CONSTURCTII DE BETON ARMAT 2

ASPECTELE DE BAZA ALE PROIECTARII SEISMICE

PREAMBUL
omânia este o ţară cu hazard seismic moderat şi, de regulă, construcţiile de
beton armat sunt dimensionate de acţiunea seismică. În această secțiune sunt
prezentate succint principalele aspecte privind proiectarea structurilor din beton
armat amplasate în zone seismice.
Proiectarea seismică a structurilor presupune tehnici speciale de calcul si
detaliere comparativ cu proiectarea pentru alte tipuri de încărcări cum sunt cele
gravitaționale sau cele cauzate de vânt. Aceste particularități sunt legate atât de
evaluarea cerinței seismice cât și de determinarea capacității elementelor
structurale solicitate ciclic în domeniul inelastic.
În cazul proiectării seismice se acceptă în mod obișnuit riscuri de avariere mai
mari pentru construcții comparativ cu avariile acceptate pentru alte tipuri de
încărcări. Riscul suplimentar este acceptat îndeosebi din cauza dificultăților de
asigurare a clădirilor la acțiuni seismice severe în condițiile unor exigențe
ridicate privind limitarea avariilor structurale și nestructurale.
În mod obișnuit, la proiectarea sesimică a structurilor de beton armat se
consideră forțe laterale egale cu 15..30% din forțele laterale asociate răspunsului
elastic sub acțiunea seismică de proiectare. Supraviețuirea structurii depinde
îndeosebi de capacitatea sa de deformare postelastică și de cantitatea de
energie ce poate fi disipată prin deformațiile neliniare ale materialelor de
construcție. Chiar și la cutremure cu intensitate mai mică decât cea de a
cutremurului de proiectare se poate mobiliza întreaga capacitate de rezistență a
structurilor.
În condițiile răspunsului neliniar la acțiunea seismică, controlul modului de
deformare neliniară a structurii în ansamblu și asigurarea unei capacități
suficiente de deformare plastică este esențial. La structurile care nu sunt
proiectate seismic având rezistență laterală limitată energia seismică se
consumă prin deformațiile plastice necontrolate ale elementelor structurale sau
nestructurale până la colaps.
Necesitatea proiectării seismice a structurilor a început să fie conștientizată la
începutul anilor 1920. La acel moment nu existau metode de cuantificare a
încărcărilor laterale cauzate de cutremur în principal din cauza lipsei
înregistrărilor seismice. Forțele laterale de proiectare se luau egale cu 5..10% din
greutatea totală a construcției. Incursiunile în domeniul plastic nu erau luate în
considerare astfel că nu se luau măsuri speciale pentru asigurarea ductilității
structurale.
În anii 1950-1960, apariția primelor înregistrări ale accelerațiilor seismice a
permis introducerea în codurile de proiectare a spectrelor de accelerații pentru
proiectare. Acestea serveau pentru determinarea la proiectare a unor forțe
laterale echivalente.
S-a observat atunci ca asigurarea raspunsului elastic al structurilor sub acțiunile
seismice de proiectare nu este posibilă datorita nivelului ridicat al accelerațiilor
orizontale ale terenului. Pe de altă parte, construcțiile existente care au
supraviețuit mișcărilor seismice cu avarii reduse sau moderate au arătat că
nivelul forțelor de proiectare poate fi redus comparativ cu cele asociate
răspunsului elastic dacă se acceptă incursiuni în domeniul plastic de comportare.
Deformațiile inelastice ale elementelor structurale pot fi permise dacă asigură un
nivel rezonabil de rezistenţă cu degradări reduse în urma ciclurilor repetate de
încărcare descărcare în domeniul plastic. În pofida acestor observaţii, codurile de
proiectare nu prevedeau măsuri speciale de detaliere a elementelor de beton
armat pentru asigurarea ductilităţii şi nici reguli privind ierarhizarea capacităţilor
de rezistenţă ale acestora. Aceste observaţii pot fi făcute şi în ceea ce priveşte
primul cod românesc de proiectare seismică P13-63 care a reprezentat practic
primul pas important în ceea ce priveşte proiectarea contrucțiilor la acţiuni
seismice din Romania.
Observaţiile făcute în cursul cutremurelor ulterioare au arătat că reducerea
forţelor seismice de proiectare pe baza capacitătea structurilor de a disipa
energia seismică prin deformaţii inelastice trebuie însoţită de măsuri speciale de
calcul şi detaliere a elementelor structurale în măsura să asigure mobilizarea
zonelor de deformare plastică în acele elemente care pot suferi deformaţii
plastice mari fără degradări severe de rezistenţă sau rigiditate.
Astfel, în anii ’70 a fost formulată unitar în Noua Zeelandă de către prof. Paulay
„Metoda proiectării capacităţii de rezistenţă” . Această metodă oferea reguli de
calcul clare în măsură să asigure dirijarea zonelor de deformare plastică către
elementele cu ductilitate ridicată şi formarea astfel a unor mecanisme de
plastificare ale structurii cu capacitate mare de disipare a energiei seismice. De
asemenea, metoda propunea reguli pentru determinarea eforturilor de
proiectare pentru împiedicarea modurilor de cedare fragilă, neductilă, în toate
elementele structurale. A apărut astfel noţiunea de efort de proiectare diferit de
cel rezultat direct din calculul structural în combinația seismică de proiectare.
Metoda proiectării capacității de rezistență a fost rând pe rând preluată în
majoritatea codurilor de proiectare seismică pe plan internațional. În Romania
procedeele de calcul care vizau dirijarea convenabilă a zonelor de deformare
plastică şi prevenirea modurilor de cedare fragilă au apărut odată cu normativele
din seria P100 publicate în anii 1978 şi 1981. Metoda proiectării capacităţii de
rezistenţă a fost formulată unitar pentru toate tipurile de structuri in normativul
P100-92.
Aceeaşi metodă sta si la baza codurilor de proiectare seismică P100-1 şi a
normei europene EN1998-1.

SCOPUL PROIECTARII SEISMICE

Pînă în anii ’90, principala funcţie a proiectării structurale pentru clădiri a fost
aceea de a oferi standarde minime pentru siguranţa oamenilor. Prin urmare,
filozofia de bază şi scopul principal al majorităţii codurilor de proiectare seismică
a fost acela de a evita pierderea vieţii oamenilor din clădiri şi din jurul lor,
precum şi rănirile grave, în cursul unui cutremur major. Limitarea pagubelor
economice cauzate de cutremure reprezenta numai un scop secundar. Întreaga
metodologie de proiectare era bazată pe verificarea structurii la acţiunea
asociată unui singur nivel al cutremurului de proiectare. O astfel de metodologie
era prevăzută şi de codul românesc de proiectare seismică, P100-92.
Cutremure majore apărute la mijlocul anilor ’90 în tări cu experiență avansată în
ingineria seismică (cum sunt cel de la Northridge, SUA, 1994, sau Kobe, Japonia,
1995) au provocat pagube economice directe sau indirecte mari arătând astfel
slăbiciunile metodelor de proiectare curente. S-a observat că proiectarea
seismică care are ca unic scop siguranţa vieţii utilizatorilor pentru un cutremur
de o anumită intensitate nu poate preveni și pagubele economice ce pot surveni
în urma unui seism de intensitate mai redusă. Prin urmare, în ultimii ani
activitatea de cercetare s-a axat pe revizuirea filozofiei de proiectare seismică
pentru îmbunătăţirea controlului răspunsului structural la acţiuni seismice.
S-a dezvoltat astfel în Statele Unite un nou concept numit Ingineria Seismică
Bazată pe Performanţă ce implică proiectarea completă, execuţia şi activităţile
de întreţinere necesare construcţiilor astfel încât ele să reziste cutremurelor de
diferite intensităţi în anumite limite de avariere. Astfel ingineria seismică bazată
pe performanţă este un proces de durată ce începe odată cu proiectarea şi
continuă pe parcursul întregii vieţi a construcţiei prin verificări şi lucrări de
întreţinere.
În cazul ingineriei seismice bazate pe performanță se doreşte controlul
comportării (performanţelor) clădirilor la acţiunea unor cutremure cu niveluri
diferite de intensitate (niveluri de hazard) urmărindu-se pentru fiecare nivel de
intensitate îndeplinirea unor exigenţe distincte privind limitarea degradărilor
structurale şi nestructurale (niveluri de performanţă). În acest mod se urmăreşte
limitarea costurilor totale asociate realizării si exploatării unei construcţii.
Trebuie înţeles că aceste costuri cuprind două componente: costurile de
realizare a construcţiei şi costurile de întreţinere şi reparaţii. Asocierea dintre un
nivel de intensitate al mişcării seismice cu un nivel de performanţă conduce la
definirea unui obiectiv de performanţă.
Documentele prenormative propuse de FEMA (Agenţia Federală de Management
a Situaţiilor de Urgenţa din Statele Unite ale Americii) la începutul anilor 2000,
propuneau utilizarea a patru niveluri de hazard și a patru niveluri performanță
pentru clădire. Aceste niveluri combinate dau naștere matricei obiectivelor de
performanță. Obiectivul de performanță este definit ca asocierea dintre un nivel
de hazard și un nivel de performanță. Obiectivele de performanță situate pe
diagonala principală a matricei se numesc obiective de performanță de bază care
trebuie satisfăcute pentru orice clădire de importanță obișnuită. Obiectivele
situate deasupra diagonalei principale nu sunt permise de norme întrucât iar cele
de sub diagonala principală se aplică îndeosebi clădirilor de importanță
deosebită.
 …
În Europa, dezvoltarea codurilor de proiectare seismică s-a făcut prin trecerea de
la metodologiile anterioare bazate pe un singur nivel al cutremurului de
proiectare la metodologia curentă bazată pe cel puţin două niveluri distincte ale
cutremurului de proiectare:
- cutremurul de serviciu după acţiunea căruia clădirea trebuie să rămână în
funcţiune
- cutremurul de protejare a vieţii la acţiunea căruia trebuie să nu se producă
pierderi de vieţi sau răniri grave ale ocupanţilor sau a oamenilor din imediata
vecinătate a construcţiei.
Abordarea la nivelul colecției de normative din seria EN 1998 nu este însă
unitară: în timp ce în partea I destinată proiectării structurilor noi se cere
verificarea numai a două obiective de performantă, în partea a III-a destinată
evaluării structurilor existente se cere evaluarea a trei niveluri de performanță. O
unificarea a abordării în această privință este așteptată la următoarea revizuire.
Cerințele fundamentale ale proiectării seismice din EN 1998-1 sunt prevăzute şi
de codul românesc de proiectare seismică pentru clădiri, P100-1. Nivelul de
hazard, care conform prevederilor EN1998 este la alegerea autorităților naționale
din fiecare stat membru, este mai scăzut în P100-1 comparativ cu recomandarea
din EN1998.

CERINȚE FUNDAMENTALE ALE PROIECTĂRII SEISMICE ÎN P100-1

1. Starea limită de serviciu
Scopul verificării structurilor la starea limită de serviciu este asigurarea
funcţionării normale a construcţiei după acţiunea cutremurului de serviciu. Acest
scop este denumit pe scurt "limitarea degradărilor".
Cutremurul de serviciu este un cutremur de intensitate relativ redusă
caracterizat de o perioadă medie de revenire mică (între 20 şi 50 ani). Astfel de
cutremure pot apărea de mai multe ori de-a lungul perioadei de utilizare a unei
construcţii şi, prin urmare, este necesara asigurarea funcţionării construcţiei
după producerea unui astfel de eveniment.
Acest obiectiv este strâns legat de îndeplinirea următoarelor cerinţe:
- limitarea degradărilor elementelor nestructurale (ziduri de
compartimentare, închideri, finisaje, instalaţii, etc.)
- prevenirea degradărilor elementelor structurale. Pentru aceasta structura
ar trebui să se comporte elastic. Se acceptă incursiuni limitate în domeniul
plastic numai în situaţii excepţionale (deformaţiile plastice sunt ireversibile ele
fiind asociate cu degradări ale elementelor structurale care trebuie remediate
pentru asigurarea funcţionării construcţiei)
În codurile curente de proiectare aceste cerinţe se asigură prin impunerea unor
condiţii privind deplasarea laterală a structurilor.

2. Starea limită ultimă

Scopul principal al verificării la Starea Limită Ultimă este prevenirea pierderilor
de vieţi omeneşti şi împiedicarea rănirii grave a utilizatorilor sau a persoanelor
din imediata vecinătate a clădirii, denumit pe scurt „Siguranța Vieții”.
Cutremurul de proiectare la starea limită ultimă este un cutremur de intensitate
mare, ce apare rar în viaţa unei construcţii. Perioada medie de revenire este
relativ lungă situându-se între 100 şi 500 de ani.
În codul de proiectare seismică P100-92 intensitatea cutremurului de proiectare
este asociată unei perioade medii de revenire de 50 ani. În codul, P100-1/2006,
pentru Starea Limită Ultimă este prevăzută o intensitate seismică
corespunzătoare unei perioade medii de revenire de 100 de ani. În ediția
revizuită se propune o perioadă medie de revenire de 225 de ani. In alte coduri
de proiectare (de exemplu, EN1998-1) perioada medie de revenire recomandată
pentru SLU este de 475 de ani.
Pentru îndeplinirea obiectivului asociat acestei stări limită este necesar ca sub
acţiunea cutremurului:
- să se împiedice degradarea totală şi prăbuşirea elementelor nestructurale
care poate să ducă la rănirea gravă a utilizatorilor clădirii sau a oamenilor din
imediata vecinătate
- să se limiteze degradările structurale astfel încât să nu fie pusă în pericol
stabilitate clădirii și reparațiile să se poată face în condiții economice. Se admit
deformaţii plastice semnificative ale elementelor structurale (în consecinţă, este
acceptată apariţia degradărilor structurale).
După incidenţa cutremurului asociat acestei stări limită se admite necesitatea
reparării atât a elementelor structurale cât şi a celor nestructurale. Prin urmare,
funcţionarea construcţiei poate fi întreruptă pentru o perioadă de timp.

REPREZENTAREA ACȚIUNII SEISMICE PENTRU PROIECTARE

Metodele de calcul structural seismic se clasifică în principal în funcție de modul
de aplicare a încărcării seismice și în funcție de natura comportării structurale
considerată în calcul.
Acțiunea seismică poate fi modelată prin intermediul unui set de forțe orizontale
aplicate static pe structură sau prin intermediul unor accelerograme specifice
amplasamentului - caz în care caracterul dinamic al acțiunii este luat în
considerare. Legile constitutive ale elementelor structurale considerate în calcul
pot fi liniare sau neliniare. Conceptual, rezultă astfel patru metode de calcul
structural: calculul static liniar, calculul static neliniar, calculul dinamic liniar,
calcul dinamic neliniar.

Calculul static liniar este cel mai des utilizat în proiectarea curentă în Romania și
în lume. Se poate utiliza metoda forțelor laterale statice echivalente, asociate
modului de vibrație fundamental, sau metoda de calcul modal cu spectre de
răspuns.
Calculul static neliniar este utilizat în egală măsură în proiectarea și în evaluarea
construcțiilor. Acțiunea este aplicată static pe structură însă sunt considerate legi
de răspuns neliniare pentru elemente. Calculul static neliniar reprezintă un
instrument de calcul extrem de robust și relativ ușor de aplicat dacă se utilizează
programe de calcul structural specializate. Cunoașterea legilor de răspuns pentru
elemente necesită stabilirea nu numai a rigidității echivalente ci și a limitei de
curgere. Aceasta depinde strict de armarea propusă astfel că metoda de calcul
static liniar poate fi utilizata numai ca instrument de verificare a rezultatelor
proiectării. Se obține legea forță-deplasare pentru structură, sub deplasări
laterae monoton crescătoare. Chiar dacă nu descrie răspunsul structurii sub
acțiunea ciclic alternantă a cutremurului, legea forță-deplasare rezultată din
calculul static neliniar evidențiază răspunsul structurii dincolo de limita de
curgere și permite determinarea deplasării capabile a structurii.
Calculul dinamic liniar sau neliniar presupune rezolvarea ecuației de mișcare în
timp considerând forțele de inerție care se mobilizează în structură ca urmare a
caracterului dinamic al acțiunii seismice. Calculul dinamic liniar este rar utilizat la
verificarea structurilor de beton armat întrucât acestea în mare lor majoritate
răspund neliniar la acțiunea cutremurului de proiectare. În cazul calculului
dinamic neliniar trebuie considerate legi de răspuns neliniare pentru elementele
structurale. Calculul dinamic neliniar reprezintă cel mai puternic instrument de
calcul structural pe care îl avem la dispoziție. Totuși aplicarea acestei metode de
calcul în proiectarea sau evaluarea curentă rămâne tributară unor probleme cum
sunt:
- necesită definirea acțiunii seismice prin accelerograme specifice
amplasamentului. De cele mai multe ori nu sunt disponibile într-un amplasament
dat accelerograme înregistrate compatibile cu spectrul de proiectare. Este
necesară generarea de accelerograme artificiale. Caracterul aleator al mișcărilor
seismice face ca răspunsul structural sub acțiunea a mai multor accelerograme
cu caracterisitici asemănătoare să fi în bună măsură diferit. Aceasta înseamnă că
rezultatele procesului de verificare sunt dependente de accelerograma aleasă
pentru verificare.
- legile constitutive pentru elementele de beton armat nu pot fi obținute prin
modelări exclusiv analitice. Este necesară utilizarea unor legi de răspuns stabilite
empiric pe baza rezultatelor experimentale. În literatura de specialitate sunt
disponibile numeroase modele pentru descrierea răspunsului elementelor de
beton armat la acțiuni ciclice în domeniul plastic. Rezultatele calculului structural
depind în bună măsură de legile constitutive considerate în calcul.
- calculul dinamic neliniar pe structuri multietajate tridimensionale necesită
o putere de calcul ridicată și un timp lung de analiză. Timpul lung de analiză face
ca posibilitățile de îmbunătățire a modelului pe baza rezultatelor obținute iterativ
să fi mai restrânse.
- calcul dinamic neliniar furnizează un volum impresionant de rezultate
numeriece trebuie analizate și prelucrate. Utilizatorul trebuie să decidă care sunt
parametri determinanți în privința răspunsului seismic care trebuie izolați și
analizați.

Metoda forțelor laterale statice echivalente

În metoda forțelor seismice statice echivalente acţiunea seismică de proiectare
este reprezentată printr-un set de forţe laterale echivalente aplicate static pe
structură. Rezultanta acestor forțe poartă se numește valoarea de proiectare a
forței seismice și se noteaza în P100-1 cu Fb.
Forța seismică de proiectare se calculează ca o fracțiune, c, din greutatea
construcției în combinația seismică de proiectare, W.
Coeficientul seismic c depinde în principal de următoarele mărimi:
- valoarea de referință a accelerației terenului în amplasament, ag
- ordonata spectrului normalizat de accelerații în amplasament
corespunzătoare perioadei de vibrație în modul fundamental în direcția
orizontală considerată în calcul β(T1). Pentru structuri de beton
armat β corespunde unei amortizări echivalente egală cu 5% din amortizarea
critică.
- factorul de corecție, λ, care ține seama de contribuția modului propriu
fundamental prin masa modală efectivă asociată acestuia
- factorul de importanță-expunere al construcției la cutremur, γI,e. Prin acest
coeficient supraunitar se sporește nivelul de hazard seismic pentru construcțiile
de importanță deosebită, în special cele având rol în intervenția postcutremur.
- factorul de comportare, q, care depinde de tipul sistemului structural și ține
seama în principal de posibilitatea disipării energiei indusă de cutremur prin
deformațiile neliniare ale elementelor structurale
Relația de calcul a coeficientului seismic c este:

Această relație este valabilă numai pentru structuri având perioada

fundamentală de vibrație, T1, mai mare decât perioada de control TB a spectrului
de proiectare, acesta fiind cazul cel mai des întâlnit în practică.
Factorul de comportare, q, factor ţine seama în primul rând de posibilitatea
reducerii forţelor seismice de proiectare pe baza răspunsului inelastic al
structurii. În principiu, cu cât structura are capacitate de deformare inelastică
(ductilitate) mai mare cu atât forţele la care este proiectată pot fi mai mici
(comparativ cu forţa elastică pe care ar induce-o cutremurul dacă structura ar
răspunde elastic).
Proiectarea pe baza valorilor reduse ale forţelor seismice corespunzătoare
răspunsului elastic şi considerarea răspunsului structural inelastic sub acţiunea
seismică prezintă două avantaje majore:
- se previne cedarea casantă a structurilor. Acest mod de cedare este
incompatibil cu disiparea energiei seismice prin deformaţii postelastice. Mai mult
decât atât, în acest caz ruperea este bruscă şi fără avertizare.
- se reduc costurile de realizare iniţială a structurii. Forţele seismice de
proiectare sunt semnificativ reduse faţă de cele corespunzătoare răspunsului
elastic. Acest lucru are ca efect realizarea unor economii importante de
materiale precum şi rezolvarea favorabilă a cerinţelor de funcţionalitate (prin
reducerea dimensiunilor elementelor structurale).
Proiectarea la forţe reduse presupune însă implicit necesitatea asigurării
capacităţii de deformare inelastică a structurii. Acest deziderat este îndeplinit
atât prin calcul cât şi prin măsuri de alcătuire şi detaliere efectivă a structurii
stabilite pe baza experienţei inginereşti sau a încercărilor experimentale.
Forţele seismice de proiectare pot fi reduse şi dacă se ţine seama de redundanţa
structurală ce caracterizează structurile static nedeterminate. Practic, într-o
structură static nedeterminată nu se ating simultan valorile eforturilor capabile în
toate elementele structurale. Cedarea unui element structural nu presupune
colapsul structurii.
Mai mult decât atât, și suprarezistenta structurii rezultată în urma procesului de
proiectare permite reducerea forţelor seismic. Suprarezistenta este definită ca
raportul dintre forţa de curgere a structurii, Fy, şi forţa de proiectare, Fb.
În marea majoritate a cazurilor, îndeplinirea exigenţelor de proiectare prevăzute
de norme duce la obţinerea unor structuri cu capacitatea sensibil mai mare
decât forţa de dimensionare. Acest lucru se datorează în mare parte utilizării
valorii de calcul a rezistenţelor materialelor în locul valorilor medii şi aplicării
condiţiilor constructive de alcătuire şi armare. Pentru clădiri în cadre din beton
armat factorul total de suprarezistenţă csrpoate avea valori între 1,8..2,2.

