţie la
redescoperirea limbii şi culturii greceşti a fost o componentă
esenţială a Renaşterii. Prilejul de a medita asupra rolului pe
care elenismul, de o impresionantă continuitate în diversele
lui ipostaze din cele mai vechi timpuri până astăzi, l-a jucat în
cultura diferitelor naţiuni europene şi prin personalităţile pe
care le-a dăruit tuturor, nu-i ultimul folos pe care-l poate oferi
cititorului lectura acestei cărţi.

15 iulie 2001

D.M.Pippidi, Formarea ideilor literare în

antichitate. Schiţă istorică, ediţia a III-a,
Prefaţă de Nicolae-Şerban Tanaşoca, Polirom,
Bucureşti, 2003, p. 5-13
 ROSTUL LIMBILOR CLASICE ÎN
ÎNVĂTĂMÂNTUL ROMÂNESC
'

Prin anii 20-30, elevii din generaţia părinţilor mei

parcurseseră până la terminarea liceului, în original, textele
literare greceşti şi latineşti pe care studenţii Facultăţii de
filologie clasică din generaţia mea, a celor născuţi în timpul celui
de al Doilea Război Mondial, abia începeam să le descifrăm în
seminarii. Astăzi, majoritatea studenţilor mei de la Facultatea
de Istoria şi Teoria Artei declară că nu au studiat în liceu decât
vreme de un an, cel mult doi, latina, o oră pe săptămână. Mai
mult decât atât: dubla specializare, în latină şi în greacă, se pare
că nu mai este obligatorie nici măcar pentru studenţii secţiei
de limbi clasice a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din
Bucureşti, unde se recomandă tot mai imperativ transformarea
latinei şi a elinei în discipline secundare, asociate românei, unei
limbi străine moderne sau altei discipline umaniste. Ce-i drept,
pretuti.ildeni, în Europa şi în lume, limbilor clasice li se acordă
în vremurile noastre mai puţină importanţă decât altădată în
învăţământul secundar. Această schimbare de atitudine faţă
de latină şi greacă este consecinţa adâncilor prefaceri sociale,
culturale şi de civilizaţie, care au modificat caracterul, programa
şi finalitatea liceului ca instituţie educativă. între ele se numără:
democratizarea şi generalizarea învăţământului secundar,
devenit un învăţământ de masă, în care culturii generale
teoretice i se acordă un loc mai puţin însemnat decât specializării
pragmatice; progresul impetuos al ştiinţelor şi tehnologiei, care
impune să se acorde cu prioritate şi din vreme o atenţie deosebită
pregătirii ştiinţifice şi tehnice a tineretului; generalizarea folosirii
362
calculatorului şi afirmarea limbii engleze ca principal instrument
de comunicare intelectuală la nivel planetar, care au făcut din
informatică şi anglistică materii privilegiate şi în învăţământul
secundar; repudierea eurocentrismului şi a umanismului creştin
tradiţional, care a avut drept urmare transformarea clasicismului
greco-roman dintr-un instrument de educaţie, într-un obiect de
studiu istoric.
Oricât de neclintit ar rămâne ataşamentul nostru faţă de ceea
ce Tudor Vianu numea „idealul clasic al omului", oricât de vie
credinţa noastră în valoarea educativă a umanioarelor, trebuie
să recunoastem , cu luciditate că tentativa de a restitui astăzi
limbii latine şi limbii greceşti locul pe care-l ocupau odinioară
în învăţământul liceal ar fi la fel de absurdă ca încercarea lui Don
Quijote de a reînvia cavalerismul. Ar fi însă o gravă nesăbuinţă
să tolerăm în continuare tendinţa, din păcate tot mai evidentă,
de a înlătura cu totul din învăţământul liceal limbile clasice. Şi
aceasta, din cel puţin două motive.
În primul rând, pentru că studiul latinei şi elinei, principalele
instrumente de expresie şi comunicare culturală ale lumii
euro-atlantice până în pragul epocii moderne, este indispensabil
tuturor acelora care intenţionează să cultive cu seriozitate
ştiinţele despre Dumnezeu şi despre Om: teologia, filosofia,
istoria, filologia, dreptul. Cine, dintre teologii creştini, ar
putea să se dispenseze de lectura în original a Sfintei Scripturi
şi a Părinţilor greci şi latini ai Bisericii? Care gânditor ar putea
opera convingător şi eficient cu conceptele proprii tradiţiei
filosofi.ce europene, ignorând greaca şi latina în care acestea au
fost elaborate şi, apoi, îmbogăţite de-a lungul vremurilor? Cine,
dintre istorici, ar putea reconstitui trecutul oricăruia dintre.
popoarele continentului nostru fără să recurgă la izvoarele
scrise în latină sau greacă? Cine, dintre lingvişti, ar putea să
urmărească evoluţia limbilor naţionale europene fără să se

363
refere la influenţa fecundă pe care latina şi greaca au exercitat-o
asupra tuturor, nu numai asupra celor care sunt avatarurile
lor moderne, limbile romanice şi neogreaca? Cine ar putea să
înţeleagă fenomenul literar şi artistic european făcând abstracţie
de originile şi modelele lui greco-romane? Şi care jurist adevărat
ar putea să uite că principiile fundamentale ale dreptului au
căpătat, mai întâi, în limba latină formularea cea mai expresivă,
elegantă şi durabilă? Indispensabilă pentru toţi aceşti specialişti,
dobândirea unor cunoştinţe temeinice de greacă şi latină, proces
îndelungat şi nu tocmai lesnicios, trebuie începută încă de pe
băncile liceului. În acord cu tendinţa actuală de a se încredinţa
învăţământului secundar un rol mai mare în specializarea
timpurie a tinerilor, ar trebui instituite licee cu profil clasic în
care latinei şi elinei să li se acorde un loc corespunzător funcţiei
lor de pregătire a viitorilor specialişti în domeniile pentru care
se impune cunoaşterea acestor limbi.
În al doilea rând, nu avem dreptul să tolerăm excluderea
latinei şi elinei din liceu, pentru că studiul lor îndeplineşte o
funqie formativă unică, de neînlocuit, în cadrul procesului
educativ. Îndrăznesc să spun că, bine condusă, învăţarea limbilor
clasice este, prin ea însăşi, un factor de umanizare a celor chemaţi
să o practice. Studiul acestor limbi, nu numai străine, dar
"moarte" stimulează deopotrivă dezvoltarea spiritului filologic
şi a simţului istoric al elevilor, dimensiuni esenţiale ale fiinţei
umane. Într-o măsură mult mai mare decât studiul limbilor
"vii", el le revelează mai pregnant esenţa şi funcţiile limbii ca
instrument de cunoaştere, comunicare şi exprimare, le înlesneşte
sesizarea aşa-numitului caracter arbitrar al semnului lingvistic,
îi determină să reflecteze mai profund asupra raportului dintre
cuvânt şi gând, le mijloceşte cunoaşterea dinamicii evoluţiei
sistemului de semne care este limba şi, nu în ultimul rând,
ajutându-i să pătrundă într-un univers mental altfel structurat
364
decât al nostru, îi face să intuiască mai exact raportul complex
dintre o limbă şi specificitatea culturală a vorbitorilor ei, să
înţeleagă mai temeinic sensul pluralismului cultural ca realitate
istorică şi nu numai ca imperativ ideologic. în sfârşit, studiul
limbilor clasice şi al clasicismului, factori creatori de unitate
culturală a lumii euroatlantice poate contribui la trezirea
şi dezvoltarea conştiinţei acestei unităţi în sufletul elevilor.
Iniţierea în limbile clasice nu poate, aşadar, lipsi din liceul
general.
Când limba română nu este altceva decât „latina vorbită
neîntrerupt în provinciile dunărene ale Imperiului roman",
după definiţia lui Al. Rosetti, când ideea romanităţii constituie
temeiul conştiinţei de sine ca popor şi principala idee-forţă în
istoria rom:lnilor, cea care le-a inspirat afirmarea originală şi le-a
indicat solidarităţile fireşti, nu ne putem permite, desigur, să
izgonim limba latină din şcoala naţională. Generaţia din care fac
parte nu poate uita că eliminarea latinei din învăţământ a fost
unul dintre mijloacele folosite, deliberat şi mărturisit, pentru
sovietizarea şi deromanizarea ţării. Nu putem să uităm însă nici
faptul că împrejurările geo-istorice au ta.cut din români singurul
popor latin care, opt:lnd pentru ortodoxia constantinopolitană
şi încadrat în sfera culturii şi civilizaţiei bizantine, a întreţinut
raporturi deosebit de str:lnse şi bogate în consecinţe cu lumea
greacă. Contactele cu elenismul bizantin, postbizantin şi
modern au marcat profund limba şi cultura românească, limba
greacă a fost vreme îndelungată limba culturii superioare în
Ţarile rom:lne, iar acestea au devenit, în epoca turcocraţiei, zona
liberă, de refugiu, în care a supravieţuit cultura bizantină şi s-au
pus bazele renaşterii neoelene. Multiplele interferenţe politice
şi culturale româno-greceşti, încă insuficient învestigate, pe
de o parte, bogatul material documentar grecesc conservat în
bibliotecile şi arhivele rom:lneşti, pe de alta, oferă perspective
365
rodnice de cercetare pentru care este absolut necesară formarea
de specialişti. Dezvoltarea solidară a studiilor de limbă greacă
clasică, bizantină şi neogreacă, specifică învăţământului superior
românesc din epoca interbelică, trebuie să redevină nota
caracteristică a studiilor clasice, cel puţin la nivel universitar, în
ţara noastră.

17 martie 2003

„Observator cultural~ nr. 161,

25.03-31.03.2003, p. 12
 CLASICISM ŞI BIZANTINOLOGIE

Nu nwnai pentru viitorii filologi clasici, ci pentru orice viitor

wnanist, pentru cercetătorii istoriei Evului Mediu şi ai lwnii
bizantine în primul rând, este absolut necesară dobândirea din
vreme a îndoitei formaţii de latinist şi elenist, aşa cwn era ea
dată cândva de învăţământul liceal românesc, prin excelenţii săi
profesori. Nu va fi niciodată de prisos să stăruim asupra datoriei
noastre de a reda, cât mai curând, învăţământului clasic, măcar
în liceele de profil, locul care i se cuvine. Elevii care îşi dovedesc
aptitudinile, interesul intelectual, pasiunea pentru cercetările
istorice trebuie să aibă prilejul şi mijloacele de a-şi cultiva
vocaţia din timp, la timpul potrivit, pentru ca, odată ieşiţi
din învăţământul mediu, să poată trece, în Universitate, la o
autentică muncă de calificare superioară. Este cu totul regretabil
să vezi cum, în primii doi ani de Facultate, viitorii noştri
istorici se trudesc să deprindă literele alfabetului elin, spiritele
şi accentele, să revadă şi adâncească elementare cunoştinţe de
gramatică latină, în loc să treacă de îndată la însuşirea tehnicilor
şi metodelor învestigării ştiinţifice a unui trecut păstrat, ca
amintire, în texte latine şi eline.
Pledoaria de faţă în favoarea dezvoltării învăţământului clasic
liceal se va referi în chip special la bizantinologie, o disciplină
complexă, fără de care este cu neputinţă de înţeles originalitatea
culturilor creştine ortodoxe din Europa de Răsărit şi de Sud-Est,
a celei româneşti nu în ultimul rând. Atât pe plan politic, cât
şi pe plan cultural, mai cu seamă prin Biserică, Bizanţul a fost,
vreme de o mie de ani, un model formativ pentru popoarele din
această parte a lumii. Rând pe rând, sud-slavii, bulgarii şi sârbii,
apoi românii şi ruşii, dar şi georgienii sau armenii în Caucaz,
367
au năzuit să creeze, după normele acestui model pe care l-au
adoptat şi l-au adaptat necesităţilor lor de dezvoltare, culturi
originale. Literatura bizantină a oferit tiparele în care s-au
dezvoltat literaturile naţionale ale popoarelor Europei răsăritene
şi de sud-est, teologia bizantină le-a dat acestora doctrina despre
divinitate şi modele de cugetare asupra lui Dumnezeu şi a
raporturilor sale cu omul şi lumea, fllosofla bizantină le-a furnizat
terminologia vieţii intelectuale superioare, iar ideologia le-a pus
la dispoziţie modele de cugetare asupra esenţei, funcţiilor şi
rosturilor puterii politice, asupra sensului statului. lată de ce este
absolut de trebuinţă stăpânirea bizantinologiei pentru a aprecia
corect locul popoarelor şi culturilor din Răsăritul şi Sud-Estul
Europei în istoria lumii, pentru a dobândi reprezentarea exactă
a originalităţii lor în raport cu modelul bizantin.
Iar Bizanţul în sine nu poate fi pe deplin înţeles şi apreciat
f"ară o temeinică stăpânire a umanismului clasic în îndoita sa
înfăţişare: latină şi greacă. Imperiul cu centrul în Constantinopol,
numit întotdeauna, în greceşte desigur, „împărăţia romanilor",
nu este decât continuatorul direct, vreme de un mileniu, al
Imperiului roman. Cultura Bizanţului creştin ortodox este
cultura elenismului creştin, ea păstrează şi dezvoltă moştenirea
clasicismului antic, înconjurând-o cu un adevărat cult.
Instrumentul lingvistic de care se folosesc cărturarii bizantini nu
este altul decât greaca clasică, iar aluziile la clasicii antichităţii,
alături de cele la Sfintele Scripturi, nu lipsesc din mai nici o operă
literară bizantină. Bizantinii au fost adevăraţi bibliotecari ai
lumii şi toate, dar toate textele clasice greceşti care au ajuns până
la noi s-au păstrat în transcrierile scriptoriilor bizantine, laice şi
mănăstireşti. Filologia însăşi, în înţelesul ei clasic, este o creaţie,
în covârşitoare măsură, bizantină. Un bizantinolog autentic
nu se poate lipsi de o instruire clasică pe măsura nevoilor lui
profesionale imediate.
368
 Astfel stând lucrurile, nu-i de mirare că marii bizantinişti au
fost întotdeauna temeinici clasicişti. Nu altfel s-a întâmplat în
cultura românească, unde majoritatea bizantiniştilor de frunte
au provenit din rândurile clasiciştilor: să ne gândim la savanţi ca
Nicolae Bănescu, Constantin Litzica, Vasile Grecu, Valentin Al.
Georgescu, Haralambie Mihăescu sau la cei care, asemenea Prof.
Alexandru Elian sau lui Demostene Russo, maestrul său, aveau o
foarte solidă pregătire clasică. Renaşterea studiilor bizantine în
România, în zilele noastre, impune formarea de specialişti dotaţi
cu o solidă pregătire de filologi clasici, apţi să pătrundă cu toată
competenţa şi simţul nuanţelor diferenţiatoare în universul
mental, mai complex, al lumii bizantine.
Asemenea specialişti nu se improvizează. lată de ce,
considerăm că trebuie luată în considerare cu toată seriozitatea
problema dezvoltării pregătirii umaniste clasice nu numai în
facultăţile noastre de ştiinţe umane, când este prea târziu, ci în
liceele noastre, aşa cum o veriflcată tradiţie ne recomandă.

21 martie 1994

"Tribuna învăţământului"

369
 SIMPTOME ÎNGRIJORĂTOARE

Am avut de multe ori, în anii din urmă, bucuria să constat

că studenţii Universităţii Naţionale de Arte au lecturi literare
interesante, gust sigur şi vocaţie critică autentică. Unii manifestă,
ce-i drept, predilecţie pentru autori recenţi, de mare succes,
mai ales hispano-sau nord-americani, de care, mărturisesc, eu
însumi m-am simţit mai puţin atras, dar pe care ei îi frecventează
cu asiduitate. Nu o fac din dorinţa de a fi în pas cu moda sau
din snobism, căci îi comentează subtil, comprehensiv şi
convingător. Respectându-le opţiunile, întemeiate pe vădite
afinităţi, semnificative pentru spiritul timpului, îi încurajez
să-şi argumenteze preferinţele, să descopere şi să ilustreze, prin
analiza textelor predilecte, principiile şi metodele teoriei, criticii
şi istoriei literare, să valorifice, adică, într-un plan teoretic mai
înalt experienţa lor de cititori autentici, interesaţi cu adevărat de
anumite opere, de care s-au lăsat, spontan, cuceriţi.
Am constatat însă, în acelaşi timp, nu f'ară întristată
nedumerire, că mulţi dintre aceşti tineri foarte înzestraţi ignoră
cu desăvârşire capodopere ale literaturii europene şi româneşti.
Potrivit propriei lor mărturisiri, absolvenţi de licee bucureştene
nu au citit nici un roman de Balzac, de Flaubert ori de Stendhal,
nu ştiu exact cine au fost Guy de Maupassant, Prosper Merimee
ori Paul Verlaine, nu ştiu prea multe despre nuvelele lui Cehov
ori ale lui Thomas Mann. De Crimă şi pedeapsă, Război şi
pace ori Ana Ka,renina, unii au luat cunoştinţă numai prin
intermediul filmelor televizate, iar de literatura antichităţii
greco-romane, în cel mai bun caz, numai prin intermediul
lecţiilor de istorie antică - căci ore de latină şi greacă nu prea

370
mai există în programa liceelor noastre - ori numai prin
culegerile de povestiri mitologice primite de la Moş Crăciun, în
copilărie. Savuroasele Scrisori ale lui Ion Ghica, piesele lui Vasile
Alecsandri, nuvelele şi povestirile lui I.L.Caragiale sau prozele
lui Vasile Voiculescu ajung să fie descoperite, cu încântare, de
mulţi dintre aceşti tineri intelectuali români în devenire, mult
după terminarea liceului.
Discrepanţa dintre ceea ce mai era încă deprinsă să înţeleagă
prin cultură literară generaţia mea şi ceea ce e lăsată să înţeleagă
generaţia celor mai recenţi bacalaureaţi ai unui liceu pe care îl
cunosc prea puţin, dar despre care mi se spune că s-ar afla în
proces de radicală transformare este evidentă. Să fie ea efectul
acestei transformări, al reformării învăţământului românesc,
emancipat, după decenii de tiranie totalitară, în vederea
armonizării lui cu exigenţele civilizaţiei contemporane, care
impun renunţarea la tradiţionalismul şi provincialismul nostru .
continental, în favoarea modernismului globalizator la scară
planetară? Să fie vorba oare de o mutaţie necesară în evoluţia
conceptului de literatură şi de cultură literară, de reorientarea
gustului literar, de restructurarea „canonului" de autori şi opere
exemplare? Nu-mi vine a crede. Mă tem că lacunele pe care le-am
semnalat nu sunt semnele unei înnoiri a cugetării şi sensibilităţii
literare, ci simptomele unei grave crize a învăţământului liceal,
poate cea mai gravă din câte a cunoscut şcoala românească după
pseudo-reforma din 1948. Nivelul culturii literare a celor care
trec de pe băncile liceului în amfiteatrele universitare mi se pare
din ce în ce mai scăzut. Limba şi stilul în care se exprimă cei
mai tineri dintre studenţii noştri reflectă această îngrijorătoare
realitate.
Am parcurs, de curând, câteva dintre manualele de literatură
recomandate elevilor Liceului Francez din Bucuresti. Le .
recomand, la rândul meu, călduros celor interesaţi. Ele m-au
371
întăritîn convingerea că reforma învăţământului nostru trebuie
să însemne, în măsură hotărâtoare, în pofida a ceea ce se crede
şi, mai ales, se spune f"ară temei, revenirea, în forme, desigur,
înnoite, la tradiţiile şcolii româneşti interbelice.

3 decembrie 2004

"Tribuna învăţământului~ an. LV. nr. 775

(2656), 6-12 decembrie 2004

372
 CÂTEVA PĂRERI

Deşi în organizarea şi funcţionarea învăţământului românesc

de toate gradele au survenit, în ultimii 15 ani, numeroase,
însemnate şi, adesea, binevenite schimbări, sancţionate prin
lege, deşi necesara reformă a întregului nostru sistem şcolar a
fost îndelung şi viu discutată de corpul didactic, de oamenii
politici, de societatea civilă, de presă, sunt totuşi de părere că nici
motivaţia, nici obiectivele, nici metoda realizării acestei reforme
nu sunt încă, pentru noi toţi, îndeajuns lămurite, necum unanim
acceptate. De ce trebuia oare, de ce trebuie să fie în continuare
reformat învăţământul românesc?
Ce anume trebuia, ce trebuie să fie în continuare reformat
şi în ce măsură? Cum trebuia, cum trebuie să fie înraptuită în
continuare această prefacere de importanţă vitală pentru viitorul
naţiunii? Când anume îşi va găsi, în sfârşit, şcoala românească
acea întocmire optimă care să-i asigure stabilitatea, eficienţa
şi credibilitatea, sustrăgând-o nu inevitabilei evoluţii fireşti, ci
necontenitelor experimente legislative şi administrative, nu o
dată contradictorii, inconsecvente şi pernicioase? lată întrebări
la care, mă tem, nici oamenii şcolii, nici legislatorii, nici factorii
responsabili din succesivele guverne de care am avut parte nu
s-au prea îndemnat, aşa cum ar fi trebuit, să răspundă deplin,
răspicat şi convingător.
În ce mă priveşte, sunt de părere, de pildă, că reformarea
sistemului de învăţământ românesc este necesară, pe de o parte,
pentru înlăturarea deformării la care el a fost supus, spre paguba
naţiunii, de către regimul totalitar comunist, iar pe de altă parte,
pentru armonizarea lui cu sistemul de învăţământ contemporan
euroatlantic, relativ unitar în diversitatea lui. Decomunizarea şi
373
europenizarea merg, de altfel, mână în mână, se presupun una
pe alta. A fost prea uşor dat uitării ori mult prea mult trecut sub
tăcere de factorii responsabili faptul că învăţământul românesc
fusese organizat şi funcţiona, până în 1948, după modelul şi la
nivelul învăţământului european occidental, fiind recunoscut
ca atare în lume. Structurile şi modul de funcţionare ale
Universităţilor occidentale sunt, în esenţă, şi astăzi identice cu
ale Universităţii româneşti de altădată. Partidul Comunist a fost
acela care a desprins şi în ce priveşte învăţământul ţara noastră
din unitatea civilizaţiei europene, înlocuind mai întâi, brutal,
modelul occidental cu cel sovietic, în 1948, dezvoltând apoi, în
chip nu tocmai original, acest model, mai ales în ultima perioadă
a regimului ceauşist. lată însă că reformatorii învăţământului
nostru superior elaborează şi adoptă grabnic, pe de o parte, în
condiţii de minimă transparenţă, dar în termeni de maximă
intransigenţă, sub cuvânt de europenizare, măsuri legislative
de reorganizare a studiilor universitare în trei cicluri (trei ani
pentru licenţă, doi ani pentru masterat şi alţi doi sau trei pentru
doctorat), potrivit, ni se spune, recomandării Conferinţei
rectorale de la Bologna - niciodată înfăţişată apriat opiniei
publice româneşti - dar menţin ·cu străşnicie în fiinţă, pe de altă
parte, formele sovietice de organizare internă a universităţilor,
cu ale lor catedre hipertrofic dezvoltate, cu ale lor interminabile
şedinţe colective, cu birocraţia lor paralizantă pentru orice
iniţiativă individuală, cu autonomia lor părelnică, copleşită
de diversele direcţii, comitete şi comisii de control, evaluare şi
avizare ale unui Minister atotputernic.
Sunt, iarăşi, de părere, de pildă, că paideia, cum numeau
parmţu antlc1 ai învăţământului european ansamblul
instituţionalizat al procedeelor şi instrumentelor adecvate,
folosite metodic pentru transformarea treptată, de-a lungul
anilor, prin instruire intelectuală şi educaţie morală, a copilului
în adult, întrupare a unui tip ideal de umanitate, constituie
374
un întreg, un sistem coerent. Pentru a fl autentică şi eficientă,
reforma învăţământului nostru trebuie să prefacă simultan,
armonizându-le în lumina unei concepţii pedagogice unitare,
toate componentele, prin natură solidare, ale paideii moderne:
învăţământul primar, învăţământul mediu şi învăţământul
superior. Căci ele constituie trei etape ale unui singur proces, ele
sunt trei trepte ale uneia şi aceleaşi Şcoli, menite să modeleze,
în forme desigur mult mai diverse decât altădată, un anumit tip
uman. Nu vom putea avea o Universitate capabilă să formeze
specialişti în numeroasele discipline ale ştiinţei şi ramuri ale
tehnicii moderne, care să fie în acelaşi timp intelectuali deplini
şi europeni autentici, dacă nu vom dispune de un Liceu apt să-i
înzestreze pe tinerii noştrii cu acea cultură generală pe care el, în
primul rând, este chemat să le-o inculce. A fost dat uitării prea
uşor ori este evocat prea rar faptul că ţara noastră a avut cândva
un asemenea Liceu, în care au funcţionat ca profesori, înainte de a
ocupa catedre universitare sau f'ară să fi ocupat niciodată vreuna,
intelectuali de talia unor Ion Barbu, Şerban Cioculescu, Pompiliu
Constantinescu, Mircea Florian, Alexandru Graur, Gheorghe
Guţu, Eugen Lovinescu, Andrei Oţetea, Victor Papacostea,
Vladimir Streinu. Mai toţi au fost şi autori de excelente manuale
de şcoală, pe lângă lucrările de cercetare ştiinţifică, critică literară
sau filosofie care i-au consacrat. Studenţii acelora dintre ei care
au devenit profesori universitari au putut aprecia în ce măsură
îndelungata experienţă de predare în licee a potenţat valoarea
prestaţiei lor pedagogice. Nu altfel se întâmpla, în aceeaşi
vreme, în Franţa ori în Germania, unde profesorii de latină
şi greacă de la marile licee întocmeau ediţii critice din autorii
clasici, utile şi azi. Prin asemenea profesori, ca şi prin numeroşi
alţii, mai puţin cunoscuţi istoriei ştiinţei şi literelor, însă dăruiţi
integral meseriei lor, oameni de autentică vocaţie pedagogică,
de întinsă cultură, de exemplară ţinută morală şi generozitate,
liceul românesc a continuat să-şi îndeplinească şi sub regimul
375
comunist înalta funcţie instructivă şi educativă, pe linia tradiţiei,
în ponda opresiunii totalitare. Haretiştii din generaţia mea ştiu
bine ce datorează profesoarei lor de română, doamna Georgeta
Atanasiu, regretaţilor lor profesori de latină, Elena Dănilă, de
matematică, Nicolae Manolescu, de rusă, pentru că nu mai avea
voie să predea română, Simion Vărzaru, de ştiinţe naturale, Ion
Voiculescu, de geografle, Marin O. Stan.
Sunt de părere, aşadar, că a reforma în spirit european
învăţământul românesc înseamnă, în mare măsură, a face să
renască, în forme adecvate vremurilor noastre, tradiţia didactică
naţională.

"Tribuna învăţământului~ an. LVI, nr. 809-810

(2690-2691), 8-21august,2005, p. 10

376
CONVORBIRI
 TRADITIILE
, CERCETĂRII ISTORICE
ROMÂNEŞTI. O MASĂ ROTUNDĂ
ORGANIZATĂ DE REVISTA „LUCEAFĂRUL"

REDACTOR: Deschid noua dezbatere a revistei „Lucea.farul"

cu sentimentul că nu ne aflăm pe un teritoriu străin. Interesul
scriitorilor români pentru istorie este cunoscut de toată lumea.
Scriitorii români au fost acut interesaţi de istorie: ei au editat
izvoare narative anterioare, au scris opere inspirate de trecutul
istoric, au făcut loc în opera lor unor fapte istorice contemporane
de mare ecou, au fost adesea participanţi direcţi la mari
evenimente ale timpului lor. Ei rămân în continuare interesaţi de
istorie, de sintezele acestor cercetări, de valorificarea prin prisma
noilor descoperiri şi concluzii a cercetărilor vechi, de difuzarea şi
difuziunea acestor rezultate.

MIRCEA BABEŞ*: Spre deosebire de izvoarele cu care

operează istoricii evului mediu sau ai epocii noastre (cronici,
scrieri geografice, acte, corespondenţă etc.) şi care sunt în cea mai
mare măsură deja adăpostite în arhive şi biblioteci, inventariate,
publicate şi interpretate, documentele istoriei străvechi şi
vechi (altfel spus, ale pre-şi protoistoriei noastre) se află încă în
majoritatea lor în pământ şi, de aceea, fiecare nouă descoperire
are darul de a aduce noi lumini, de a pune în evidenţă fapte până
acum necunoscute sau de a răsturna ipoteze şi teorii vechi. Aşa
se explică faptul că descoperirile din ultimii ani, fie că provin

• Babeş Mircea (n. 1941), arheolog şi istoric. Prof. univ. dr.,

cercetător ştiinţific principal la Institutul de Arheologie „Vasile
Pârvan" al Academiei, Bucureşti (n.ed.).
379
din săpături arheologice sistematice, fie că au un caracter forruit,
au prilejuit noi progrese ale cercetării istorico-arheologice,
multe dintre ele în domeniile de maxim interes, cum ar fi
cultura traco-geto-dacilor, continuitatea dacică şi daco-romană,
formarea poporului român, relaţiile populaţiei autohtone cu
populaţiile şi culturile alogene etc. Pentru a da numai câteva
exemple, menţionez identificarea unor noi culturi tracice ale
epocii bronzului (cultura Zimnicea şi cultura Coslogeni),
cercetarea sistemului de fortificare al cetăţilor traco-getice din
veacurile VI-III î.e.n. (Cotnari, Orbeasca etc.), descoperirea
pieselor de artă plastică geto-dacă de la Cârlomăneşti-Buzău (sec.
I î.e.n.), sporirea documentării arheologice pentru continuitatea
dacică în epoca romană (necropolele de la Obreja, Enisala,
Locusteni) etc. Toate aceste progrese reprezintă mai mult
decât nişte acumulări cantitative; ele contribuie la o înţelegere
mai aprofundată a procesului istoric de devenire a poporului
nostru, de la substratul traco-geto-dacic, prin daco-romani, la
români. Doresc să adaug că în publicarea şi interpretarea noilor
descoperiri se manifestă tot mai pregnant şi un anumit progres
metodologic, care se datorează, în bună măsură, generaţiei mai
tinere de arheologi, şi care poate fi ilustrat prin încercarea de a
înregistra şi analiza faptele arheologice cu mijloace şi metode
proprii ştiinţelor pozitive (analiza statistică-combinatorie,
aerofotogrammetrie, studiul mediului natural pre-şi protoistoric
etc.).

MIRCEA MAc1u•: Am înţeles din cele spuse că discuţia se

desraşoară în spaţiul valorificării ştiinţifice a gândirii istorice
româneşti. Eu aş porni de la aprecierea pozitivă a faptului că
revista a înscris în paginile sale o astfel de temă deosebit de
importantă deoarece consider cartea de istorie ca pe unul din

• Mâciu Mircea (1928-2013), sociolog şi editor. Director al

Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice ( 1975-1987).
380
principalele mijloace de educare şi pregătire politică, ideologică a
maselor, unul din principalele mijloace de dezvoltare a conştiinţei
naţional-patriotice. Şi în acest sens, mi-aş permite să dau unele
cifre. în ultimii ani, literatura istorică a înregistrat apariţii
importante. Numărul operelor s-a mărit la 100-120 de titluri
anual, într-un tiraj de 600 OOO de exemplare. Au apărut lucrări
însemnate privind istoria mişcării muncitoreşti, istoria patriei,
istoria Partidului Comunist Român, a luptelor revoluţionare
din România. Aş sublinia că în aceşti ultimi ani cartea de istorie
a îmbrăţişat o amplă tematică şi că în cadrul ei sunt înfăţişate
cu pregnanţă trecutul de luptă al poporului român, greutăţile
întâmpinate, timpurile vitrege trăite cărora le-a supravieţuit.
Cartea de istorie reprezintă, spuneam, un instrument de educare
politică. Pornind de la acest adevăr, alături de lucrările scrise
de istorici contemporani, editura se preocupă de valorificarea
moştenirii culturale în domeniul istoriei. Ceea ce eu am mai
spus este că noi nu avem încă un plan de valorificare sistematică
a moştenirii social-istorice. În ultimii ani Iorga a apărut în peste
30 de volume, însă opera principală, prin ceea ce a intrat Iorga în
istorie şi conştiinţa naţiunii noastre, nu s-a reeditat încă. Un alt
exemplu: Teoria istoriei de A. Xenopol nu este tradusă la noi. Este
citat în toată Europa, dar lucrarea lui nu este nici reeditată şi nici
tradusă în româneşte.

NICOLAE-ŞERBAN TANAŞOCA: Setea de lecturi istorice

a publicului nostru este într-adevăr o realitate de care trebuie
să ţină seama deopotrivă editorii şi cercetătorii din domeniul
istoriei. Ea nu este întâmplătoare, nu aparţine numai publicului
românesc şi nu constituie un fenomen caracteristic numai
epocii noastre. Toate perioadele de mari transformări, pe toate
planurile vieţii omeneşti, au fost marcate de creşterea interesului
pentru istorie. Cât priveşte istoriografia română ea a fost
legată întotdeauna prin marii ei reprezentanţi, de la Cantemir
381
la Iorga, de la Şincai la Pârvan, de marile probleme ale vieţii şi
destinului naţional, cărora în momente decisive pentru poporul
român voiau să le găsească dezlegarea. Când a simţit prăbuşirea
imperiilor ce-şi împărţeau Sud-Estul Europei, Iorga a întemeiat
un Institut (în 1913) pentru studierea naţiunilor din acest spaţiu
geografic, năzuind să contribuie, în momentul desăvârşitei lor
eliberări de sub varii rutele, la cunoaşterea lor reciprocă în vederea
convieţuirii şi a colaborării lor paşnice. Nu-i de mirare că astăzi,
când faţa lumii şi structurile sociale se modifică fundamental
şi rapid, lumea e însetată de istorie. Disciplină umanistă prin
excelenţă, istoria dă omului posibilitatea de a se cunoaşte, de a se
descoperi şi, aş spune, uneori de a se regăsi, prin confruntarea cu
experienţa înaintaşilor de pretutindeni. Ea răspunde unei nevoi
fundamentale, esenţiale, a spiritului omenesc. Simţul istoric este,
să nu ne s6im a o afirma, un monstru. Aşa îmi explic nevoia de
istorie a publicului cititor, a publicului de nespecialişti, care le
aduce astfel aminte cercetătorilor cât de grea de responsabilităţi
e sarcina meseriei lor, concepută altminteri de oameni ca Pârvan,
ca un sacerdoţiu. Mărturisesc că prefer să mă bucur de' această
manifestare spontană şi masivă a interesului pentru istorie, decât
să vorbesc despre felul insuficient în care i se răspunde îndeobşte.
De aceea o dezbatere ca aceea de azi, o meditaţie asupra pildei
bunilor istorici din trecut, ca să-l parafrazez pe Nicolae Iorga mi se
pare de mare actualitate. Să nu se creadă că refuz să-mi dau seama
de progresele cercetării de la noi din ultima vreme. Comparativ
cu ce se făcea în urmă cu 20-25 de ani evident suntem în progres
prin bogăţie documentară, acces la o informaţie mai largă şi prin
fireştile realizări ale unor istorici, mai vârstnici şi mai tineri, de
mare valoare. Nu puţin lucru a însemnat eliberarea de anumite
scheme, sociologist-vulgare sau chiar subtile, dar care nu ţineau
seama de .. .istorie, adică de aspectele reale, particulare, locale,
personale, cum doriţi să le numiţi, care dau consistenţă vieţii
382
reale dintr-o ţară, dintr-o epocă. Şi totuşi, nu putem vorbi încă
de un salt în domeniul istoriografiei noastre, de saltul aşteptat.

MIRCEA MÂCIU: Ceea ce impune respect, chiar şi străinilor,

şi ceea ce determină valoarea maximă a lucrărilor de istoriografie
este baza lor foarte solidă, caracterul lor ştiinţific. Să nu ne facem
iluzia că prin articole foarte frumoase şi expresive am rezolvat o
problemă. Trebuie să acoperim un domeniu vast, să avem câte
un specialist în istoria Ungariei, Bulgariei, Poloniei etc., capabil
să scrie aceste istorii. În felul acesta, suntem capabili să ducem
mai departe anumite tradiţii. Fiecare din specialiştii care lucrează
într-un domeniu asimilează critic ce au creat alţii înainte şi fiecare
depăşind nivelul celui dinainte.

MIRCEA BABEŞ: Progresele, aş putea spune chiar succesele

cercetării arheologice, se reflectă nemijlocit în numeroasele
publicaţii de specialitate apărute în ultimii ani. Mă gândesc în
primul rând la monografiile arheologice, unele dedicate studiului
unor monumente arheologice, altele de o mai largă respiraţie, de
sinteză (ex. C. Preda, Monedele geto-dacilor; Gh. Bichir, Cultura
carpică). Mă gândesc şi la periodicele de specialitate; alături
de reviste consacrate, cum este revista „Dacia", întemeiată de
Vasile Pârvan cu mai mult de cincizeci de ani în urmă, au apărut
numeroase serii de volume în judeţe, de o remarcabilă ţinută
ştiinţifică, în care arheologia se află la loc de onoare („Pontica': la
CoJ.lstanţa; „Memoria Antiquitas", la Piatra Neamţ etc.).
În domeniul publicaţiilor, se manifestă însă şi unele lipsuri
pentru lichidarea cărora suntem chemaţi să luptăm cu toţii,
autori-cercetători şi editori. Putem avea rezultate bune,
importante în cercetarea istorică şi arheologică, dar ele se vor
pierde, se vor risipi dacă nu vom găsi formele cele mai potrivite
de a le pune în circulaţie. Astfel, eu cred că, pe lângă lucrările de
specialitate, ar trebui să se acorde o mai mare atenţie operelor
de sinteză şi cărţilor de popularizare. Este evident, că până
383
în prezent am rămas datori marelui public iubitor de istorie,
chiar dacă astfel de cărţi nu lipsesc cu totul. Pe de altă parte,
aş atrage atenţia şi asupra faptului că publicăm prea puţin în
limbi străine şi prin aceasta limităm cunoaşterea rezultatelor
obţinute de cercetarea românească în străinătate, prejudiciem
afirmarea viziunii româneşti asupra propriei istorii şi asupra
istoriei universale. Publicarea unor rezumate în limbi străine nu
constituie decât un paleativ nesatisfăcător. Unele cărţi, adresate
exclusiv specialiştilor, ar putea fi publicate, de altfel, numai în
limbi străine.

REDACTOR: E foarte profitabil să se tipărească lucrări de

referinţă în tiraj de masă. O lucrare cum este Introducere la istoria
culturii romdnqti, a lui P.P. Panaitescu ar fi la locul ei în seria de
Cultură generală a Bibliotecii pentru toţi, după cum tot aici ar
putea să apară cu maxim profit atât pentru editură, cât şi pentru
istorici o lucrare precum cea a lui Silviu Dragomir despre Avram
Iancu.

N1coLAE-ŞERBAN TANAŞOCA: Scriem pentru specialişti,

scriem pentru publicul larg? lată o falsă dilemă, o falsă problemă.
Istoria este o ştiinţă, pentru unii o meserie, care reclamă o anumită
calificare tehnică, deloc uşoară. Există totuşi oameni care cred
că istoria şi ştiinţele umane în general au particularitatea de a
fi accesibile, rară ucenicie, oricând şi oricui şi oricum. Cred că
această idee este greşită şi că acei istorici care o susţin, dacă există
vreunii din aceştia fac prin asta dovada unei iresponsabilităţi
condamnabile care nu poate decât să dăuneze culturii naţionale.
Există, din păcate, unii oameni care, alcătuind în grabă, din
câteva cărţi ale altora, o carte ce se citeşte agreabil de oricine, au
impresia că fac ştiinţă istorică, au pretenţia că au umplut „goluri"
din istoriografia noastră şi că, pe deasupra, scriu pentru mase.
Masele, cred eu, vor să se poată mândri cu istorici adevăraţi, cu
mari personalităţi ştiinţifice care să le reprezinte în lume ca Iorga,
384
Xenopol, Oţetea ş.a. Masele nu vor compilatori facili, ci creatori,
fie chiar dificili. Masele vor seriozitate.

MIRCEA MAc1u: Prin urmare, problema este că în procesul

valorificării creaţiei istorice româneşti să avem în vedere, în primul
rând, marile personalităţi: N. Iorga, V. Pârvan, Gh. Brătianu. În
procesul acestei valorificări, ca şi al creaţiei originale nu putem
ajunge la a diviza literatura de cartea istorică pe nivele teoretice
de carte, în carte de popularizare, carte pentru specialişti etc.
Aceasta ar fi o chestiune periculoasă. Cartea de istorie trebuie
concepută şi realizată unitar, pe teme majore, de mare importanţă.
Atât lucrările bazate pe noile descoperiri arheologice, cât şi
operele marilor istorici români trebuie să devină instrumente
de lucru necesare specialistului, dar şi mijloace de instruire, care
se adresează în egală măsură tuturor celor care vor să cunoască
istoria.
Problema care se pune, însă, este alta. Necesităţile cunoaşterii
istoriei patriei, a trecutului milenar al poporului român,
necesităţile instrucţiei civice a maselor ne cer să punem la
dispoziţia marelui public cititor lucrări ieftine, dar nu scăzute ca
valoare informaţională şi ţinută ştiinţifică. De exemplu Românii
supt Mihai Vodă Viteazul trebuie să fie la îndemâna oricărui
cititor: elev, student, muncitor, ţăran, lucrători în producţie sau
pensionari. Preţul ei trebuie să fie accesibil.

REDACTOR: Reeditarea în tiraje excepţionale a lui Nicolae

Bălcescu este mai mult opera literaţilor decât a istoricilor.
Citarea acestor reeditări nu face inutilă discuţia în legătură
cu ceilalţi nereeditaţi niciodată, ba, dimpotrivă o stimulează.
Într-un anume sens literaţii l-au expr~priat pe Bălcescu. Dar
devotamentul lor pentru Nicolae Bălcescu poate produce
injustiţii neaşteptate. Dar un istoric la fel de însemnat al acelui
moment, un revoluţionar la fel de ardent, luptător pentru cauza
românilor din Transilvania, era şi Al. Papiu-llarian, în acelaşi timp
385
unul din întemeietorii ştiinţei istorice româneşti ca disciplină
modernă. Se pune problema ca şi istoricii să-şi cultive cu o mai
subliniată atenţie predecesorii importanţi, să pună în lumină
linia unei tradiţii a cercetării, spiritul şi rezultatele ei deosebite.
Cartea de căpătâi a istoriografiei noastre de aspect ştiinţific
modern, Hronicul vechimii romano-moldo-vlachilor, adică istoria
românilor redactată de Dimitrie Cantemir, nu şi-a găsit încă
editorul modern. Dacă opera lui Gh. Şincai a avut şansa qnui
filolog generos care a dat singura ediţie modernă a Cronicii lui nu
tot aşa stau lucrurile şi în alte cazuri.

