Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Istorie şi Geografie

Catedra de Istorie şi Relaţii Internaţionale

Dumitru D. Boghian

Introducere
în Teoria și Metodologia Cercetării
Curs rezumativ

Suceava
 2010

Cuprins

I. Ce ne propunem în călătoria noastră?........................................ 3

I.1. Obiectivele disciplinei……………………………………………... 3
I.2. Ce competenţe trebuie să dobândim?...................................... 3
II. Obligaţiile didactice ale studentului la disciplina TMC şi
evaluarea................................................................................... 8
II.1. Portofoliul de învăţare şi evaluare……………………………… 8
II. 2. Standarde curriculare de performanţă……………………… 1
II.3. Bibliografia minimală……………………………………………… 0
III. Elemente de teoria și practica cercetării științifice…………… 1
III.1. Conceptele teoriei și metodologiei cercetării științifice…… 1
III.2. Disciplinaritare, Multidisciplinaritate, Interdisciplinaritate 1
și Transdisciplinaritatea în cercetarea științifică………………….. 3
III.3. Formele (tipurile) și structura organizatorică (institu- 1
țională) a cercetării științifice în România……………………. 3
IV. Elemente de metodologia muncii științifice……...…………….
IV.1. Etapele şi instrumentele de studiu specifice TMC…………. 2
IV.2. Realizarea lucrărilor ştiinţifice (referate, comunicări, 0
eseuri, lucrări de licenţă etc.)……………………………………….
IV.3. Alte tipuri de activităţi de investigare şi lucrări 2
ştiinţifice………………………………………………………………… 6
IV.4. Aparatul critic al lucrărilor ştiinţifice…………………………. 2
IV.5. Elemente de deontologie a activităţii intelectuale………….. 8
IV.6. Să recapitulăm……………………………………………………. 2
IV.7. Extrase din legislaţia românească legată de deontologia 8
cercetării………………………………………………………………...
4
1

2
 4
5
5
9
6
3
6
4

6
7

I. Ce ne propunem în călătoria noastră?

I. 1. Obiectivele disciplinei
1. Formarea, exersarea şi consolidarea capacităţilor,
deprinderilor, priceperilor şi abilităţilor de muncă intelectuală,
învăţare prin cooperare şi cele ale gândirii critice;
2. Transmiterea/învăţarea şi operaţionalizarea conceptelor
de bază ale domeniului Teoriei și metodologiei cercetării științifice;
3. Operaţionalizarea deprinderilor, cunoştinţelor, valorilor şi
atitudinilor specifice Teoriei și metodologiei cercetării științifice prin:
• Perceperea coerentă a conceptelor teoretice specifice;
• Utilizarea conceptelor şi procedurilor specifice;
• Utilizarea surselor primare şi/sau secundare şi a metodologiei
specifice pentru rezolvarea unor probleme de interpretare a
fenomenului;
• Discriminarea între diferite categorii de surse şi de instanţe de
comunicare în analiza critică a discursului științific;
• Evaluarea unor probleme contemporane pe baza cunoştinţelor
despre trecut în perspectiva estimării unor soluţii pentru viitor în
dezvoltarea unei diversităţi de proiecte;
• Argumentarea unui punct de vedere asupra unui fapt științific şi
susţinerea acestuia prin folosirea de informaţii cantitative/
calitative inteligibile unui public specializat/neavizat;

3
 • Examinarea critică a unor decizii deja luate şi a unei palete de
opţiuni pentru viitor în vederea dezvoltării unui management
eficient al propriei învăţări şi al activităţilor în echipă;
• Asumarea critică a rolurilor care decurg din apartenenţa la diferite
grupuri (rasă, etnie, confesiune, naţiune, corp social, sex,
profesiune);
• Manifestarea unei viziuni personale pro-active asupra lumii în
contextul evoluţiei în cadrul unei societăţi a cunoaşterii.

I. 2. Ce competenţe trebuie să dobândim?

1. Cognitive
a. Cunoaştere şi înţelegere:
- definirea şi explicarea conceptelor de bază ale Teoriei și
metodologiei cercetării științifice şi utilizarea corectă, în contexte
variate, a limbajului de specialitate;
- exersarea cunoştinţelor fundamentale (generale şi speciale)
necesare unui cercetător în formare şi transpunerea acestora în
practică;
b. Explicare si interpretare :
- realizarea de conexiuni şi transferuri dinamice şi interdisciplinare
între diferitele componente conţinuturilor ştiinţifice şi
metodologice ale Teoriei și metodologiei cercetării științifice;
- argumentarea modurilor de interpretare a faptelor, fenomenelor şi
proceselor științifice specifice;
- analiza critică a surselor primare (izvoare), a resurselor
secundare, a ipotezelor şi teoriilor Teoriei și metodologiei
cercetării științifice;
- examinarea critică a caracteristicilor diferitelor modalităţi de
reconstrucţie științifică.
2. Tehnice/profesionale/metodologice:
- formarea, consolidarea şi operaţionalizarea deprinderilor
metodologice de investigaţie ştiinţifică;
- utilizarea unei varietăţi de resurse în vederea interpretării plurale
a fenomenelor şi proceselor științifice (diversitate şi
pluriperspectivitate);

4
 - selectarea instrumentelor adecvate soluţionării problemelor cu
caracter științific şi modelarea funcţională a faptelor şi proceselor
științifice specifice;
- investigarea unei varietăţi de conexiuni intra-, inter- şi
transdisciplinare pentru înţelegerea şi reconstrucţia științifică;
- conceperea de proiecte de cercetare ştiinţifică, derularea şi
finalizarea acestora;
3. Atitudinal – valorice:
- asumarea unei varietăţi de roluri şi sarcini pentru optimizarea
învăţării şi evaluării la Teoriei și metodologiei cercetării științifice;
- manifestarea unor atitudini pozitive şi active faţă exigenţele şi
responsabilităţile disciplinei şi faţă de întreaga activitate
profesională;
- promovarea unei educaţii democratice, bazată pe un sistem
coerent de valori moral-civice şi deontologice, respectând
diversitatea şi multiculturalitatea;
- deschiderea către formarea Temă continuă, către cercetare şi
perfecţionarea1.stilului Studiaţi
ştiinţific şi colaborarea
exigenţele cu specialişti
obiectivelordin alte
şi
domenii. competenţelor TMC.
2. Reflectaţi asupra propriilor dumneavoastră
aspiraţii referitoare la această disciplină de învăţământ
universitar.
3. Realizaţi un eseu de cinci minute în care să
comparaţi oferta disciplinei cu propriile aşteptări.
Utilizaţi spaţiul de mai jos pentru consemnarea răspunsurilor.

5
 Înscrieţi în diagrama Venn-Euler de mai jos concluziile legate de
aspiraţiile personale şi ofertă.

Să medităm !

„Înţelepciunea nu este produsul şcolarizării,

ci al încercării de o viaţă pentru a o căpăta.”
„Toată ştiinţa nu este nimic mai mult
decât o rafinare a gândirii de zi cu zi.”
"Şcoala trebuie să te ajute să devii intelectual.
Expert te faci singur."

6
 (Albert Einstein)
„Măsoară-ţi forţele după aspiraţiile tale,
si nu aspiraţiile după forţe!”
(Adam Mickievicz)

Aveţi un proiect al carierei ?

Redaţi mai jos trei coordonate majore ale acestuia.

7
Fig
.
.
Co
mp
ete
nţe
le
stu
diil
or
de
lic
enţ
ă
şi
a
cel
or
ma
ste
ral
e
(du
pă
M.
Sin
ger
, L.
Sa
riv
an,
fig.
3.1
,3

8
 II. Obligaţiile didactice ale studentului
la disciplina TMC şi evaluarea
Sarcinile didactice ale studentului la disciplina TMC constau în
participarea activă la activităţile de curs şi seminar, realizarea tuturor
obligaţiilor de învăţare şi evaluare (participarea la dezbaterile de la
cursuri şi seminarii, realizarea referatelor şi portofoliului de învăţare şi
evaluare etc.).
Evaluarea va fi continuă (formativă), pe parcursul tuturor
activităţilor de curs şi seminar, la care se adaugă o evaluare finală
(sumativă), prin examenul de la sfârşitul semestrului, cu următoarele
ponderi:

- examen (examinare orală) 40%

- activităţi aplicative: seminar 20 %
- probe de evaluare formativă – referate, eseuri, portofoliu 30%
- din oficiu 10%

II. 1. Portofoliul de învăţare şi evaluare

Un instrument important de învăţare şi evaluare/autoevaluare
este portofoliul studentului. Portofoliul reprezintă o mapă, o colecţie de
piese care cuprinde, mai mult sau mai puţin exhaustiv, materialele
realizate de student, în cadrul activităţii de învăţare, pe parcursul
semestrului, cuprinzând minimum 3 elemente (fișe de semnalare
bibliografică, fişe de lectură, un eseu argumentativ despre cercetarea
unui element specific domeniului, recenzii şi prezentări a unor lucrări
științifice etc.).

II. 1. a. Conţinutul minimal al portofoliului de învăţare şi

evaluare:
1. un eseu argumentativ în conformitate cu cerinţele de formă şi
conţinut (max. 1000 de cuvinte fiecare) pe o problematică
controversată (temele la alegere);
2. zece fișe de semnalare bibliografică ale lucrărilor parcurse
pentru realizarea eseului argumentativ;
3. fișele de lectură ale lucrărilor parcurse pentru realizarea
eseului argumentativ;

9
 II. 1. b. Fişa de autoevaluare/evaluare a portofoliului
Numele şi prenumele propunătorului………………………..
An studiu………..Specializarea………………………………

Auto- Aprecieri
Criterii de evaluare/descriptori de evaluare prof.
performanţă NS B FB NS B FB
Prezentarea portofoliului sub
forma unei mape/dosar
Înscrierea titlului pe copertă
Cuprins adecvat şi complet
Aspect Titluri şi subtitluri evidenţiate
general Precizarea obiectivelor, intenţiilor,
motivaţiei
Sistematizarea materialelor în
funcţie de obiective
Imagini, scheme însoţite de
explicaţii
Indicarea provenienţei
documentelor
Concluzii personale despre
subiect şi conţinut
Existenţa aparatului critic (note) şi
a bibliografiei
Referate
Documente
Hărţi, desene, tabele, scheme
Interviuri, biografii, anchete
Conţinut Recenzii, prezentări de carte
Eseuri structurate şi libere
Proiecte de cercetare individuală
şi/sau de grup
Concluziile la vizite, excursii
Micromonografie istorică
Rezultate la probele de evaluare
Părţile corespund temei generale
Semantica şi sunt eficiente pentru a o
explica
Conţinutul fiecărei părţi este

10
 semnificativ pentru subiectul
tratat şi corespunde subtitlului
Relaţii cronologice şi cauzale
între părţi
Folosirea adecvată a noţiunilor şi
termenilor de specialitate

II. 2. Standarde curriculare de performanţă

 Standarde minime pentru nota 5:
- însuşirea principalelor deprinderi, concepte, noţiuni, idei specifice
proiectării învăţării şi cercetării TMC;
- cunoaşterea faptelor principale, a problemelor şi teoriilor de bază
specifice conţinuturilor ştiinţifice ale TMC;
- realizarea eseurilor de învăţare şi autoevaluare, la nivelul minimal
de formă şi conţinut;
 Standarde minime pentru nota 10:
- abilităţi şi cunoştinţe certe şi profund argumentate referitoare la
conţinuturile ştiinţifice şi metodologice specifice TMC;
- exemple şi studii de caz analizate, comentate şi operaţionalizate
în situaţii diverse;
- mod personal de abordare şi interpretare a faptelor şi proceselor
științifice principale, a problemelor şi teoriilor de bază specifice
conţinuturilor ştiinţifice ale TMC;
- realizarea eseurilor de învăţare şi autoevaluare, la nivelul ridicat
de formă şi conţinut;
- parcurgerea bibliografiei minimale.

Temă
Definiţi două tematici de eseu argumentativ, pe care v-ar plăcea să le
realizaţi, la disciplina TMC, potrivit aspiraţiilor/preocupărilor personale.

II.3. Bibliografie minimală

11
1. Armstrong D., What is a Law of Nature?, Cambridge University
Press, Cambridge, 1983;
2. Blackburn Simon, The Oxford Dictionary of Philosophy, Oxford
University Press, 2005;
3. Carl Hempel, Aspects of Scientific Explanations and Other
Essays in the Philosophy of Science, Free Press, New York,
1965;
4. Carnap Rudolf, Philosophical Foundations of Physics, Basic
Books, New York, 1966;
5. Cartwright Nancy, How the Laws of Physics Lie, Clarendon
Press, Oxford, 1983;
6. Didier Julia, Dicționar de filosofie, București, Editura Univers
Enciclopedic, 1999;
7. Duhem Pierre, La théorie physique, son objet – sa structure, Vrin,
Paris, 1989;
8. Field Hartry H., Science Without Numbers. A Defence of
Nominalism, Basil Blackwell, Oxford, 1980;
9. Flonta Mircea, Imagini ale științei, București, Editura Academiei
Române, 1994;
10. Flonta Mircea, Perspectivă filosofică şi raţiune ştiinţifică, Editura
Şt. şi Encicl., București,1985;
11. Fraassen Van Bas C., Laws and Symmetry, Clarendon Press,
Oxford, 1989;
12. Fraassen Van Bas C., The Scientific Image, Clarendon Press,
Oxford, 1980;
13. Georgescu Stefan, Flonta Mircea, Pârvu Ilie (Coord.(, Teoria
cunoaşterii ştiinţifice, București, Editura Academiei, 1982;
14. Hacking Ian, Representing and Intervening, Cambridge University
Press, London, 1983;
15. Klein J. et alii, Transdisciplinarity: Joint Problem Solving among
Science, Technology and Society: An Effective Way for
managing Complexity, Berlin, Birkhauser, 2001;
16. Klein J., Crossing Boundaries: Knowledge, Disciplinarities and
Interdisciplinarities, University Press of Virginia, London, 1996;
17. Kuhn S. Thomas, Structura revoluţiilor ştiinţifice, București,
Editura Humanitas, 1995;

12
 18. Lacey Alan Robert, An Dictionary of Philosophy, Routledge, New
York/London, 2005;
19. Grayling Anthony C., Epistemology, în Nicholas Bunnin, E. P.
Tsui-James, The Blackwell Companion to Philosophy, Blackwell
Publishing, Second edition, 2003;
20. Newton - Smith W. H., Raţionalitatea ştiinţei, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1994;
21. Nicolescu Barbu, Transdisciplinaritatea. Manifest, Ed. Polirom,
Iaşi, 1999;
22. Pârvu Ilie, Introducere in epistemologie, Editura Polirom, Iași,
1998;
23. Pârvu Ilie, Teoria ştiinţifică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981;
24. Pârvu Ilie, Teoria ştiinţifică. Modalitati de reconstructie si modele
sistematice ale structurii si dinamicii teoriilor stiintifice, București,
Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1981;
25. Popper Karl R., Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
26. Quine W.V.O., „Două dogme ale empirismului”, în vol.
Epistemologie. Orientări contemporane, ed. Ilie Pârvu, Ed.
Politică, Bucureşti, 1975;
27. Resweber Jean-Paul, Le pari de la transdisciplinarite: vers
l'integration des savoirs, L'Harmattan, Paris, 2000;
28. Somerville M., Rapport D., Transdisciplinarity: reCreating
Integrated Knowledge, Oxford, EOLSS Publishers, 2000;
29. Topolski Jerzy, Metodologia Istoriei, EȘE, București, 1987;
30. Weinert Friedel (ed.), Laws of Nature. Essays on Philosophical,
Scientific and Historical Dimensions, Walter de Gruyer, Berlin,
New York, 1995.

Notă: Această bibliografie minimala va fi completată,

obligatoriu, cu lucrările citate în text.
Temă
Identificați, fiecare în funcție de domeniul de studiu, cinci lucrări
fundamentale de Teoria și Metodologia Cercetării Științifice, indiferent de
perioada în care au fost realizate, care să trateze problemele fundamentale ale
cercetării și metodologiei acesteia.