Din cele prezentate mai sus rezultă că factorul comportare, q, poate avea valori
diferite funcţie de tipul structurii. Pentru structurile cu capacitate mare de
deformare inelastică, cu grad înalt de redundanţă structurală q are valori ridicate
(4..6,7). Clădirile care pot prezenta ruperi fragile sau cele pentru care nu se
admit deformaţii inelastice trebuie proiectate considerând valori scăzute ale
factorului de comportare (1,0..2,5).
Pentru clădiri cu structura în cadre din beton armat codul P100-1 prevede
valori q situate între 5 şi 6,75 pentru clasa de ductilitate H (structuri cu
ductilitate înaltă). În cazul clădirilor cu pereţi structurali din beton armat ce fac
parte din aceeaşi clasă de ductilitate codul propune valori q situate între 4 şi 5.
În metoda forțelor seismice statice echivalente, forţa seismică de proiectare
trebuie să fie distribuită pe înălţimea construcţiei. Distribuţia se face în acord cu
distribuţia maselor pe înălțimea construcţiei. În cazul clădirilor civile obişnuite
distribuţia maselor poate fi simplificată considerând câte o masă concentrată la
nivelul fiecărui planşeu (dacă acesta este indeformabil în planul său).
În cazul construcţiilor industriale sau pentru construcţii civile atipice distribuţia
maselor trebuie analizată de la caz la caz şi modul de schematizare trebuie
adapat în consecinţă.
Pentru clădiri civile obişnuite, de înălţime medie sau mică, forţa seismică se
poate distribui pe înălţimea structurii funcţie de forma modului fundamental de
vibraţie. În cazul unei distribuţii uniforme a masei şi a rigidităţii structurale pe
înălţime, forma modului propriu fundamental poate fi considerată liniară.
Determinarea forţei seismice la nivelul i, Fi, se poate face cu ajutorul relaţiei:

unde
mi, mj masa corespunzătoare nivelului i sau j
zi, zj înălțimea până la nivelul i sau j măsurată față de baza
construcției considerată în model.

Metoda de calcul modal cu spectre de răspuns

Metoda de calcul modal cu spectre de răspuns presupune suprapunerea
răspunsurilor maxime obținute pentru fiecare mod de vibrație semnificativ în
parte.
Se selectează modurile de vibrație cu o contribuție semnificativă în răspunsul
seismic total. Selectarea acestor moduri se face în mod convențional. Conform
P100-1, se consideră semnificative modurile la care suma maselor modale
efective depășește 90% din masa totală a structurii. Orice mod a cărui masă
modală efectivă depășește 5% din masa totală trebuie luat în considerare.
Considerând pentru fiecare mod k selectat perioada de vibrație a structuri, Tk, și
masa modală efectivă asociată, mk, se determină forța tăietoare de bază în
direcția considerată a acțiunii seismice corespunzătoare modului k de vibrație:

unde Sd(Tk) este ordonata spectrului de răspuns de proiectare corespunzătoare

perioadei Tk.

Pentru fiecare mod de vibrație k se efectuează calculul structural considerând

acțiunea seismică reprezentată prin Fb,k. Eforturile și deplasările obținute pentru
fiecare mod k se combină pentru a determina efectul total maxim prin reguli de
compunere modală. Dacă răspunsurile modale pentru două moduri de vibrație
consecutive sunt considerate independente între ele atunci compunerea se
poate face utilizând rădăcina media pătratică (SRSS):
Răspunsurile modale se pot considera independente dacă pentru oricare
mod k+1 este îndeplinită condiția:

Alternativ, dacă răspunsurile modale nu pot fi considerate independente pot fi

utilizate alte metode de combinare cum este, de exemplu, combinarea
quadratică complexă (CQC).
Metoda de calcul modal cu spectre de răspuns este utilă în cazul construcțiilor la
care inflența modurilor superioare de vibrație este importantă. Dacă modul
propriu fundamental de translație are contribuția predominantă în răspunsul
seismic global se poate aplica metoda forțelor laterale statice echivalente.
Aplicare metodei de calcul modal cu spectre de răspuns necesită o judecată
inginerească avansată în interpretarea rezultatelor întrucât prin compunerea
răspunsurilor modale se pierd semnele eforturilor si deformațiilor. Pentru
aplicarea corectă a metodei de proiectare a capacității de rezistență semnele
eforturilor trebuie interpretate în acord cu deformata globală a structurii ținând
seama și de efectele acțiunii gravitaționale.

EXIGENȚE DE PROIECTARE
1. Rigiditatea
Verificarea rigidității structurii la acţiuni laterale urmăreşte în principal
împiedicarea degradării componentelor nestructurale în timpul cutremurelor de
intensitate redusă care pot apărea de mai multe ori pe durata de utilizare a unei
construcţii.
Componentele nestructurale reprezintă totalitatea componentelor atașate
structurii cum sunt cele cu rol de închidere sau compartimentare, finisajeșe,
instalaţiile, echipamentele, etc.
O rigiditate adecvată a structurii conduce la reducerea sau eliminarea costurilor
de reparaţie după cutremur precum şi a costurilor datorate întreruperii
funcţionării construcţiei pe perioada de reparaţie.
Răspunsul structurilor la cutremure trecute a arătat că rigiditatea insuficientă
conduce la pierderi economice semnificative şi pune chiar în pericol siguranţa
utilizatorilor construcţiilor.
Concret, în cazuri practice de proiectare asigurarea rigidităţii la acţiuni laterale
se face indirect prin impunerea unor condiţii restrictive asupra deplasărilor
laterale cauzate de acţiunea forţelor seismice asociate stării limită de serviciu.
Valorile admise ale deplasărilor depind de natura componentelor nestructurale
ce sunt expuse avarierii.

unde
dSLS deplasarea maximă sub acţiunea forţelor seismice asociate SLS
dSLSadm deplasarea maximă admisă necesară îndeplinirii cerinţelor de
performanţă asociate SLS

2. Rezistența
Structurile de beton armat se proiectează în cele mai multe dintre situații astfel
încât să răspundă plastic la acțiunea cutremurului de proiectare. Cu alte cuvinte,
rezistența laterală a structurilor de beton armat este inferioară celei care ar
corespunde unui răspuns elastic sub acțiunea cutremurului de proiectare.
Proiectarea sesimică în domeniul elastic este neeconomică din cauza forțelor
orizontale mari de interție asociate greutății considerabile a construcțiilor de
beton armat.
Nivelul de rezistență laterală se stabilește convențional astfel încât:
- să se împiedice sau să limiteze incursiunile în domeniul plastic sub
acţiunea cutremurelor frecvente de intensitate redusă asociate SLS. În acest caz
nu este necesară întreruperea funcţionării construcţiei pentru reparaţii
structurale postcutremur.
- să se limiteze deplasările neliniare în domeniul plastic ale structurii în
cazul cutremurelor de intensitate ridicată asociate SLU. Structura trebuie să aibă
o capacitate de rezistenţă coroborată cu nivelul acceptabil al deformaţiilor
plastice astfel încât să se asigure siguranța vieții.
La stabilirea nivelului de rezistenţă necesar trebuie să se ţină seama de:
- nivelul deformaţiilor plastice pe care elementele structurale le pot suporta
în limite acceptabile de avariere
- scăderea de rezistenţă cauzată de incursiunile repetate şi severe în
domeniul plastic al elementelor structurale (degradarea de rezistenţă)
O structură din beton armat proiectată corect trebuie să prezinte un răspuns
stabil la acţiuni laterale ciclice. Asta presupune ca atât rezistenţa cât şi rigiditate
să rămână relativ constante cel puţin în intervalul de deformare plastică luat în
calcul la proiectare.
Verificarea rezistenței structurilor se face prin îndeplinirea locală și de ansamblu
a condiției capacitatea de rezistență mai mare decât efectul acțiunilor, R>E.

3. Ductilitatea
Ductilitatea definește proprietatea structurilor de a se deforma în domeniul
plastic fără o degradare semnificativă a rezistenţei şi rigidităţii structurale.
Aşa cum s-a menţionat anterior, structurile sunt dimensionate astfel încât să
răspundă în domeniul inelastic la acţiunea cutremurelor de intensitate mare
(cutremurele asociate SLU).
Ductilitatea structurală este descrisă prin intermediul indicelui de ductilitate
globală exprimat în deplasări, μd, calculat ca raportul dintre deplasarea
capabilă, dcap, şi deplasarea corespunzătoare curgerii, dy .

Astfel o structură cu ductilă este caracterizată de valori μdmari (4..8) iar o

structură cu ductilitate limitată prezintă valori μd reduse (1..2).
Cu cât indicele de ductilitate este mai mare cu atât lungimea palierului de
deformare plastică creşte şi structura prezintă o comportare mai bună la
acţiunea forţelor seismice.
Caracterizarea ductilităţii structurale prin intermediul indicelui de ductilitate, μd ,
este înlocuită în codurile de proiectare actuale de exprimarea prin intermediul
capacității de deplasare, dcap. Acest lucru se datorează dificultăţilor de estimare a
deplasării de curgere, mai ales pentru structurile cu grad mare de nedeterminare
statică (unde este necesară mobilizarea unui număr mare de articulaţii plastice
pentru formarea mecanismului de plastificare), și definirea mai multor niveluri de
performanță care nu sunt asociate în mod necesar colapsului structural.
Deplasarea capabilă, dcap, este o caracteristică intrinsecă a contrucției. În
principiu, ea depinde de modul de alcătuire şi detaliere. Există diferite moduri de
a defini convenţional deplasarea capabilă a structurii care țin seama și de
nivelul de performanţă la care se face verificarea.
Dacă nivelul de performanţă este evitarea colapsului structurii atunci deplasarea
capabilă poate fi considerată acea deplasare la care se produce ruperea unui
element vital ce preia încărcările gravitaţionale urmată de pierderea stabilității
generale a construcției. Dacă cerinţa de performanţă este protejarea vieţii
oamenilor atunci deplasarea capabilă este acea deplasare asociată prăbuşirii
elementelor nestructurale şi degradării inacceptabile a elementelor structurale.
Prin compararea cerinţei de deplasare cu capacitatea de deplasare se face
verificarea structurii prin intermediul deplasărilor. Condiţia de verificare este:

unde
d cerinţa de deplasare asociată cutremurului corespunzător obiectivului de
performanţă ales
dcap deplasarea capabilă definită în acord cu nivelul de performanţă
corespuzător obiectivului pentru care se face verificarea
Cerinţa de deformare inelastică, d, depinde de un număr mare de factori dintre
care cei mai importanţi sunt:
- tipul cutremurului (intensitate şi compoziţie spectrală).
- rigiditatea structurii (perioada de vibraţie). Cerinţa de deplasare depinde
semnificativ de relaţia dintre perioada proprie de vibraţie a structurii şi
compoziţia spectrală a mişcării seismice.
- rezistenţa structurii. În principiu, cu cât rezistenţa structurii este mai înaltă
cu atât cerinţa de deformaţie inelastică este mai redusă.
- stabilitatea comportării histeretice. Dacă răspunsul histeretic al structurii
nu este stabil atunci rezistenţa şi rigiditatea scad de la un ciclu la altul de
deformaţie inelastică severă. Prin urmare cerinţa de deplasare se modifică.
Pentru o structură nouă proiectarea seismică de bază se face pe baza criteriilor
de verificare prin intermediul capacităților de rezistență. Verificarea deplasărilor
laterale se face prin procedeee simplificate.

RĂSPUNSUL SEISMIC ÎN PLAN ORIZONTAL. TORSIUNEA GENERALĂ

1. Torsiunea generală inerentă
Forţa seismică este o forţă de inerţie care acţionează asupra masei distribuite a
construcţiei. Pentru calculul structural această masă distribuită se schematizează
prin mase concentrate. Schematizarea maselor trebuie făcută astfel încât
caracteristicile dinamice ale sistemului simplificat sa nu difere mult de cele ale
construcţiei reale. Pentru clădirile obişnuite, având planşee rigide în planul lor la
fiecare nivel, masele construcţiei se pot considera concentrate în centrul de
masă, CM, de la nivelul fiecărui planşeu. Ca urmare a schematizării maselor şi
forţa seismică este reprezentată prin intermediul unor forţe rezultante aplicate în
punctele de aşezare a maselor concentrate.
Centrul de rigiditate, CR, al unui nivel i se definește ca punctul în care dacă se
aplică forţa tăietoare de nivel Fi se obţine numai o translaţie a nivelului respectiv
în direcţia forţei. Dacă forţa tăietoare de nivel este aplicată în alt punct decât
în CR atunci deplasarea nivelului considerat va avea două componente:
translaţie în direcţia forţei Fişi rotire în jurul CR.
În mod obişnuit la un anumit nivel centrul de masă nu coincide cu centrul de
rigiditate al structurii asfel că aplicarea forţei tăietoare de nivel în CM produce o
rotire a nivelului în jurul CR. Acest fenomen poartă numele de torsiune generală
a structurii.

Practic situaţia de încărcare cu o forţă Fi aplicată în centrul de masă poate fi

echivalată cu aplicarea forţei Fi şi a unui moment Mi în centrul de rigiditate:

unde
e excentricitatea centrului de masă faţă de centrul de rigiditate
Mi momentul de torsiune generală a structurii la nivelul i
Acest fenomen are ca efect sporirea deformaţiilor în elementele de construcţie
cu atât mai mult cu cât acestea sunt mai depărtate de centrul de rigiditate.
Verificarea condiţiilor privind deplasarea laterală trebuie să aibă în vedere
cumularea deformaţiilor datorate translaţiei sub forţa F cu rotirile
datorate momentului de torsiune generală, M.
Răspunsul structurii la torsiunea generală cauzată de excentricitatea centrului de
masă faţă de centrul de rigiditate este dificil de estimat prin calcul mai ales în
cazul utilizării unor metode simplificate de calcul structural. De aceea, în cazul
proiectării structurilor noi trebuie avut în vedere ca:
Centrul de rigiditate al structurii să fie cât mai apropiat de centrul de masă.
Acest lucru se poate realiza prin dispunerea convenabilă în plan a elementelor
sau subansamblelor structurale ce au rolul de a prelua forţa seismică şi a o
transmite la teren.
Dispunerea elementelor sau subansamblelor structurale în plan să aibă în vedere
preluarea momentelor de torsiune prin încovoierea acestora. Capacitatea de
rezistenţă şi rigiditatea la torsiune a elementelor de beton armat este redusă şi
dificil de estimat prin calcul .

2. Torsiunea generală accidentală

Fenomenul de torsiune de ansamblu a structurii poate apărea chiar şi în cazul
structurilor simetrice la care centrul de rigiditate se suprapune peste centrul de
masă. Acesta poate fi cauzat de:
- variaţia caracteristicilor mecanice ale materialelor de construcţie în
structură care pot influenţa rigiditatea elementelor structurale
- anomaliile temporare ale distribuţiei masei construcţiei ce nu pot fi avute
în vedere la proiectare
- componentele de torsiune ale mişcării terenului în amplasament
- caracterul asincron al excitaţiei seismice la baza construcţiei
Torsiune accidentală este considerată în calcul simplificat prin intermediul unui
moment de torsiune determinat considerând a valoare convenţională a
excentricităţii centrului de masă faţă de centrul de rigiditate:

unde
Mti momentul de torsiune accidentală
eai excentricitatea accidentală
Codul P100-1 prevede, similar altor coduri din străinătate, următoarea relație
pentru determinarea excentricității accidentale:

unde Li este dimensiunea planşeului perpendiculară pe direcţia acţiunii seismice.

RĂSPUNSUL SEISMIC ÎN PLAN ORIZONTAL. DIAFRAGMA ORIZONTALĂ

1. Rolul diafragmei orizontale
În cazul construcţiilor obişnuite cu structura din beton armat la fiecare nivel sunt
dispuse planşee. Din punct de vedere funcţional aceste planşee servesc la
realizarea compartimentării pe verticală a construcţiei. Rolul structural principal
este de a transmite încărcările gravitaţionale de la punctul de aplicare la
elementele structurale verticale.
În afara acestui rol în transmiterea încărcărilor gravitaţionale planşeele joacă un
rol foarte important în sistemul structural de preluare a încărcărilor seismice.
Astfel, datorită rigidităţii mari la încărcări aplicate în planul lor planşeele
îndeplinesc și alte funcţii:
- asigură legătura dintre elementele structurale verticale la fiecare nivel.
Datorită acestei legături, elementele structurale verticale nu au deplasări
relative între ele. Prin urmare distribuţia forţelor tăietoare cauzate de acțiunea
seismică între elementele structurale verticale se face proporţional cu rigiditatea
acestora
- asigură transmiterea forţelor de inerţie masică de la punctul de mobilizare
la elementele structurale de rezistenţă la acţiuni laterale
- asigura redistribuirea forţelor seismice între elementele structurale în cazul
variaţiei rigidităţii acestora pe înălţimea construcţiei

Pentru a putea îndeplini aceste funcții planșeele trebuie să fie rigide și rezistente
la acțiuni în planul lor. În acest scop se pot lua unele măsuri privind:
- evitarea formele „jucate” în plan ale construcţiilor. Pentru aceasta,
construcţiile de formă complicată se pot separa prin rosturi seismice în
tronsoane de forme poligonale regulate.

- asigurarea pe cât posibil a simetriei în plan a construcţiei. Acest lucru duce

şi la reducerea efectelor de torsiune generală a structurii.
- asigurarea unei distribuţii în plan cât mai uniforme a rigidităţii elementelor
structurale verticale cu rol în preluarea sarcinilor seismice

- evitarea amplasării golurilor mari în planşee în zone ce pot slăbi în mod

hotărâtor rigiditatea şi rezistenţa acestuia. În general astfel de goluri sunt
necesare pentru realizarea circulaţiei pe verticală (trafic de persoane,
automobile, mărfuri, etc.) sau pentru montarea instalaţiilor şi echipamentelor.

a) amplasare defavorabilă a golurilor

a) rezolvarea acceptabilă a amplasării golurilor în planşee
2. Calculul diaframelor orizontale
Dacă planșeele sunt alcătuite din grinzi secundare și grinzi principale, din beton
armat sau oțel, fără o suprabetonare continuă a plăcii atunci ele trebuie
considerate ca fiind flexibile. În calculul structural, în cazul diafragmelor flexibile
forțele seismice și momentele de torsiune accidentală se distribuie direct
elementelor structurale verticale în raport cu masa construcției aferentă acestora
la fiecare nivel. Deformata structurii evidențiază de regulă distorsiuni pronunțate
ale diafragmei în plan orizontal de mărimi comparabile cu deplasările laterale ale
contrucției. În standardul ASCE 7-05, o diafragmă se încadrează în categoria
diafragmelor flexibile dacă deformata proprie maximă este mai mare decât de
două ori deplasarea medie a nivelului sub încărcări laterale.

Se pot considera diafragme infinit rigide în calculul structural pentru diafragme

având raportul laturilor l1/l2<3 dacă acestea nu sunt slăbite de goluri mari sau
retrageri de proporții mari. În această situație, forțele seismice și momentele de
torsiune accidentală pot fi așezate în centrul de masă al planșeelor urmând să se
distribuie elementelor structurale verticale în raport cu rigiditatea acestora.
În cazul diafragmelor care nu se pot încadra în mod clar în nici una din cele două
categorii, în calculul structural diafragmele se modelează ca atare considerând
rigiditatea lor reală.
Diafragmele se proiectează la forțe tăietoare și momente acționând în planul lor.
Pentru a preveni incursiunile în domeniul plastic la nivelul diafragmei, valorile de
proiectare ale forțelor tăietoare și momentelor trebuie să corespundă mobilizării
mecanismului de plastificare în structură. Dacă apar incursiuni în domeniul
plastic la nivelul diafragmei acestea trebuie să fie limitate întrucât, de cele mai
multe ori, deformațiile plastice ale armăturilor nu sunt reversibile și ruperile în
fisuri înclinate sub acțiune forței tăietoare au caracter fragil.
Diafragmele se calculează utilizând modele de tip strut&tie. Această metodă de
calcul este specifică elementelor cu proporții de elemente scurte la care
ipotezele simplificatoare de la grinzile lungi nu mai sunt accepetabile. Prin
modelare strut&tie se determină eforturile de compresiune care se dezvoltă în
direcție diagonală și eforturile de întindere care apar în armăturile de colectare
sau suspedare. Acestea sunt armături așezate în planul plăcii care ajută la
transmiterea eforturilor către elementele structurale verticale.
În exemplul din figura următoare, prin diafragma orizontală trebuie transmise
forțele orizontale la pereții amplasați pe perimetru. Din cauza poziționării
golurilor pentru circulația pe verticală în vecinătatea pereților aflați la capetele
diagonalei principale, modul de încărcare se schimbă de la un perete la altul. În
principiu diagonalele comprimate de beton se dezvoltă sub un unghi de 45º față
de direcția de acțiune a forței seismice. Pereții pot fi încărcați prin compresiune
directă pe capătul peretelui (forța F1), prin intermediul armăturilor de colectare
întinse (forța F2), sau prin eforturi de lunecare care se dezvoltă între diafragmă și
inima peretelui (forțele F3). Se pot imagina diferite mecanisme de transmitere a
forțelor de interție de la punctul de mobilizare la pereți.
În mecanismul 1, forțele se scurg prin diagonalele comprimate direct către
capătul pereților, sub formă de forțe de compresiune, F2, sau către inima
pereților sub formă de eforturi de lunecare, F3. Peretele W2 se încarcă cel mai
puternic prin acest mecanism datorită poziționării sale la capătul diafragmei în
sensul de acțiune a forței seismice. Astfel, diagonalele comprimate din planul
diafragmei servesc la transmiterea forțelor de inerție masică către acest perete
pe drumul cel mai scurt. Acesta este cel mai robust mecanism de transmitere a
forțelor în planul diafragmei către pereți. Peretele W4 nu se poate încărca în
acest mod întrucât prin poziționarea golului de scară în vecinătatea sa
diagonalele comprimate nu îl mai încarcă direct.
În mecanismul 2, pereții W1 și W3 aflați în capătul opus al diafragmei față de
sensul de acțiune a forței seismice nu pot fi încărcați direct prin intermediul
diagonalelor comprimate. Pentru mobilizarea lor este necesară dispunerea de
armătură de colectare în lungul lor, pe o lungime care să asigure colectarea unei
proporții convenabile din forța orizontală. Eforturile din diagonalele comprimate
se echilibrează pe direcția de acțiune a forței seismice cu forțe de întindere din
armăturile colectoare, F1, care preiau încărcarea și o transmit peretelui. Acest
mecanism de transmitere implică un traseu mai lung al încărcării și, din cauza
rigidității reduse a armăturii de colectare, are o rigiditate de ansamblu mai mică.
Echilibrarea eforturilor prin mecanismul 3 implică dispunerea de armături de
suspendare în planul diafragmei care să poată echilibra eforturile din diagonalele
comprimate care nu își găsesc un „reazem” pe conturul diafragmei.
Mobilizarea celor trei mecanisme prezentate mai sus implică și existența
armăturilor din diafragme orientate perpendicular pe direcța de acțiune a forței
seismice. Aceste armături servesc la echilibrarea componentelor orientate în
lungul lor ale forțelor de compresiune din diagonale.
Codul CR2-1 limitează forțele F1, F2 și F3 care pot fi transmise unui perete astfel:

în care:
bw grosimea peretelui
lw înălţimea secţiunii transversale a peretelui
hf grosimea plăcii
As aria secţiunilor armăturilor din planşeu de la partea de sus şi de jos la
intersecția cu inima peretelui
As,ch aria secţiunilor armăturilor din centură
Astfel, efortul mediu de compresiune în zona de contact se limitează la 1,5fck și
efortul mediu de lunecare între diafragmă și inima peretelui se limitează
la fctdfără a depăși însă capacitatea la întindere a armăturilor de conectare ρwhfyd.