Nicolae-Şerban Tanaşoca: Istoricii români din trecut nu

ne-au lăsat numai cărţi de retipărit. Ei au format, ca profesori
şi nu numai prin cursuri şi seminarii, generaţiile mai tinere de
istorici, ei au întemeiat instituţii de conservare a izvoarelor
scrise şi în genere de îngrijire a patrimoniului cultural şi artistic
naţional, arhive, muzee, ei au organizat cercetarea istoriografică,
ei au ctitorit - şi mă gândesc la acele şcoli şi „case" româneşti
de peste hotare, din centre de veche tradiţie cărturărească şi de
intensă viaţă intelectuală (Şcoala română din Franţa, Şcoala
română de la Roma, Casa română din Veneţia), unde şi-au
desăvârşit pregătirea profesorii noştri, în anii tinereţii lor. Şi mai
toţi au trecut prin aceste centre. Prin muncă şi prin studiu ei s-au
format, prin muncă şi studiu s-au apropiat de colegii lor din ţările
respective, prin muncă şi studiu au reprezentat cultura română,
servind în modul cel mai frumos cu putinţă prestigiul ţării şi
consolidării relaţiilor de cooperare cu alte ţări. Nu mai vorbesc
de documentele despre români pe care le-au descoperit acolo
în arhive şi biblioteci. Toate aceste direcţii de activitate trebuie
continuate şi ridicate la un nivel mai înalt, dacă vrem să putem
spune că valorificăm moştenirea înaintaşilor. Căci valorificarea
moştenirii culturale înseamnă în primul rând continuarea şi
îmbogăţirea creaţiei înaintaşilor. Cât priveşte retipărirea scrierilor
386
mari ale istoricilor români din trecut, nimic nu mi se pare mai
firesc. Este pentru cercetători o chestiune pur şi simplu de utilitate
imediată. De ce să te duci la Biblioteca Academiei ca să citeşti o
carte fundamentală de N. Iorga de pildă? Exemple de reeditare
sunt cea a operei lui Onciul, datorită lui Aurelian Sacerdoţeanu,
reeditările din Iorga, iniţiate de prof. M. Berza, frumoasele ediţii
Bogrea şi Moga, scoase la Cluj-Napoca, ediţiile lui Pârvan lucrate
de prof. Radu Vulpe. Ce mi se pare important de reeditat, fiincă
în dezbaterea noastră nu discutăm numai principii? Marii noştri
istorici Xenopol, Iorga, Pârvan, Gh. Brătianu şi, desigur, multe
alte lucrări.
MIRCEA MÂCIU: Valorificarea cărţii şi ştiinţei istorice despre
ţara noastră să nu o reducem numai la scriitorii români, căci sunt
importante lucrările unor autori străini care fac corp comun cu
operele marilor noştri înaintaşi şi ar fi cazul să le traducem în
limba română.
Sunt apoi lucrări de geografie istorică care pun în evidenţă
cum s-a creat dialogul dintre această unitate din spaţiul vechii
Dacii şi istoria politică, în consensul demonstrării şi pe această
cale a acelor elemente fundamentale, de continuitate, de vechime.
Trebuie ca prin lucrări de geografie istorică să demonstrăm
unitatea aceasta de structură economică, geografică, a ţării, faptul
că s-a creat o corelaţie, că avea o continuitate milenară, pe un
anumit spaţiu se creează o anumită adaptabilitate la mediU. Avem
acum în pregătire o carte a lui Popescu-Spineni în care acesta
demonstrează cu documente, aparţinând unor autori străini, că
teritoriul României a fost locuit dintotdeauna de români, că în
Transilvania imensa majoritate o constituie românii. Descrierea
Moldovei a lui Cantemir rămâne o carte minunată de geografie
istorică.

MIRCEA BABEŞ: în lumina celor spuse mai înainte despre

particularităţile arheologiei, ca domeniu special al ştiinţei

387
istorice, s-ar putea pune întrebarea dacă lucrările clasice din acest
domeniu mai pot şi merită a fi reeditate. Eu cred că răspunsul nu
poate fi decât pozitiv, chiar dacă, aşa cum am spus, documentarea
arheologică a crescut enorm în ultimii cincizeci de ani, f"acând ca
sub acest aspect lucrările scrise în secolul trecut şi în primele erei
decenii ale secolului nostru să fie depăşite. Cantitatea informaţiei
nu poate fi însă singurul criteriu de judecată şi, de altfel, să nu
uităm că în paginile cărţilor lui Odobescu, Tocilescu, Pârvan sau
Andrieşescu întâlnim totuşi documente arheologice importante,
din păcate uneori uitate, ca să nu mai vorbim de erudita exegeză
a izvoarelor scrise, care rămâne un model până în ziua de azi.
Reeditarea înseamnă în acest caz un act de dreptate şi prezintă
un interes major pentru istoria ştiinţei arheologice şi pentru
istoria culturii naţionale, în general. Cu ceea ce s-a realizat până
în prezent pe linia valorificării scrierilor clasice de istorie veche şi
arheologie românească, nu ne putem declara satisf"acuţi.
Dacă ar fi să facem propuneri concrete, putem porni de
la numele amintite mai înainte. Asupra lui Odobescu nu voi
insista, căci el se află deja în „şantier editorial": sub îngrijirea mea
vor apare încă din acest an scrierile sale dedicate tezaurului de
la Pietroasa, iar sub îngrijirea dr. Alexandru Vulpe, anul viitor,
celelalte scrieri arheologice. Nu trebuie însă uitat că aceste două
volume vor apare în ediţia critică a operelor lui Odobescu (la
Editura Academiei) şi că iniţiativa a venit de la filologi, nu de
la istorici sau arheologi. Trecând mai departe, ca specialist în
arheologia geto-dacă, aş recomanda spre reeditare Dacia înainte
de romani a lui Grigore Tocilescu (1880) şi, înainte de toate,
Getica lui V. Pârvan ( 1926), lucrări marcând, la un interval de
jumătate de secol una de alta, momente decisive în evoluţia
cercetărilor româneşti, istorice şi arheologice, asupra substratului
geto-dacic al poporului nostru. Nu ar trebui lăsate de o parte
nici lucrările de arheologie clasică şi epigrafie ale celor doi mari
savanţi. În ceea ce îl priveşte pe Pârvan, de altfel, cred că cea mai
388
bună soluţie ar fi aceea a publicării integrale, în cadrul unei serii
de Opere complete.
Nu cred însă că avem dreptul să uităm unele nume, care sunt
mai puţin cunoscute publicului larg, dar care, nu mai puţin,
sunt legate de progresul arheologiei româneşti în secolul nostru.
~ menţiona aici, alături de numele lui Ioan Adrieşescu, pe
acela al lui Ion Nestor, elev al lui Pârvan, care, timp de aproape
cincizeci de ani, a fost promotorul neobosit al cercetărilor de
pre-şi protoistorie de la noi şi, totodată, iniţiatorul cercetării
arheologice a epocii de formare a poporului român. Adunarea
principalelor studii, cele mai multe de o neîndoielnică actualitate,
într-un volum, ar avea darul de a oferi şi publicului larg o operă
ştiinţifică, de mare valoare, pe care noi specialiştii, mai ales cei ce
am fost elevii lui Ion Nestor, ştim să o preţuim fară rezervă.

REDACTOR: Din cele spuse până aici reiese că există o zestre

de cercetări istorice dintre cele mai valoroase pentru noi şi cele
mai actuale. Sunt istorici de marcă, adevăraţi clasici ai disciplinei,
exemple Dimiue Onciul, A.D. Xenopol, Ioan Bogdan, Nicolae
Iorga care se impune a fi reeditaţi în mod sistematic în ediţii de
referinţă. Ceea ce s-a fa.cut până acum pentru opera lui A.D.
Xenopol şi Nicolae Iorga este prea puţin. Tot în aceeaşi linie
de interes se înscriu şi lucrările lui I. Minea, I. Moga, I. Lupaş,
I. Nestor, P.P. Panaitescu, Gh. Brătianu, Silviu Dragomir. În
alte cazuri seria de opere nu e posibilă. Ce se poate retipări, de
pildă, din Nicolae Densuşianu? Oricât de interesantă ar fi pentru
unii Dacia preistorică, cartea nu e validă din punct de vedere
ştiinţific. Dar Nicolae Densuşianu ne-a dat o carte remarcabilă
despre răscoala lui Horea bizuită pe izvoare de prima mână,
Revoluţiunea lui Horea, şi nu este firesc ca suspiciunea pe care
a trezit-o Dacia lui preistorică să se răsfrângă şi asupra lucrărilor
de incontestabilă valoare ştiinţifică a aceluiaşi istoric. Culegerile
de autor ar fi altă formulă pe care ne-o sugerează numele citate.
389
Nu întotdeauna contribuţiile istorice importante au un caracter
monumental, spectaculos, multe dintre ele abordând aspecte
parţiale, discutând chestiuni de detaliu, ceea ce nu le face
mai puţin interesante pentru noi astăzi. I. Nestor este dintre
aceştia. Dintre medievişti - Francisc Pall, Şerban Papacostea.
Aleg exemple dintre cele mai evidente. De un mare interes ar fi
culegerile tematice în care să intre cele mai importante cercetări
existente până acum asupra unor chestiuni însemnate din istoria
noastră. O ediţie care să cuprindă răspunsurile ştiinţifice cele
mai întemeiate la teorii ca cele ale lui Engel, Sulzer, Roesler sau
neoroeslerienilor ar fi o carte de referinţă de cel mai indiscutabil
interes. Ea n-ar demonstra numai continuitatea unui popor ci şi
continuitatea cercetării istorice, soliditatea unor argumente de
nezdruncinat.

MIRCEA MÂCIU: Cred că nu putem încheia această discuţie

rară să amintim faptul că ar trebui mai multă preocupare în
valorificarea gândirii marxiste româneşti despre istorie. Când
spunem aceasta mă refer atât la valorificarea a tot ceea ce a
adus cu sine în planul ideilor despre istoria patriei noastre
mişcarea muncitorească din România ca mişcare care în planul
ştiinţei istoriei a impus concepţia materialistă asupra lumii, cât
şi a operelor marilor gânditori marxişti; Lucreţiu Pătrăşcanu,
C. Dobrogeanu-Gherea care şi pe planul istoriei au venit cu
contribuţii însemnate privind România modernă. Istoria ne
ajută, aşa cum spune tovarăşul Nicolae Ceauşescu, nu numai la
cunoaşterea trecutului, dar şi la întemeierea prezentului şi mai
ales a viitorului. Trecutul trebuie pus în valoare în conformitate
cu cerinţele prezentului şi ale viitorului. Unei astfel de idei i se
subordonează, evident, şi valorificarea moştenirii istorice.

NICOLAE-ŞERBAN TANAŞOCA: Reeditarea operei înainta-

şilor cere oameni calificaţi să o facă în condiţii optime. Nu poţi
reedita o operă ca Istoria Imperiului otoman de N. Iorga dacă nu
390
dispui de unul sau mai mulţi oameni capabili să aprecieze exact
locul lui Iorga în dezvoltarea studiilor de istorie otomană, de buni
turcologi, la înălţimea exigenţelor timpului nostru de azi. Nu
putem spune că în toate domeniile istoriografiei continuitatea
în acest sens este asigurată. De aceea, cred, există sectoare ale
istoriei universale mai ales în care istoriografia română, astăzi,
nu produce lucrări echivalente cu acelea pe care le-a produs, în
spiritul timpului, în trecut. Spun aceste lucruri pentru a sublinia
încă o dată că ar fi ineficace să discutăm problema valorificării
moştenirii istoriografice numai ca pe o problemă editorială. Ar
trebui să avem echipe întregi de istorici specializaţi în problematica
istoriei cel puţin a ţărilor din vecinătatea noastră, dispunând de
cunoştinţe de limbă şi de istorie corespunzătoare. Este o iluzie
că ne vom putea spune punctul de vedere în istoria universală
f'ară să dispunem de medievişti de pildă care să stăpânească în
egală măsură latina medievală, maghiara, germana sau pentru
alt sector, greaca, bulgara, limbile slave în genere, pentru a scrie
istoria ţărilor de care prin destin istoric este legată istoria noastră.
Este necesar să publicăm istorii ale Europei pentru informarea
publicului românesc, dar este esenţial să dispunem de specialişti
care să se ocupe în chip curent de probleme de istorie europeană,
producând contribuţii originale în această privinţă.
Fiindcă tovarăşul Mâciu vorbea de geografie istorică, aş dori
să subliniez şi eu meritele lui Popescu-Spineni, un pionier al
domeniului la noi. E bine că Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
se îngrijeşte de reeditarea operelor sale. Dar mi se pare la fel de
important ca forurile în drept să ia măsurile de rigoare pentru
ca cercetări de tipul celor pe care în acelaşi domeniu le face, de
pildă, un Ion Donat, cercetări de geografie şi etnografie istorică
şi de toponomastică menite a descrie acele „veacuri obscure"
din istoria noastră, pentru care nu avem destule mărturii scrise,
să fie continuate de tineri cercetători formaţi eventual de însuşi
savantul amintit, în această direcţie.
391
 MIRCEA BABEŞ: O reeditare, pentru a reprezenta realmente
o valorificare a moştenirii ştiinţifice româneşti, trebuie să
îndeplinească, cred eu, câteva condiţii. În primul rând trebuie
asigurată fidelitatea maximă faţă de litera şi spiritul lucrării
originale. În al doilea rând, informaţia de bază trebuie adusă la zi,
prin note şi comentarii, oferindu-se cititorului şi stadiul actual
al problemei. în sfârşit, o reeditare trebuie să fle însoţită de un
studiu critic care să fixeze locul autorului în contextul epocii sale.
Evident, că pentru îndeplinirea acestor condiţii, reeditările au
nevoie de oameni califlcaţi şi, aş mai adăuga, pasionaţi, angajaţi
sentimental faţă de înaintaşii lor în ştiinţă. înalta califlcare este
indispensabilă, pentru că, pentru a îndeplini condiţiile arătate
mai sus, reeditarea trebuie să fle, în esenţă, o cercetare profundă şi
multilaterală (arheologică, istorică, filologică, bibliografică etc.).
lată de ce avem nevoie de oameni califlcaţi, şi nu ar trebui să se
uite că astfel de oameni nu se pot forma de pe o zi pe alta.

NICOLAE-ŞERBAN TANAŞOCA: Mi se pare esenţială pentru

o bună valori.6.care editorială a istoriografiei mai vechi, existenţa
unui plan unitar, pe scară naţională, elaborat în colaborare de
edituri şi instituţiile de cercetare istorică, eventual sub egida
Academiei. Asemenea planuri sunt şi ele o moştenire culturală.
Toţi cei ce s-au ocupat de istorie la noi, în perioada eroică a
începuturilor istoriografiei moderne, un Bălcescu, un Hasdeu,
un Odobescu au facut loc în proiectele lor de organizare a
activităţii din acest domeniu, editării istoriografiei trecute.
Personal, cred că Editura Academiei ar trebui să deţină un rol
însemnat în această privinţă, rezervându-şi ediţiile academice, de
opere complete, cu aparat bogat, ca şi în cazul literaturii. Cred
însă că şi celelalte edituri, din Bucureşti şi din provincie, trebuie
să fle antrenate. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică a avut chiar
fericite iniţiative în acest sens, trebuie subliniat cât de mult face
ea pentru istorie. Cred că pe lângă ediţiile de autor, sunt necesare
392
ediţii sau colecţii pe probleme. Foarte utilă ar fi, de pildă, editarea
tuturor textelor fundamentale, româneşti şi străine, privitoare la
problema continuităţii, a formării poporului român şi a limbii
române. Cititorul şi-ar da repede seama de adevăr care, nu mai
este nevoie s-o subliniem, e de partea istoriografiei româneşti,
nu pentru că aşa vrem noi, ci pentru că demonstraţiile istoricilor
români s-au dovedit cele mai întemeiate ştiinţific. Să i se dea
cititorului textele, grupate într-unul sau mai multe volume;
asemenea daruri ar fi utile şi pentru învăţaţii şi publicul străin.
Interesantă mi s-ar părea adunarea într-o colecţie a textelor
istorice fundamentale referitoare la problema agrară în România,
la acele chestiuni care au fost în atenţia şi a romancierilor români
realişti. Se va putea vedea cum - manifestările unei culturi sunt
solidare - nu numai Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Mihail
Sadoveanu şi at~ţia alţi scriitori au fost preocupaţi de problema
ţărănească ci, şi istorici de seamă (Filitti, Rosetti, Giurescu,
Zeletin) au căutat să-i găsească explicaţia. Unii prin intuiţie
artistică, alţii prin raţiune istorică s-au găsit angajaţi în dezbaterea
aceloraşi fenomene. În sfhşit, mi se pare importantă evidenţierea
contribuţiei româneşti la filosofia istoriei. Mă gândesc nu numai
la Xenopol sau Iorga, ci şi la un Fioru sau mai aproape de noi un
N. Bagdasar, ale căror lucrări se cer reeditate. Un început frumos
este antologia lui Pompiliu Teodor. Ea se poate transforma, prin
strădanii pe care şi Domnia-sa, în primul rând, este chemat să le
asume, într-o serie de volume.

MIRCEA BABEŞ: Considerând reeditarea ca o adevărată

valorificare şi, deci, ca o cercetare ştiinţifi.că complexă, nu
mai rămhle nici o îndoială că ea trebuie făcută cu o anumită
perspectivă, după un anumit plan. Chiar având cadrele necesare,
o reeditare nu se poate face în grabă. Această problemă nu este,
sau în orice caz nu ar trebui să fle, o problemă care să intereseze
numai o editură, numai un institut, sau numai pe anumiţi
393
cercetători; ea este o cauză de onoare a întregului nostru front
istoric şi publicistic. Concret, cred că ar 6. necesar să se constituie
un for mixt, academic şi editorial, care să stabilească priorităţile,
să repartizeze sarcinile, să asigure mijloacele etc. AI trebui
organizate mai des discuţii între cercetători şi editori sau între
aceştia, la un loc, şi cititori. Aşa vom putea ajunge la o definire
a tipurilor de reeditări, pentru ca scopul valorificării să 6.e cât
mai bine servit. În acest sens, înainte de a încheia, vă rog să-mi
permiteţi să fac unele sugestii. Astfel, la tipul tradiţional de
reeditare a unei lucrări, a operelor alese sau a operelor complete
ale unui autor, aş adăuga publicarea unor lucrări ştiinţifice clasice
de diferiţi autori în volume tematice (de ex. Istoria şi civilizaţia
geto-dacilor, Civilizaţia romană în Dacia sau Formarea poporului
român). Mă gândesc, de asemenea, că unele reeditări ar trebui
racute în limbi străine, 6.e că lucrarea a fost scrisă iniţial într-o
astfel de limbă, 6.e că o traducem noi acum. O astfel de editare nu
poate servi decât creşterii prestigiului culturii româneşti în lume.

MirceaMAciu: Reeditarea lucrărilor de istorie nu intră numai

în sarcina editurilor, ci în primul rând, a cercetătorilor. Institutele
noastre de cercetare, catedrele din învăţământul superior trebuie
să croiască un plan mai solid de valorificare a moştenirii istoriei,
într-o mai strânsă legătură cu necesităţile editoriale. Acest lucru
s-a încercat, însă nu este în suficientă măsură urmărit şi realizat.
Rămânem tot la voia întâmplării şi nu putem scoate marile serii
de opere întemeietorilor şi susţinătorilor şcolii româneşti de
istorie. Aşa cum arată tovarăşul Nicolae Ceauşescu la Congresul
Educaţiei Politice şi al Culturii Socialiste, rămânem încă datori
publicului cititor cu o istorie universală, cu o istorie a Europei.
Cercetătorii de la Institutul „N. Iorga" s-ar putea angaja la
realizarea unei astfel de lucrări, dispune de forţele necesare, iar
la nevoie ar putea coopera şi cu alte Institute de istorie, cât şi la
reeditarea operei lui Nicolae Iorga, de pildă.
394
 Cred că la nivelul Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice ar
trebui discutat cu Institutul „N. Iorga", cu toate celelalte Institute
de istorie, precum şi cu catedrele de specialitate elaborarea unui
plan amplu de realizare a unor importante lucrări de istorie, cât şi
valorificarea moştenirii istoriei.
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică se angajează, fireşte, la
publicarea acestor serii de opere şi consider că Institutul „N. Iorga"
ne-ar putea da un sprijin substanţial. Şi chiar aş considera că este
de datoria lui ca seria de opere a lui Nicolae Iorga, al cărui nume îl
poartă, să apară sub egida Institutului. O primă ediţie s-ar putea
realiza în 8-1 Ovolume, urmând la a doua să pună în valoare încă
15-20 de volume opera marelui cărturar patriot român 1•

„Luceafărul", an. XIX, 24 (737), 12 iunie 1976

1
Textul acestei mese rotunde a apărutsub citatulde rigoare din Nicolae
Ceauşescu, în cazul de faţă din Expunerea lui la Congresul Educaţiei
Politice fi al Culturii Socialiste: „O însemnătate deosebită pentru
fundamentarea ştiinţifică a ideii unităţii de neam, de origine etnică
şi limbă a tuturor românilor, au avut cronicarii şi învăţaţii poporului
nostru din toate cele trei provincii. Astfel, cronicarul Grigore Ureche
scria că «Rumânii, câţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal
şi la Maramoroş, de la un loc sunt cu moldovenii, şi toţi de la Râm
se trag», iar Miron Costin, demonstrând că «Locul acesta unde este
acum Moldova şi Ţara Muntenească este drept Dachia, cum şi tot
Ardealul cu Maramoroşul şi cu Ţara Oltului», sublinia că «rumân
înseamnă Romanus, şi unul când întreabă pe celălalt despre limbă,
zice până în ziua de azi: şti rumâneşte? - nu zice, moldoveneşte».
La rândul său, marele nostru savant Dimitrie Cantemir, vorbind
de daci şi romani, arăta că aceştia «sunt moşii şi strămoşii noştri, a
moldovenilor, muntenilor, ardelenilor şi a tuturor, oriunde se află,
a românilor». Literatura despre unitatea şi continuitatea pe aceste
meleaguri a românilor, precum şi despre cerinţa obiectivă a organizării
lor într-un singur stat ia o amploare impresionantă în secolul al
XIX-iea".
395
 RĂSPUNSURI LA ANCHETA
REVISTEI „ARC" DESPRE SOARTA
CULTURII SUB COMUNISM

Există în ultimii 50 de ani, după opinia Dumneavoastră,

autori (scriitori, pictori, muzicieni etc.), supraevaluaţi? Care arfi
portretul-robot al acestui tip de autori? Puteţi comentafenomenul?
Supraevaluarea unor autori şi opere de către o societate, într-un
anumit moment istoric nu e ceva neobişnuit. Gloria efemeră
şi nemeritată dobândită de un scriitor, pictor sau muzician "la
modă" îşi găseşte explicaţia în orientarea dominantă a gustului
public, în dorinţa de noutate a oamenilor, în forţa unui anumit
curent de gândire reprezentat în chip agresiv de autor, ba chiar
în campaniile publicitare şi în snobism. în societăţile totalitare
supraevaluarea are însă alt caracter: ea este sistematică, impusă
de puterea politică, întemeiată ideologic. Evident, o ştim cu
toţii, în societatea românească, dominată în ultimele decenii de
totalitarismul comunist, nu puţini au fost autorii supraevaluaţi
sistematic de puterea politică în temeiul unor criterii ideologice.
"Canonul" autorilor supraevaluaţi a fost impus, prin învăţământ
şi propagandă culturală, întregii societăţi. Nu cred că putem
creiona un singur portret-robot al autorului supraevaluat,
deoarece au existat mai multe tipuri de supraevaluaţi, iar criteriile
supraevaluării au suferit, ca şi ideologia dominantă, o oarecare
evoluţie în timp. Nota fundamentală, constanta tipului de autori
supraevaluaţi de putere rămâne însă una singură: slugărnicia lor
faţă de ideologia şi autoritatea politică dominantă. Semidoctul
fanatic, mediocrul frustrat şi vanitos, renegatul rafinat şi cinic
sunt numai câteva dintre speciile genului autorilor supraevaluaţi
de puterea comunistă. Supraevaluarea a fost practicată, prin
396
reacţie, şi de oponenţii puterii, nu numai de oficialităţi, e drept
ceva mai nuanţat, însă tot în temeiul criteriului ideologic.
Comunistul pur şi dur, înlăturat de noua clasă a nomenclaturii de
la banchetul puterii, internaţionalistul ireductibil, marginalizat
de naţional-comunişti, oportunistul dotat cu simţul evoluţiei
istorice, gata să se convertească la liberalism tot atât de repede
cât se raliase socialismului zis ştiinţific, iată câteva dintre speciile
genului de autori supraevaluaţi de oponenţii puterii comuniste.
Exilul românesc a contribuit din plin şi cu multă uşurinţă la
fabricarea acestor glorii ale disidenţei. Un interesant caz-limită
de convergenţă a supraevaluărilor mi se pare acela al scriitorului
Petru Dumitriu. Dotat cu un talent expresiv şi o cultură
generală incontestabile, dominat însă de pasiune ideologică şi
de pamfletar, el a fost răsplătit pentru succesivele sale renegări
ideologice cu supraevaluări atât din partea puterii, cât şi din
partea opoziţiei. Aş mai adăuga că întreaga aventură intelectuală
a comunismului, desfăşurată pe durata unui secol şi jumătate
din istoria lumii, a fost însoţită permanent de fenomenul
supraevaluării. Atât „clasicii" comunismului (K. Marx, Fr.
Engels, V.I. Lenin, I.V. Stalin), cât şi „clasicii" disidenţei şi ereziei
comuniste (L. Troţki, N. Buharin, A. Gramsci), încă şi „clasicii"
apostaziei doctrinei comuniste (A. Koestler, R. Garaudy, S.
Brucan) mi se pare, judecaţi cu oarecare detaşare, nişte autori
supraevaluaţi.
Ce opere (cărţi, muzică, arte.frumoase etc. J nu au fost preţuite
la adevărata lor valoare?
Date 6ind, pe de o parte, măsluirea criteriilor criticii şi, pe
de alta, suprimarea libertăţii de judecată şi expresie de către
regimul comunist, cred că nici o operă nu a fost preţuită, cel
puţin în scrisul încredinţat tiparului, la adevărata ei valoare,
mare sau mică. Sunt departe de a contesta existenţa unor exegeze
pertinente, strălucite chiar, nu am însă siguranţa că vreunul
dintre criticii noştri a putut scrie tot ce a gândit despre operele
397
şi autorii comentaţi. Puţini sunt istoricii literari care să fi avut
această posibilitate.
Cunoaşteţi scriitori, artişti, arhitecţi ignoraţi pe motive politice
sau prin natura operei lor?
Ignorat cu totul şi de toţi nu a fost nimeni. Puterea, bine
informată, a dispus însă înlăturarea din circuitul public, din
motive ideologice, a unor opere, fle clasice, fle contemporane
şi marginalizarea unor autori. Nici chiar opera lui Mihai
Eminescu nu a fost pusă integral în circuitul public. Regimul
a practicat o formă originală de propagare a ignoranţei prin
aşa-numita valorificare critică a moştenirii culturale, în fapt prin
deformarea adevărului despre anumite opere şi personalităţi
creatoare. Creatori de mare valoare din anumite domenii ale
ştiinţelor umane, cum ar fi istoria, au fost ţinuţi departe de
conştiinţa publică, în favoarea unor mediocrităţi obediente
faţă de putere. Mulţi dintre ei au acceptat statutul de toleraţi,
racându-şi datoria până la capăt, în condiţii precare, cu discreţie,
fideli codului moral al disciplinei lor. Sunt cunoscuţi mai
bine în străinătate decât în ţară, prin studii publicate în limbi
de circulaţie internaţională, în reviste de specialitate. Asist
cu dezgust la agitaţia mediocrităţilor agresive ocrotite de
fostul regim care ne invită acum să le apărăm impostura sub
ameninţarea că am deveni trădători de neam şi ţară dacă am
îndrăzni să o demascăm.
Ce este opera de sertar? O idee, o speranţă, o utopie, un slogan,
un alibi neonorat sau o realitate impunătoare? Cunoaşteţi autori
şi opere semnificative?
Opera „de sertar" este expresia cea mai puternică a vocaţiei
autentice. Ea se naşte din nevoia resimţită de autor, ca o datorie
morală sau ca o fatalitate naturală, de a crea, indiferent de
consecinţe, în orice împrejurări. Mă surprinde uşurinţa cu care
unii critici vorbesc despre inexistenţa literaturii de sertar în
România. Ce sunt oare poemele lui Radu Gyr, cele ale lui Vasile
398
Voiculescu, prozele acestuia, memoriile ţărăncii bucovinence
Aniţa Nandriş-Culda, amintirile din închisoare ale lui Ion
loanid, cele ale lui Constantin Argetoianu, cartea lui Mircea
Vulcănescu despre Nae Ionescu, Arcadia lui Tudor Vianu şi
atâtea altele? Am avut prilejul să citesc manuscrisele lui Nicolae
Bagdasar, lucrări filoso6.ce, pagini memorialistice, literatură
portretistică, jurnalul său. De curând, dl. Corneliu Coposu făcea
public mărturisirea ~ă a ţinut şi domnia sa un jurnal de mare
interes politic, istoric şi literar din ale cărui mii de pagini ne-a
citit câteva. Românii au, din păcate, o bogată tradiţie a literaturii
de sertar: să ne gândim la Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, la
Cronica lui Gheorghe Şincai.
Dezavuarea unui autor după criterii politice este egală, prin
consecinţe, cu aceea pe motive comerciale?
Nu cunosc, în regimul comunist, autori „dezavuaţi" din
motive politice, ci numai autori interzişi, unii după ce au fost
arestaţi şi ucişi, din asemenea motive. Nu cunosc nici autori
„dezavuaţi" pe motive comerciale, ci numai autori ale căror
opere nu au fost publicate sub pretextul lipsei de rentabilitate a
cărţilor lor. Desigur, judţcate potrivit criteriilor economice ale
comerciantului de carte, anumite opere de foarte înaltă valoare,
greu accesibile publicului larg, nu sunt rentabile. În toate ţările
civilizate, există însă instituţii care se îngrijesc de publicarea şi
difuzarea acestor lucrări, indispensabile unei culturi autentice.
Cultura superioară este fără îndoială un lux, dar nu este oare şi
omul însuşi un lux al naturii? Atât interzicerea unor autori şi
opere din motive politice, cât şi refuzul de a publica anumite
opere sub pretextul sau din pricina lipsei lor de rentabilitate
economică mi se par semne ale lipsei de civilizaţie a unei
societăţi. Răul major şi incurabil altfel decât prin revoluţie este
însă cenzura politică, dificultăţile economice ale culturii sunt
întotdeauna depăşite într-o societate liberă.
399
 Se vorbejte despre un îngheţ cultural metaforifti.i pomenesc
chiar de o "Siberie culturală" în perioada dictaturii. Cât de
adevărată consideraţi că este o asemenea afirmaţie?
Cumplit de adevărată. Stăpânitorii istorici ai Siberiei
geografice au prefăcut, în chip deliberat, România într-o Siberie
culturală, cu intenţia de a supune poporul român voinţei lor
arbitrare, de a-l remodela după chipul şi asemănarea lor, de a-i
distruge, în cele din urmă, caracterul naţional. Nu au izbutit
în încercarea lor, deoarece nici măcar răul nu este desăvârşit pe
lumea asta. Tot ce a fost creat ca operă românească de cultură
autentică în ultimele decenii a apărut în poflda regimului totalitar
siberian şi nicidecum datorită lui. Scutiţi de această extindere a
Siberiei către Apus, peste noi, feriţi de această barbarizare, am fl
fost astăzi în fruntea naţiunilor din Sud-Estul Europei. Putem
dobândi în viitor acest loc, dacă îl dorim cu adevărat.
Scara valorilor are un caracter natural ţine de ecologia culturii.
ln ce măsură poatefi influenţată de cursul istoriei fi al politicii?
În concepţia umanismului creştin european, ierarhia
valorilor, stabilită de Dumnezeu, este o ordine spirituală
obiectivă şi eternă. Omul are posibilitatea şi datoria de a o
cunoaşte şi respecta, acceptând revelaţia divină şi practicând
efortul intelectual şi etic, cultivându-şi adică umanitatea.
Politica este, în această concepţie, arta organizării vieţii unei
societăţi în acord cu valorile spirituale fundamentale şi în
respectul ierarhiei lor, scopul ei este umanizarea vieţii sociale.
Sub imperiul pasiunilor şi al demonilor de tot felul, omul este
însă tentat adesea, în istorie, să ignore valorile autentice, să le
conteste, să răstoarne scara valorilor în chip arbitrar, impunând
semenilor săi o alta. Asemenea iniţiative pot declanşa mişcări şi
curente politice nefaste care duc la ruina personalităţii omeneşti
şi a vieţii sociale, la dezumanizarea omului. Totalitarismele
secolului XX, comunismul şi naţional-socialismul sunt cele mai
ample şi mai îndrăzneţe tentative de acest fel, iar efectele lor au
400
fost cele mai îngrozitoare. Nu le putem numi numai mişcări
politice, ele sunt adevărate revoluţii ideologice, cu un caracter
cvasi-religios, pseudo-religios mai precis. Nu împărtăşesc locul
comun potrivit căruia politica este, prin natura ei, coruptă
şi corupătoare de valori şi oameni. Statul poate şi trebuie să
promoveze adevăratele valori, să apere cu mijloacele adecvate
scara valorilor, să sprijine acţiunile oamenilor de cultură angajaţi
în întruparea valorilor în opere. AI fi însă o iluzie să credem că
statul singur, f'ară adeziunea profundă şi sinceră a oamenilor,
poate umaniza, în sensul afirmat mai sus, societatea sau că el o
poate, dimpotrivă, dezumaniza în pofida rezistenţei lor. Scara
valorilor este menţinută în conştiinţe şi respectată în faptele
culturale şi etice prin acţiunea personală a fiecăruia dintre noi.

5 iulie 1992

"ARC", Litere, Arte, editată de Fundaţia

culturală română, nr. 1-2, 1993, p. 14-16

401
 DEFINIŢII ŞI ASUMĂRI.
DE VORBĂ CU DOAMNA TITA CHIPER
DESPRE BALCANI ŞI BALCANISM

Despre Balcani, balcanitate şi balcanism aproape oncme

dintre noi se simte gata să emită opinii şi formule, fiindcă oricine
are amintiri de la geografie şi, mai ales, păreri despre istorie, multe
ciugulite din răsfoirea presei şi privitul la televizor, nemaivorbind
de faptul că toţi avem uşurinţa de-a pune etichete peste ceea ce
bănuim a şti, lansându-ne, în judecăţi avizate şi definitive. Dar
ce ar trebui să ştim măcar în linii mari, desigur, despre Balcani,
balcanitate şi balcanism pentru a ieşi din condiţia noastră de
„enciclopedişti amatori?" Am pus câteva întrebări despre această
temă dlui. Nicolae-Şerban Tanaşoca, cercetător ştiinţific principal
de la Institutul de Studii Est-Europene. (Tita Chiper)

Stimate domnule Tanaşoca, în opinia multora, Balcanii sunt

consideraţi un fel de zid despărţitor de civilizaţie, iar adjectivul
„balcanic'; cu sens peiorativ, desemnează, parcă, o fatalitate
geografică. Dar câtă îndreptăţire au avut, sau au încă, asemenea
judecăţii?
Adjectivul „balcanic" derivă din cuvântul turcesc balkan care
înseamnă „munte~ Denumirea de Peninsulă Balcanică, lansată
de August Zeune în 1808, s-a impus datorită acelui curent
din gândirea geografică a vremii, inaugurat de Alexander von
Humboldt şi de Karl Ritter, potrivit căruia diferitele regiuni ale
lumii trebuia să fie studiate nu ca unităţi politice sau istorice, ci
numai ca unităţi geografice naturale; pentru a le desemna trebuia
să fie folosite nume care să evoce elementul cel mai important
al reliefului lor. Lanţul muntos numit de greci Haemus, iar de
402
otomani Balkan era socotit încă din antichitate un astfel de
element, ba mai mult chiar, o limită naturală a lumii civilizate !
Se credea că, de la Alpi până la Marea Neagră, el separă, asemenea
unui zid compact, impenetrabil, nordul friguros şi barbar,_ scitic
de sudul însorit şi civilizat, greco-roman. După ce Peninsula
Balcanică, desprinsă pentru multă vreme de cuceritorii otomani
din unitatea Europei creştine, a revenit în atenţia geografilor
occidentali, s-a constatat, prin cercetări de teren, că vechea
percepţie era greşită, că Balcanul nu separă în chip absolut
două zone naturale şi de civilizaţie, că întreaga Peninsulă este
străbătută de la nord la sud şi de la vest la est de căi naturale de
comunicaţie, foarte circulate în toate timpurile. Denumirea însă
a rămas şi le-a înlocuit cu timpul pe cele inspirate din realităţi
etnice, istorice sau politice: Illyricum, Levant; Peninsula
greacă, Peninsula bizantină, Tracia, Rumelia, Turcia europeană
etc. Ea a fost concurată ulterior de alta, mai puţin expresivă
şi mai impersonală, Peninsula Sud-Est Europeană, care însă,
în geografie, nu s-a impus. Marele geograf sârb Jovan Cvijic
a dat, într-o monografie celebră, Peninsula Balcanică (Paris,
1918), descrierea cea mai completă şi mai nuanţată a acestei
mari realităţi geografice, caracterizate drept un bloc geologic
intermediar între Europa şi Asia şi delimitate, spre nord, de restul
continentului de valea Dunării inferioare, valea Savei, apoi de
o linie convenţională aproximativ identică cu vechea frontieră
austro-turcă, astfel încât ea include la extremitatea nord-vestică
mica peninsulă Istria, iar la cea nord-estică Dobrogea. Acelaşi
învăţat a identificat constantele ei antropogeografice: afluxul de
oameni şi influenţe culturale dinspre toate punctele cardinale,
pe mare şi pe uscat, marea mobilitate internă a populaţiei,
fuziunea şi confuziunea etnică, pluralismul confesional şi
cultural, bilingvismul şi poliglosia, fenomenele de aculturaţie.
403
 De ce Balcanii sunt priviţi ca o unitate numai când e vorba să
fie comparaţi cu un nbutoi de pulberen? Sunt, altminteri, popoarele
trăitoare în zonă atât de deosebite între ele?
Dacă pentru geografi Peninsula Balcanică este o unitate
naturală, pentru istorici lumea balcanică este caracterizată prin
unitate în diversitate. Despre ce e vorba? Popoarele balcanice -
grecii, românii, albanezii, sârbii, croaţii, bosniecii, muntenegrenii,
slovenii, bulgarii, turcii, între care s-au statornicit, de veacuri,
numeroşi armeni şi evrei - foarte diferite între ele din punct de
vedere lingvistic, religios, cultural, au convieţuit multă vreme în
cadrul politic al unor vaste imperii, ele au împărtăşit acelaşi stil
de viaţă, aceleaşi forme de civilizaţie şi au evoluat în cadenţele
aceluiaşi ritm istoric. Ca urmare, aceste popoare au dobândit,
pe lângă evidentele lor particularităţi naţionale, frapante
caracteristici comune. Principalii factori creatori de unitate
balcanică au fost, potrivit lui Victor Papacostea, substratul
iliro-tracic, elenismul, Imperiul roman, Imperiul bizantin, slavii
de sud, Imperiul otoman, ortodoxia, romanitatea balcanică. Ei au
lăsat urme durabile în limbile, mentalitatea şi instituţiile tuturor
popoarelor de aici. Deznaţionalizările frecvente şi masive, nu
întotdeauna silnice, sfidează noţiunea de puritate etnică în
această parte a lumii, astfel încât, potrivit faimoasei genealogii
a popoarelor balcanice schiţate de Hasdeu, ele alcătuiesc o
mare familie. Numai prin urmărirea sistematică a unităţii în
diversitate a acestor popoare, adică prin aplicarea sistematică
a metodei comparative în cercetarea tuturor formelor lor de
manifestare istorică, putem înţelege deplin evoluţia fiecăruia
dintre ele. Profesorul vienez Constantin Jirecek spunea că,
din pricina indestructibilelor lor legături şi a numeroaselor lor
elemente comune, popoarele balcanice trebuie studiate ca un
tot unitar.
Pe de altă parte, deplasările necontenite de populaţii,
dispersarea şi întrepătrunderea popoarelor balcanice, favorizate
404
de factori geografici şi istorici specifici, au dat hărţii etnografice
a Peninsulei Balcanice aspectul unui mozaic de extremă varietate
şi complexitate. Diversitatea etnică, lingvistică şi confesională
a populaţiei din anumite zone este atât de mare, încât aici
este cu neputinţă ca frontierele politice să coincidă vreodată
perfect cu cele naţionale şi confesionale. Corpul civic al multor
state naţionale balcanice include minorităţi etnice de acelaşi
neam şi limbă cu majorităţile altuia şi multe dintre naţiunile
balcanice sunt împărţite între mai multe religii sau confesiuni.
Organizarea solidarităţii în vederea paşnicei convieţuiri se
impune aşadar aici cu forţa unei inexorabile necesităţi, a unei
comunităţi de destin. Conştientizarea acestui imperativ a
determinat toate tentativele politice de solidarizare balcanică,
proiectele federaliste şi confederale. Popoarele balcanice sunt
condamnate de natură şi istorie să trăiască şi să-şi înţeleagă fiinţa
proprie numai împreună.
Care ar fi limitele lumii balcanice, din punctul de vedere al
unui istoric sau al unuifilolog?
Lumea balcanică, prin care înţeleg lumea asupra căreia
şi-au pus amprenta, modelând-o, toţi factorii de unitate mai
sus-amintiţi, f"ară excepţie, dar în măsuri diferite, depăşeşte
limitele strict geografice ale Peninsulei Balcanice. Popoarele zise
balcanice nu sunt toate numai balcanice sau sunt balcanice doar
parţial şi prin trecutul lor istoric. Grecii au fost şi mai sunt încă
numeroşi şi activi în întreg bazinul mediteranean şi pontic, o
importantă comunitate albaneză s-a dezvoltat, de secole, în Italia,
balcanici au fost şi rămân numai o parte dintre turci şi dintre
români. Imperiile şi civilizaţiile care au jucat rolul unor factori
de unitate în Peninsula Balcanică s-au extins pe arii geografice
care o depăşeau cu mult, chiar atunci când originea lor era
balcanică, aşa cum s-a întâmplat cu Imperiul lui Alexandru cel
Mare, ori când componenta lor balcanică era foarte importantă,
ca în cazul Imperiului roman, al celui bizantin, al celui otoman.
405
Au existat de asemenea state, ca Regatul medieval al Ungariei,
Imperiul Habsburgilor şi Imperiul rusesc, care au năzuit constant
şi, în parte, au reuşit să devină puteri balcanice. Acesta este unul
dintre motivele obiective pentru care, spre deosebire de geografi,
istoricii preferă să numească lumea balcanică, cu un termen mai
vag, dar mai cuprinzător, lume Sud-Est europeană, ori să vadă în
cea dintâi o componentă a celei de a doua. Un alt motiv, legitim,
dar subiectiv, este intenţia de a sublinia, prin acest epitet, faptul
că lumea balcanică aparţine, prin istorie şi vocaţie, Europei.
Cât de vechi sunt conotaţiile peiorative ale epitetului „balcanic"
1i care-ar fi cauzele, adevărate sau mai puţin adevărate, de
perpetuare a lor?
Într-adevăr, termenul "balcanic", a ajuns să dobândească
conotaţii peiorative, iniţial inexistente. Cea mai importantă
se referă la anumite forme de naţionalism extremist şi violenţă
politică, manifestate în disputele ce au însoţit "ieşirea din
indiviziune" a moştenitorilor Imperiului otoman, statele
naţionale moderne din Peninsula Balcanică. Aplicarea riguroasă
a modelului starului-naţiune, elaborat în Occident, în mediul
balcanic, cu structura lui etnică atât de complexă şi diversă, cu
tradiţiile lui cosmopolite, a fost o noutate revoluţionară care a
provocat exacerbarea rară precedent a confruntărilor etnice. Din
dorinţa de a-şi asigura o cotă-parte cât mai mare din moştenirea
turcească, încercând totodată să-şi legitimeze pretenţiile
teritoriale în termenii ideologiei moderne, naţionale, tinerele state
balcanice au purces la omogenizarea conţinutului lor etnic prin
deznaţionalizări silnice şi disimularea statistică a minorităţilor,
au recurs la acţiuni teroriste şi la falsuri istoriografice, s-au războit
între ele. După consumarea momentelor paroxistice ale acestor
înfruntări, la începutul secolului XX, ideea solidarizării şi chiar
a confederării popoarelor balcanice, enunţată de Rigas în secolul
al XVIII-iea, a fost relansată de oameni de stat greci, români
şi sârbi, inspirând un curent de gândire şi acţiune politică încă
406
actual. Faima rea a „balcanismului" a persistat însă. Nu cred că
fenomenele de criză care înoţesc destrămarea comunismului în
Peninsula Balcanică trebuie să ne facă să credem că aici violenţa
şi şovinismul sunt o fatalitate.
Aparţine România cu adevărat, în sens deplin, Balcanilor, sau
este văzută astfel prin extinderea noţiunii, nu totdeauna cu motiv
întemeiat?
Deşi România nu face parte geografic din Peninsula Balcanică
decât prin stăpânirea Dobrogei, ea aparţine lumii balcanice sau
Sud-Est europene prin legăturile istorice şi comunitatea de destin
cu celalte popoare din această zonă. Istoricul atenian Dionisie
Zakythinos o asemăna, sub acest raport, cu Grecia, ea însăşi o ţară
numai parţial balcanică, dar cu un rol esenţial în lumea balcanică.
Funcţia balcanică a României, pacificatoare şi civilizatoare, a
fost recunoscută, în trecut, în mediile diplomatice, drept una
dintre cele mai importante funcţii internaţionale ale acestui stat.
Intelectualitatea românească s-a simţit datoare să contribuie la
împlinirea ei. Institutul pentru studiul Europei Sud-Orientale,
înfiinţat de Nicolae Iorga în 1913, după încheierea războiului
balcanic, Institutul de Studii si, Cercetări Balcanice, întemeiat
de Victor Papacostea în 1937, când se punea acut problema
consolidării solidarităţii balcanice, Institutul de Studii Sud-Est
Europene, restaurat, sub conducerea profesorului Mihai Berza
în 1963, în perioada destinderii politice internaţionale au
făcut din Bucureşti un centru european de iniţiativă în direcţia
cunoaşterii ştiinţifice şi a solidarizării lumii balcanice prin
cooperarea intelectuală internaţională. Asociaţia Internaţională
de Studii Sud-Est Europene, înfiinţată tot în 1963, îşi fixa, prin
Statut, sediul la Bucureşti. Marginalizată de regimul lui Nicolae
Ceauşescu, în faza izolaţionistă a politicii sale, balcanologia
românească nu a izbutit încă să se ridice din nou la înălţimea
propriului ei trecut, corespunzător funcţiei statului român în
această zonă.