13
 III. Elemente de teoria și practica cercetării
științifice

III. 1. Conceptele teoriei și metodologiei cercetării științifice

În decursul multimilenarelor sale eforturi de cunoaștere, Omul

(atât cel generic, cât și reprezentanții săi – filosofi, oameni de știință,
teoreticieni și practicieni, deopotrivă) s-a preocupat de perfecționarea și
rafinarea modalităților și posibilităților de investigare a lumii
înconjurătoare, în vederea adaptării la realitățile în care a trăit sau
trăiește.
Fără a ne opri, în rândurile care urmează, asupra imensității
problemelor gnoseologiei (teoria generală a cunoașterii1) și filosofiei
științei (științelor), arătăm că, în condițiile date, oamenii de știință și
filosofii au dezvoltat, împreună cu celelalte teorii (despre univers, lumea
văzută și nevăzută a materiei, despre spirit, viață, om, societate și
cultură etc.) o teorie a cunoașterii științifice – epistemologia (gr.
επιστεμε/episteme -știință, cunoaștere, verbul ἐπίσταμαι, ”a şti”; logos
– discurs, teorie), integrată ca ramură a filosofiei, care încearcă să
răspundă la întrebările complexe: Ce este cunoașterea științifică? Cum
a apărut și s-a dezvoltat cunoașterea științifică? Cum este posibilă
cunoașterea științifică? Care este destinul cunoașterii științifice?
Având în vedere obiectul său de studiu – originile, natura,
scopurile, metodele, mijloacele, instrumentele și validitatea
cunoașterii de tip științific2, epistemologia este, în fapt, o
1
Parte a filosofiei care cercetează posibilitatea cunoașterii lumii de către om, legile,
izvoarele și formele acestei cunoașteri; teoria cunoașterii (DEX). Prin urmare, obiectul
gnoseologiei este esența cunoașterii umane (elementele și mecanismele sale
fundamentale), separată de modalitățile particulare de cunoaștere: obiectul, subiectul,
mecanismul, condițiile, cauzele, legile, căile, genurile de cunoaștere umană (științifică
și neștiințifică – religioasă, artistică, spirituală). Genurile diferite de cunoaștere sunt
definite de gnoseologie potrivit unor criterii precum facultățile cognitive angajate în
proces, după mijloacele obiective angrenate și după specificul cognitiv impus de
obiect.
2
Stefan Georgescu, Mircea Flonta, Ilie Pârvu Coord. Teoria cunoasterii stiintifice,
București, Editura Academiei, 1982 ; Ilie Pârvu, Teoria ştiinţifică. Modalitati de
reconstructie si modele sistematice ale structurii si dinamicii teoriilor stiintifice,
București, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1981 ; Mircea Flonta, Imagini ale științei,

14
metaștiință/metacunoaștere, o știinta despre știință, studiul cunoașterii
de tip științific. Deși în unele dicționare se procedează la o suprapunere
între cele două concepte (gnoseologie/epistemologie) 3, considerăm că
diferențierea dintre acestea este extrem de clară, gnoseologia fiind o
teorie generală a cunoașterii tuturor domeniilor lumii, în vreme ce
epistemologia vizează doar cazul particular al cunoașterii științifice.
Așadar, ocupându-se tot de cunoaștere4, este doar o reflecție asupra
științelor, încercând să desprindă o metodă universal valabilă, care să
unifice și să simplifice toate operațiile în științe.5
În acest context, se cuvin făcute câteva precizări referitoare la
conceptul de știință. Având la bază termenul latinesc scientia =
cunoaștere, conceptul de știință vizează, în sens larg, sfera de activitate
umană a cărei funcție constă în dobândirea și sistematizarea teoretică a
cunoștințelor despre realitate, materializându-se într-un ansamblu
sistematic de cunoștințe despre natură, societate și gândire6.
Cuprinzătoarea sferă a științei este divizată în științele ale naturii
(exacte, analitice) și științele sociale (umaniste, comprehensive).
Investigația științifică presupune studiul lumii înconjurătoare prin
observație, experiment și raționament, pe baza unei metodologii
științifice, definite și perfecționate de-a lungul timpului, potrivit unei
filosofii și logici specifice fiecărui domeniu de cercetare.
Dintre criteriile care trebuie să ghideze cercetarea științifică
menționăm: caracterul deschis, nedogmatic, în cunoștința faptului că nu
deţinem adevărul suprem (absolut); verificarea validității rezultatelor
cercetării, cuprinzând și condițiile în care s-ar putea dovedi neadevărate;
documentare și argumentare minuțioasă și urmarea unei metodologii

București, Editura Academiei Române, 1994, p. 7-17

3
Julia Didier, Dicționar de filosofie, București, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p.
138; Alan Robert Lacey, An Dictionary of philosophy, Routledge, New York/London,
2005, p. 96-100, 127; Anthony C. Grayling, Epistemology, în Nicholas Bunnin, E. P.
Tsui-James, The Blackwell Companion to Philosophy, Blackwell Publishing, Second
edition, 2003, p. 37-60; „Epistemologia este ramura teoriei științei și totodată a filosofiei
care cercetează originea, structura, metodele și validitatea cunoașterii științifice.”
(Ștefan Georgescu, 1970).
4
Simon Blackburn, The Oxford Dictionary of Philosophy, Oxford University Press,
2005, p. 118.
5
Julia Didier, Op. cit., p. 138;
6
NODEX, 2002.

15
riguroase care conduc către concluziile obținute; publicare tuturor
surselor folosite și luarea în considerare a nivelului actual de care se
pleacă în investigație, pentru ca rezultatele să fie comparabile și critice;
interogația critică (sceptică) a propriului demers de cercetare și a
celorlalte surse, care sunt confirmate sau infirmate prin intermediul
raționamentelor și experienței proprii de cunoaștere etc.
De-a lungul timpului, oamenii de știință au descoperit unele dintre
legile care stau la baza devenirii lumii precum și unele dintre legile care
guvernează fiecare domeniu de investigare științifică. Totodată s-a
conturat o filozofie a științei, în general, și a fiecărei științe, în parte, ca
ramuri ale filosofiei, divizată în epistemologia ştiinţei, care încercă să
răspundă la eternele întrebări legate de caracterul științific al
cunoașterii științifice (”incontestabilitatea” adevărurilor științifice,
validitatea rezultatelor experimentelor unificarea sistemului metodologic)
și metafizica ştiinţei care abordează tematici referitoare la elementele
”enigmatice” de care se ocupă filosofia și știința (determinism și
cauzalitate, metafizica sau cunoașterea dincolo de experiență,
teleologia7 etc.).
De cele mai multe ori, este greu de realizat o delimitare precisă
între domeniile de studiu ale filosofiei științei, epistemologiei și
metodologiei științifice, întrepătrunderile care se manifestă denotând
complexitatea și limitele cunoașterii umane, în general, precum și
caracterul holistic al științei.
În acest context, este necesar să abordăm conceptul de teorie,
cu aplicabilitate directă la teoriile științifice. Noțiunea de teorie (derivată
din verbul gr. theorein = ”a contempla, a observa, a examina”)
desemnează, în limbajul curent, o idee sau un set de cunoștinţe
speculative, izvorâte, cel mai adesea din observaţie8 sau experienţă,
oferind o reprezentare ideală asupra lucrului, ființei, fenomenului sau
procesului investigat, fără a presupune o aplicabilitate imediată. Teoriile
științifice reprezintă seturi de cunoștințe și idei specifice despre
cunoașterea științifică (metaștiință), despre felul și modalitățile de
7
Grecescul τελεολογία, compus din τέλος, télos – scop și λόγος, lógos – discurs,
învățătură, teorie) este teoria care are vizează finalitatea lucrurilor și a ființelor în
natură, lume și univers (Care este scopul existenței omului ? Cu ce scop am fost
creați sau am apărut? Care este destinul nostru ca ființe istorice?).
8
observaţia este actul de studiere/monitorizarea atentă a fenomenelor, fără dorinţa de
a schimba, pentru a ajuta procesul de cunoaștere și intervenție…)

16
cunoaștere ale adevărului, ale obiectelor de studiu etc. De aceea, în
gnoseologie și epistemologie s-au emis teorii despre cunoaștere
(generală și științifică), pe când în științele zise exacte, matematica, de
exemplu, în logica matematică o teorie reprezintă un set de afirmații, din
care unele sunt axiome iar celelalte teoreme, demonstrate din primele
pe baza și cu mijloacele regulilor logicii. Modelele matematice sunt,
adesea, utilizate drept suport pentru derivarea dintr-un restrâns set de
principii fundamentale şi ecuaţii, de predicții despre diferite sisteme, care
urmează să fie verificate experimental. În fizică, chimie, biologie, chiar și
în cazul unor științe sociale (sociologie, psihologie etc.) o teorie este un
model sau un cadru pentru cunoaște, a înţelege și a explica universul,
natura şi oamenii.
În același timp, teoria poate să fie o descriere anticipativă a unui
fenomen sau proces, ca rezultat al cunoașterii, dar care nu a fost încă
observat sau verificat experimental (particula elementară-bosonul
Higgs/Higgins, găurile negre, universurile paralele, teoria relativității
etc.).
În domeniul științelor sociale, o teorie poate presupune atât o
soluţie la o problemă socială, reieșită din teoriile generale, un cadru care
facilitează simplu, riguros și eficient luarea deciziilor în cazuri concrete,
cât și un ansamblu de idei generale, concrete sau abstracte, despre
lumea și viața socială (materialismul dialectic și istoric, evoluționismul și
neo-evoluționismul etc.), ca niște cazuri particulare ale existenței. De
altfel, fiecare știință socială își construiești, îmbogățește, validează sau
invalidează propriul corpus de teorii (teorii economice, sociologice,
politice, juridice, psihologice, istorice etc.) și metodologii, în mod
individual sau în strânsă corelare cu celelalte științe.
Din această perspectivă, teoria cercetării științifice vizează
ansamblul sistematic de idei, legi, concepte, metodologii,
instrumente și produse care ghidează cunoașterea, investigația
științifică, constituită și îmbogățită de-a lungul devenirii cunoașterii
științifice în cadrul general al cunoașterii umane. De aceea, de multe ori,
teoria cercetării științifice a mai fost denumită și logică, filosofie sau
metodologie a cercetării științifice, cuprinzând, în general, același
domeniu – investigația.

17
 Până în prezent, au fost stabilite o serie de criterii ale teoriei/
teoriilor științifice, care trebuie îndeplinite în vederea intrării acesteia pe
traseul recunoașterii epistemologice;
 lipsa afirmațiilor care se conțin pe ele însele ca premise;
 consistență (logică) internă – materializată prin lipsa de
contradicțiilor în structura teoriei;
 consistență externă – lipsă de contradicții cu alte teorii
recunoscute (acest criteriu trebuie abordat cu o anumită rezervă,
având în vedere relativitatea cunoașterii);
 valoarea cercetării – caracterizată prin explicarea unor noi
probleme care până acum nu au putut fi explicate;
 testabilitate (verificare) empirică și/sau prin experiment;
 explicație (argumentare) eficientă și coerentă:
 falsificabilitate – o teorie trebuie să fie astfel formulată,
încât afirmațiile sale să poată fi infirmate prin experiment, deoarece
teoriile nefalsificabile, care nu pot fi infirmate experimental, nu pot fi
considerate științifice (reprezintă doar afirmații neverificabile).
Legile științifice reprezintă acele propoziții științifice prin care se
afirmă relațiile dintre două și mai multe variabile, fiecare dintre acestea
fiind legate, cel puțin parțial și indirect, proprietățile sistemelor concrete.
Astfel, legile științifice exprimă raporturile esenţiale, necesare,
generale, relativ stabile şi repetabile între laturile interne ale
aceluiaşi obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite
sau între stadiile succesive ale unui anumit proces (DexLR). De
regulă, aceste raporturi și înlănțuiri se bazează pe existența și
manifestarea unor cauze și sunt puse în evidență prin intermediul unor
metode și instrumente științifice. În aceste condiții s-a structurat
metodologia cercetării științifice, ca latură pragmatică și normativă a
investigației, facilitând întregul demers de cunoaștere.
De-a lungul statuării bazelor epistemologice ale cercetării
științifice, științele au fost clasificate diferit, în funcție de legile după care
se conduc: științe pozitiviste - bazate pe modele și legități verificabile
experimental (fizica, chimia biologia etc.) și științe nepozitiviste
(științele sociale, în general, și istoria, în special). În ultimul timp se
observă încercarea tot mai susținută de a depăși acest cadru restrâns

18
de întelegere și definire a caracterului unei științe, fiecare dintre acestea
având și laturi pozitiviste și nepozitiviste.
Trecând la discutarea metodologiei științifice, arătăm că stricto
senso conceptul desemnează ansamblul metodelor, tehnicilor și
instrumentelor de investigație științifică, având un puternic caracter
normativ, pragmatic și aplicativ. Derivând etimologic de la cuvintele
greceşti odos = drum, cale şi metha = către, spre, sau de la latinescul
methodus, metoda reprezintă demersul raţional, teoretic şi practic de
investigare9, calea, modul/modalitatea concretă şi sistematică de
cercetare, cunoaştere, înţelegere şi transformare a realităţii10.
Ca ansamblu ordonat logic de principii, reguli, tehnici şi etape
prin care se proiectează, se organizează, se realizează direct
cercetarea științifică şi evaluarea rezultatelor acesteia, metodologia de
investigație trebuie să se afle în posesia oricărui specialist, indiferent de
domeniul abordat. Dobândirea și cunoașterea competențelor de
cercetare face obligatorie însușirea metodologiei științifice.
Deși multe descoperiri s-au făcut, aparent, la voia întâmplării
(hazardului), pentru o riguroasă cercetare științifică trebuie urmați
anumiți pași metodologici, într-un algoritm complet, care, într-un model
ideal ar presupune:
1. observarea și măsurarea fenomenelor și proceselor, empiric (prin
studiul realității și experiment), diferit de la o știință la alta;
2. adunarea și ordonarea materialului (bibliografic, de teren,
experimental);
3. asocierea, compararea și analiza critică a acestora;
4. modelarea și emiterea de ipoteze, crearea de modele și
prognoze, stabilirea nivelului de importanță al acestora;
5. testarea ipotezelor, a modelului prin analize, experimente, teste,
încercări etc.
6. demonstrarea și confirmarea sau infirmarea ipotezelor;
7. comunicarea și publicarea rezultatelor, pentru ca acestea să
poată fi verificate și validate de alții;

9
*** Le Petit Larousse ilustré, 100-e Édition, Paris, 2005, p. 686
10
*** Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 567; Eugenia Dima (coord.),
Dicţionar explicativ ilustrat al limbi Române (DEXI), Chişinău, Ed. Arc/Ed. Gunivas,
2007, p. 1141

19
 8. modificarea, dezvoltarea sau invalidarea modelului/prototipurilor/
tehnologiilor etc., în funcție de rezultatele testelor și de opiniile
altor specialiști.
Făcând parte din domeniul creativității umane, cercetarea
științifică poate avea durate diferite (atât incubația datelor, iluminația
ipotezelor si teoriilor cât și verificarea și validarea rezultatelor).
III.2. Disciplinaritare, Multidisciplinaritate, Interdisciplina-
ritate și Transdisciplinaritatea în cercetarea științifică

Complexitatea lumii şi a cunoaşterii contemporane a condus la

modificarea viziunilor epistemologice tradiţionale şi la apariţia unor noi
concepte precum cel al transdisciplinarităţii11. Este vorba de o nouă
poziţie şi filozofie ştiinţifică şi intelectuală, de un nou comportament
gnoseologic, izvorâte din necesitate surprinderii unităţii şi complexităţii
lumii prezente şi viitoare. Se realizează, astfel, o mai facilă gestionare a
universalităţii prin surprinderea conexiunilor dintre fapte, fenomene şi
procese unitare în realitate. În scurtă vreme, acest concept a penetrat în
diferite domenii, cel didactic nefăcând excepţie, dinamizând
cunoaşterea.
Finalitatea transdisciplinarităţii este înţelegerea lumii prezente,
unul dintre imperativele sale fiind unitatea cunoaşterii. Se deschid,
astfel, dialoguri fertile între diferite domenii ale cunoaşterii, aparent
diferite. Se pot realiza conexiuni lesnicioase între fizica particulelor şi
neurofiziologie, matematică şi poezie, biologie şi economie, politică şi
informatică, ştiinţă şi religie etc. Transdisciplinaritatea conduce la o
atitudine deschisă faţă de societate, fiinţa umană, cultură, religie,
presupune dialogul şi reconcilierea ştiinţelor exacte cu ştiinţele
umaniste, cu artele, literatura, poezia şi experienţa interioară.
Prin abordare transdisciplinară se depăşesc graniţele dintre
domenii, se recreează cunoaşterea integrată, devenind o cale efectivă
de gestionare a complexităţii, rezolvând problemele dintre ştiinţă,
tehnologie şi societate.12
11
Barbu Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest, Ed. Polirom, Iaşi, 1999; Jean-Paul
Resweber, Le pari de la transdisciplinarite: vers l'integration des savoirs, L'Harmattan,
Paris, 2000.
12
Klein J., Crossing Boundaries: Knowledge, Disciplinarities and Interdisciplinarities,
University Press of Virginia, London, 1996; Idem et alii, Transdisciplinarity: Joint