CRITERII PRIVIND REGULARITATEA ÎN ELEVAȚIE A STRUCTURILOR

Alcătuirea structurilor în elevaţie trebuie să aibă în vedere evitarea introducerii
unor neregularităţi care influnețează negativ răspunsul seismic. Metodele
simplificate de calcul nu pot suprinde comportarea seismică a structurilor cu
neregularități pronunțate.
Următoarele tipuri de neregularităţi trebuie evitate:
- retrageri mari: comportarea unor astfel de structuri este dificil de evaluat
prin calcul, mai ales dacă se utilizează metode simplificate (uzuale în proiectare).
Separarea în două corpuri printr-un rost seismic poate să îmbunătăţească
semnificativ răspunsul seismic al construcţiei. Conform prevederilor P100-1 nu
sunt permise retrageri mai mari decat 20% din dimensiunea nivelului inferior.

- dispunerea la un anumit nivel de planşee decalate pe verticală. O astfel de

discontinuitate are efect defavorabil asupra comportării planşeului ca diafragmă
orizontală rigidă în planul său. La intersecţia zonelor cu planşee decalate se
formează stâlpi scurţi ce prezintă moduri de cedare neductilă datorită solicitării
puternice la forţă tăietoare.

- rezemări indirecte. La realizarea structurii trebuie avut în vedere să se

realizeze un traseu cât mai scurt al încărcărilor gravitaţionale de la punctul de
aplicare la teren. Retragerile, dacă există, trebuie făcute în dreptul elementelor
verticale. Comportarea elementelor structurale în zonele de discontinuitate este
dificil de controlat prin calcul.
- variaţii bruşte de rigiditate sau rezistenţă a structurii in elevaţie.
Răspunsul dinamic al structurilor cu variaţii bruşte de rigiditate şi rezistenţă pe
înălţime este dificil de evaluat prin calcul. Apar moduri particulare de cedare
care, în mod obişnuit, nu sunt avute în vedere la proiectare. Astfel de variaţii pot
sa conducă la acumularea deformaţiilor inelastice în zonele „slabe” şi la
mobilizarea unor mecanisme de cedare defavorabile. Conform prevederilor P100-
1, nu se acceptă variații de rigiditate mai mari de 30% și variații de rezistență
mai mari de 20% între niveluri succesive.

- realizarea unor discontinuităţi pronunţate în traseul încărcărilor seismice.

Un astfel de exemplu în constituie structurile la care poziţia elementelor
structurale care poartă încărcarea seismică se schimbă de la un nivel la altul. În
acest caz forţa tăietoare din peretele de la etaj trebuie transferată către peretele
de la parter prin intermediul planşeului. Această forţă este foarte mare şi
cantitatea semnificativă de armătură necesară „suspendării” încărcării în planul
planşeului este dificil de aşezat în planşeu. Mai mult decât atât, necesitatea
dispunerii de armătură suplimentară este de multe ori neglijată la proiectare
deoarece se consideră că armătura curentă din planşeu este suficientă.
- evitarea interacţiunilor necontrolate cu elementele nestructurale. Astfel de
interacţiuni pot să conducă la apariţia unor moduri de cedare defavorabile, ce nu
sunt luate în calcul la proiectare. O astfel de situaţie se întâlneşte în cazul
închiderilor marginale de tip parapet. Panoul de zidărie, cu rigiditate mare la
solicitări în planul său, schimbă schema statică a stâlpilor adiacenţi prin blocarea
deformaţiilor în plan orizontal pe înălţimea parapetului. Poate să apară ruperea
neductilă din forţă tăietoare specifică stâlpilor scurţi.

Conform P100-1, nerespectarea condițiilor de regularitate în elevație presupune

reducerea factorului de comportare q cu 20% și, în consecință, majorarea
forțelor seismice de proiectare.

CRITERII PRIVIND REGULARITATEA ORIZONTALĂ A STRUCTURILOR

Pentru un răspuns optim la acțiunea seismică structurile trebuie să fie cât mai
simetrice în plan în raport cu cele două direcții ortogonale principale. Simetria se
referă la forma în plan a structurii, dimensiunile geometrice ale elementelor
structurale verticale, rigiditatea și rezistența acestora și distribuția maselor.
Pentru limitarea efectelor de torsiune generală și a eforturilor în diafragma
orizontală este recomandat ca în plan orizontal centrul de masă al planșeului la
un anumit nivel să coincidă cu centrul de rigiditate al etajului și cu centrul de
rezistență.
Dacă structurile au sensibilitate pronunțată la torsiune generală atunci ele
trebuie încadrate în categoria sistemelor flexibile la torsiune și proiectate astfel
încât să răspundă elastic la valori mai mari ale forțelor de proiectare. P100-1
prevede factori de comportare sensibili mai mici pentru structurile flexibile la
torisune: q=3 pentru DCH și q=2 pentru DCM. În practică există diferite criterii
simplificate pentru încadrarea structurilor în categoria celor flexibile la torsiune
generală. Conform P100-1 o structură la care deplasarea deplasarea maximă
înregistrată pe perimetrul construcției în combinația seismică de proiectare, în
direcția forței, depășește cu mai mult de 35% media deplasărilor maxime și
minime este sensibilă la torsiune generală.
Valori similare sunt date și în ASCE 7-05: 20% pentru structuri cu sensibilitate
moderată la torsiune și 40% pentru structuri cu sensibilitate ridicată la torsiune.
SR EN 1998-1 prevede un procedeu mai complicat de apreciere a sensibilității la
torsiune de ansamblu care nu poate fi aplicat practic decât în anumite situații
particulare.
Construcțiile trebuie să aibă forme compacte în plan cu contururi
regulate. Retragerile, dacă există, trebuie să fie limitate ca suprafață la 10-15%
din aria înfășurătorii poligonale convexe a planșeului, la un anumit nivel. Dacă
acest lucru nu este posibil se recomandă tronsonarea contrucției prin rosturi
seismice. Diafragmele trebuie să aibă rigidități și rezistențe uniforme la fiecare
nivel.
Se recomandă să se evite soluții de rezolvare a structurii verticale care presupun
întreruperea pereților de beton la un anumit nivel și translatarea în altă poziție
fie în același plan fie într-un plan diferit. De asemenea se recomandă ca
elementele sau subansamblele structurale de rezistență la acțiuni seismice să fie
aliniate paralel cu două direcții principale ortogonale.
Conform P100-1, nerespectarea acestor recomandări presupun încadrarea
construcției în categoria sistemelor flexibile la torsiune și, în consecință,
majorarea forțelor seismice de proiectare
Pentru un răspuns optim la acțiunea seismică structurile trebuie să fie cât mai
simetrice în plan în raport cu cele două direcții ortogonale principale. Simetria se
referă la forma în plan a structurii, dimensiunile geometrice ale elementelor
structurale verticale, rigiditatea și rezistența acestora și distribuția maselor.
Pentru limitarea efectelor de torsiune generală și a eforturilor în diafragma
orizontală este recomandat ca în plan orizontal centrul de masă al planșeului la
un anumit nivel să coincidă cu centrul de rigiditate al etajului și cu centrul de
rezistență.

STRUCTURI IN CADRE DE BETON ARMAT

NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Structurile în cadre din beton armat sunt structurile la care încărcările
gravitaţionale şi orizontale sunt preluate şi transmise către infrastructura în cea
mai mare parte printr-un sistem spaţial de grinzi şi stâlpi conectate rigid la
noduri.
Structurile în cadre din beton armat pot fi utilizate de la clădiri de înălţime mică
(1..2 niveluri) până la clădiri de înălţime mare (20..25 niveluri). Relativa lipsă de
rigiditate la deplasare laterală a acestui sistem structural face ca în marea
majoritate a cazurilor el să fie utilizat pentru clădiri cu cel mult 8-10 niveluri
supraterane. Pentru inaltimi mai mari este necesara echiparea structurilor cu
dispozitive de control al raspunsului (dispozitive de amortizare).
Elementele structurale componente ale suprastructurii în cadre de beton armat
sunt: stâlpii, grinzile, nodurile și plăcile. Planşeele de beton armat pot îndeplini
rolul de diafragma pentru solicitări orientate în plan orizontal.
Infrastructura poate fi rezolvată în diferite moduri funcţie de cerinţele
funcţionale, de necesităţile structurale sau de caracteristicile terenului de
fundare. În mod obişnuit se utilizează rezolvări de tip cutie rigidă cu pereţi din
beton armat perimetrali, în cazul clădirilor cu subsol. Pentru clădiri cu regim de
înălţime redusă se pot utiliza fundaţii izolate sub stâlpi care pot fi conectate între
ele prin grinzi de echilibrare.

Din punct de vedere al modului de construire structurile în cadre pot fi realizate

monolit, prin turnarea betonului la şantier, sau prefabricat, prin utilizarea
elementelor structurale realizate în standuri de prefabricate. Structurile
prefabricate prezintă o sensibilitate deosebită în zonele de îmbinare a
elementelor structurale, comportarea acestora depinzând in cea mai mare
măsură de rezolvarea corectă a acestor zone.
Structurile în cadre prezintă avantajul flexibilităţii spaţiului interior datorită
faptului că pereţii de compartimentare nu au rol structural şi dispunerea
acestora poate fi modificată funcţie de cerinţele de funcţionalitate.
Din punct de vedere structural, cadrele spaţiale din beton armat au o comportare
predictibilă, răspunsul lor sub acţiuni seismice putând fi estimat prin calcul cu
precizie relativ ridicată.
Structurile în cadre trebuie să respecte pe cât posibil cerinţele de regularitate și
de conformare corectă, atât în plan cât şi în elevaţie.
In cazul structurilor în cadre solicitate la forțe orizontale, momentul global
răsturnare se regăsește la bază ca sumă a două componente:
• suma momentelor încovoietoare de la baza stâlpilor
• momentul echilibrat prin efectul indirect al forțelor axiale care se
mobilizează în stâlpi ca urmare a acțiunii forțelor laterale

La structurile in cadre conformate corect, momentul echilibrat prin efectul

indirect al forțelor axiale care se mobilizează în stâlpi reprezintă cea mai mare
parte a momentului global de răsturnare (a). Cu valori mici ale forțelor
axiale N’ind se poate mobiliza echilibra un moment de răsturnare mare datorită
brațului de pârghie mare. Întrucât în stâlpii interiori forțele axiale N’ind au valori
reduse, brațul de pârghie relevant reprezintă de fapt distanța dintre axele
stâlpilor marginali.
Dacă stâlpii sunt articulați la bază, tot momentul de răsturnare se echilibrează
prin efectul indirect al forțelor axiale (b). În cazul în care grinzile sunt articulate
la capete, stâlpii lucrează ca niște console verticale și întreg momentul de
răsturnare se regăsește ca moment încovoietor la baza acestora (c). Proiectantul
trebuie să găsească soluții optime în ceea ce privește rigiditatea și rezistența
relativă a stâlpilor și grinzilor astfel încât rezistența și rigiditatea ansamblului să
fie optime.
MECANISME DE PLASTIFICARE SUB ACTIUNI SEISMICE
Proiectarea structurilor în cadre de beton armat pentru un nivel de rezistenţă la
acţiuni laterale în măsură să asigure un răspuns elastic sub acţiunea
cutremurului de proiectare este nepractică atât din punct de vedere tehnic cît şi
economic.
Un nivel de rezistenţă la acţiuni laterale considerabil mai scăzut comparativ cu
cel necesar răspunsului elastic face ca, chiar şi la cutremure având intensitatea
mai redusă decât cea a cutremurului de proiectare, structurile să îşi mobilizeze
întreaga capacitate de rezistenţă şi să se deformeze în domeniul plastic. Acest
lucru nu semnifică însă intrarea în colaps, calitatea răspunsului structurii la
acţiunea cutremurului depinzând de capacitatea de deformare laterală a
structurii şi a elementelor nestructurale.
Nivelul de rezistenţă laterală cu care ar trebui înzestrată o structură depinde
astfel de capacitatea ei de a se deforma plastic în condiţiile conservării pe cât
posibil a nivelului de rezistentă.
Trebuie observat că orice structură realizată dintr-un material cu răspuns neliniar
(cum este betonul armat) se va deforma plastic de la un anumit nivel al forţelor
laterale. Totuşi nu toate structurile sunt ductile, adică nu toate se pot deforma
plastic în condiţiile menţinerii unui nivel acceptabil al rezistenţei laterale. Dacă
deformaţiile neliniare ciclice sunt însoţite de o scădere puternică a rezistenţei şi
rigidităţii laterale atunci capacitatea de disipare a energiei seismice a structurii
este redusă și structura este clasificată ca neductilă.
Structurile în cadre de beton armat pot fi privite în general ca structuri cu
capacitate bună de deformare plastică. De aceea, factorul de reducere utilizat în
expresia de calcul a forţei seismice de proiectare are valori mari pentru astfel de
structuri. Conform P100-1/2006 se admite ca structurile în cadre să se proiecteze
la valori ale forțelor seismice de proiectare de 6-7ori mai mici decât forțele care
ar asigura un răspuns elastic la acțiunea cutremurului de proiectare.
Totuşi simplu fapt al utilizării unui nivel redus al forţelor seimice de proiectare nu
garantează a priori un răspuns ductil al structurii (chiar dacă deformaţiile plastice
se mobilizează). Proiectantul trebuie să aibă în vedere măsuri prin care să
asigure ductilitatea structurii. Un prim pas în constituie imaginarea unui
mecanism optim de plastificare pentru structură care să conducă la capacitate
suficientă de disipare a energiei seismice.
În general, pentru structuri în cadre multietajate, configuraţia mecanismului
optim are la bază următoarele cerinţe:
• Trebuie mobilizat, pentru formarea mecanismului, un număr cât mai mare
de articulaţii plastice. În acest fel fiecare articulaţie plastică va avea de
disipat o cantitate de energie cât mai redusă şi, prin urmare, degradările
structurale asociate vor fi mai mici.
• Pentru a beneficia de o ductiltiate bună a elementelor structurale
deformaţiile neliniare ale acestora trebuie să se datoreze în principal
încovoierii, cu variaţii reduse ale forţei axiale. Deformaţiile neliniare
trebuie să fie reversibile, de la un sens de încărcare la altul, astfel încât să
 nu se acumuleze. Acest lucru presupune ca articulaţiile plastice pozitive şi
negative să apară în aceleaşi poziţii.
• Este de dorit ca rotirile în articulaţiile plastice să fie cât mai apropiate ca
mărime. Astfel degradările structurale vor fi similare în toate zonele
plastice. Este necesar ca toate articulaţiile formate să lucreze simultan.
Mecanismul optim de plastificare pentru un cadru plan sub acțiunea seismică se
formează prin apariția articulațiilor plastice la capetele grinzilor de la fiecare
nivel și la baza stâlpilor de la parter. Formarea articulațiilor plastice în grinzi este
avantajoasă întrucât sub solicitarea de moment încovoietor fără forță axială se
pot mobiliza rotiri plastice mari cu degradări reduse. În același numărul de
articulații plastice care se formează pentru mobilizarea mecanismului structural
de plastificare este maxim, cantitatea de energie care trebuie disipată în fiecare
articulație fiind minimă.

În cazul cadrelor solicitate predominant la acțiuni seismice articulațiile plastice

se formează la capetele grinzilor în mod natural. Se observă în figura, că
atingerea momentului capabil pozitiv, M+Rd, se produce prin creșterea
momentului datorat încărcării seismice, în timp ce momentul din acțiuni
gravitaționale este constant. În acest fel, în diagrama de moment
cumulată, Mgrav+seism, maximul pozitiv se mută din zona centrală a grinzii către
reazem. Momentul pozitiv atinge momentul capabil în secțiunea din vecinătatea
reazemului astfel că articulația plastică pozitivă apare la capătul grinzii. La
partea de sus, momentele negative cresc către reazem, indiferent de ponderea
celor două acțiuni predominante, astfel că articulația plastică negativă se
formează la capătul grinzii. Aceste observații sunt valabile și pentru sensul opus
de acțiune seismică. Acțiunea seismică este predominantă, de exemplu, la
clădirile cu multe niveluri şi deschideri/travei relativ reduse, amplasate în zone
cu seismicitate moderată sau mare. La astfel de clădiri încărcările gravitaţionale
joacă un rol secundar.

În cazul cadrelor solicitate predominant la acțiuni gravitaționale articulațiile

plastice pozitive nu se mai formează la capetele grinzilor în mod natural.
Ponderea momentului din acțiunea seismică, Mseism, este redusă astfel încât
creșterea mică a acestuia până la atingerea momentului capabil, M+Rd, conduce
la o diagramă de momente cu maximul pozitiv în zona centrală a grinzii.
Articulația plastică pozitivă nu mai se formează astfel la capătul grinzii ci undeva
către centrul deschiderii. Mecanismul de plastificare este schițat în figura
urmatoare:

Dirijarea articulației plastice pozitive către capătul grinzii se poate face prin
furnizarea unei suprarezistențe considerabile a grinzii la momente încovoietoare
pozitive, în zona centrală, astfel încât, pentru atingerea momentului capabil,
creșterea puternică a componentei Mseism să mute zona de moment maxim către
capătul grinzii.
Acțiunea gravitațională este predominantă, de exemplu, în cazul construcţiilor
industriale cu deschideri şi încărcări mari sau în cazul clădirilor civile amplasate
în zone seismice de intensitate mai redusă.
Formarea articulațiilor plastice pozitive în zona centrală a deschiderii grinzilor
face ca pozițiile articulațiilor plastice pozitive și negative, pentru cele două
sensuri opuse de acțiune seismică, să nu coincidă . În această situație
deformațiile plastice acumulate în cursul ciclurilor repetate de încărcare în
domeniul plastic sunt cumulative. Grinda poate evidenția după cutremur o
deformație remanentă.
Dacă articulațiile plastice se formează la capetele grinzilor rotirile plastice
așteptate sub minime pentru o valoare dată a deplasării laterale a structurii.
Dimpotrivă, dacă articulația plastică pozitivă se formează în zona centrală a
deschiderii, rotirile plastice ale grinzii sunt amplificate.
Prin proiectare trebuie să se evite formarea mecanismelor de plastificare locale,
extinse pe un nivel sau un număr redus de niveluri. În acest caz numărul de
articulaţii plastice care se formează este redus şi capacitatea de disipare de
energie a structurii este mică. Apar rotiri mari în articulaţiile plastice din stâlpi,
putându-se ajunge chiar la colapsul structural.
In cazul structurilor cu încărcări seismice predominante se pot accepta şi cazuri
în care articulaţiile plastice se dezvoltă într-un număr limitat de stâlpi pe toată
înălţimea acestora, cu condiţia ca restul stâlpilor să se plastifice numai la baza.
Acest mod de plastificare poate fi necesar în cazul grinzilor care au, din diferite
motive, coeficienţi de suprarezistenţă la încovoiere mari. Dirijarea articulaţiilor
plastice către capetele grinzilor poate necesita un consum ridicat de armatură in
stâlpi. Dacă se permite plastificarea unor stâlpi pe înălţime se pot realiza
economii importante de otel.

CALCULUL EFORTURILOR. IPOTEZE GENERALE ALE CALCULULUI

STATIC.
În general, la efectuarea calculului static al structurii se consideră următoarele
ipoteze generale:
a) Axele barelor se consideră rectilinii
b) În calcul se consideră rigiditățile secționale corespunzătoare stadiului II,
fisurat
c) Se neglijează contribuția elementelor nestructurale
d) Planșeul se consideră infinit rigid la acțiuni în planul său
e) Deformațiile axiale ale stâlpilor și grinzilor pot fi neglijate

Referitor la primele trei ipoteze se pot face următoarele comentarii:

a) Pentru elemente realizate din materiale elastice și omegene axa barei este
reprezentată printr-o linie dreaptă care se suprapune cu axa neutra a
elementului. Poziția axei neutre în secțiune nu depinde de valoarea momentului
încovoietor fiind practic aceeași indiferent de nivelul de încărcare.
În cazul elementelor de beton armat axa neutră își schimbă poziția de la o
secțiune la alta funcție de valoarea momentului încovoietor (înălțimea zonei
comprimate, x, este variabilă). Prin urmare, pe ansamblul elementului axa neutră
nu este o linie dreaptă și considerarea ei ca atare în modelarea statică este
nepractică. Mai mult, poziția axei neutre depinde de nivelul de încărcare.

Se alege astfel ca pentru grinzi axa barei să fie modelată printr-o linie dreaptă
așezată la fața superioară a grinzii. Pentru stâlpi, axa barei se suprapune de
regulă cu o linie dreaptă ce trece prin centrul de greutate al secțiunii stâlpului.

b) Structurile în cadre de beton armat sunt structuri static nedeterminate astfel

că rigiditatea barelor influențează nu numai deplasările ci şi distribuţia eforturilor
în elementele structurale. Stâlpii şi grinzile structurilor în cadre răspund în stadiul
II de lucru, stadiul fisurat. De aceea, la calculul structurilor în cadre este necesar
să se considere rigiditatea corespunzătoare stadiului II de lucru, fisurat.
La elemente de beton armat, rigiditatea secţională de încovoiere este uşor
variabilă în lungul barei depinzând de cât de adânc pătrund fisurile către zona
comprimată, funcţie de valoarea momentului încovoietor. Determinarea rigidităţii
secante pentru fiecare secţiune şi implementarea acestor valori în modelul de
calcul nu este justificată din punct de vedere practic. Chiar dacă se consideră o
rigiditate secțională constantă în lungul barei determinarea riguroasă a acesteia
este laborioasă și necesită informații privind armarea longitudinală. Armarea
longitudinală nu este cunoscută în faza de proiectare care implică efectuarea
calculului static. De aceea, în proiectare se foloseşte în mod curent un modul de
rigiditate echivalent, constant pe lungimea elementului.
Pentru grinzi se acceptă că modulul de rigiditate echivalent, EI; ar trebui să ia
valori între 0,3 şi 0,5 din modulul de rigiditate al secţiunii brute, EbIb. Stâlpii
comprimaţi fisurează mai puţin, datorită efortului axial de compresiune, astfel că
modulul de rigiditate echivalent se situează în jurul valorii de 0,8EbIb. În cazul
stâlpilor întinşi fisurile pătrund puternic către zona comprimată astfel că modulul
de rigiditate echivalent are valori reduse in jurul valorii de 0,2 EbIb.
P100-1/2012 preia prevederile Eurocodului 8 în ceea ce priveşte stabilirea
rigidităţii secţionale: atunci când nu se consideră necesară determinarea printr-
un calcul riguros a rigidităţii secante se poate utiliza în calcul o rigiditate
echivalentă egală cu jumătate din modulul de rigiditate al secţiunii brute, atât
pentru stâlpi cât şi pentru grinzi.
În ceea ce privește nodurile, P100-1/2012 nu prevede măsuri specifice privind
modelarea rigidităţii. Se pot considera în principiu fie noduri infinit rigide, fie
noduri deformabile. Valoarea rigidității nodului afectează substanțial deplasările
laterale ale structurilor în cadre sub acțiuni seismice. La o structură în cadre de
beton armat cu răspuns substanțial în domeniul neliniar se poate aprecia că cca.
20% din deplasările laterale ale structurii sunt cauzate de deformațiile de la
nivelul nodului. Cele mai substanțiale astfel de deformații sunt cele cauzate de
patrunderea curgerii armăturilor longitudinale din stâlpi și grinzi, în interiorul
nodului. Deformațiile propriu-zise ale nodului cauzate de forța tăietoare au valori
reduse.
Se poate considera astfel în calcul un factor de reducere a rigidității nodului
situat între 0,6 și 0,8. Majoritatea programelor de calcul structural bazate pe
metoda elementului finit consideră implicit barele infinit rigide pe lungimea
nodului. Utilizarea unor factori de reducere a rigidității barelor pe lungimea
nodului este însă permisă.
c) Elementele catalogate ca nestructurale care pot modifica puternic răspunsul
structurilor în cadre la acțiuni seismice sunt, de regulă, pereții de închidere și
compartimentare dacă aceștia sunt executați din zidărie și sunt legați rigid de
structură.
Interacțiunea cadrelor din beton armat cu pereții nestructurali (de închidere și
compartimentare) face ca răspunsul structural să fie impredictibil și poate cauza
moduri de cedare care nu urmăresc configurația mecanismului optim de
plastificare identificat pentru structura de armat. De aceea, această interacțiune
necontrolată trebuie evitată prin prevederea unor măsuri constructive care să
izoleze pereții nestructurali de structura de beton armat. Aceste măsuri trebuie
să asigure și împiedicarea răsturnării pereților. Dacă astfel de măsuri sunt avute
în vedere atunci pereții nestructurali pot fi neglijați atunci când se face calculul
structurii.
Un calcul al structurii în cadre care să țină seama de interacțiunea cu pereții de
închidere și compartimentare necesită tehnici speciale de modelare care nu sunt
în mod curent la dispoziția inginerilor proiectanți.