407
 Mai ales în ultimii ani, când vrem să ne lepădăm de rele,_
printre primele pe care le condamnăm se află „balcanismul".
Înainte ca alţii, din necunoaştere, poate, să ne reproşeze calitatea
de balcanici, noi ne scuturăm de ea cu jenă şi dispreţ câteodată.
Alţi peninsulari - ibericii, scandinavii, italienii - parcă nu
vorbesc cu o atât de manifestă jenă de condiţia lor, când e să-şi
explice defectele.
Intelectualul român se declară astăzi eminamente „european",
negreşit „central-european", la nevoie măcar „sud-est european~
dar nicidecum „balcanic". Alergia intelectualităţii noastre la
balcanism este un fapt de cultură explicabil istoric şi nu datează
de ieri, de azi. Mirul greco-bulgărimii invadatoare, stricătoare
de legi şi datini, de bune rânduieli tradiţionale „carpatice" s-a
născut din reacţia, legitimată în termeni naţionali, a forţelor
conservatoare ale societăţii împotriva forţelor revoluţionare,
propulsate în prim-plan de procesul fatal al modernizării şi se
întemeiază, la urma urmelor, pe un adevăr: acela că între agenţii
de disoluţie a vechiului regim agrarian românesc s-au aflat
numeroşi balcanici, promotori şi beneflciari ai liberalismului
economic şi ai democraţiei radicale. Acest mit a fost însă
întreţinut, la nivelul întregii societăţi româneşti, animate de
dorinţa revenirii cât mai grabnice în comunitatea civilizată a
„Evropei" creştine, şi de resentimentele obşteşti faţă de regimul
apăsător al dominaţiei turco-fanariote. Fenomene similare
întâlnim şi în alte părţi ale lumii balcanice: grecii înşişi au fost
tentaţi, într-o fază a procesului modernizării lor, să se lepede de
fanariotism şi de bizantinismul „asiatic~ în numele originii lor
eline şi al vocaţiei lor europene. E oarecum amuzant să constaţi
că balcanici autentici - sârbi, bulgari - califl.că drept eminamente
„valahe" unele din păcatele atribuite de noi „balcanismului" -
duplicitatea, laşitatea, lenea, ipocrizia, servilismul, venalitatea,
lichelismul etc. Ei nu au, desigur, dreptate. Să nu uităm atunci
nici noi eroismul proverbial al grecilor, sârbilor, albanezilor,
408
rigoarea ortodoxiei greceşti, hărnicia şi spiritul gospodăresc ale
bulgarului, generozitatea şi setea de cultură ale patriciatului
urban balcanic, în bună măsură aromânesc, ctitor de instituţii
culturale şi de binefacere. Putem să ne europenizăm condiţia
„balcanică" după cum putem să ne manifestăm în stil „balcanic"
pretenţia de a fi europeni. Oricum ne-am numi şi orice am face,
nu putem să ne desprindem din contextul istoriei noastre şi -
vrem, nu vrem - ceea ce se întâmplă în Peninsula Balcanică ne-a
privit întotdeauna şi ne priveşte direct.
Destinul acestei lumi este legat de cel al Europei, se afirmă în
mod curent. Dar nu vi se pare că, nu de puţine ori, suntem priviţi
mai degrabă ca nişte nînfiaţi'; decât ca nişte moştenitori legitimi ai
unui spaţiu şi ai unor valori europene comune?
Destinul comun al lumii balcanice este indisolubil legat de
acela al întregii lumi europene. Peninsula Balcanică nu este,
cum s-a afirmat adesea, primejdiosul „butoi cu pulbere" al
Europei, ci seismograful cel mai sensibil care înregistrează cu
maximă acuitate cutremurele politice ale continentului. Crizele
sistemului politic european - a celui berlinez, a celui versaillez,
a celui consfinţit la Yalta - au avut, toate, la vremea lor, grave
şi spectaculoase consecinţe balcanice, dar, orice s-ar spune, ele
nu au fost generate de conflictele balcanice. Fără să diminuez
în nici un fel nici răspunderea, nici importanţa iniţiativelor
factorilor balcanici pentru ceea ce se întâmplă în această parte
a lumii, consider că situaţia ei viitoare depinde, în primul rând,
de interesele, obiectivele şi strategiile politice de anvergură ale
marilor puteri. Solidaritatea balcanică trebuie încurajată ca
preludiu şi nu ca alternativă la integrarea euroatlantică.

10 aprilie 1997

„Dilema", an. V. nr. 221, 18-24 aprilie 1997, p. 9

 DIALOG CU SARA DE ANGELIS
DESPRE ROMÂNIA CONTEMPORANĂ

Care este poziţia culturală a României astăzi intre Orient şi

Occident?
Conceptele de Orient şi Occident, care se referă, desigur,
în mare, la Europa occidentală, de tradiţie catolică şi la Europa
răsăriteană, de tradiţie bizantină, mi se par în mare măsură
anacronice şi, în orice caz, prea generale, prea simplificatoare
şi prea vagi pentru a fi cu adevărat utile celui care încearcă să
definească poziţia României în Europa de astăzi ori să surprindă
nuanţat diversitatea culturală a Europei ca atare.
M-am ocupat în mai multe rânduri de raporturile dintre
români şi Bizanţ şi am redactat de curând un text referitor la
integrarea europeană şi moştenirea bizantină a ţărilor foste
comuniste din Răsărit. Am încercat să reevaluez unele aspecte
ale moştenirii bizantine la români şi să văd dacă într-adevar
moştenirea bizantină este, astăzi, un factor disrurbator al
procesului integrării europene a României. Cred că se exegerează
uneori foarte mult în această privinţă. Unii istorici şi antropologi
s-au pronunţat cu oarecare superficialitate şi în termeni prea
generali asupra moştenirii bizantine a ţărilor din răsărit, printre
care şi România, rară să întreprindă o analiză aprofundată a
realităţii istorice reprezentate de această moştenire bizantină,
de ponderea ei reală în viaţa culturală a popoarelor Europei
răsăritene.
Două sunt astăzi tezele principale cu privire la procesul
integrării europene a ţărilor răsăritent!. Potrivit primei teze, după
distrugerea sistemului comunist, ţările din Est năzuiesc să se
reintegreze într-o Europă, căreia, de fapt, i-au aparţinut cândva,
410
chiar din punct de vedere politic şi căreia îi aparţin încă prin
originile lor, prin tendinţele fundamentale ale dezvoltării lor
culturale în epoca modernă, prin vocaţia lor istorică. Procesul
acestei reintegrări este dificil, deoarece totalitarismul comunist,
dominant aici vreme de aproape cinci decenii, a desfigurat
aspectul european al acestor ţări, a creat decalaje economice,
diferenţe de mentalitate, deosebiri de structuri politice, greu de
depăşit. El nu este însă nicidecum imposibil. Cazul Germaniei
este cel mai frapant şi mai semnificativ. Aici au apărut, ca urmare
a ocupării şi divizării ţării de către puterile învingătoare, după al
Doilea Război Mondial, două lumi deosebite: lumea germană
apuseană, liberală şi democratică, reconstruită cu ajutorul
aliatilor anglo-franco-americani si cea răsăriteană, marcată
' '
profund de comunismul impus de sovietici. Între aceste două
lumi, care alcătuiseră cândva o puternică entitate politică şi
culturală, mai există încă, metaforic vorbind, rămăşiţele zidului
de tristă amintire al Berlinului, dar ele sunt pe zi ce trece înlăturate
printr-o acţiune susţinută, ce angajează toate planurile vieţii
omeneşti. În măsura în care toate ţările din Est vor ajunge să
doboare zidul nevăzut care le mai desparte încă de ţările Europei
apusene, să se sincronizeze cu acestea, să realizeze reunificarea
înfăptuită, la nivel naţional, de ge(mani, ele vor putea să „intre
în Europa"; va 6 atunci cu putinţă ca Uniunea Europeană să
cuprindă într-o singură structură politică atât ţările din Apus
cât şi pe cele din Răsărit, eliberate de sechelele totalitarismului
comunist, singurul impediment real în calea integrării europene
totale. Această primă teză, pe care o consider corectă, e susţinută
de majoritatea intelectualilor din Est.
Există însă şi o a doua teză, sustinută, din motive si cu
' '
argumente diverse, de unii intelectuali şi politicieni atât din
Apus, cât şi din Răsărit. Potrivit ei, integrarea europeană totală
este imposibilă din pricina unei fatalităţi istorice în virtutea căreia
anumite ţări răsăritene, acelea în care majoritatea populaţiei este
411
de confesiune creştin-ortodoxă, aparţin dintotdeauna şi pentru
totdeauna unei civilizaţii diferite, incompatibile cu civilizaţia
europeană occidentală, anume civilizaţiei bizantine.
Această a doua teză mi se pare falsă. În realitate, lumea
europeană occidentală este mai „bizantină" decât se crede, iar
lumea europeană răsăriteană, la rândul ei, mai puţin bizantină
decât se spune. Un mare bizantinist italian, Agostino Pertusi,
care s-a ocupat, între altele, de imaginea Bizanţului în
istoriografia umanistă occidentală, spunea, pe bună dreptate,
că ideea modernă de Europa s-a născut într-un complex de
imprejurări care au favorizat integrarea moştenirii bizantine ca
o componentă esenţială a civilizaţiei occidentale. Într-adevăr,
Bizanţul este acela care a conservat şi transmis lumii moderne
patrimoniul cultural al antichităţii clasice greceşti, el a fost acela
care a redat, în vremea Renaşterii, conştiinţei culturale şi istorice
a omului european indispensabila ei dimensiune grecească.
Un alt mare bizantinist contemporan, francezul Paul Lemerle
enumeră, între elementele pe care civilizaţia occidentală
le datorează Bizanţului, pe lângă moştenirea culturală a
antichităţii, o anumită concepţie a statului, bazată pe teoria
monarhiei absolute, normele esenţiale ale dreptului, de origine
romană, dar remodelate în spiritul creştinismului, componentele
fundamentale ale sistemului european de învăţământ superior,
o anumită concepţie despre arta vieţii civilizate în societate.
Lumea occidentală a integrat, aşadar, prelucrându-le desigur,
numeroase elemente ale civilizaţiei bizantine.
E adevărat, pe de altă parte, că, vreme de secole, Bizanţul a
fost un model de civilizaţie şi un factor de europenizare pentru
popoarele din Europa de răsărit. Rând pe rând, bulgarii, sârbii,
românii, ruşii au adoptat şi adaptat fiecare acest model propriilor
nevoi de dezvoltare politică şi culturală. Ca urmare, formele
medievale ale civilizaţiei bulgare, sârbeşti, româneşti, ruseşti
poartă amprenta unui anumit bizantinism. Acest bizantinism

412
a fost însă pervertit ulterior de dominaţia otomană, islamică,
asupra acestor popoare din Europa răsăriteană şi a fost, mai
târziu, repudiat de fondatorii statelor naţionale moderne ale
creştinilor din această parte a lumii care au încercat să introducă
aici, prin revoluţii liberale, formele civilizaţiei europene
occidentale moderne.
Secolul XIX, în care apar şi în Europa răsăriteană state
naţionale, laice, liberale, democratice, state moderne, create
după modelul occidental, este secolul a6.rmării europenităţii
acestora în spiritul vremii, secolul opţiunii lor pentru valorile
lumii occidentale şi pentru solidarizarea cu această lume. În
România, acest proces a fost deosebit de intens şi, în cadrul
lui, instituţiile medievale, de inspiraţie, în parte, bizantină, au
fost contestate, rară suficient simţ istoric, mai vehement chiar
decât era necesar. Dar cazul cel mai frapant şi mai semnificativ
de debizantinizare este acela al Greciei care, în vremea renaşterii
moderne a elenismului, repudiază bizantinismul cu o vigoare
neaşteptată. lată de ce a6.rm că ţările din Europa răsăriteană
sunt mai puţin bizantine decât se spune. Voinţa de a 6. europeni,
voinţa de occidentalizare în sensul modern al termenului a
predominat incontestabil în conştiinţa popoarelor din răsăritul
Europei până la instaurarea comunismului.
Este foarte comod, dar nejusti6.cat istoric, cred eu, să se
atribuie moştenirii bizantine racilele societăţii româneşti sau
ale lumii de tradiţie ortodoxă în genere din Europa de Răsărit,
sesizabile în epoca modernă. Lucrurile sunt mult mai complexe
şi merită o analiză mai atentă şi mai solid documentată. Nu
trebuie niciodată să uităm că nu bizantinismul, ci totalitarismul
comunist este principalul factor care a compromis evoluţia în
sens liberal, democratic, european a acestei lumi după al Doilea
Război Mondial.
S-a realizat vreodata integrarea?
413
 După mine, da şi în măsură mai mare decât se crede. Sigur
că existau mari diferenţe şi decalaje între Europa de răsărit şi
cea occidentală, deosebiri determinate de evoluţia lor istorică
diferită, dar, cel puţin în România, dezvoltarea în sens european
a civilizaţiei şi a culturii a fost de-a dreptul spectaculoasă în
secolele XIX-XX. S-a produs atunci ceea ce istoricii numesc
resincronizarea acestei ţări cu Europa. S-a format statul naţional
unitar român, membru fondator al Ligii Naţiunilor, profund
ataşat alianţelor cu marile democraţii ale Apusului, Franţa
şi Anglia, factor de solidarizare regională a mai multor state
mici şi mijlocii din proximitate, în numele valorilor civilizaţiei
europene moderne, liberale şi democratice, prin promovarea
Micii înţelegeri şi a Înţelegerii Balcanice.
Nu exista încă atunci, în perioada interbelică, o Europă
integrată, existau însă structuri de asociere politică a statelor
europene din care România era nelipsită şi pe care, până la
izbucnirea războiului mondial, ea a căutat consecvent să le
extindă şi consolideze. În acest sens, trebuie reamintit că România
a fost un factor de solidaritate europeană şi de civilizaţie al cărui
rol efectiv nu a fost întotdeauna recunoscut pe măsură. Una din
ultimele mari iniţiative de politică mondială ale României a fost,
în anii din ajunul izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial,
încercarea, datorată lui Grigore Gafencu, ministrul Afacerilor
Străine al Regatului României, de a crea, între Germania nazistă
şi Uniunea Sovietică, un bloc balcanic al neutrilor care să
înglobeze, sub egida Italiei, şi Ungaria şi Bulgaria, împiedicând
transformarea tuturor acestor state în sateliţi ai Reichului nazist.
Pe plan cultural, România era perfect integrată Europei, trăia în
ritmul vieţii spirituale europene.
Cineva a spus că a dispărut cenzura comunistă dar a apărut
cenzura economiei de piaţă.
Este, cred, mai exact să se vorbească despre dificultăţile de
ordin economic apărute, în urma transformărilor din Europa
414
de răsărit, în calea dezvoltarii culturii decât despre cenzură, care
presupune voinţa politică deliberată şi ilegitimă de a impiedica
difuzarea anumitor idei prin folosirea mijloacelor poliţieneşti. Se
poate vorbi şi despre reaua gestiune a fondurilor de stat destinate
culturii, despre precaritatea acestor fonduri, despre lipsa unei
legislaţii în materie fiscală care să încurajeze mecenatul cultural
în perioada de tranziţie de la etatismul comunist la economia
liberă pe care o trăim noi, aici.
Şi se mai poate vorbi, acesta este lucrul cel mai grav, despre
denunţarea, interesată şi calomnioasă, a economiei libere drept
cauză a declinului culturii de către forţele politice animate de
nostalgia comunismului sau, mai precis, de interesul conservării
privilegiilor de care au dispus sub regimul comunist. Se ştie doar
că, în ţările unde există o economie de piaţă sănătoasă, oamenii
sunt deprinşi să facă distincţia elementară între investiţia
economică aducătoare de profit şi investiţia culturală, prin ea
însăşi neaducătoare de beneficii materiale, dar indispensabilă
umanităţii, iar instituţiile de resort sunt preocupate de
promovarea, cu mijloace adecvate, a culturii autentice,
necomerciale.
Fundaţia Soros este un nou mecenat?
Este, rară doar şi poate. Fundaţia Soros a racut şi face foarte
mult pentru dezvoltarea culturii române. Soros investeşte
într-un mod inteligent şi susţine foarte selectiv numai acţiuni
de valoare autentică şi de prestigiu. Nu este un sponsor lipsit
de criterii, are o echipă foarte bine pregătită, ferm angajată în
promovarea unei societăţi deschise.
Cred însă că este necesar să fie readuse în memoria colectivă
şi, dacă este posibil, să fie reactivate şi toate acele instituţii şi
fundaţii de mecenat cultural care au racut odinioară cinste
societăţii româneşti, dând măsura gradului ei de civilizaţie.
Au fost numeroase familii şi personalităţi din elita acesteia,
în frunte cu Casa Regală, care şi-au racut o datorie şi un titlu
415
de glorie din crearea de asemenea instituţii. Amintesc aici
Fundaţiile regale pentru cultură şi artă, Aşezămintele culturale
ale familiei Brătianu, numeroasele muzee şi colecţii particulare
de artă deschise marelui public, ba chiar donate sau lăsate
uneori moştenire, prin testamente, de cei care le-au realizat
statului român ori Academiei Române, cum au fost Colecţia
Zambaccian, Coleeţia George Oprescu, Muzeul Toma Stelian,
Colecţia Barbu Slătineanu şi atâtea altele. Unul din aspectele
cele mai odioase şi antinaţionale ale regimului lui Nicolae
Ceauşescu a fost distrugerea acestor instituţii, ale căror imobile
au primit alte destinaţii, în vreme ce colecţiile găzduite în ele
au fost comasate într-un muzeu central improvizat, lipsit de
personalitate, unde se află şi astăzi. Muzeul Anastasie Simu a
fost pur şi simplu demolat, e drept, sub Gheorghiu-Dej.
Academia Româna a fost, de asemenea, pentru România, o
mare instituţie de mecenat cultural şi ştiinţific, bogat înzestrată
cu bunuri funciare, imobiliare şi altele de către diferiţi donatori.
Folosind inteligent şi chibzuit aceste resurse, ea a finanţat mari
lucrări ştiinţifice, precum Dicţionarul limbii române, colecţii de
izvoare istorice, a oferit premii substanţiale pentru stimularea
creaţiei ştiinţifice şi artistice. Biblioteca Academiei Române
este cea mai mare instituţie de acest gen din România şi are, de
la înfiinţare, dreptul de depozit legal pentru toate publicaţiile
româneşti. Din păcate, regimul comunist i-a confiscat aceste
resurse de întreţinere şi finanţare a operelor ei, iar regimul de
după decembrie 1989 nu i le-a restituit încă.
Tradiţia mecenatului românesc nu poate fi înlocuită de noul
mecenat al fundaţiei Soros şi nu înţeleg de ce statul român, după
prăbuşirea regimului comunist, a refuzat să acorde vechilor
instituţii româneşti de mecenat cultural, repunându-le în
drepturile lor, libertatea deplină de existenţă şi acţiune pe care a
acordat-o acestei fundaţii.
Instaurarea regimului totalitar a interupt procesul integrării!
416
 Regimul totalitar comunist impus, prin forţa armelor şi a
terorii politieneşti, de Uniunea Sovietică în Europa de răsărit
a întrerupt brutal procesul integrării europene. Batalioanele de
activişti de partid, incompetenţi, fanatici sau numai corupţi,
care acţionau discreţionar în domeniul culturii şi educaţiei au
încercat, rară succes, în cele două valuri de „revoluţie culturală",
cel din anii 50 şi cel din anii 70-80, să consolideze şi pe plan
spiritual izolarea ţărilor comuniste din Europa centrală şi de
răsărit, mai întâi în numele internaţionalismului proletar, apoi
în numele comunismului pretins naţional.
Astăzi integrarea este realizabilă?
Sfârşitul războiului rece, soldat cu înfrângerea Uniunii
Sovietice şi falimentul ideologiei comuniste, fac acum posibilă
reluarea firului întrerupt al procesului de integrare europeană
totală. Şansa este unică şi trebuie folosită cu hotărâre. Prin tradiţia
spirituală creştină, prin patrimoniul lor cultural indivizibil,
prin tradiţie politică, prin afinităţi de natură psihologică şi
lingvistică, toate popoarele europene alcătuiesc o mare familie
umană şi sunt menite să constituie o comunitate politică. Sper
că, până la urmă, şi ruşii îşi vor găsi locul în această comunitate,
potrivit vocaţiei lor.
Există o criză a culturii în România astăzi sau este vorba
numai de o criză economică a culturii?
Nu, nu este vorba numai despre o criză economică ale cărei
consecinţe sunt resimţite de cultură, există şi o anumită stare de
derută a spiritelor, determinată de o criză internă a culturii ca
atare. Cele două categorii de fenomene de criză trebuie disjunse,
pentru a fi înţelese, explicate şi remediate cu mijloacele adecvate
fiecăreia. Am putea vorbi mult despre ambele. Mi se pare însă
important să amintesc acum doar faptul că fenomenele de criză
a culturii cu care ne confruntăm sunt de natură mai generală,
de anvergură europeană, în vreme ce fenomenele de criză
economică cu efecte în sfera culturii sunt pur locale, ele sunt

417
limitate la spaţiul fostului lagăr comunist, în care se încadrează
şi România.
Nu împărtăşesc însă opinia, formulată între alţii de
Soljeniţin, potrivit căreia lumea est-europeană ar 6. chemată şi
capabilă să formuleze ea, în primul rând, soluţiile salvatoare, să
indice ea culturii europene occidentale calea ieşirii din această
criză, să-i restituie ea omului european sensul spiritualităţii
autentice şi valorile cardinale uitate. Recuperarea acestora, Îară
îndoială necesară mai mult decât oricând, nu poate 6. decât
rezultatul eforturilor însumate ale Occidentului şi Răsăritului,
într-o năzuinţă comună de a depăşi materialismul, nihilismul,
amoralismul, ateismul, utilitarismul, idolatria statului, şi toate
celelalte rele care afectează viaţa culturală a tuturor europenilor.
Europa răsăriteană, care s-a îndepărtat de propriile ei tradiţii
spirituale mai mult şi mai grav decât cea occidentală, poate
să valorizeze în chip original capitalul de tragică experienţă
acumulat din criza prin care a trecut. Această experienţă
cumplită, efect al renunţării la valorile fundamentale ale
libertăţii şi demnităţii umane, poate 6. utilă Îară îndoială Europei
occidentale, revelându-i toată însemnătatea unor valori pe care
îşi permite uneori să le pună la îndoială cu prea multă uşurinţă.
Dar nu trebuie aşteptat de la chinuita lume răsăriteană mai mult
decât atât.
Daţi-mi voie să vă împărtăşesc, ca experienţă personală, cu câtă
satisfacţie am citit, în adolescenţa mea, în secret, din biblioteca
familiei, cărţile lui Francesco Nitti, uitate astăzi, paginile în care el
caracterizează atât de exact marxism-leninismul, a cărui aplicare
în socialismul real noi o trăiam atât de dureros. Asemenea cărţi,
la care s-au adăugat apoi cele ale lui Raymond Aron sau Jean
Jaques Revel arată, cred eu, că Occidentul rămâne, oricât de
impresionante ar 6. fenomenele de criză morală sau culturală
care-l afectează astăzi, bastionul demnităţii umane. Occidentul
poate 6. tentat să uite acest lucru, datoria noastră, a celor din
418
Răsărit, este să i-l reamintim, dar nu cred că noi putem să ne
substituim lui în acest moment istoric, în numele suferinţelor
prin care am trecut şi al dezumanizării la care am fost supuşi. În
acest spirit, resping categoric neomesianismul rusesc al marelui
Soljeniţin.
Ce gindiţi Dvs. despre intelectualii care activează in politică
{fenomenul pare mai.frecvent in Europa de Est?)
Da, este un fenomen caracteristic pentru Europa răsăriteană.
Intelectualii au avut sentimentul datoriei de a face politică,
dorinţa de a face acest lucru şi, aş spune, iluzia că pot să-l facă
mai bine decât alţii dintre semenii lor tocmai pentru că sunt
intelectuali. În ce mă priveşte, eu am intrat în Partidul Naţional
Liberal în spiritul tradiţiei familiei mele, care simpatiza cu
acest partid. A fost o experienţă foarte instructivă; în cinci ani
de viaţă politică liberă am învăţat despre politică şi despre stat,
despre condiţia omului politic, despre avantajele şi riscurile
democraţiei mai mult decât în precedenţii cincizeci pe care-i
trăisem şi în care nu pot spune că nu urmărisem fenomenul
politic în contemporaneitate şi în istorie. Mi-am dat însă
seama că politica, politica de partid mai ales, nu este domeniul
vocaţiei mele şi am renunţat. Mi se pare mai important să-mi
realizez propria misiune în sfera învăţământului şi a cercetării,
ca intelectual dedicat investigării şi rostirii adevărului despre
istoria omenirii, despre condiţia umană, nu în sfera faptei
politice. Cred astăzi că un intelectual are, dacă este prin vocaţie
intelectual, un rost destul de important în viaţa societăţii pentru
a nu se irosi, rară vocaţie, în politică. Intelectualul are, în lumea
fostă comunistă, rolul deosebit de important de a repune
în drepturile lor demnitatea inteligenţei omeneşti, valoarea
contemplaţiei şi a obiectivităţii, spiritul critic, libertatea gândirii
personale şi conştiinţa răspw1derii pentru actul de gândire şi de
exprimare a gândului, lucruri grav afectate, dacă nu definitiv
anihilate, de totalitarismul comunist. Asta nu înseamnă, desigur,
419
nicidecum că depreciez valoarea acţiunii politice sau că mă
sustrag de la asumarea răspunderii unor atitudini politice. Cred
însă că toţi intelectualii trebuie să înţeleagă, tocmai pentru că
sunt intelectuali, că acţiunea politică presupune, din panea celor
care asumă răsunderea ei, vocaţia stăpânirii teribilului mecanism
care este statul şi anumite competenţe. Acest mecanism poate
oricând să rupă, rară nici un folos pentru nimeni, mâinile celui
care, lipsit fiind de această vocaţie înnăscută şi de necesarele
competenţe dobândite, se încumetă să-l manevreze.
Spre deosebire de lumea liberă occidentală, lumea noastră
răsăriteană are de depăşit nu o simplă criză politică, întinsă
pe durata a cincizeci de ani, ci o adevărată criză religioasă.
Comunismul a fost mult mai mult decât o direcţie politică,
promovată de un partid între alte partide, el a fost pseudo-religia
unei adevărate secte fanatice şi intolerante, care propaga o
anumită concepţie despre lume, despre om, despre sensul
existenţei lui, o anumită etică, bazată, nu trebuie să uităm, pe
lupta şi ura de clasă, pe care le-am cunoscut, din păcate, din
copilărie, foarte bine, în toată monstruozitatea lor. De aceea,
intelectualului îi revin, în ţările Europei de răsărit care se
emancipează de totalitarismul comunist, răspunderi mai mari şi
roluri mai complexe decât în Occident şi, poate, de aceea el este
mai tentat decât intelectualul occidental de politică.

6 octombrie 1996

Interviu inedit, acordat domnişoarei Sara de

Angelis, absolventă a Universităţii din Napoli

420
 O CONVORBIRE CU
DOAMNA ELENA SOLUNCA-MOISE
DESPRE INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST
EUROPENE AL ACADEMIEI ROMÂNE

Elena So/unea-Moise: Institutul de Studii Sud-Est Europene

al Academiei Române (ISSEE) are o tradiţie ştiinţifică de aproape
un secol de fapt o îndoită tradiţie. Vă propun săfaceţi o scurtă isto-
rie spre o mai bună cunoaştere a preocupărilor din acest domeniu.
N.-Ş. Tanaşoca: ISSEE a fost înfiinţat în 1963 ca succesor
legitim a două institute, desfiinţate în 1948: Institutul pentru
Studiul Europei Sud-Orientale, conceput de Nicolae Iorga în
1913 şi inaugurat în 1914 şi Institutul de Studii şi Cercetări
Balcanice, înfiinţat de Victor Papacostea în 1936.
Elena So/unea-Moise: La început a fost Institutul pentru
Studiul Europei de Sud-Est înfiinţat de N. Iorga.
N.-Ş. Tanaşoca: Institutul lui N. Iorga răspundea deopotrivă
convingerilor ştiinţifice şi idealurilor politice ale marelui
învăţat. În concepţia sa, istoria naţională nu poate fi desprinsă
de contextul istoriei universale şi nu poate fi înţeleasă deplin în
afara acestuia, căci istoria oricărei naţiuni se împleteşte mereu
cu istoria celorlalte în devenirea generală a omenirii. Istoria
popoarelor sud-est europene nu poate fi înţeleasă -susţinea
el - decât luând mereu în considerare strânsele lor legături şi
influenţele reciproce. Ele constituie, într-un fel, o entitate
istorică.
Elena So/unea-Moise: Ce anume conferă unitate popoarelor
din Sud-Estul Europei?
N.-Ş. Tanaşoca: Potrivit lui N. Iorga, unitatea acestor
popoare este dată de doi factori principali: de omogenitatea
421
relativă a fondului lor biologic (substrat traco-iliric, strat roman,
strat slav, pojghiţă turcică) şi de îndelungata lor convieţuire în
cadrul aceloraşi structuri politice (Imperiile roman, bizantin
şi otoman) şi sub influenţa civilizaţiilor susţinute de ele.
Ctitoria lui Iorga avea şi o semnificaţie politică. Îndată după
semnarea Păcii de la Bucureşti care a pus capăt războaielor
balcanice, intuind că naţiunile balcanice se vor înfrunta violent
pentru împărţirea moştenirii Imperiului otoman, N. Iorga s-a
simţit dator să le îndemne la cunoaştere reciprocă prin studii
comparative, istorice şi culturale, întreprinse în comun de
cărturarii lor. Institutul pentru Studiul Europei Sud-Orientale,
prin al său Bulletin periodic, devenit Revue Historique du
Sud-Est europeen, a slujit, cu mijloacele ştiinţei, acest nobil ideal
uman. După asasinarea lui N. Iorga, Institutul a fost condus de
N. Bănescu iar revista a fost editată de Gh.1. Brătianu asistat de
Mihai Berza şi D.M. Pippidi.
Elena So/unea-Moise: A doua tradiţie este legată de numele lui
Victor Papacostea şi de Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice.
N.-Ş. Tanaşoca: Strălucit elev al lui N. Iorga, V. Papacostea
a întemeiat Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice. Fundaţie
privată, Institutul a devenit, în 1942, instituţie de stat. Pe urmele
magistrului, V. Papacostea a imprimat cercetărilor un caracter
mai complex şi mai sistematic, el a fundamentat teoretic o
disciplină nouă, balcanologia, menită să cerceteze comparativ
şi interdisciplinar unitatea în diversitate ·a lumii balcanice pe
toate planurile (lingvistic, folcloric, religios, literar, artistic,
instituţional, juridic). El a pledat totodată pentru confederarea
statelor din Peninsulă, într-o formaţiune politică, numită
Balcania, termen preluat de la Giuseppe Mazzini. Aşa se numea
şi revista Institutului. Atât Balcania, cât şi Revue Historique du
Sud-Est europeen, se situau în momentul desfiinţării lor la cel
mai înalt nivel al ştiinţei europene.
422
 Elena So/unea-Moise: În „Analiza spectrală a Europei",
H. von Keyserling spunea că Peninsula Balcanică ar fi o Europă
în miniatură. Corespunde această afirmaţiei realităţii?
N.-Ş. Tanaşoca: Da. Unitatea în diversitate, comunitatea de
mentalitate, cultură şi destin, evoluţia în cadenţele aceluiaşi ritm
istoric fac din popoarele balcanice o imagine în mic a Europei
însăşi. Ca şi în cazul continentului, unitatea în diversitate a
Peninsulei nu exclude conflictele violente, se impune deci organi-
zarea solidarităţii în scopul paşnicei convieţuiri a popoarelor
balcanice.
Elena So/unea-Moise: Epitetul „balcanic" are şi conotaţii
peiorative.
N.-Ş. Tanaşoca: Epitetul „balcanic" a căpătat conotaţii
peiorative în urma grozăviilor care au însoţit „ieşirea violentă
din indiviziune" a succesorilor Imperiului otoman. Trebuie
să spun că denumirea de Peninsulă Balcanică - „muntoasă"
în limba turcă - corespunde reliefului ei şi pare multora mai
adecvată decât vechile denumiri inspirate de realităţi etnice
sau politice (Illyricum, Peninsula Greacă, Rumelia etc.) sau de
puncte cardinale (Europa de Sud-Est, Levant).
Elena So/unea-Moise: Şi a venit 1948, când ambele institute
au fost desfiinţate.
N.-Ş. Tanaşoca: Din motive ideologice. Stalinismul respin-
gea orice alt principiu de unitate şi solidaritate umană decât
apartenenţa de clasă. El contesta dreptul popoarelor la liber-
tate şi independenţă faţă de Imperiul sovietic. În acest spirit,
stalinismul condamna deschis şi ideea confederării lumii
balcanice, promovată de I. B. Tito şi G. Dimitrov.
Elena So/unea-Moise: Institutul s-a refacut în 1963.
N.-Ş. Tanaşoca: După moartea lui Stalin, în atmosfera de
destindere dintre cele două blocuri politico-militare, când se
vorbea de transformarea Balcanilor într-o zonă denuclearizată,
a păcii şi cooperării dintre popoare şi state aparţinând lumii
423
capitaliste şi socialiste. Academia i-a propus atunci lui Victor
Papacostea, până nu de mult deţinut politic, să-şi refacă
Institutul şi să relanseze revista Balcani.a.
Elena So/unea-Moise: De curând aţi publicat un volum cu
documente din arhiva CNSAS şi din arhiva familiei referitoare
la activitatea lui Victor Papacostea la începutul anilor 60 pentru
realizarea acestor obiective.
N.-Ş. Tanaşoca: Din nefericire, Victor Papacostea a murit
subit în 1962. Din fericire, conducerea Institutului a fost
încredinţată Prof. Mihai Berza, fost colaborator apropiat al lui
Gh.1.Brătianu. S-a stins şi el prematur, în 1978.
Elena So/unea-Moise: lncepând cu 1975 au urmat anii grei.
N.-Ş. Tanaşoca: Două prestigioase reuniuni ştiinţifice
internaţionale organizate de ISSEE, Congresul Internaţional
de Studii Bizantine ( 1971) şi Congresul Internaţional de Studii
Sud-Est Europene (1974), păreau să întărească speranţele de
dezvoltare a acestor studii în ţară şi de strângere a relaţiilor
noastre cu specialiştii străini. Din păcate, în 1975 s-a declanşat
„revoluţia culturală" proletcultistă: Academia Română a fost
marginalizată brutal şi lipsită de institute, cercetători valoroşi
au fost transferaţi în alte locuri de muncă din motive de origine
socială şi dosar, tuturor li s-a blocat până în 1989 promovarea,
acordarea doctoratului a fost restricţionată politic, relaţiile
ştiinţifice internaţionale au fost limitate, demagogia patriotardă
şi ostilitatea faţă de aşa-zisul cosmopolitism au provocat o nouă
respingere a principiilor balcanologiei, tirajele revistelor au fost
sever diminuate. În 1977, din Institut a fost ridicat spectaculos
de poliţie cercetătorul Vlad Georgescu, disident care a ales apoi
exilul, ajungând director la „Europa liberă" . Era poate şi acesta
un motiv pentru care, în 1982, Institutul a fost evacuat din
sediul pe care îl primise în 1963.
Elena So/unea-Moise: A venit anul 1989. Ce s-a schimbat şi
cum!
424
 N.-Ş. Tanaşoca: În împrejurările de după destrămarea blocului
sovietic şi căderea în desuetudine a ideologiei marxist-leniniste,
studiile sud-est europene par, în chip surprinzător, să treacă şi
ele printr-o criză. Unitatea în diversitate a lumii balcanice sau
sud-est europene şi posibilitatea unei reale solidarizări regionale
sunt puse la îndoială, sunt încurajate particularismele naţionale
şi locale, ideea confederării lumii balcanice este contestată sau
ignorată, deşi, paradoxal, este afirmată necesitatea globalizării.
Frapează lipsa de interes pentru doctrina şi acţiunile Asociaţiei
Internaţionale de Studii Sud-Est europene din partea unor
centre academice cărora li se datorează întemeierea ei. Valoarea
tradiţiilor spirituale, etice şi culturale ale lumii creştin-ortodoxe
răsăritene este vehement contestată. Se pare că spaţiul sud-est
european este socotit, precum odinioară, un spaţiu hărăzit
discordiei endemice şi înfruntărilor violente între naţiuni şi
confesiuni. Cred totuşi că această stare de lucruri va fi depăşită.
Popoarele balcanice sunt "condamnate" de natură şi istorie să
trăiască şi să-şi înţeleagă propria fiinţa împreună, să comunice şi
să coopereze, iar conştientizarea acestui imperativ este o datorie
permanentă a celor ce le studiază. Misiunea ştiinţifică şi politică
a Institutului nostru nu se poate, aşadar, încheia vreodată. Nici
misiunea ce revine României în această parte a lumii.