20
 Temă
Studiaţi cu atenţie textele de mai jos şi rezumaţi definiţiile – interdisciplinaritate,
pluridisciplinaritate, transdisciplinaritate. Transferaţi aceste concepte la propriul
domeniu de studiu şi la cele conexe din domeniul științelor sociale
Carta Transdisciplinarităţii
Preambul
Considerând că proliferarea actuală a disciplinelor academice si ne-academice
conduce la o creştere exponenţială a cunoaşterii, care face imposibilă orice privire
globală asupra fiinţei umane,
Considerând că doar o inteligentă capabilă să înţeleagă dimensiunea planetară
a conflictelor actuale ar putea face faţă complexităţii lumii noastre şi pericolului
contemporan al autodistrugerii materiale si spirituale a speciei noastre,
Considerând că viaţa este serios ameninţată de o tehnoştiinţă triumfătoare ce
se supune doar înspăimântătoarei logici a eficacităţii în slujba eficacităţii,
Considerând că ruptura contemporană dintre o cunoaştere din ce în ce mai
bogată si o fiinţă interioară din ce în ce mai săracă duce la apariţia unui nou
obscurantism ale cărei consecinţe pe plan individual si social sunt incalculabile,
Considerând că acumularea cunoştinţelor, fără precedent în istorie,
accentuează inegalitatea dintre cei ce le posedă si cei care nu le posedă, provocând
astfel inegalităţi în sânul naţiunilor si între naţiunile de pe planeta noastră,
Considerând, totodată, că toate aceste pericole enunţate îşi au şi
contraponderea pozitivă, creşterea extraordinară a cunoaşterii putând duce în final la o
mutaţie comparabilă cu aceea a transformării primatelor în homo sapiens,
Considerând toate cele expuse, participanţii la Primul Congres Mondial al
Transdisciplinarităţii (Convento da Arrábida, Portugalia, 2-7 noiembrie 1994) adoptă
prezenta Cartă, concepută ca un ansamblu de principii fundamentale ale comunităţii
spiritelor transdisciplinare, constituind un contract moral pe care fiecare semnatar al
acestei Carte îl face cu sine însuşi, fără nici o constrângere de ordin juridic ori
instituţional.
Articolul 1 :
Orice tentativă de reducere a fiinţei umane la o definiţie şi de descompunere a
sa în structuri formale, indiferent care ar fi acestea, este incompatibilă cu viziunea
transdisciplinară.
Articolul 2 :
Recunoaşterea existentei unor diferite niveluri de Realitate, guvernate de logici
diferite, este inerentă atitudinii transdisciplinare. Orice tentativă de reducere a Realităţii
la un singur
Problem Solving nivel,
amongguvernat
Science, de o singură
Technology and logică,
Society:este incompatibilă
An Effective cu
Way for
transdisciplinaritatea.
managing Complexity, Berlin, Birkhauser, 2001; M. Somerville, D. Rapport,
Articolul 3: reCreating Integrated Knowledge, Oxford, EOLSS Publishers,
Transdisciplinarity:
2000. Transdisciplinaritatea este complementară demersului disciplinar; din
confruntarea dintre discipline, ea face să apară noi rezultate si noi punţi între ele; ea ne
oferă o nouă viziune asupra Naturii şi a Realităţii. Transdisciplinaritatea nu caută

21
să elaboreze o superdisciplină înglobând toate disciplinele, ci să deschidă toate
disciplinele la ceea ce au în comun si la ceea ce se află dincolo de graniţele lor.
Articolul 4:
Cheia de boltă a transdisciplinaritătii este unificarea semantică si operativă a
accepţiunilor între si dincolo de diferitele discipline. Ea presupune o raţionalitate
deschisă, printr-o nouă viziune asupra relativităţii noţiunilor de "definiţie" si
"obiectivitate". Formalismul excesiv, rigiditatea definiţiilor si absolutizarea obiectivităţii,
implicând excluderea subiectului, nu pot avea decât un efect de sărăcire a realului.
Articolul 5:
Viziunea transdisciplinară este deschisă în măsura în care depăşeşte domeniul
ştiinţelor exacte prin dialogul si reconcilierea lor, nu doar cu ştiinţele umaniste ci si cu
artele, literatura, poezia si experienţa interioară.
Articolul 6:
In raport cu interdisciplinaritatea si multidisciplinaritatea, transdisciplinaritatea
este multireferenţială si multidimensională. ţinând seama de diferitele concepţii asupra
timpului si istoriei, transdisciplinaritatea nu exclude existenta unui orizont transistoric.
Articolul 7 :
Transdisciplinaritatea nu se constituie nici într-o nouă religie, nici într-o nouă
filosofie, nici într-o nouă metafizică, nici într-o ştiinţă a ştiinţelor.
Articolul 8:
Demnitatea fiinţei umane este atât de ordin planetar cât si cosmic. Apariţia
fiinţei umane pe pământ este una din etapele istoriei Universului. Recunoaşterea Terrei
ca patrie a tuturor fiinţelor umane este unul din imperativele transdisciplinaritătii.
Fiecare fiinţă umană are dreptul la o naţionalitate, dar locuind pe Pământ este şi o fiinţă
transnaţională. Recunoaşterea de către dreptul internaţional a acestei duble
apartenenţe - la o naţiune şi la Terra - este una dintre finalităţile cercetării
transdisciplinare.
Articolul 9:
Transdisciplinaritatea conduce la o atitudine deschisă fată de mituri si religii si
fată de cei care le respectă în spirit transdisciplinar.
Articolul 10:
Nu există nici o cultură privilegiată în raport cu celelalte. Demersul
transdisciplinar este în sine transcultural.
Articolul 11:
O autentică educaţie nu poate favoriza abstractizarea în dauna altor forme de
cunoaştere. Educaţia trebuie să pună accentul pe contextualizare, concretizare şi
globalizare. Educaţia transdisciplinară se bazează pe reevaluarea rolului intuiţiei,
imaginaţiei, sensibilităţii şi corpului în transmiterea cunoştinţelor.
Articolul 12:
Elaborarea unei economii transdisciplinare se bazează pe postulatul că
economia trebuie să fie în serviciul fiinţei umane şi nu invers.

22
 Articolul 13:
Etica transdisciplinară respinge orice atitudine ce refuză dialogul si dezbaterea,
indiferent de originea acestei atitudini - fie ea de ordin ideologic, scientist, religios,
economic, politic, filosofic. Cunoaşterea împărtăşită ar trebui să ducă la o înţelegere
împărtăşită, fondată pe respectul absolut al diversităţilor colective si individuale, unite
prin viata comună pe una si aceeaşi planetă.
Articolul 14:
Rigoarea, deschiderea si toleranta sunt caracteristicile fundamentale ale
atitudinii si viziunii transdisciplinare. Rigoarea în argumentaţie, care ia în seamă toate
datele existente, este cea mai bună barieră în calea derivelor posibile. Deschiderea
implică acceptarea necunoscutului, neaşteptatului si imprevizibilului. Toleranta este
recunoaşterea dreptului de a susţine idei si adevăruri contrare acelora pe care le
împărtăşim noi înşine.
Articol final :
Prezenta Cartă a Transdisciplinaritătii este adoptată de participanţii la Primul
Congres Mondial al Transdisciplinaritătii, fără nici o afirmare a unei autorităţi în afara
celei a propriei lor opere si activităţi. In conformitate cu procedurile ce vor fi stabilite de
comun acord cu cercetătorii din toate ţările aderând la ideile transdisciplinaritătii, Carta
este deschisă spre semnare oricărei persoane interesate în promovarea măsurilor
progresive de ordin naţional, internaţional si transnaţional menite să asigure aplicarea
acestor articole în viata de fiecare zi. Convento da Arrábida,
6 noiembrie 1994.
„Nevoia stringentă de punţi între diferitele discipline s-a concretizat prin
apariţia, către mijlocul secolului al XX-lea, a pluridisciplinarităţii şi a interdisciplinarităţii.
Pluridisciplinaritatea se referă la studierea unui obiect dintr-una şi aceeaşi
disciplină prin intermediul mai multor discipline deodată. De exemplu, un tablou de
Giotto poate fi studiat din perspectiva istoriei artei intersectată de aceea a fizicii,
chimiei, istoriei religiilor, istoriei Europei şi geometriei. Sau, filosofia marxistă poate fi
studiată din orizontul filosofiei încrucişat cu acela al fizicii, economiei, psihanalizei ori
literaturii.
Obiectul va ieşi astfel mai îmbogăţit în urma încrucişării mai multor discipline.
Cunoaşterea obiectului obţinută în cadrul propriei discipline de studiu este adâncită de un aport
pluridisciplinar fecund. Cercetarea pluridisciplinară aduce un plus disciplinei în cauză
(istoria artei sau filosofia în exemplele de mai sus), dar acest "plus" se află în slujba
exclusivă a disciplinei respective. Cu alte cuvinte, demersul pluridisciplinar se revarsă
peste limitele disciplinelor dar finalitatea sa rămâne înscrisă în cadrul cercetării
disciplinare.
Interdisciplinaritatea are o altă ambiţie, diferită de aceea a pluridisciplinarităţii.
Ea se referă la transferul metodelor dintr-o disciplină într-alta. Se pot distinge trei grade
de interdisciplinaritate: a) un grad aplicativ. De pildă, metodele fizicii nucleare
transferate în medicină duc la apariţia unor noi tratamente contra cancerului; b) un
grad epistemologic. De exemplu, transferul metodelor logicii formale în domeniul
dreptului generează analize interesante în epistemologia dreptului; c) un grad
generator de noi discipline. 23
 De exemplu, transferul metodelor matematicii în domeniul fizicii a generat
fizica matematică, al metodelor din fizica particulelor în astrofizică a dat naştere
cosmologiei cuantice, al matematicii în studierea fenomenelor meteorologice sau
de bursă a generat teoria haosului, al informaticii în artă a dus la arta informatică.
Ca si pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea debordează limitele disciplinei
însă finalitatea sa rămâne de asemenea înscrisă în cercetarea interdisciplinară.
Prin al treilea grad al său, interdisciplinaritatea contribuie chiar la Big-Bang -ul
disciplinar.
Transdisciplinaritatea priveşte - aşa cum indică prefixul "trans" - ceea ce
se află în acelaşi timp şi între discipline, şi înăuntrul diverselor discipline, şi
dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei este înţelegerea lumii prezente, unul din
imperativele sale fiind unitatea cunoaşterii.
Dar există oare ceva între, în şi dincolo de discipline? Din punctul de
vedere al gândirii clasice, nu există nimic, cu stricteţe nimic. Spaţiul în cauză este
vid, complet vid, ca vidul fizicii clasice. Chiar renunţând la viziunea piramidală a
cunoaşterii, gândirea clasică consideră că fiecare fragment al piramidei, generat
de Big-Bang -ul disciplinar, este o piramidă întreagă; fiecare disciplină afirmă că
domeniul pertinenţei sale este inepuizabil. Pentru gândirea clasică,
transdisciplinaritatea este o absurditate căci nu are obiect. În schimb, pentru
transdisciplinaritate, gândirea clasică nu este absurdă dar câmpul său de aplicaţii
este considerat restrâns.
În prezenţa mai multor niveluri de Realitate, spaţiul dintre discipline şi de
dincolo de discipline este plin, aşa cum vidul cuantic este plin de toate
potenţialităţile: de la particula cuantică la galaxii, de la quarc la elementele grele
ce condiţionează apariţia vieţii în Univers.
Structura discontinuă a nivelurilor de Realitate determină structura
discontinuă a spaţiului transdisciplinar care, la rândul său, explică de ce
cercetarea transdisciplinară este radical distinctă de cercetarea disciplinară,
fiindu-i totodată complementară. Cercetarea disciplinară se referă cel mult la unul
şi acelaşi nivel de Realitate; de altfel, cel mai ades, ea se referă doar la fragmente
ale unuia şi aceluiaşi nivel de Realitate. În schimb, transdisciplinaritatea se
preocupă de dinamica provocată de acţiunea simultană a mai multor niveluri de
Realitate. Descoperirea acestei dinamici trece în mod necesar prin cunoaşterea
disciplinară. Transdisciplinaritatea, fără a fi o nouă disciplină ori o nouă
superdisciplină, se nutreşte din cercetarea disciplinară care, la rândul său, este

24
 limpezită într-o manieră nouă şi fertilă de cunoaşterea transdisciplinară. În acest
sens, cercetările disciplinare şi transdisciplinare nu sunt antagoniste ci
complementare.”13

Utilizaţi spaţiul de mai jos pentru consemnarea ideilor

Comparaţi răspunsurile cu cele din diagrama de mai jos.

Concluzionaţi !

13
Comitetul de redactare: Lima de Freitas, Edgar Morin si Basarab Nicolescu.
Traducere de Horia Vasilescu, http://perso.club-internet.fr/nicol/ciret/index.htm; Barbu
Nicolescu, Op. cit., p. 51-52. Pentru o devenire a conceptului transdisciplinarităţii, vezi
Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, Iaşi, Ed. Jumimea, 2007, p. 314-342.

25
 Raporturile dintre inter-, pluri- şi transdisciplinaritate

III.3. Formele (tipurile) și structura organizatorică

(instituțională) a cercetării științifice în România
Cercetarea științifică poate îmbrăca cele mai diverse forme, dar,
în linii generale, se cunosc cercetări fundamentale, prin care se încercă
rezolvarea marilor probleme cu care se confruntă cunoașterea umană și
societatea, în cele mai diverse domenii, având o configurație mai mult
teoretică, furnizând teorii și modele generale de interpretare. În strânsă
legătură sau desprinsă de cercetarea fundamentală se găsește
cercetarea aplicativă, cu un puternic caracter pragmatic, tehnic și
tehnologic, prin care se caută soluții concrete la problemele imediate cu
care ne confruntăm (crize energetice, ecologice, economice,
îmbunătățirea nivelului de trai și de sănătate al populației, mijloace de
comunicare, revoluția IT etc.). În acest sens, țările cu o cercetare
puternică, care investesc serios, atât public cât și privat, în acest
domeniu, cunosc un apreciabil avans în mai toate domeniile.
În România cercetarea științifică are mai multe structuri
organizatorice, fiecare cu diferite afilieri. Un rol deosebit de important în
acest domeniu îl are Academia Română, cu institutele sale de cercetare,
acoperind foarte multe domenii fundamentale și aplicative. Instituțiile de
învățământ superior (universitățile și diferitele academii/militare, poliție
etc.) funcționează ca centre de cercetare și inovare. De asemenea,

26
cercetare științifică se face și în diferite instituții de cultură (muzee și
laboratoare de conservare și restaurare etc.) și întreprinderi economice
(inclusiv cele de software), cu finanțare publică, din fonduri naționale și
internaționale, publice și private, pe bază de proiecte, contracte și
granturi de cercetare.
Un rol important în coordonarea și finanțarea, pe bază de
proiecte naționale și internaționale a cercetării o are ANCS (Autoritatea
Națională de Cercetare Știintifică), ca organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, aflat in subordinea Ministerului Educaţiei
și Cercetării, prin care acesta iși realizează atribuţiile în domeniul
cercetării. Autoritatea este o instituţie publică, finanţata de la bugetul de
stat, prin bugetul Ministerului Educaţiei și Cercetării (http://www.mct.ro/).
Totodată, un rol important in coordonarea cercetării științifice
universitare îl are Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din
Învățământul Superior (CNCSIS), care se ocupă cu acreditarea și
funcționarea centrelor de cercetare din universități și, în general, cu
gestionarea și promovarea cercetării științifice românești pe plan
mondial.
Institute de cercetarea mai au și diferitele ministere și Academii
(de Științe sociale și Politice, Științe Agricole, Științe Medicale) etc.
completând amplul cadru organizatoric al cercetării științifice din
România.

27
 IV. Elemente de metodologia cercetării științifice

IV. 1. Etapele şi instrumentele de studiu specifice TMC.

Arsenalul metodologic al studentului, indiferent de specializare,
în cazul nostru la TMC, este alcătuit din metodele şi instrumentele de
studiu individual, cercetare/descoperire, întocmirea unor lucrări
(comunicări, referate, eseuri, discursuri) şi comunicarea acestora
(verbală şi/sau scrisă). Acestea formează echipamentul de muncă
intelectuală independentă a studentului (licenţă + master), al
doctoranzilor, al profesorilor (indiferent de nivelul de învăţământ) şi al
cercetătorilor de sine stătători, contând în tehnici şi modalităţi de
proiectare a studiului (cercetării), de realizare a bibliografiilor şi pentru
identificarea surselor, tehnici de lectură eficientizată, stocare şi
operaţionalizare a informaţiilor necesare reconstrucţiei ştiinţifice, norme
de elaborare ştiinţifică a răspunsurilor verbale şi de întocmire şi
redactare a lucrărilor scrise, comunicărilor, posterelor, prezentărilor etc.
IV. 1. A. Definirea Proiectului de cercetare/de studiu
Proiectul de studiu reprezintă un însemnat instrument de lucru,
realizat de fiecare student, profesor, cercetător în parte, care îi ghidează
investigaţia sa, în conformitate cu domeniile de interes în care este
specializat. Proiectul presupune o adâncă reflecţie asupra activităţii care
urmează să o desfăşoare şi o conştientizare a obiectivelor şi etapelor de
parcurs, a sarcinilor de îndeplinit, a strategiilor urmate, a resurselor
umane, materiale şi temporale implicate, a modalităţilor de concretizare
şi valorificare, pentru realizarea unui feed-back pozitiv (concordanţa
rezultatelor cu obiectivele propuse).
Proiectul de studiu presupune: identificarea temei (subiectului) de
studiu (proiect şi referat de seminar, lucrare de licenţă, disertaţie de
masterat etc.), motivaţia (justificarea acesteia), stabilirea unor, obiective
clare, precise, estimarea fezabilităţii, precizarea activităţilor prevăzute în
vederea realizării obiectivelor (etape, activităţi, strategii, resurse etc.),
modul de valorificare a rezultatelor, modalităţile de diseminare a
cunoştinţei şi experienţei dobândite, autoevaluarea/evaluarea
rezultatelor etc.

28
 IV. 1. B. Tehnica documentării. Informarea bibliografică.
Tehnica documentării presupune desfăşurarea unor operaţiuni
complexe de informare bibliografică şi de studiere nemijlocită a surselor
bibliografice, consemnarea şi operaţionalizarea informaţiei.

IV.1. B. 1. Informarea bibliografică presupune:

– Întocmirea listei bibliografice (atenţie la numărul, calitatea
lucrărilor şi vechime acestora!)
– Trebuie să cuprindă lucrări reprezentative pentru domeniul
investigat (izvoare, instrumente de lucru, monografii, lucrări
generale, lucrări speciale, alte categorii de surse etc.);
– Se pot consulta: Cataloagele pe materii şi Cataloagele
alfabetice de la bibliotecile universitare, municipale, judeţene,
orăşeneşti, muzeale, şcolare, biblioteca Academiei,
bibliotecile virtuale etc., lucrările cu caracter bibliografic,
generale şi tematice (ex. Bibliografia Istorică a României),
bibliografiile din diferite lucrări ştiinţifice, aparatele critice ale
lucrărilor ştiinţifice, bibliografiile on-line, repertoriile etc.