CALCULUL EFORTURILOR. SCHEMA STATICA.

În general, pentru structuri în cadre de beton armat executate monolit, stabilirea
schemei statice nu ridică probleme deosebite. Suprastructura poate fi
schematizată prin elemente de tip bară (elemente lungi) conectate rigid la
noduri.
Schematizării reazemelor poate necesita în unele situaţii o atenţie specială.
Trebuie menţionat că realizarea unor rezemări ideale cum sunt încastrările sau
articulaţiile perfecte nu este posibilă practic. Inginerul proiectant trebuie să
decidă care este cea mai potrivită soluţie de schematizare a reazemelor funcţie
de modul real de rezemare a stâlpilor la bază. Trebuie avut în vedere că, de cele
mai multe ori, nu se poate stabili o schemă de rezemare care să poată fi
considerată a priori ca fiind acoperitoare.în orice situaţie. De exemplu,
considerarea unei rezemări articulate la bază conduce la un calcul acoperitor în
ceea ce priveşte rigiditatea la acţiuni laterale (deoarece rigiditatea reală a
structurii este subevaluată). Această subevaluare a rigidităţii laterale a structurii
poate să conducă însă la valori inferioare ale forţelor seismice de calcul (intrucât
perioada de vibraţie creşte şi factorul β din relaţia de calcul scade) ceea ce face
ca o astfel de schematizare să conducă la un calcul descoperitor. Dimpotrivă,
schematizarea reazemului ca o încastrare perfectă conduce la supraevaluarea
rigidității structurii (descoperitor) și la supraevaluarea forțelor seismice de
proiectare (acoperitor).

În cazul structurilor fără subsol, realizarea unei legături de moment la baza

stâlpilor de la parter se poate face în bune condiții prin dispunerea unor grinzi de
echilibrare. În această situație, dacă grinzile de echilibrare sunt dimensionate
astfel încât să răspundă elastic, reazemul stâlpului poate fi modelat ca o
încastrare.

În cazul în care structura are un subsol rigid, realizat cu pereţi de beton armat pe
perimetru şi, după caz, cu pereţi de beton armat interiori, aceasta se poate
modela pentru calcul static în doua moduri:
- Infrastructura se modelează împreună cu suprastructura, alcătuindu-se
astfel un singur model de calcul pentru ansamblu structurii. În această situaţie,
rezemarea structurii pe teren se face, de regulă, prin considerarea unei rezemări
pe mediu elastic.
- Suprastructura se consideră încastrată la baza stâlpilor de la parter (cota
0,00). În această situaţie infrastructura se modelează separat. În ceea ce
priveşte, rezemarea stâlpilor la parter se pot face următoarele observaţii:
• Dacă infrastructura este de tip „fagure” având pereţi structurali atât
perimetrali cât şi interiori, toți stâlpii pot fi consideraţi încastraţi la bază.
În acest caz toți stâlpii au rotirile blocate pe cele două direcții principale.
 • Dacă infrastructura are numai pereți perimetrali, iar la interior stâlpi care
reazemă pe grinzi de fundare, fundații izolate sau radier, rezemarea
stâlpilor la parter trebuie judecată de la caz la caz.

De exemplu, un stâlp amplasat la colțul clădirii va avea rotirile împiedicate de la

bază de pereții structurali perimetrali din infrastructură care se intersectează la
colț. Stâlpul poate fi considerat încastrat.
Dacă stâlpul este marginal, atunci peretele perimetral de subsol îi împiedică
rotirea semnificativă pe o direcție, dar rotirea pe cealaltă direcție poate avea
valori semnficative. În cazul stâlpilor interiori, lipsa pereților de subsol face ca
rotirea stâlpului de la parter de la bază să nu fie blocată. În aceste ultime cazuri
nu se poate enunța o regulă generală pentru schematizarea reazemului (ca
încastrare sau articulație). De la caz la caz, natura rezemării se va stabili prin
judecată inginerească astfel încât să se obțină soluții acoperitoare.
În orice situație,.indiferent de soluția de modelare aleasă, infrastructura trebuie
calculată la eforturile care corespund mobilizării mecanismului de plastificare în
suprastructrură. De aceea, în cazul în care este preferată modelarea separată a
infrastructurii aceasta se va încărca cu eforturile corespunzătoare mobilizării
mecanismului global de plastificare care se dezvoltă la baza stâlpilor de la parter
(momente, forțe axiale și forțe tăietoare).
Dacă infrastructura se modelează împreuna cu suprastructura, pentru calculul
elementelor infrastructurii se va defini o noua ipoteză de încărcare sesmică care
să țină seama de suprarezistența suprastructurii la acțiuni laterale.

CALCULUL STATIC. REDISTRIBUȚIA MOMENTELOR ÎN GRINZI.

Utilizarea directă a momentelor încovoietoare rezultate din calcul static pentru
armarea grinzilor și stâlpilor poate conduce la soluții de armare ineficiente.
Aceste soluții ineficiente sunt generate de aplicarea constrângerilor constructive
la stabilirea armăturilor longitudinale pornind de la ariile necesare rezultate din
calculul de dimensionare.
Pot rezulta astfel situații în care în unele secțiunii să se dispună cantități de
armătură mult mai mari decât cele rezultate din calcul. De asemenea, realizarea
unor soluții eficiente de armare din punct de vedere al consumului de oțel
conduce în unele situații la dificultăți de punere în operă cauzate, de exemplu, de
„mărunțirea” exagerată a armăturii sau de numărul mare de diametre diferite
utilizate pentru armarea unui element.
O soluție pentru a reduce suprarezistența grinzilor cauzată de acești factori este
redistribuirea momentelor rezultate din calculul static astfel încât să se obțină
soluții de armare mai convenabile.
În cazul grinzilor redistribuția presupune, de regulă, reducerea momentelor
maxime negative din reazem și sporirea momentelor pozitive din câmp.
Pentru ca redistribuția să nu conducă la un spor exagerat al deformațiilor
plastice în unele secțiuni sau la reducerea rezistenței de ansamblu a structurii
trebuie respectate două reguli:
- Se poate redistribui cel mult 30% din momentul maxim rezultat din calcul
static al structurii
- Suma valorilor absolute ale momentelor maxime (pozitiv și negativ) pe
grindă trebuie să rămână aceeaşi după redistribuţie.
Ca o consecință a redistribuției momentelor, secţiunile al căror moment de
proiectare a fost redus prin redistribuţie vor începe să curgă la valori mai reduse
ale forţelor laterale şi, în consecinţă, vor fi supuse unor cerinţe mai mari de
deformaţii postelastice.
Secţiunile al căror moment de proiectare a fost majorat prin redistribuţie vor
începe să curgă la valori mai mari ale forţelor laterale şi, în consecinţă, vor fi
supuse unor cerinţe mai mici de deformaţii postelastice.
Totuși în urma redistribuției nu trebuie să se schimbe semnificativ cerința de
ductilitate si nivelul de rezistența laterală al structurii, în ansamblu. Redistribuţia
este permisă numai atunci când grinzile sunt proiectate astfel încât să răspundă
ductil, în domeniul postelastic.
VALORI DE PROIECTARE ALE EFORTURILOR. MOMENTE
INCOVOIETOARE.
Eforturile care se utilizează direct la dimensionarea elementelor structurale
poartă numele de eforturi de proiectare. Acestea se obţin prin modificarea
eforturilor rezultate din calculul static al structurii în gruparea de acţiuni care
cuprinde şi acţiunea seismică de proiectare, astfel încât să se poată dirija în mod
optim zonele de apariţie a deformaţiilor plastice în structură şi, implicit,
configurația mecanismului global de plasticare.
Deoarece nivelul forţelor seismice de proiectare este foarte redus în comparaţie
cu nivelul forţelor de răspuns elastic este de aşteptat ca plastificarea structurii în
ansamblu să se producă la evenimente sesmice chiar mai mici decât cutremurul
de proiectare. Prin proiectare judicioasă trebuie să se urmărească ca această
plastificare de ansamblu să se producă după un mecanism de plastificare cu
configuraţie optimă care prezintă ductilitate ridicată. În proiectarea curentă nu
se pune problema dacă sub incidenţa cutremurului de proiectare structura se
plastifică ci numai unde vor aparea zonele de deformaţie plastică.
În calculul seismic, respectarea numai a condiției

adică rezistenţa, R, mai mare decât efectul acţiunilor, E, pentru fiecare secţiune
sau element în parte este în măsură să asigure un nivel de rezistenţă laterală
superior forţei seismice de proiectare dar nu şi mobilizarea unui mecanism de
plastificare optim, ductil, care să justifice factorul de comportare q utilizat la
determinarea valorii de proiectare a forței seismice.
Aşa cum s-a arătat anterior, în cazul structurilor de beton armat un răspuns
ductil se poate obţine numai prin curgerea din încovoiere a elementelor
structurale.
Dacă la dimensionarea armăturilor longitudinale se utilizează direct momentele
rezultate din calculul static, MEd’, asigurându-se un nivel de rezistență, MRd, care
îndeplinește condiția

nu se pot cunoaște a priori şi nu se pot controla poziţiile în care este cel mai
probabil să se dezolte articulaţiile plastice. Aceasta din cauză că nu se
controlează suprarezistenţa elementelor structurale la încovoiere.
Suprarezistenţa este definită aici ca raportul dintre momentul capabil al unei
secţiuni, MRd, şi momentul care corespunde acţiunii forţei seismice de
proiectare, MEd’. Pentru dirijarea convenabilă a zonelor de deformare plastică din
încovoiere, astfel încât să se mobilizeze mecanismul optim de plastificare, este
necesar să se controleze prin calculul de dimensionare suprarezistenţa
elementelor structurale la încovoiere.
Asigurarea unui nivel minim de rezistenţă care decurge din aplicarea relaţiei de
mai sus nu este suficientă. Pentru a se putea controla configuraţia mecanismului
de plastificare este necesar ca pentru zonele unde se dorește apariția
articulațiilor plastice să se limiteze pe cât posibil suprarezistența la încovoiere iar
în rest să se asigure un nivel minim de suprarezistență.
La structuri în cadre de beton armat se doreşte formarea unui mecanism de
plastificare care să evidențieze articulaţi plastice la capetele tuturor grinzilor şi la
baza stâlpilor de la parter. Prin urmare, dirijarea mecanismului de plastificare se
face prin calibrarea potrivită a momentelor încovoietoare de proiectare în grinzi
şi stâlpi. Indiferent de modul de calcul a acestora, pentru a permite plastificarea
grinzilor la capete și păstrarea stâlpilor în stadiul elastic de răspuns, conform
mecanismului optim, este necesar ca în jurul fiecărui nod suma momentelor
capabile ale grinzilor, MRdb, să fie mai mică decât cea corespunzătoare
stâlpilor, MRdc:

Această relația nu asigură însă plastificarea grinzilor care decât utilizată

împreună cu relația anterioară.
Ecuațiile de mai sus reprezintă relațiile de bază pentru dirijarea mecanismului de
plastificare în structură. Totuși acestea sunt relații de verificare necesitând
cunoașterea capacității de rezistență a elementelor neputând fi utilizate direct în
procesul de dimensionare. Pentru dimensionare sunt utile reguli de stabilire a
momentelor de proiectare a căror utilizare la dimensionarea armăturilor să
conducă implicit la respectarea acestor condiții. Astfel de reguli se vor prezenta
în continuare.
Principial, zonele plastice se proiectează la încovoiere pe baza eforturilor
rezultate direct din calculul static:
asigurându-se în urma calculului de dimensionare că momentul capabil, MRd, este
mai mare decât momentul de proiectare, MEd.
Zonele care trebuie să răspundă exlusiv elastic se dimensionează la încovoiere
pe baza unor momente încovoietoare de proiectare calculate astfe încât să țină
seama de suprarezistența zonelor plastice. Această suprarezistență se cuantifică
prin produsul a doi factori :
- un factor care ține seama de suprarezistența zonelor plastice datorată supra-
armării acestora (în special din cauza condițiilor constructive), notat cu Ω în
P100-1/2012 şi EN1998-1:2004
- un factor care ține seama de incertudinile cuprinse în metoda de calcul a
capacității ( de exemplu, de suprarezistența oțelului deformat în domeniul plastic
datorată efectului de consolidare comparativ cu rezistența de curgere utilizată în
calculul de verificare/dimensionare), notat cu γRd.

În ceea ce privește grinzile, în situația în care acestea ar trebui să se plastifice la

ambele capete, momentele încovoietoare de proiectare se stabilesc pe baza
diagramelor înfăşurătoare de momente în fiecare grindă. Această diagramă se
determină prin suprapunerea rezultatelor obţinute prin calculul static al structurii
pentru grupările de acţiuni care cuprind şi acţiunea seismică şi gruparea de
acţiuni care cuprinde numai acțiunile gravitaţionale cu valorile maxime
probabile.
Momentele de proiectare în fiecare reazem reprezintă valoarea maximă a
momentului de la partea de sus, calculat la faţa stâlpului.
În situaţii curente, armarea de la partea de jos se face constant pe deschidere
(se dispune la partea de jos aceeaşi cantitate de armătură pe toată deschiderea
grinzii). Prin urmare, armătura de la partea de jos se dimensionează la valoarea
maximă a momentului încovoietor pozitiv. Această valoare poate apărea fie în
câmp, în zona centrală a deschiderii, fie în zona reazemului, funcţie de ponderea
acțiunilor gravitaţionale şi seismice care acţionează asupra structurii.
Pe baza momentelor de proiectare, se calculează secţiunile de beton armat la
încovoiere şi se stabilesc ariile efective de armătură în câmp şi în reazeme. La
alegerea armăturilor trebuie să se ţină seama şi de criteriile constructive de
armare prevăzute în normele de proiectare.
Momentele de proiectare în stâlpi se stabilesc, de regulă, astfel încât să se
permită formarea articulaţiilor plastice în stâlpi numai la baza acestora. Prin
urmare, aceste momente de proiectare trebuie să ţină cont de suprarezistenţa
riglelor comparativ cu cerinţa stabilită prin calcul static sub acțiunea forţelor
seismice de proiectare.
În figura se prezintă situația echilibrului momentelor încovoietoare pe un nod
grindă-stâlp. La a) sunt reprezentate momentele pe nod așa cum rezultă ele din
calculul static – asupra grinzilor și stâlpilor acționează momentele M’Edbși,
respectiv, M’Edc.
La b) se prezintă echilibrul de momente pe nod în momentul în care grinzile care
intră în nod s-au plastificat la capete. Astfel asupra nodului acționează
momentele capabile ale grinzilor, MRdb. Întrucât calcul practic de armare conduce
în mod inevitabil la supraarmări ale grinzilor, momentul capabil MRdb este mai
mare decât momentul de proiectare MEdb=M’Edb. Raportul dintre momentul
capabil și momentul rezultat din calculul static poartă numele de factor de
suprarezistență și se notează cu Ω.
unde

suma momentelor capabile ale secţiunilor grinzii din stânga și

din dreapta nodului, unde pot să apară articulaţii plastice, calculate considerând
acelaşi sens de rotire.

suma algebrică a momentelor încovoietoare din secţiunile

precizate mai sus, rezultate în urma calculului static al structurii în gruparea de
acţiuni care cuprinde şi acţiunea seismică, relevantă pentru sensul considerat al
momentelor capabile. Se consideră pozitive momentele care rotesc în acelaşi
sens ca şi momentele capabile corespunzătoare, şi negative cele ce rotesc în
sens opus.
Întrucât structura se află încă în stadiul elastic de comportare, creşterea
momentelor încovoietore în grinzi este însoţită de o creştere proporţională a
momentelor din stâlpi. Astfel în momentul plastificării grinzilor la capetele

stâlpilor care intră în nod acţionează momentelele încovoietoare .

Momentele încovoietoare nu reprezintă valorile maxime

ale momentelor care se pot dezvolta la capetele grinzilor. Momentul capabil
determinat prin calcul MRdbpoate fi diferit de momentul capabil real al grinzilor.
Cel mai important factor care conduce la creşterea momentul capabil faţă de
valoarea determinată prin calcul prin metoda simplificată este suprarezistenţa
oţelului la întindere asociată efectului de consolidare în domeniul plastic (efortul
în oţel continuă să crească chiar şi după atingerea deformaţiei de curgere).
Această creştere a momentului capabil faţă de valoarea determinată prin calcul
se cuantifică prin intermediul factorului care arată, de regulă, o creştere de
20..30%.

Echilibrul nodului în situaţia când la capetele grinzilor acţionează momentele

maxime probabile serveşte la determinarea

momentelor încovoietoare maxime probabile în stâlpi, .

Întrucât momentele în grinzi nu mai pot creşte peste valoarea se

admite că şi momentele din stâlpi sunt limitate la

valoarea indiferent care este intesitatea cutremurului care

acţionează asupra structurii.
Rezultă că, prin proiectarea armăturii stâlpilor la momente egale

cu și realizarea unei capacități de rezistență la încovoiere

superioară , , se poate preveni în orice situație

plastificarea stâlpilor la nivelul nodului considerat. Astfel, momentele de
proiectare în stâlpi, MEdc, pot fi calculate cu relația:

unde,
M’Edc momentul încovoietor pe stâlp rezultat din calculul static al structurii
γRd factor de suprarezistenţă a grinzilor, în raport cu cerința rezultată din
calculul static, datorată în principal efectului de consolidare al oţelului
Ω factor de suprarezistenţă a grinzilor, în raport cu cerința rezultată din
calculul static, datorată supraarmării acestora, calculat la nivelul nodului
Se face observația că factorul Ω are valori diferite funcție de sensul de acțiune a
forței seismice. Astfel, pentru un sens de acțiune în calcul relația de calcul
devine:

iar pentru celălalt sens:

Relațiile date anterior se aplică pentru fiecare nod în parte, pentru fiecare
direcție și fiecare sens de acțiune seismică, pentru determinarea valorilor de
proiecare ale momentelor din stâlpi. Acestea pot fi utilizate pentru
dimensionarea armăturilor din stâlpi astfel încât, în final, condiția impusă de
codul P100-1/2012 privind ierarhizarea capacităților de rezistență grindă-stâlp să
fie respectată. În acest fel, nu este posibilă plastificarea stâlpilor pe înălțime în
vecinătatea unui nod deoarece momentul în stâlpi este limitat prin capacitatea
de rezistență la încovoiere a grinzilor care intră în nod.
În unele situații de proiectare este util să se permită însă plastificarea locală a
stâlpilor în vecinătatea nodurilor. În această situație, pentru a preveni formarea
unui mecanism local de plastificare și a permite totuși plastificarea locală a unui
stâlp, condiția de verificare poate fi scrisă pe ansamblu unei grinzi, la un nivel
dat, aplicând un factor suplimentar de amplificare a momentelor din stâlpi:

unde:
ΣMRdc suma momentelor capabile ale stâlpilor care intersectează grinda
considerată în secțiunile din vecinătatea nodurilor, corespunzătoare sensului
considerat al acțiunii seismice; se consideră valorile minime, corespunzătoare
variaţiei posibile a forţelor axiale în combinaţia seismică de proiectare
ΣMRdb suma momentelor capabile în secțiunile situate de o parte și de alta a
nodurilor, corespunzătoare sensului considerat al acțiunii seismice, pentru o
grindă în ansamblu la un anumit nivel

Pentru dimensionare, se poate scrie utiliza următoare ecuație pentru

determinarea valorilor de proiectare ale momentelor încovoietoare pentru fiecare
sens al acțiunii seismice, atunci când momentele din acțiunea seismică sunt
predominante:

unde
Ω factor de suprarezistență la încovoiere cauzat de supraarmare pentru o
grindă în ansamblu, la un anumit nivel, corespunzător sensului considerat al
acțiunii seismice
ΣMRdb suma momentelor capabile în secțiunile situate de o parte și de alta a
nodurilor, corespunzătoare sensului considerat al acțiunii seismice, pentru o
grindă în ansamblu la un anumit nivel
ΣM’Edb suma momentelor rezultate din calculul static în combinția seismică de
proiectare, în secțiunile situate de o parte și de alta a nodurilor, pentru o grindă
în ansamblu, la un anumit nivel. Se consideră pozitive în sumă momentele care
rotesc în același sens cu momentele MRdb corespunzătoare sensului considerat al
acțiunii seismice. Dacă momentele M’Edb au sens diferit de momentele MRdb ele
se introduc în sumă cu semn negativ.
M’Edc momentul încovoietor pe stâlp rezultat din calculul static al structurii în
combinația seismică de proiectare
γRd factor de suprarezistenţă a grinzilor cauzată în principal de efectul de
consolidare al oţelului

Pentru fiecare cadru plan și pentru fiecare sens considerat al acțiunii seismice se
determină valorile Ω la fiecare nivel. Momentele din stâlpi se amplifică cu factorii
corespunzători nodului învecinat secțiunii de calcul .
VALORI DE PROIECTARE ALE EFORTURILOR. FORȚE AXIALE.
Dimensionarea sau verificarea stâlpilor la compresiune excentrică necesită
determinarea valorilor forțelor axiale corespunzătoare mobilizării mecanismului
de plastificare global al structurii. Valoarea momentului învocoietor capabil
depinde nu numai de armarea longitudinală a stâlpului ci și de nivelul de
solicitare axială.
Forța axială dintr-un stâlp din combinația seismică de proiectare, N’Ed, are două
componente: forța axială datorată acțiunilor gravitaționale, cu valoarea de lungă
durată, Ngrav,și forța axială care se mobilizează în stâlp ca efect al acțiunii
seismice orizontale, N’ind.
N’ind corespunde valorii de proiectare a forței seismice de proiectare, Fb. Întrucât
forța laterală cu care se încarcă structura cu răspuns elasto-plastic sub acțiunea
cutremurului de proiectare, Fy, este mai mare decât Fb este de așteptat ca și
forța axială din stâlp să se modifice față de valoarea rezultată din calcului
structural. Întrucât până la mobilizarea forței de plastificare Fy în structură se
poate considera că răspunsul structurii este esențial elastic, se poate aprecia că
forța axială corespunzătoare acțiunii seismice de proiectare se modifică
proporțional cu creșterea acțiunii.
Izolând un stâlp oarecare de structură se observă forțele de legătura ale acestuia
cu structura care au o componentă pe direcție verticală sunt forțele tăietoare din
grinzi. Practic, Nind se poate calcula ca suma forțelor tăietoare din grinzi
corespunzătoare formării mecanismului global de plastificare. Dacă acesta
presupune apariția articulațiilor plastice la capetele tuturor grinzilor atunci
forțele tăietoare din grinzi sunt cele asociate încărcării grinzii la capete cu
momentele încovoietoare capabile, MRd,b.