Interviu publicat în „Curentul" de vineri,

30 septembrie 2011, p. 12

425
 „ROMÂNII AU UITAT SĂ FACĂ
PROPAGANDĂ IDENTITĂŢII, ISTORIEI ŞI
CULTURII LOR~ INTERVIU REALIZAT DE
LARISA ŞI CONSTANTIN IFTIME PENTRU
„ZIARUL LUMINA"

Larisa şi Constantin Iftime: Domnule profesor, cum aţi

ajuns să vă ocupaţi de bizantinologi.e?
Nicolae-Şerban Tana.şoca: Povestea e cam lungă. Totul a
pornit de la părintele meu spiritual, naşul meu de botez, Victor
Papacostea. Când l-am cunoscut, tocmai ieşise din puşcărie, unde
fusese deţinut politic timp de mai bine de cinci ani ( 1950-195 5)
f'ară să fi fost judecat de un tribunal, deoarece Îacuse parte din
guvernele generalilor Sănătescu şi Rădescu, ca subsecretar de stat
din partea PNL la Ministerul Învăţământului. Fusese titularul
Catedrei de istoria popoarelor balcanice la Universitatea
Bucureşti şi directorul fondator al Institutului de Studii şi
Cercetări Balcanice şi al .revistei "Balcania~ M-a regăsit la ieşirea
din temniţă - cum obişnuia să spună dintr-o preferinţă pentru
termenii arhaici - elev de liceu, foarte tânăr. ·Mă pregăteam să
dau admitere la Politehnică, nu eram chiar rău la matematică, dar
Victor Papacostea m-a fascinat şi mi-a schimbat destinul. Era un
profesor extraordinar ca ideaţie, elocinţă, pasiune pentru idei.
Era un om de o generozitate unică, gata să-şi conswne tot timpul
cu discipolii săi, corectându-i, ajutându-i să-şi limpezească ideile,
stimulându-i să producă lucrări originale. Sub influenţa acestui
om de excepţie, m-am îndreptat profesional către istorie, către
studiile wnaniste, fapt pentru care tatăl meu, foarte prieten cu
el, s-a supărat atunci destul de rău. Am fost clasat pe primul foc
la concursul de admitere la Facultatea de istorie, dar Îacusem
426
unele ommuni în autobiografia depusă la dosar în privinţa
trecutului socio-economic al familiei. Acestea, ca şi detaliile
referitoare la prietenia familiei mele cu Victor Papacostea, au
fost dezvăluite curând printr-un denunţ anonim şi, după o lună
de la începerea cursurilor, am fost exmatriculat din facultate,
împreună cu încă 3-4 colegi. Era ultima mare „purificare" a
studenţimii, cea din 1959, când foarte mulţi tineri cu origine
zisă nesănătoasă au fost exmatriculaţi. Am tot fa.cut memorii
rară răspuns la autorităţi până ce, în primăvara anului 1960, a
venit în fruntea Ministerului Învăţământului, Ilie Murgulescu,
exponentul unei noi orientări politice a Partidului Muncitoresc
Român în materie de Învăţământ, şi acest nou ministru ne-a
rematriculat aproape pe toţi. Datorită energiei şi lucidităţii cu
care a procedat la reformarea sistemului de Învăţământ în sensul
revenirii la normalitate şi la tradiţia pedagogică naţională, atât
cât era posibil, după catastrofa din 1948, Ilie Murgulescu era
socotit pe vremea aceea un nou Spiru Haret. În ce mă priveşte, .
mi s-a pus atunci condiţia, de fapt era o alternativă propusă
chiar de mine, să trec la o disciplină mai puţin ideologică decât
istoria. Am fost reprimit, aşadar, în Universitate, dar la Filologie
clasică. Mi s-a Ia.cut, de fapt, un serviciu pentru care ar trebui să-i
fiu recunoscător regimului comunist, căci trecând la Filologie
clasică, am ajuns să deprind cu adevărat o meserie; la Filologie
clasică se fa.cea carte mai serios decât la Istorie. La Istorie,
după doi ani, erai îndopat cu istorie contemporană, cu istoria
mişcării socialiste şi muncitoreşti, foarte superficial, dogmatic
şi mincinos prezentată. Fiindcă veni vorba, am cunoscut cândva
un autentic profesor universitar de istoria mişcării socialiste şi
muncitoreşti, un german, pe nume Mommsen - numele îi arată
originea nesănătoasă, era nepotul marelui istoric al Romei antice
Theodor Mommsen - avea şi convingeri social-democrate, dar
şi principii profesionale solide, acela da istoric al muncitorimii!
La noi, la Istorie, se predau mai mult dogme ideologice decât
427
principii de cercetare istorică. La Filologie clasică învăţai cel
puţin latină, învăţai greacă, învăţai literatură latină şi greacă,
acolo, am avut parte de profesori foarte buni „.
După licenţă, am obţinut, nu rară dificultăţi, repartizarea
în Institutul de Studii Sud-Est Europene. Victor Papacostea
fusese însărcinat prin 1960 să organizeze acest Institut, prin
care renăştea Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice de el
întemeiat, dar n-a apucat. Am publicat recent, în „Magazin
istoric", pe baza dosarului lui de la CNSAS, câte ceva pe tema
contribuţiei lui Victor Papacostea la renaşterea studiilor
balcanice în România şi la condiţiile în care a lucrat, sub stricta
şi ostila supraveghere a Securităţii; dispun - prin bunăvoinţa
nepoatei lui de fiică, doamna Pia Dumitru-Danielopolu - şi
de alte materiale documentare despre viaţa lui în acei ani şi
intenţionez să le public într-un volum împreună ~u dosarul lui de
securitate. După moartea lui Victor Papacostea, i s-a încredinţat
profesorului Mihai Berza direcţia Institutului care a luat fiinţă
juridic în 1963. Catedra de filologie clasică ceruse Ministerului
Învăţământului să aprobe rămânerea mea ca asistent la
Universitate, dar aşa ceva nu se putea încă, dat fiind că dosarul
meu nu era satisfăcător din punct de vedere ideologic şi era de
preferat să nu vin în contact cu studenţii, să nu le corup cumva
din punct de vedere idelogic spiritul, ci să lucrez ca tehnician
în cadrul Academiei. Am reuşit să intru în Institutul de Studii
Sud-Est Europene, după ce Prof. Mihai Berza a transformat cu
generozitate în post de cercetător stagiar un post de cercetător
ştiinţific, pentru a-mi da posibilitatea să mă angajez acolo. Era o
mare bucurie pentru mine, căci îmi făcusem o datorie de onoare
din apărarea moştenirii spirituale a lui Victor Papacostea. Mihai
Berza mi-a fost director vreme de 1S ani, până ce s-a stins din
viaţă şi-l socotesc unul dintre profesorii mei. Era un om de rară
inteligenţă, eleganţă a expresiei şi capacitate de sinteză.

428
 Îmi amintesc că Victor Papacostea mi-a spus odată: dacă
urmezi Filologia clasică, vei ajunge să stai la cumpăna apelor:
vei putea să te îndrepţi când spre Antichitate, când spre Bizanţ,
când spre neoelenism, să faci fie filologie, fie istorie. În Institut,
urmându-i sfatul, m-am specializat în bizantinologie, dar şi în
studiile istorice privitoare la romanitatea balcanică, din care eu
însumi descind, ca aromân şi m-am pus pe învăţat şi neogreaca.
Am lucrat sub îndrumarea profesorului Haralambie Mihăescu,
primind la început spre cercetare o temă destul de dificilă, nu
tocmai potrivită pentru un debutant, despre influenţa latină în
lexicul grecesc bizantin în secolele VI-X. Era o lucrare vastă, din
care am reuşit să fac până la urmă o teză de doctorat pe care
am susţinut-o public abia în 1979. M-am ocupat de literatură
bizantină, de poema despre Dighenis Akritas, de Ana Comnena,
de Mihail Psellos, l-am cunoscut pe profesorul Alexandru Elian,
care fusese unul dintre colaboratorii apropiaţi' ai lui Victor
Papacostea şi i-am devenit discipol. Alexandru Elian fusese
profesor de istoria Bizanţului la Facultatea de Istorie, dar fiindcă
era un creştin autentic şi mergea cu regularitate la Biserică, l-au
înlăturat din Universitate în 1952. Patriarhul Iustinian care a
făcut, cu discreţie şi eficienţă, multe lucruri bune a creat atunci o
catedră de istorie a Bizanţului la Institutul teologic special pentru
Alexandru Elian. I-a spus, se pare, cu humor: „aici la noi, ai voie
să mergi la Biserică!" . Cum profesorul era holtei, Patriarhul îşi
pusese chiar în gând să-l determine să se călugărească şi să-l facă
episcop. Alexandru Elian era însă un creştin prea smerit şi prea
autocritic pentru a avea asemenea îndrăzneli şi s-a căsătorit.
„Maestrul", cum îl numeam între noi unii dintre cei apropiaţi
lui, a avut o mare influenţă asupra mea. Între altele, îi datorez
în mare măsură un anumit criticism şi autocriticism, care nu
sunt factori stimulativi pentru publicarea lucrărilor elaborate.
Victor Papacostea, îmi spuse la un moment dat să ţin minte
că moştenitorul său spiritual este nepotul său de frate, Şerban
429
Papacostea. După moartea profesorului Victor Papacostea, care
mi-a provocat un adevărat şoc sufletesc, m-am apropiat aşadar
cu toată încrederea de Şerban Papacostea, un istoric în înţelesul
cel mai deplin al cuvântului, un om de mare rigoare intelectuală
şi etică, înzestrat cu o impresionantă putere de desdfrare a
tendinţelor fundamentale din evoluţia istorică, precum şi un
dascăl autentic asemenea tuturor cărturarilor din familia lui. El
a fost, cum ştiţi, din 1990 până în 2001, directorul Institutului
„Nicolae Iorga" şi este din noiembrie 1993 membru - însă
doar membru corespondent - al Academiei Române, ceea ce
mi se pare de neînţeles•. Această relaţie intelectuală, devenită
prietenie, a contribuit esenţial la modelarea mea intelectuală şi
profesională. Pentru mine a fost un model şi Emil Lăzărescu, tatăl
prietenului meu Radu Lăzărescu, un istoric de extremă erudiţie
şi profunzime, care s-a ocupat cu pasiune de istoria culturii şi
artei româneşti în context sud-est european. Emil Lăzărescu era
un profund cunoscător nu numai al istoriei politice, dar şi al
istoriei culturii medievale europene şi al temeiurilor ei religioase,
a fost un cunoscător adânc al mentalităţii bizantine şi balcanice.
Era şi un om încântător, avea ce povesti, participase la actul de la
23 august 1944, lucrase în Ministerul de Externe, a fost inculpat
în procesul Maniu, a petrecut ani de zile în puşcăriile politice
staliniste, dar rămăsese senin, lucid, lipsit de patimă, foarte
tolerant. În Institut m-am apropiat de Alexandru Duţu, apoi de
regretatul Virgil Cândea, unii dintre puţinii intelectuali care au
încercat să concilieze credinţa creştină ortodoxă cu exigenţele
ştiinţei moderne, le datorez mult din acest punct de vedere.
Ca şi Alexandru Elian, ei excelau în înţelegerea culturii vechi
româneşti din perspectiva ortodoxiei şi a bizantinismului. Mă
opresc aici cu pomenirea celor de· care a fost influenţată direct

• A devenit membru titular al Academiei Române în 2016 ( n.ed.).

430
formarea mea profesională, intelectuală şi spirituală. Sunt, rară
îndoială, şi alţii.
În numele Institutului „Nicolae Iorga", Şerban Papacostea,
obţinând acordul lui Ştefan Ştef'anescu mi-a încredinţat la un
moment dat elaborarea volumului al treilea din seria Fontes
historiae daco-romanae (Izvoarele istoriei daco-romane), volumul
de izvoare bizantine din sec. X-XV, adunate şi traduse deja în
mare parte, într-o primă formă, în manuscris, de profesorul
Al. Elian. Rugat de ei, Al. Elian a acceptat să colaboreze cu
mine, a verificat şi a aprobat ceea ce am ta.cut. Am conlucrat
aşadar cu domnia sa, ca un discipol cu maestrul său, am avut
prilejul să-i apreciez nu numai erudiţia şi spiritul critic, aş zice
chiar hipercritic, dar şi onestitatea în raporturile de conlucrare
ştiinţifică. În ce mă priveşte, am parcurs din nou textele greceşti,
am dublat cantitativ materia documentară culeasă, am tradus
toate textele noi, am alcătuit toate notele istorice. Lucrarea
a marcat un salt calitativ în evolutia , seriei Fontes Historiae
Daco-Romanae, a fost răsplătită cu Premiul „Vasile Pârvan" al
Academiei. Editasem anterior o antologie de studii privind
literatura bizantină, datorate unor mari bizantinişti, ea apăruse
cu ocazia celui de al XIV-lea Congres Internaţional de Studii
Bizantine de la Bucureşti. Se dădea din nou o mare importanţă
atunci, în 1971, bizantinologiei, iar adunarea de specialişti de
atunci nu se va mai repeta, cred, niciodată. Se concentrase, la
Bucureşti, unde avusese loc, din iniţiativa lui Nicolae Iorga, în
1924, primul Congres Internaţional de Studii Bizantine, elita
bizantinologiei mondiale, puteai „vedea" bibliografi.a esenţială în
carne şi oase a studiilor bizantine contemporane. Au fost primiţi
de Ceauşescu, cu Patriarhul alături, la Consiliul de Miniştri, s-a
racut o slujbă ecumenică la Sf. Elefterie. Păreau semne bll.ne, de
revenire a României în Europa şi la tradiţiile ei. N-a fost să fie
aşa.

431
 Larisa şi Constantin Iftime: În perioada. mai recentă, când a
început să se acorde importanţă studierii Bizanţului?
Nicolae-Şerban Tanaşoca: În 1963, cum vă spuneam,
s-a refăcut foscul Institut de Studii şi Cercetări Balcanice al
lui Victor Papacoscea, dar sub numele de Institut de Studii
Sud-Est Europene. Se revenea, de fapt, arunci, la denumirea
pe care o dăduse Nicolae Iorga lnscicucului său, creat în 1913.
Prin această opţiune, se dorea să se sugereze că nu numai
zona balcanică propriu-zisă, ci o zonă mai largă intra în
preocupările lnscitucului, aşadar atât Europa Centrală, cât
şi lumea mediteraneană. Se sublinia astfel şi fapcul că ţări ca
Grecia şi România, care interesau direct lnscicucul nu aparţin
exclusiv Balcanilor, ci ţin, poate chiar mai mule, şi de alee zone
geografice şi culturale: România de Europa Centrală, Grecia
de lumea mediteraneană. Adevărul este că coace ţările pe care
Victor Papacoscea le îngloba în ceea ce el numea "Balcania" - pe
urmele mazzinienilor din sec. XIX care proiectau o confederaţie
balcanică de cipul Helveciei - alcătuiau un mare complex de
viaţă istorică, împărtăşeau, în grade diferite, în diverse forme,
elemente comune datorate unor factori de unicate care au
acţionat asupra întregii zone, cum au fose: substratul iliro-tracic,
elenismul antic, Imperiul roman, Imperiul şi civilizaţia bizantină,
ortodoxia, slavonismul cultural, Imperiul şi civilizaţia otomană,
elenismul modern. România nu este o ţară balcanică din punct
de vedere serice geografic, dar face parce din marele complex de
viaţă şi civilizaţie balcanic sau sud-est european. Aceşti termeni
erau, de altfel, la începucul secolului al XIX-lea, echivalenţi în
limbajul geografilor, nu apăruse încă acea conotaţie peiorativă
dată adjectivului „balcanic" de aprigele înfruntări naţionaliste
din Peninsulă de la începutul secolului XX. Bizanţul este unul
dintre cei mai importanţi factori istorici care au conferit unitate
lumii balcanice sau sud-est europene. În marele avânt pe care-l
căpătau aceste studii sud-est europene la începucul anilor 60, a

432
renăscut deci şi interesul pentru fenomenul bizantin. Institutul
de Studii Sud-Est Europene, al cărui director se întâmplă să
fiu acum, avea atunci un număr mare de specialişti de valoare,
autorităţi ştiinţifice recunoscute: Vladimir Diculescu şi
Constantin Velichi pentru istoria Bulgariei, Sava lancovici
pentru lumea iugoslavă, Ariadna Camariano-Cioranu, pentru
istoria neoelenismului, despre care a scris lucrări fundamentale,
precum monumentala monografie Academiile domne1ti de la
Bucure1ti fi de la lafi, Mihail Guboglu, Ion Matei şi Mustafa
Mehrnet, pentru lumea otomană, Haralambie Mihăescu,
romanist, elenist şi bizantinist, specialist în latina orientală,
Adrian Fochi, folclorist, elev şi continuator al lui Tache
Papahaghi în materie de folclor comparat româno-balcanic.
Cei mai mulţi erau elevii lui Victor Papacostea, toţi s-au săvârşit
între timp din viaţă. Elanul acesta balcanologie a cam scăzut de
pe la începutul anilor 1975.
Larisa şi Constantin Iftime: Din motive economice, politice?
Nicolae-Şerban Tan~oca: Din cauza aşa-zisei „revoluţii
culturale" declanşate de Nicolae Ceauşescu, căreia i-au căzut
victimă nu numai balcanologia şi bizantinologia, ci nivelul
însuşi al cercetării ştiinţifice umaniste în general, ca şi nivelul
învăţământului. Credeam toţi că modelul acestei „revoluţii" era
extrem-oriental, că Nicolae Ceauşescu, după vizita sa în China
şi Coreea de Nord, a fost cuprins de acea nebunie a cultului
personalităţii, în care excelau Mao Tze Dun şi coreeanul Kim
Ir Sen. Un universitar german din RDG mi-a spus chiar atunci:
„să fim serioşi, domnule, nici vorbă de aşa ceva, modelul este
tot cel sovietic, se aplică peste tot în lagărul socialist, şi la noi,
în Germania, şi în Bulgaria, peste tot, nu numai în România
şi Albania". Nu vreau să neglijez rolul unei influenţe directe la
noi a ceea ce se întâmpla în lumea chino-coreeană, dar dacă
privim lucrurile mai atent, constatăm că o anumită notă de
„naţionalism" apăruse în discursul public al tuturor, ca şi o

433
anumită tendinţă de a face ştiinţă pentru marea masă, adică
vulgarizare a ştiinţei mai mult decât cercetare fundamentală. Un
anumit populism ştiinţific şi o anumită demagogie naţionalistă
se impuneau şi în RDG, şi la noi, şi în Bulgaria, şi în Ungaria. Dar
mai presus de toate era încercarea de a pune întreaga activitate de
cercetare ştiinţifică sub controlul cel mai strict şi mai centralizat
al Partidului. Până la urmă, e vorba de resuscitarea modelului
stalinist şi în China, şi în Coreea de Nord şi în Europa. S-au
întâmplat atunci lucruri grave. Institutele de cercetare ale
Academiei au trecut toate sub autoritatea Universităţii. Ceea .
ce nu era rău, în sine, dar Academia era slăbită, din teama de
a nu deveni un centru de autoritate spirituală autonom. S-au
creat, în schimb, acele mici Academii de specialitate. Şi mai era
un motiv. Era ostilitatea Elenei Ceauşescu împotriva Academiei
Române, care nu voise s-o primească din capul locului între
membrii ei. Tot Ilie Murgulescu şi Costin Neniţescu, adevăraţii
chimişti se opuseseră. Elena Ceauşescu avea să-i plătească poliţa
lui Murgulescu: i-a desfiinţat Institutul de chimie fizică, ca
răzbunare pentru faptul că n-a vrut să-i dea doctoratul, după
cum a desfiinţat şi Institutul de matematică pentru că nu i-a
supravegheat aşa cum dorea dânsa, fiica angajată acolo. Era un
adevărat război... Institutele Academiei au fost văduvite de toate
resursele, Academia rămăsese cu 7 funcţionari.
Larisa şi Constantin Iftime: S-au îndreptat lucrurile după
decembrie 1989?
Nicolae-Şerban Tanaşoca: Îndată după 89, s-au întâmplat
lucruri pe care n-aş vrea să le comentăm acum ... Am scris atunci
în presă ce era de scris ... Vreau să spun că s-a ajuns la lucruri şi
mai rele, deoarece ucideau speranţele de mai bine care păruseră
justificate de evoluţia generală„„Unele rele, multe, s-au îndreptat,
însă nu suficiente. În momentul de faţă, după părerea mea, în ceea
ce priveşte studiile umaniste, Academia este ameninţată să-şi
piardă institutele de cercetare. Din cauze birocratico-financiare

434
şi din pricina unei tendinţe perverse, pe care eu n-o înţeleg. Am
să vă dau un exemplu. Academia este o instituţie declarată prin
lege organică drept cel mai înalt for ştiinţific al ţării. Ştiţi că,
pentru ca să înainteze cineva pe un post în sistemul de cercetare
al Academiei, Academia trebuie să ceară aprobarea Autorităţii
Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică? Că este subordonată
adică Ministerului Educaţiei ? Şi n-a existat caz în care validarea
concursurilor câştigate să nu întârzie cu multe luni, cu un an,
cu doi ani de zile. Cu alte cuvinte, Academia Română este forul
cultural şi ştiinţific suprem al ţării, dar cuvântul ei nu este luat
în seamă atât cât ar trebui. Toate dosarele noastre de concurs
pentru ocuparea posturilor de cercetători gr. 1 şi gr. 2 au fost
întoarse de AN_CS pentru motive derizorii, de pildă, pentru că
nu a fost iscălită autograf lista de lucrări, pachetul cu lucrările
însele fiind însă alăturat dosarului. De asemenea, CNCSIS,
un departament al Ministerului Educaţiei care validează, între
altele, revistele ştiinţifice, reproşează revistei noastre, „Revue
des Etudes Sud-Est Europeennes", una dintre cele mai cunoscute
reviste din domeniul ştiinţelor umane difuzate de România
în ultimii 45 de ani, cu colaborări internationale
, de marcă,
faptul că are prea multe pagini, că nu enumeră cuvintele-cheie
ale articolelor, că nu apare în mai multe fascicule etc. Cred că
ar trebui mai curând invalidaţi acei decidenţi de la Ministerul
Educaţiei care nu au habar ce sunt acelea Institutul de Studii
Sud-Est Europene al Academiei Române şi „Revue des Etudes
Sud-Est Europeennes"! Ar trebui să i se redea Academiei
Române autoritatea care-i revine de drept. Ştiu că domnul
Răzvan Theodorescu a elaborat o lege în acest sens.
Larisa şi Constantin Ifti.me: Starea birocratică din zona
Academiei este una trecătoare?
Nicolae-Şerban Tanaşoca: Nu e trecătoare, din păcate, şi am
să vă spun de ce„. Se dă azi, cu mijloace birocratice, o mare luptă
pentru putere şi pentru bani. Adică, sunt fonduri europene, care
435
nu pot fi accesate, decât de instituţii care au acreditare şi validare ...
S-au inventat tot felul de sisteme, sub cuvânt că trebuie să ne
integrăm în sistemul acesta global, mai mult decât european,
patronat de Statele Unite. De exemplu, revistele noastre, dacă nu
sunt cotate ISI - sigla Institutului Thomson din America, care
face studiul vizibilităţii, cum se spune, şi difuziunii rezultatelor
cercetărilor ştiinţifice în lume - dacă nu sunt prinse acolo,
înseamnă că nu au valoarea cuvenită... În America, operaţia asta
este, pe cât înţeleg eu, una de sociologie a cercetării, dacă vreţi,
iar rezultatul ei este un adevăr ştiinţific, dar la noi, cotarea ISI
a devenit un criteriu obligatoriu de evaluare„. Mai există şi un
Institut european similar care a prins în catalogul lui de zece ori
mai multe reviste româneşti decât ISI. Acest institut spune clar:
cotarea de către el nu este un criteriu pentru aprecierea valorii şi
promovarea cuiva. Sunt alte persoane chemate să facă asemenea
aprecieri în fiecare ţară „. Ei bine, în virtutea sistemului nostru,
dacă respectiva comisie a Ministerului Educaţiei îţi acordă un
anumit calificativ, capeţi şi acces la fondurile europene, dacă nu,
nu capeţi acces la bani „. în mare parte, lupta se dă în culise.„
Iar în lupta asta, cercetătorii din domeniul tehnico-aplicativ, e
limpede pentru mine că vor să obţină monopolul accesului la
fonduri. Eu aşa văd acum lucrurile şi nu mă sfiesc s-o spun. Şi,
cum tehnicienii deţin poziţiile cele mai importante în AN CS, ei
dictează. S-a ajuns la tensiuni faţişe între Academia Română şi
ANCS, când preşedintele acesteia din urmă, un distins inginer
a încercat să impună principiul potrivit căruia nu mai contează
pentru aprecierea cuiva cărţile pe care le-a scris, ci numai articolele
publicate şi citate în revistele cotate ISI ! Arunci vicepreşedintele
Academiei Române a părăsit sala de şedinţe în semn de protest.
E cam mult, e un fel de revoluţie culturală ceauşistă, dar cu
aparenţe occidentalizante, e ceva foarte periculos pentru ştiinţă
în sine. Până şi formularele de evaluare sunt elaborate, aşa cum
erau pe vremea Elenei Ceauşescu, exclusiv pentru oameni din
436
sectorul tehnologic, nu umanist. Ele trebuie adaptate pentru
umanişti, rară să existe criterii scrise în acest sens.
Larisa şi Constantin Iftime: E un conflict fi intre tehnocraţi
# umanifti?
Nicolae-Şerban Tanaşoca: Nu un conflict între oameni
de formaţii diferite, ci o sfadă pentru bani între cei care cultivă
ştiinţele aplicative, ingineria, care produc bani frumoşi, pe
de o parte şi cei care cultivă ştiinţele umaniste, despre care se
spune că ar consuma prea mulţi bani, pe de altă parte„. Ştiinţele
umaniste sunt, desigur, un lux, poate inutil, ele implică cheltuieli
somptuare, dacă doriţi, dar nu-i oare şi omul însuşi un lux al
naturii?
Larisa şi Constantin Iftime: La origine, dincolo de anii 60,
cdnd au început să fie promovate studiile de bizantinologie in
Romdnia? Domeniul am putea spune, este de dată recentă„.
Nicolae-Şerban Tanaşoca: Am vorbit în toamna trecută,
la Şcoala franceză din Atena, într-un colocviu internaţional cu
tema Bizanţul in reprezentarea lumii moderne fi contemporane
din sud-estul Europei, tocmai despre Bizanţ in gdndirea istorică
romdnească, urmărind evoluţia reprezentării Bizanţului la
români. Am descifrat mai multe etape. A fost o vreme când
cultura românească de expresie slavonă a racut parte din cultura
Commonwealthului bizantin, cum numeşte Obolensky lumea
aflată sub influenţa şi chiar autoritatea Bizanţului, era o variantă
locală, particulară a culturii bizantine. Vine momentul când
apare o emulaţie, e momentul umanismului creştin ortodox,
în st_rânsă legătură cu cultura latină a Occidentului, când scriu
cronicarii Grigore Ureche, Miron şi Nicolae Costin, stolnicul
Cantacuzino, apare apoi Dimitrie Cantemir, care face din
Bizanţ o sursă de legitimitate pentru statele româneşti şi pentru
dinastia pe care el vrea să o întemeieze în Moldova. Şi începe o
serie - aş spune pe şleau - de falsuri istoriografice, de legende
437
interesate. Anume, că Bizanţul i-ar fi dat lui Alexandru cel Bun,
coroană despotală şi însemne despotale ...
Larisa şi Constantin Iftime: Ştirile astea circulau pe filieră
politică locală sau au fost consemnate şi de marile curţi?
Nicolae-Şerban Tanaşoca: Circulau, în vremea aceea, ca
argumente istorice, nu juridice, fireşte, ale independenţei Ţării
Moldovei şi ale Ţarii Româneşti, se susţinea că aceste Principate
ar fi. fost dependente direct de Bizanţ sau că s-ar fi. desprins în
vechime de Bizanţ şi că Biserica românească trebuia să depindă
nemijlocit de Patriarhia constantinopolitană. Erau menite să
creeze o stare de spirit favorabilă românilor şi independenţei
lor. Mai apoi, vine Şcoala Ardeleană, ai cărei reprezentanţi
sunt greco-catolici, uniţi şi lansează, din aceleaşi motive, alte
argumente, afirmând că, dimpotrivă, Bizanţul ar fi uzurpat
moştenirea Imperiului roman, că grecii şi-ar fi. însuşit patrimoniul
imperial al strămoşilor noştri romani, iar revenirea românilor în
Biserica romană ar însemna regăsirea fiinţei noastre naţionale.
După ei, noi, românii am fi. adevăraţii moştenitori ai Imperiului
roman, iar grecii nu ar fi. decât nişte impostori, care au „hrăpşit~
cum spune Şincai, împărăţia de la strămoşii noştri. Şincai vede
lucrurile foarte schematic şi rigid, interpretând faptele juridic,
nu istoric, dar el are marele merit de a fi. cercetat şi pus în valoare
toate izvoarele bizantine ale istoriei românilor. Putem spune că
este primul bizantinist român modern. El a parcurs toate textele
bizantine cunoscute pe vremea lui, în ediţii europene optime şi
a extras din ele tot ce se referă la români şi la popoarele cu care
românii au venit în contact nemijlocit. Fără îndoială că Şincai
interpretează uneori foarte subiectiv, chiar fantezist, aceste surse,
în lumina „interesului naţional" românesc, aşa cum îl concepe el,
cu toate acestea, el rămâne totuşi, aşa cum îl denumea Nicolae
Bălcescu, un adevărat „Muratori al românilor" [Ludovico
Antonio Muratori ( 1672-1750) este iniţiatorul primei mari
culegeri sistematice de izvoare scrise ale istoriei italienilor].
438
Toate izvoarele istorice bizantine importante referitoare la
români pe care Şincai nu le cunoaşte şi nu le ia în discuţie - aşa
sunt, de pildă, Sfaturile şi povestirile lui Kekaumenos din secolul
XI cu ştiri despre aromânii din Tesalia, identificaţi cu vechii dad
şi besi şi veniţi acolo, spune autorul bizantin, dinspre nord, ori
actele din registrul Patriarhiei ecumenice constantinopolitane
din secolul XIV referitoare la întemeierea mitropoliilor Ţării
Româneşti şi Moldovei - au fost scoase la lumină şi editate, fără
excepţie, după moartea lui Şincai. Kekaumenos, a fost editat
de bizantinistul rus V. Vasilievskij, actele Patriarhiei de savanţii
austrieci Miklosich şi Miiller în a doua jumătate a secolului XIX.
Şincai şi-a pus însă şi probleme generale de bizantinologie, a
făcut, de pildă, o periodizare a istoriei bizantine, în funcţie
de evoluţia raportului dintre Bizanţ şi români. Poate să pară
exagerat ce spun, dar nu e„. Pentru că pierderea romanităţii
orientale intrate sub stăpânirea slavilor şi bulgarilor statorniciţi
în Balcani este un fenomen real şi important, este unul dintre
factorii determinanţi ai grecizării Imperiului roman, ai apariţiei
Bizanţului. Este cel puţin naiv, desigur, să formulezi în acest
context, în antinomie cu bizantinii, revendicări imperiale în
numele românilor, să-i identifici pe ultimii romani din Orient
cu românii. Este exagerat şi anistoric. Dar felul în care vede
Şincai desraşurarea istoriei generale a Sud-Eseului european
nu este deloc lipsit de interes. E interesant, pentru că este
foarte personal, şi punctul lui de vedere asupra naturii legăturii
ecleziastice a românilor cu Roma. Pentru Şincai, papa era, dintru
început, ca patriarh al Romei, acela dintre cei cinci patriarhi de
care depindeau românii ca reprezentanţi ai latinităţii orientale,
dar nicidecum deţinătorul autorităţii monarhice sacerdotale
asupra întregii lumi creştine. Şincai critică deschis concepţia
riguros catolică a monarhiei papale. Nu-s observate şi puse
în lumină îndeajuns de bine aceste lucruri „. Zicea Gheorghe
Şincai undeva că ar fi fost mai bine dacă depindeam de Roma,
439
căci arunci „s-ar fi fericit românii ca şi alte popoare care însuşi le
vedem~ că ar fi avut adică parte românii de mai multă civilizaţie.
Cam tot aşa gândea şi Mihai Eminescu, după care acolo unde a
fost prezentă Biserica romană, a înflorit şi civilizaţia.
Larisa şi Constantin Iftime: Din acest moment apare
respingerea Bizanţului la noi?
Nicolae-Şerban Tanafoca: Nu tocmai. După Şcoala
Ardeleană, vin, În secolul XIX, istoricii liberali şi romantici,
adevăraţii radicali hotărâţi să respingă cu totul Bizanţul şi
civilizaţia bizantină, dar nu În numele unei „ortodoxii" creştine,
ci în spiritul gânditorilor luminişti şi revoluţionari din Europa
occidentală, din secolul XVIII, ale căror idei, potrivnice atât
ortodoxiei răsăritene, cât şi catolicismului, se răspândesc şi
capătă acum autoritate în toată lumea balcanică, aflată în
efervescenţa luptelor pentru afirmare naţională şi modernizare.
Până şi grecii respingeau atunci Bizanţul, spunând că e o
făcătură latino-orientală, străină de elenismul autentic. Aşa
spuneau istoricii greci până ce au venit şi la ei romanticii, care,
către mijlocul secolului XIX, au reabilitat BizanţUl, ca fază din
evoluţia elenismului, dar care, într-un fel, l-au şi „naţionalizat"
integral, l-au elenizat, inadecvat realităţii. Până la aceşti istorici,
grecii nu mai voiseră să ştie de altceva, nu se mai interesau decât
de Antichitate, asta era pasiunea lor, să-şi afirme descendenţa
din vechii elini, singurii cu adevărat civilizaţi. însuşindu-şi
optica intelectualilor luminişti şi revoluţionari occidentali,
aveau impresia că BizanţUl a fost un stat imperial despotic, care
trebuie neapărat repudiat, un stat obscurantist, bazat pe religie
şi care a condamnat lumina naturală a raţiunii, ceea ce, evident,
este cu totul inexact. Vă amintesc că, la sfârşitul secolului XVIII,
Edward Gibbon spunea, rezumându-şi a sa istorie a Bizanţului,
altminteri nu lipsită de interes: „am descris triumful barbariei şi
al religiei", că Voltaire are vorbe grele la adresa Bizanţului, a cărui
istorie ar fi fost „o ruşine a spiritului omenesc", că Montesquieu
440
vedea în istoria Bizanţului „o împletire de revolte, răzvrătiri şi
perfidii". Toţi oamenii secolului luminilor criticau vehement
acele forme de civilizaţie care lăsau Bisericii şi credinţei
religioase un loc, după opinia lor, prea mare în viaţa societăţii.
Cu nuanţe care ne sunt proprii, dictate mai cu seamă de
sentimentul naţional, de ataşamentul faţă de trecutul naţional
medieval, de antifanariotism, şi la noi, pe urmele paşoptiştilor şi
unioniştilor, ale unor Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu,
gânditori de factură naţional-liberală precum Eugen Lovinescu,
Dumitru Drăghicescu, Pompiliu Eliade, au fost toţi critici
acerbi ai Bizanţului şi ai Bisericii ortodoxe. În mare măsură, e
vorba aici şi de un ecou al disputei din Rusia, dintre slavofili şi
occidentalizanţi. Bizantinismul „a la russe" nu este însă întru
totul fidel bizantinismului autentic, grecesc.
Larisa ti Constantin Ifti.me: Noi cât am avut de suferit de
pe urma acestor idei a marii Rusii? Ea a şi vrut să le aplice, să-i
integreze pe români în marele lor imperiu„. Eminescu a polemizat
continuu cu ideile ruşilor.
Nicolae-Şerban Tanaşoca: Nu am prea avut de suferit în
planul ideilor, pentru că românii. au optat întotdeauna categoric
pentru civilizaţia occidentală; cu unele rare excepţii, intelectualii
şi politicienii români nici n-au vrut să audă de eventuala integrare
în aria civilizaţiei şi culturii ruseşti. Chiar şi astăzi se constată
că, dintre toate popoarele europene, românii sunt consideraţi
cei mai optimişti în privinţa integrării în Uniunea Europeană,
creaţie a Occidentului! Această atitudine de rezervă, dacă nu
chiar mai mult, faţă de lumea rusească a afectat însă înţelegerea
bizantinismului de către români. Românii s-au temut că a
accepta Bizanţul, înseamnă a accepta ideea că Rusia este, aşa
cum pretinde, succesorul legitim al Imperiului bizantin. Această
pretenţie autocratică rusească n-a fost preţuită mai niciodată de
români. Dimitrie Cantemir e singurul important om de stat şi
de cultură român, care a ţinut să intre sub oblăduirea imperială
441
 a ruşilor, încercând să creeze, cu ajutorul lor, o dinastie ereditară
în Moldova, scop în care a recurs, cum spuneam mai înainte, şi
la argumente bizantine. Am să vă amintesc însă un lucru: Ion
Neculce, sfemicul cel mai apropiat al lui Cantemir, a plecat şi el
în pribegie în Rusia, împreună cu voievodul lui, după înfrângerea
de la Stănileşti. Cantemir a rămas şi a şi murit acolo, în Rusia, în
calitate de consilier al ţarului. Dar Neculce n-a rezistat şi, după
doi ani, s-a întors înapoi în Moldova. În cronica lui, când vine
vorba de bejenia lui între ruşi, de care s-a grăbit să scape, spune
cam aşa, „că iaste norod prea cumplit, fi nu sânt oamenii slobozi
să margă unde li-i voia, nici la împărăţie, foră ucaz". Aşa se
manifestă indignarea omului liber, a europeanului Neculce faţă
de civilizaţia imperială rusă. Cum adică, să trebuiască să ceri voie
de la împărat ca să te poţi deplasa unde vrei tu?
Larisa şi Constantin Ifti.me: Puţin mai târziu, au fast fi
domnitori români care au agreat Rusia. Brâncoveanu a avut
relaţii bune cu Rusia?...
Nicolae-Şerban Tanaşoca: Au fost mulţi care au avut relaţii
bune cu Rusia. Dar, să ne înţelegem, una este politica de pace,
. înţelegere şi cooperare cu marele vecin care este Rusia şi alta este
vasalitatea faţă de ea sau cultul modelului de civilizaţie rusesc. De
multe ori în istoria noastră, Rusia a avut, ca şi Poarta otomană
de altfel, un rol pozitiv, a fost factorul de politică mondială,
marea putere care ne-a susţinut interesele. Nu trebuie neglijat
acest lucru. Chiar şi în epoca contemporană, după al Doilea
Război Mondial, n-am fi redobândit Transilvania fa.ră sprijinul
ruşilor. Dar e tot atât de adevărat că nici n-am fi pierdut-o, cum
am pierdut şi Cadrilaterul, şi Basarabia, f'ară pactul ruso-german
care a permis declanşarea războiului mondial.
Larisa şi Constantin Ifti.me: Pe de altă parte, după 1800, ei
se pregăteau săfocă din România o gubernie rusească...
Nicolae-Şerban Tanaşoca: E foarte adevărat. Chiar înainte
de 1800, împărăteasa Ecaterina cea Mare a vrut să facă din toate
442
cele trei provincii româneşti un regat al Daciei, în fruntea căruia
să-şi aşeze ca rege favoritul, sub oblăduirea ei. Au fost propuse,
prin ani, diverse formule de unificare a tuturor rom~nilor într-o
formaţiune pusă sub oblăduirea unui împărat. Aşa, de pildă, în
preajma Primului Război Mondial, Aurel Popovici, apropiat
al arhiducelui Franz Ferdinand şi promotor al înlocuirii
dualismului austro-ungar prin pluralism naţional sub coroana
austriacă, promova ideea constituirii Statelor Unite ale Austriei
Mari, în care un regat românesc, cu regele Carol I, dacă se
putea, în frunte, să-i înglobeze pe toţi românii, autoritatea
supremă aparţinând fireşte Habsburgilor. Formule din acestea
au existat întotdeauna. Grecul Rigas Velestinlis - de fapt un
aromân- proiectase, la cumpăna veacurilor XVIII-XIX, o mare
Eladă, în care să intre si lările române, un soi de Bizam laicizat,
' ' '
având ca limbă oficială şi de cultură limba greacă, dar în care să
coexiste, ca cetăţeni egali în drepturi, creştini şi islamici, greci,
turci, români, albanezi şi slavi. Marea ruptură între bizantinism
şi românism s-a produs la 1821. Grecii vizau atunci să preia,
ca moştenitori privilegiaţi ai Bizanţului, o poziţie de forţă
în Europa de sud-est, iar românii au refuzat acest lucru. Nu-i
puteau urma necondiţionat pe grecii răzvrătiţi de Ipsilanti, mai
ales după ce acesta a fost abandonat de împăratul rus, lăsându-i
pe creştini descoperiţi în faţa turcilor. E toată tragedia lui Tudor
Vladimirescu, care se aliase sub jurământ cu grecii eterişti, dar
care s-a desprins de ei atunci când şi-a dat seama că îşi expune
zadarnic poporul represaliilor otomane. De altfel, omenirea
intra în epoca naţionalităţilor, ideea împărăţiei cosmopolite
universale era în declin.
Larisa şi Constantin Ifti.me: Această politică de tip bizantin,
cum se spune, a scenariilor multiple, mai ales cu trădări multe, în
funcţie de interes, este şi o moştenire a culturii din spaţiul bizantin?
Nicolae-Şerban Tanaşoca: Comportamentul la care
faceţi referire nu ţine neapărat de Bizanţ, ci de arta politicii
443
dintotdeauna, aşa cum o defineşte Machiavelli, de arta de
a dobândi şi menţine puterea. Una este credinţa şi morala
creştină şi alta e politica de realităţi. Morala omului de stat, ca
om de stat, este oarecum diferită de morala omului obişnuit;
criteriile după care se evaluează moralitatea comportamentului
unui şef de stat sunt măsura în care el serveşte au ba interesele
vitale ale concetăţenilor, devotamentul lui faţă de misiunea
ce i s-a încredinţat, renunţarea sau nu la interesul personal
în beneficiul interesului public. Bizantinii practicau şi ei un
anumit oportunism, în sensul că înţelegeau să-şi îndeplinească
misiunea imperială, în care credeau, adaptându-se cu supleţe
împrejurărilor, folosind oportunităţi.le create de evoluţia
evenimentelor. li foloseau pe ruşi împotriva bulgarilor, pe
cumani împotriva pecenegilor, pe turci împotriva cumanilor, pe
cruciaţi împotriva turcilor, pe genovezi împotriva veneţienilor şi
aşa mai departe. Dar n-aş spune că Bizanţul ar fi modelul absolut
de oportunism. Recent, bizantinistul Marc Carrier a întreprins
o comparaţie între mentalitatea bizantinilor şi cea a cruciaţilor;
el a arătat că morala politică a Occidentului feudal catolic are
drept criteriu onoarea, concept fundamental, specific lumii
occidentale, cu importante valenţe sociale, juridice şi politice,
un concept care ţine de tipul de relaţie care stă la baza societăţii
medievale apusene, relaţia contractuală dintre senior şi vasal,
ce trebuie păstrată cu credinţă, în orice împrejurări şi cu orice
riscuri. ln schimb, în Bizanţ, morala politică are drept criteriu
raţiunea de stat, pe care trebuie să o respecte toţi demnitarii, în
frunte cu împăratul. Salvarea Imperiului şi îndeplinirea misiunii
lui ecumenice constituie suprema lege de care trebuie să ţină
seama oamenii politici. Ultimul împărat bizantin a căzut, să
nu uităm, ca un erou, cu sabia în mână, în luptă cu un duşman
superior ca forţă, apărându-şi Cetatea.
444
 Larisa fi Constantin Iftime: Dar şi în cultura greacă veche
se discută această problemă, în „Antigona" lui So.facle se discută
acest lucru...
Nicolae-Şerban Tanaşoca: Un mare scriitor francez spunea
că Antigona, deşi se comportă ca o rebelă, întrupează principiul
ordinii, pe câtă vreme Creon, deşi acţionează în numele ordinii,
întrupează principiul dezordinii. I-am rugat cândva pe studenţii
mei să judece singuri tragedia şi să se pronunţe în privinţa acestui
comentariu. Am citit două lucrări excepţionale. Una mergea
pe linia clasică, demonstra că Antigona apără un principiu de
moralitate religioasă, legea dreptului natural, legea divină,
după care orice om care moare are dreptul de a fi îngropat. Şi
cine altul să-l îngroape pe Polinice decât ea, Antigona, sora lui,
căreia îi revenea în primul rând, potrivit legii religioase a vremii,
datoria sacră de a face acest lucru. Creon interzicea îngroparea
lui Polinice, deoarece acesta îşi trădase cetatea, iar legea politică,
legea cetăţii, impunea această pedeapsă. În fapt, însă, Creon
este un tiran, care procedează aşa cum procedează nu din
scrupul juridic, nici din sentiment civic, ci de dragul puterii
absolute. Cealaltă lucrare încerca să demonstreze că dreptatea
este de partea lui Creon, în vreme ce Antigona, ca rebelă, se
face vinovată de complicitate cu trădătorul. Era lucrarea unui
student care stăpânea textul, cunoştea implicaţiile lui, ştia să-şi
argumenteze poziţia, o lucrare foarte izbutită, dar care pleda în
fond o cauză totalitară. Căci aceea ce este uman în om nu se
istoveşte niciodată exclusiv în plan politic.
Larisa şi Constantin Ifti.me: Foarte curios că Goethe apăra
punctul de vedere al Ismenei, de fapt, al lui Creon, indirect... Dar
spuneţi-ne mai departe, care au fost poziţiile cărturarilor noştri
faţă de Bizanţ?
Nicolae-Şerban Tanaşoca: După valul acesta romantic şi
liberal, cu rădăcini, de fapt, iluministe, s-a încercat reabilitarea
445
Bizanţului şi a rolului elenismului în istoria românilor. E opera
generaţiei lui Nicolae Iorga.
Larisa fi Constantin Iftime: Dar, până a ajunge la Iorga,
cart a fost viziunea lui Eminescu despre Bizanţ?
Nicolae-Şerban Tanqoca: Eminescu e un caz special... Şi
el se încadrează în mişcarea liberală, cu toate că era conservator,
dar conservatorii erau o ramură a liberalilor. La un moment dat
el spune, în numele conservatorilor: nŞi noi suntem liberali, în
toată puterea cuvântului şi în toată întinderea lui". Eminescu
susţine ideologia starului naţional modern, dar este marcat
puternic de gândirea romantică germană, este un gânditor
naţionalist în sensul istoric al cuvântului. Naţiunea e pentru
el o entitate naturală, întruparea unei idei transcendente, nu
consecinţa unui contract social, naţionalitatea este o fatalitate nu
rezultatul unei opţiuni. Starul nu apare în urma acordului dintre
oameni, el este o realitate organică. Vă amintiţi de comparaţia
cu roiul de albine „. Eminescu este, în general, ostil Bizanţului.
De ce? Pe de o parte, pentru că el împărtăşeşte imaginea neagră
a Bizanţului curentă în epocă, pe de altă parte, el este mult
mai filooccidental decât se crede. Eu aş zice că era filoaustriac,
până la un punct, deşi a criticat administraţia habsburgică. Este
însă evident că simpatia lui merge către Blaj, Roma mică. În al
treilea rând, dar nu în ultimul, Eminescu este un naţionalist,
el are o antipatie principială, moştenită de la generaţia care
l-a precedat, împotriva grecilor, e vorba de ultimele ecouri ale
anti-fanariotismului românesc, care a confundat Fanarul cu
Elada şi Bizanţul cu Fanarul.
Larisa fi Constantin Iftime: Cart este imaginea Fanarului
la noi?
Nicolae-Şerban Tanqoca: În vremea din urmă, cu trecerea
timpului şi stingerea patimilor pe care le-au stârnit, şi nu numai
la noi, conceptele de Fanar, fanarioţi şi fanariotism au fost
mult reconsiderate. Se poate vorbi, şi asta de multă vreme, de
446
o reabilitare a fanariotismului. Ea nu este şi n!-1 poate fi însă nici
integrală, nici acceptată în egală măsură şi în aceiaşi termeni de
toţi istoricii. Ce erau, de fapt, fanarioţii? Erau reprezentanţii
cercurilor înalte ale ierarhiei bisericeşti şi ale patriciatului
grecesc constantinopolitan din lumea post-bizantină, din
vremea turcocraţiei, grupaţi în jurul Patriarhiei ortodoxe, al cărei
sediu fusese strămutat în cartierul zis Fanar din Istanbul, care
au acceptat, sub condiţia garantării libertăţii Bisericii creştine
ortodoxe, colaborarea cu stăpânitorul otoman. Ei au avut
chiar îndrăzneala de a imagina proiectul unui soi de Imperiu
turco-grecesc, în care turcii să deţină autoritatea politică şi
militară, iar grecilor să le revină, împreună cu îndrumarea
Bisericii ortodoxe, răspunderea diplomaţiei şi afacerilor. Această
simbioză, încurajată de otomani, care i-au inclus, potrivit
mentalităţii islamice, în miletul (naţiunea) romeic, adică grecesc,
pe toţi creştinii ortodocşi din Imperiul turcesc, indiferent de
etnie, dând astfel Patriarhului o autoritate nemaicunoscută până
atunci şi noţiunii de grecitate un conţinut insolit, a durat până ce
revoluţia greacă din 1821, iniţiată tot de un fanariot, Alexandru
Ipsilanti, i-a pus definitiv capăt. Multă vreme, patrioţii greci
au condamnat fanariotismul ca pe un fenomen jalnic, precum
orice formă de colaborationism
, cu acela care te cucereste
, si, te
umileste.
, Mulţi învătati
, , greci au tinut
, să distingă între elenism si
,
fanariotism. Fanarioţii sune totuşi admiraţi în Grecia de astăzi,
ca nişte oameni inteligenţi şi. realişti, care au salvat elenismul
printr-o p·olitică, desigur, oportunistă, dar singura posibilă.
Este subliniat faptul real că mulţi fanarioţi erau oameni de mare
cultură şi rafinament. Luminile occidentale, ideile revoluţionare
franceze prin ei au venit în lumea greacă şi în lumea românească.
Asta nu ne poate face să uităm însă că fenomenul fanariot este un
produs al Imperiului otoman, o struţo-cămilă creştino-islamică
şi turco-grecească, fanarioţii au fost instrumentele otomanilor.
Sigur că au existat între fanarioţi oameni cu totul deosebiţi, dar
447
care s-au manifestat numai în limitele îngăduite lor de Imperiul
otoman. Învăţaţii greci de astăzi greşesc grav arunci când elogiază
hiperbolic rolul regimului fanariot în Ţarile române şi când îi
acuză de şovinism românesc pe aceia care formulează rezerve la
adresa fanarioţilor sau care fac apologia lui Tudor Vladimirescu.
Va fi mereu o dispută între greci şi români în această privinţă.
Grecii încearcă să-i naţionalizeze pe fanarioţi, să-i privească
numai din punctul de vedere al meritelor lor faţă de naţiunea
greacă şi a elenismului. Şerban Papacostea şi Florin Constantiniu
au arătat foane bine, cu ani de zile în urntă, că trebuie f'acută
o netă separare între beneficiile aduse culturii româneşti de
contactul. prin fanarioţi, cu cultura europeană occidentală,
pe de o parte şi consecinţele negative ale regimului fanariot
instaurat în Ţarile române după Cantemir şi Brâncoveanu, pe
de alea. A fost şi un simpozion româno-grecesc la Salonic, în
1971, foarte reuşit, despre fanariotism. Aşadar, pe de o parte,
sub regimul fanariot s-a înregistrat un anumit progres cultural,
s-au intensificat contactele cu Occidentul, a fost promovat
învăţământul superior în limba greacă, pc de altă parte însă
regimul fanariot a însemnat diminuarea strictă a autonomiei
Ţărilor române, creşterea subordonării lor faţă de Poartă,
desfiinţarea capacităţii lor de iniţiativă în materie de politică
externă, diminuarea drastică a capacităţii lor militare. Dar chiar
şi în privinţa dezvoltării culturii, trebuie făcută o distineţie între
avântul culturii româneşti, a "neo-bizantinismului" din vremea
lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu şi înflorirea
culturii greco-române din vremea fanarioţilor. Şi a fost apoi
acea închinare la Muntele Athos a mănăstirilor, care a căpătat
proporţii pe vremea fanarioţilor şi a f'acut ca o treime din teritoriul
agricol al României să fie sub control străin - o concesiune
extraordinară ... Secularizarea impusă de Al.I. Cuza a provocat
călugărimii greceşti o catastrofă economică, s-au ruinat multe
mănăstiri, cele din Epir au suferit o sărăcire drastică. A fost însă,