IV. 1. B. 2. Bibliografiile
Pe lângă faptul că este o ramură a bibliologiei, care se ocupă cu
descrierea, aprecierea, sistematizarea şi răspândirea publicaţiilor,
bibliografiile reprezintă liste (exhaustive sau selective) a lucrărilor unui
autor (ordonate cronologic) sau a lucrărilor consultate în vederea
întocmirii unei lucrări (ordonate alfabetic, conform numelor autorilor –
cărţi, studii în reviste şi volume colective, articole de presă, repertorii
arheologie, cataloage de expoziţie, fonduri arhivistice, manuscrise,
colecţii numismatice etc.), aflate fie la începutul unor lucrări ştiinţifice, fie
la sfârşitul acestora, categorisite în I. Izvoare; II. Lucrări generale (cărţi
generale); III. Lucrări speciale (cărţi speciale, studii, articole etc.).
În funcţie de natura informaţiilor cuprinse bibliografiile pot fi.
 simple (autorul, titlul lucrării, locul şi data apariţiei, numărul de
pagini);

29
  analitice (la datele bibliografiei simple se adaugă informaţii şi
aprecieri sintetice aparţinând autorului bibliografiei)14.
După aria de cuprindere a bibliografiei, acestea pot fi:
 bibliografii curente (cuprind numai lucrările apărute într-un
interval limitat de timp; de obicei, apar la intervale periodice);
 bibliografii cumulative (cuprind toate lucrările apărute până la
data redactării)15;
 bibliografii tematice (includ toate lucrările referitoare la o
perioadă istorică sau la o temă).
În ceea ce priveşte Istoria Veche a Românilor (României), există
mai multe lucrări cu caracter bibliografic, pe baza cărora se pot realiza
destul de lesnicios bibliografiile unor studii, dintre acestea
individualizându-se Bibliografia istorică a României16 şi lucrările
bibliografice ale lui Eugen Comşa17 şi altele18.
De asemenea, există multe standarde uzitate în întocmirea
listelor bibliografice: academice, clasice, anglo-saxone şi americane
(Chicago). Maniera comună este aceea de a prezenta în mod uniform
blocurile de date din fişele bibliografice.

14
O asemenea lucrare este Historical Abstracts, publicată în SUA, care apare în
două serii a câte 4 volume anual: Seria A, cu materiale referitoare la epoca modernă
(1450-1914), şi Seria B, incluzând materiale referitoare la istoria lumii după 1914.
15
Bogdan Murgescu, Metodologia cercetării ştiinţifice. Prezentare sintetică,
http://www.societateistorie.ro/html/metodologie.html, accesat 21 iunie 2009.
16
*** Bibliografia istorică a României, vol. I (1944-1969) sub redacţia lui Şt. Pascu,
Ioachim Crăciun, Bujor Surdu; vol. IV (1969-1974) sub redacţia Şt. Pascu şi Bujor
Surdu; vol. V (1974-1979) sub redacţia Şt. Pascu, Bucureşti, 1980; vol. VI (1979-
1984) sub redacţia Şt. Pascu, Bucureşti, 1985; vol. VII (1984-1989) sub redacţia Şt.
Pascu, Bucureşti, 1990; vol. VIII (1989-1994), sub redacţia Gh. Hristodol, Bucureşti,
1996; vol. IX (1994-1999), sub redacţia lui Gh. Hristodol, Cluj-Napoca, 2000; vol. X
(1999-2004), sub redacţia lui Gh. Hristodol, Bucureşti, 2005; vol. XI (2004-2006),
coordonator Stelian Mândruţ, Bucureşti, 2007.
17
Comşa Eugen, Bibliografia neoliticului de pe teritoriul României, 2 vol, Bucureşti,
1976; Idem, Bibliografia paleoliticului şi mezoliticului de pe teritoriul României,
Bucureşti, 1978; Idem, Bibliografia celei de-a doua epoci a fierului de pe teritoriul
României, Bucureşti, 1993; Idem, Bibliografia epocii bronzului de pe teritoriul
României, Bucureşti, 1997.
18
Ştefan Ştefănescu (coord.), Reflectarea istoriei universale în istoriografia
românească. Bibliografie selectivă, Bucureşti, Editura Academiei, 1986;

30
 De asemenea, există şi formule mixte, în care abrevierile utilizate
pentru realizarea aparatului critic (notele din text, de la subsol sau de la
sfârşitul lucrării), sunt însoţite de listele bibliografice.
Standardul academic clasic, utilizat şi în România, nu separă
blocurile de informaţii bibliografice; toate datele unei intrări sunt
despărţite prin virgule, fiind evidenţiat titlul, nu sursa:
– Bayard, Pierre, Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit,
Iaşi, Editura Polirom, 2008.
– Chelcea, Septimiu, Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o
teză de doctorat, un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane,
Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Comunicare.ro, 2007.
– Eco, Umberto, Cum se face o teză de licenţă, Iaşi, Editura
Polirom, 2006.
– Ferréol, Giles, Flaguel, Noël, Metode şi tehnici de exprimare
scrisă şi orală, Iaşi, Editura Polirom, 2007.
– Rad, Ilie, Cum se scrie un text ştiinţific. Discipline umaniste, Iaşi,
Editura Polirom, 2008.
– Şerbănescu, Andra, Cum se scrie un text, Iaşi, Editura Polirom,
2007.
– Eadem, Întrebarea. Teorie şi practică, Iaşi, Editura Polirom,
2002.

31
 Abrevieri şi Bibliografie (apud Dumitru Boghian, 2004)

Bibliografie simplă întocmită conform normelor clasice, academice

(apud *** Istoria Românilor, vol. I, Moştenirea timpurilor îndepărtate (coord. Mircea
Petrescu-Dîmboviţa, Alexandru Vulpe, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001 )

32
 Standardul american (Editura Universităţii din Chicago) foloseşte
un sistem în care blocurile de informaţii sunt separate prin puncte; în
versiunea pură se plasează anul în blocul de date referitoare la
publicare, nu imediat după autor.
Avantajul listei în stil Chicago este că se pot face referinţe la
oricare dintre intrările ei (mai ales în prelucrare electronică) folosind
perechea formată din numele autorului şi anul când a fost publicat
documentul (ex. putem scrie Lamport (1994) şi avem o trecere în revistă
a sistemului LATEX19.
Bibliografie în stilurile american (Chicago) academic şi clasic20:

Arnold R. Robert, Hill C. Harold, Aylmer V. Nichols, Iniţiere în

prelucrarea datelor,
datelor, Bucureşti: Editura Tehnică, 1969.
Biriş V., Tehnoredactare: cărţi, reviste, ziare,
ziare, Bucureşti: Editura
AXY, 2003.
Funeriu I., Principii şi norme de tehnoredactare computerizată,
computerizată,
Timişoara: Editura Amarcord, 1998.

IV. 1. B. 3. Fişele de semnalare bibliografică reprezintă

importante instrumente de lucru, indispensabile în etapa de căutare a
surselor de informare şi de întocmire a bibliografiilor necesare
investigării unei problematici. Se aseamana parţial cu fişele
biblioteconomice din fişierele bibliotecilor, conţinând însă doar datele
19
Sistem de prelucrare şi editare electronică a textelor prin intermediul limbajului de
programare cu acelaşi nume.
20
Apud Mihai Radu Solcan, Eseul filosofic, Bucureşti: Editura Universităţii Bucureşti,
2004; http://www.ub-filosofie.ro/~solcan/eft/index.html, accesat 12.VI. 2009)

33
necesare identificării autorului şi lucrării vizate, conform exemplelor de
mai jos.

IV. 1. C. Tehnica documentării se referă la studierea propriu-

zisă a bibliografiei (citirea, identificarea şi stocarea informaţiei, prin
consemnarea celor citite în fişe de lectură/de lucru – analitice (citate,
comentariile noastre) şi sintetice (conţin idei din lucrarea citită,
organizate tematic), tabele SINELG, tabele Ştiu/Vreau să ştiu/Am
învăţat, jurnale de învăţare etc.
În acest context, studentul (sau oricine studiază), trebuie să
deţină seriase deprinderi de lectură eficientă, profundă şi critică, trecând
permanent cele investigate prin filtrul raţiunii.
IV. 1. C. 1. Cum citim sau despre lectura critică….
Din multitudinea de tehnici de lectură care se utilizează în lumea
academică, recomandăm pentru prima etapă a formării academice,
Tehnica RICAR. Tehnica RICAR presupune o lectură raţională,
urmărindu-se atingerea unui optim al rezultatelor/ performanţelor

34
studiului aplicat mai multor tipuri de texte/unităţi de învăţare, orientate
ştiinţific şi prelucrate didactic.
Fazele pe care le parcurge cel care citeşte (studentul care
lecturează) sunt :
1. Răsfoire (R)/Lectura generală – prin care se formează o opinie
generală, o viziune de ansamblu asupra conţinutului, pe baza
planului de organizare a ideilor în raport de economia generală a
textului (se recomandă 5-8% din timpul alocat);
2. Întrebări (I) – se formulează un set de întrebări cheie asupra
textului parcurs privind: utilitatea lui, semnificaţiile, relevanţa ş.a.
(se recomandă alocarea a 10-12% din timpul de lectură);
3. Citirea/lectura propriu-zisă (C) – se bazează pe o lectură
atentă, aprofundată a textelor, identificarea tezei şi selectarea
ideilor principale, cu ierarhizarea lor posibilă după importanţă (se
recomandă alocarea a 15% din timp);
4. Aprofundarea mesajului (A) – prin reţinerea ideilor/valorilor
prioritare, prin depăşirea obstacolelor de înţelegere, fixarea şi
corelarea nodurilor cognitive, consemnarea ideilor de bază (se
recomandă alocarea a 45% din timp);
5. Recapitulare (R) – lectorul revede, verifică, verifică şi
sintetizează cele reţinute, se stabilesc noi corelaţii, se fac evaluări
şi unele transferuri (timp mediu alocat cca. 15% din total).21
Orice lectură sau învăţare trebuie să se încheie cu o
autoevaluare, pentru a putea stabili cât de puternică şi performantă a
fost reţinerea de informaţii, oferind o imagine clară asupra a ceea ce mai
trebuie făcut pentru consolidarea lecturii şi învăţării şi o reflecţie asupra
metodelor de lucru şi resurselor implicate.
IV.1.C.2. Tehnici şi instrumente de stocare şi operaţionalizare
a informaţiei
În complementaritatea celor prezentate mai sus, recomandăm
consolidarea deprinderilor de studiu individual prin intermediul tehnicilor
de cultivarea a gândirii critice, aşa cum sunt tabelele SINELG şi jurnalul
dublu, cunoscute din anii învăţământului preuniversitar (gimnazial şi

21
Ioan Neacşu, Învăţarea academică independentă. Ghid metodologic, Universitatea
Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei, Bucureşti, 2006, p. 34-35
(http://www.unibuc.ro/uploads_ro/36833/Invatarea_academica_independenta. pdf).

35
liceal), precum şi dezvoltarea deprinderilor de a nota, a consemna, pe
diferite instrumente de lucru, informaţiile parcurse.
Metoda SINELG. Aşa cum indică şi denumirea sa, Sistemul Interactiv
de Notare şi Eficientizare a Lecturii şi Gândirii, introdus de J. Vaughan şi T.
Estes (1986)22, reprezintă o metodă/tehnică de muncă intelectuală individuală
(studiu individual), de învăţare a învăţării, de cultivare şi antrenare a gândirii
critice, pentru practicarea lecturii pragmatice, active, interesate şi eficiente.
Textele lecturate sunt investigate în conformitate cu un algoritm
formativ, care presupune căutarea şi identificarea informaţiilor şi notarea, cu
ajutorul unor semne convenţionale, înscrise cu creionul pe margine, după cum
urmează:
 confirmarea unor informaţii cunoscute/deţinute deja de lector (  );
 apariţia (descoperirea) unor informaţii noi ( + );
 prezenţa unor informaţii contradictorii, faţă de ceea ce ştiu cititorii, şi care
le infirmă cunoştinţele ( - );
 identificarea unor informaţii confuze, pentru care trebuie să solicite lămuri
suplimentare sau să consulte alte materiale ( ? ).
Nu se face abuz de adnotări, cam câte două semne pentru fiecare
paragraf (fireşte în funcţie de vârsta, de pregătirea şi experienţa acestora, de
obiectivele lecturii).
Lectura critică prin intermediul metodei/tehnicii SINELG se va încheia,
în mod obligatoriu, cu o comparare a datelor înscrise în tabelul rezultat, cu
scopul aprofundării celor învăţate.
Toate datele identificate prin lectură se înscriu în „Tabelul SINELG”, în
care se clasifică informaţiile, în conformitate cu semnele stabilite, obţinându-se,
astfel, o fişă de lectură care valorifică eficient monitorizarea/urmărirea şi
înţelegerea informaţiei:

 + – ?
asta ştiu (asta nu ştiam, am (aceasta infirmă (trebuie să verific
aflat) ce ştiam) şi să caut/cer
lămuriri)

22
Steele, J. L., Meredith, K. S., Temple, Ch., Un cadru pentru dezvoltarea gândirii
critice la diverse materii de studiu, Ghidul I, Centrul Educaţia 2000+, Bucureşti: Casa
de Editură şi Tipografia Gloria, 1998, passim ; Steele, J. L., Meredith, K. S., Temple,
Ch., (1998), Promovarea gândirii critice, Ghidul II, Proiectul Lectura si scrierea pentru
dezvoltarea gândirii critice, Centrul Educaţia 2000+, Bucureşti: Casa de Editură şi
Tipografia Gloria, 1998, passim.

36
 Jurnalul dublu23 constituie un alt instrument eficient de învăţare în
diferite condiţii (lectura unui text, audierea unei conferinţe, prelegeri, urmărirea
unui film documentar, a unei emisiuni TV de ştiinţă etc.), bazat pe un formarea
şi operaţionalizarea unui algoritm de notare a informaţiilor, asemănându-se, în
bună măsură cu fişa de lectură. Astfel, studenţii notează, împărţind în două,
pe verticală, paginile unui caiet sau o fişă. Ei notează, pe măsură ce citesc un
text sau audiază conferinţa/prelegerea, în partea stângă: pasaje şi idei din
textul lecturat şi conexiuni cu altele, deja însuşite, iar în partea dreaptă:
consemnează propriile comentarii şi întrebări (De ce este important?, La ce te
face să te gândeşti?, Ce sentimente ai încercat? etc.), şi gândesc activ asupra
celor citite, audiate/vizionate, emiţând propriile judecăţi şi idei pentru a le
discuta în clasă.

Pasaje, idei, conexiuni Întrebări şi comentarii

Nu în ultimul rând, clasicele fişe de lectură/de lucru (analitice şi

sintetice) sunt instrumente deosebit de eficiente pentru stocarea
informaţiilor lecturate, putând fi utilizate în situaţii diverse – în învăţarea
pentru examene, documentarea şi elaborarea unor referate şi
comunicări, conceperea şi susţinerea unui discurs, a unei expuneri etc.
O fişă de lectură este un important instrument de lucru, necesar
atât în cazul lecturilor generale, cât şi în documentarea propriu-zisă,
pentru cercetarea de tip didactic (pentru referate, proiecte, eseuri etc.) şi
cea propriu-zisă (fundamentală şi aplicativă). Pot exista fişe de
lucru/lectură care să conţină citate, transcrise între ghilimele, termeni şi
noţiuni şi fişe sintetice, care stochează un material studiat din care s-au
extras ideile principale.
Din punct de vedere material, Fişa de lectură este o foaie de
hârtie sau de carton subţire (de mărimea unui sfert/unei jumătăţi de
coală A4, adică formatul A5/A6) pe care se consemnează informaţii, în
procesul de studiere a materialului bibliografic, fie în timpul lecturii, fie
după încheierea acesteia.

23
Steele, J. L., Meredith, K. S., Temple, Ch., Un cadru pentru dezvoltarea gândirii
critice la diverse materii de studiu, Ghidul I, p. 31.

37
 Unele dintre aceste fişe de lucru pot fi realizate în format
electronic, pot primi coduri de identificare şi operaţionalizare, după
cuvinte-cheie/keyword şi pot fi stocate în baze de date, foarte uşor de
interogat şi investigat.

Există numeroase tipuri de fişe, din care mai menţionăm fişele

principale, informative, care reprezintă instrumente complementare şi
ajutătoare în etapa de documentare:
a) fişa extras în care se trec pasaje întregi, sub formă de citate
între ghilimele, pentru a arăta că fragmentul respectiv aparţine altcuiva,
se extrag concluzii, afirmaţii care pot forma elemente de bază pentru
discuţii; se utilizează în cazul izvoarelor, cronicilor, manuscriselor,
documentelor de arhivă etc.;
b) fişa rezumat presupune prelucrarea materialelor studiate,
selectarea acestora, fiind indicate paginile din lucrare sau din document
care s-au rezumat;
c) fişa regest cuprinde atât citate cât şi rezumate din lucrări
publicate sau izvoare, cu indicarea numărului de pagină;

38
 d) fişa de trimitere (fişă identică/dublet, utilizată la un alt capitol);
e) fişa de atenţionare (realizată în etapa de documentare, când
se observă informaţii referitoare la alte problematici).
Fişe speciale, oarecum asemănătoare, se realizează cazul
obiectelor cu caracter etnologic, a pieselor arheologice, a bunurilor
culturale din muzee, pentru piese aparţinând istoriei artei pentru
monumente de arhitectură etc., în care sunt trecute caracteristicile
acestora şi datele de identificare (locul descoperirii/provenienţei, autorul,
datarea, suportul, tehnica, o scurtă descriere, numerele de inventar,
locaţiile de păstrare etc.).