Pentru stabilirea valorilor de proiectare ale forțelor axiale, care sunt necesare
pentru calculul stâlpului la compresiune excentrică, valorile Nind calculate
conform relației (3.15) se însumează cu valorile rezultate din calculul structural
sub acțiuni gravitaționale cu componenta de lungă durată, Ngrav.

Acest mod de determinare a valorilor de proiectare ale forțelor axiale este în

acord cu principiile metodei proiectării capacității de rezistență. El este util
îndosebi pentru structurile la care suprerezistența grinzilor la încovoiere este
considerabilă.
Dacă armările propuse pentru grinzi sunt apropiate de necesarul rezultat din
calcul atunci factorii de suprarezistență a grinzilor la încovoiere au valori mici,
apropiate de 1, iar forțele tăietoare asociate plastificarii sunt aproximativ egale
cu cele rezultate din calcul structural sub acțiunea seismică, cu valoarea de
proiectare. În acest caz, la calculul stâlpilor se pot considera direct forțele axiale
rezultate din calculul structural în combinația seismică de proiectare.

Codul de proiectare seismică P100-1/2012 și standardul SR EN 1998-1:2004 nu

fac precizări privind modul de stabilire a valorilor de proiectare ale forțelor
axiale, conderându-se implicit că dacă armarea grinzilor este judicioasă se pot
utiliza forțele rezultate din calculul structural, conform relației anterioare.

VALORI DE PROIECTARE ALE EFORTURILOR. FORȚE TĂIETOARE.

O condiție de bază a metodei proiectării capacității de rezistență, utilizată în mod
curent la proiectarea structurilor în cadre, este aceea de a se evita ruperile
fragile sau deformaţiile neliniare datorate forţei tăietoare. Trebuie reamintit că
structurile se proiectează la valori mult mai mici ale forțelor laterale decât cele
asociate răspunsului elastic sub acțiunea cutremurului de proiectare și, ca
urmare, plastificarea din încovoiere a elementelor structurale este de așteptat să
se producă.
De aceea, dimensionarea stâlpilor şi grinzilor la fortă tăietoare trebuie să se facă
la valori maxime ale forţelor tăietoare care se pot dezvolta în timpul
cutremurului în fiecare element în parte. Pentru un cutremur cu intensitate
apropiată de cea a cutremului de proiectare, valorile maxime ale forțelor
tăietoare nu depind practic de intensitatea cutremurului ci de forța laterală la
care se produce intrarea în curgere a structurii.
Aceste valori maxime corespund practic nivelului de încărcare laterală care
conduce la mobilizarea mecanismului global de plastificare. Mobilizarea acestui
mecanism corespunde nivelului maxim de forțe laterale la care structura este
supusă în cursul cutremurului indiferent de cât de mare este intensitatea
acestuia.
Dacă mecanismul global de plastificare prespune formarea articulaţiilor plastice
la capetele grinzilor atunci forța tăietoare maximă care se poate mobiliza într-o
grindă dată se poate determina prin scrierea ecuației de echilibru de moment
pentru grinda izolată de structură acționată de următoarele forțe (inclusiv cele
de legătură):
- încărcarea gravitaţională, distribuită pe grindă, cu valoarea de lungă durată
- momentele care dezvoltă la capetele grinzii în situația mobilizării
mecanismului de plastificare în suprastructură, Mdb, stabilite pentru un singur
sens de rotire în acord cu sensul acţiunii seismice.
- forţele tăietoare asociate plastificării grinzii la capete
Ecuația de echilibru de moment este:

Rezultă astfel relaţia de calcul pentru forţa tăietoare asociată plastificării grinzii
la capete:

În situaţia în care mecanismul global de plastificare presupune apariţia

articulaţiilor plastice la ambele capete ale grinzii în discuţie, momente Mdb se
calculează ca momentele capabile ale grinzii ţinând seama de suprarezistenţa
armăturii longitudinale datorată efectului de consolidare a oțelului. Dacă la
determinarea momentor capabile se utilizează metoda simplificată de calcul se
admite ca momentele Mdb să fie obţinute prin creşterea cu 20% a momentelor
capabile ale grinzii, MRdb, determinate pe baza rezistenţei de proiectare a
armăturii, fyd. În metoda simplificată de calcul a secţiunilor din beton armat
solicitate la încovoiere se consideră că legea de comportare s-e pentru oţel este
de tip biliniar, fără consolidare. În calcule se utilizează valoarea de proiectare a
rezistenţei la curgere a oţelului, fyd. În realitate, oţelul prezintă după curgere un
efect de consolidare, efortul s crescând uşor odată cu sporirea deformaţiilor.
Considerarea numai a rezistenţei fyd la determinarea momentelor capabile poate
conduce la valori subestimate ale acestora şi, prin urmare, la valori
neacoperitoare ale forţei tăietoare de dimensionare. De aceea și în codul
românesc P100-1/2012 se propune ca forţa tăietoare de proiectare să se
stabilească pe baza momentelor calculate cu relaţia următoare:

unde γrd ia valoarea 1,2.

În cazul în care mecanismul global de plastificare nu prespune aparţia
articulaţiilor plastice la unul sau la ambele capete ale unei grinzi, utilizarea
ecuaţiei de mai sus pentru stabilirea forţei tăietoare maximă poate deveni
excesiv de acoperitoare. De fapt, în această situaţie momentele care se dezvoltă
la capetele grinzii, Mdb, au valori intermediare cuprinse între momentele rezultate
din calcul static şi momentele capabile ale grinzii.

În consecintă, şi forţele tăietoare asociate au valori cuprinse între cele rezultate

din calcul static şi cele asociate plastificării grinzii la ambele capete:

Dacă stâlpii se plastifică deasupra și dedesubtul unui nod momentele maxime

care se pot dezvolta în grinzi la stânga și la dreapta nodului, Mdb, pot fi
aproximate cu relația:

unde
MRdb momentul capabil al grinzii în secțiunea corespunzătoare valorii Mdb care
se calculează
ΣMRdb suma momentelor capabile ale grinzilor în secțiunile din vecinătatea
nodului, corespunzătoare sensului considerat al acțiunii seismice
ΣMRdc suma momentelor capabile ale stâlpilor în secțiunile din vecinătatea
nodului, corespunzătoare sensului considerat al acțiunii seismice
γRd factor de suprarezistență egal cu 1,2
Pentru cazul general, relațiile de calcul ale momentului Mdb pot fi scrise unitar
sub forma:

Determinarea forţei tăietoare de dimensionare în stâlpi se face în mod similar. În

acest caz nu mai există însă încărcări exterioare gravitaţionale orientate
perpendicular pe axa barei.

Valoare de proiectare a forţei tăietoare de dimensionare se stabileşte cu ajutorul

relaţiei:
lcl înălţimea liberă a stâlpului
Mdb momentul capabil al stâlpului calculat considerându-se efectul consolidării
oţelului şi cel al fretării betonului în zonele comprimate. Mdb se poate determina
pornindu-se de la valoarea MRdc, stabilită pe baza rezistenţelor de proiectare ale
materialelor, prin amplificare cu factorul grd care ia valoarea 1,3 pentru nivelul de

la baza construcţiei şi 1,2 pentru restul nivelurilor și

..

Funcția min returnează o valoarea subunitară dacă stâlpii care intră în nod sunt
mai rezistenți decât grinzile și 1,0 in caz contrar.
Conform P100-1/2012, γrd ia valoarea 1,3 pentru nivelul de la baza construcţiei şi
1,2 pentru restul nivelurilor.
Valoarea VEdc astfel determinată se poate limita superior la valoarea forţei
tăietoare corespunzătoare unui răspuns elastic al structurii

Acest mod de calcul a valorilor forțelor tăietoare asociate mobilizării

mecanismului de plastificare în structură poate conduce, în unele situații
particulare, la valori mai mici decât cele rezultate din calculul structural sub
acțiunea seismică de proiectare.
De fapt, prin aplicarea relațiilor de mai sus suprarezistența stâlpilor este mediată
pe nod și se poate ajunge, în situația în care momentele de la capetele stâlpilor

care intră în nod sunt substanțial diferite, la valori . Se

recomandă în acest caz limitarea inferioară a valorii Mdbla valoarea
γRdM’Edc. Aceeași observație se poate face și pentru calculul valorilor forțelor
tăietoare asociate plastificării din grinzi în situația în care, local, stâlpii care intră
în nod se plastifică la capete.
REZISTENTA GRINZILOR LA INCOVOIERE
Calculul grinzilor la moment încovoietor se poate face utilizând metoda
simplificată de calcul a secțiunilor de beton armat. În această metodă se
neglijează rezistența betonului la întindere și se iau în calcul numai armăturile
longitudinale situate la extremitățile secțiunii (se neglijează cele intermediare).
Metoda simplificată presupune scrierea a două ecuații de echivalență a
eforturilor pe secțiune: una de moment și una de proiecție pe axa barei.
Rezolvarea sistemului de două ecuații permite calculul a două necunoscute. În
problema de verificare acestea sunt înălțimea zonei comprimate, x, și momentul
capabil, MRdb. În problema de dimensionare este necesară, de regulă,
determinarea ariei necesare de armătură întinsă, As1, și a înălțimii zonei
comprimate, x.
În continuare se fac unele precizări privind calculul grinzilor solicitate la moment
încovoietor preponderent din cauza acțiunii seismice orizontale. Acestea fac
parte, de regulă, din structuri executate monolit, la care placa conlucrează cu
grinzile rezultând astfel secțiuni în formă de „T”.
Dacă înălțimea zonei comprimate nu depășește grosimea plăcii cele două ecuații
de echivalență din metoda simplificată sunt:

În cazul secțiunilor T, care dezvoltă zona comprimată în talpa de lățime mare,

înălțimea zonei comprimate este mică depășind în puține situații înălțimea plăcii.
În cazul grinzilor cadrelor solicitate predominant la acțiuni seismice înălțimea
zonei comprimate este redusă întrucât ariile de armătură longitudinală întinsă și
comprimată sunt relativ apropiate. De cele mai multe ori, în zonele de la
capetele grinzilor, aria de armătură comprimată, de la partea de sus a secțiunii,
este mai mare decât aria de armătură întinsă, de la partea de jos. În acest caz
efortul de întindere din armătura de la partea de jos se echilibrează în principal
cu efortul de compresiune din armătura de la partea de sus, efortul de
compresiune în beton fiind neglijabil (x<2as ).

În această situație se poate scrie o ecuație în care momentul să se echivaleze

direct cu produsul dintre forța de întindere din armătura întinsă și distanța dintre
centrele de greutate ale armăturilor întinse și comprimate:
Această ecuație poate servi în același timp și la determinarea momentelor
capabile și la dimensionarea armăturii longitudinale întinse.

În cazul în care momentul încovoietor are semn contrar și conduce la apariția

zonei comprimate la partea de jos a secțiunii este de așteptat ca înălțimea zonei
comprimate să crească. Ecuațiile de echivalență a eforturilor sunt:

În problema de verificare se determină înălțimea zonei comprimate, x, cu relația:

Daca x<2as atunci:

În problema de dimensionare x se poate calcula cu relația:

Dacă x>2as , aria necesară de armătură întinsă se determină cu relația:

Dacă ariile de armătură sunt apropiate, așa cum se întâmplă în situațiile curente
în care momentele din acțiunea seismică sunt predominante, atunci înălțimea
zonei comprimate este mică și ecuația corespunzatoare x<2as poate fi utilizată și
pentru calculul armăturii de la partea de sus.

REZISTENTA GRINZILOR LA FORTA TAIETOARE

De-a lungul timpului s-au dezvoltat diferite modele de calcul la forță tăietoare a
elementelor de beton armat. Modelul de calcul cel mai utilizat este cel al grinzii
cu zăbrele echivalente alcătuită din fibrele longitudinale comprimate de beton
(talpa comprimată), armătura longitudinală întinsă (talpa întinsă), etrierii
(montanții întinși) și bielele comprimate de beton înclinate (diagonalele
comprimate) (Figura 3.30).
În acest model, forța tăietoare capabilă este minimul dintre capacitatea de
rezistentă la compresiune a bielelor comprimate de beton și capacitatea de
rezistență la întindere a etrierilor. În fapt, cedarea oricărui element constituent al
grinzii cu zăbrele echivalente conduce la cedarea ansamblului. Verificarea
tălpilor se face implicit prin verificările de încovoiere.
Capacitatea de rezistență a bielei comprimate de beton este dată de produsul
dintre aria bielei și rezistența betonului la compresiune în regim biaxial de
solicitare, ηfcd.

Lățimea bielei comprimate, depinde de unghiul de înclinare al acesteia, θ, și

înălțimea grinzii cu zăbrele echivalente, z. Aceasta reprezintă de fapt brațul de
pârghie al eforturilor interioare care se dezvoltă în element din cauza solicitării
de încovoiere, adică distanța dintre centrul de greutate al armăturilor
longitudinale întinse și centrul de greutate al zonei comprimate de beton.
ηfcd rezistența la compresiune a betonului din biela comprimată, supus
la o stare biaxială de eforturi
bw lățimea inimii secțiunii transversale a grinzii
zcosθ lățimea bielei comprimate de beton
ηfcdbwzcosθ capacitatea de rezistență a bielei comprimate de beton

Relația echivalentă dată în SR EN 1992-1-1:2004 este:

Capacitatea de rezistență a montanților este dată de capacitatea etrierilor de a

echilibra componenta verticală a efortului de compresiune din biela diagonală. La
limită, dacă etrierii intră în curgere rezultă:

unde
Ash aria etrierului
fyd rezistența la curgere a oțelului
s distanța între etrieri
Ashfyd rezistența la întindere a unui etrier
zctgθ/s numărul de etrieri aferenți bielei diagonale de lățime zcosθ
Capacitatea de rezistență la forță tăietoare a elementului este:

În principiu se pot obține valori diferite ale rezistenței la forță tăietoare ale unui
element de beton armat, funcție de unghiul de înclinare al bielelor comprimate.
În cazul încărcării seismice, când grinda are incursiuni ciclic-alternante în
domeniul neliniar din încovoiere, unghiul θ de înclinare a bielelor comprimate în
modelul de grindă cu zăbrele, în zonele critice, se ia egal cu 45°.
Nivelului de solicitare la forță tăietoare pentru un element de beton armat poate
fi cuantificat prin intermediul efortului tangențial mediu normalizat. Această
mărime ține seama atât de nivelul solicitării (forța tăietoare), de aria secțiunii
transversale a elementului de beton și de clasa betonului. În cazul grinzilor
solicitate gravitațional, în domeniu elastic, se apreciază că nivelul de solicitare la
forță tăietoare este acceptabil pentru valori ν’≤4. Dacă, ν’≤0,5nivelul de
solicitare la forță tăietoare este foarte redus. În cazul grinzilor solicitate seismic
sunt acceptate valori mai mici ale efortului tangențial mediu normalizat (de
exemplu, cf. STAS10107/0-92, ν’≤2).

Efortul tangențial mediu normalizat nu poate însă surprinde degradarea

capacității de rezistență la forță tăietoare care se manifestă la un element de
beton armat solicitat ciclic-alternant în domeniu inelastic. În această situație,
dacă momentul și forța tăietoare schimbă de semn și dezvoltă valori apropiate
pentru cele două opuse sensuri de acțiune seismică, fisurile înclinate se
intersectează având ca rezultat degradarea puternică a betonului și reducerea
capacității de rezistență la forță tăietoare. Astfel, în această situație, nivelul de
solicitare la forță tăietoare se cuatifică nu numai prin intermediul ν' dar și cu
ajutorul raportului dintre forțele tăietoare care se dezvoltă în zona critică,
corespunzătoare celor două sensuri de acțiune seismică:

Se observă în Figura 1.5 că la capetele al unei grinzi, pentru cele două sensuri de
acțiune seismică, se dezvoltă forțe tăietoare diferite, VEd, minși VEd,max. Raportul
dintre acestea depinde de ponderea pe care încărcările gravitaționale o au. În
cazul în care componenta seismică a forței tăietoare este predominantă VEd,
minși VEd,maxau semne contrare. Dacă sarcina gravitațională este neglijabilă, de
exemplu în cazul grinzilor scurte, VEd, min și VEd,max au valori aproximativ egale și
de semne contrare.
Rezultă astfel că dacă raportul ζ tinde către 1, starea de solicitare la forță
tăietoare din punct de vedere al variației acesteia în urma încărcării ciclic-
alternante nu este agresivă. Dimpotrivă, dacă raportul ζ tinde către -1, ne putem
aștepta la o degradare severă a capacității de rezistență la forță tăietoare
cauzată de acțiunea ciclic-alternantă. Fisurile înclinate se dezvoltă pe două
direcții în mod asemănător, pătrund adânc către fibrele extreme comprimate ale
elementului, producânduse o deteriorare rapidă a inimii de beton. Este necesar,
în această situație să se mărească lățimea grinzii sau să se dispună armătură
înclinată la 45°, pe cele două direcții diagonale ale zonei critice de la capătul
grinzii.
Dacă acțiunile gravitaționale sunt predominante atunci forțele VEd,minși VEd,max au,
de regulă, același semn, corespunzător acțiunii gravitaționale. În această situație
se poate aprecia că modul de solicitare la forță tăietoare în regim ciclic-alternant
este puțin agresiv.
În acest caz pot fi permise valori mai mari ale efortului tangențial mediu
normalizat în grindă întrucât modul de degradare a inimii de beton este mai
puțin agresiv. Dispunerea de armătură înclinată nu mai este necesară. Calculul la
forță tăietoare se poate face cu relațiile de calcul specifice elementelor solicitate
gravitațional.

SR EN 1998-1:2004 și P100-1/2012 prevăd, în mod convențional, următorul mod

de calcul la forță tăietoare pentru grinzile cadrelor solicitate la la acțiuni
seismice:
- dacă ζ≥-0,5 sau nu se manifestă o stare agresivă de solicitare la forță
tăietoare în regim ciclic alternant. În acest caz, dimensionarea se poate face cu
relațiile din SR EN1992-1-1:2004 considerând un unghi de înclinare a bielei
comprimate de 45°
- dacă ζ≤-0,5 și ν’≤2+ζ forța tăietoare schimbă de semn și are valori
apropiate pentru cele două sensuri de încărcare seismică. Deși agresivă din
acest punct de vedere, starea de solictare nu este severă întrucât efortul
tangențial mediu normalizat are valori reduse (de exemplu, dacă atunci ).
Calculul se poate face ca în prima situație.
- daca ζ≤-0,5 și ν’≥2+ζ forța tăietoare schimbă de semn, are valori apropiate
pentru cele două sensuri de încărcare seismică și efortul tangențial mediu
normalizat este mare. În această situație este necesară dispunerea de armătură
înclinată pe două direcții în zona critică care să preia cel puțin jumătate din forța
tăietoare, restul fiind preluat cu ajutorul etrierilor.
unde
As aria totală de armătură înclinată într-una dintre direcții
α unghiul de înclinare al armăturii (de regulă egal cu 45°)

forța tăietoare maximă din zona critică, cu valoarea absolută

REZISTENȚA STÂLPILOR LA COMPRESIUNE EXCENTRICĂ

Stâlpii structurilor în cadre supuse la acțiuni seismice sunt solicitați la încovoiere
cu forță axială. Secțiunile sunt, de regulă, de formă dreptunghiulară, armate
simetric. În această situație înălțimea zonei comprimate de beton se determină
cu relația:

unde
b lățimea secțiunii
fcd valoarea de calcul a rezistenței la compresiune a betonului
NEd valoarea de proiectare a forței axiale în combinația seismică de
proiectare
Valoarea astfel calculată a înălțimii zonei comprimate trebuie comparată
valoarea corespunzătoare atingerii simultane a deformației ultime în beton, εcu,
și a deformației de curgere în armătura întinsă, εy:

Dacă această condiție nu este îndeplinită este necesară creșterea ariei secțiunii
transversale a stâlpului.
În problema de dimensionare, după determinarea înălțimii zonei comprimate, x,
se poate determina aria necesară de armătură din ecuația de echivalență a
momentului.
Dacă x≥2as ecuația de echivalență a momentului se poate scrie față de punctul
de aplicare a rezultantei eforturilor unitare de întindere din armătură (centrul de
greutate al armăturii longitudinale întinse):

de unde rezultă expresia de calcul a ariei de armătură:

Dacă x≤2as ecuația de echivalență a momentului se scrie, de regulă, față de

punctul de aplicare a rezultantei eforturilor unitare din armătura comprimată,
neglijându-se aportul betonului comprimat:

rezultă astfel expresia de calcul a ariei de armătură:

Ecuațiile de echivalență a momentelor pot fi utilizate pentru determinarea

momentelor capabile dacă se cunosc ariile de armătură As1 și As2.
În cazul stâlpilor structurilor în cadre utilizarea relațiilor de dimensionare pentru
fiecare secțiune din zonele critice poate fi nepractică ținând seama și de numărul
mare de combinații de încărcări. De multe ori, mai ales atunci când armarea și
dimensiunile unui stâlp nu variază în multe trepte pe înălțimea structurii, este
practic să se recurgă la direct la verificare utilizând curba limită de interacțiune
la compresiune excentrică.
Această curbă se poate determina utilizând programe de calcul secțional, care
au implementată metoda exactă de calcul a secțiunilor de beton armat.
Analizând poziția punctelor de coordonate (MEdc, NEdc) în raport cu curba limită de
interacțiune M-N, se poate observa dacă armarea propusă este suficientă sau,
dimpotrivă, dacă este necesară sporirea acesteia sau mărirea secțiunii de beton.
În cazurile curente de proiectare se poate porni procesul de verificare de la o
secțiune armată conform condițiilor constructive impuse de codurile de
proiectare (procent minim, diametre minime, așezarea barelor longitudinale în
secțiune).