448
în acelaşi timp, o mare lovitură pentru Biserica română. De ce
au devenit Văcăreştii puşcărie? Mănăstirea Văcăreşti a fost una
dintre cele mai frumoase mănăstiri, clădite de Mavrocordat. Nu
trebuie să uităm însă că, înainte de a fi dărâmată de un „fanariot"
de tip nou, de Nicolae Ceauşescu, a fost puşcărie mai bine de o
sută de ani, ... o ruşine.
Larisa şi Constantin Ifti.me: Eminescu a încercat să reabi-
liteze ideea imperiului românesc din sudul Dunării„.
Nicolae-Şerban Tanaşoca: Acum cîţiva ani, Aurelia Dumi-
traşcu a adunat textele consacrate de Eminescu romanităţii
balcanice într-un volum pentru care am scris o scurtă
introducere, aşa că am avut ocazia să mă aplec, după Prof. Gh.
Carageani de la Napoli, asupra felului în care poetul naţional
îi vedea pe românii de la sud de Dunăre. Eminescu a fost, rară
îndoială, extrem de interesat de istoria şi viaţa tuturor ramurilor
românimii, asemenea întregii generaţii care l-a precedat, a
paşoptiştilor şi unioniştilor. În acest spirit, el s-a interesat şi de
românii din Haemus, ai Asăneştilor, creatorii celui de al doilea
ţarat bulgar, iniţial un regat al românilor şi bulgarilor. Eminescu
este cel dintâi care a tradus şi publicat în România, îndată după
apariţia lui la Viena, un text datorat istoricului austriac von
Hoffier care demonstrează romanitatea fraţilor Asan, Petru şi
Ioniţă, fondatorii ţaratului de care vorbim şi rolul important al
„vlahilor", al românilor în crearea şi consolidarea acestui stat. Tot
Eminescu este între cei dintâi la noi care acordă atenţie, îndată
după ce a fost descoperit, fragmentului din Kekaumenos despre
aromâni, de care avea să se ocupe foarte rodnic Hasdeu. Interesul
lui pentru românii sud-dunăreni ţine de concepţia sa despre
istorie şi naţiune. Nu era vorba de a reabilita ideea imperiului
românesc din sudul Dunării, ci de a restaura adevărul despre
rolul jucat de elementul românesc în evenimentele respective.
Rolul acesta a fost şi mai este încă negat de mulţi istorici bulgari,
o stupiditate. Nu e vorba să te mândreşti cu ce fac Asăneştii, cum
449
li se spune. E vorba să respecţi izvoarele istorice şi atâta tot, să scrii
adevărul, fie el plăcut sau nu pentru istoric. Iar izvoarele vremii
spun, toate, indiferent de provenienţă, că Asăneştii sunt „vlahi",
adică români. Ce fac Asăneştii, e altă poveste. Asăneştii au f'ăcut
şi grozăvii incredibile. Ce face Ioniţă, regele romano-catolic
al bulgarilor şi al românilor, uns de papa Inocenţiu al Iii-lea
? Slobozeşte cumanii asupra Imperiului bizantin şi aceştia
pwtiesc, în Vinerea Patimilor, oraşul Varna, măcelăresc creştini,
incendiază şi jefuiesc înfiorător oraşul bizantin. Istoricii români
polemizează cu bulgarii swţinind cu patos unii că Ioniţă era
romin, ceilalţi că era bulgar. Am spw odată în glumă unor
colegi bulgari: vi l-am ceda liniştiţi pe Ioniţă, dar, din păcate nu
ne putem dezbăra de el, nu ne lasă izvoarele, aşa încât trebuie să
admitem că un rege romin a dezlănţUit asemenea manifestări de
barbarie. N-au prea gustat gluma. Au fost şi nişte aromini care
i-au f'ăcut lui Ioniţă un parastas la opt sute de ani de la săvârşirea
lui din viaţă, iar cu le-am reproşat, fireşte tot în glumă, că l-au
făcut la o biserică ortodoxă, nu la catedrala Sf. Iosif. deşi Ioniţă a
devenit şi a rămas până la moarte romano-catolic, ca şi urmaşul
său, Boril. Le-am mai atras atenţia că Ioniţă nu era aromin, ci
român din Haemw, dacă nu chiar din nordul Dunării. Mi-au
replicat că nu c adevărat, că devenise numai aşa, de formă,
din oportunitate politică, romano-catolic, el rămăsese de fapt
ortodox convins şi că era aromân sadea, coborâtor direct din
Alexandru cel Mare, aromân şi acesta!
Larisa şi Constantin Ifiime: Cum putem privi viziunea
lui Eminescu despre domnii de pământ, autohtoni? Domnitorii
ace1tia reacţionează la străini, vor autonomie.
Nicolae-Şerban Tanaşoca: Eminescu se referă cu mare
admiraţie la epoca lui Matei Basarab. Ce a însemnat domnia lui
Matei Basarab? A fost, printre altele, epoca unei puternici reacţii
a boierimii conservatoare muntene împotriva elementului
grecesc ţarigrădean, o reacţie, am spune azi, xenofobă faţă de
450
agenţii de disoluţie a vechiului regim boieresc, faţă de burghezia
de origine balcanică. Bălcescu, dacă nu mă înşel spunea că, în
zorii epocii moderne, grecii au jucat la noi rolul burgheziei din
Occident. A fost o epocă de maximă înflorire a culturii româneşti
tradiţionaliste. Conservator prin temperament şi gândire,
Eminescu optează întotdeauna pentru tradiţionalism. De aceea
el vede în epoca lui Matei Basarab secolul de aur al culturii
româneşti. Dincolo de orice altă judecată de valoare, trebuie
să-i dăm dreptate lui Eminescu când face o distincţie netă între
epocile de înflorire culturală datorate mai ales elitei autohtone
şi epoca fanariotă, când înflorirea culturii se datorează unor
străini. Vedeţi dumneavoastră, în vremea lui Matei Basarab, deşi
· Udrişte Năsturel, cumnatul voievodului, umanist desăvârşit,
se mândrea cu originea romană a românilor, totuşi el traducea
lmitatio Christi a lui Thomas a Kempis nu în româneşte, ci
în slavoneşte! De ce? Pentru că slavona era limba tradiţiei
naţionale, latina noastră. La curtea lui Brâncoveanu, se racea
literatură în limba greacă pură, fiul voievodului rostea, de pildă,
encomii în cinstea tatălui său în limba greacă. De ce ? Deoarece
greaca devenise limba de cultură superioară, franceza epocii!
Dar şi în vremea lui Matei Basarab, şi în vremea lui Constantin
Brâncoveanu, mesajul celor care scriau în slavonă sau greacă
era profund românesc prin conţinut. Nu aşa s-a întâmplat, în
schimb, întotdeauna în vremea fanarioţilor, când şi mesajul era
adesea grecesc, nu românesc. Cred că nu s-a scris destul, sau s-a
scris foarte subiectiv, despre tradiţionalismul şi religiozitatea lui
Mihai Eminescu. Care e concepţia lui religioasă? Este desigur
creştin ortodox prin botez şi tradiţie, a scris şi poeme de vibrantă
credinţă creştină, cum este acea rugă mariană („Rugămu-ne
îndurărilor, Luceararului mărilor„."), dar nu este chiar un
credincios de strictă ortodoxie. Are multe alunecări, către
hinduism, către buddism, către mitologiile neclasice, precum
451
toţi romanticii. Pare uneori să fie adeptul unui soi de sincretism
sau ecumenism de concepţie proprie.
Larisa fi Constantin Ifti.me: El spune că suntem un popor de
.dieci /ide păstori~„
Nicolae-Şerban Tanaşoca: Da, într-un fel foarte subiectiv„.
şioricum nu am rămas aşa, era cu neputinţă să rămânem aşa,
dacă vom fi fost vreodată.
Larisa fi Constantin Ifti.me: Să revenim la momentul
Nicolae Iorga„.
Nicolae-Şerban Tanaşoca: Nicolae Iorga este totuşi altceva
decât Mihai Eminescu. Iorga încearcă un alt fel de reabilitare
a tradiţiei. Cu sau f"ară dreptate, Eminescu opune concepţiei
liberale moderne, individualiste şi contractualiste, despre stat,
o concepţie organicistă a statului şi susţine, împreună cu tot
Partidul Conservator, transformarea societăţii şi a statului
prin evoluţie organică, nu prin revoluţie. În ceea ce-l priveşte
pe Iorga, el este mult mai revoluţionar decât Eminescu.
Tradiţionalismul lui Iorga c mai democratic, iar naţionalismul
lui mult mai radical, mai plebeu. Eminescu e un patrician, el
gândeşte lucrurile în termeni boiereşti. Statul trebuie să fie
de stări, votul cenzitar, nu oricine votează, fiecare vot trebuie
să aibe ponderea votantului în viaţa socială. Iorga este însă un
partizan al plebei, un apărător al democraţiei egalitare directe,
al masei care se revoltă. Din punctul acesta de vedere, c o marc
diferenţă între ei. De aceea Iorga a susţinut întotdeauna că
trebuie abolită Constituţia din 1866 şi instaurat absolutismul
regal, cu nesocotirea partidelor, cu apel direct la popor, în vreme
cc Eminescu nu. Şi naţionalismul lor este diferit. Ideea lui Iorga
că statul românesc medieval era un stat de ţărani, că domnul
nu se deosebea prea tare de restul concetăţenilor săi este de-a
dreptul naivă. Descoperirile arheologice de la Argeş, costumul
şi bijuteriile voievodului îngropat, cu nimic deosebite de cele
din Occidentul vremii, l-au turburat profund pe marele istoric,
452
care-şi vedea primejduită această teorie despre „ţărănia" Evului
Mediu românesc. Acum, referitor la viziunea lui Iorga despre
Bizanţ. Şi noi, la Institut, am elaborat cândva un volum de studii
închinat lui Nicolae Iorga ca bizantinist. Îndrăznesc să spun că
viziunea lui despre Bizanţ nu este întotdeauna cea mai exactă,
nici judecata lui cea mai dreaptă. De pildă, Iorga a ţinut câteva
lecţii la Sorbona despre literatura bizantină, foarte interesante,
desigur, numai că şi foarte subiective. El încearcă să judece
literatura bizantină prin prisma propriilor sale criterii de valoare
literară, să o evalueze potrivit gustului lui estetic. Imposibil!
Literatura bizantină este o literatură aulică şi retorică, tot ceea
ce detesta Iorga mai mult, de un retorism excesiv, de clasicism
îndârjit, de extraordinară erudiţie, de o preţiozitate care întrece
orice imaginaţie„. Nu e o literatură proaspătă, care se hrăneşte
din impresii personale, care exprimă trăiri personale, subiective,
în forme naive, directe, spontane. Literatura bizantină n-are
nimic spontan. E foarte greu să înţelegi o asemenea literatură.
Iorga înţelegea mai bine şi îndrăgea mai mult literatura
medievală occidentală, care are varietatea ei naţională şi, adesea,
un caracter popular. Literatura bizantină este scrisă într-o limbă
moartă - greaca veche -, pe care n-o vorbea nimeni curent nici
chiar în Bizanţ. Erau nişte obstacole greu de trecut. Au fost şi
altele decât cele de cultură şi gust literar. Iorga era, orice s-ar
spune, un om de factură modernă, tradiţionalismul promovat
de el este adesea iluzoriu, este altceva decât tradiţionalism
real. El era un personaj de structură revoluţionară şi un liber
cugetător. Se vede asta şi din gândirea lui religioasă, a cărei
ortodoxie este foarte aproximativă. Fără îndoială, Iorga a fost un
creştin convins, cadavrul lui a fost găsit cu degetele înţepenite
împreunate pentru cruce, ultimul lui gest în viaţă a fost să-şi facă
semnul crucii înainte de a fi împuşcat mişeleşte. Şi totuşi, la un
moment dat, evocând începuturile cruciadei, el scrie că a venit
unul Pierre I'Ermite, şi a chemat oamenii să meargă să cucerească
453
mormântul în care zăcea trupul Mântuitorului !? Din punctul
de vedere al teologiei creştine asta este mai mult decât o erezie.
Larisa fÎ Constantin Iftime: Să revenim la momentul Iorga
din bizantinologie...
Nicolae-Şerban Tanaşoca: Iorga a lansat foarte multe idei
şi ipoteze despre Bizanţ, despre legăturile româno-bizantine,
a scris lucruri fundamentale. Marele lui merit este că a tratat
consecvent Bizanţul ca pe o sinteză, potrivit formulei clasice
a lui Krombacher. În această sinteză originală bizantină se
amalgamează ideea de stat şi dreptul roman, paideia greacă, adică
valorile culturale şi sistemul de învăţământ grecesc, doctrina
religioasă creştină şi unele elemente orientale, importate şi ca
urmare a extensiunii Imperiului roman în Orient, dar şi prin
adoptarea creştinismului care aduce cu sine înueaga tradiţie
orientală iudaică, citită într-o cheie proprie. Iorga a promovat
ideea că Bizanţul reprezintă o formă universală de civilizaţie
pe care popoarele din Sud-Estul european au adoptat-o,
prelucrând-o potrivit propriilor aspiraţii şi nevoi şi dându-i
conţinuturi variate. Formes byzantines et realites balkaniques
este titlul uneia dintre cele mai strălucite scrieri ale sale, e vorba
despre formele bizantine imperiale şi despre realităţile balcanice
ce intră în aceste forme. Spunea cândva Nicolae Iorga - a avut,
f"ară îndoială, geniul formulărilor sugestive! - „ideile sunt ca
apa, iau forma vasului în care intră", ideea se adaptează, aşadar,
realităţilor pe care le serveşte. Toc aşa, formele bizantine au
fost puse în serviciul realităţilor bulgăreşti, sârbeşti, ruseşti,
româneşti, pe care le-au servit. Există un bizantinism bulgăresc,
există un bizantinism sârbesc, există un bizantinism rusesc şi
există un bizantinism românesc. Românii n-au vrut niciodată să
refacă pe seama lor Imperiul. Bulgarii au năzuit să-şi însuşească
Constantinopolul. Sârbii, prin regele Ştefan Duşan, ilustru
precursor al lui Tito, nu mai puţin. El a aspirat să edifice un mare
imperiu balcanic cu centrul de greutate, la început, în Serbia.
454
Să fie ţarul Serbiei şi pe urmă şi al grecilor. De ruşi, ce să mai
vorbim, s-au proclamat moştenitori de drept ai Bizanţului, ştiţi
vorba: „Moscova a treia Romă, a patra nu va mai fi!". Românii
n-au aspirat să refacă Bizanţnl, deşi au sponsorizat cultura
întregii lumi ortodoxe. Un singur voievod a vrut cu adevărat să
ia Ţarigradul, Şerban Cantacuzino, şi nu-i întâmplător el acela.
Cum spunea Victor Papacostea, numele lui de familie include
un program politic.
Larisa şi Constantin Iftim.e: După Primul Război Mondial,
ce s-a întâmplat in domeniul studierii bizantinologi-ei?
Nicolae-Şerban Tanaşoca: La noi, alături de Nicolae
Iorga, au continuat să cultive studiile bizantine Demostene
Russo, Nicolae Bănescu, George Murnu, Constantin Litzica,
Orest Tafrali, Vasile Grecu, I.D.Stef"anescu,
, Părintele Ioan
D. Petrescu, Gheorghe I. Brăti::µm, Alexandru Elian. Au
fost numeroşi bizantinişti.„ A fost o perioadă de înflorire a
bizantinologiei la noi, pentru că eram parte a unei lumi, pe
care Bizanţul şi-a pus pecetea. Au fost cercetate în primul rând
relaţiile româno-bizantine. Dar şi marile probleme ale istoriei
bizantine: Gheorghe I. Brătianu a cercetat aspecte ale istoriei
social-economice bizantine, a vorbit despre criza aurului din
Bizanţ, despre evoluţia economiei, evoluţia monetară, teme care
nu fuseseră abordate de mulţi istorici înaintea lui; Orest Tafrali
s-a ocupat de istoria Tesalonicului în secolul al XIV-iea; Nicolae
Bănescu a scris despre temele bizantine de la Dunărea de Jos
studii rămase clasice; Vasile Grecu s-a ocupat de erminiile de
pictură bizantine şi şi-a pregătit importantele ediţii de istorici
bizantini pe care avea să le publice către sfârşitul vieţii.
Pe plan mondial, bizantinologia a resimţit consecinţele
Revoluţiei bolşevice. Rusia impulsionase mult studiile
bizantine, în calitate de aspirantă la moştenirea Imperiului
bizantin. Savanţii ruşi au fa.cut mult pentru cercetarea
influenţei bizantine asupra tuturor slavilor, au propus teme şi

455
au deschis direcţii noi de cercetare. Revoluţia a curmat pentru
o vreme, în nwnele ateismului militant şi al luptei împotriva
imperialismului, cercetarea Bizanţului. Trebuie să vă spun că,
în 1892, se născuse, în Germania, la Miinchen, Byzantinische
Zeitschrift, a lui Karl Krombacher, cea mai importantă revistă
de bizantinologie, apare şi astăzi, nici cele două războaie n-au
înuerupt publicarea ei, este principalul organ de informare
în domeniu, în ueacăt fie zis abia anul trecut a început să fie
cotată de americani la ISI. Dacă publici în această revistă,
înseamnă că eşti un bizantinist recunoscut. Bizantiniştii ruşi au
început şi ei să editeze, tot la sfârşitul secolului XIX, o revistă,
BH3aHTHHCKHH BpeMeHHHK/ Analele bizantine, cu un titlu care
traducea titlul revistei germane. Această publicaţie extrem de
serioasă şi-a întrerupt apariţia după revoluţie. Până ce I.V.Stalin
şi-a dat seama că e nevoie de reînnodarea într-o anwnită măsură
a legăturilor cu uadiţia, nevoie resimţită mai ales când a început
războiul de apărare a Patriei. Şi atunci I.V.Stalin, care a reînfiinţat
şi Patriarhia rusă, desfiinţată pe vremea lui Petru cel Mare, a
permis reapariţia revistei; ea continuă şi azi să publice studii
importante. Bizantiniştii ruşi şi sovietici au insistat printre altele
asupra originalităţii modului de prelucrare a modelului bizantin
de către slavi, ba chiar, în chip exagerat, asupra superiorităţii
slavilor în raport cu bizantinii. După cel de al Doilea Război
Mondial, comuniştii au socotit că această idee trebuia neapărat
băgată şi în capul românilor. Aşa încât, s-a cultivat ideea că
noi ne-am datora civilizaţia medievală mai ales bulgarilor. S-a
mers până acolo încât să se pretindă că bulgarii i-au creştinat pe
români prin secolul al IX-iea. A fost un punct de încercare a
bunelor relaţii încropite între unii istorici şi regimul comunist.
P.P.Panaitescu, de exemplu, care, de voie, de nevoie, se încadrase
în disciplina de gândire istorică marxist-leninistă, a refuzat
să susţină ideea că românii ar fi fost încreştinaţi de bulgari
şi i-a rezistat deschis, pe această temă, lui Mihail Roller, în

456
şedinţă publică. Acest fapt a provocat o adevărată criză atunci,
Panaitescu a dispărut pentru o vreme de acasă, fiind arestat A „.
fost o luptă cumplită ca să se impună aceste idei. Şi în Occident
apare ideea despre încreştinarea noastră de către bulgari...
Larisa şi Constantin Iftime: Pe ce căi? Pe căi culturale?
Nicolae-Şerban Tanaşoca: Printr-un sistem de propagandă
activ şi bine organizat, pe care bulgarii îl au, dar noi nu-l mai
avem de multe decenii. Românii au uitat, de multă vreme, să-şi
facă propagandă, în sensul difuzării în forme convingătoare
şi elegante a adevărului despre identitatea, istoria şi cultura
lor. Cred că numai în vremea regelui Carol al Ii-lea s-a racut
propagandă culturală românească autentică. Uitaţi-vă, grecii au
instalat acum o Fundaţie elenică la Bucureşti, vor deschide una
şi la Sofia, apoi o alta la Belgrad, în care pompează sume mari
de bani, te şi miri de unde le au. Ei îşi iubesc naţia şi îşi cunosc
interesul. Vor să extindă cunoaşterea limbii greceşti, chiar dacă
Grecia nu mai e nici vechea Eladă, nici Bizanţul, nici măcar
Patriarhia din Fanar. La fundaţia din Bucureşti, 80 de elevi
români învaţă neogreaca. Grecii nu se înverşunează împotriva
lor înşile, ei nu-şi pun la îndoială nici valoarea, nici vocaţia, nici
demnitatea, nu riscă să se facă cunoscuţi prin producte culturale
cel puţin dubioase, cum a racut Institutul Cultural Român la
New York. Dacă n-am avea bani publici de cheltuit pentru
cultură, înţeleg să n-o facem, dar dacă avem, nu înţeleg de ce
trebuie să-i risipim în bătaie de joc.
Larisa şi Constantin Iftim.e: În perioada când naţionalismul
lui Ceauşescu era în floare, s-a pus problema studierii mai intense
a legăturilor noastre cu Bizanţul? Ar fi fost o culoare locală
interesantă a naţionalismului?
Nicolae-Şerban Tanaşoca: Ceauşescu n-a vrut nici culoare
locală bizantină, nici naţionalism românesc. Ceauşescu n-a fost
nicidecum un naţionalist. Era un lider comunist internaţionalist,
de foarte strictă obedienţă, ieşit din şcoala Kremlinului, dar plin
457
de sine, încăpăţânat, însetat de afirmare personală, de carieră
personală şi de putere personală; îşi acoperea această sete cu o
ideologie pseudonaţionalistă, la fel ca I.V.Stalin, modelul său
preferat, al cărui comportament era totuşi ceva mai coerent.
Cum poate să fie numit naţionalist Ceauşescu, când şi-a bătut
joc de bisericile româneşti, de monumentele româneşti, de satele
româneşti, când a patronat deformarea istoriei naţionale şi a
poruncit scăderea nivelului vieţii academice şi universitare ?.•• Nu
mai avea nici o legătură cu ceea ce se cheamă tradiţie şi expresia
naţionalităţii în formele ei cele mai autentice şi mai demne. Era
doar o demagogie naţionalistă care să-i legitimeze, chipurile,
repet, setea primitivă de putere. Un om care ţine la valorile
naţionale, ţine, în primul rând, la tradiţie şi la continuitatea ei,
e preocupat să o facă să dăinuiască şi să o îmbogăţească, nu să
o împuţineze.

Interviu publicat inu-o formă prescurtată în

"Ziarul Lumina~ parte integrantă a Centrului
de Presă BASILICA al Patriarhiei Române,
Nr.67 (1269), anul V. serie naţională, luni, 23
martie 2009

458
MĂRTURISIRI SI
, MARTURII
 DIN PIND îN BUCUREŞTI

Suntem aromâni, aş zice chiar aromâni tipici, pentru că între

înaintaşii noştri nu se numără decât aromâni şi aromânce. În
termeni ştiinţifici vorbind, facem parte din acel grup romanic -
considerat de cei mai mulţi cercetători drept o frântură a
poporului român răzleţită şi izolată în Balcani - al cărui nucleu
de maximă concentrare pare să fi fost, în evul mediu, Marea
Vlahie bizantină, enclavă romanică în lumea grecească, situată
în munţii Pindului. De-a lungul vremurilor, din acest nucleu
iniţial, s-au desprins grupuri mai mari ori mai mici de aromâni,
care s-au răspândit şi s-au statornicit în mai toată Peninsula
Balcanică şi chiar dincolo de limitele ei geografice, în primul
rând, în Europa Centrală şi în spaţiul vechii Dacii. În ce-i priveşte
pe strămoşii mei, aceştia sunt originari din localitatea pindeană
Avdela, de unde proveneau, între alţii, Ioan Caragiani, membru
fondator al Academiei Române, Nuşi Tulliu, autentic creator de
poezie în dialectul aromân, Take Papahagi, cunoscutul lingvist,
etnograf şi dialectolog.

Cu oile peste Vardar

Pe la începutul secolului al XIX-iea, unul dintre strămoşii

mamei mele, un celnic, şeful ereditar al unei f'alcări, adică al unei
grupări de mai multe familii înrudite de păstori aromâni, pe
nume Alexie Bardă (zis şi Badralexi), a intrat în conflict cu un
oarecare Brahu, subaşi, un soi de comandant de jandarmi, aflat
în serviciul vestitului dinast albanez musulman Ali Paşa din
!anina, care se răzvrătise împotriva sultanului şi ajunsese stăpân
peste aproape întreaga Peninsulă Balcanică. Într-o izbucnire
de mânie, provocată de comportarea jignitoare a omului
461
paşalei - iuţeala la mânie e, din păcate, un defect ereditar în
familie - strămoşul mamei mele a dat să-l ucidă pe acel subaşi,
facă să izbutească, deoarece, spune povestea, hangerul lui
s-a lovit de podoabele din argint care acopereau pieptul lui
Brahu, protejându-l ca o cămaşă de zale. În noaptea următoare,
Badralexi a trebuit să ia calea pribegiei împreună cu oamenii săi
şi cu turmele lor, numărând mii de oi şi capre. A traversat toată
Peninsula Balcanică, şi a ajuns, după multe peripeţii, tocmai în
Peninsula Calcidică, prin urmare dincolo de apa Vardarului,
frontiera naturală dintre paşalâcul lui Ali şi zona controlată
efectiv de sultan.

nCălivile al Badralexi"

A început, ceva mai târziu, revoluţia greacă antiotomană

din 1821, declanşată, după cum se ştie, în Ţările române.
Badralexi a preferat să nu se implice în acele tulburări, de al
căror deznodământ fericit se îndoia. S-a tot deplasat, împreună
cu familiile şi turmele lui şi, în cele din urmă, după ce s-a isprăvit
cu Ali Paşa, iar revoluţia s-a încheiat prin constituirea starului
grec liber, nu însă în hotarele visate de ideologii ei, s-a aşezat
cu ai lui în zona Veriei, oraş străvechi, în care a predicat şi
Apostolul Pavel, situat la o distanţă de vreo sută de kilometri de
Salonic, la poalele muntelui Vermion. Acolo, pe ruinele satului
din munte Selia (gr. Seli), distrus probabil de turci, a întemeiat
o aşezare de păstori, căreia i s-a spus multă vreme, în aromână,
Călivile al Badralexi (Colibele lui Badralexi) sau numai Călivile
(gr. Kalyvia), deşi „colibele" păstoreşti deveniseră curând
case construite din piatră, iar satul avea două biserici. Azi,
localitatea, numită, în greceşte, Kato Vermion (Vermionul
de Jos), e o elegantă staţiune de vacanţă, singura, dacă nu mă
înşel, din Grecia, unde iarna se practică schiul. În anii care au
urmat, au mai venit şi alte familii dinspre Pind - e cazul familiei
Tanaşoca (originar Athanaşoca, gr. Athanasiokas) din Avdela -
462
şi s-au instalat în acea zonă. S-a mai întemeiat un sat aromânesc
de păstori, Xirolivadi, de către celnicul Hagigogu, alt strămoş al
nostru, tot pe vatra unui fost sat grecesc distrus de otomani. Ca
şi primul, el este astăzi o staţiune montană. Un al treilea sat de
aromâni din regiune, Doliani, azi Koumaria, a fost creat târziu,
prin roire, pe fosta moşie a unui bei turc, cumpărată şi parcelată
de aromâni.

Un cronicar de familie

Împrejurările plecării primilor aromâni din Avdela şi ale

aşezării lor în zona Veriei sunt relatate într-o scurtă cronică de
familie, pe care am editat-o şi comentat-o, scrisă de un nepot
de fiu al lui Alexie Bardă, Petre Badralexi (1837-1919), fiul
celnicului Gheorghe Badralexi. Aşa cum arată, întemeiat şi pe
corespondenţa lor, istoricul grec Evanghelos Kophos, după ce
au racut studii superioare la Atena, Petre Badralexi şi vărul lui
primar, Pavel Badralexi, fiul lui Mieri (Dumitru) Badralexi,
câştigaţi de ideologia revoluţionară elenă, au luat parte, în
1878, la organizarea şi declanşarea revoltei antiotomane a
grecilor şi aromânilor din Macedonia, în vederera unirii acestei
regiuni istorice cu regatul liber al Greciei. Revolta eşuând, cei
doi veri Badralexi s-au refugiat la Atena. Lui Petre Badralexi
îi plăcea să scrie, drept care a aşternut pe hârtie, între altele, în
aromână, cu caractere latine şi în grafia latinizantă practicată
arunci de români, povestea bunicului său. Un frate al acestui
Petre Badralexi, pe nume Dumitru (Tuşu), a fost străbunicul
meu. Dumitru Badralexi, văr cu junimistul Ioan Caragiani,
membru fondator al Academiei Române, a racut parte, alături
de bunul său prieten şi coleg Guşu Papacostea-Goga, tatăl
fraţilor Alexandru, Cezar, Petre şi Victor Papacostea şi bunicul
istoricului Şerban Papacostea, din grupul primilor zece copii
aromâni recrutaţi de monahul aconit Averchie, altă rubedenie a
noastră, şi aduşi de acesta la Bucureşti, în 1865, pentru a învăţa în
463
şcoala înflinţată special pentru ei la mănăstirea Sfinţii Apostoli
din Bucureşti, potrivit programului lansat de revoluţionarii de la
1848, în frunte cu Nicolae Bălcescu, în virtutea căruia aromânii
trebuia să fle recuperaţi şi integraţi în naţiunea română. Scopul
guvernului român era ca aceşti tineri să fle educaţi în ţară, după
care să se întoarcă acasă şi să întemeieze şcoli româneşti, menite
să „redeştepte" conştiinţa naţională românească a aromânilor.
Revenit în Macedonia, străbunicul meu, numit cu o vorbă
turcească aftndi (domnul) de nepoţi, a întemeiat una dintre
primele şcoli româneşti de acolo.

în umbra fCOlii româneşti

Mişcarea de redeşteptare naţională a românilor din Balcani,
pornită de la Bucureşti, s-a dezvoltat sub protecţia Imperiului
otoman, cu care România întreţinea bune relaţii după ce-şi
dobândise independenţa şi a stârnit aprige conflicte cu ceilalţi
balcanici, decişi să-i asimileze pe aromâni. Aromânii din
spaţiul cultural grecesc s-au împărţit în două tabere: aromâni
românizanţi şi aromâni grecizanţi. Ambele orientări au fost
reprezentate în familia mea. Bunica mea paternă, de pildă,
Teofania, căsătorită cu un învăţător aromân românizant,
Apostol Tanaşoca, era flica unui aromân, Gogu Grebenitu, care
participase la amintita revoltă din Macedonia, din 1878, şi se
refugiase, după eşecul acesteia, în regatul grec, stabilindu-se
la Lamia. Născută în Grecia liberă, „mama mare" se simţea
grecoaică: urmase şcoala grecească, iubea Grecia şi cultura
grecească, iar dialectul aromân l-a învăţat numai pentru că tatăl
ei ţinuse morţiş să o mărite cu un aromân din Veria, de unde era
şi el originar. Pe nepoţi, ne-ar fl îmbrăcat numai în albastru şi alb,
culorile naţionale ale Eladei. Era, ca toţi grecii, profund devotată
ortodoxiei răsăritene, citea cu plăcere, în versiuni neogreceşti,
procurate de la Atena, pe Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare,
avea strana ei la Biserica Amzei, de unde nu lipsea niciodată
464
duminicile, cunoştea perfect ritualul şi reproşa preoţilor când
"scurtau slujba", ţinea toate posturile şi ne obliga să le ţinem, dar
avea un mare respect pentru romano-catolici, pe care-i socotea
"mai serioşi". Coresponda, de preferinţă în greceşte, cu fiul ei cel
mare, iar cu fiica ei vorbea adesea în această limbă. Descendenţii
fraţilor bunicii trăiesc şi azi în Grecia, la Atena, Lamia şi Stilida.
Nu cunosc nici limba română, nici dialectul aromân. Deşi îşi
recunosc originea vlahă, se socotesc elini curaţi şi nu vor să audă
de înrudirea cu românii, pentru care, altminteri, au cele mai
bune sentimente.
Şi experienţele familiei şi propriile mele cercetări ştiinţifice
m-au convins până la urmă că şcolile româneşti din Peninsula
Balcanică nu au reuşit să „redeştepte" decât o parte - şi nu cea
mai mare - dintre aromâni; ele au fost mai curând pepiniere de
imigranţi în România, decât instituţii menite să consolideze, aşa
cum se dorise iniţial, identitatea etnică şi culturală a aromânilor,
ca minoritate naţională românească, în patriile lor balcanice.
Nu-i mai puţin adevărat însă că, fără aceste şcoli, aromânii ar fi
fost de mult deromanizaţi şi că tot ce înseamnă literatură cultă
dialectală aromânească s-a dezvoltat în umbra şcolii româneşti,
prin oameni care se simţeau români şi se comportau ca atare.
În treacăt fie zis, mi se pare plin de sugestii faptul că George
Murnu, cel mai de seamă poet dialectal aromân, era fascinat
de provensalul Frederic Mistral şi de mişcarea felibrilor! În
sfârşit, nu putem uita că în aceste şcoli s-au format numeroase
personalităţi de elită, de nivel european, care au îmbogăţit cu
remarcabile creaţii originale cultura românească şi care au
îndeplinit şi funcţia unui factor de apropiere între români, greci
şi ceilalţi balcanici.

Bunicul anarghirofil
Bunicul meu matern, doctorul Gheorghe Badralexi, fiul
celui care, cum spuneam, a studiat la Bucureşti şi a întemeiat
465
apoi prima şcoală românească din zona Veciei, a absolvit
liceul românesc din Bitolia, apoi Facultatea de medicină din
Bucureşti, ca şi vărul său Nicolae, căzut la datorie în războiul
reîntregirii. S-a întors, cu câţiva ani înainte de războiul balcanic,
în Macedonia, pe atunci încă provincie a Imperiului otoman,
a profesat medicina la Vecia, s-a căsătorit, a servit ca medic în
armata otomană, iar când copiii lui au crescut, a fost nevoit să
se strămute cu ei în România, pentru a le da posibilitatea să-şi
ducă până la capăt studiile începute în şcoli primare şi secundare
româneşti din Veria şi.Salonic. Macedonia inuase, în 1912, în
componenţa statului grec, iar pe teritoriul acestuia diplomele
şcolilor româneşti din Peninsula Balcanică nu aveau practic nici
o valoare. Deşi Grecia a fost singura ţară din Balcani care, spre
deosebire de Serbia şi de Albania, a permis întotdeauna existenţa
acestor şcoli pe teritoriul ei, dar numai ca şcoli particulare,
diplomele eliberate de aceste şcoli nu erau recunoscute oficial de
statul grecesc. Nu l-am apucat în viaţă pe bunicul meu matern,
mort prematur, în 1934, în Cadrilater, la Bazargic, dar toţi
cei care l-au cunoscut, mi-au vorbit despre el ca despre un om
deosebit. Era, mi s-a spus, croit după prototipul medicilor fără
de arginţi, Cozma şi Damian, uneori dădea el bani pacienţilor
nevoiaşi ca să-şi cumpere medicamentele pe care li le prescria
şi de aceea a rămas până la sfârşitul vieţii mai degrabă sărac. La
Veria, între prietenii lui cei mai buni se numărau un musulman
luminist, Ahmed Tevflk bey, titularul unui doctorat în farmacie
obţinut la Paris şi un evreu, bancherul Samuil, împreună cu
care îşi bea în fiecare dimineaţă cafeaua şi stătea la taifas. De la
Bazargic, osemintele lui ne-au fost aduse în ţară, prin anii 60,
de o doamnă bulgăroaică. Ea ne-a relatat că mormântul lui de
acolo - nu trecuseră şapte ani de la înhumare în momentul
cedării Cadrilaterului şi nu putuse fl deshumat - a fost îngrijit
cu dragoste de bulgari. Ca să spun întreg adevărul, bunicul era,
se pare, ros de nostalgia Veriei, dezamăgit de inechităţile sociale
466
şi indignat de violenţele din viaţa politică românească - a lăsat
şi însemnări în acest sens într-o agendă - şi-l bătuse gândul să
se reîntoarcă în Grecia. A facut'."o, după moartea lui, pentru
o vreme, bunica mea maternă, Anastasia Badralexi, născută
Hagigogu.