Fişă de lucru în format electronic (apud Mihai Radu Solcan)

Cerinţe ale fişelor de lectură:

• Indiferent de tipul fişei, aceasta trebuie să conţină o singură idee,
problemă, pasaj etc.
• Înregistrările în fişe trebuie să fie clare, concise şi să corespundă
conţinutului şi scopului lucrării pentru care se face cercetarea.
• Pe fiecare fişă se notează una sau mai multe informaţii,
menţionându-se întotdeauna sursa (autor, titlul lucrării, ediţia,
pagina, figura etc.); dacă este vorba de un document, se
notează arhiva, fondul arhivistic; dosarul, anul, fila; pentru

39
 microfilme se notează ţara, rola şi cadrul respectiv unde se află
problema.
• Fişele astfel concepute vor putea fi rearanjate şi operaţionalizate
ulterior, funcţie de structura lucrării.
• Fişele pot fi depozitate în spaţii special destinate (fişiere) sau în
plicuri, pe subiecte.
• Eficienţa în utilizarea fişelor de lectură depinde de flexibilitatea
sistemului de organizare şi stocare a lor.
• Atenţie! Fişele de lectură nu reprezintă reproduceri ad litteram a
informaţiei din zeci de pagini (conspecte, rezumate mai mult sau
mai puţin detaliate etc.)
• Pe fişele de lectură se notează diverse tipuri de informaţii:
– denumirea problemei urmărite;
– idei importante;
– argumente pentru o anumită afirmaţie ori poziţie;
– rezumatul unei anumite secţiuni de text;
– citate semnificative;
– desene, fotografii etc.;
– păreri şi reacţii personale.
* * *
Pe lângă diferite surse de informare (lucrări generale şi speciale),
o deosebită importanţă, în investigarea autonomă şi elaborarea unor
lucrări cu un grad sporit de originalitate, îl au cercetările efectuate
asupra documentelor care se găsesc în fondurile şi colecţiile arhivistice,
aflate în Arhivele Naţionale unde se vor căuta mai ales izvoarele inedite,
nepublicate, precum şi asupra celorlalte tipuri de izvoare, aflate în
colecţiile muzeelor şi colecţiilor etc. Utilizarea izvoarelor, mai ales a
celor inedite, indiferent dacă sunt narative sau nu, cere o bună pregătire
în domeniul criticii surselor, discernământ şi prudenţă, pentru a se evita
erorile de interpretare.
O lectură eficientă exclude învăţarea/studierea mecanică şi se
bazează pe înţelegerea logică a ce se întâmplă, a tot se află în spatele
cuvintelor, pe căutarea sensurilor a ceea ce învaţă înainte de toate. Cel
care învaţă în lumea academică, şi nu numai, trebuie să aibă clară
conştiinţa adevărurilor adânci aduse de cultura învăţării academice
independente, autonome, reflexive şi constructive. De aceea, pe masa
de lucru a oricărui student, profesor, cercetător trebuie să se afle un set

40
de lucrări şi instrumente de lucru fundamentale (dicţionare, inclusiv
DEXLR, enciclopedii, culegeri de documente etc.), care pot fi consultate
ori de câte ori e nevoie de lămurirea înţelesurilor cuvintelor şi dincolo de
cuvinte.
Chiar dacă apelează la o dirijare strategică a proceselor de
adaptare, prin activitate interactivă şi autonomă în raporturile/relaţiile cu
cadrele didactice şi colegii, studentul este dator să utilizeze toate
oportunităţile pentru a exersa şi aplica abilităţile de gândire critică,
eficientă, creativă.
Învăţarea autonomă dezvoltă responsabilitatea pentru sine,
pentru grupul de referinţă, pentru comunitatea ştiinţifică din care va face
parte ca specialist, implică raţionamentele bazate pe cogniţia socială
puternică, pe o conduită rezolutivă, pe etos bazat pe un cod axiologic
modern şi valoros. Fiecare specialist îşi va construi şi operaţionaliza
modele/scheme mentale sau blocuri fundamentale în cunoaştere. În
acelaşi timp, o învăţare motivată şi ancorată afectiv, în satisfacţia
lucrului bine făcut şi a rezultatelor dorite şi meritate, mobilizează şi
activează stări emoţionale şi motivaţional-atitudinale proactive faţă de
studiul serios, temeinic, deschis dezbaterilor academice şi aplicării unor
standarde recunoscute.
Toate acestea pot conduce la parcurgerea unui traseu previzibil
al reuşitei/succesului academic(e), construind suportul pentru devenirea
intelectuală de-a lungul întregii vieţi.

IV. 2. Realizarea lucrărilor ştiinţifice (referate, comunicări,

eseuri, lucrări de licenţă etc.)
Întocmirea unei lucrări ştiinţifice presupune operaţionalizarea
tuturor deprinderilor de muncă intelectuală prezentate mai sus,
proiectarea/planificarea investigaţiei, cunoaşterea şi aplicarea tehnicilor
de documentare, Informare bibliografică, de lectură critică şi eficientă,
de stocarea informaţiilor, de organizare a materialului şi a celor de
elaborare şi redactare a lucrării propriu-zise, indiferent de tipul acesteia
(comunicare, referat, lucrare de licenţă, studiu, articol sau carte)24.
24
La celelalte recomandări bibliografice regăsite în textul de mai sus şi notele
anterioare adăugăm: Adăniloaie, Nichita Tehnica elaborării unei lucrări ştiinţifice de
istorie, în Studii şi Articole de Istorie, XXI, 1973, p. 69-76; Edroiu, Nicolae, Introducere
în istorie şi ştiinţele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca, Universitate „Babeş-Bolyai”,

41
 Organizarea materialului informativ are în vedere aplicarea
metodologiei de investigare istorică, presupunând interpretarea faptelor
în procesualitatea evenimentelor în toată complexitatea lor, stabilirea de
conexiuni între acestea, punând în acţiune deopotrivă analiza şi sinteza,
asocierea, comparaţia şi demonstraţia, problematizarea şi studiul de
caz, raţionamentele inductive şi deductive, evidenţierea raporturilor
cauză-efect, obiectivitatea şi subiectivitatea interpretărilor şi
reconstituirilor, judecata de valoare asupra evenimentelor şi proceselor
etc. În această etapă se exersează deprinderile de creaţie, sunt
enunţate ipotezele de lucru şi tezele principale ale lucrării.
După adunarea bibliografiei şi după depistarea izvoarelor edite şi
inedite şi lectura critică a acestora, se alcătuieşte planul de lucru, în
care sunt incluse problemele mari urmărite. În acest plan trebuie să
existe un capitol referitor la istoriografia şi la izvoarelor problemei. Pe
parcursul documentării, planul acesta va suferi modificări şi completări.
În urma lecturii atente şi critice se va reţine ceea ce s-a scris despre
problema respectivă, aspectele rezolvate şi care mai sunt nelămurite.
Lectura critică a materialului este materializată, aşa cum am văzut, în
fişele de lucru/lectură, cu toate variantele lor.
Într-o altă etapă de lucru, autorul clasifică fişele documentare, în
conformitate cu planul lucrării, care este relativ elastic, operaţiune care
solicită acurateţe, acribie, spirit de ordine, exactitate. Această ordonare
a informaţiei se face în funcţie de legăturile, înlănţuirile care se stabilesc
între faptele şi procesele istorice, pe baza unei argumentaţii solide.
Studierea materialului, reactualizarea informaţiilor adunate sunt
activităţi foarte importante, prin care se analizează izvoarele referitoare
la problemă, se verifică autenticitatea lor, se realizează o selecţie şi o
ierarhizare a lor în funcţie de valoarea fiecărei categorii şi de ponderea

1977, p. 216-221; Maciu, Vasile, Metode de cercetare în istorie, în Forum, 2, 1970, p.

31-42; Sacerdoţeanu, Aurelian, Îndrumări în cercetări istorice, Bucureşti, 1943; Idem,
Metoda alcătuirii unui studiu de istorie, în Revista Arhivelor, IX, 1967, nr. 1, p. 21-34;
Adina Berciu-Drăghicescu, Arhivistica şi documentaristica, http://ebooks.unibuc.
ro/istorie/arhivistica/3cap1.htm, accesat 10 august 2009; Radu Manolescu, Monografia
istorică a unei aşezări rurale (proiect de lucrare ştiinţifico-metodică pentru obţinerea
gradului didactic I), în Studii şi Articole de Istorie, LXII, 1995, p. 94-96; Bogdan
Murgescu, Metodologia cercetării ştiinţifice. Prezentare sintetică, http://www.societate
istorie.ro/html/metodologie.html, accesat 21 iunie 2009.

42
pe care vrem să o acordăm fiecărei surse documentare în argumentare,
potrivit planului final, ceea ce presupune o nouă clasificare şi ordonare a
fişelor. Se stabilesc punctele de lucru, precum şi planul definitiv al
lucrării.
Planul iniţial al lucrării, destul de schematic la început, este
completat, detaliat şi definitivat, ipotezele de lucru sunt verificate şi
consolidate în vederea redactării finale, indiferent dacă reprezintă o
comunicare orală, discurs, prelegere sau îmbracă o formă scrisă şi
tipărită. Conform planului se va redacta fiecare capitol în parte, în
ordinea pe care o considerăm cea mai logică şi mai limpede.
Urmează faza creatoare propriu-zisă, în care sunt emise
ipotezele/tezele lucrării respective, în conformitate cu conexiunea
faptelor şi proceselor istorice implicate. S-au încetăţenit o serie de
reguli, care ghidează şi facilitează, în acelaşi timp, activitatea de
elaborare a unei lucrări ştiinţifice, atât în ceea ce priveşte structurarea
acesteia şi conţinuturile cât şi respectarea deontologiei profesionale,
pentru evitarea plagiatului de orice fel.
În mod tradiţional, o lucrare ştiinţifică cuprinde trei mari
tronsoane: Introducerea, Cuprinsul/Conţinuturile propriu-zise şi
Încheierea/Concluziile/ Consideraţiile finale, însoţite, în mod
obligatoriu, de aparat critic, bibliografie şi, dacă este cazul, anexe:
grafice, planşe, fotografii, diapozitive, hărţi, indice de nume, locuri etc.,
fiecare cu ponderea şi importanţa sa în ansamblul arhitectural al
produsului intelectual final. Să le detaliem pe rând.
Introducerea, realizată, paradoxal, la sfârşitul muncii de
redactare a lucrării, cuprinde mai multe compartimente; un paragraf în
care se evidenţiază importanţa problemei, alte paragrafe care trec în
revistă, succint şi critic, istoricul cercetărilor (principalele contribuţii
istoriografice, izvoarele folosite, prezentate în ordine cronologică),
intenţiile autorului (principalele obiective şi problematici de tratat, care
vor fi detaliate, mai apoi, în cuprins, elementele metodologiei folosite). În
cazul în care este vorba de o lucrare mai amplă, de licenţă, disertaţie de
masterat, se mai pot menţiona dificultăţile întâmpinate pe parcursul
întocmirii lucrării, precum şi mulţumirile autorului adresate celor care l-au
ajutat în documentare, realizarea lucrării etc.
Cuprinsul constituie partea cea mai întinsă din structura unei
lucrări, în care sunt discutate, logic şi argumentativ, problemele expuse

43
în intenţiile din introducere, pe baza unui plan riguros. Stilul adoptat
trebuie să fie unul sobru, ştiinţific, autorul descriind, comparând,
asociind faptele şi procesele istorice, pentru a demonstra sau invalida
anumite afirmaţii, pentru a reconstrui, a modela elemente din realitatea
istorică de altădată.
Cuprinsul este spaţiul spiritual în care autorul îşi manifestă
obiectivitatea analizei ştiinţifice, originalitatea interpretărilor şi
reconstrucţiilor, dând măsura creativităţii sale. În mod evident, toate
afirmaţiile făcute vor fi sprijinite pe argumente solide, atât din izvoare cât
şi din alte lucrări ştiinţifice, care vor fi întotdeauna citate în notele
aparatului critic. Atunci când sunt preluate expresii ad litteram sau
reproduceri integrale, acestea vor fi trecute obligatoriu în ghilimele, cu
citarea surselor.
În redactarea lucrării, autorul va acorda o atenţie sporită
evidenţierii părerilor personale, viziunilor şi lucrurile noi pe care le
aduce în lucrare, atât în ceea ce priveşte descoperirile deosebite
(izvoare noi), cât şi referitor la noi abordări ale temei.
Conţinutul cuprinsului trebuie să fie unitar, ideile închegate,
cursive, clare, elemente care sporesc valoarea lucrării respective,
autorul evitând repetiţiile şi frazele foarte lungi. Se va încerca evitarea
expresiilor bombastice, a afirmaţiilor fără acoperire, stilul lax, de
vulgarizare, saltul nejustificat de la o ideea la alta,
literaturizarea/literarizarea excesivă.
Încheierea/Concluziile sau Consideraţiile finale constituie
partea de sfârşit a lucrării, în care sunt sintetizate, rezumate şi
evidenţiate noile rezultate la care a ajuns autorul/cercetătorul, reliefând
importanţa lor în cadrul istoriografiei problemei tratate, perspectivele pe
care le deschide cercetarea sa.
Orice manuscris reprezintă „la prima mână”, un prefabricat, o
ciornă, care trebuie lăsată la „decantat”, la „dospit” o anumită perioadă
de timp, în care autorul se va detaşa relativ de problematica abordată.
Această detaşare este necesară pentru a obiectiviza cele scrise,
permiţând autorului un respiro activ. Lucrarea va fi reluată, rafinată şi
finisată, după un interval rezonabil, dându-i-se forma finală, adică acea
prevăzută pentru publicare şi/sau comunicare verbală.
În toate cazurile, investigaţia ştiinţifică şi realizarea lucrărilor
ştiinţifice trebuie să se bazeze pe calitate şi principii axiologice reale, în

44
vederea racordării preocupărilor şi produselor noastre la cele europene
şi mondiale25.

IV. 3. Alte tipuri de activităţi de investigare şi lucrări

ştiinţifice
Toate elementele metodologice prezentate mai sus se regăsesc
în cadrul activităţilor practice de cercetare şi întocmire a lucrărilor
ştiinţifice de care ne vom ocupa în continuare.
IV. 3. 1. Proiectul este o lucrare cu caracter aplicativ, pragmatic,
vizând deopotrivă învăţarea şi evaluarea, întocmită pe baza unei teme
date sau sugerate de profesor sau identificat de student, care
presupune cercetarea unor materiale bibliografice, cercetări de teren,
arhivă, într-un interval temporal corespunzător. În alegerea proiectului,
studenţii trebuie să manifeste un anumit interes pentru subiectul
respectiv, să cunoască dinainte unde îşi pot găsi sursele documentare,
să dorească să realizeze un produs calitativ26 (ex. evenimente de istorie
locală, prezentarea unor evenimente istorice controversate, analiza unor
personalităţi istorice etc.; în acest sens, întocmirea unei micromonografii
istorice a orizontului local/natal îmbracă caracterul unui proiect).
Această activitate începe în sala de seminar, unde se precizează
subiectul sau tema, se constituie grupele de lucru, fiecare cu obiectivele
sale, se stabilesc etapele de lucru, se identifică sursele documentare, şi
continuă acasă, în arhive, biblioteci, muzee etc., pe parcursul a mai
multor zile şi săptămâni, când are loc documentarea, înregistrarea şi
prelucrarea datelor, proiectarea uneia sau a mai multor variante de
rezolvare a obiectivelor propuse, este aleasă soluţia optimă. Se
realizează cercetarea propriu-zisă, se asamblează materialele şi se
redactează proiectul.
În acest răstimp, studenţii au permanente consultări cu cadrul
didactic. Activitatea de evaluare prin proiect se încheie în sala de
seminar, unde se prezintă, în faţa colegilor, raportul asupra rezultatelor
obţinute şi produsul (proiectul) realizat. Tot cu acest prilej se realizează
25
Lucian N. Vintan, Scrierea şi publicarea ştiinţifică, http://webspace.ulbsibiu.ro/
lucian.vintan/html/Acad.pdf, accesat 14 iunie 2009.
26
C-tin Cucoş, Pedagogie, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Iaşi, Ed. Polirom, 2002, p.
386-387; Mariana Pintilie, Metode moderne de învăţare-evaluare, Cluj-Napoca, Ed.
Eurodidact, 2003, p. 45-47; I. Cerghit, Metode de învăţământ, Ediţia a IV-a revăzută,
Iaşi Ed. Polirom, 2006, p. 253-258.