VERIFICAREA DEPLASARILOR LATERALE LA ULS. FUNDAMENTELE

VERIFICĂRII.
Limitarea deplasărilor laterale ale structurilor în cadre sub acţiunea cutremurului
de proiectare, asociat Stării Limită Ultime, presupune determinarea cerinței de
deplasare şi a deplasării admisibile.
Cerința de deplasare
Cerința de deplasare a structurii sub acțiunea cutremurului de proiectare
necesită metode complexe de calcul din cauza răspunsului neliniar al structurii şi
caracterului dinamic şi aleator al excitaţiei seismice.
Cel mai performant instrument de calcul de care se dispune pentru determinarea
acestei deplasări este calculul dinamic neliniar. În acest calcul se ţine seama de
caracterul dinamic al acţiunii seismice şi de răspunsul neliniar al structurii. Totuşi
utilizarea acestui intrument de calcul în proiectare nu este practică ridicând
probleme privitoare la modelarea acţiunii seismice (alegerea setului de
accelerograme cele mai potrivite pentru a descrie cutremurul de proiectare în
amplasamentul structurii, generarea unor accelerograme sintetice dacă nu se
dispune de accelerograme „naturale” – înregistrate) şi modelarea structurii (în
special în ceea ce priveşte răspunsul histeretic al elementelor structurale care se
deformează ciclic-alternant in domeniul plastic). Calculul dinamic neliniar este
mai degrabă utilizat ca instrument pentru activitatea de cercetare şi numai
pentru structuri de importanţă deosebită ca instrument de verificare a
proiectării. Efectuarea calculului dinamic neliniar pe structuri modelate
tridimensional ridică încă probleme legate de puterea de calcul disponibilă şi de
convergenţa analizei.
De aceea, pentru cazuri practice de proiectare s-a căutat dezvoltarea unor
metode, simplificate pentru determinarea cerinţei de deplasare a structurilor cu
răspuns neliniar. O astfel de metodă este fundamentată pe regula deplasărilor
egale formulată de Newmark & Hall (1960). S-au efectuat studii parametrice
extinse pe sisteme cu un grad de libertate dinamică (SDOF) cu răspuns neliniar
(elastic-perfect plastic) pentru determinarea cerinţei de deplasare impuse de
cutremur prin calcule dinamice neliniare. În urma calculelor efectuate s-a
constatat că deplasarile maxime ale sistemelor cu raspuns neliniar sunt mai mici
decât deplasările maxime ale sistemelor liniare echivalente (sisteme cu răspuns
elastic având aceeaşi perioadă de vibraţie cu sistemul elasto-plastic). Această
observaţie este valabilă însă numai pentru sisteme având perioada de vibraţie
mai mare decât perioada predominantă a mişcării seismice în amplasament.
Astfel, deplasările maxime ale sistemelor neliniare sub acţiunea cutremurului pot
fi aproximate prin deplasările maxime sistemelor liniare echivalente supuse
aceleiaşi excitaţii seismice. Acestea pot fi determinate mai uşor întrucât
răspunsul liniar este mai uşor de modelat în calcul.

Dacă se admite că sub acţiunea forţelor seismice de proiectare, Fb, structura

suferă o deplasare dre atunci se poate considera că deplasarea structurii cu
răspuns liniar sub incidenţa cutremurului de proiectare este egală
cu qdre întrucât forţa de răspuns elastic este FULSel=qFb.
Rezultă că pentru sisteme neliniare cu perioada de vibraţie mai mare decât
perioada de vibraţie (T>Tc) a mişcării seismice în amplasament cerinţa de
deplasare inelastică, din, poate fi aproximată prin:

În cazul sistemelor neliniare având perioada de vibraţie mai mică decât perioada
de vibraţie (T<Tc) a mişcării seismice în amplasament cerinţa de deplasare
inelastică, din, este de regulă mai mare decât deplasarea sistemului elastic
echivalent:

Raportul dintre deplasarea sistemului inelastic şi deplasare sistemului elastic

echivalent, notat cu cîn cadrul codului P100-1/2012, a fost determinat prin studiu
parametric. Acest studiu a urmărit determinarea cerinţei de deplasare pentru
sisteme cu un grad de libertate dinamică cu răspuns neliniar supuse unor
excitaţii seismice caracteristice teritoriului României, având perioadă
predominantă relativ lungă, prin calcul dinamic neliniar. Această cerinţă a fost
raportată la cerinţa de deplasare a sistemelor echivalente cu răspuns elastic
rezultând factorul c.

Pentru sisteme cu raspuns neliniar cerinţa de deplasare inelastică, din, poate fi

aproximată prin:

unde
de deplasarea laterală a sistemului sub acţiune forţei seismice de
proiectare
q factorul de comportare utilizat în relaţia de calcul a forţei seismice
de proiectare
c coeficient de amplificare a deplasărilor în domeniul inelastic

Deplasarea admisibilă
Deplasarea admisibilă se stabileşte conform obiectivelor stării limită la care se
face verificarea. În cazul verificării de deplasare la starea limită ultimă
obiectivele sunt:
- Evitarea degradării totate a elementelor nestructurale (în principal pereţi
nestructurali de închidere şi compartimentare) a căror prăbuşirea poate pune în
pericol siguranţa utilizatorilor
- Limitarea incursiunilor în domeniul plastic şi implicit a degradării elementelor
structurale astfel încât acestea să păstreze un nivel acceptabil al rezistenţei şi
rigidităţii laterale, să-şi converve capacitatea de transmitere a sarcinilor
gravitaţionale aferente şi să poată fi reparate după cutremur în limite
economice.
Se admite în mod curent că în cazul elementelor structurale de beton armat cu
proporţii de elemente lungi, care prezintă mecanisme de plastificare specifice
solicitării predominante de încovoiere, rotirea admisibilă este de 2..2,5%.
Se apreciază că la această valoare a rotirii totate degradările sunt minore,
putând apărea numai izolat expulzarea stratului de acoperire cu beton. De
asemenea, până la această deplasare laterală rigiditatea și mai ales rezistența se
conservă, existând cel mult scăderi de 10-15% a acesteia.
În figură se prezintă starea de degradare a unui element lung, comprimat
excentric, rezultată din încercări experimentale la o deplasare laterală
corespunzătoare unui drift unghiular de 3% pentru două niveluri diferite ale forței
axiale. Se observă degradări importante vizibile constând în expulzarea locală a
stratului de acoperire cu beton numai pentru elementul solicitat la un nivel mai
ridicat al forței axiale (corespunzător unui efort axial normalizat de 0,4).
În ceea ce privește pereții nestructurali de închidere și compartimentare, se
admite că aceștia pot suferi degradări semnficative în urma incindenței
cutremurului de proiectare și vor necesita, de regulă, lucrări de reparație
postcutremur.
Pereții de zidărie închiși în ochiurile cadrelor pot prezenta degradări vizibile
constând în fisuri diagonale cu deschidere mare (de ordinul milimetrilor) chiar la
valori mai mici ale driftului situate, de exemplu, în jurul valorii de 1% din
înălțimea de nivel. Astfel de degradări pot necesita intervenții postcutremur
pentru reparare. Se admite însă că realizarea unei legături potrivite între panoul
de zidărie și cadrul înconjurător care să împiedice răsturnarea peretelui prin
ieșire din plan este în măsură să asigure siguranța utilizatorilor chiar și la valori
mai mari ale driftului fiind compatibilă cu obiectivele stării limită ultime.
De aceea, în codul P100-1/2012 se prescrie o valoare admisibilă a driftului egală
cu 2,5% din înălțimea de etaj.
VERIFICAREA DEPLASĂRILOR LATERALE LA SLS. FUNDAMENTELE
VERIFICĂRII
Verificarea la Starea Limită de Serviciu urmăreşte procedeul descris pentru
Starea Limită Ultimă, modul de determinare a cerinţei de deplasare şi a
deplasării admisibile fiind adaptat pentru a ţine seama de intensitatea mai
redusă a acţiunii seismice asociate SLS şi de exigenţele mai ridicate de
performanţă.
Întrucât la determinarea forţelor seismice de proiectare pentru structuri în cadre
se utilizează valori mari ale factorilor de comportare, mergând până la 6,75, este
de aşteptat ca chiar şi în cazul unor acţiuni seismice de intensitate sensibil mai
redusă decât intensitatea cutremurului asociat SLU structura să răspundă
neliniar. Acţiunea seismică asociată SLS are perioada medie de revenire mai
redusă şi intensitate mai mică decât cea asociată SLU. Cu toate acestea, chiar şi
în condiţiile unei suprarezistenţe considerabile a structurii în cadre rezultată în
urma procesului de proiectare (Fy>Fb), acestea pot suferi incursiuni limitate în
domeniul plastic de comportare. O reprezentare simplificată a deplasărilor unei
structure sub incidenţa cutremurului asociat SLS este facută în figură:
Este de aşteptat de regulă ca forţa de răspuns elastic sub acţiunea cutremurului
asociat SLS, FSLSel, să depășească forța laterală de curgere a structurii, Fy.
Aceasta este la rândul ei mai mare decât forța seismică de proiectare ca rezultat
al aplicarii condițiilor constructive, al suprarezistenței oțelului dar și a utilizării în
calcul a valorilor de proiectare ale rezistențelor materialelor. Incursiunile în
domeniul plastic sunt însă limitate, prin comparație cu cerința de deplasare
asociată stării limită ultimă (reprezentată cu linie punctată in figură).
Dacă incursiunile în domeniu plastic sunt limitate, se poate admite că deplasarea
corespunzatoare cutremurului asociat SLS, dSLS, este egală cu deplasarea
sistemului elastic echivalent.
Dacă sub forțele seismice de proiectare se obține o deplasare elastică notată
cu de, deplasarea elastică corespunzătoare cutremurului de proiectare (ULS)
este qde și deplasarea elastică corespunzătoare cutremurului asociat SLS
este νqde. ν este un factor subunitar care reprezintă practic raportul dintre forța
de răspuns elastic sub cutremurul asociat SLS și forța de răspuns elastic sub
cutremurul de proiectare.

Valoarea admisibilă a deplasării relative de nivel se stabilește în concordanță cu

obiectivele verificării la SLS. Acestea sunt:
- Limitarea degradării elementelor nestructurale astfel încât să se evite
întreruperea activităților în clădire după cutremur. Se admite ca elementele
structurale să necesite reparații dar clădirea trebuie să răspundă funcțiunii și
după cutremur.
- Limitarea severă a incursiunilor în domeniu plastic a elementelor structurale
astfel încât acestea să nu necesite în nici o situație reparații postcutremur și
întreruperea activităților în clădire
Pentru elemente lungi de beton armat, încărcate cu moment la ambele capete,
cum sunt stâlpii și grinzile cadrelor multietajate, se poate admite simplificat că
un drift unghiular de 0,5% corespunde intrării în curgere în zonele plastice. Până
la un drift unghiular de 1% nu apar de regulă fisuri remanente, expulzări ale
stratului de acoperire cu beton, despicări ale betonului în lungul armăturilor
longitudinale sau zdrobiri ale zonei comprimate de beton. În această situație,
elementele structurale nu necesită nici un fel de reparații postcutremur.
Elementele nestructurale au răspuns diferit la deformațiile laterale ale cadrului,
funcție de rigiditatea lor și de natura legăturilor pe care le au cu cadrul. Dacă
pereții nestructurali sunt rigizi de tipul pereților din zidărie atunci la valori mici
ale deplasării laterale ei suferă degradări importante. Se admite că un drift de
nivel de 0,4..0,5% din înălțimea acestuia este limita pînă la care un perete
nestructural rigid poate fi deformat prin interacțiunea cu cadru astfel încât
funcțiunea clădirii să nu fie afectată postcutremur.
În cazul în care se dorește relaxarea acestei limite a deplasării relative de nivel
este necesar ca pereții nestructurali să nu interacționeze cu cadrul de beton
armat, lucru care se poate realiza prin prevederea unui rost între cadru și
peretele de zidărie închis în ochiul cadrului. Acest rost poate fi umplut cu un
material deformabil (cu rigiditate foarte scăzută). În această situație trebuie
luate măsuri pentru împiedicarea răsturnării peretelui prin ieșire din plan.
Conform datelor din literatura de specialitate, în concordanță cu obiectivele
verificării la Starea Limită de Serviciu, valorile deplasărilor relative de nivel
admisibile se situează în jurul valorii de 0,4..0,5% atunci cand elemente
nestructurale rigide interacţionează cu structura de beton armat fiind expuse
deteriorării şi 0,8..1,0% cand elementele nestructurale sunt izolate de structură
în ceea ce priveşte deplasările laterale.
În cazul fațadelor vitrate realizate din pereți cortină este necesar să se certifice
deformabilitatea elementelor de fațadă în planul lor astfel încât acestea să poată
suporta deformația admisibilă prescrisă de cod. Cedarea acestor fațade prin
spargerea geamurilor sau cedarea elementelor de prindere pune în mare pericol
siguranța oamenilor din vecinătatea clădirii (mai ales ca astfel de clădiri sunt de
obicei așezate în vecinătatea directă a trotuarelor ce mărginesc drumurile
publice).

VERIFICAREA DEPLASARILOR LATERALE. VERIFICAREA PRACTICĂ

CONFORM P100-1/12012
În acest articol se prezintă succint procedeul de verificare al deplasării laterale la
Starea Limită Ultimă si Starea Limita de Serviciu, conform prevederilor Anexei E
a codului P100-1/2006.
Verificarea deplasărilor la Starea Limită de Serviciu
Verificarea deplasării laterale la Starea Limită de Serviciu pentru clădiri se face
conform P100-1/2012 cu ajutorul relației:

unde
drSLS deplasarea relativă de nivel sub acţiunea seismica asociata SLS
dre deplasarea relativa a aceluiaşi nivel, determinată prin calcul static elastic
sub încărcările seismice de proiectare. Se ia în considerare numai componenta
deformaţiei care produce degradarea pereţilor înrămaţi, extrăgând partea
datorată deformaţiei axiale a elementelor verticale in cazul in care aceasta are o
contribuţie semnificativa la valoare deformaţiei totale
n factor ce ţine cont de faptul că intensitatea seismică asociată SLS este
mai mică decât cea asociată Stării Limită Ultime (n=0,5 pentru clădiri de
importanţă obişnuită)
dr,aSLS valoarea admisibila a deplasării relative de nivel:
- dacă componentele nestructurale nu interacţionează cu structura:

- în celelalte situaţii, când există elemente nestructurale fragile care urmăresc

deformaţiile laterale ale structurii:

În cazul fațadelor vitrate realizate din pereți cortină codul P100-1/2012 prevede
ca cerința de deplasare pentru verificări la SLS să fie majorată cu 30%.
La stabilirea valorilor deplasărilor laterale, dre, se va utiliza un modul de
rigiditate redus pentru secţiunile solicitate la încovoiere în situaţia în care
componentele nestructurale nu interacţionează cu structura: EI=0,5EcIg. În caz
contrar, când elementele nestructurale contribuie la rigiditatea de ansamblu a
structurii se poate utiliza modulul de rigidtate al secţiuni brute de beton,
neredus: EI=EcIg.

Verificarea deplasărilor la Starea Limita Ultimă

Relația de verificare este:

unde
q factorul de comportare al structurii utilizat la determinarea forței
seismice de proiectare, Fb
dre driftul (deplasarea relativă) de nivel rezultat din calculul elastic al
structurii încărcată lateral cu forțele seismice de proiectare

di, di-1 deplasările laterale la nivelurile i și i-1 rezultate din calculul

elastic al structurii încărcată lateral cu forțele seismice de proiectare calculate
considerând pentru grinzi și stâlpi o rigiditate secțională la încovoiere redusă
egală cu 50% din rigiditatea secțiunii brute: EI=0,5EcIg
c factorul de amplificare a deplasărilor sistemului inelastic comparativ cu
sistemul elastic echivalent se calculează cu relația:

T perioada de vibrație a structurii în modul fundamental calculată

considerând pentru grinzi și stâlpi o rigiditate secțională la încovoiere redusă
egală cu 50% din rigiditatea secțiunii brute: EI=0,5EcIg
Tc perioada predominantă a mișcării seismice în amplasamentul clădirii
dr,aULS deplasarea admisibilă a driftului de nivel

h înălțimea liberă a etajului (măsurată de la fața superioară a planșeului la

intradosul grinzii)

DUCTILITATEA LOCALĂ
Condiții generale
Pe baza eforturilor de proiectare se determină prin calcul armăturile necesare. În
proiectarea structurilor în cadre primul pas îl constituie determinarea armăturilor
longitudinale mai întâi din grinzi şi apoi din stâlpi urmat de determinarea
armăturilor transversale din calcul la forţă tăietoare. Această succesiune a
operaţiilor de dimensionare este dictată de modul de calcul a eforturilor de
dimensionare. Blocul de calcul care cuprinde operaţiile de dimensionare a
armăturilor nu poate fi separat de cel care cuprinde operaţiile de determinare a
eforturilor de proiectare. De multe ori este necesar un calcul iterativ. Scopul
final este acela de a dirija formarea mecanismului optim de plastificare prin
controlul suprarezistenței elementelor la încovoiere.
Mobilizarea mecanismului optim de plastificare este condiționată de asigurarea
unei ductilităţi locale adecvate a elementelor în articulaţiile plastice și de
prevenirea ruperilor fragile. În particular, următoarele condiţii trebuie îndeplinite:
- Evitarea oricărui tip de rupere fragilă. Astfel de ruperi sunt, de exemplu,
ruperea din forţă tăietoare în fisuri înclinate sau ruperea ancorajul armăturii în
beton.
- Evitarea tipurilor de rupere neductile la încovoiere specifice elementelor
subarmate sau supraarmate. În cazul elementelor subarmate, momentul capabil
al secţiunii nefisurate este mai mare decât cel al secţiunii fisurate. Prin urmare în
momentul fisurării, se produce şi ruperea armăturii longitudinale întinse care nu
poate să preia surplusul de încărcare datorat fisurării betonului. Pentru a preveni
acest tip de rupere fragilă este necesară respectarea procentelor minime de
armare a elementelor încovoiate. În cazul elementelor supraarmate, ruperea se
produce prin strivirea betonului comprimat înainte de intrarea în curgere a
armăturii întinse. Asigurarea împotriva acestui tip de rupere fragilă se face prin
limitarea înălţimii relative a zonei comprimate la valoarea corespunzătoare
punctului de balans.
- Limitarea lungimii articulaţiei plastice. Acest lucru se poate face prin
dispunerea de armături longitudinale suplimentar faţă de cele rezultate din
calcul, în stânga şi în dreapta articulaţiei plastice. În cazuri curente de proiectare,
cand diagrama de momente pe grinzi evidenţiează în mod clar maxime în
imediata vecinătate a reazemelor nu este necesară considerarea armăturilor
suplimentare decât dacă se doreşte o limitare strictă a lungimii zonelor de
deformare plastică.

- Evitarea flambajului armăturii longitudinale comprimate. La schimbarea

sensului acţiunii seismice, armătura care a curs din întindere are tendinţa de a
flamba şi de a expulza stratul de acoperire cu beton. Prevenirea unei astfel de
cedări se face prin dispunerea de armătură transversală suplimentară pe zona
plastică.

- Asigurarea reversibilităţii deformaţiilor plastice în armăturile longitudinale.

Deformaţia plastică a armăturilor longitudinale trebuie să fie reversibilă şi nu
cumulativă. Este necesar ca de la un ciclu de încărcare la altul să nu se
acumuleze deformaţie plastică în armături. O astfel de comportare duce la o
cedare prematură a acestora deoarece deformaţia ultimă a oţelului poate fi
atinsă rapid prin deformaţii cumulative. Măsurile de alcătuire şi armare a zonelor
plastice prezentate anterior sunt în măsură să asigure reversibilitatea
deformaţiilor plastice a armăturilor longitudinale. Dispunerea la distanţe reduse a
etrierilor împiedică flambajul armăturilor longitudinale comprimate. Dispunerea
armăturilor încrucişate, care lucrează în domeniul elastic, împiedică deschiderea
cumulativă a unei fisuri totale.
Prevederile codului P100-1/2013
Codul de proiectare seismică, P100-1/2013, prevede reguli în măsură să asigure
ductilitatea locală a elementelor.
În cazul grinzilor se prevede armătură continuă la ambele părți ale secțiunii
tranversale. Cel puțin un sfert din aria de armătură de la partea superioră a
grinzii se dispune continuă pe toată deschiderea. Este necesar ca cel puţin
jumătate din aria de armătură longitudinală întinsă să se dispună şi în zona
comprimată.. Grinzile trebuie armate cu minim 2 bare profilate de diametru
14mm atât la partea de sus cât şi la cea de jos. Înălţimea zonei comprimate în
stadiul ultim xu nu trebuie să depăşească valoarea 0,25d (d – înălţimea utilă a
secţiunii). Coeficientul minim de armare longitudinală este:

În ceea ce priveşte armătura transversală P100-1/2013 propune limitarea

distanţei s dintre etrieri, pe zona critică, conform relaţiei:

unde
hw înălţimea secţiunii transversale a grinzii
dbl diametrul minim al armăturilor longitudinale
Zona critică se dezvoltă de la faţa reazemului pe o lungime de 1,5hw.
Diametrul minim al etrierilor este 6mm.

În cazul stâlpilor forţa axială influenţează în mod determinant ductilitatea. Codul

P100-1/2013 prevede limitarea efortului axial mediu normalizat la valoarea 0,4.

Se admit valori ν până la 0,55 dacă se face explicit verificarea ductilității conform
prevederilor Anexei E.
Coeficientul de armare longitudinală, ρ, trebuie să se încadreze între 0,01 şi
0,04.

În zona critică de la baza stâlpului trebuie să se dispună armătură transversală

astfel încât coeficientul de armare transversală, ρw, și coeficientul mecanic de
armare transversală, ωwd, să respecte condițiile:

În restul zonelor critice:

Distanţa dintre etrieri se limitează conform relaţiei:

unde
b0 latura minimă a secţiunii utile (situată la interiorul etrierului
perimetral)
dbl diametrul minim al armăturilor longitudinale
În cazul zonei critice din vecinătatea secţiunii teoretice de încastrare
valoarea s se limitează 6dbl.
Zona critică de la baza stâlpului se măsoară de la fața grinzii pe o lungime lcr:

iar în rest:

unde
hc cea mai mare dimensiune a secţiunii stâlpului
lcl înălţimea stâlpului
Dacă lcl/hc<3, întreaga înălțime a stâlpului se consideră zonă critică.
La primele două niveluri ale clădirilor cu peste 5 niveluri şi la primul nivel în cazul
clădirilor mai joase se vor prevedea la bază etrieri îndesiţi şi dincolo de zona
critică pe o distanţă egală cu jumătate din lungimea acesteia.
Etrierii se realizează cu ciocuri de 10dbw, unde dbweste diametrul etrierului,
întoarse la 135º. Distanţa în secţiunile dintre barele longitudinale consecutive
aflate la colţurile unui etrier nu trebuie să depăşească 200mm.

Îmbinarea armăturilor în zonele critice de la baza stâlpilor sau în zonele critice

ale grinzilor nu este permisă. Îmbinarea armăturilor în celelalte zone critice nu
este recomandată deoarece împiedică controlul capacităților de rezistență la
încovoiere. Nu sunt permise înnădiri prin suprapunere cu sudură în zonele critice.
Lungimea de înnădire prin suprapunere în zone critice (altele decât cea de la
bază) pentru armăturile longitudinale ale stâlpilor se determină cu relația:

unde:
As’/As aria armăturilor care se înnădescc raportată la aria totală a armăturilor
din secțiune
lbd lungimea de ancorare de bază calculată conform SR EN 1992-1-1
Este recomandată în toate situațiile decalarea secțiunilor de îmbinare prin
suprapunere pentru armăturile longitudinale ale stâlpilor. Dacă rezemarea
carcaselor pe placa planșeului este esențială în tehnologia de execuție,
îmbinarea barelor de colț se poate face în zona critică (direct deasupra
planșeului) în timp ce barele intermediare se îmbină decalat, în afara zonei
critice. Dacă există soluții de sprijinire temporară a carcaselor superioare de
armătură, îmbinările tuturor barelor se pot face în zona mediană a înălțimii
stâlpului.