O întreprindere de familie

Din familia Tanaşoca, familia tatei, primul personaj de

oarecare notorietate a fost bunicul meu, învăţătorul Apostol
Tanaşoca (Athanaşoca), absolvent al liceului românesc din
Bitolia. Fiul său cel mare, Nicolae, a venit la Bucureşti unde
a absolvit cu strălucire Academia Comercială, fa.când apoi o
frumoasă carieră în comerţ şi industrie. Tatăl meu, George
Tanaşoca, era fratele lui mai tânăr. Tata a urmat Şcoala
comercială română din Salonic, după care, în 1919, a venit şi el
în România, unde s-a apucat de negustorie. Mai aveau un frate,
Tache Tanaşoca, medic foarte cunoscut şi apreciat pe vremuri,
elev şi apropiat al profesorului Dan Danielopol. Cariera lui
profesională a fost curmată brutal de regimul comunist. În 1935,
cei trei fraţi s-au asociat, întemeind Societatea în comandită
simplă pentru comerţul de automobile „Nicolae A. Tanaşoca
şi Fraţii", care a fost reprezentanta pentru România a uzinelor
americane de automobile Dodge, din concernul Chrysler, iar
ulterior şi a firmei germane BMW. Firma noastră a jucat un
rol de pionierat, apreciat şi încurajat de stat, la vremea ei, în
dezvoltarea comerţului şi industriei de automobile în România.
Era o adevărată întreprindere de familie, în care lucrau şi alte
rude mai apropiate ori mai depărtate. Avocatul Atanasie
Tanaşoca, vărul primar al tatei, era juristul flrmei, un nepot,
Ionel Steriu, tot jurist, îl asista, existau şi alţi angajaţi înrudiţi cu
noi. Întreprinderile familiale fac parte din tradiţia aromânilor şi,
de altfel, cum sublinia de curând profesorul Georgios Prevelakis
de la Sorbona, a mai tuturor balcanicilor.
467
 Dincolo de Ocean

Familia noastră s-a răsfirat în toată lumea. Prin 1912, un

văr primar al tatălui meu, alt Nicolae Tanaşoca, a emigrat din
Macedonia în America, asemenea, iarăşi, multor balcanici.
Stabilit acolo, s-a căsătorit cu o irlandeză, au avut doi fli, pe verii
mei mult mai vârsmici, Ralph şi Donald Tanaşoca, cel dintâi
inginer chimist, celălalt filolog romanist, acum decedaţi, pe
care nu i-am cunoscut niciodată. Au luptat în al Doilea Război
Mondial împotriva japonezilor în Pacific. Există azi mai mulp
Tanaşoca, prin descendenţii lor, în Statele Unite ale Americii
decât în România! Dar şi un frate al bunicii mele materne,
Nicolae Hagigogu, s-a stabilit şi el în America, după ce absolvise
Şcoala comercială română din Salonic şi, apoi, Academia de
Comerţ din Bucureşti; a făcut parte, ca militar american în
arma aviaţiei, din Misiunea Statelor Unite la Bucureşti, în
anii 1944-1946. A murit în Grecia, unde s-a retras, în casa
părintească, după pensionare.

Americani de origine aromW:

Gregory Peck fi doamna Dnkakis
în această ordine de idei, o dezvăluire cace vă va surprinde:
aromânul Leonidas Pekos {Pecu) din Vlahoclisura a emigrat, tot
prin 1912, în America, unde s-a căsătorit cu o irlandeză, de care
ulterior a divorţat, scandalizându-şi familia. La aromâni existau,
ca pretutindeni, multe căsătorii nefericite, dar divorţurile erau
greu de conceput. A avut din această căsătorie un fiu, Gregorios,
văr primar cu o rubedenie a mea prin alianţă, Constantin {Titi)
Pekos, vrednic şi prosper negustor din Salonic. Acest Gregorios,
care purta, potrivit tradiţiei aromâneşti, numele bunicului său,
a devenit actorul Gregory Peck. Ar 6 interesant de aflat dacă
a fost sau nu botezat în religia creştină ortodoxă. Simpaticul
meu unchi prin alianţă, Titi, Dumnezeu să-l odihnească, era
468
foarte indignat că Gregory nu-şi proclamă suficient de răspicat,
la Hollywood, originea grecească! Şi încă un amănunt pitoresc:
Tom J. Winnifrith, profesor englez de poezie elisabetană,
care şi-a f'ăcut din cercetarea istoriei aromânilor o a doua
specialitate, autorul cărţii intitulate The Vlachs. The History of
a Balkan people, London, 1987, o lucrare pătrunzătoare despre
romanitatea balcanică, îmi povestea, amuzat şi flatat, că doamna
Dukakis, mama fostului candidat la preşedinţia Statelor
Unite, de care poate vă amintiţi, descendentă a unor aromâni
din Larisa Tesaliei, ceea ce desigur nu ştiţi, a fost surprinsă de
ziarişti cufundată cu totul în lectura acestei cărţi, în timpul unei
călătorii cu avionul!

Din război

M-am născut în vremea ofensivei germano-române împotriva

Uniunii Sovietice, în toamna lui 1941, cu două săptămâni
înainte de cucerirea Odessei, dar nu pot spune, fireşte, că aş avea
amintiri personale din război. Singura amintire vagă, dar atât de
vagă încât nu sunt sigur dacă este vorba de cea mai veche amintire
a unor clipe într-adevăr trăite ori numai de reminiscenţa evocării
unei scene din copilăria mea de către mama, care se amuza să o
repete, priveşte tentativa mea de a atrage la joacă două fetiţe mai
mari decât mine, în atmosfera destul de sumbră a adăpostului
antiaerian din subsolurile imobilului BINAC, de pe strada
Batiştei, unde este instalată astăzi Curtea Supremă de Justiţie. Se
pare că fetiţele m-au refuzat, iar eu, f'ără să mă arăt deloc vexat,
le-am propus atunci să se joace, dacă nu cu mine, măcar cu sora
mea.
Ne prinseseră bombardamentele la Bucureşti. Îndată după
primul atac aerian american, tata ne-a expediat, pe copii şi
pe mama, afară din Bucureşti, unde el a rămas să se ocupe de
treburile firmei. Tata a scăpat ca prin minune de la moarte. Se
refugiase în grabă, în urma unei alarme aeriene, împreună cu
469
salariaţii firmei, în subsolul magazinului nostru de automobile
din Palatul Societăţii „Generala", situat în Piaţa Universităţii,
la „coada calului" lui Mihai Viteazul, chiar în spaţiile ocupate
acum de Banca Comercială Română, unde eu mă plimbam pe
vremuri cu trotineta. O bombă a tăiat pur şi simplu clădirea, de
sus până jos, ca pe un tort, iar faţada a căzut. A murit acolo un
şofer al firmei, Vasile Drişcu din Buşteni, i-au putut recupera
din moloz numai verigheta, dar tata şi colaboratorii lui, azvârliţi
de suflul exploziei în pereţi, s-au ales doar cu răni uşoare. Îmi
amintesc că, după război, stăteam alături de tata pe trotuar,
în faţa magazinului, şi priveam cum sunt îndepărtate resturile
clădirii Facultăţii de Istorie, care fusese distrusă. Avea să fie
refăcută abia în vremea lui Nicolae Ceauşescu.

Locuri privilegiate ale copilăriei: Buşteni şi Periş

Am stat, în timpul bombardamentelor, dar şi după încheierea

războiului, multă vreme, fie la Buşteni, unde familia noastră îşi
petrecea de obicei vara, fie la Periş, la moşia soţilor Stere şi Zoe
Hagigogu, fratele şi cumnata bunicii mele materne, cărora le
făcea mare plăcere să primească acolo rude şi prieteni. Mi s-a
spus că, la Buşteni, îmi făceam iniţierea în aritmetică, numărând
avioanele care brăzdau cerul. Mergeam în excursii, pe munte, o
dată am fugit singur acasă, înspăimântat de o furtună. La Periş,
căutam ouăle în cuibare, mă alăturam ţăranilor care băteau
turtele de floarea soarelui, hoinăream cu Ion şi Vasile, nişte copii
şi ei, care duceau vacile şi oile la păscut, mă scăldam în grâul din
hambar, mergeam cu şareta, mândru că pot să mân calul, mă
cocoţam pe carul cu fân, urmăream travaliul lent al viermilor de
mătase, pe straturi de foi de dud, contemplam mâinile iscusite
ale olarului, fascinat de felul cum ele modelau vasele de lut, pe
roată şi câte şi mai câte. Proprietarii învecinaţi îşi făceau vizite
la conacele lor, deplasându-se în trăsuri, unele foarte elegante,
ca a domnului profesor Mazilu, trasă de doi superbi cai negri.
470
Dl. Mazilu avea şi o vie exemplar îngrijită, iar pereţii biroului lui
erau căptuşiţi de cărţi; era prima bibliotecă adevărată pe care am
admirat-o în viaţă şi am visat de atunci să am cândva şi eu una
la fel. Buştenii şi Perişul au fost, pentru mine, locuri privilegiate,
unde, copil de oraş, crescut într-un bloc, am avut revelaţia a c.eea
ce înseamnă Natura, pe de o parte, a ceea ce era „viaţa la ţară"
din vechea Românie, cu tot farmecul ei patriarhal, dar şi cu
toate mizeriile ei sociale, pe de alta. Era, nu trebuie uitat, multă
sărăcie şi nivelul de civilizaţie era foarte scăzut în satele din
Câmpia română, tatăl meu critica aspru aceste stări de lucruri.
M-a stăpânit însă mereu nostalgia acestor locuri ale copilăriei.
Mă bântuie şi azi mirosul trandafirilor din grădina casei de la
Periş, dogorâţi de soarele amiezilor de vară, mireasma fânului,
seara, savoarea pâinii calde, abia scoase din cuptor, din care mă
înfruptam, alături de lucrătorii de la fermă, aşezaţi pe pământ,
la umbra unui nuc imens. Şi mai era Lascu, un ciobănesc uriaş,
originar din Bucovina, foarte prietenos cu noi, copiii, foarte
vigilent faţă de străini. Cu toată frica mea dintotdeauna de câini,
nu m-am temut niciodată de el.
Din nefericire, în 1946, la Buşteni, a murit subit fratele tatei,
Nicolae Tanaşoca; avea doar 46 de ani. A fost prima agonie la
care, pe furiş, am asistat, primul mort pe care l-am văzut. Am
rămas marcat de această întâlnire cu moartea, nu împlinisem
încă cinci ani. De atunci, nu ne-am mai dus niciodată la Busteni.
,
Minunatele petreceri la Periş, unde scăpasem, tot ca prin
minune, de o razzie nocturnă sovietică - ostaşii, impresionaţi
de somnul nostru liniştit, de copii inocenţi, ne-au lăsat în pace
pe mine şi pe sora mea şi n-au putut constata că, sub salteluţele
noastre, era ascunse câteva bijuterii ale mamei - au fost curmate
brutal de naţionalizarea moşiilor, din 1949. Nenea Stere a fost
deposedat de tot ce avea şi trimis, în domiciliu forţat, la Slatina.
Casa, mai curând modestă, vila „Pax et Amicitia", cum o botezase
ospitaliera tanti Zoe, dar căreia sătenii din Cociocul învecinat îi
471
ziceau conac ori Curte, a fost, mai întâi, jefuită de localnici şi,
apoi, rasă de pe faţa pământului. Nenea Stere a murit d.ţiva ani
mai drziu, de cancer. Era pe catafalc când i-a sosit aprobarea
repatrierii în Grecia, pe care, având şi paşaport grecesc, o ceruse.
Un frate al său, Gheorghe, fost proprietar în Bucovina pierdută,
reuşise să plece din ţară cu o zi înainte de a 6 arestat pentru
nu ştiu ce pricini; dacă nu mă înşel, cred că fusese denunţat că
posedă nCOCOŞei", adică lei de aur.

învăţăturile unui ofiţer sovietic

cătte un "burjui" român
Societatea "Nicolae A. Tanaşoca & Fraţii" construise, în
anii 1939-1940, pe un teren achiziţionat în acest scop, situat pe
strada Fântânica, potrivit standardelor Armei Dodge, de la care
cumpărase şi o linie completă de asamblare, o uzină de montaj
de automobile. E un monument interesant de arhitectură
industrială din epocă (arhitectul fusese Constantin lotzu,
inginerul constructor - Dan Capriel). Revendicat acum de noi,
în baza Legii 1O, acest imobil nu ne-a fost încă nici înapoiat, nici
refuzat de Primăria Municipiului Bucureşti, care l-a închiriat
Societăţii de salubritate "Supercom": a trebuit să deschidem
un proces•. Izbucnirea războiului a dus la amânarea punerii în
funcţiune a uzinei: inginerii Armei americane, reprezentate în
România de fraţii Tanaşoca, nu au mai putut veni, iar linia de
asamblare, plătită integral, a rămas sigilată în lăzile în care fusese
adusă de peste Ocean şi depozitată la Garajele Societăţii „Nicolae
A. Tanaşoca & Fraţii~ din Calea Dorobanţilor, alt sediu al Srmei,
unde se ta.cuse până atunci montajul. Noua clădire n-a ajuns
niciodată să Se folosită pentru scopul în care fusese construită.
A fost rechiziţionată mai întâi în beneficiul armatei germane, iar

•în 2008-2009, uzina a fost dărâmată bucată cu bucată pentru a 6

furate flerul beton şi cărămizile {n.ed.).
472
din 1945, al Armatei Roşii. Comandantul sovietic l-a convocat
pe tata la uzina ocupată, la orele 3.00 noaptea. Potrivit stilului
de viaţă introdus de Stalin, reputat „pasăre de noapte", sovieticii
întinseseră acolo masă şi benchetuiau. I-au cerut tatei să dea
peste cap, ruseşte, în semn de prietenie, măcar un singur pahar
mare de votcă, instruindu-l să mănânce mai înainte o bucată
mare de pâine cu unt şi o ceapă, ceea ce el a sfârşit prin a face,
pentru prima dată în viaţa lui. Constatând că tata se comportă
civilizat şi cooperant, ofiţerul i-a spus la un moment dat, spre
ziuă, stimulat probabil şi de votcă: „Domnule Tanaşoca, deşi eşti
un burjui, îmi pari totuşi un om de treabă şi simpatic. De aceea
vreau să-ţi împărtăşesc ceva. Voi habar n-aveţi ce grozăvie vine
peste această ţară. Imaginaţia voastră este incapabilă să conceapă
ce se va întâmpla aici de acum încolo. Dar dumneata şi familia
dumitale veţi putea supravieţui, dacă vei respecta cele trei sfaturi
pe care ţi le dau eu acum: să nu speri, să nu vorbeşti şi să nu te
înscrii în Partidul Comunist. Adică: să renunţi la orice speranţă
că se va schimba ceva din noua ordine, să nu spui ce gândeşti
cu adevărat despre ce se întâmplă şi să nu cumva să te înscrii în
partid, pentru că primul care va fi găsit vinovat atunci când ceva
va merge rău, vei fi dumneata, burjuiul". Tata a respectat aceste
învăţături şi mi le-a transmis şi mie, drept pentru care, poate,
între altele, nu a făcut niciodată puşcărie, ca alte rubedenii şi
prieteni, deşi am avut toţi de îndurat, din greu, consecinţele
faptului de a fi fost „burjui".
Ordinul de rechiziţie a venit la un an după ocuparea uzinei,
iar chiria, pe care nemţii o plătiseră cu regularitate, conform
legilor şi acordurilor cu statul român, nu a fost plătită de sovietici
niciodată, deşi, legal şi prin convenţiile de stat, erau obligaţi să o
facă. La celălalt sediu al firmei noastre, în Calea Dorobanţilor,
ostaşii Armatei Roşii aliate au somat, într-o zi, pe administrator,
să le deschidă uşile garajului şi să le predea o maşină aparţinând
Ministerului Apărării Naţionale, aflată acolo pentru reparaţii.
473
Administratorul, curajos, a refuzat, sovieticii au spart atunci
lacătele, trăgând în ele cu armele automate şi au plecat cu maşina
şi alte piese de automobil. Aşa înţelegeau dânşii cooperarea
între aliaţi! Trebuie să spun că incidentele neplăcute nu lipsiseră
nici din raporturile cu nemţii, deşi Societatea "Nicolae A.
Tanaşoca & Fraţii" reprezenta şi firma BMW. Un transport de
autocamioane, cumpărate de firma noastră din Statele Unite, a
dispărut, în toamna lui 1939, pe drumul de Ser de la Anvers
la Bucureşti, unde vagoanele au ajuns goale. Încărcătura pierise,
chipurile, în Polonia, în focul războiului; de fapt, fusese făcută
pierdută la Berlin. În urma unui anunţ în ziarele germane, cu
făgăduieli de recompensă onorate, au fost recuperate o parte din
autocamioane, pe baza informaţiilor date de un lucrător german
la căile ferate. Se mai putea întâmpla încă, arunci, şi aşa ceva!

Iluziile unor ofiţeri americani

Curând după 23 august 1944, mama s-a pomenit chemată

la telefon de unchiul ei din America, Nicolae Hagigogu, care
a anunţat-o că se află la Bucureşti. Înrolat în aviaţia americană,
fusese trimis la baza de la Foggia, din Italia şi urma să Se paraşutat
în România - dacă nu chiar şi fusese - în spatele frontului,
pentru a îndeplini anumite misiuni, când a survenit acrul istoric
al Regelui care a desprins ţara de puterile Axei. Bun cunoscător
de limbă română, devenise, aşadar, peste noapte, unul dintre
interpreţii oficiali ai Misiunii Militare Americane din cadrul
Comisiei Aliate de Control de la Bucureşti, fiind şi avansat în
grad. Evident, mama a fost foarte emoţionată, nu-l mai văzuse
de foarte mulţi ani, şi l-a poftit imediat la noi.
Am multe amintiri legate de unchiul meu, ofiţerul american.
Cele mai frumoase sunt de natură strict personală şi familială,
cele mai triste au oarecare relevanţă istorică şi naţională. în ajunul
plecării Misiunii Militare Americane din ţară, de pildă, unchiul
meu le-a spus tuturor rudelor, îngrijorate de spectrul ocupaţiei
474
sovietice: „Fiţi liniştiţi, ne vom revedea, mă voi întoarce, sunt
convins că peste cel mult şase luni totul va reintra în normal".
Alt ofiţer american, mai realist, încerca să-l asigure pe tata că nu
va izbucni un nou război în părţile noastre: „Nu va fi niciodată
război între SUA şi URSS. Următoarea conflagraţie va avea loc
în Extremul Orient", zicea el. Împărtăşind iluziile rooseveltiene,
amândoi credeau sincer, probabil, că Uniunea Sovietică, marea
lor aliată, se va reforma în spirit democratic, după victoria asupra
nazismului, chiar dacă înţelegeau că, din raţiuni de echilibru
.
international, noi trebuie să intrăm în zona ei de influentă. .
Pe unchiul meu nu l-am mai reîntâlnit, desigur, niciodată, nu
puteam întreţine corespondenţă, ne-a trimis o vreme pachete în
numele celuilalt unchi american, Nicolae Tanasoca, , de care am
amintit, a fost chiar condamnat în contumacie, într-un proces
stalinist împotriva spionilor imperialişti americani, iar prietenii
lui români, ca regretatul Teodor Negropontes, ofiţer de legătură
cu Misiunea Americană, care mi-a vorbit cu multă căldură
despre el, au ajuns în lagărele Siberiei !

„A abdicat Mihăiţă!"

Prima mea amintire autentică de istorie politică este aceea

a detronării regelui Mihai, eveniment pe care l-am trăit cu o
emoţie neîncercată până atunci, la vârsta de 6 ani, aş zice cu o
emoţie de natură civică. MS Regele Mihai I se bucura, pe drept
cuvânt, de o popularitate extraordinară în rândul românilor, iar
tineretul îl iubea cu adevărat din tot sufletul. Era, pentru noi toţi,
cum a ştiut să rămână până astăzi, simbolul identităţii, libertăţii
şi demnităţii României. în acea sumbră seară de 30 decembrie
1947, toţi cei din jurul meu erau înmărmuriţi, intuiau toţi că s-a
produs un fapt istoric crucial, funest pentru ţară. Îmi amintesc
de neîncetatele schimburi de telefoane dintre Irina, verişoara
mea mult mai mare, şi prietenele ei; îşi comunicau plângând: „A
abdicat Mihăiţă! Pleacă Mihăiţă! L-au gonit pe Mihăiţă!". Îl văd
475
pe tata intrând în casă şi spunând, el, un om rezervat când era
vorba să-şi manifeste emoţiile personale, că, la vederea afişelor
cu neagra inscripţie „Trăiască Republica Populară Română~ de
care era plin Bucureştiul - mi le amintesc şi eu - simte cum i se
taie genunchii. Şi n-aş putea spune că tata, liberal şi democrat
convins, patriot înflăcărat, dar şi propovăduitor al Statelor
Unite ale Europei, era neapărat un fanatic al ideii monarhice.

Coborârea Cortinei de fier

În octombrie 1949, a apărut în casa mătuşii Margareta,

văduva lui Nicolae Tanaşoca, blocul din suada Mendeleev nr.
37, o echipă de aşa-zişi proletari revoluţionari, condusă de un
oarecare Weber, celebru în epocă, însărcinat să restructureze
repartiţia populaţiei în imobilele din Capitală. Au somat-o să
părăsească, în 24 de ore, împreună cu toţi membrii familiei,
apartamentul în care locuiau şi a cărei proprietară rămânea.
Era silită să-l închirieze, printr-un contract, în aparenţă liber
consimţit, unui anume Rogojins.ki. Celelalte cinci apartamente
din bloc, proprietatea ei şi a fetelor ei, rămâneau închiriate,
cum erau, altor familii. I se oferea, cu chirie, o casă insalubră,
la periferia Capitalei. Evident, toţi aceşti membri ai familiei
noastre au fost „luaţi în spaţiu", cum se spunea, de rude, iar
mobilele au fost depozitate pe la prieteni, pentru a fi apoi, cele
mai multe, vândute. La noi în casă au venit „mama mare" şi tanti
Venera, sora tatei, văduva avocatului Ovidiu Tulliu, dispărut pe
frontul de răsărit, după trecerea Nistrului. Blocul mătuşii şi al
verişoarelor mele a fost naţionalizat abia după câteva luni, prin
faimosul Decret 92 din 1950. Peste doi ani, în 1952, Weber
şi echipa lui au încercat să ne evacueze abuziv şi pe noi din
apartamentul pe care-l locuiam dar n-au izbutit. Eram chiriaşi ai
Sovromasigurării. Am fost, în schimb, nevoiţi să ne restrângem,
cedând o cameră şoferului directorului acestei instituţii. Am
476
ajuns să trăim şase persoane în două camere şi una de trecere.
Aşa au rămas lucrurile până în 1967.
Prin acelaşi Decret 92 din 1950, au fost etatizate toate
imobilele Societăţii „Nicolae A. Tanaşoca & Fraţii". Uzina din
strada Fântânica şi Garajele din Calea Dorobanţilor au fost
naţionalizate ca apartamente.
Era culminaţia unui proces pervers, de treptată spoliere,
care începuse din 1948. La 1 ianuarie 1948, fusese rechiziţionat
magazinul de piese şi automobile deţinut de Societatea „Nicolae
A. Tanaşoca & Fraţii", în calitate de chiriaşă a Societăţii
„Generala", în Piaţa Universităţii, unde era şi sediul ei social.
Apoi, la 29 aprilie 1948, fusese rechiziţionată de Societatea
Comercială Municipală pentru Aprovizionarea Capitalei, Uzina
din str. Fântânica, contractul de închiriere fiind întocmit la 15
august 1948. între 27 aprilie 1948 şi 4 martie 1949, fuseseră
rechiziţionate atelierele şi garajele din Calea Dorobanţilor,
depozitul de benzină, întreg utilajul şi mărfurile existente. La
15 septembrie 1948, fusese reziliat, cu acordul lor, contractul de
muncă cu ultimii salariaţi, firma plătindu-le, potrivit legii, toate
drepturile băneşti şi preavizul pe trei luni. Aşa încât, practic,
Societatea noastră intrase în lichidare, deoarece nu mai avea nici
sedii, nici salariaţi, nici utilaje, nici mărfuri. De altfel, la începutul
anului 1948, Firma Dodge notifica prompt, cu regret, Societăţii
„Nicolae A. Tanaşoca & Fraţii" rezilierea contractului de
reprezentanţă, din pricina împrejurărilor generale, defavorabile
relaţiilor economice normale, exprimându-şi speranţa că el va fi
reactualizat cândva, în viitor. Cobora Cortina de fier.
Linia de montaj de automobile, achiziţionată din SUA
şi nefolosită, a fost rechiz.iţionată de Ministerul Industriei.
Am găsit, între hârtiile tatei, ciorna unui memoriu prin care
avertiza autorităţile să nu distrugă această linie, risipindu-i
componentele, căci ea reprezintă o valqare deosebită ca întreg
477
şi, dacă tot a fost rechiziţionată de stat, să fie măcar utilizată, ca
atare, în folosul economiei naţionale.
Un al treilea imobil, un teren de cca 500 m 2, situat peste
drum de Cişmigiu, pe Bulevardul Elisabeta, unde Societatea
„Nicolae A. Tanaşoca & Fraţii" urma să-şi construiască expoziţia
şi magazinul de automobile - am planurile şi schiţele - a fost
rechiziţionat, în martie 1948, rară plata chiriei legale, de un
vecin puternic, de însuşi Ministerul Justiţiei, care, după scenariul
aplicat şi în cazul celorlalte, a binevoit, la 30 aprilie 1949, să
încheie, pentru folosirea lui, un contract de închiriere. Potrivit
unei clauze din acest contract, Ministerul se angaja să plătească
direct Fiscului, în contul chiriei, impozitul pe teren datorat
de proprietar. Ministerul Justiţiei nu şi-a onorat obligaţia, iar
terenul a fost etatizat, ca bun iară stăpân, în dispreţul justiţiei şi
al legalităţii, la 15 martie 1952.
Era distrusă astfel, cu perfidie şi brutalitate, înueaga operă
pe tărâm economic a familiei mele. Mai mult decât atât, regimul
comunist a încercat să-i distrugă treptat pe ai mei, ca pe atâţia
alţi români, şi ca oameni. l-a împiedicat să-şi pună energiile şi
competenţele în serviciul naţiunii la nivelul lor de pregătire şi
experienţă. Au fost marginalizaţi, hărţuiţi, hăituiţi, umiliţi,
huliţi, pentru vina de a fi fost capitalişti, drepţi proprietari a
ceea ce li se răpise. Unii au fost chiar întemniţaţi, sub pretexte
derizorii, ca avocatul Atanasie Tanaşoca, admirator al lui Oswald
Spengler!

Florica Bagdasar
Din pricina dosarelor lor, nici tata, nici mama nu primeau
un loc de muncă. într-un târziu, mama, licenţiată în litere,
a fost angajată pe post de „lenjereasă", în fapt ca profesoară,
la Institutul de igienă mintală, creat şi condus de verişoara
ei de gradul al doilea, Florica Bagdasar, născută Ciumetti,
soţia marelui neurochirurg Dumitru Bagdasar. Tanti Florica
478
era atunci membră a Partidului Comunist. Îi succedase, la
conducerea Ministerului Sănătăţii ( 1946-1948), soţului ei,
decedat prematur, fost membru al cabinetului Dr. Petru Groza.
A fost prima femeie ministru din istoria României şi s-a spus
că numirea ei trebuia să creeze precedentul pentru aceea a
Anei Pauker. Este inexactă afirmaţia, repetată cu uşurătate de
publicişti şi literatori, că ar fi fost sora „decemvirului" legionar
Stere Ciumetti şi că ar fi aderat ea însăşi la legionarism. Viaţa şi
activitatea ei, în vremuri tulburi, merită osteneala unui studiu
obiectiv. I-am admirat distincţia, tenacitatea, inteligenţa, şi
humorul. Studiase în Statele Unite şi în Franţa, alături de soţul
ei, ca beneficiară a unei burse Rockefeller. Doctorul Dumitru
Bagdasar - pe care mi-l amintesc mult mai puţin decât pe
fratele lui, filosoful Nicolae Bagdasar, înlăturat, în 1948, din
Universitate şi din Academia Română - era un om foarte
generos şi foarte muncitor. Lucra, asemenea fratelui său, din
zori până târziu în noapte. Aşa fuseseră deprinşi de înaintaşii lor,
.tărani vasluieni. A murit, ai mei erau convinsi că de inimă rea, în
'
1946, scandalizat de comportarea comuniştilor, în care avusese
naivitatea să creadă. Am îndrăznit să o întreb odată pe Florica
Bagdasar ce i-a determinat să se asocieze unui partid cu care nu
aveau, în fond, nimic comun, nici prin tradiţia de familie, nici
prin formaţia intelectuală, nici prin convingerile lor morale.
„Noi visam cu totul altceva atunci", mi-a răspuns, „eram revoltaţi
de mizeria socială, pe care tu nu o cunoşti, din România; voiam
case solide şi luminoase pentru ţărani, alfabetizarea şi cultivarea
poporului, creşterea nivelului de trai, libertate şi demnitate
pentru toţi". Cred că era aşa, dar nu pot nici azi, cum nu putea
nici Nicolae Bagdasar, să le pricep opţiunea. Soţii Bagdasar nu
erau comunisti ' .
autentici, ci „tovarăsi de drum", mai bine zis
prizonieri ai comuniştilor. Făcuseră parte din Uniunea Patrioţilor
(1942-1946), devenită Partidul Naţional Popular (1946-1949)
care, deşi proclama principii politice sensibil diferite, a sfârşit
479
prin a fi absorbit de PCR. Or, toţi cei care au ajuns pe asemenea
căi cotite în PCR au fost înlăturaţi foarte curând şi f"ară cruţare,
după cum îi prevestise ofiţerul sovietic tatălui meu. în 1951,
Florica Bagdasar a fost exclusă din partid, odată cu istoricul
Andrei Oţetea, membru marcant al aceluiaşi PNP. Am ascultat
confesiunile jenate ale unuia dinue membrii comisiei de
epurare, pe nume Nicolae Geogia, un activist de partid, ajuns
vecin de bloc cu noi. Institutul de igienă mintală, destinat
educării copiilor handicapaţi din naştere - o instituţie model,
organizată după principii occidentale, în care Florica Bagdasar
angajase numeroşi „foşti", rude, prieteni şi cunoscuţi „burjui"
- a fost desfiinţat, sub acuzaţia de weismanism-morganism,
adică de aderare la teoria ştiinţifică a savanţilor Weismann şi
Morgan privitoare la baza cromozomială şi legile eredităţii,
teorie condamnată, cu argumente ideologice şi consecinţe
catasuofale pentru dezvoltarea biologiei sovietice, de I.V.Stalin.
Florica Bagdasar a fost ulterior reabilitată, dar şi atunci, numai
parţial. Fiica ei, Alexandra, eminent matematician, a izbutit să
se refugieze în Statele Unite. Exmatriculat din Universitate, în
1959, am rugat-o să mă ajute să redevin student, scuzându-mă,
stupid, că o deranjez. „Nu-mi vorbi ca o femeie macedoneancă",
mi-a spus, „mă deranjezi foarte tare, dar am datoria să te ajut".
Apoi m-a certat că nu port cravată şi veston, cum s-ar fi cuvenit.
Există în dosarul meu de cadre dovada scrisă că a riscat mult
ca să mă sprijine. N-a izbutit. A avut voie să izbutească Ilie
Murgulescu, îndată ce a devenit ministru al învăţământului, în
1960.
Neprimind altă slujbă, mama a dat meditaţii de română,
apoi a ocupat şi un post de bibliotecară, a trudit din greu
pentru întreţinerea noastră. Tata s-a recalificat şi s-a angajat
ca „electrician bobinator~ în fapt contabil, la o cooperativă
meşteşugărească; a trebuit să se pensioneze, din motive
medicale, curând. în studenţie şi după terminarea facultăţii, am
480
dat şi eu, şi sora mea, meditaţii. Am Îacut şi ceva dactilografie
şi muncă redacţională remunerată, la propunerea unora dintre
profesorii mei. Situaţia noastră s-a îmbunătăţit simţitor după ce
ne-am isprăvit studiile şi ne-am angajat, sora mea în proiectare,
eu în cercetare. Am rămas totuşi stăpânit de sentimentul că sunt
un supravieţuitor al lumii vechi, greu adaptabil lumii noi. Aşa
mă simt, poate mai mult decât oricând, şi astăzi. Propuneam
cândva, în glumă, să se lanseze un proiect european, Dinosaurus,
pentru studierea speciei de antropoide, pe cale de dispariţie,
căreia îi aparţin.

"A meritat să vă împământeniţi în România?"

Rudele şi prietenii din Grecia mă întreabă uneori, cu maliţie:

„a meritat să plecaţi din patria strămoşilor voştri, din Elada, şi să
vă împământeniţi în România?". Unii dintre aceştia, intelectuali
europeni, cu vederi, desigur, foarte de stânga, încearcă să-mi
demonstreze că nu ideologia marxist-leninstă, ci nevolnicia sau
numai înapoierea celor care au pus-o în practică, în Rusia şi în
România cel puţin, stă la originea suferinţelor noastre. „La noi
nu se putea întâmpla aşa ceva", zic ei, „ne-am 6 răzvrătit!".
Încerc să le răspund, la capătul acestor confesiuni. De vreme
ce înaintaşii noştri, aromâni imigraţi în România, au răspuns
chemării şi au acceptat sprijinul celor care ne-au socotit fraţi,
ne-am socotit datori să ne identificăm cu naţiunea română şi
să-i împărtăşim întru totul destinul, tot aşa cum şi ei, aromânii
rămaşi în Grecia, s-au identificat rară rezerve cu naţiunea elenă,
îndurând cu tărie cumplitele încercări pe care istoria i le-a
rezervat în secolul XX, între care teribilul război civil provocat
de comunişti. Sunt încredinţat că numai nocivitatea ideologiei
marxist-leninste, propovăduitoare dintru început a urii şi a
violenţei, sortită să-i dezumanizeze pe cei mai buni dintre cei pe
care i-a sedus, şi nicidecum înapoierea popoarelor din Răsărit a
fost pricina suferinţelor acestora. Tot mai conştient, pe măsură
481
ce îmbătrânesc, de forţa legăturilor cu patria înaintaşilor mei,
Elada, sunt tot mai convins de adevărul, repetat insistent de
Victor Papacostea, naşul meu de botez şi părintele meu spiritual,
că vocaţia noastră, a aromânilor, este de a promova nu fanatismul
păgân al recentelor ideologii exclusiviste, ci străvechiul ideal,
creştin şi european, al solidarizării tuturor popoarelor între
care suntem risipiţi şi de care ne simţim ataşaţi cu toţii, prin
indestructibile relaţii umane, de o complexitate unică.
Cred, aşadar, că a meritat să ne angajăm în această aventură
transdanubiană, dacă am putut ajunge, prin ea, la singura
concluzie morală care conferă sens şi valoare oricărei experienţe
istorice: aceea că toţi oamenii sunt şi au datoria să rămână, mai
presus de orice, oameni.

Interviu luat de Doamna Marcela Gheorghiu,

publicat în „Ziarul de duminică•, săptămânal
cultural al „Ziarului financiar~ 207, 208, 209,
210, 211din9, 16, 23, 30 iulie şi 6 august 2004,
retipărit de Stelian Ţurlea în Antemnnorii 5.
Interviuri /i confesiuni. Editura Fund.aţici PRO,
Bucureşti, 2005, p. 238-253

482
 DIALOG IMAGINAR CU MINE ÎNSUMI
DESPRE LIBERALISM

Ce v-a determinat să aderaţi la PNL?

Patru factori: sentimentul datoriei de a mă angaja politic
în acest moment, credinţa că nu poate exista democraţie
parlamentară autentică rară partide politice puternice,
convingerea că numai partidele istorice pot garanta restaurarea
statului de drept în România, ataşamentul faţă de doctrina şi
tradiţia politică a PNL.
Ce activitate aţi desfaşurat în cadrul PNL?
Am colaborat la ziarul PNL, „Liberalul", cu articole
privind chestiuni de importanţă, cred, generală (renaşterea
PNL, problema monarhiei, problema minorităţilor, problema
reîntregirii României, tradiţia democraţiei româneşti,
renaşterea Academiei Române, problema unităţii opoziţiei şi a
mişcării liberale etc.) şi am participat, într-o oarecare măsură, la
activităţile departamentului cultural al PNL.
Aţi regretat vreodată aderarea Dvs. la PNL?
Nu am regretat niciodată acest pas politic şi nu cred că PNL
ar avea motive să-l regrete, chiar dacă raporturile dintre noi nu
au fost întotdeauna lipsite de tensiuni.
Care sunt, după opinia Dvs. principalele greşeli politice ale
PNL?
În nici un caz acelea care i s-au imputat pe nedrept şi, adesea,
cu rea credinţă, atât de aliaţi, cât şi de adversarii lui fireşti,
urmaţi de o presă lipsită de maturitate. Personal, cred că PNL
nu a greşit deloc, ci a avut dreptate exprimând rezerve faţă de
agitaţiile de stradă, apărându-şi individualitatea şi libertatea
de acţiune politică faţă de COR, acceptând să participe la
483
guvernul Stolojan şi chiar formulând controversata propunere
adresată Regelui Mihai I. Greşelile PNL sunt aceleaşi cu ale
altor partide: cauţiunea acordată prea multă vreme CPUN,
complacerea într-o activitate parlamentară viciată prea mult
de desconsiderarea democraţiei autentice, preferinţa arătată,
în politica de cadre, în pofida evidenţelor, generaţiei celei mai
vârstnice, în chip aproape sfidător.
S-a imputat PNL oportunismul„guţist: de tipul celuipracticat,
st spune, de Gheorghe Tătărescu, pragmatismul lipsit de scrupule fi
principii, complicitatea cu nomenclatura comunistă.
Convenţia Democratică a acceptat, văd, în sânul ei, pe unul
dintre cei mai apropiaţi şi statornici colaboratori ai lui Gheorghe
Tătărescu, dl. Nicolae Sterescu, pe pragmaticul domn Dinu
Patriciu, pe dl. Nicolae Cerveni, avocatul apărării în procesul
intentat membrilor fostului CPEx al PCR, toţi grupaţi, după
ce au părăsit PNL, în PNL-CD. Şi totuşi, noi nu acuzăm
PNL-COR de păcatele pe care le-aţi enumerat.
Cum resimţiţi Dvs. personal tensiunile dintre PNL fi CDR?
Am prieteni devotaţi în mai toate formaţiunile din CD R şi
ne disputăm adesea pe această temă. Conflictul dintre CD R şi
PNL este un regretabil fenomen de rivalitate politică pe care
numai moravurile din ţara noastră, lipsa unui climat cu adevărat
democratic şi civilizat, sechelele totalitarismului şi intrigile
Puterii l-au transformat într-un adevărat război dăunător între
fraţi de suferinţă, de aspiraţii şi idealuri. Se adaugă la toate acestea
vechea rivalitate între PNL şi PNŢ - care căpătase în trecutul
mai îndepărtat, în vremea începuturilor PNŢ, sub conducerea
lui Maniu şi Mihalache, aspecte de neimaginat într-o ţară
civilizată. Ura ţărănistă, cu rădăcini de clasă şi fundamentare
marxistă, împotriva liberalilor asociată cu tendinţele dictatoriale
ale lui Maniu, animat şi de un puternic provincialism ardelenesc
sunt un balast psihologic la care PNŢ ar fi trebujt să renunţe
după creştinarea şi democratizarea sa. Personal, nu numai că am

484
o desăvârşită stimă pentru dl. Corneliu Coposu, dar am şi ţinut
un ciclu de conferinţe istorice despre Regii României în cadrul
organizaţiei doamnelor din PNŢCD, invitat de domniile lor,
lucru salutat de dl. Radu Câmpeanu.
De ce a preferat atunci PNL să se însingureze politic faţă de
CDR?
A fost împins la aceasta, eu cred că intenţionat, de
veleitarismul primitiv al unor mediocrităţi politice din sânul
CD R. Reaua credinţă se vede din felul în care s-a retezat orice
punte de înţelegere cu PNL, prin sacrificarea CNID şi din
tratamentul privilegiat acordat UDMR, căruia i s-a permis,
ostentativ, tot ce s-a refuzat PNL. Nu pun la îndoială nici un
moment nici sentimentele naţionale ale CD R, nici loialitatea
UDMR faţă de statul român, ci numai inteligenţa politică şi, în
tot cazul, tactul CD R.
Se repro1ează PNL apropierea politică de FDSN. E reală?
Personal cred că FDSN şi FSN trebuie tratate drept
partide politice legale, cum şi sunt, cu o pondere politică greu
de neglijat, ca parteneri de dialog deci şi, la nevoie, chiar de
cooperare deschisă şi cinstită. FSN-ul originar era un avatar
cu faţă sau mască umană al FUS-ului ceauşist, care pretindea
monopolul puterii politice şi respingea ideea de partid. După
mine, FSN şi FDSN sunt fosile vii care, la un moment dat, vor
trebui să-şi schimbe numele, adecvându-le realităţilor pe care le
reprezintă. Este vorba de două formaţiuni politice ale fostelor
cadre de partid ale PCR, ale clasei politice comuniste, care
încearcă să se salveze social pe căi uşor diferite: FDSN urmăreşte
salvarea „nomenclaturii" prin conservarea vechilor structuri,
cu sacrificii minime de oameni, FSN urmăreşte salvarea unei
părţi a „nomenclaturii" prin sacri6.carea în mai mare măsură a
structurilor vechi şi a unui număr mai mare de foşti activişti.
într-un fel, am mai multă stimă pentru PSM şi alte formaţiuni
zise socialiste sau chiar social-democrate, rezultate din PCR.
485
Cred că, în viitor, un partid socialist, Ae PSM reformat, Ae altul,
va supravieţui mai mult decât cele două Fronturi, cristalizând
o tendinţă politică clară. în ce priveşte însă „nomenclatura"
comunistă ea va sfârşit prin a îmbogăţi rândurile burgheziei
române de mâine şi ale partidelor istorice, îndată ce va dispărea
suspiciunea reciprocă şi teama de represalii. Procesul este în
curs, s-a declanşat sub patronajul Alianţei Civice.
Ce credeţi despre PUNR, alt partid cu care PNL ar avea, se
spune, legături oculte? Dar despre PRM al lui Vadim Tudor?
PUNR şi PRM sunt pseudonime ale PCR în varianta
sa ceauşistă. O parte dinue liderii lor şi, oricum, electoratul
se vor îndrepta în cele din urmă tot spre partidele istorice.
Formaţiunile acestea ca atare, ca organizaţii politice, nu au şanse
de supravieţuire, cheagul lor e sentimental, nu ideologic.
E vorba de sentimentul naţional?
Nicidecum, aş zice chiar dimpotrivă. E vorba de frică, spirit
de gaşcă, disperare şi invidie, ostilitate faţă de adevăratele valori,
faţă de oamenii competenţi. PRM are la bază o redacţie de
gazetă, cea a „Săptămânii~ alcătuită din oameni dovediţi ca
plagiatori şi pedepsiţi, pentru aceasta, destul de blând, chiar în
vremea lui Ceauşescu. O gaşcă nu devine niciodată partid, iar
un partid care se respectă nu poate coopera cu o gaşcă. Dacă
PNL a rezistat presiunilor în direcţia uniAcării patronate, sub
umbrela Convenţiei Democratice, de PNŢCD, un partid cu
uadiţie şi care a dat martiri acestui popor, vă daţi seama că nu se
va asocia vreodată cu asemenea formaţiuni.
Vedeţi posibilă unificareaforţelor liberale? În cefel?
UniAcarea forţelor liberale, adică revenirea la matcă a
grupurilor disidente PNL-AT, PNL-CD şi NPL, căci Uniunea
Brătianu este un simplu giumbuşluc politic, se va produce f'ară
doar şi poate până la urmă. Va A sau nu necesară sacriAcarea
unor lideri disidenţi? Probabil că da, însă nu e sigur. De altfel,
cred că anumite persoane care se cred personalităţi îşi vor pierde
486
curând ponderea politică, pe măsura progresului democraţiei şi
vor reveni la adevărata lor vocaţie, afacerile sau avocatura, mai
rentabile decât activitatea parlamentară. Un proces evolutiv
similar va suferi, de altfel, şi PNL care are o rezervă serioasă
de asemenea tipuri, căci nu toţi au devenit disidenţi naţionali,
morali şi liberali. Esenţial este să se consolideze starea de drept
şi atunci fiecare va ocupa în societate locul său, spre satisfacţia
generală.
PNL nu mai are candidat la preşedinţie? Cu cine credeţi că vor
vota liberalii?
Raţiunea politică ne recomandă să votăm cu dl. Emil
Constantinescu. Conştiinţa naţională şi civică ne-a dictat
propunerea pe care o cunoaşteţi, pe care noi avem datoria să o
facem şi pe care cel propus a socotit că are datoria să o respingă,
dovedind cât de multă dreptate a avut PNL să se gândească la
El*.
Are PNL opolitică a culturii?
PNL are, în ce priveşte cultura, aceleaşi intenţii ca toate
partidele într-adevăr democratice. E vorba de a elucida rolul
statului în viaţa culturală, de a-i defini limitele şi direcţiile de
acţiune. Statul are datoria de a apăra şi garanta libertatea de
creaţie, de a stimula cu mijloacele specifice la îndemâna sa,
potrivit legilor, creaţia culturală, încurajând calitatea ei. Sub
nici un motiv statul nu are a interveni direct în procesul creaţiei
culturale, recomandând direcţii sau impunând personalităţi.
Evident, aceasta implică o drastică restrângere a birocraţiei zise
culturale, grupate în jurul Ministerului de resort, Primăriilor sau
Prefecturilor. PNL va încuraja privatizarea totală a editurilor,
tipografiilor, a comerţului cu obiecte de artă, a librăriilor, teatrelor,
altor formaţiuni artistice. Va încuraja fundaţiile culturale

• Propunerea adresată M.S.Regelui Mihai I de a candida la

preşedinţia
Român.iei.
487
printr-o politică fiscală adecvată, implicând scutiri şi reduceri de
impozite pentru cei care susţin financiar creaţia culturală. Vor
rămâne în sarcina statului câteva instituţii de interes naţional:
Teatrele Naţionale, Filarmonicile, marile unităţi muzeistice,
monumentele, Imprimeriile Statului, eventual o mare editură,
cu un cuvânt acele instituţii care au nevoie de serioase subvenţii
în interes public. Se vor acorda, fireşte, în măsura posibilităţilor
şi necesităţilor, subvenţii şi, negreşit, premii. Vom pregăti o lege
organică pentru organizarea şi funcţionarea Academiei Române,
căreia i se vor reda bunurile. Vom proceda la fel în cazul marilor
fundaţii private (Aşezămintele Brătianu, Muzeul Toma Stelian,
Fundaţiile Regale). Statul va încuraja activităţile culturale ale
bisericilor. Vom depolitiza cultura. Nu intenţionăm să facem
cultură liberală, ci să creăm cadrul liberal favorabil dezvoltării
culturii naţionale.