45
evaluarea rezultatelor: modul şi metodele de lucru (utilizarea
corespunzătoare a bibliografiei, a materialelor şi echipamentului,
corectitudinea şi acurateţea tehnică, organizarea ideilor şi materialelor
într-un raport etc.) modul şi calitatea prezentării, caracterul ştiinţific al
cercetării în ansamblu, originalitatea.
IV. 3. 2. Eseul27 reprezintă o scriere în proză, opusă, de regulă,
stilului academic rigid, în care abordarea unor probleme diverse
(filosofice, ştiinţifice, literare etc.) se face într-o manieră liberă, digresivă,
fără pretenţia de a le epuiza A scrie un eseu înseamnă a realiza, cu
ajutorul datelor concrete şi a imaginilor, un produs spiritual unitar,
caracterizat prin libertate de compoziţie şi perspectivă critică, prin forma
sa deschisă.
Eseul nu se supune unei scheme rigide, fixate prealabil şi urmate
riguros. Cu toate acestea, eseul are un fir conducător, un criteriu de
dezvoltare a subiectului; compoziţia are unitate şi armonie internă, ceea
ce presupune că libertatea în materie de creaţie nu este echivalentă cu
haosul. Ideile sunt asociate elastic pe baza gândirii discursive,
pornindu-se de la o idee-nucleu şi folosindu-se forme de expresie
atrăgătoare şi convingătoare.
Eseul şcolar poate avea forme structurate (tratează o temă
dată pornind de la un număr de idei indicate, ordinea lor nefiind
obligatorie) şi nestructurate (o compunere realizată după o temă
indicată, în care autorul are libertatea de abordare, selecţie şi
argumentare a ideilor). O formă complexă este eseul argumentativ.
Evaluarea eseului structurati are în vedere atât forma acestuia:
 structura – introducere, cuprins, încheiere;
 aşezarea în pagină şi grafica (imagine, scris etc.);
 raportul dintre ideile principale şi cele secundare ilustrat în
structura aliniatelor (paragrafelor);
cât şi conţinutul propriu-zis (ideatic, cognitiv, noţional, terminologic):
 cunoaşterea/înţelegerea şi pătrunderea subiectului/temei
tratat(e);
 analiza tuturor ideilor indicate;
 capacitatea de informare şi calitatea informaţiilor utilizate;
27
*** Dicţionar Enciclopedic, coord. M. D. Popa, vol. II (D-G), Bucureşti, Ed.
Enciclopedică, 1996, p. 242; Mariana Pintilie, Op. cit., p. 41-42; Mihai Radu Solcan,
Op. cit., passim.

46
  calitatea şi claritatea argumentelor şi exemplificărilor;
 stilul lucrării (ştiinţific, eseistic, literar, digresiv etc.);
 nivelul de productivitate şi creativitate.
Eseul argumentativ este o scriere de tip academic, “un text de
tip pedagogic”, alcătuit, adesea, din patru părţi:
 Introducere cu scopul de a capta atenţia cititorului, de a-i oferi
câteva jaloane despre subiect, fiind alcătuită, la rândul său, din:
 Propoziţia introductivă – focalizatoare, suficient
de interesantă pentru a determina cititorul sa citească mai
departe, provocatoare, o întrebare majoră;
 Formularea tezei - ultima propoziţie a primului
paragraf, linia directoare a eseului, ideea care va fi susţinuta
de-a lungul întregului eseu;
 Susţinerea tezei – face parte din conţinutul propriu-zis, partea
cea mai extinsa a eseului, în care se prezintă argumentele,
pentru a convinge cititorul să accepte ca valide concluziile
autorului (aserţiuni + argumente –suport, exemple etc.
 Anticiparea obiecţiilor – autorul îşi prezintă opiniile şi
cercetează critic părerile opuse, contraargumentele, sporind
obiectivitatea abordării, cultivând dezbaterea şi gândirea critică.
 Concluziile - sumarizează teza şi argumentele care o sprijină,
furnizând o o imagine clară asupra poziţiei autorului, care
convinge cititorul de validitatea argumentelor sale, fiind compuse
din:
 Sinteza argumentului – reformularea şi rezumarea
concisă a argumentului(lor);
 Reformularea tezei – se reformulează şi se
evidenţiază însemnătatea tezei (ca metodă retorică eficientă);
 Propoziţiile de final – se referă fie la destinul
subiectului abordat, fie subliniază deschiderile aplicative,
formulează o altă întrebare complementară etc.
Chiar dacă este o formă liberă a discursului academic, în eseul
argumentativ se pot cita diferiţi autori şi ideile lor, într-un aparat critic
minimal, întocmit după aceleaşi reguli ca cele expuse mai sus.
III. 3. 3. Referatul, în sens ştiinţific şi didactic, este o lucrare
scrisă, pe o temă dată, întocmită individual sau colectiv, rezultată în

47
urma unei investigaţii ştiinţifice sau realizată pe baza unei documentări
bibliografice prealabile, având un evident caracter formativ şi creativ.
Referatul prezintă exigenţe sporite de formă, dar, mai ales, de conţinut,
stilul fiind ştiinţific, riguros în argumentare şi redactare (aparat critic, note
cu comentarii la subsol, bibliografie etc.).
În acelaşi timp, referatul reprezintă un important mijloc de
învăţare şi evaluare, cu valoare instructivă deosebită, pentru că oferă
elevilor posibilitatea de a lucra independent cu alte surse (izvoare şi
instrumente de lucru) decât manualul, învăţând nemijlocit prin
cercetare.28
De regulă. tema referatului este propusă de profesor, nicidecum
impusă, sau este aleasă de student, şi poate fi formulată ca o întrebare
sau sub forma unui titlu concis. Recomandările bibliografice sunt
sugerate de profesor, în cazul studenţilor mai puţin familiarizaţi cu
această modalitate de lucru, sau se lasă studenţilor libertatea de a
identifica sursele de informare, atunci când aceştia au demonstrat că
posedă această abilitatea. În practică, se poate utiliza o procedură
intermediară – ofertarea unei bibliografii generale de către profesor şi
detalierea acesteia de către studenţii care investighează problematica în
vederea elaborării referatului.
Utilizate din clasele de gimnaziu, când elevii sunt iniţiaţi în
modalităţile de pregătire, redactare şi comunicare a unui referat,
exersate la liceu, când aceştia au deprinderile formate, prin lărgirea
treptată a autonomiei de lucru şi de exprimare, referatele sunt forme
predilecte de învăţare şi evaluare în mediul academic.
Secvenţele de muncă individuală, parcurse în pregătirea unui
referat sunt următoarele:
 stabilirea titlului, prin consultarea dintre profesor şi
studenţi;
 realizare planului lucrării, studenţii fiind tutoriaţi de
profesor;
 identificarea bibliografiei, parcurgerea acesteia,
adunarea, selectarea şi sistematizarea informaţiilor, realizarea
planului de idei;

28
C-tin Cucoş, Op. Cit., p. 384-385; Mariana Pintilie, Op. cit., p. 42-45

48
  redactarea referatului, pe baza planului de idei
stabilit, punându-se accent pe interpretarea critică a
materialului informativ utilizat;
 prezentarea, susţinerea referatului, în cadrul
activităţilor de seminar, a şedinţelor cercurilor ştiinţifice, a
sesiunilor de comunicări şi referate ale studenţilor.
În această activitate, cadrul didactic va fi un colaborator apropiat
al studentului, un îndrumător competent şi răbdător, un consilier
metodologic şi didactic, sprijinindu-i şi determinându-i pe aceştia să
filtreze critic, să interpreteze şi să redea informaţiile şi opiniile în viziuni
proprii.
De asemenea, studenţii-referenţi vor învăţa cum să-şi comunice
rezultatele muncii lor, într-un mod clar şi convingător, putându-şi însoţi
discursul cu o prezentare PowerPoint, cu un poster şi/sau alte materiale
ilustrative, celorlalţi studenţi solicitându-li-se atenţie, luarea unor notiţe,
construirea unor întrebări, participarea la dezbaterea problematicilor
discutate. În acelaşi timp, studenţii-referenţi vor învăţa să răspundă la
întrebările venite din partea colegilor, să susţină un dialog ştiinţific
civilizat, să-şi apere opiniile, să respecte interlocutorii etc.
Caracteristicile unui referat corespunzător ar fi următoarele:
 caracterul sintetic şi integrator, înglobând zone
întinse de conţinut, cu vizarea interdisciplinarităţii şi
conexiunilor cu alte discipline de învăţământ;
 evident caracter formativ, dezvoltând deprinderile
metodologice de informare, cercetare, redactare a unei lucrări
academice logice şi coerente, în vederea dezvoltării
componentelor educaţiei permanente;
 pronunţat caracter creativ, vizând descoperirea
didactică a unor noi conţinuturi, emiterea şi argumentarea
unor noi ipoteze, atingerea unui stadiu superior al cercetării
etc.;
 caracter sumativ, angrenând cunoştinţe, priceperi,
abilităţi şi atitudini diverse, constituite pe parcursul unei
perioade mai îndelungate de învăţare;

49
  evidenţierea unor motivaţii intrinseci de învăţare,
documentare, cercetare şi comunicare, favorizând
autoevaluarea şi evaluarea.
Evaluarea referatului vizează îndeplinirea exigenţelor de formă
şi conţinut ştiinţific:
 respectarea structurii, urmărind algoritmul:
introducere, cuprins, încheiere;
 aşezarea în pagină şi concepţia grafică (imagine,
scris, ortografie etc.);
 raportul şi derivarea dintre ideile principale şi cele
secundare ilustrate în structura aliniatelor (paragrafelor);
 citarea informaţiilor preluate, între ghilimele sau ca
idei, cu indicarea, în aparatul critic (note) a surselor
documentare întrebuinţate, în conformitate cu normele
prezentate anterior;
 corectitudinea (ştiinţifică şi metodologică) întocmirii
bibliografiei;
 tratarea integrală şi surprinderea unor detalii ale
aspectelor esenţiale ale subiectului;
 sistematizarea, corectitudinea şi calitatea informaţiilor şi
argumentaţiei, prezentate într-o structură precisă, coerentă,
logică;

50
  cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor,
conceptelor, limbajului specific disciplinei de învăţământ şi
domeniului;
 calitatea stilistică a textului şi valoarea ipotezelor,
ideilor, opiniilor proprii exprimate.

IV. 3. 4. Prezentarea PowerPoint reprezintă o importantă

aplicaţie a pachetului MsOffice29 sau OpenOffice prin care se pot realiza
comunicări multimedia (imagine statică şi în mişcare + sunet + text),
având caracterul unor complexe diapozitive electronice, cu un puternic
impact în comunicarea rezultatelor cercetării şi stimularea interactivităţii.
Studenţii vor învăţa să realizeze şi să comunice prezentarea, aceste
activităţi făcând parte din alfabetizarea minimală în cadrul muncii cu
computerul.
Iniţial autorul va realiza textul scris, îl va sistematiza şi sintetiza
cât mai mult, va selecta ilustraţia (grafice, tabele, hărţi, fotografii etc.),
sunetele şi materialele filmate conexe şi apoi va trece la realizarea unei
machete a prezentării dorite.
Pentru realizarea unor diapozitive cu impact, vor trebui urmărite
câteva reguli simple. Într-un diapozitiv .ppt se pot cuprinde elemente,
care să răspundă următoarelor cerinţe:
 prezentarea unei singure idei, a unui concept pe fiecare cadru;
 pentru text se vor folosi cca. 8-10 rânduri pe diapozitiv, cu cca. 8-
10 cuvinte pe rând;
 poziţionarea titlului în partea de centru-sus sau aliniat spre
stânga, cu un tip şi o dimensiune de literă corespunzătoare
pentru asigurarea vizibilităţii;
 titlul diapozitivului nu trebuie să fie prea lung, pentru a fi uşor de
citit şi reţinut;

29
Gilgen Read, Office PowerPoint 2003 pentru începători, Bucureşti, Ed. ALL, 2004;
Tom Negrino, Cum să realizăm o prezentare în PowerPoint - ghid rapid de proiecte
prin imagini, Bucureşti, Ed. Corint, 2005; Bogdan Pătruţ, Monica Pătruţ, Aplicaţii
PowerPoint educaţionale, Bacău, Ed. EduSoft, 2005, p. 9-27; Mihaela Brut,
Instrumente pentru elearning. Ghidul informatic al profesorului modern, Iaşi, Ed.
Polirom, 2006, p. 71-87.

51
 conţinutul fiecărui diapozitiv trebuie foarte bine sistematizat,
pentru a fi elocvent în sprijinul celor demonstrate;
 pe fiecare diapozitiv nu se vor folosi mai mult de trei culori (fundal
+ text) etc.;
 se vor utiliza jocuri decvate de culori, care să facă vizibil şi lizibil
textul, chiar în condiţii minimale de obturare a luminii;
 se va asigura un raport optim între text şi imagine (fotografii,
planşe, grafice, scheme, tabele, diagrame, hărţi etc.) atât în
conţinutul fiecărui cadru în parte, cât şi în ansamblul prezentării;
 materialele ilustrative trebuie să fie de o bună calitate, cu o
rezoluţie corespunzătoare şi un contrast adecvat;
 deşi există opţiuni de animare a rulării fiecărui diapozitiv, nu se va
face abuz de efecte de animaţie, deoarece acestea sunt
cronofage; efectele de animaţie şi de tranziţie precum şi sunetele
trebuie să accentueze ideile principale, nu să distragă atenţia
auditoriului;
 ritmul de prezentare trebuie adaptat la contextul activităţii;
 în ansamblul ei, prezentarea trebuie concepută astfel încât să nu
dureze mai mult de 20 de minute (max. 15-20 diapozitive),
deoarece fiecare cadru este însoţit şi de comentariile minimale
ale autorului.

52
 IV.3.5. Posterul sau Afişul ştiinţific şi/sau educaţional
reprezintă o altă modalitate modernă şi sintetică de prezentare a
rezultatelor cercetării. Împrumutat din publicitate şi propagandă, posterul
(afişul) este utilizat pentru a comunica sintetic şi rapid, prin imagine şi
text, un volum însemnat de informaţii, cuprins pe un suport de hârtie
(carton), de regulă cu dimensiunile de 610 x 910 mm, deşi pot exista
foarte multe formate şi şabloane.30
Indiferent de format şi structură internă, elaborarea unui poster
trebuie să respecte o serie de cerinţe, care fac ca mesajul prin text şi
imagine să aibă un deosebit impact:
 cuprinderea în machetă a celor şase componente obligatorii:
titlul şi subtitlul posterului (redat cu o dimensiune de literă care
să poată fi vizibilă de la cca. 4-5 m); colectivul de cercetare
(titlul, prenumele şi numele autorilor, afilierea instituţională şi sigla
acesteia, adresa instituţiei, adresele electronice); rezumatul
textului din poster; conţinutul propriu-zis (o introducere scurtă,
30
http//:www.kumc.edu/SAH/OTEd/jradel/Poster_Presentations/PstrStart.html, 27
octombrie 2007; http://lorien.ncl.ac.uk/ming/Dept/Tips/present/posters.htm (accesat 10
septembrie 2009)

53
 obiectivele cercetării, dezvoltarea sintetică a principalelor idei şi
însoţirea cu imagini de o calitate superioară – fotografii, grafice,
hărţi, tabele etc., elemente legate de teorii şi metodologie,
principalele rezultate); concluziile (sinteza rezultatelor şi
deschiderea spre cercetările viitoare, referinţele minimale) şi
mulţumirile31; evident, aceste elemente ale conţinutului
posterului pot varia de la caz la caz, în funcţie de
şabloanele/templates utilizate;
 asigurarea unui echilibru cromatic al posterului, între fundal, text
şi imagine;
 textul şi imaginile vor fi suficient de mari pentru a fi vizibile şi
lizibile;
 sublinierea sintetizată a contribuţiilor proprii, a originalităţii în
cadrul cercetării.