În zonele de îmbinare prin suprapunere, armăturile transversale se dispun îndesit

la distanța de max(h/4, 100mm), unde h este dimensiunea minimă a secțiunii
transversale a stâlpului. Aria minimă a unei ramuri de etrier (sau agrafe) este:

unde fyd şi fywd sunt valorile de proiectare ale rezistenţei la curgere a armăturilor
longitudinale şi transversale, dbLeste diametrul armăturii longitudinale care se
îmbină și s este distanța între etrieri.
Lungimile de ancorare pentru armături în afara zonelor critice se determină
conform prevederilor SR EN 1992-1-1.1. În imediata vecinătate a zonelor critice
lungimile de ancorare se iau cu 20% mai mari. Pentru clasa de ductilitate DCH
lungimile de ancorare se majorează suplimentar cu 5dbL, unde dbL este diametrul
barei care se ancorează.
În cazul stâlpilor care sunt întinși în combinația seismică de proiectare lungimile
de ancorare se iau cu 50% mai mari decât cele calculate conform SR EN 1992-1-
1.1.

Diametrul maxim al armăturilor longitudinale ale grinzilor, care trec prin nodurile
grindă-stâlp se limitează la:

,
în cazul nodurilor centrale și

,
în cazul nodurilor de capăt ,
unde
hc dimensiunea laturii stâlpului paralelă cu barele
As2, As1 aria de armătură comprimată și, respectiv, întinsă din grinda care
traversează nodul
fctm valoarea medie a rezistenţei la întindere a betonului
fyd valoarea medie a limitei de curgere a oţelului
νd forţa axială normalizată de proiectare în combinația de proiectare
seismică .
În cazul grinzilor și stâlpilor care fac parte din structuri solicitate predominant
seismic cu cerințe mari de deformații neliniare se recomandă măsuri
descongestionarea nodurilor. Numărul și diametrul mare al armăturilor din grinzi
și stâlpi poate conduce la probleme severe privind transmiterea eforturilor de la
armătură la beton și betonarea nodurilor în condiții bune de calitate.
Aceste probleme apar în special în cazul grinzilor ale căror armături longitudinale
se ancorează în noduri. Soluții de îmbunătățire a condițiilor de ancorare sunt
prezentate în figura următoare.
REGULI PRACTICE DE PREDIMENSIONARE
Predimensionarea elementelor structurale este o etapă premergătoare calculului
şi dimensionării structurilor.
Dat fiind că structurile în cadre multietajate sunt structuri static nedeterminate
nu numai valorile deplasărilor dar şi distribuţia eforturilor în elementele
structurale depinde de rigiditatea acestora. Prin urmare efectuarea calculului
static este condiţionată de cunoaşterea cel puţin a dimensiunilor secţiunilor de
beton ale elementelor structurale. În calcul se poate lucra cu un modul de
rigiditate echivalent stabilit pe baza modulului de rigiditate al secţiunii brute de
beton.
Pentru a se putea stabili dimensiunile elementelor structurale în această fază de
început a procesului de proiectare se utilizează reguli de predimensionare.
Aceste reguli sunt stabilite pe baza experienţei inginereşti, urmare rezultatelor
proiectării unor structuri similare. Codurile de proiectare prevăd de regulă criterii
de verificare a rezultatelor proiectării și, în puține situații, reguli de
dimensionare. Codurile nu prevăd reguli de predimensionare.
Regulile de predimensionare sunt cu atât mai utile cu cât ele sunt mai în măsură
să furnizeze soluţii apropiate de cele care rezultă în urma parcurgerii întregului
proces de proiectare. Se reduce astfel numărul de iteraţii necesar şi volumul de
muncă asociat. Schimbarea dimensiunilor elementelor structurale necesită în
cele mai multe situaţii refacerea calculul static în cazul structurilor static
nedeterminate şi reluarea procesului de proiectare.
Pentru fiecare tip de element structural trebuie avută în vedere satisfacerea
celor trei exigenţe de proiectare de bază pentru structuri de beton armat
proiectate să răspundă neliniar: rigiditate, rezistenţă şi ductilitate. Nu toate
aceste exigenţe pot fi însă asigurate încă din faza de predimensionare.
Rezistenţa elementelor structurale este de obicei calibrată prin dispunerea de
armătură longitudinală şi transversală, după necesităţi, după obţinerea
eforturilor prin calcul static de ansamblu. Această operaţie nu modifică
dimensiunile secţiunilor de beton ale elementelor structurale şi, în ipotezele
generale acceptate, nu necesită refacerea calculului static.
De regulă, la structuri în cadre, dimensiunile secţiunilor de beton ale stâlpilor şi
grinzilor care satisfac condiţiile de rigiditate şi ductilitate impuse de cod permit şi
dispunerea armăturilor în limitele unor procente de armare rezonabile
(admisibile prin prevederile codului). În puţine situaţii este necesară creşterea
secţiunilor pentru a permite dispunerea armăturilor. Un astfel de exemplu poate
fi acela al grinzilor de cadru de laţime redusă (20..25cm) care nu permite
dispunerea în bune condiţii a armăturilor longitudinale care se suprapun pe
lungimea nodului, fiind necesară practic sporirea lăţimii grinzii. Această operaţie
nu modifică însă semnificativ rigiditatea grinzii şi, de regulă, calculul static nu se
reia.
În ceea ce priveşte rigiditatea, pentru grinzi se admite în general ca înălţimea
secţiunii transversale hw să se încadreze între 0,12...0,08 din lumina grinzii:

Pentru a asigura ductilitatea grinzilor dar şi pentru a simplifica problemele de

detaliere a armăturilor se recomandă ca lăţimea inimii grinzilor să se situeze
între:

Grinzile din cadre solicitate predominant seismic se realizează de regulă cu lăţimi

mai mare alegându-se valoarea maximă a raportului. La grinzile solicitate
predominant gravitaţional se pot alege secţiuni cu inima mai zveltă.
Grinzile astfel conformate pot fi înzestrate cu ductilitate înaltă dacă se aplică
regulile de calcul şi detaliere prevăzute de cod. Lipsa forţei axiale face ca
armătura longitudinală întinsă să prezinte deformaţi plastice mari în stadiul
ultim.
În cazul stâlpilor, o ductilitate adecvată presupune limitarea efortului axial. S-a
arătat în capitolul 2 că limitarea forţei axiale şi, în consecinţă, a înălţimii zonei
comprimate x conduce la valori mari ale deformaţiei specifice a armăturilor
longitudinale întinse, în condiţiile în care pivotul din distribuţia de deformaţii
specifice în stadiul ultim, εbu, este constant.
Starea de solicitare a elementului la forţă axială poate fi descrisă prin
intermediul efortului axial normalizat, ν, care reprezintă raportul dintre efortul
unitar mediu pe secţiune şi rezistenţa betonului la compresiune (valoarea de
proiectare, fcd). Această mărime ţine seama atât de intensitatea forţei axiale, NEd,
cât şi de capacitatea de rezistenţă a secţiunii de arie Ac la compresiune
centrică, Acfcd. Conform P100-1/2012, efortul axial normalizat trebuie limitat la
0,4.

Prin NEd se înţelege forţa axială din stâlpul considerat rezultată din calculul static
în gruparea de acţiuni care cuprinde şi acţiunea seismică. În unele situaţii, la
alegerea proiectantului, se poate alege ca valoarea forţei axiale utilizată în acest
calcul să fie cea asociată formării mecanismului global de plastificare.
În faza de predimensionare evaluarea printr-un calcul simplificat a forţei NEdnu
este posibilă în principal datorită dificultăţii de estimare a componentei cauzată
de acțiunea seismică orizontală. Prin urmare, la predimensionare se utilizează
numai partea componentă a NEd cauzată de acţiunile gravitaţionale de lungă
durată notată aici Ngld.
Pentru a ţine seama de această subevaluare a forţei axiale relaţia anteriorară se
modifică pentru faza de predimensionare astfel:
- Pentru stâlpi centrali, la care efectul indirect, mai ales în cazul structurilor la
care toate grinzile se plastifică la capete, este redus:

- Pentru stâlpi marginali:

- Pentru stâlpi de colţ, la care efectul indirect poate să fie maxim atunci când
acţiunea seismică nu acţionează după una din direcţiile principale ale structurii:
În cazul secţiunilor de formă dreptunghiulară sau pătrată se pot determina
dimensiunile b şi h ale secţiunii transversale ale stâlpilor dacă, de exemplu, se
admite un anumit raport între acestea sau una din dimensiuni se consideră
cunoscută conform cerinţelor arhitecturale sau tehnologice.
Daca stâlpul are secţiunea de altă formă decât dreptunghiulară sau pătrată, se
poate calcul aria necesară a secţiunii, Ac.
Dimensiunile secțiunilor de beton ale grinzilor și stâlpilor pot fi ajustate imediat
după o primă efectuare a calculului static astfel încât să se beneficieze la maxim
de avantajele pe care utilizarea structurii în cadre cu noduri rigide le presupune.
Analiza diagramei de momente în stâlpi poate să ofere indicii privind optimizarea
raportului rigidităților dintre grinzi și stâlpi. Dacă grinzile au rigiditate adecvată
atunci deformata stâlpilor sub sarcini laterale ar trebui să prezinte puncte de
inflexiune la fiecare etaj și, prin urmare, diagrama de momente încovoietoare ar
trebui sa schimbe de semn pe înălțimea fiecărui etaj. În această situație,
momentele încovoietoare în stâlpi sunt minime iar cadrul transmite o mai mare
parte a momentului global de răsturnare cauzat de forțele laterale prin efectul
indirect al forțelor axiale care se mobilizează în stâlpi. În figură este prezentată
forma diagramei de moment în stâlpi în situația în care grinzile pot fi considerate
infinit rigide în raport cu stâlpul. În această situație stâlpii la fiecare etaj au
practic blocate rotirile la ambele capete și punctele de inflexiune ale deformatei
de etaj se situează la jumătatea înălțimii etajului. Secțiunea grinzilor nu poate fi
sporită însă necontrolat numai pentru a crește rigiditatea comparativ cu stâlpul
întrucât din punct de vedere al rezistenței la încovoiere se ajunge soluții
structurale de tip grinzi puternice și stâlpi slabi. Astfel de structuri prezintă de
regulă mecanisme de plastificare locale, neductile, și trebuie evitate. Recurgerea
la astfel de soluții face ca să nu poată fi respectată condiția privind prevenirea
plastificării stâlpilor din încovoiere la capete exprimată prin relația
Pe de altă parte, dacă secțiunea grinzilor este prea slabă comparativ cu cea a
stâlpilor atunci acestea nu mai pot cupla eficient stâlpii. La limită, dacă se poate
considera că grinzile au rigiditate nulă comparativ cu stâlpii, aceștia răspund ca
niște console verticale (vezi figura următoare). În acest caz efectul de cadru
dispare și momentul global de răsturnare se echilibrează exclusiv prin momentul
de la baza stâlpilor, care rezultă foarte mare, și nu poate fi preluat printr-o
armare rezonabilă

Se recomandă ca după efectuarea calculului static să se facă o primă verificare

la deplasare laterală a structurii astfel încât să se definitiveze pe cât se poate
secțiunile de beton ale elementelor structurale. Ulterior poate fi început calculul
de armare și detalierea armăturilor.

REZISTENȚA NODURILOR
Nodul grindă-stâlp reprezintă un element component esenţial al structurilor în
cadre de beton armat solicitate la acțiuni seismice. Răspunsul favorabil al
structurilor în cadre la acțiuni laterale este decisiv influențat de rigiditatea și
rezistența nodurilor.
La nivelul nodului se mobilizează de cele mai multe ori două moduri
predominante de cedare cedarea nodului cauzată de forța tăietoare și smulgerea
ancorajelor armăturilor longitudinale. Ambele moduri ce cedare au caracter
fragil, neductil, fiind incompatibile cu cerințele privind ductilitea structurală ce
stau la baza aplicării metodei proiectării capacității de rezistență. De aceea,
nodul trebuie să prezinte un răspuns esențial elastic sub acțiunea seismică.
Asigurarea unui răspuns elastic, indiferent de intensitatea acțiunii semice, se
poate realiza dacă eforturile de proiectare la nivelul nodului corespund
mobilizării mecanismului de plastificare global în suprastructură.
Mai mult decât atât, nodul prezintă un răspuns histeretic instabil la acțiunea
seismică. Forţa tăietoare generează întotdeauna eforturi de întindere în etrieri
din nod, indiferent de sensul acţiunii seismice. Dacă etrierii se deformează
plastic atunci deformaţiile acumulate în cursul unui semiciclu de încărcare nu
sunt compensate atunci când se schimbă sensul acţiunii seismice. Consencinţa
este o degradare rapidă a rigidităţii nodului. Acesta este un motiv suplimentar
care arată că armătura transversală a nodului trebuie să răspundă întotdeauna
elastic, deformaţiile plastice ale acesteia fiind inadmisibile. Degradarea de
rigiditate la nivelul nodului conduce la amplificarea severă a deplasărilor laterale
la nivelul structurii în ansamblu.

În ultimii ani în practica de proiectare din țara noastră se urmează tendința de pe

plan mondial ce conduce la realizarea unor structuri în cadre cu grinzi și stâlpi cu
secțiuni relativ reduse la care necesarul de rezistență este asigurat prin
creșterea cantităților de armătură longitudinală. Această practică conduce la
noduri cu dimensiuni relativ mici ale secțiunii de beton încărcate puternic
(momentele la capetele grinzilor și stâlpilor asociate mobilizării mecanismului de
plastificare sunt mari, datorită cantităților mari de armătură longitudinală). În
fapt, se poate spune că structurile cele mai sensibile la acțiuni seismice din
punct de vedere al răspunsului nodului sunt structurile la care se realizează
armări longitudinale puternice în condiţiile unor secţiuni reduse ale elementelor
structurale.
Structurile vechi de beton armat nu se încadrează de regulă în această categorie
întrucât cantităţile de armătură longitudinală sunt relativ reduse. La astfel de
structuri pot apărea cedări la nivelul nodului mai degrabă prin lunecarea
armăturilor în acoraje cauzată de deficienţele de ancorare.
Armarea puternică a elementelor structurale în condiţiile reducerii secţiunii de
beton conduce la dificultăţi de realizare practică a carcaselor la nivelul nodului şi
la dificultăţi privind betonarea în bune condiţii. Punerea în operă a unor betoane
de proastă calitate, nevibrate suficient, cu segregări puternice, este un factor
agravant în ceea ce priveşte rezistenţa şi rigiditatea nodurilor.
Valoarea de proiectare a forței tăietoare
Aşa cum s-a menţionat anterior, nodurile trebuie să răspundă întodeauna
esenţial elastic. Eforturile de proiectare trebuie să reprezinte valorile maxime ale
eforturilor care se pot dezvolta la nivelul nodului. Acestea sunt eforturile asociate
mobilizării mecanismului de plastificare la nivelul structurii în ansamblu, Pentru
determinarea forței tăietoare orizontale la nivelul nodului se poate imagina
situația de încărcare prezentată în figură.
La nivelul fiecărei grinzi, asupra nodului acționează forțele asociate plastificării
grinzii la capete:
- Forțele de întindere din armătură, Tbs şi Tbd. Aceasta corespund plastificării
secțiunilor de capăt și, implicit, a armăturilor longitudinale întinse putând fi
calculate cu relațiile:

unde, de exemplu, As1şi As2 reprezintă ariile de armătură longitudinal întinsă

pentru grinda din partea stâgă şi, respectiv, partea dreaptă a nodului.
Produsul γRdfyd descrie rezistenţa oţelului la întindere cuantificând şi sporul de
rezistenţă datorat efectului de consolidare postelastică.
- Rezultantele eforturilor de compresiune din beton și din armătura
comprimată, Cbs şi Cbd. Dacă se analizează echilibrul forțelor în secţiunile de
capăt ale grinzii, atunci:

La nivelul stâlpului asupra nodului acționează, pe direcția relevantă, numai forța

tăietoare din stâlp asociată mobilizării mecanismului de plastificare în
structură, Vc(superior sau inferior, dupa caz).
Din echilibrul forţelor, la nivelul nodului se obţine o forţă tăietoare de proiectare:

Notaţia utilizată, Vjhd, semnifică „valoarea de proiectare a forţei tăietoare

orizontale în nod” indicii având fiecare în parte următoarele semnificaţii: V – forţă
tăietoare, j – iniţiala termenului din limba engleză „joint” – nod, h – iniţiala
termenului din limba engleză „horizontal” – orizontal, d - iniţiala termenului din
limba engleză „design” – proiectare.
Pentru noduri marginale relaţia de calcul se modifică prin suprimarea
termenului As2, astfel:

Verificarea nodurilor
Comportarea deosebit de complexă a nodurilor cadrelor de beton armat este
descrisă în literatură prin diferite modele simplificate. Norma europeană de
proiectare seismică EN1998-1:2004 se bazează pe un model de calcul al nodului
bazat pe relațiile din Rezistența materialelor adaptate pentru a ține seama de
caracteristicile betonului armat. Conform acestui model, verificarea nodului
prespune calculul eforturilor principale de întindere și compresiune σI și σII și
compararea acestora cu valorile admisibile.
Determinarea acestora se face cu relația:

Dacă se consideră, în mod simplificat, că există o stare omogenă de eforturi

unitare la nivelul nodului descrisă de:
unde
νd este efortul axial normalizat la nivelul nodului,
bjși hj sunt dimensiunile de calcul ale nodului,
rezultă:

Efortul principal de compresiune σII trebuie limitat la valoarea rezistenței la

compresiune a betonului stabilită astfel încât să se ia în considerare starea
biaxilă de solicitare:

iar relația privind limitarea eforturilor principale de compresiune în lungul

diagonalei comprimate devine:

Această relație de verificare a betonului din nod la eforturi de compresiune dată

în SR EN 1998-1 a fost preluată și în P100-1/2006. În ediția din 2012 a codului a
fost introdusă o relație simplificată de verificare bazată pe limitarea efortului
tangențial mediu funcție de rezistența medie la compresiune a betonului. Astfel
pentru noduri interioare efortul tangențial mediu este limitat la 0,12fcm. Pentru
noduri exterioare, aparținând cadrelor perimetrale când forța seismică
acționează în direcția acestora, efortul tangențial mediu este limitat la
0,08fcm. Pentru noduri interioare s-a ținut seama de efectul favorabil exercitat de
grinzile tranversale care intră în nod asupra capacității de rezistență a betonului
în lungul diagonalei comprimate.

unde
hc înălțimea secțiunii transversale a stâlpului
bj valoarea de proiectare a lățimii nodului

bc lățimea stâlpului
bw lățimea inimii grinzii

Pentru dimensionarea armăturii transversale din nod, în SR EN1998-1 se impune

o condiție de limitare a efortului principal de întindere la valoarea de proiectare a
rezistenței betonului la întindere,

în condițiile în care asupra nodului acționeză suplimentar față de situația

anterioară un efort unitar de compresiune în direcție orizontală rezultat din
efectul de strângere excercitată de armătura transversală:

Rezultă astfel:

ceea ce conduce la:

Prin urmare, cantitatea totală de armătură transversală dispusă pe înălțimea
nodului trebuie să verifice condiția:

Aceasta relație de verificare a armăturii transversale este dată în SR EN 1998-1.

Relația nu este preluată și în P100-1 pentru dimensionarea armăturii
transversale din nod. În schimb, autorii codului au preferat o relație bazată pe un
model formulat de Park si Paulay, deasemenea prezentă în SR EN 1998-1.
Conform acestui model, la echilibrarea forțelor în noduri concură două
mecanisme care acționează simultan. Mecanismul de arc care asigură
transmiterea forței tăietoare printr-o bielă comprimată care se mobilizează în
lungul diagonalei nodului. Se consideră că prin acest mecanism se echilibrează în
principal eforturile din zona comprimată și forțele tăietoare din stâlpi și grinzi.

Mecanismul de grindă cu zăbrele care consideră că o parte a forței tăietoare se

echilibrează printr-o grindă cu zăbrele care se mobilizează în interiorul nodului
având următoarele componente:
- Diagonale comprimate - constituite de diagonalele comprimate de beton care
se mobilizează în nod
- Bare orizontale – consituite de ramurile etrierilor care armează nodul
- Bare verticale – consituite de barele longitudinale de armătură din stâlp care
traversează nodul

Prin acest mecanism se echilibrează numai o parte a forței tăietoare, Vjhd, și

anume acea parte datorată forțelor de întindere și compresiune din armăturile
longitudinale din grinzi care este transmisă nodului prin efoturi de aderență
mobilizate în afara zonelor comprimate ale stâlpilor.
Se poate considera simplificat că dacă în lungul armăturii longitudinale de la fața
superioară a grinzii se transmite prin aderență forța (As1+As2)γRdfydatunci aceasta
este distribuită proporțional cu lungimea zonei comprimate a stâlpului, astfel:
- pe zona comprimată a stâlpului se transmite fracţiunea

- în afara zonei comprimate a stâlpului se transmite fracţiunea

Înălțimea reală a zonei comprimate, x (bloc de compresiuni parabolic), se poate

calcula cu relația:

unde
Daca notăm,

atunci

Forța tăietoare care trebuie transmisă prin mecanismul de grindă cu zăbrele

este:

restul fiind transmis prin mecanismul de arc.

Cantitatea totală de armătură transversală dispusă pe înălţimea nodului trebuie
să îndeplinească condiția:

În cazul nodurilor de capăt relația devine:

Aceste relații de calcul sunt prevăzute și de codul românesc P100-

1/2012. νd corespunde stâlpului de dedesubtul nodului. Dacă există grinzi
transversale care intră în nod pe ambele fețe laterale ale nodului (nod interior)
cantitatea de armătură, Ash, astfel calculată se poate reduce cu 20%.
Pentru echilibrarea pe verticală a eforturilor din bielele diagonale este necesară
prezența armăturii verticale în nod, Asv,i . Relația de verificare, care rezultă din
echilibrul forțelor tăietoare pe nod este:

unde
hjc distanța dintre rândurile extreme de armături din stâlp
hjw distanța dintre armătura de sus și armătura de jos a grinzii
Ash aria totală de armătură orizontală din nod
Asv aria de armătură verticală din nod eficientă pentru direcția considerată a
acțiunii seismice
Se poate conta pe armătura longitudinală intermediară din stâlp, amplasată pe
fețele stâlpului paralele cu direcția de acțiune seismică. Dacă este necesar se
poate dispune armătură verticală suplimentară în nod. Aceasta se poate dispune
sub forma unor bare de diametru mare, similar barelor longitudinale din stâlpi,
care se prelungesc dincolo de limitele nodului cu o lungime de ancorare. Pentru a
nu perturba capacitatea de rezistență la încovoiere în zonele critice ale stâlpilor,
barele verticale suplimentare din nod se pot dispune sub forma unor bare îndoite
la 90º către interiorul nodului care să îmbrace barele longitudinale ale grinzilor.