1993

Text inedit
 MĂRTURISIRI ŞI MĂRTURII

V-aş ruga să vă prezentaţi în câteva cuvinte.

Mă numesc Nicolae-Şerban Tanaşoca. M-am născut la 3
octombrie 1941, în Bucureşti, la câteva luni de la începerea
războiului. Mi-am racut toate studiile la Bucureşti. Am
ţerminat, în 1964, Facultatea de limbi străine, Secţia de limbi
clasice (greacă-latină). în 1979, mi-am susţinut teza de doctorat
cu o lucrare despre influenţa latină în lexicul grecesc bizantin.
Din 1964, lucrez în Institutul de Studii Sud-Est Europene
al Academiei Române; am ajuns cercetător principal gr. I şi,
am fost, între 1997 şi 1999, directorul acestui Institut. M-am
specializat aici în bizantinologie şi balcanologie, ocupându-mă
în mod special de izvoarele bizantine ale istoriei românilor, de
literatura bizantină, de istoria romanităţii balcanice. în 1997,
am fost titularizat prin concurs profesor de literatură generală
şi comparată (cu specială privire asupra literaturilor clasice şi a
celei bizantine) în cadrul Catedrei de Istoria şi Teoria Artei de la
Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti.
Aţi trăit în anii comunismului. V-a afectat acest fapt viaţa şi
personalitatea?
Am avut, într-adevăr, prilejul să asist, începând din anii
imediat următori războiului şi până astăzi, în chip conştient,
la instaurarea, creşterea, descreşterea şi prăbuşirea regimului
totalitar comunist din România şi din întreaga Europă centrală
şi răsăriteană. Nu mă socotesc însă doar un martor al acestei
epoci istorice, altminteri cât se poate de interesante şi instructive
asupra condiţiei existenţiale a omului, deşi odioase; am suportat,
în felul meu, ca întreg poporul român, consecinţele vieţuirii
sub acest regim totalitar. Comunismul mi-a marcat viaţa,
489
conformaţia psihică şi intelectuală, nu pentru că ~ 6. aderat la
principiile lui, ci pentru că a trebuit să-l suport, să mă maturizez,
să trăiesc şi să mă manifest ca om, pe toate planurile, în condiţiile
impuse de el.
Aţifost persecutat de regimul comunist?
Am fa.cut parte, prin n~tere, dintr-o categorie socială
persecutată, din principiu, de Partidul Comunist, o categorie
socială condamnată de el la dispariţia prin orice mijloace -
burghezia. Tatăl meu fusese „capitalist", reprezentant, în cadrul
unei firme de familie, al uzinelor americane de automobile
Dodge, din concernul Chrysler şi al uzinelor germane BMW.
Originea mea socială era ~adar „nesănătoasă~ eram - cum avea
să scrie un denunţător - un „pui de năpârcă" burghez, eram
vrednic de a fi persecutat eu însumi şi aveam ocazia să cunosc
de aproape persecuţiile la care erau supuşi membrii familiei
mele, „năpârcile" care-mi dăduseră n~tere. După ce li s-au
naţionalizat bunurile imobiliare, rară nici un fel de despăgubiri,
părinţii mei au fost discriminaţi - când era vorba să ocupe
un post în câmpul muncii - pentru că avuseseră calitatea de
proprietari ai acelor bunuri. Din această cauză, ei nu puteau
munci îndeplinind funcţii pe măsura pregătirii şi competenţei
lor. Nivelul de trai al familiei a scăzut brusc după instalarea
comunismului, iar perspectivele de a-l ameliora erau iluzorii.
Tata, care deţinea un apartament în calitate de chiri~. a izbutit,
cu sprijinul unor oameni de ispravă, să rămână locatarul acelui
apartament; în schimb, a trebuit să ne restrângem spaţiul de
locuit, am fost nevoiţi să acceptăm să locuiască într-o cameră un
salariat al societăţii româno-sovietice care devenise proprietara
blocului, iar alte rude, izgonite cu forţa din casele lor, abia mai
târziu naţionalizate, s-au refugiat şi ele în apartamentul nostru.
Eram mulţi, trăiam înghesuiţi, era stresant, dar totuşi era mai
bine decât în cazul altora. Căci alţi me'mbri ai familiei au fost
arestaţi din motive politice, cei mai mulţi pentru simplul fapt
490
că vorbiseră prea deschis, prea sincer, cu oameni din cercul lor,
pe care-i socoteau prieteni, pe teme de actualitate politică sau
ideologice; aşa, de pildă, un unchi al meu, avocatul Atanasie
Tanaşoca, a fost arestat şi condamnat pentru că, în cadrul
unor conversaţii amicale, se declarase admirator al filosofului
Oswald Spengler! După ce şi-a ispăşit pedeapsa, a fost trimis cu
domiciliu obligatoriu într-un sat din Bărăgan. Nu mai vorbesc
de cei din jurul nostru, rude sau prieteni ai părinţilor, care
fuseseră demnitari de stat, deputaţi ori miniştri; aceia au făcut
ani îndelungaţi de închisoare, rară să fi fost condamnaţi penal,
ci numai administrativ! Am cunoscut academicieni, ca Theodor
Capidan, care fuseseră înlăturaţi din Academia Română, pentru
că refuzaseră cu demnitate să se supună dispoziţiilor aberante ale
PCR în materie de cercetare ştiinţifică. Am cunoscut profesori
universitari de renume, ca Nicolae Bagdasar, care fuseseră daţi
afară din posturile lor pentru că refuzaseră să se înscrie în PCR!
Toate aceste lucruri mi-au marcat viaţa sufletească. Am devenit
sceptic, neîncrezător în oameni, foarte prudent în relaţiile cu
ceilalţi, în mare măsură m-am însingurat. De altfel, părinţii ne
recomandau să ne exprimăm adevăratele gânduri şi sentimente
numai în cercul strict închis al familiei.
Asta a dus la o anumită scindare interioară a personalităţii
noastre. Efectele ei se simt şi azi. Marea teroare din anii cincizeci
ne-a modificat personalitatea.
Au venit apoi persecuţiile îndreptate direct împotriva mea.
La şcoală nu se ţinea seamă de „notele seci din catalog" cum
spunea un director activist de partid. Oricât de bune ar fi fost
rezultatele la învăţătură, nu eram premiat în primii ani de şcoală.
Mai târziu, lucrurile s-au mai normalizat în această privinţă, dar
au intervenit alţi factori de discriminare. Intrasem, în 1959,
pe primul loc la Facultatea de Istorie, în urma concursului de
admitere. După o lună, eram exmatriculat pentru că se primise
491
un denunţ care dezvăluia originea mea socială nesănătoasă de
care nu pomenisem în autobiografie.
Ca să nu stau degeaba - tata era împotriva unui asemenea
stil de viaţă - a trebuit să intru elev la Şcoala de asistenţi
sanitari. Am avut şansa ca, în primăvara lui 1960, politica PCR
în privinţa învăţământului superior să se schimbe în bine, era
începutul procesului de destindere între Est şi Vest. în fruntea
Ministerului Învăţământului a fost numit llie Murgulescu,
mare savant chimist, vechi comunist, dar un om luminat. Lui şi
marelui geometru Gheorghe Vrânceanu, care m-a susţinut prin
referinţe, le datorez şi eu, ca mulţi alţi studenţi exmatriculaţi
din motive de origine socială, reînmatricularea, faptul că am
putut să urmez o facultate. Destinul meu profesional a fost însă
marcat în continuare de originea socială necorespunzătoare.
Nu s-a aprobat să fiu menţinut ca asistent la Catedra de limbi
clasice, eram primejdios prin influenţa ideologică nefastă
pe care aş fi putut să o exercit asupra studenţilor. "E foarte
bun profesional, dar n-ar fi oare imprudent să-i încredinţăm
studenţii spre formare?" se întreba, într-o şedinţă de catedră,
unul dintre profesorii mei, comunist convins, care îmi arăta,
altminteri, constant cea mai mare preţuire. Am fost primit,
până la urmă, în pofida unor opoziţii din partea serviciului de
cadre al Academiei, în Institutul de Studii Sud-Est Europene,
recent reînfiinţat. Potrivit unui principiu al lui Lenin, burghezii
puteau fi folosiţi ca tehnicieni în cercetare, chiar dacă nu
era recomandat să devină cadre didactice, cu rol în educarea
tineretului. Trebuie să vă mai spun că, atât din pricina originii
nesănătoase şi a existenţei unor rude în lumea capitalistă, cât
şi din pricina unor atitudini personale socotite neconforme cu
ideologia marxist-leninistă, în primul rând din pricina faptului
că nu încercasem, ba chiar refuzasem politicos să mă înscriu în

492
PCR'\ am pierdut mai multe burse în Occident, am fost refuzat
de la călătorii de studii, am pierdut şansa de a profita, la vârsta
potrivită, de contactul cu maeştri ai disciplinei ştiinţifice în care
mă specializam, bizantinologia. Nu doresc să mă erijez în victimă
a regimului comunist, dar trebuie să mărturisesc că toate aceste
împrejurări - şi altele similare - mi-au atenuat speranţa şi elanul
de a mă afirma profesional, am dobândit un soi de lehamite şi de
indiferenţă faţă de succesul în carieră, ceea ce nu m-a împiedicat
desigur să-mi fac datoria conştiincios. Alţii, spre cinstea lor, s-au
simţit stimulaţi de asemenea impedimente, le-au convertit în
provocări la afirmare personală.
Cât de liber eraţi în desfoşurarea muncii Dv. de cercetare?
V-a împiedicat ideologia să vă duceţi la bun sfârşit proiectele de
cercetare?
Cercetarea ştiinţincă în domeniul umanist era, principial,
puternic ideologizată în vremea regimului comunist. Asemenea
profesorilor noştri, noi, cei mai tineri, eram nevoiţi să facem
diferite acrobaţii pentru ca să ne salvăm libertatea de cercetare,
condiţia indispensabilă a progresului ştiinţei. De pildă, când
redactam planurile de cercetare, deghizam temele alese sub
titluri pompoase, cu rezonanţă ideologică, cerute de PCR. Asta,
cu complicitatea factorilor responabili din aparatul Academiei,
care ştiau prea bine ce este cu adevărat ştiinţifl.c şi ce nu.
Existau, apoi, domenii mai puţin susceptibile de ideologizare,
de pildă istoria medievală, spre deosebire de istoria modernă şi
contemporană. La noi, în Institutul de Studii Sud-Est Europene,
directorul, Prof. Mihai Berza, a reuşit să pună accentul pe studiile
medievale, pe studiile de lingvistică balcanică şi de artă, tocmai

• Oferta mi-a fost făcută de Paul H.Stahl, secretarul organizaţiei

de bază PCR din Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei
R.S.R„ în 1968, înainte de intervenţia trupelor Pactului de la Varşovia
în Cehoslovacia.
493
pentru ca să nu flm nevoiţi să minţim pur şi simplu - altfel nu
se putea - tratând teme de istorie mai recentă, cu implicaţii
politice. Era periodic criticat pentru asta, dar erau bine văzute
succesele internaţionale ale Institutului în domeniile amintite.
Alteori, eram nevoiţi să dăm câte un citat din Marx sau Engels
sau Lenin, ca să arătăm, chipurile, că ne călăuzim după învăţătura
lor în cercetările noastre. Prin anii 60-70 se ajunsese aproape la
normalitate, PCR acordase cercetării o marjă de libertate destul
de mare, desigur însă nimeni nu putea să critice marxismul
sau partidul. A venit apoi „revoluţia culturală" ceauşistă, de
inspiraţie nu numai chineză, cum se spune, ci şi sovietică,
brejnevistă. Atunci, cercetarea umanistă a fost lovită direct şi
grav: în numele popularizării ştiinţei a fost degradat nivelul
profesional al cercetării, în numele patriotismului s-a dezlănţuit
un naţionalism primar şi agresiv, era, în alţi termeni, echivalentul
„revoluţiei culturale" din anii 50, când ştiinţa fusese degradată
în numele proletcultismului şi al internaţionalismului. Au fost şi
alte măsuri, administrative, care au lovit cercetarea: reduceri de
fonduri, reducerea achiziţiilor de cărţi şi reviste străine, reduceri
de tiraje la publicaţii, blocarea posturilor, sistarea avansărilor
personalului ştiinţific, reducerea contactelor internaţionale,
suspendarea mijloacelor de remunerare a eforturilor suplimentare
etc.etc. Astăzi, avem de depăşit consecinţele acestei degradări.
Aţifost înOccident în vremea comunismului? Aţifost tentat să
rămâneţi acolo?
Am re~it, datorită unor conjuncturi favorabile, să merg de
trei sau patru ori, pentru durate scurte de timp, în Occident. De
pildă, în RF Germania, pentru zece zile, la primul colocviu al
tinerilor cercetători din domeniul balcanisticii, în urma reluării
relaţiilor diplomatice cu această ţară. Sau în Grecia, pentru şase
săptămâni, la Şcoala de vară de limbă greacă, în ajunul unei
vizite a lui Cea~escu acolo. Se încerca să se dovedească atunci că
România e o ţară liberă şi credibilă pentru partenerii occidentali.
494
De aceea ni s-a dat voie mai multor tineri să călătorim în Vest. Am
fost, desigur, tentat să rămân în Occident. M-a oprit, în primul
rând, temerea că nu voi putea să-mi mai văd familia. Apoi, ideea
că e prea târziu ca să încep o carieră în străinătate. Şi, peste toate,
convingerea că fiecare om are destinul lui şi că ar fi o greşeală, ar
fi zadarnic să încerc a-mi forţa destinul prin fuga în Occident.
Eram convins că nu poate ieşi nimic bun din asemenea aventură
nici pentru mine însumi, nici pentru umanitatea mea. Era, de
altfel, şi părerea tatălui meu, care m-a educat în acest spirit: că
omul poate şi e dator să se împlinească etic în forme optime, în
orice împrejurări.
Scriitori ca Soljeniţîn susţin că oamenii care au trăit sub
comunism sunt mai bogaţi sufleteşte decât cei care au trăit în
libertatea civilizaţiei de consum din Occident. Ce credeţi în această
privinţă?
Nu împărtăşesc părerea că oamenii care au trăit în comunism
sunt superiori etic celor din Occidentul contemporan. Oricât de
mari ar fi păcatele Vestului, privilegiat de o epocă de prosperitate
şi libertate, de care a fost tentat să abuzeze, sunt convins,
dimpotrivă, că oamenii care au experienţa libertăţii sunt cei
chemaţi să construiască, măcar pe plan politic, lumea de mâine.
Fireşte, ei au obligaţia să valorifice experienţa tragică a celor care
au trăit în comunism. Nu trebuie uitat însă că regimul totalitar
comunist a fost un factor de cumplită dezumanizare atât pentru
călăi, cât şi pentru victime.
Ce credeţi despre Nicolae Ceauşescu? A adus el ceva nou în
regimul comunist din România?
În esenţă, Nicolae Ceauşescu a fost un comunist tipic, un
bolşevic înverşunat, cu nimic mai bun ori mai rău decât toţi
ceilalţi lideri comunişti, al căror idol, orice s-ar spune, rămăsese,
de fapt, pentru toţi, I.V.Stalin. Adaptându-se împrejurărilor,
el a evoluat în perfectă sincronie cu întreg lagărul moscovit.
Aşa-numitul naţional-comunism al lui Ceauşescu nu a fost

495
singular, el avea paralele în toate ţările comuniste vecine: în
Bulgaria, de pildă, a căpătat forme exacerbate; el nu corespundea
unei reale încrederi, chiar exagerate, în valorile tradiţionale şi
specifice româneşti, pe care, dimpotrivă, le-a batjocorit {vezi
dărâmările de biserici şi încercarea de pretinsă „sistematizare" a
satelor, vezi modul arbitrar în care a tratat istoria naţională), nici
unei îndepărtări reale de doctrina marxist-leninstă ci era numai
un mijloc ideologic menit să-i legitimeze, prin invocarea tradiţiei
naţionale, aspiraţia la putere absolută, controlul absolut asupra
unei anumite zone din Europa comunizată. Pofta de putere este
dominanta personalităţii lui Ceauşescu, la fel ca a mai tuturor
liderilor comunişti: o regăsim deopotrivă la Gh. Gheorghiu-Dej
şi chiar, o spun cu regret, la Ion Iliescu. Reabilitarea unor
personalităţi şi valori din trecutul istoric naţional, contestate de
predecesorii săi proletcultişti, reluarea şi promovarea anumitor
legături aparent normale cu lumea occidentală, opoziţia lui
Ceauşescu faţă de hegemonia sovietică asupra lagărului socialist
sunt elementele unei doctrine şi practici comuniste adaptate
împrejurărilor istorice în care el conducea România; scopul lor
final rămânea însă tot întărirea sistemului mondial comunist,
într-o formulă de sporită autonomie regională şi extinderea
lui la scară planetară, obiective la care nu a renunţat niciodată.
O dovedeşte insistenţa cu care, după ce a respins invazia din
Cehoslovacia, în 1968, Ceauşescu a pledat pentru o intervenţie
brutală a forţelor Pactului de la Varşovia în Polonia, un deceniu
mai târziu. Ceea ce-l deosebeşte într-adevăr pe Ceauşescu de
alţi conducători bolşevici nu este pretinsul lui naţionalism, nici
pretinsa renunţare la stalinism, ci teribila lui primitivitate, lipsa
simţului culturii şi lipsa oricărei calificări tehnice în afara celei
de revoluţionar profesionist•.

• Acad. Iorgu Iordan spunea odată despre Ceauşescu: „nenorocirea

noastră nu e incultura, ci primitivitatea lui~ iar un bătrân militant

496
 Cum vi se par procesul şi executarea lui Nicolae Ceauşescu şi a
soţiei sale?
Procesul lui Ceauşescu a fost o mascaradă judiciară, iar
executarea lui şi a soţiei un asasinat politic. Nu cunoaştem încă
motivele pentru care noii deţinători ai puterii au simţit nevoia
acestei înscenări, dacă ea a fost dictată şi de forţe externe ori
numai de resentimente şi interese ale nomenclaturii româneşti,
nu ştim dacă Ceauşescu era sau nu convins că poate să declanşeze
un război civil pentru a se menţine în fruntea statului şi a PCR şi
dacă era sau nu determinat să facă aşa ceva.
Aţi cunoscut oameni care l-au idolatrizat pe Ceauşescu? Erau
ei sinceri?
Nu cred că a existat cineva care să-l fl idolatrizat din convingere
pe Nicolae Ceauşescu. Afară de câţiva intelectuali naivi, capete
înfierbântate, care s-au lăsat, poate, căci nici asta nu-i deloc
sigur, amăgiţi de opoziţia lui Ceauşescu faţă de intervenţia
sovietică împotriva primăverii de la Praga şi s-au decis să se
înscrie în PCR, în 1968, declarându-se ulterior dezamăgiţi, fără
a-şi întrerupe cariera publică internă ori internaţională, toţi cei
care au ţinut să-şi exprime admiraţia faţă de Ceauşescu, români
şi străini, n-au făcut altceva decât politică de oportunităţi,
unii chiar oportunism cras, în vederea atingerii unor obiective
politice ori de căpăruială personală. E mai confortabil moral să
fi compătimit pentru naivitate decât să fi condamnat pentru
cinism. Şi, uneori, mai util.
Care arfi fost soarta României dacă nu venea comunismul?
Istoria contrafactuală nu e tocmai specialitatea mea. Pot doar
să spun că, în perioada interbelică, România se găsea angajată
pe calea unei impetuoase dezvoltări pe toate planurile. Este de

comunist, Traian Ionescu, din Galaţi, ajuns vecin cu familia mea, îmi
spunea: nenorocitul ăsta nici măcar cizmar nu a fost în stare să ajungă,
nu are o meserie! ·
497
presupus că, fără cataclismul provocat de forţele revizioniste,
în frunte cu Germania hitleristă şi Uniunea Sovietică, pentru
scurtă vreme aliate, România avea toate şansele să devină cea mai
importantă putere politică, economică şi culturală din Sud-Estul
Europei. Cu toate gravele ei tare moştenite din trecut (înapoiere
tehnologică, analfabetism de masă, predominarea economiei
agrare), era to~i ţara cea mai modernă şi cea mai însufleţită
de avânt creator din această regiune a lumii, defavorizată,
până în secolul al XIX-iea, de îndelungata stăpânire otomană.
Perioada cuprinsă între 1866 şi 1947, perioada regală din istoria
României, a fost una de incredibilă, incomparabilă dezvoltare
generală şi de tot mai accelerată recuperare a decalajelor faţă de
restul lumii civilizate.
Aţi copilărit în vremea când trăia Stalin. Care arfi diferenţa
dintre comunismul stalinist 1i ul ctaUfist?
În România, ca pretutindeni în zona ocupată de Uniunea
Sovietică după al Doilea Război Mondial, s-a instaurat, prin
marea teroare stalinistă din anii SO ai secolului XX, comunismul.
Acei ani au constituit cea mai cumplită epocă din istoria acestei
zone. Aspectele aberante ale epocii lui Ceauşescu şi însăşi
ascensiunea unui asemenea personaj nu ar fl fost posibile rară
această mare teroare, la care, de altminteri, el a contribuit, în
tinereţe, din plin. Fără îndoială, nici în România lui Ceauşescu,
nici în celelalte ţări comuniste, nu mai era cu putinţă, în
anii 60-70, în condiţiile instalării unei anumite destinderi
internaţionale, altminteri limitate, recrudescenţa terorii din
anii SO, în formele de atunci. În esenţă însă, cum spuneam
mai înainte, regimul totalitar comunist nu s-a schimbat, iar
mentalitatea nomenclaturii persistă şi astăzi, în România, ca .
pretutindeni în fostele ţări comuniste, la politicienii proveniţi
din rândurile sau din clientela ei.
Este comunismul o doctrină nobilă fi salutară care a fost
pervertită prin modul în care a fast aplicată?

498
 Esenţa nocivă a comunismului este exprimată, în întregime, în
Manifestul Partidului Comunist, programul mişcării comuniste
lansat de însuşi Karl Marx. Ideea că ura dintre clase este motorul
istoriei, ideea că această ură, socotită „mântuitoare" pentru
întreaga omenire, trebuie trăită cu intensitate şi pusă în lucrare
cu brutalitate, rară scrupule, până la ultimele ei consecinţe,
ideea că dictatura unei clase - proletariatul - ar reprezenta
adevărata democraţie nu sunt nici adevărate, nici nobile. În
pofida a tot ce s-a putut spune, comunismul imaginat de Karl
Marx a fost aplicat cu fidelitate de toţi urmaşii lui, de la Lenin la
Ceauşescu. Originale în doctrina comunistă nu sunt idealurile
sociale nobile, nici adevărurile istorice ori sociologice, ci numai
ipotezele dovedite false, pseudoştiinţifice despre modalităţile
devenirii în timp a omenirii, potrivit legilor aşa-numitei
dialectici materialiste a istoriei. Din aceste ipoteze Marx însuşi
şi urmaşii săi au Îacut articole de crez pseudoreligios pe care au
încercat să le impună omenirii prin violenţă revoluţionară şi
teroare.
Este oare posibilă recrudescenţa comunismului în lumea de
azi?
În condiţiile unei crize de anvergură, a instalării unei stări
de anarhie, nu mi se pare imposibil ca puterea de sugestie şi de
atracţie a doctrinei comuniste să renască, la fel ca puterea de
sugestie şi de atracţie a altor doctrine politice totalitare, cum ar
fi diversele fascisme, generând confruntări politice grave, care
ar pune în primejdie, în primul rând, libertatea individuală
şi adevăratul sens al solidarităţii sociale. Pentru a împiedica
aşa ceva este necesară demolarea critică a fundamentelor lor
teoretice. Este regretabil şi ciudat că nu s-a întreprins şi nu se
întreprinde o critică ştiinţifică la fel de susţinută a doctrinei
comuniste, o istorie critică a comunismului ca regim, aşa
cum s-a Îacut şi se face în cazul nazismului, de pildă, ori al
fundarnentalismelor religioase. Există chiar o mărturisită
499
simpatie pentru marxism-leninism ori numai pentru marxism
în anumite medii intelectuale euroatlantice şi nu numai în ţările
fostei Uniuni Sovietice, unde partide care se declară comuniste
se menţin ori au revenit la putere. Pentru moment nu este de
crezut însă că o asemenea recrudescenţă ar 6 iminentă.
De ce a triumfat comunismul in Răsăritul /i nu ln .Apusul
Europei?
Forma istorică a regimului totalitar comunist, singura
cunoscută, aşadar forma lui clasică, a fost cea rusească.
Instaurarea comunismului a fost facilitată, în Rusia, de tradiţia
bine înrădăcinată a despotismului autocratic, de spiritul gregar
al maselor, de nivelul precar al civilizaţiei, de criza provocată
de Primul Război Mondial, de maşinaţiile serviciilor secrete
germane, dar mai ales de lipsa unei culturi a libertăţii civice. în
ţările din Europa de Răsărit reintegrate Europei democratice,
comunismul, aşa cum l-am ttăit şi l-am evocat, a fost impus, în
ultimă instanţă, numai prin forţa armatelor sovietice de ocupaţie.
Democraţiile apusene, cu tradiţiile lor bine consolidate de
libertate, au putut respinge tentaţia totalitară comunistă, chiar
dacă numeroşi intelectuali s-au lăsat seduşi de ea câtă vreme
au putut beneflcia de garanţiile de libertate oferite de regimul
democratic "burghez".
.Aţi cunoscut personal comunişti cinstiţi, cum erau comuniştii
pe care i-aţi cunoscut?
Au existat, în mare, se spune, trei categorii de comunişti în
Rominia şi nu numai în Rominia: erau fanaticii, prizonierii şi
oportuniştii. Nu am cunoscut personal, de aproape, fanatici;
aceştia erau puţini, &ceau parte din elita de partid şi de stat, din
nomenclatură şi trăiau în cercuri închise, mai presus de lege şi
de noi, muritorii de rind, convinşi că sunt nişte aleşi ai istoriei,
meniţi să exercite puterea f'iră să dea socoteală nimănui din
afara ierarhiei lor. Caracteristică pentru ei era discrepanţa dintre
ce predicau şi ce &ceau. Vorbeau despre libertate şi practicau
500
teroarea, pledau pentru adevăr şi cultivau minciuna cea mai
sfruntată, elogiau sărăcia şi trăiau în luxul cel mai deşănţat, cu
convingerea că pot argumenta şi justifica toate acestea. Nu vă voi
vorbi acum despre ei. Am cunoscut în schimb destui prizonieri şi
destui oportunişti. Prizonierii erau oameni care intraseră în PCR
constrânşi de împrejurări, nu de bună voie, din pricini numai de
ei şi de partid ştiute, ca să scape, de pildă, de puşcăria politică
pentru ceea ce făcuseră ori scriseseră cândva, din convingere,
împotriva comunismului; făceau uneori exces de zel, mimând
fanatismul. Alţii erau prizonierii fanatismului lor idealist din
tinereţe, nu mai puteau scăpa din partidul care-i dezamăgise, dar
de care nu se puteau dezice rară să îndure grave consecinţe ei şi
familiile lor. Oportuniştii erau oameni care intraseră în PCR din
dorinţa de a-şi îmbunătăţi condiţia socială şi materială. Existau
multe alte tipuri intermediare. Nu am cunoscut oameni de bun
simţ şi cinstiţi care să fie într-adevăr comunişti, nici comunişti
autentici care să fie într-adevăr oameni cinstiţi. Vreau să spun că
doctrina comunistă este atât de funestă, încât îi perverteşte cel
mai rău pe cei mai buni dintre oamenii care se lasă seduşi de ea.
Aşa cum spune un dicton latin: Con-uptio melioris pessima!

Interviu inedit acordat domnişoarei Alexandra

Dornescaux-Veron, studentă la Facultatea de
Studii Politice a Universităţii din Bucureşti

501
CENZURATE
 LA APARIŢIA MEMORIILOR
LUI SEXTIL PUŞCARIU

S-a celebrat de curând sub toate meridianele unde se ştie de

existenţa noastră împlinirea a SO de ani de la unirea Transilvaniei
cu România. A fost elogiată cu drept cuvânt şi cu dreaptă slavă
generaţia celor care au lucrat pe tărâmul diplomaţiei şi al politicii
şi s-au jertfit pe câmpul confruntărilor militare, luptând pentru
romanitatea şi unitatea noastră. Dar nu vor fi nicicând destule
cuvintele de recunoaştere pentru eforturile rândurilor de
generaţii care, dincolo de munţi, au ştiut să fie, vreme de secole
de asuprire, români. Pentru a-şi păstra fiinţa naţională aceştia
au avut de înfruntat nu numai împilările dar şi deşertăciunea,
adeseori mai greu de combătut, a tentaţiilor cu care îi îmbiau
spre renegare opresorii. Indurându-le bărbăteşte pe cele dintâi,
respingându-le demn pe cele din urmă, ardelenii au mai avut de
purtat încă o luptă: aceea a afirmării culturale. În concurenţă cu
naţiunile din centrul continentului ei au trebuit să-şi dovedească
vocaţia europeană. În aceste condiţii, geniul naţional s-a întrupat
în personalităţi puternice prin intelect şi etică. Conservându-şi
romanitatea, Transilvania şi-a manifestat europenitatea în
creaţia intelectualităţii ei, într-o cultură ale cărei iradieri
binefăcătoare s-au făcut nu o dată simţite şi dincoace de Carpaţi
şi dincolo de Tisa. Pe lângă mărturiile lingvistice şi istorice ale
continuităţii, această cultură a adus mărturia prezenţei active
a unei spiritualităţi româneşti creatoare în Transilvania, cea
mai frumoasă îndreptăţire a drepturilor noastre asupra acestei
provincii de veche romanitate.
Din această lume, dintre aceşti oameni pentru care lupta
unirii reprezenta istoria poporului lor, ne-a venit Sextil Puşcariu.
sos
întemeietor al Şcolii lingvistice din Cluj, autor al atâtor iniţiative
în viaţa noastră ştiinţifică şi culturală, organizator şi conducător
al aşezământului universitar din metropola Ardealului, Sextil
Puşcariu, recunoscut ca atare şi dincolo de hotarele României,
a fost una din cele mai frumoase prezenţe din viaţa noastră
intelectuală între cele două războaie. La 21 de ani de la pregătirea
lor pentru tipar, amintirile din tinereţe ale celui dintâi rector
al Universităţii „Daciei Superioare", îmbogăţesc azi, în zilele
semicentenarului întregirii, literatura noastră memorialistică.
Literatul mărturisit de ele face parte din familia spiritelor
clasice, în care intră, prin memoriile sale, publicate şi ele postum,
şi celălalt ardelean, Lucian Blaga. Cu precizie şi discreţie, Sextil
Puşcariu ne deapănă într-o limbă frumoasă povestea adevărată
a unei tinereţi cinstite. E o carte curată această împlinire în
reflexiune a unei vieţi însufleţite de credinţa în valori stabile şi
universalitatea omeniei. Şi e clasică nu numai prin cumpănirea
stilului - există doar atâtea demonii şi degradări cu expresia
temeinic gândită - e clasică pentru că într-însa valoarea estetică
nu se revoltă nicicând împotriva valorii intelectuale şi morale.
La cel ce caută a spune adevărul, însufleţit de iubirea binelui,
frumuseţea vorbei urmează aproape fatal gândului.
Valoarea cărţii lui Sextil Puşcariu e şi aceea a unei opere
istoriograAce. Nu numai memoria scriitorului sau autoritatea
sa o întemeiază, ci şi documente autentice: scrisori, reproduse
integral sau excerptate, altele rezumate în cuprinsul volumului,
ca şi un jurnal ţinut la zi vreme de 30 de ani şi care va trebui
şi el publicat cândva, dacă mai există. Vârsta acordă autorului
distanţa necesară pentru a aprecia corect şi adeseori autocritic
evenimentele evocate. Acestea aparţin mai ales domeniului vieţii
literare şi ştiinţifice. Călătorind prin Germania, Franţa, Austria,
Danemarca, Italia, Grecia, venind în contact cu personalităţi
remarcabile ca Gustav Weigand, Wilhelm Meyer-Liibke, Gaston
Paris şi Albert Thomas, pentru a pomeni numai pe câţiva dintre
506
maeştrii lui Sextil Puşcariu, cunoscând îndeaproape mişcarea
ideilor şi atmosfera ce domnea în cercurile artistice din atâtea
centre importante ale Europei, scriitorul e în măsură să ne evoce
cu exactitate ambianţa mentală a acesteia de la răspântia celor
două veacuri. Şi partea lirică e semnificativă căci ea ne mijloceşte
cunoaşterea psihologiei unui tânăr român dornic de studiu
din acea vreme, a reacţiilor sale la contactul cu medii atât de
diferite. O parte importantă revine Bucureştilor, vieţii culturale
şi ştiinţifice din capitala României; sunt evocate personalităţile
vremii: N. Iorga, Al. Philippide, Ovid Densuşianu, Ilarie
Chendi, Al. Vlahuţă, D. Anghel, Şt. O. Iosif. V. Cioflec şi atâţia
alţii. Suntem introduşi în cercurile literare şi în viaţa redacţiilor,
aflăm povestea Dicţionarului Academiei şi a Atlasului lingvistic
român si , atâtea altele.
Ca orice volum de memorii, cartea lui Sextil Puşcariu are şi o
valoare filosofică, ea implică meditaţia asupra vieţii şi a condiţiei
umane. Originalitatea din acest punct de vedere a scriitorului
nu stă în insolitul sau bizaroidul doctrinei, ci în autenticitatea
trăirii valorilor tradiţionale: respectul faţă de om, sentimentul
datoriei, dragostea faţă de muncă, devotamentul faţă de ţară,
ideea solidarităţii umane. Cartea e a unui înţelept care iubeşte
afirmaţia mai mult decât contestaţia. Fără să fie o predică sau o
anti-predică, ea va deveni în mâinile tineretului o carte educativă.
Confesiunile spiritelor echilibrate, ca Puşcariu şi ca Blaga, pot fi
la fel de tulburătoare şi chiar catartice ca şi confesiunile poeţilor
damnaţi.
Memoriile lui Sextil Puşcariu apar sub îngrijirea Magdalenei
Vulpe, nepoata autorului. Prezentarea cu care Domnia Sa
însoţeşte aceste pagini e concisă, precisă şi demnă, cum nu
adeseori se întâmplă atunci când vorbim despre mari dispăruţi
care ne-au fost apropiaţi sufleteşte. Magdalena Vulpe se face,
formulând judecăţi de valoare asupra operei lui Puşcariu,
purtătoarea de cuvânt a întregului public cultivat românesc.

507
Ne vom îngădui de aceea să încheiem aceste note citând,
pentru întreg acest public, cuvintele luminoase pe care, sfârşind
capitolul închinat Parisului din la "belle epoque~ bătrânul
savant le adresează într-un dialog interior nepoatei sale: "Peste
capetele noastre au trecut vijeliile unui cumplit război şi plutesc
încă nori grei. Dar se vor spulbera şi ei. Soarele va scălda în
lumină nouă altă înraţi.şare a lumii, pe care n-o întrezărim încă,
dar ţie, draga mea nepoată, ţi se va părea atât de firească, încât te
vei mira că n-a fost totdeauna aşa. Şi iarăşi va fi linişte, siguranţă
şi posibilităţi de a te gândi la ziua de mâine f"ară griji, ca în Parisul
din 1900" 1•
Inedit

Recenzie la: Sextil Puşcariu, Călare pe două

veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906),
Editura penuu literatură, Bucureşti, 1968.
Text refuzat de "România literară"

1
Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri, p. 270.
508
 „ADEVĂRUL ÎNAINTE DE TOATE!"

În anul 1872, la Iaşi, tânărul Gh. Panu se încumetase să ajungă la

alte concluzii decât istoricii timpului în privinţa istoriei medievale
a Ţarii Româneşti. El se adresă lui Tiru Maiorescu, întrebându-l
dacă e bine să le publice. A avut loc următorul dialog consemnat
de Gh. Panu în ale sale Amintiri de la junimea din laşi:
"-Eşti convins de ceea ce crezi?
- Da, răspunsei eu.
- Credinţa d-tale e bazată pe documente şi acte sigure?
- Da, adăugai eu.
- Apoi, atunci te sfatuiesc să spui adevărul aşa cum îl ştii şi-l
crezi, rară să te preocupi de ceea ce se va întâmpla. Adevărul
înainte de toate! n
Şapte decenii mai târziu, ajuns, în urma unui examen atent
al documentelor şi actelor timpului, la alte concluzii decât cele
ale înaintaşilor săi - pe care el însuşi le împărtăşise - în privinţa
mişcării lui Tudor Vladimirescu, regretatul profesor Andrei
Oţetea, invoca dialogul citat pentru a justifica, dacă mai era
nevoie, publicarea lor. El figurează ca "motto" pe prima pagină a
lucrării, astăzi clasice, Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă in
ţările româneşti (Bucureşti, 1945).
Devenise oare problema de conştiinţă alui Gh. Panu problemă
permanentă de conştiinţă a slujitorilor istoriografiei româneşti?
De ce? în fond, diversitatea opiniilor şi confruntarea lor sunt
condiţii ale progresului ştiinţei în orice domeniu al cunoaşterii.
Face istoria excepţie de la această regulă sau este ea altceva decât
o ştiinţă? De unde această sfială din partea unor istorici, de unde
ezitările lor în a-şi comunica rezultatele obţinute cu mijloace
ştiinţifice specifice domeniului lor de cercetare?