Posterul didactic poate fi evaluat potrivit următoarei grile, în care

0=nesatisfăcător; 5=satisfăcător; 8=foarte bine; 10=excelent:
Fişa de autoevaluare/evaluare a posterului
Numele şi prenumele propunătorului………………………..
An studiu………..Specializarea………………………………

Punctaj
Criterii de evaluare/descriptori de performanţă 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Conţinut Corectitudinea metodelor şi informaţia
ştiinţific Semnificaţia lucrării
Originalitatea şi creativitatea abordării
Concluziile sprijinite pe argumentare
Cunoaşterea şi înţelegerea domeniului şi
problematicii abordate
Contribuţia autorilor în cadrul echipei
Aspect Organizarea şi structura logică (claritatea
tehnic prezentării problemelor, rezultatelor şi
concluziilor)
Claritatea vizuală (claritatea imaginilor, a
31 dimensiunilor şi tipurilor
http://ppop.stanford.edu/posters.html de literă,
(accesat 10 septembrie 2009).
folosirea efectivă a spaţiului, titlurile…)
Aspectul estetic (structura, utilizarea
culorilor, densitatea informaţiilor… )
Scrierea bună (text lizibil, grafia,
corectitudinea gramaticală…)
Capacitatea de a răspunde la întrebări
54
 În ansamblu, posterul/afişul ştiinţific trebuie să fie atractiv, explicit,
cu un conţinut articulat logic şi sistematizat, echilibrat în raportul text-
imagine şi armonios coloristic, cu un limbaj şi mesaj clar. Prezentarea
posterului trebuie să fie concentrată, autorul putând discuta cu
reprezentanţii audienţei şi să le ofere posterul sub forma unei cărţi
poştale („fluturaş”).
În cadrul manifestărilor ştiinţifice (congrese, simpozioane,
colocvii, sesiuni de comunicări etc.) există secţiuni de prezentare de
postere, o manieră facilă de a face cunoscute rezultatele investigaţiilor.
De asemenea, posterele sunt utile în comunicarea unor rezultate ale
cercetării în cadrul seminariilor şi lucrărilor practice, putând fi prezentate
şi în format electronic sau pot fi complementare expunerilor PowerPoint.
IV3.6.Portofoliul este o complexă şi însemnată metodă
alternativă de învăţare şi evaluare, introdusă în ultimul timp în activitatea
didactică din ţara noastră, cu scopul cunoaşterii cât mai complete şi mai
obiective a personalităţii studentului. demonstrând cu mai multă
acurateţe nivelul de dezvoltarea al unor abilităţi, mai bine decât orice
test Prin intermediul portofoliului se realizează o învăţare şi evaluare de
durată (long-term assessment).
Din punct de vedere material, portofoliul reprezintă un dosar, o
mapă, o culegere care reuneşte toate sau majoritatea produselor
învăţării, materialele realizate de student, în cadrul activităţii de învăţare,
la o disciplină de învăţământ, pe parcursul unui semestru, an şcolar etc.
Aceste produse sunt create, colectate şi selectate de fiecare student în
parte, sunt însoţite de reflecţiile personale ale acestuia asupra
materialelor prezentate, astfel încât să contureze cât mai bine
performanţa sa în domeniul studierii istoriei, sprijinind autoevaluarea şi
autocunoaşterea.
Un portofoliu eficient trebuie să conţină:
 cuprinsul;
 o filă cu precizarea obiectivelor alcătuirii portofoliului (ex.
demonstrarea procesului de dezvoltarea unei competenţe;
întocmirea unor lucrări ştiinţifice, capacitatea de identificare şi
parcurgere critică a unor surse documentare, capacitatea de a
finaliza un studiu pe o temă la alegere sau indicată de profesor,
capacitatea de exprimare logică şi coerentă în scris etc.; crearea
unei colecţii de produse personale importante; realizarea unei

55
 colecţii de materiale care să demonstreze pregătirea pentru
trecerea la un nivel superior de pregătire; furnizarea de informaţii
asupra pregătirii grupei etc.);
 standardele de evaluare:
 6 – 12 produse ale învăţării studentului, un număr mai mare de
piese îngreunând selecţia şi evaluarea materialelor relevante de
cele nerelevante;
 fişa de autoevaluare, cu reflecţiile personale ale studentului, cel
care organizează informaţia conţinută în portofoliu, asupra
produselor învăţării sale, care însoţesc materialele incluse.
Pentru a realiza corect şi a evalua eficient cunoştinţele şi
abilitatea de a întocmi un portofoliu, din punct de vedere didactic, este
necesar să li precizeze studenţilor:
 tema impusă sau libertatea de a alege subiectul;
 modalitatea de prezentare şi timpul de întocmire: dosar,
mapă, semestru, an etc.
 mărimea portofoliului (6/8-12 piese/produse propriu-zise);
 structura cerută: cuprins, obiectivele şi standardele de
evaluare, intenţiile şi motivaţia întocmirii, tipuri de
documente/materiale (hărţi, desene, tabele, scheme, colaje,
prospecte, pliante, referate, eseuri, interviuri, probe de evaluare
scrisă etc.), selectate şi sistematizate potrivit obiectivelor şi
standardelor precizate, fişa de autoevaluare a studentului, cu
concluziile personale despre subiect, conţinut şi activitate a sa;
 necesitatea sistematizării materialelor, evidenţierea
titlurilor şi subtitlurilor, realizarea legendelor pentru scheme,
tabele, grafice;
 indicarea provenienţei documentelor, imaginilor;
 tipuri de interviu, suportul pe care să se prezinte (hârtie,
casetă audio, casetă video, CD/DVD).
Evaluarea continuă şi sumativă, a portofoliului oferă o imagine
mult mai fidelă asupra a fiecărui element în parte, asupra nivelului de
competenţă a studentului, prin raportarea produselor sale la obiectivele
propuse, a progresului realizat pe parcursul colectării produselor,

56
oferind informaţii despre creatorii lor, într-o măsură mult mai greu de
atins prin metodele tradiţionale.32
Portofoliul poate fi autoevaluat de către studentul propunător şi
apoi evaluat de către profesor, fiecare acordând, potrivit criteriilor de
evaluare (aspectul general, elementele de conţinut, semantica) şi
descriptorilor de performanţă, cu calificative:

Fişa de autoevaluare/evaluare a portofoliului

Numele şi prenumele propunătorului………………………..
An studiu………..Specializarea………………………………

Auto- Aprecieri
Criterii de evaluare/descriptori de evaluare prof.
performanţă NS B FB NS B FB
Prezentarea portofoliului sub
forma unei mape/dosar
Înscrierea titlului pe copertă
Cuprins adecvat şi complet
Aspect Titluri şi subtitluri evidenţiate
general Precizarea obiectivelor,
intenţiilor, motivaţiei
Sistematizarea materialelor în
funcţie de obiective
Imagini, scheme însoţite de
explicaţii
Indicarea provenienţei
documentelor
Concluzii personale despre
subiect şi conţinut
Existenţa aparatului critic
(note) şi a bibliografiei
Referate
Documente
Hărţi, desene, tabele, scheme
Interviuri, biografii
Conţinut Recenzii, prezentări de carte
Eseuri structurate şi libere
32
C-tin Cucoş, Op. cit., p. 387-388; Mariana Pintilie, Op. cit., p. 47-52

57
 Proiecte de cercetare
individuală şi/sau de grup
Concluziile la vizite, excursii
Micromonografie istorică
Rezultate la probele de
evaluare
Bibliografii, fişe bibliografice
Părţile corespund temei
Semantica generale şi sunt eficiente
pentru a o explica
Conţinutul fiecărei părţi este
semnificativ pentru subiectul
tratat şi corespunde subtitlului
Relaţii cronologice şi cauzale
între părţi
Folosirea adecvată a
noţiunilor şi termenilor de
specialitate

IV.3.7.Recenzia reprezintă o analiză critică, scurtă sau mai

detaliată, a unei lucrări ştiinţifice (carte, volum colectiv, studiu, articol
etc.), foarte utilă în dezbaterea unor probleme, ipoteze, opinii etc. În
practica nemijlocită există două maniere de abordare a unei recenzii – o
recenzie descriptivă (în care recenzentul oferă doar informaţiile
esenţiale despre carte, cu descrieri şi expuneri care evidenţiază scopul
autorului şi citatele sugestive din text) şi o recenzie critică (în care
recenzentul descrie şi evaluează critic cartea, expunându-şi propriile
puncte de vedere).
În ambele cazuri, recenzentul trebuie să citească foarte atent
lucrarea asupra căreia se apleacă şi, în cunoştinţă de cauză, să facă
comentarii şi aprecieri critice.
În parte de început a recenziei, este prezentată structura lucrării
(organizarea pe capitole, ponderea acestora în funcţie de problematica
abordată), calităţile textului şi analizei, subliniindu-se contribuţiile
autorului la rezolvarea sarcinilor de investigare. În continuare,
recenzentul analizează critic şi subliniază noutatea şi pertinenţa

58
argumentaţiei, remarcând validitatea concluziilor şi plusurile sau
minusurile faţă de abordările anterioare.33
Recenzia se deosebeşte de o simplă notă de lectură sau de o
prezentare de carte, prin caracterul accentuat critic al lecturii şi
dezbaterii. De aceea, recenzentul trebuie să fie un bun cunoscător al
tematicii lucrării analizate, pentru a sublinia contradicţiile şi
inadvertenţele, omisiunile, erorile metodologice, de documentare,
interpretare, reconstrucţie şi argumentare, în sprijinul acestor critici
aducându-se noi dovezi, alte ipoteze şi structuri logice. O recenzie
realizată cu bună credinţă este menită să corecteze şi să rafineze un
adevăr, ideile şi ipotezele discutate, nu să discrediteze un autor sau să
plătească poliţe zise intelectuale. Din această dezbatere se pot naşte
adevărate studii şi chiar lucrări de sine stătătoare (a se vedea Dimitrie
Onciul versus Alexandru D. Xenopol).

IV. 4. Aparatul critic al lucrărilor ştiinţifice

Aparatul critic reprezintă totalitatea notelor lămuritoare, a
comentariilor, referinţe critice şi a altor adăugiri, introduse la
redactarea/editarea unui text, cu scopul de a permite controlul felului în
care a fost alcătuită ediţia respectivă, sursele de extragere a informaţiilor
utilizate de autor, putând fi realizat pe fiecare pagină, la subsolul
acesteia (despărţit cu o linie orizontală faţă de textul propriu-zis) sau la
sfârşitul lucrării. Notele se înscriu în continuitate, cu cifre arabe sau
romane, dar pot fi intercalate şi note marcate cu diferite simboluri, cel
mai adesea cu asterisc (*).
În acelaşi timp, există mai multe feluri de citare completă a
surselor în note, Citarea unei cărţi sau a unui studiu dintr-un volum,
Citarea unui articol şi Citarea unei surse de pe Internet.
Astfel, citarea unei cărţi trebuie să cuprindă: prenumele şi
numele autorului, titlul, ediţia, volumul, locul de apariţie, editura,
anul apariţiei, pagina; la periodice se adaugă numele periodicului,
locul de apariţie (mai ales pentru cele mai puţin cunoscute), anul
de apariţie, anul calendaristic, numărul, ziua şi luna, pagina. Dacă
sunt documente de arhivă, se va preciza arhiva unde se află, fondul,
pachetul, fila; dacă e manuscris se va specifica autorul (dacă e
cunoscut), titlul, locul unde se păstrează, fondul, numărul
33
Mariana Pintilie, Op. cit., p. 45

59
manuscrisului, fila. În cazul în care avem de a face cu bunuri
culturale/piese de patrimoniu/obiecte de muzeu trebuie să se
menţioneze instituţia care păstrează obiectul, colecţia, numărul de
inventar.
Atragem atenţia că se utilizează, de obicei, ideile altor autori, cu
notificările de rigoare, dar atunci când se folosesc expresii ad litteram,
propoziţii şi fraze nemodificate (atenţie la număr!) etc., acestea sunt
considerate citate şi trebuie, în mod obligatoriu cuprinse în ghilimele şi
însoţite de notele în care se denunţă sursa.
O menţiune aparte merită citarea surselor web (Internet),
autorul trebuind să facă o trimitere corectă la site-ul www sau http şi să
precizeze data la care a accesat respectiva sursă virtuală (zi, lună, an),
deoarece unele dintre aceste resurse au o existenţă limitată, pot suferi
transformări, sunt arhivate sau chiar pot fi retrase (Ex.
http://www.mdjcalarasi.ro/PUBLICA%C8%9AII/VolumulII/tabid/177/
language/en-US/Default.aspx, accesat 10 august 2009). Aceste resurse
formează secţiunea webografiei (numită şi siteografie, Ilie Rad) sau a
surselor elecronice/Internet din cadrul bibliografiilor.
Există mai multe sisteme de realizare a aparatelor critice, toate
derivând din cel clasic, academic – anglo-saxon şi american.
Aparatul critic clasic, academic presupune citarea completă a
surselor în note (Ex. Comşa Eugen, Neoliticul pe teritoriul României.
Consideraţii, Bucureşti, Ed. Academiei, 1987, p. 35 sau Comşa
Eugen, Consideraţii cu privire la pieptănătura în cursul epocii
neolitice pe teritoriul României, în „Cultură şi civilizaţie la Dunărea
de Jos”, Călăraşi, vol. II, 1986, p. 51-60) şi folosirea, după caz, a unor
formule de abreviere încetăţenite: op. cit. – opus citatus, loc. cit. –
loco citato, Idem (Eadem) – acelaşi (aceeaşi), Ibidem – (în acelaşi
loc/tot acolo) , et alii – şi alţii, passim - în diferite locuri, în (mai)
multe locuri dintr-un izvor citat, sursă utilizată etc.
Regulile de folosire a acestor prescurtări sunt următoarele:
 Op. cit. – opus citatus (opera citată) este utilizată când în text
şi note se utilizează doar o singură lucrare a unui autor; prima dată
se citează în întregime numele, prenumele autorului, titlul lucrării,
locul apariţiei, editura, anul apariţiei, pagina (p.), în notele
următoare utilizându-se doar formula numele, prenumele autorului,
op. cit., p. (Ex. prima dată: Comşa Eugen, Neoliticul pe teritoriul

60
României. Consideraţii, Bucureşti, Ed. Academiei, 1987, p. 35;
următoarele note Comşa Eugen, Op. cit., p. 40 ş.a.m.d); în
momentul în care se folosesc mai multe lucrări de acelaşi autor,
trebuie utilizate alte prescurtări, care trebui aduse la cunoştinţa
cititorului (Ex. Comşa Eugen, Neoliticul pe teritoriul României.
Consideraţii, Bucureşti, Ed. Academiei, 1987, p. 35; în continuare
se va cita Comşa Eugen, Neoliticul…, p.; Comşa Eugen,
Figurinele antropomorfe din epoca neolitică pe teritoriul
României, Bucureşti, Ed. Academiei, 1995, p. 73; în continuare se
va cita Comşa Eugen, Figurinele …, p.);
 loc. cit. – loco citato (în locul citat) se foloseşte pentru a înlocui
denumirea revistelor şi/sau volumelor de studii (articole); prima dată
se citează în întregime numele, prenumele autorului, titlul lucrării,
în vol. „titlul volumului/titlul revistei”, locul apariţiei, editura,
anul apariţiei, pagina (p.) sau tomul, nr. volumului, anul, pagina,
în notele următoare utilizându-se doar formula numele, prenumele
autorului, op. cit., în „loc. cit”, p. (Ex. Comşa Eugen,
Consideraţii cu privire la pieptănătura în cursul epocii neolitice
pe teritoriul României, în „Cultură şi civilizaţie la Dunărea de
Jos”, Călăraşi, vol. II, 1986, p. 51-60; Comşa Eugen, Op. cit., în
„loc. cit”, p.); în cazul în care se folosesc mai multe lucrări de
acelaşi autor, apărute în aceeaşi culegere de studii/revistă trebuie
utilizate alte prescurtări, care trebui aduse la cunoştinţa cititorului sau
de precizat, de fiecare dată titlul volumului şi/sau periodicului;
 Idem (Eadem) – acelaşi (aceeaşi) reprezintă o abreviere
utilizată atât la întocmirea notelor din aparatul critic sau a
bibliografiilor; atunci când se citează, în continuitate directă, lucrări
diferite ale aceluiaşi autor se utilizează, în locul numelui,
prenumelui autorului/autoarei formula idem/eadem (id./ead.);
 Ibidem – (în acelaşi loc/tot acolo, adică la acelaşi autor, în
aceeaşi lucrare, aceeaşi ediţie) reprezintă o prescurtare folosită la
întocmirea notelor din aparatul critic, atunci când se citează, în
continuitate directă, aceeaşi lucrare a aceluiaşi autor; în locul
numelui, prenumelui şi titlului lucrării se utilizează ibidem (ib.
sau ibid.), precizându-se doar paginile (p. sau pp.) de unde a fost
extrasă informaţia;

61
  et alii – şi alţii – este o formulă uzitată atunci când există
colective numeroase de autori; în acest caz se trece numele,
prenumele celui mai important autor, ceilalţi fiind subînţeleşi prin
formulele şi colaboratorii (colab.) sau et alii; la bibliografie însă se
va face precizarea întregului colectiv de autori, mai ales ca există
situaţii în care un autor principal a făcut parte din colective diferite,
astfel evitându-se impreciziile;
 passim – în diferite locuri, în (mai) multe locuri dintr-un izvor
citat, sursă utilizată etc. este folosită de autori pentru a indica
cititorilor că nu a întrebuinţat o informaţie punctuală, de la o anumită
pagină, ci că a utilizat idei care apar în mai multe locuri deodată, sau
într-o întreagă lucrare.
 confero (cf) – a aduce împreună, a colecta, a compara – se
foloseşte pentru a indica o comparaţie între paragrafe diferite de
izvoare, între puncte de vedere diferite sau asemănătoare.
 apud (ap.) – la, după – se întrebuinţează când în text folosim un
citat dintr-o lucrare sau un izvor istoric pe care nu l-am preluat direct,
din original, ci de la (prin intermediul) alt(ui) autor, pe care îl
menţionăm (nu,ele, prenumele autorului, titlul lucrării, locul apariţiei,
editura, anul apariţiei, pagina).
Spre deosebire de aparatul critic clasic, academic, aparatul
critic anglo-saxon are notele sub formă de abrevieri (imediat după
comunicarea informaţiei: numele autorului, anul apariţiei lucrării, pagina
de unde a fost luată informaţia – ex. Comşa, 1987, 35), însoţit, la
începutul sau sfârşitul lucrării, de o bibliografie, în care se fac precizări
referitoare la abrevierile utilizate (Comşa, 1987 – Comşa Eugen,
Neoliticul pe teritoriul României. Consideraţii, Bucureşti, Ed.
Academiei, 1987) iar cel american (tot imediat după comunicarea
informaţiei: nr. de ordine al lucrării în lista bibliografică şi pagina de unde
a fost luată informaţia – ex. 5, 35), însoţit de bibliografia respectivă, în
care, lucrările ordonate alfabetic după numele autorilor au numere de
ordine (5. Comşa Eugen, Neoliticul pe teritoriul României.
Consideraţii, Bucureşti, Ed. Academiei, 1987). Prescurtările
prezentate mai sus nu pot fi utilizate în totalitate. Funcţională este, în
cazul aparatului critic anglo-saxon doar formula Ibidem.
În cazul în care se optează pentru redactarea computerizată a
unei lucrări, se pot folosi diferite aplicaţii, dintre care cea mai uzitată este

62
MsOffice/Word, care oferă numeroase posibilităţi de punere în pagină
(Page Setup/Iniţializare pagină), de realizare automată a aparatului
critic (Insert/Inserare – Reference/Referinţă – Footnote/Notă de
subsol cu variantele Footnote/Notă de subsol şi Endnote/Note la
final), sprijin util în întocmirea şi ordonarea bibliografiilor, realizare
cuprinsului şi a indexului etc.
În condiţiile lumii moderne, utilizarea aplicaţiilor informatice în
procesarea textelor, apare ca o caracteristică a „alfabetizării” generale,
necesară pentru adaptarea dinamică la provocările tehnologiilor
informaţiei şi comunicării.

