Sunteți pe pagina 1din 1

Competenţa de comunicare – competenţă-cheie

Din perspectiva Cadrului Comun European, competenţele generale individuale ale elevului se
bazează pe cunoştinţele (savoirs; knowledge), deprinderile (savoir-faire; skills) şi competenţa
existenţială (savoir-être; existential competence) pe care acesta le posedă, precum şi pe capacitatea sa
de a învăţa (savoir-apprendre; ability to learn).
Competenţa de comunicare lingvistică se defineşte prin relaţia a trei componente
specifice: componenta lingvistică, componenta sociolingvistică şi componenta pragmatică, Componenta
lingvistică vizează formarea deprinderilor lexicale, fonetice, sintactice, în vreme ce componenta
sociolingvistică valorifică parametrii socioculturali ai utilizatorului limbii, iar componenta pragmatică se
concretizează în utilizarea funcţională a resurselor lingvistice (realizarea funcţiilor comunicative, a
actelor de vorbire), bazându-se pe schemele sau descriptorii schimburilor interacţionale.
Competenţa de comunicare lingvistică implică:
– receptarea,
– producerea,
– interacţiunea,
realizate fie în formă orală, fie în forma scrisă, fie în ambele forme.
Competenţa pragmatică face referire la coeziunea şi coerenţa discursului, la selectarea celor mai
potrivite tipuri şi genuri de texte în raport cu intenţia comunicativă. Abordarea de tip structural din
vechile programe, care vizau o cunoaştere pur teoretică a sistemului limbii, s-a dovedit perimată, fiind
înlocuită în noile programe cu una de tip funcţional, schimbare care a determinat şi transformarea
obiectivelor în competenţe. Standardele care însoţeau programele vechi fixau nivelul general de
cunoştinţe pe care un elev trebuia să le deţină la sfârşitul gimnaziului, făcând doar simple referiri la
aspectul operaţional al acestora. În noua viziune, competenţele sunt, prin definiţie, expresia autorităţii
unor opinii, priceperea bazată pe o cunoaştere temeinică a problematicii şi au ca bază aspectul operaţional
al cunoştinţelor. Se observă, astfel, că noua viziune a programelor are o perspectivă deschisă, care nu se
sfârşeşte odată cu ieşirea elevului din sistem.
Performanţa trebuie percepută ca indice calitativ de funcţionare, de randament social, având ca
indicator de bază funcţia comunicativă, de relaţionare. Revenind la accepţiunea termenului în plan strict
lingvistic, performanţa nu se confundă cu rezultatele participării elevilor la olimpiade şi concursuri
şcolare de profil, ci se defineşte prin gradul de integrare socială a individului, din perspectiva competenţei
acestuia de comunicare lingvistică, socială şi culturală.

S-ar putea să vă placă și