509
 Nici în cazul lui Gh. Panu, nici în acela al lui A. Oţetea nu era
vorba de sfială, de respect exagerat faţă de autoritatea opiniilor
tradiţionale. Felul în care şi unul şi celălalt înnoiseră imaginea
curentă despre evenimente, situaţii şi figuri de seamă din istoria
naţională părea însă că aduce neplăcute atingeri sentimentului
patriotic în numele căruia erau apărate vechile concluzii ale
istoriografiei noastre. Un alt istoric român, Constant Grecescu, a
ezitat vreme de 1S ani să dea publicităţii actul de el descoperit care
putea conRrma concluziile lui Oţetea, numai de teama reacţiei
publice faţă de o asemenea înnoire. Temere nu lipsită de temei,
dacă ne gândim că un mare istoric al timpului, Nicolae Bănescu,
se simţea dator să nnu felicite pe profesorul Victor Papacostea"
penrru inserarea lucrării lui A. Oţetea între publicaţiile
Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice din Bucureşti!
Soluţia pc care Titu Maiorescu o dă problemei de conştiinţă
a lui Gh. Panu şi care îşi păstrează neştirbită corectitudinea
în ochii unui istoric român de peste decenii nu este decât
o pledoarie în apărarea statutului ştiinţific al istoriografiei.
Răspunsul mentorului Junimii concentrează în putinţe
cuvinte principiile fundamentale ale istoriografiei ştiinţifice de
totdeauna: năzuinţa către adevăr, buna credinţă şi dezinteresarea
în cercetarea trecutului, scrupulul profesional al întemeierii
pe izvoare critic examinate, conştiinţa filosofică a relativităţii
adevărurilor istorice, exigenţa morală a curajului intelectual
din partea istoricului şi afirmarea dreptului său la liberă opinie
ştiinţifică. Locul şi rostul istoriografiei în viaţa intelectuală a
unei naţiuni, codul moral al istoricului sunt definite implicit de
Maiorescu în acord cu întreaga-i concepţie despre cultură: sub
semnul adevărului şi în termeni de valabilitate universală, apţi să
fie traduşi în toate limbile pământului. Ideea posibilităţii unui
conflict între adevărul istoric şi sentimentul patriotic pare să nu
fi tulburat spiritul olimpianului critic.
510
 L-a preocupat însă pe Gh. Panu care, însuşindu-şi concepţia
maioresciană despre scrisul istoric, avea să adâncească şi să
militeze pentru ea în numele „direqiei noi" a Junimii, afirmată,
prin el, şi în istoriografie. lată cum încearcă să definească Panu
raportul dintre patriotism şi ştiinţa istoriei: „Sentimentul
naţional n-are ce căuta în lucruri de cercetare a adevărului,
chiar când rezultatele l-ar privi: pentru asemenea cercetări,
naţiunile au un câmp obştesc, unde oamenii lor de ştiinţă se
întâlnesc, dezbrăcaţi de interesele naţionale, ele îşi dau oarecum
o parte din personalitatea lor pentru idei cu o sferă mai senină
şi mai înaltă". Sau, combătând exagerările unui reprezentant al
şcolii latiniste: „Altmintrelea, numeroase exclamări patriotice,
extazieri artificiale, înduioşări de ocazie, entuziasm răsuflat,
vedem umplând toate paginile acestei cărţi dându-le aspectul
unui repertor de teatru de provincie. Nimic nu scapă de această
haină împestriţată a patriotismului dumnealor".
Acuitatea problemei de conştiinţă a lui Gh. Panu şi virulenţa
criticii sale istoriografice sunt explicabile şi justificate. Căzut din
zonele pure în care-l înălţase cândva Bălcescu, un romantism
naţionalist epigonic eşua acum în frazeologie goală şi diletantism
agresiv. Spirite agitate, lipsite de scrupule profesionale, dacă
nu de calificare, celebrau rară gust şi rară adevărată credinţă
un derizoriu cult al strămoşilor, sacrificând spiritul istoric
însuşi. Ataşamentul marilor ardeleni pentru ideea romanităţii
românilor era compromis de continuatorii lor barbarizaţi,
cultivatori ai unor aberaţii latinizante ce contraziceau flagrant
spiritul moştenirii noastre latine. Chiar spirite mari se lăsau
antrenate uneori în această vâltoare istoriografică, ale cărei teme
predilecte, retoric tratate, au fost enumerate, cu acidă ironie,
de însuşi Nicolae Iorga: „Naţia există. Ea va fi creştină, vitează,
bună, dreaptă. Eroii vor călăuzi-o. Nici un păcat omenesc nu li
se poate pune în seamă: ar fi oare un mare om în viaţa unei ţări,
dacă viaţa lui individuală n-ar putea sluji de leqie pentru pruncii
511
începători la învăţătură!? A vorbi de cruzimea lui Vlad Ţepeş, a
crede în nelegitimitatea naşterii lui Mihai Viteazul, a recunoaşte
crudele necesităţi ale situaţiei sale, a-i denega acea idee politică
a unităţii naţionale pe care Apusul era s-o descopere după două
sute de ani - sunt crime faţă de neam. în schimb, mai curând se
va admite că am fost un popor aşa de nemernic, încât oricine ne-a
putut stăpâni şi exploata, decât a recunoaşte că Fanarioţii, între
cari mulţi erau, ca Ghiculeştii, Călmăşeştii, Racoviţeştii, români
trăiţi în Fanar, au putut fi cârmuitori cari păstrau intenţii bune
în împrejurări de o fatală asprime, că ei au putut aduce la noi
tendinţe filosofi.ce franceze, o administraţie cu forme moderne
şi o cultură superioară, a cărei formă grecească nu reprezintă o
naţionalitate străină cu forme agresive".
Nu trebuie să credem că asemenea atitudini extreme s-au
înregistrat numai la noi, la românL Romantismul istoriografic a
dus la excese similare în toate ţările Europei. Ele se explică, mă a
se justifica, prin elanul legitim de care erau însufleţite popoarele
într-o epocă de afirmare a individualităţii lor naţionale, a
dreptului lor la forme proprii de viaţă, în apărarea căruia invocau,
ca argument, trecutul. Acelaşi N. Iorga scria cu aceeaşi ironie, în
acest sens: "Naţii unitare prin sânge şi naţii nobile prin aptitudini
moştenite - pe acestea se simţeau datori a le dovedi istoricii.
Germanul nu voia să ştie de romanizarea provinciilor renane, de
puternica masă slavă peste care s-a întins târziu de tot expansiunea
francă şi saxonă. Îi trebuia un singur strămoş: barbarul blond şi
roşcovan al lui Tacit, bucuros de petrecere, dar cinstit şi sigur,
dispreţuitor de moarte, cavaleresc faţă de duşman, plin de respect
faţă de slăbiciune şi frumuseţă. Italianul visa numai de o Romă
nouă, care trebuia să aibă, fireşte, soarta celei vechi, căpătând, în
puterea unui drept ce nu va fi întrerupt niciodată, hegemonia
lumii şi cârma civilizaţiei contemporane... Rusul slaviza pe varegul
întemeietor şi bulgarul dădea acelaşi sânge slav străbunului
.„
turanic.
512
 De fapt, junimiştii nu contestau nici legitimitatea sentimen-
tului patriotic, nici rostul istoriei în educaţia civică a românilor.
Dimpotrivă. „Adevăratul patriotism - scria Panu - stă în
a cerceta şi iubi pe strămoşi cu toate fazele lor de trecere, a
analiza toate epocile, a dezveli toate rănile şi nenorocirile, a ne
mândri când avem dinaintea noastră fapte strălucite, a plânge
când vom îndura înjosire şi cădere, dar în amândouă cazurile a
cerceta lucrurile cu nepărtinire, cu iubire de adevăr". Sau în altă
parte: „„. sunt în trecutul nostru poziţii aşa de natural măreţe,
sunt victorii aşa de însemnate, încât este de ajuns istorisirea lor
veridică şi limpede ca să căşuneze o adâncă întipărire asupra
cetitorului. Domniile lor nu voiesc să aibă în vedere aceasta, ci
cred că dacă vor amesteca neadevăruri pe ici, pe colo şi exagerări
ca un fel de înflorire a faptului, atunci izbutirea ar fi mai sigură".
Intransigent în critica operei istoriografice, Panu ştie chiar să fie
tolerant faţă de autorul de bună credinţă depăşit de angajarea
sa patriotică afectivă „„. toate aceste neadevăruri şi exagerări
nu trebuiesc să fie aşa de aspru osândite dacă ele îşi au naştere
într-un entuziasm rătăcit, în o iubire de patrie prea înfocată. Este
ştiut cum această iubire fanatică intră cu elementul ei pasional
în mintea cuiva, făcându-l să susţină tot felul de exagerări şi de
neadevăruri de care el nu are conştiinţă. În acest caz cercetările
pot să nu aibă valoare, dar asupra persoanei autorului nu poate
cădea o grea răspundere morală, greşeala ei purcezând din o
cauză neştiută de dânsul". Ceea ce-l revoltă pe Gh. Panu este
renegarea conştientă a principiilor istoriografiei ştiinţifice, în
numele unui patriotism el însuşi deformat: „Când se depărtează
atât de mult de adevăr în istoria românilor, domniile lor purced
din un principiu statornicit şi primit cu mintea rece anume ca
«trecutul nostru să nu-l arătăm aşa cum a fost, ci altminterea,
cum nu a fost, dar cum ne-ar plăcea nouă astăzi ca să fi fost»".
Aşadar, nu patriotismul ca atare, ci intrusiunea lui în procesul
intelectual al căutării adevărului dăunează istoriografiei. Nu
513
vibraţia paniotică faţă de trecutul propriului popor, ci lipsa ei
de autentică puritate şi monotonia ei sunt de condamnat. Nu
solidaritatea gravă şi responsabilă cu trecutul naţional, care este
o datorie morală a fiecăruia, ci idolatrizarea iraţională a acestuia,
demisiunea inteligenţei critice şi, odată cu ea, transformarea ştiinţei
istorice în retorică goală, iată ce trebuie denunţat şi evitat. Pottivit
crezului junimist, numai sub semnul adevărului patriotismul îşi
poate găsi totala împlinire, iar istoriografia rostul firesc în viaµ
unei naţiuni, în viaµ omului pe care amândouă îl înnobilează.
Definind astfel raportul dintre istoriografie şi patriotism,
„direcţia nouă" a Junimii mergea pe linia tradiţională a
istoriografiei româneşti de totdeauna. Diferenţa era numai
de accent, dictată de necesităţile momentului. Într-adevăr,
istoriografia noastră a avlit, dintru început, un caracter militant
de netăgăduit. Pusă în serviciul idealului naţional, ea a avut rolul
unui instrument de educaţie naţională şi patriotică, de apărare
a drepturilor şi demnităţii naţionale, de atâtea ori contestate.
Dar această funcţie ea şi-a împlinit-o în numele adevărului şi
cu mijloacele ştiinţifice, riguros şi scrupulos respectate. Lupta
pentru drepturile naţionale devenea o luptă pentru adevărul
ştiinţific, împotriva celor care-l deformau. Miron logofătul scria
pentru că „a lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul
acesta de o samă de scriitori, este inimii durere~ dar nu uita să
adauge: „De aceste basne să dea samă ei şi de această ocară. Nici
este şagă a scrie ocară vecinică unui neam, că scrisoarea iaste
un lucru vecinic„. Eu oi da samă de ale mele, câte scriu." Şi mai
departe: „Şi aşa am nevoit, să nu-mi fle grijă de ar cădea această
carte ori pe a cui mână şi din streini, carii cearcă de amăruntul
smintelele historicilor". Petru Maior afirma cu mândrie: „Şi
măcar că de obşte obicei este istoricilor, a nu scrie faptele cele
scăldate ale celor puternici... pentru ca să nu fle surpaţi întru
nenorocire de puterea lor, eu totuşi dragostea adevărului cu care
îmi este învăpăiată inima, mai bucuros am fost să sufer primejdia,
514
de va fi aşa voia celui înalt, decât să las sau a se înşela cei viitori
cu strălucirile cele nălucite, sau a nu ştii causa schimbărilor celor
în veacul mieu întâmplate". Iar un Nicolae Bălcescu, dornic
să dea poporului român acea istorie care e „cea dintâi carte a
unei naţii", nu ezita să formuleze net şi critic faţă de înraptuirile
trecutului exigenţele unei istorii ştiinţifice: „Aceste istorii se
aseamănă prea mult unele cu altele - spunea el despre realizările
mai vechi ale istoriografiei româneşti - şi noi ştim că cel dintâi
merit al unei istorii este de a se deosebi de istoriile precedente,
sau prin descoperiri reale, sau prin fapte bune puse la locul lor şi
completate, sau prin rătăciri refutate".
Din adevărat patriotism, vechea noastră istoriografie
combătuse, aşadar, falsa ştiinţă. Era rândul junimiştilor să
combată, în numele adevăratei ştiinţe, falsul patriotism. Ei nu
inovau, ci readuceau la matcă istoriografia românească.
Marii noştri istorici din epoca următoare Junimii au putut
astfel să ducă mai departe tradiţia scrisului istoric românesc,
ridicându-l la înălţimi de desăvârşire ştiinţifică şi de prestigiu
internaţional pe care le ilustrează numele unor A.D. Xenopol, N.
Iorga, V. Pârvan, D. Onciul, Gh. Brătianu, A. Oţetea. Profund
angajaţi în slujirea idealului naţional, căruia i-au dat luptători
şi martiri, ei s-au dăruit cu egală fervoare idealului ştiinţific al
disciplinei lor, raţiunea lor de a fi. Peste diferenţele de orientare
ftlosofică şi de opţiune politică, ei şi-au afirmat unanim adeziunea
la concepţia junimistă despre raportul între istorie şi patriotism,
pe care au adâncit-o teoretic şi au confirmat-o practic prin creaţia
lor ştiinţifică. Apărarea statutului ştiinţific al istoriografiei le-a
apărut ca o datorie patriotică, deoarece numai în măsura în care
rămâne ştiinţifică istoria poate să-i dea unui popor conştiinţa
clară a locului său în lume, numai aşa ea poate să ofere omului
de stat îndreptări pentru viitor din scrutarea trecutului, numai
aşa ea poate să formeze acel simţ istoric care, după vorba lui
N. Iorga, nu este decât „o parte, o foarte mare parte din bunul
515
simţ uman" şi rară de care nu se poate cârmui o naţiune. în felul
acesta, ei au putut dezvolta o istoriografie românească modernă,
profund originală, deschisă tuturor înnoirilor metodologice
şi tehnice, aptă de progres, armonios încadrată în marele efort
istoriografic internaţional, credincioasă misiunii ei naţionale şi
universale.
întăriţi de exemplul acestor oameni care şi-au îndeplinit cu
prisosinţă datoria vieţii lor, istoricii români de azi găsesc izvor
de forţă spirituală şi chezăşia unei demnităţi răsfrânte asupra
întregii naţiuni în deviza maioresciană: „Adevărul înainte de
toate!"

Scris, la cererea domnului Mircea Iorgulescu,

pentru „România literară" şi încredinţat revistei,
la 18 iulie 1980, în ajunul Congresului mondial
al istoricilor de la Bucureşti. Cenzurat. Publicat,
ca document, în „Magazin istoric·, XL, 6 (471),
iunie 2006, p. 5-9

516
 DIN DOSARUL UNEI CĂRŢI.
CONFRUNTARE CU CENZURA PE
MARGINEA VOLUMULUI:
GEORGE MURNU, STUDII ISTORICE
PRIVITOARE, LA TIIBCUTUL ROMÂNILOR
DE PESTE DUNĂRE,,
EDITURA ACADEMIEI, 1983

I.
Informare asupra volumului: George Murnu: Studii istorice
privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre, ediţie
îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae-Şerban TanctfOCa

Volumul reuneşte un nwnăr de opt studii datorate acad.

George Murnu privind trecutul românilor sud-dunăreni,
materiale publicate la începutul secolului şi în anii postbelici.
Întemeiate pe o largă bază docwnentară, supusă unei analize
profunde, materialele selecţionate în vederea publicării în
volwn (care ar suplini 6.e şi parţial lipsa unei lucrări de sinteză
asupra problemei enunţate) pun în lwnină originea comună
a românilor de pretutindeni şi a limbii lor, precwn şi rolul
românilor balcanici în istoria medievală a acestei părţi a Europei.
Textele sunt precedate de un studiu introductiv semnat de
bizantinistul Nicolae Şerban Tanaşoca, care face o prezentare
elogioasă a acad. George Murnu („personalitatea cea mai
complexă dăruită culturii noastre de cea «de-a doua renaştere
aromânească»"), o prezentare a studiilor acad. George Murnu,
contribuţia sa la abordarea istoriei românilor balcanici în
contextul istoriei celorlalte popoare din zonă.
517
 Dar N. Ş. Tanaşoca face mai puţin o analiză critică a tezelor
şi concluziilor lui G. Murnu, observaţiile sale fiind destul de
timide. Astfel, în problema genezei şi caracterului etnic al statului
Asăneştilor, acad. George Mumu scrie că a fost "opera exclusivă
a voinţei, inteligenţei şi energiei româneşti~ o operă "neaoş
românească", că statul acesta a fost "absolut românesc~ dar s-a
.nbulgarizat" treptat, deşi atunci când vorbeşte de titulatura sub
care a fost recunoscut Ioniţă (Ioaniţiu - scrie peste tot Murnu)
de Papa Inocenţiu al Iii-lea spune că era nDominus Bulgarorum
et Blacorum" (în manuscris se operează însă o schimbare a
locului celor două etnonime - pg. I SO, I S I etc.).
Amintim în acest context că acad. G. Mumu pomeneşte în
studiile sale de polemica dintre istoriografiile română şi bulgară
în această problemă, apreciind, pe bună dreptate, negarea sau
minimalizarea nejustificată de către istoricii bulgari a rolului
românilor balcanici în crearea statului Asăneştilor. Sigur,
observaţii ca cele de mai sus sau altele privind rolul bulgarilor
în acest caz sau în general „bulgarii... prin ei înşişi nu vor mai
juca în istorie decât un rol secundar" sau formulări ca "hoarda
barbară a turanicilor de la Volga~ "sufletul crud al seminţiei lui
Asparuh şi Crum" şi, în sfârşit, "teribila excrescenţă exotică" nu
au avut darul să pună capăt polemicii.
Remarca lui Tanaşoca la toate acestea este că Murnu
"exagerează" rolul românilor balcanici, f"ară nici o altă precizare.
La fel procedează cu opinia lui Murnu, potrivit căreia românii
din sudul Dunării aduc cu ei npe lângă altele şi formele de stat
bulgaro-bizantine ale ţării în care au trăit odinioară". (pg. I 54)
Mai mult, Tanaşoca îmbrăţişează integral teza acad. Murnu
despre ndeznaţionalizarea" românilor balcanici; nînstrăinarea"
lor etnică şi sufletească, deşi alţi istorici de-ai noştri (de ex. C.
Giurescu) vorbesc de asimilare ca proces obiectiv.
Unele afirmaţii ale lui Murnu, neamendate de Tanaşoca,
pot genera confuzii cu privire la geneza şi evoluţia poporului
518
român în spaţiul carpato-danubian, pot da apă la moară
adepţilor imigraţionismului. De exemplu, problema „ruperii
românismului central" şi reconcentrarea lui în Carpaţi.
Reproducem în acest sens nota de subsol de la pg. 36 din
primul studiu al lui G. Murnu: „O dovadă până atunci că masa
românilor nu ocupa teritoriul vast de mai târziu în Carpaţi pare
a fi tăcerea ce păstrează asupra lor Constantin Porfirogenetul
în cartea sa «De administrando imperio» când dă amănunte
interesante despre toate neamurile ce locuiau în veacul al X-lea
spre nordul imperiului". (Idem la pg. 37)
Tot neamendată rămâne şi teza privind faptul că românii din
sudul Dunării, venind în nord prin secolele XII-XIII, au găsit
Dacia traiană „deşartă de locuitori" pe alocuri, iar o parte din
fraţii lor „ocupau cetatea Carpaţilor„.". (pg. 154)
De asemenea, menţionăm că G. Murnu caracterizează
uneori provinciile româneşti şi poporul român după modelul
caracterologic şi de viaţă al românilor balcanici: „spirit
nomad, dezbinaţi, duşmani ai statorniciei"; „dinamismul eroic
consemnat inconştient pentru interese şi cauze străine" (dă
exemplu lupta Asanizilor şi a românilor dintre Tisa şi Carpaţi).
Supărătoare sunt şi unele citate din autori străini, în care se
afirmă că „românii nu sunt oameni", că „neamul valah minte,
fură şi înşeală pe toţi".
Pe de altă parte, considerăm necesar să se analizeze
oportunitatea renunţării la cele două comunicări ale acad.
George Murnu: „România şi Elada" şi „România şi Grecia",
întrucât nu sunt întocmite riguros ştiinţific şi conţin aprecieri
neîntemeiate.
Fiind vorba de o lucrare importantă şi necesară, recomandăm
refacerea studiului introductiv în sensul adâncirii analizei
critice. Totodată, apreciem că se impune o actualizare a
stadiului cercetării problemei românilor balcanici, atât la
noi cât şi la vecinii noştri, rolul acestora în istoria popoarelor
519
în mijlocul cărora au trăit şi, în ultimă instanţă, o prezentare
succintă a progreselor înregistrate de istoriografia românească
pe linia elucidării problemelor legate de locul şi timpul formării
poporului român şi a limbii române, de relaţiile poporului
nostru cu populaţiile migratoare şi în special cu slavii şi bulgarii.

[Nesemnat]

II.
Replic4 Li lnfo"""1'U ASupra volumului: George Mum~
Strulii istoria priflitoare Li trecutul rom4nilor de
peste Dunăre, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de
Nicolae-Şerban Tanatoca

Către Editura Academiei R.S. România

Mulţumind Editurii Academiei pentru comunicarea, în

copie, a Informării privitoare la volumul îngrijit şi prefaţat de
mine, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste
Dunăre de George Murnu, informare trimisă de „Direcţia
literaturii şi publicaţiilor", răspund următoarele la obiecţiile
formulate de autorul ei pe marginea textelor lui George Murnu
şi a studiului meu introductiv:
-Informatorul prezintă incomplet şi inexact poziţia lui George
Murnu în problema genezei şi caracterul statului Asăneştilor
şi înraţişează tendenţios, incomplet şi inexact aprecierile mele
asupra acestei poziţii, obiectându-mi lipsa de spirit critic. Din
textul Informării reiese că Murnu ar fi mers până la modificarea
izvoarelor (în titlul lui loniţă-Kaloian ar fi inversat în favoarea
românilor ordinea termenilor etnici, scriind „domn al românilor
/i bulgarilor" nu „al bulgarilor 1i românilor") pentru a exagera,
520
nejustificat şi împotriva adevărului istoric, rolul românilor în
mişcarea Asăneştilor. Murnu ar fi folosit la adresa bulgarilor
calificative depreciative de natură a întreţine pol<=mica între
savanţii bulgari şi români în această controversată problemă. Mi
se reproşează că nu critic cu suficientă vigoare aceste fapte şi că
nu fac „nici o precizare" alta decât că Murnu „exagerează" rolul
românilor balcanici.
În esenţă, informatorul nu face altceva decât să dezvolte, rară
dreptate, în chip neştiinţific, tezele unor istorici bulgari şi de alte
naţionalităţi - ruşi, sovietici, germani - privind poziţia nu numai
a lui Murnu, dar a întregii istoriografii româneşti în problema
originii şi caracterului mişcării Asăneştilor şi a statului lor.
Aceştia, din dorinţa de înlătura pe români din istoria ţaratului
Asăneştilor, trec cu vederea mărturiile clare ale izvoarelor
şi argumentele istoricilor noştri, atribuindu-le acestora din
urmă, pentru orice afirmaţie privitoare la rolul efectiv şi chiar
precumpănitor al românilor în viaţa statului bulgar în secolul al
XIII-iea, prejudecăţi naţionaliste „burgheze~
Nu numai că Murnu a redat exact titlul lui Ioniţă, că nu
a forţat izvoarele (cf. şi Vlah ia Mare, Bucureşti, 1913, p.
224-225: „împărat al bulgarilor şi românilor", „împărat al
Bulgariei şi Vlahiei"), dar el, asemenea tuturor istoricilor
români, nu a contestat niciodată rolul important al bulgarilor în
evenimentele în discuţie. Mai mult decât atât, aşa cum am arătat
pe larg în studiul introductiv, ca şi în lucrări deja publicate,
Murnu are meritul de a fi explicat istoric temeiurile solidarităţii
româno-bulgare mai bine decât alţi învăţaţi, analizând
raporturile românilor şi bulgarilor în vremea primului ţarat
cu deosebită fineţe. În nota 121, p. 87 a studiului introductiv
ne-am exprimat regretul că istorici bulgari ca B. Primov, care-i
atribuie lui Murnu „exagerări naţionaliste" în aprecierea
rolului românilor, neglijează aspectele pozitive ale contribuţiei
acestuia la adâncirea cunoaşterii tocmai a temeiurilor străvechi
521
ale solidarităţii româno-bulgare. Regretăm şi acum, mai mult
încă, faptul că informatorul român comite aceeaşi greşeală ca
învăţatul bulgar.
În ce priveşte deprecierea bulgarilor şi o anumită supra-
apreciere a valorii şi rolului românilor în viaţa politică şi militară
a Balcanilor în secolul al Xiii-lea, nu numai că le-am criticat, la
Mumu ca şi la istoricii români care l-au urmat, dar am şi căutat să
explicăm această atitudine, cu elemente de istorie a istoriografiei
(p. 34-35, 50-51 ). Informatorul prezintă denaturat şi incomplet
poziţia mea.
Oricât de mult am preţui valoarea cercetătorilor bulgari şi
străini în genere care s-au ocupat de statul Asăneştilor, nu putem
să respingem realizările cercetării româneşti, când sunt ştiinţific
întemeiate, nici să le judecăm lipsurile în acelaşi fel în care o fac,
exagerat, nedrept şi neştiinţific unii învăţaţi străini.
- Informatorul îmi impută că aş fi îmbrăţişat „integral" teza
acad. Murnu despre „deznaţionalizarea" românilor balcanici,
„înstrăinarea" lor emică şi sufletească, deşi alţi istorici de-ai
noştri (de ex. C. Giurescu) vorbesc de asimilare ca „proces
obiectiv': Imputarea e neîntemeiată şi prezentarea atitudinii
istoriografiei româneşti faţă de problema stingerii etnice a
românilor balcanici este inexactă, vădind lipsă de informare.
Precizăm că nu G. Murnu a susţinut teza dispariţiei „vlahilor"
din Bulgaria medievală prin deznaţionalizare sau asimilare -
după opinia noastră e vorba de o chestiune de terminologie care
se referă la acelaşi lucru: la faptul că românii balcanici nu se mai
simt români, nici „fraţi" cu cei din nordul Dunării, ci bulgari,
greci, sârbi etc. Dimpotrivă, G. Mumu are meritul de a fi emis
ipoteza potrivit căreia românii din ţaratul Asăneştilor, amplu
atestaţi în izvoarele vremii, dispar ulterior secolului al Xiii-lea
nu, cum se afirmase la noi, prin asimilare, prin deznaţionalizare,
prin bulgarizare, ci prin admigrarea la nord de Dunăre, la
românii carpato-dunăreni de care erau foarte legaţi prin
522
structură, etnie, limbă şi raporturi istorice. Cel care a susţinut
că românii balcanici au fost „bulgarizaţi" a fost tocmai C.C.
Giurescu, care a mers pe linia lui A.D. Xenopol. Menţionăm că
opinia lui Murnu este acum repusă în circulaţie de învăţaţi ca G.
lvănescu, cum am arătat în studiul introductiv.
Cât priveşte problema generală a modului în care dispar
românii balcanici, l-am prezentat pe larg în studiul introductiv,
urmând nu numai pe Murnu, ci şi pe T. Papahagi şi pe alţi
cercetători. E vorba atât de deznationalizarea
, rezultată din
acţiuni conştiente ale statelor balcanice - aspect pe care nu l-am
dezvoltat pe cât se cuvenea, din motive de oportunitate politică,
pentru a nu leza sensibilitatea vecinilor noştri sud-dunăreni -
cât şi de deznaţionalizarea prin asimilare lentă, provocată de
acţiunea factorilor economici, culturali, politici ce au lucrat în
acest sens asupra minorităţii româneşti din Peninsula Balcanică.
Poziţia noastră este clar enunţată în studiul introductiv: vlahii
balcanici nu sunt greci, bulgari etc., cum susţin unii cercetători
străini, care văd în „vlah" un termen socio-profesional, ci români
rupţi de restul masei româneşti prin acţiunea unor fatalităţi
istorice. Ei se topesc în masa popoarelor balcanice între care
trăiesc, pierzându-şi individualitatea etnică. Fenomenul pare
ireversibil, dar avem datoria de a scrie adevărul despre originea
şi istoria acestor români balcanici, a căror studiere este de
maximă importanţă pentru cercetarea genezei poporului
român. Dispariţia românilor balcanici nu este astăzi o temă
de controverse politke cu statele balcanice, ci de investigaţie
ştiinţifică în colaborarea cu savanţii balcanici. Socotesc că
trebuie să apărăm, cu demnitate şi înţelepciune, această poziţie
care este aceea a întregii istoriografii naţionale, a lui G. Murnu
ca şi a lui C.C. Giurescu.
-Informatorul susţine că „unele afirmaţii ale lui Murnu,
neamendate de Tanaşoca, pot genera confuzii cu privire la geneza
şi evoluţia poporului român în spaţiul carpato-danubian, pot da

523
apă la moară adepţilor imigraţionismului': Se citează un text în
care G. Murnu afirmă că în secolul al X-lea românii din Carpaţi
"nu ocupau teritoriul vast de mai târziu" (în V/abia Mare, p. 28:
"nu erau destul de tari şi compacţi"). Observaţia este cu totul
neîntemeiată, amendarea textului lui Mumu ni se pare inutilă.
în numeroase locuri din scrierile sale, incluse în volumul
de faţă, Murnu şi-a afirmat răspicat poziţia în problema
continuităţii, respingând, cu indignare chiar, pe adversarii
acesteia: "Roesler poate fi considerat astăzi ca perimat.
Elucidarea începuturilor de domnii româneşti din stânga
Dunării arată desăvârşita absurditate a ipotezei sale. Progresele
studiilor ulterioare ale istoricilor şi filologilor români şi străini
au arătat pe baze absolut ştiinţifice, cât de interesată şi şubredă
a fost ideea sa fundamentală asupra originii pur balcanice a
românilor"; "„.ideea continuităţii românilor în Dacia Traiană
a cărei temelie, în concepţia noastră, nu poate fi zdruncinată
pentru mai multe raţiuni pozitive, la care se adaugă şi un fapt
de o importanţă capitală ce nu poate fi în nici un caz accidental:
coincidenţa aproximativă dintre hotarele dominaţiei romane cu
cele actuale ale expansiunii româneşti" (Romdnii din Bulgaria
medievală, Bucureşti, 1939, p. 42): "Românismul balcanic,
izvorât din romanizarea popoarelor traco-ilirice, în cuprinsul
vast de la Marea Adriatică până la Marea Neagră şi de la Carpaţi
până în nordul Macedoniei şi Traciei" (V/abia Mare, p. 205 ).
„Pe lângă cei din văile şi podişurile Carpaţilor, găsim, din sec.
al X-lea încoace, o populaţie deasă de români în munţii Balcani
şi în Pind" (V/abia Mare, p. 206). "La vecinii noştri sudici (ca
şi la ungurii care ţin morţiş la doctrina lui Roesler din motive
„naţionale") nevr:i.lgia <faţă de revendicarea existenţei continue
a românilor în spaţiul carpato-balcanic, N. Ş. Tanaşoca> apare
ceva mai acută, pentru unii chiar firă leac de tămăduire, ca fiind
rezultanta unei idiosincrazii specifice şi mai cu seamă a uneia
sistematice şi unilaterale discipline de şcoală şi de propagandă
524
publică ce are la bază o dogmă de stat, mistica unui etnicism
care.„" (Românii din Bulgaria medievală, p. 43 ).
Harta răspândirii românilor în diferite epoci istorice în
vechea Dade variază, din lipsă de date suficiente şi suficient de
sigure, de la cercetător la cercetător. Unul dintre cei mai aprigi şi
distinşi apărători ai continuităţii, C. Daicoviciu, mergea până la
a contesta, pentru evul mediu timpuriu, prezenţa românilor în
ariile actuale ale Moldovei şi Ţarii Româneşti, unde ar fi coborât,
din Transilvania şi zona carpatică mai târziu. Murnu nu merge
atât de departe.
Nu vedem nici o posibilă confuzie generată de Murnu,
care îşi afirmă foarte limpede poziţia. El insistă însă şi asupra
continuităţii romanităţii la sudul Dunării, nu numai la nord,
după opinia noastră, cu perfectă dreptate.
A aduce amendamente sau amendări la afirmaţiile unui istoric
ori de d.te ori el vorbeşte despre o eventuală admigrare balcanică
la nord de Dunăre, mi se pare un scrupul inutil şi nepotrivit cu
nivelul Editurii Academiei, ca şi cu al cititorului român cultivat.
Ar fi ca şi cum de Secare dată când vorbim despre răsăritul sau
apusul soarelui, despre ridicarea sau coborârea lui pe cer, să ne
grăbim a adăuga că spusele noastre nu înseamnă că soarele se
învârte în jurul pămantului şi că n-am încerca cumva să dăm apă
la moară adversarilor heliocentrismului.
- Informatorul afirmă că "Murnu caracterizează uneori
provinciile româneşti şi poporul român după modelul
caracterologic şi de viaţă al românilor balcanici": "spirit nomad,
dezbinaţi, duşmani ai statorniciei.". El se referă probabil la
Vlahia Mare, p. 182-184, unde Murnu, încercând să explice
de ce românii în genere nu au avut în Evul Mediu "o putere de
lăţire cuceritoare, de acaparare şi stăpânire", de ce nu au avut
nO mare căpetenie războinică, impunătoare care să unească şi
să organizeze putei;ile lor însemnate acum", de ce nu au creat
adică un singur stat puternic, recurge şi la unele explicaţii de
525
„psihologie etnică", puţin convingătoare. La fel sunt de altfel şi
calificativele de „psihologie etnică" aplicate de el bulgarilor, pe
care am încercat la rându-ne să le explicăm prin romantismul
istoriografiei epocii şi prin prestigiul de care se bucura la
începutul secolului nostru această ramură a psihologiei. După
opinia lui Murnu, spiritul de discordie moştenit de români de
la uaci - la aceştia e amintit de iluşui istorici greci -, o anumită
„stare nepriincioasă geografică", „poate întrucâtva şi spiritul
nomadului duşman statorniciei, care i s-a întipărit în urma
uaiului păstoresc din lungile veacuri medievale", toate acestea ar
fi acţionat „centrifugal" în viaţa istorică a românilor care au trăit
în state separate multă vreme, angajate în competiţii de putere
dăunătoare intereselor neamului. Desigur, această digresiune
nu e întemeiată. Trebuie oare să-i dăm mai multă atenţie decât
am dat, pentru a le critica, opiniilor lui Murnu despre „sufletul
crud al seminţiei lui Asparuh şi Crum"? Nu mi se pare nici
necesar, nici oportun. în aceleaşi pagini, Murnu se ocupă de
faptul că adesea românii din Balcani, ca şi cei din Ardeal, supuşi
unor stăpâniri străine, au ajuns să-şi pună forţele remarcabile
în serviciul acestora, nu al unei creaţii politice şi culturale pur
româneşti. El se gândeşte la aromânii care s-au ilustrat în viaţa
grecilor şi, desigur, la oameni ca Iancu de Hunedoara, Matei
Corvin sau Nicolaus Olahus. Murnu deplânge acest fapt, nu
acuză pe români de lipsă de patriotism. Lucrurile ni se par dare
şi nu au nevoie de explicaţii suplimentare.
Mi se pare însă necesar să aratăm că niciodată Murnu nu
s-a gândit să afirme că „modelul caracterologic şi de viaţă al
românilor balcanici" ar consta din „spirit nomad, dezbinare,
duşmănie a statorniciei", cum insinuează informatorul, care
pare să accepte această caracterizare a romanităţii sud-dunărene
şi protestează împotriva extinderii ei la românii din nordul
Dunării. Vrea oare informatorul să adoptăm părerea aceasta a
sa, care e, şi de această dată, părerea unor cercetători străini ca
526
L. Pic, R. Roesler, P. Hunfalvy, G. Stadtmiiller, L. Tamas şi a
altora? Nu putem împărtăşi poziţia sa, care este neştiinţifică şi
a fost combătută la vremea ei, printre alţii, de însuşi Murnu. Se
ştie că românii balcanici sunt cei dintâi cunoscuţi de istorie şi
disputa în jurul „nomadismului" lor a fost deosebit de aprigă, cu
consecinţe purtând asupra întregului fenomen istoric românesc.
Amintim că în Vlah ia Mare, p. 10-11, ca şi în alte locuri din opera
sa, Murnu combate viguros ideea că în „Peninsula Balcanică nu
au fost mase statornice de români şi cu însemnătate politică, ci
numai gloate lainice şi de pripas".
- Informatorul vorbeşte despre faptul că „supărătoare sunt
şi unele citate din autori străini", în care se afirmă că „românii
nu sunt oameni", că „neamul valah minte, fură şi înşeală pe toţi".
Murnu găseşte asemenea citate nu numai supărătoare, ci
de-a dreptul calomnioase. Numai că el încearcă să le combată
şi să le explice, punând în evidenţă resorturile psihologice care
le-au determinat apariţia în textele medievale sau moderne. Un
întreg capitol din studiul lui despre Kekaumenos este consacrat
diatribei autorului bizantin împotriva românilor. Pentru Murnu
această diatribă insultătoare este o dovadă de însemnătate a
românilor şi a răscoalei lor împotriva opresorului bizantin,
iar aversiunea grecilor faţă de vlahi îi prilejuieşte o admirabilă
incursiune în domeniul istoriei mentalităţilor, un studiu asupra
„şovinismului" în Bizanţul medieval, manifestat nu numai faţă
de români, ci şi faţă de slavi, armeni etc. Am arătat în studiul
introductiv valoarea deosebită a acestei contribuţii româneşti
de la începutul secolului nostru la progresul cercetării într-un
domeniu atunci puţin cercetat de bizantinişti. Informatorul
prezintă incomplet şi inexact, din neînţelegere sau rea intenţie,
poziţia lui Murnu, rostul citatelor incriminate.
În alt loc al scrierii sale, Murnu se întreabă în această ordine
de idei: „Ce însuşiri frumoase va găsi magnatul ungur în neamul
527
lui Horia şi Iancu? Nu-l va numi perfid, împreună cu Jaksch,
comitele secuilor din sec. XV?" ş.a.m.d. (Vlahia Mare, p. 131).
- Nu văd ce e neştiinţific şi neîntemeiat în comunicările lui G.
Murnu despre România ji Elada, Românii ji grecii {nu România
şi Grecia cum greşit se transcrie în Informare). Dacă mi se va
explica, voi lua în considerare obiecţiile şi voi răspunde. Opinez
că publicarea lor e oporrună şi necesară, întrucât pledează în
favoarea prieteniei între români şi greci, în respecrul demnităţii
naţionale şi al adevărului istoric şi aduc observaţii şi nuanţări
preţioase ştiinţific privind aspecte de istorie balcanică, cum ar
fi de pildă fanariotismul, disociat de elenismul antic şi modern.
Am discutat pe larg aceste contribuţii în srudiul introductiv.
- Observaţia generală că se impune refacerea srudiului
introductiv în sensul adâncirii analizei critice mi se pare cu
totul nefondată. întreg srudiul este o analiză istorică şi critică a
personalităţii lui G. Murnu şi, mai ales, a lucrărilor sale istorice.
Am mers până la respingerea integrală a unora dintre afirmaţiile
şi ipotezele sale, datorate fie stadiului ştiinţei vremii sale, fie
unei intepretări discutabile. Am arătat mereu stadiul acrual al
chestiunilor discutate. Am socotit, fireşte, necesar, să pun însă
în lumină şi ce e durabil din opera lui Murnu, ce reprezintă,
prin el, anticipare românească în balcanologie şi bizantinologie,
ignorată pe plan internaţional.
- La fel de fără obiect - căci am făcut-o în srudiul
introductiv - mi se pare recomandarea de a "acrualiza stadiul
cercetărilor problemei românilor balcanici etc" {remarc lipsa
de corectirudine, stângăcia exprimării în limba română literară,
insuficient stăpânită).
în concluzie: socotesc că Informarea la care am răspuns nu
reprezintă o încercare de a contribui, prin critici întemeiate,
serioase şi competente, la îmbunătăţirea - totdeauna posibilă -
a lucrării mele, ci una de întârziere a publicării ei. Informatorul
se dovedeşte slab informat în problematica lucrării, superficial
528
în lectura ei, ispitit să acorde un credit nemeritat opiniilor unor
savanţi străini - bulgari, maghiari, germani, austrieci - care au
scris despre trecutul medieval al românilor şi despre istoriografia
noastră. Lucrul se explică, poate, prin incompetenţa sa, nu poate
fi însă scuzat, dacă ne gândim la răspunderea pe care o implică
funcţia sa.
Sunt surprins că, după mai bine de un an şi jumătate de la
predarea lucrării la Editura Academiei în formă definitivă,
după trecerea ei prin forurile de avizare prevăzute de lege,
după recomandarea publicării de către personalităţi ştiinţifice
competente şi de către instituţii specializate (ASSP, Institutul
„N. Iorga", Academia RSR), după discuţii utile cu redactorii
Editurii şi operarea de modificări în text, mi se prezintă o
Informare de nivelul penibil al acesteia, pentru a mă ghida după
ea în „refacerea" studiului.
Conştiinţa profesională şi sentimentul responsabilităţii faţă
de cultura naţională mă opresc să dau curs acestei recomandări.

Nicolae-Şerban Tanaşoca

S septembrie 1983

Textul de faţă a apărut în volumul /n

memoriam Florin Constantiniu. Smerenie.
Pasiune. Credinţă, Bucureşti, 2013, Editura
Enciclopedică, p. 664-673

529
 ÎN LOC DE ÎNCHEIERE

25 octombrie 2016
Citesc în Taşcu Trifon despre Congresul românilor otomani.
Apare acolo numele lui Dim a Badralexi. Ştiu căe o eroare. Numele
noastre sunt uitate. Este de fapt Dina Badralexi, prescurtarea
atât de caracteristică de la Constantin ... Mă surprind gândind că
trebuie să o întreb pe mama. :Nfama nu mai e. Sunt unul dintre
puţinii aromâni din România care mai cunosc unele spiţe de
neamuri aromâneşti.
În România sunt deformări involuntare din neştiinţă, în
Grecia deformări voluntare, cu sens politic. Murim, ca neam,
o ştiu, totul e să murim cu demnitate, precum Ghepardul lui
Lampedusa. Nu întrevăd nici un viitor de afirmare naţională
pentru aromâni. Singura posibilă a fost aceea de români
balcanici, devenită graţie şovinismelor balcanice cu totul şi cu
totul imposibilă.
În ce constă identitatea mea aromână? într-un mare sentiment
de singurătate şi de moarte.
Să ştii că mori, să ştii că dispari ca identitate colectivă, nimic
mai trist.

531
 Principalele volume: Fontes Historiae
Daco-Romanae, III. Scriptores Byzantini
saec. XI-XIV, 1975 (în colaborare cu Al.
Elian), distinsă cu premiul „Vasile Pârvan"
al Academiei Române pe anul 1975 şi
Scriptores Byzantini et acta saec. III-XV,
1982 (în colaborare cu H. Mihăescu, T.
Teoteoi, R. Lăzărescu), Literatura Bizan-
ţului, antologare, traduceri şi prezentare,
1971; Platon, Menexenos. Introducere, text
şi traducere, comentarii, 2000; Balcanologi
şi bizantinişti români, 2002; Bizanţul şi
românii. Eseuri, studii, articole, 2003;
Unitate romanică şi diversitate balcanică,
Contribuţii la istoria romanităţii bal-
canice, 2004 (în colaborare cu Anca
Tanaşoca); Balcanologie şi politică În
România secolului XX Victor Papacostea
În documente din arhivele securităţii şi din
arhiva personală, 2009; Creaţie şi tradiţie
literară bizantină. Studii şi texte, 2011;
Etudes byzantines et balkaniques, 2018.
A tradus în româneşte lucrări ştiinţifice
importante din domeniul bizantinologiei,
filosofiei şi balcanologiei şi a însoţit de
bogate comentarii erudite traduceri din
li~ratura bizantină (Dighenis Akritas,
Alexiada Anei Comnena, Cronografia lui
Mihail Psellos). A prefaţat şi însoţit de
comentarii istorice volume de texte ale lui
Gh. Tătărescu (Mărturii pentru istorie;
Regimul electoral şi parlamentar în
România, 2004) şi Take Ionescu (Amintiri.
Discursuri pentru România Mare, 2005).
A publicat traduceri din literatura parenetică
greacă, bizantină şi post bizantină (Agapet,
împăratul Vasile I, Grigore din Moldova)
A activat o vreme în cadrul PNL ca
editorialist şi redactor al ziarului Liberalul
(I 990- I993) şi s-a manifestat ca un apărător
statornic al tradiţiei monarhiei consti-
tuţionale în România modernă, subliniind în
repetate rânduri rolul istoric al MS Regele
Mihai I. A primit în 2008 Crucea Casei
Re!!ale a României.