IV. 5. Elemente de deontologie a activităţii intelectuale

Deontologia activităţii intelectuale vizează ansamblul de norme
de conduită şi de obligaţiuni pe care trebuie să le respecte un
cercetător, un autor al unor lucrări ştiinţifice, pentru a se evita furtul
(plagiatul) şi malpraxisul intelectual (lipsa de obiectivitate, partizanatul,
viziunile unilaterale, discriminările, lipsa de informare şi de metodologie,
scrierea pe baza surselor secundare şi terţiare etc.), care aduc
însemnate prejudicii cunoaşterii umane.
Plagiatul presupune copierea, însuşirea (integrală sau
parţială), nedeclarată, intenţionată sau neintenţionată, de la alt
autor, dintr-o altă lucrare, de idei, tehnici şi metodologie, texte şi
alte produse spirituale, şi prezentate drept creaţii personale, fără a
menţiona sursele de inspiraţie. Este în fapt un furt intelectual,
pedepsit de legislaţia internaţională şi cea din România34.
Respectarea cu rigurozitate a normelor de întocmire a unei
lucrări ştiinţifice, mai ales citarea corectă şi completă, în aparatul
critic, în explicaţiile figurilor şi ilustraţiilor şi în bibliografii a tuturor
materialelor şi surselor utilizate, precum şi obţinerea dreptului de a
utiliza, în urma unor înţelegeri scrise cu autorii, a materialelor
inedite sau a celor acoperite de drepturile de autor (copyright),
poate feri orice autor de plagiatul intenţionat sau involuntar. De
altfel, este o chestiune de onestitate, în general, şi de integritate,

34
Legea nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduita in cercetarea ştiinţifică,
dezvoltarea tehnologica si inovare; a se vedea Art. 33 alin. din Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor si drepturile conexe (actualizată până la data de 9 august 2006)

63
corectitudine intelectuală, în special, vorbind despre profilul moral al
celui care studiază, cercetează şi consemnează în scris ideile sale.
Dacă la marile universităţi din lume, se pune un accent deosebit
pe educarea tinerilor în spiritul corectitudinii spirituale, studenţii
însuşindu-şi, sub semnătură privată, normele de respectare a dreptului
de autor35, în România mai sunt numeroase lucruri de făcut, pentru
eliminarea plagiatului36, care poate fi considerat şi ca formă a corupţiei,
şi malpraxisului ştiinţific şi impunerea unui comportament ştiinţific bazat
pe probitate. Demersul nostru se înscrie în acest sens.
Un caz particular, şi foarte răspândit astăzi, este plagiatul din
diferite surse Internet, de informaţii, referate, lucrări de licenţă, disertaţii
şi chiar lucrări de doctorat, mulţi autori care procedează în acest fel
crezând că se pot ascunde în hăţişul de informaţii care se găsesc on-
line, în spaţii şi universuri culturale diferite.
Fără a subestima importanţa informării din sursele Internet
(biblioteci virtuale, site-uri ale revistelor de specialitate, bănci de date,
cărţi, studii şi articole separate, postate de autori etc.), care contribuie la
democratizarea reală a cunoaşterii (shared knowledge) şi favorizează
creaţia, prin dezbaterea productivă a ideilor, şi pe care o promovăm
(informaţiile, cărţile care nu circulă, sunt născute moarte), atragem
atenţia asupra unor practici incorecte de abordare a acestor resurse.
Astfel, este interzisă descărcarea, editarea şi utilizarea de referate şi
teme şi prezentarea acestora drept creaţii proprii, în cadrul activităţilor
de seminar, în cadrul produselor incluse în portofoliu sau cu orice alt
prilej (licenţă, disertaţie masterat, doctorat).
Este permisă descărcarea şi utilizarea unor materiale de pe
Internet, idei, informaţii din diferite publicaţii, ilustraţii etc. doar cu
condiţia verificării corectitudinii cunoştinţelor şi citării corecte a
resurselor web, aşa cum am discutat în cadrul capitolului anterior

IV. 6. Să recapitulăm
35
În caz de încălcare a acestor norme, studenţii sunt eliminaţi de la studii, putând fi
acţionaţi în judecată, pentru cauze penale şi pentru plătirea unor însemnate
despăgubiri materiale, la care se adaugă normala discreditare în cadrul comunităţii
ştiinţifice.
36
Szasz Alpar Zoltan, Plagiatul: forme şi tehnici de evitare, http://www.polito. ubbcluj.
România/ polito/documente/reguli_plagiat.pdf (15 iunie 2008; Ilie Rad, op. cit., p. 218-
221.

64
 Proiectul de cercetare presupune:
1. Definirea temei de cercetat;
2. Alcătuirea bibliografiei;
3. Alcătuirea planului lucrării;
4. Documentarea propriu-zisă;
5. Analiza critică a surselor primare (izvoare) şi a
literaturii secundare (lucrări generale şi speciale);
6. Stabilirea faptelor științifice (istorice, sociale, fizice
etc.);
7. Explicarea şi argumentarea ipotezelor;
8. Reconstrucţia şi sinteza științifică;
9. Redactarea lucrării conform normelor ştiinţifice;
10. Prezentarea lucrării.
* * *
Sursa Modalităţi de citare
Volume Prenumele şi numele autorului [dacă sunt mai mulţi coautori,
prenumele şi numele coordonatorului cu menţionarea acestei
calităţi în paranteză; dacă volumul nu are coordonator, atunci
numele tuturor co-autorilor, cu condiţia ca aceştia să nu fie mai mult
de 3], titlul [în textele scrise de mână sau la maşina de scris, unde
nu există caractere italice, se subliniază], volumul [vol.], ediţia/editor
[ed.], localitate, Editura [Edit.] [facultativ], an, pagina [p.]. Ex.:
Bogdan Murgescu (coord.), Istoria României în texte, Bucureşti,
Corint, 2001, p. 172.
Materiale Prenumele şi numele autorului, titlul, „Numele periodicului”,
publicate localitatea [facultativ], seria [dacă există mai multe serii], tomul [t.],
în periodice anul calendaristic de apariţie, nr., pagina. Ex.: Mirela-Luminiţa
Murgescu, Clerici şi intelectuali laici Intre confesiune şi naţiune In
Transilvania anului 1852, „Revista Istorică” (serie nouă), 3, 1992, nr.
5-6, p. 571-578.
Documente Deţinător de arhivă, fond/colecţie [col.], serie/parte structurală,
de arhivă pachet/dosar, an, fila, [f.], retro/verso. Ex.: Direcţia Judeţeană a
Arhivelor Naţionale Braşov, fond Primăria Braşov, seria Acte
Judecătoreşti, doc. 149/1795, f. 1 v.
Manuscrise Deţinător, fond/colecţie, prenumele şi numele autorului, titlu, nr.
manuscris, fila, retro/verso. Ex.: Biblioteca Academiei Române,
Manuscrise, loan Barac, Naşteria, viaţa şi perina lui luda
Iscarioteanui, acum în stihuri cu învăţături moralnice, ms. rom.
2309, f. 48 r.
Bază Deţinător, numele bazei de date, data preluării bazei de date
electronică [facultativ], elementul de identificare a înregistrării (numărul

65
 de date secţiunii, pagina etc.) Ex.: World Bank, 2007 World Development
Indicators, 12.01.2002, tab.1.1.
Internet Denumirea „gazdei”, adresa de bază a acesteia, alte elemente de
identificare [facultativ], dare preluării informaţiei [facultativ] Ex.:
http://history.hanover.edU/texts/nonantes/htlmart.X, 18.04.2000.
Teletext Numele postului emitent, data preluării informaţiei, numărul paginii,
partea structurală, numărul subpaginii Ex.: TVR-TXT (din
01.08.1999), p. 351 - Ştiri, 1/1
Microfilme Deţinător, col., rola [r.], cadru [c] Ex.: Direcţia Arhivelor Naţionale
Istorice Centrale, col. Microfilme Austria, r. 198, c. 316.
Obiecte din Deţinător, colecţia, numărul de inventar. Ex.: Biblioteca Academiei
colecţii Române, Stampe, inv. 42.
muzeale
sau
personale
Reguli de citare (tabel preluat după Bogdan Murgescu,
http://www.societateistorie.ro/html/metodologie.html, 21 iunie 2009)

* * *
Prescurtare/ Semni- Regulă de utilizare Forma Observaţii
formulă ficaţie grafică
Idem Acelaşi Acelaşi/aceeaşi Aldin Se poate utiliza
[Eadem] [aceeaşi] autor/ autoare ca la şi la bibliografii
trimiterea
precedentă, dar cu o
lucrare diferită
Ibidem Tot acolo Acelaşi autor [aceiaşi Italice Dacă apare o
[ibid.]. autori] cu aceeaşi sau diferenţă de
lucrare ca şi la subliniat volum sau
trimiterea precedentă pagină faţă de
trimiterea
precedentă,
acestea se
indică imediat
după ibidem
Op. cit. Opus Numai după Italice Dacă au fost
citatus precizarea numelui sau citate mai multe
Lucrarea autorului, pentru a subliniat lucrări ale
citată indica o lucrare aceluiaşi autor,
anterior citată o la trimiterile
singură dată a următoare se
autorului respectiv prescurtează
titlul prin
folosirea

66
 primelor cuvinte
relevante din
titlu, urmate
de...
Passim Ici şi colo Când un anume Aldin
termen sau o anumită
idee apar în foarte
multe locuri pe
cuprinsul lucrării
citate
„loc. cit.” „loco Pentru a înlocui Aldin în prima dată se
citato” denumirea revistelor ghilimele citează în
În locul şi/sau volumelor de Sau întregime „titlul
citat studii (articole) subliniat volumului/titlul
revistei”
Apud După Când se citează Aldin Pentru
[ap.] indirect o anumită informaţiile
opinie, se introduce obţinute prin viu
înainte de precizarea grai, se
locului exact de unde uzitează
se preia citatul formula:
respectiv „informaţie
comunicată
de...”
Confero A aduce Pentru a indica o Italice
[cf.] împreună comparaţie între
a colecta, paragrafe diferite din
a izvoare, între puncte
compara de vedere diferite sau
asemănătoare
Principalele formule de prescurtare utilizate în aparatul critic (tabel
completat după Bogdan Murgescu, http://www.societateistorie.ro/html/
metodologie.html, 21 iunie 2009)

67
 i
IV. 7. Extrase din legislaţia românească legată de deontologia cercetării
IV. 7. 1. LEGEA nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduită în cercetarea
ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare
„Art. 2
(1) Activitatea de cercetare-dezvoltare trebuie să se desfăşoare în respect faţă de fiinţa şi demnitatea umană,
precum şi faţă de suferinţa animalelor, care trebuie prevenită sau redusă la minimum.
(2) Buna conduită în cercetare-dezvoltare trebuie să se desfăşoare cu ocrotirea şi refacerea mediului natural şi a
echilibrului ecologic, asigurându-se protecţia acestora faţă de eventualele agresiuni produse de ştiinţa şi
tehnologie.
(3) Buna conduită în cercetare-dezvoltare exclude:
a) ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite;
b) confecţionarea de rezultate;
c) înlocuirea rezultatelor cu date fictive;
d) interpretarea deliberat distorsionată a rezultatelor şi deformarea concluziilor;
e) plagierea rezultatelor sau a publicaţiilor altor autori;
f) prezentarea deliberat deformată a rezultatelor altor cercetători;
g) neatribuirea corectă a paternităţii unei lucrări;
h) introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare;
i) nedezvăluirea conflictelor de interese;
j) deturnarea fondurilor de cercetare;
k) neînregistrarea şi/sau nestocarea rezultatelor, precum şi înregistrarea şi/sau stocarea eronată a rezultatelor;
l) lipsa de informare a echipei de cercetare, înaintea începerii proiectului, cu privire la: drepturi salariale,
răspunderi, coautorat, drepturi asupra rezultatelor cercetărilor, surse de finanţare şi asocieri;
m) lipsa de obiectivitate în evaluări şi nerespectarea condiţiilor de confidenţialitate;
n) publicarea sau finanţarea repetată a aceloraşi rezultate ca elemente de noutate
ştiinţifică.
(4) Personalul de cercetare-dezvoltare are responsabilităţi conform legislaţiei în
domeniu şi codurilor deontologice profesionale în cercetările pe subiecţi umani, în folosirea animalelor pentru
experimente şi în protecţia mediului.
(5) Buna conduită în cercetare-dezvoltare se asigură în conformitate cu reglementările internaţionale din
domeniu, cu legislaţia Uniunii Europene şi cu regulile de etică ale programelor de cercetare ştiinţifică ale
acesteia.
Art. 3
Datele contradictorii, diferenţele de concepţie experimentală sau de practică, diferenţele de interpretare a
datelor, diferenţele de opinie sunt factori specifici cercetării-dezvoltării şi nu constituie abateri de la buna
conduită.
Art. 4
În sensul prezentei legi, următorii termeni sunt definiţi astfel:
a) frauda în ştiinţă - acţiunea deliberată de confecţionare, falsificare, plagiere sau înstrăinare ilicita a rezultatelor
cercetării ştiinţifice;
b) confecţionarea de date - înregistrarea şi prezentarea unor date din imaginaţie, care nu sunt obţinute prin
metodele de lucru folosite în cercetare;
c) falsificare - măsluirea materialelor de cercetare, a echipamentelor, proceselor sau rezultatelor; omiterea unor
date sau rezultate de natura a deforma rezultatele cercetării;
d) plagiat - însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei persoane,
indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentându-le drept creaţie personală;
e) conflict de interese - situaţia de incompatibilitate în care se află o persoană care are un interes personal ce
influenţează imparţialitatea şi obiectivitatea activităţilor sale în evaluarea, monitorizarea, realizarea şi raportarea
activităţilor de cercetare-dezvoltare; interesul personal include orice avantaj pentru persoana în cauză,
soţul/soţia, rude ori afini, până la gradul al patrulea inclusiv, sau pentru instituţia din care face parte.
(Apud http://www.cncsis.ro/PDF/LEGE_nr206_2004_conduita_cercetare.pdf, 23 iunie 2009)

IV. 7. 2. LEGEA nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe

(actualizată până la 9 august 2006)
„Art. 33
(1) Sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei
opere aduse anterior la cunoştinţa publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu
contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare:
 a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri
de siguranţă publică;
b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare,
în măsura în care folosirea lor justifica întinderea citatului;
c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de radio sau de
televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea
pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte
extrase din opere, în măsura justificată de scopul urmărit;
d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor,
filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale sau ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ;
reproducerea integrală a exemplarului unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al
deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective;
e) reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituţiile de învăţământ sau de
muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic, direct
ori indirect;
f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera, distribuirea sau
comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectura, artă plastică, fotografică sau artă aplicată,
amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei
astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicări şi daca este utilizată în scopuri comerciale;
g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri
specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului sa fie fără plată;
h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate
publică;
i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expoziţiilor cu acces public sau cu
vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând
orice utilizare comercială.
(2) În condiţiile prevăzute la alin. (1), sunt permise reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau comunicarea
către public, fără un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic:
a) de scurte extrase din articole de presă şi reportaje radiofonice sau televizate, în scopul informării asupra
problemelor de actualitate, cu excepţia celor pentru care o astfel de utilizare este, în mod expres, rezervată;
b) de scurte fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi ale altor opere de acelaşi fel, care au fost
exprimate oral în public, cu condiţia ca aceste utilizări să aibă ca unic scop informarea privind actualitatea;
c) de scurte fragmente ale operelor, în cadrul informaţiilor privind evenimentele de actualitate, dar numai în
măsura justificată de scopul informării;
d) de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învăţământ sau pentru cercetare ştiinţifică;
e) de opere, în beneficiul persoanelor cu handicap, care sunt direct legate de acel handicap şi în limita cerută
de handicapul respectiv.
(3) Sunt exceptate de la dreptul de reproducere, în condiţiile prevăzute la alin. (1), actele provizorii de
reproducere care sunt tranzitorii sau accesorii şi constituie o parte integrantă şi esenţiala a unui proces tehnic şi
al căror scop unic este să permită transmiterea, în cadrul unei reţele între terţi, de către un intermediar, sau
utilizarea licită a unei opere ori a altui obiect protejat şi care nu au o semnificaţie economică de sine stătătoare.
(4) În toate cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), e), f), i) şi la alin. (2) trebuie să se menţioneze sursa şi
numele autorului, cu excepţia cazului în care acest lucru se dovedeşte a fi imposibil; in cazul operelor de artă
plastică, fotografică sau de arhitectură trebuie să se menţioneze şi locul unde se găseşte originalul.”
(Apud http://www.legi-internet.ro/index.php?id=63, 23 iunie 2009)
Temă
Meditaţi asupra deontologiei cercetătorului. Justificaţi mai jos propria
poziţie.