INFRASTRUCTURI SI FUNDATII
Realizarea infrastructurilor la construcții cu structura în cadre de beton nu ridică
probleme deosebite. Structurile în cadre transmit eforturile la infrastructură
relativ uniform distribuit, în proporții apropiate prin toți stâlpii.
În cazul structurilor în cadre din beton armat fără subsol se folosesc în general
următoarele soluţii de fundare:
- fundaţii izolate. Această soluţie este potrivită în cazul structurilor joase, având
până la trei 3 niveluri

- fundaţii conectate prin grinzi de echilibrare. Soluţia este potrivită pentru

structuri în cadre cu regim de înălţime mai mare decât în cazul precedent sau cu
deschideri mari. Grinzile ajută la echilibrarea momentelor din stâlpi cauzate de
acțiunile orizontale.
- grinzi de fundare care au rolul de a transmite la teren forțele verticale și de
echilibra momentele din stâlpi cauzate de acțiunile orizontale. Utilizarea unui
strat de beton simplu poate să fie necesară pentru atingerea terenului bun de
fundare.

În cazul în care construcţia are subsol se poate realiza infrastructura de tip cutie
rigidă. O astfel de infrastructură constă intr-unul sau mai multe subsoluri ce au
pereţi de beton armat perimetrali şi, eventual, pereţi interiori. Ansamblu pereţilor
de subsol împreună cu planşeul de peste subsol şi pardoseala subsolului, sau
radierul, formează un element spaţial foarte rigid comparativ cu suprastructura.
O astfel de soluţie de fundare este necesară în cazul clădirilor de înălţime medie
sau mare din cauza forțelor mari ce trebuie transmise terenului.
Infrastructura şi fundaţiile trebuie dimensionate astfel încât să rămână în stadiul
elastic de comportare în timpul cutremurelor de intensitate mare care pot duce
la mobilizarea mecanismului de plastificare în suprastructură. Apariţia
deformaţiilor plastice în elementele infrastructurii trebuie evitată deoarece, în
caz contrar, reparaţiile post-cutremur a zonelor plastice sunt foarte dificil de
realizat. De asemenea, controlul apariţiei articulaţiilor plastice în astfel de
substructuri este dificil de realizat prin proiectare.
Pentru a se evita apariţia deformaţiilor plastice în infrastructură este necesar ca
elementele componente ale acesteia să fie dimensionate la valori ale eforturilor
secţionale ce corespund mobilizării mecanismului de plastificare în
suprastructură.
Astfel, pentru determinarea eforturilor în elementele componente precum şi a
presiunilor pe teren, în gruparea specială de încărcări, infrastructura se va
încărca cu:
- momentele capabile ale stâlpilor, MRc
- forţa tăietoare asociată plastificării stâlpilor la ambele capete, VEdc
- forţa axială rezultată din calculul static al structurii în gruparea de încărcări
care cuprinde încărcarea seismică, NEdc
Calculul eforturilor de dimensionare în elementele infrastructurii se poate face în
mod simplificat în cazul clădirilor de înălţime mică. Dacă însă construcţiile au
înălţime medie sau mare este necesară utilizarea unor programe de calcul
automat bazate pe element finit.

STRUCTURI CU PERETI DE BETON ARMAT

NOTIUNI INTRODUCTIVE
Pereții de beton armat se utilizează, de regulă, la construcții expuse la încărcări
laterale predominate. Pereții de beton armat să preiau și transmit la
infrastructură o mare parte din încărcările laterale datorită rigidității și rezistenței
mari. Sub acest aspect rolul lor structural este deosebit de important, pereții de
beton armat fiind elementele principale ale structurii de rezistență la acțiuni
laterale.
Funcție de proporția pereților de beton armat într-o structură, aceasta poate fi
clasificată ca structură cu pereți, structură duală sau structură în cadre.
Sistemul structural tip pereți de beton armat este acel sistem la care pereții de
beton armat preiau cea mai mare parte a încăcărilor orizontale, contribuția lor la
preluarea forțelor tăietoare la baza clădirii depășind 70% din forța tăietoare de
bază.
Sistemul structural tip cadru este acel sistem la care cadrele preiau cea mai
mare parte a încărcărilor orizontale. Un criteriu convențional pentru încadrarea
unei structuri în această categorie este că suma forțelor tăietoare la baza
stâlpilor, deasupra cotei teoretice de încastrare, depășește 70% din forța
tăietoare de bază.
Atunci când pereții de beton armat sunt utilizați împreună cu cadre de beton
armat cu rigiditate și rezistență adecvată preluării sarcinilor orizontale sistemul
structural este dual. În această situație, se admite în mod convențional că pereții
preiau între 30% și 70% din forța tăietoare de bază. Sistemele structurale tip
dual se clasifică la rândul lor în sisteme duale cu cadre preponderente și sisteme
duale cu pereți preponderenți.
Aceste clasificări au caracter convențional, limitele fiind orientative, și au scopul
de a îndruma inginerul proiectant către setul de reguli de verificare care se
potrivește cel mai bine structurii date. În practică există metode fundamentate
cuprinzător pentru verificarea și detalierea structurilor în cadre și a structurilor
cu pereți. Aceste două tipuri de sisteme structurale au răspuns relativ predictibil
sub sarcini orizontale.
Pentru structuri tip dual se urmărește, de regulă, utilizarea metodelor calibrate
pentru structuri tip cadru sau tip pereți, ușor adapate pentru acest tip structural.
Răspunsul structurilor tip dual sub sarcini orizontale în domeniul plastic este mai
puțin predictibil din cauza interacțiunii dintre două subsisteme structurale cu
caracteristici net diferite de rezistență, rigiditate și ductilitate.
În cazul structurilor tip pereți, cadrele, atunci când există, au numai rolul de a
transmite la teren o parte din încărcările gravitaţionale. Prin urmare măsurile de
calcul și conformare seismică vizează numai pereţii de beton armat în timp ce
cadrele pot fi alcătuite ca subsisteme structurale secundare, cu rol gravitaţional.
În această situație, calculul, dimensionarea şi armarea stâlpilor şi grinzilor se
poate face conform celor prezentate la cap. 2.
În Romania, structurile cu pereţi se dimensionează pentru acțiunea seismică
conform cu prevederile codurilor P100-1 și CR2-1-1.1 („Cod pentru proiectarea
construcţiilor cu pereţi structurali din beton armat”).
Din punct de vedere arhitectural, dispunerea pereților de beton armat
interferează de multe ori cu cerințele de funcționalitate pentru clădiri. Opțiunile
privind compartimentarea și recompartimentarea spațiilor interioare sunt
restrânse. De asemenea, dispunerea de pereți pe perimetrul clădirilor restrânge
posibilitatea amplasării golurilor în fațade. Pereții de beton armat sunt utilizați în
mod eficient pentru protecția la foc a spațiilor de circulație pe verticală sau
pentru izolarea fonică în interiorul clădirii.

MODURI DE CEDARE SUB ACȚIUNI SEISMICE

Pereți
Pereții de beton armat sunt solicitați la moment încovoietor, forță axială și forță
tăietoare. Caracterul ciclic alternant al acțiunii seismice și raspunsul în domeniul
plastic al pereților coduc la următoarele moduri specifice de cedare:
1) Cedarea din încovoiere prin strivirea betonului comprimat, după intrarea în
curgere a armăturii longitudinale întinse. Acest mod de cedare este specific
pereților lungi de beton armat la care solicitarea de încovoiere este
predominantă. Este un mod de cedare ductil care conduce la scăderea
progresivă a capacității de rezistență și rigiditate. Capacitate de deformare
plastică este relativ ridicată.
În cadrul primelor cicluri de încărcare descărcare în domeniul plastic, în zona
critică se produc fisuri normale la axa verticală a peretelui, din moment
încovoietor. Apar și fisuri înclinate cauzate de forța tăietoare. În zona
comprimată apar fisuri verticale, paralele cu direcția eforturilor unitare de
compresiune, care deteriorează fibrele exterioare de beton comprimat. Dacă
înălțimea zonei comprimate este redusă, armătura longitudinală din zona întinsă
curge sever. Apar fisuri de despicare în lungul armăturii longitudinale întinse. La
schimbarea sensului de încărcare, armătura întinsă care are deformații plastice
remanente mari are tedința de a flamba. Zdrobirea zonei extreme comprimate
de beton are ca efect migrarea acesteia către interiorul secțiunii și scăderea
capacității de rezistență la încovoiere.

2) Cedarea din forță tăietoare în fisură înclinată. Acest mod de cedare este
specific pereților scurți sau pereților lungi insuficient armați transversal pe inima
secțiunii. Peretele prezintă o stare redusă de avariere până la producerea
cedării. Cedarea este neductilă, fără avertizare. La pereți lungi, prevenirea
acestui mod de cedare se face prin dispunerea de armătură transversală
suficientă și prin limitarea forței tăietoare care se dezvoltă în element. Creșterea
armăturii transversale este eficientă pînă la un anumit nivel de încărcare dincolo
de care cedare se produce prin zdrobirea diagonalei de beton comprimat. În
această situație este necesară mărirea secțiunii de beton sau utilizarea unui
beton de clasă superioară. La structurilor noi, prin proiectare trebuie să se evite
acest mod de cedare.
3) Cedarea prin zdrobirea inimii după mai multe cicluri de încărcare-
descărcare în domeniul plastic. După mai multe cicluri de amplitudine mare,
fisurarea inimii grinzii corespunzătoare celor două sensuri de acțiune seismică,
conduce la deterioarea ireversibilă a inimii de beton a secțiunii. Aceasta nu mai
poate transmite eforturile din diagonala comprimată și se produce o cedare
similară lunecării în rosturi orizontale prefisurate.

4) Flambajul local al pereților sub acțiunea eforturilor de compresiune:

flambajul tălpii pereților favorizat de reducerea de rigiditate cauzată de fisurarea
prealabilă la întindere și flambajul inimii pereților lamelari subțiri după
degradarea stratului de acoperire cu beton și flambajul barelor longitudinale
comprimate.
5) Cedarea pereților la compresiune excentrică prin zdrobirea betonului
comprimat înainte de curgerea armăturii longitudinale întinse este neductilă și,
ca urmare, incompatibilă cu proiectarea seismică. Prevenirea acestui mod de
cedare se face în faza de proiectare prin limitarea efortului axial în pereți. La
structurile proiectate corect în zonele cu seismicitate ridicată secțiuniile pereților
care rezultă din condiția de limitare a efortului tangențial mediu respectă, de
regulă, și condiția de limitare a efortului axial mediu.
6) Cedarea pereților la forță tăietoare se poate produce și prin lunecare în
rosturi orizontale prefisurate. Astfel de rosturi sunt, de exemplu, rosturile de
turnare ale pereților situate, de regulă, la fața superioară a fiecărui planșeu. La
proiectare, este necesară verificarea prin calcul pentru prevenirea acestui mod
de cedare în special în zona critică a pereților.
Rigle de cuplare
Grinzile de cuplare sunt elemente scurte solicitate predominant la forță
tăietoare, modul lor de cedare fiind caracterisitic acestei solicitări predominante:
La grinzile de cuplare de proporții medii, forța tăietoare și momentul încovoietor
inflențează deopotrivă modul de cedare. Apar fisuri înclinate și fisuri normale la
axa barei. Fisurile înclinate au deschideri mari similare celor din încovoiere.
Fibrele extreme comprimate de beton în zonele de moment maxim se zdrobesc.
Dacă deformațiile plastice ale armăturii longitudinale sunt mari apar fisuri de
despicare a betonului în lungul acetora care indică pierderea conlucrării
armăturii longitudinale.
Grinzile de cuplare de proporții medii sunt armate, de regulă, cu carcase
ortogonale alcătuite din bare longitudinale și etrieri. Se pot dezvolta rotiri ultime
de 2-3% până reducerea semnificativă a capacității de rezistență.
La valori mai mari ale rotirilor de ansamblu, se produce fisurarea în lungul
diagonalei principale comprimate care este urmată de pierderea totală a
capacității de rezistență.
În cazul grinzilor de cuplare de proporții medii mecanismul predominant de
echilibrare a eforturilor este cel de grindă cu zăbrele. Etrierii au rolul de a a
echilibra componentele verticale ale forțelor de compresiune din diagonalele
comprimate. Indiferent de sensul acțiunii seismice etrierii sunt întinși.
Deformațiile plastice ale acestora, dacă există, sunt cumulative de la un
semiciclu de încărcare la altul.
De aceea, etrierii trebuie proiectați astfel încât să răspundă elastic la eforturile
cauzate de acțiunea seismică. Aceasta se poate face considerând la
dimensionarea etrierilor forța tăietoare maximă care se poate dezvolta în grindă
– forța tăietoare asociată curgerii armăturii longitudinale din încovoiere.
Creșterea capacității de armătură transversală conduce la creșterea capacității
de rezistență la forță tăietoare până la o limită dincolo de care se produce
ruperea prin beton, în lungul diagonalei comprimate fără curgerea etrierilor.
Cumularea deformațiilor plastice ale etrierilor și pierderea aderenței armăturii
longidudinale din cauza curgerii severe conduce la deteriorarea rigidității
mecanismului de grindă cu zăbrele. Eforturile ajung, în final, să se echilibreze
direct printr-o diagonală comprimată – mecanismul de arc. Acest mod de
transmitere a forței tăietoare nu este eficient în cazul grinzilor de proporții medii
întrucât înclinarea diagonalei comprimate este redusă.
Curgerea etrierilor și pierderea aderenței armăturilor longitudinale care au curs
sever la întindere, după aparția fisurilor de despicare în beton, determină
degradarea puternică a răspunsului histeretic al elementului. Întrucât
deformațiile plastice din armături nu sunt reversibile, armăturile fiind întinse
indiferent de sensul de acțiune seismică, mobilizarea rezisteței grinzii pentru un
semiciclu de încărcare necesită lunecări importante, până la intrarea în lucru a
armăturilor.

La grinzile de cuplare scurte forța tăietoare este solicitarea predominantă.

Aceasta se transmite direct printr-o diagonală comprimată care se dezvoltă în
inima grinzii. Ruperea se produce prin zdrobirea diagonalei comprimate de
beton.

Pentru creșterea capacității de rotire este necesară armarea grinzilor cu carcase

diagonale. Acestea sunt carcase alcătuite din bare longitudinale și etrieri dispuse
în lungul diagonalelor principale ale grinzii. Carcasele diagonale servesc și la
preluarea eforturilor de compresiune din lungul diagonalei comprimate și la
preluarea eforturilor de întindere. Utilizarea carcaselor diagonale conduce la
creșterea capacității de rotire a grinzilor de cuplare scurte la 4%. Degradarea
răspunsului histeretic se produce după ce inima de beton a grinzii începe să fie
deteriorată sever prin fisurare înclinată. Utilizarea armării diagonale este
obligatorie pentru grinzi având raportul deschidere liberă/lumină mai mic decât 4
conform codului ACI-318-95 Cercetari experimentale recente arată că utilizarea
betoanelor armate cu fibre disperse poate determina creșterea capacității de
rotire la 6-7%.
MECANISME DE PLASTIFICARE
Pereți izolați
Pereții izolați zvelți, conectați de restul structurii prin placă sau prin grinzi de
rigiditate redusă, răspund la încărcări laterale ca niște console verticale.
Formarea mecanismului de plastificare presupune aparția unei articulații plastice
din încovoiere la baza fiecărui perete. Articulația plastică se formează prin
curgerea armăturii longitudinale (verticale) la întindere din încovoiere. Curgerea
armăturilor transversale cauzată de forța tăietoare trebuie prevenită întrucât
limitează capacitatea de rotire plastică din încovoiere și deteriorează răspunsul
histerectic de ansamblu. Plastificarea pereților la bază poate conduce și la
plastificarea din încovoiere a elementelor de legătură (placă sau grinzi) însă
contribuția acestor elemente la rezistența și rigiditatea de ansamblu sub acțiuni
orizontale este neglijabilă. Pereții zvelți care au deformații plastice numai din
încovoiere la bază au un răspuns histeretic bun care evidențiează o capacitate
adecvată de disipare a energiei seismice. Cedarea se produce gradual prin
deteriorarea zonei comprimate de beton. Alte moduri de cedare cum sunt, de
exemplu, cele cauzate de forța tăietoare sau de cedarea îmbinărilor dintre barele
longitudinale trebuie prevenite prin proiectare.
Struturile cu pereți izolați au un grad de redundață redus. Cedarea unui număr
mic de legături conduce la cedarea de ansamblu a structurii. De aceea, pentru
structuri cu pereți izolați factorul de comportare utilizat la determinarea
spectrului de proiectare este mai redus decât în cazul structurilor cu pereți
cuplați. Codul P100-1 și standardul SR EN 1998-1 prevăd pentru structuri cu
pereți zvelți izolați (necuplați) proiectați pentru clasa de dutilitate DCH valoarea
4αu/α1. Pentru clasa DCM valorile prescrise de cele două documente normative
sunt diferite: q=4αu/α1în codul P100-1 și q0=4 în SR EN 1998-1.

Pereți cuplați
În cazul pereților zvelți cuplați formarea mecanismului de plastificare optim sub
acțiuni laterale presupune formarea articulațiilor plastice la baza pereților și
intrarea în curgere a grinzilor de cuplare. La baza pereților, așa cum este
menționat anterior, se formează articulații plastice prin curgerea armăturilor
longitudinale întinse din încovoiere. Ductilitatea acestor zone este adecvată. În
cazul grinzilor de cuplare modul în care se produce plastificarea depinde de
proporțiile acestora și de natura soluției de armare. La grinzile de cuplare cu
proporții medii (lcl/hw>3..4) se pot forma articulații plastice la capete similar cu
cazul grinzilor lungi. Se mobilizează în armăturile longitudinale întinse deformații
plastice datorate încovoierii. Aceste deformații plastice sunt reversibile la
schimbarea sensului acțiunii seismice. Ductilitatea este bună și nivelul de
degradare așteptat sub incidența cutremurului de proiectare este moderat.
La grinzi de cuplare mai scurte (lcl/hw<3) plastificarea distinctă din încovoiere și
menținerea unei zone mediane cu răspuns elastic nu este posibilă. Zonele
plastice de la capete se întrepătrund. Plastificarea din încovoiere, dacă se
produce, afectează practic întreaga lungime a grinzii. Armătura longitudinală
întinsă poate curge sub efectul solicitării de moment cu forță tăietoare și din
cauza pierderii aderenței după curgere în zonele de moment maxim pe întreaga
lungime a grinzii. La grinzi scurte armate cu carcase diagonale curgerea
afectează carcasa întinsă pe întreaga lungime a diagonalei și pătrunde chiar și în
zona de ancorare.

Structurile cu pereți cuplați au un grad bun de redundanță legat de numărul

mare de legături care trebuie să cedeze pentru cedarea de ansamblu a structurii.
Factorii de comportare sunt mai mari decât în cazul structurilor cu pereți cuplați.
În P100-1 : q=5αu/α1 pentru DCH și q=3,5αu/α1pentru DCM. În SR EN 1998-1
valori corespuzătoare sunt: q0=4,5αu/α1 și q0=3αu/α1. Valori similare sunt
prevăzute și în standarul american ASCE 7-05.

CALCULUL STRUCTURAL
Determinarea eforturilor secţionale de dimensionare se face pornind de la
rezultatele calculului static al structurii. Calculul static se poate face utilizând
programe de calcul automat pe modele plane sau spaţiale. În mod curent, în
calcule elastice modelarea pereților se face cu elemente finite de suprafață.
Pentru calcule neliniare se poate utiliza pentru simplificare modelarea cu
elemente finite de tip bară.
Modelele spaţiale se pot construi relativ uşor cu ajutorul interfeţelor grafice ale
programelor de calcul structural. Totuşi, pentru reducerea volumului de calcul
necesar rezolvării unei structuri spaţiale aceste programe se bazează pe o serie
de ipoteze simplificatoare. Aceste ipoteze trebuie cunoscute de către proiectant.
Este absolut necesară consultarea manualelor de utilizare atât în faza de
construcţie a modelului cât şi în faza de interpretare a rezultatelor. Utilizarea fără
discernământ a programelor de calcul automat poate conduce la erori grave de
proiectare. Este necesar ca rezultatele să fie cercetate cu atenţie și verificate
prin metode simplificate pentru a putea fi depistate eventualele erori grave de
modelare sau de calcul.
Secțiuni active
Stabilirea secțiunii active este necesară în cazul structurilor de înălțime medie
relizate cu pereți deși intersectați.
Stabilirea secțiunii active prezintă importanță în calculul capacităților de
rezistență la compresiune excentrică și determinarea valorilor de proiectare ale
forțelor tăietoare. Subestimarea secțiunii active a peretelui conduce la o
subestimare a eforturilor care rezultă din calculul static și la subestimarea
capacității de rezistență la moment încovoietor. Ca efect, valorile de proiectare
ale forțelor tăietoare sunt subestimate astfel că dimensionarea peretelui la forță
tăietoare poate fi neacoperitoare. Dacă se supraestimează secțiunea activă a
unui perete poate rezulta un deficit de rezistență la compresiune excentrică. De
asemenea este necesară și la calculul eforturilor dacă modelarea structurii se
face utilizând elemente de tip bară cu secțiuni echivalente pereților din
structură.

În fapt nu există metode prin care se poate stabili exact secțiunea activă a unui
perete. Aceasta variază in funcție de rotirea din articulația plastică de la bază,
lățimea activă din zona întinsă crescând o dată cu rotirea. Acolo unde este
posibil se recomandă ca pereții de beton armat să fie realizați cu secțiuni
distincte, cu tălpi de dimensiuni moderate, fără intersecții cu alți pereți. În acest
fel se sporește predictibilitatea răspunsului structural și procesul de proiectare
poate fi mai ușor stăpânit.
SR EN 1998-1 și ACI 318-11 recomandă ca lățimea efectivă a tălpii unui perete să
se măsoare în stânga și în dreapta inimii peretelui pe o distanță egală cu minimul
dintre:
- lățimea reală a tălpii
- jumătate din distanța pînă la peretele adiacent paralel cu peretele în
discuție, dacă există
- un sfert din înălțimea totală a peretelui deasupra nivelului considerat.

Valoarea astfel calculată se folosește numai pentru determinarea capacității de

rezistență la încovoiere adică pentru selectarea cantității de armătură
longitudinală întinsă. Forța axială, necesară în calculul de rezistență, se
determină considerând lățimea reală a tălpii.
În CR2-1-1.1 lățimea activă de talpă se stabilește conform schemei din Figura
1.22. ținând seama numai de dimensiunile secțiunii orizontale ale ansamblului de
pereți care se intersectează:
Rigidități secționale de proiectare
La calculul structurilor de beton armat trebuie să se ţină seama de reducerea de
rigiditate a elementelor de beton armat datorată fisurării. Elementele de beton
armat lucrează în stadiul II, fisurat. În cazul structurilor supuse la acțiuni seismice
rigiditate elementelor structurale se degradeaza funcție de anvergura
deformațiilor plastice. Mai mult, incidența succesivă a unor mișcări seismice
asupra unei structuri conduce la reducerea progresivă a rigidității. Încercările
experimentale în regim dinamic pentru structuri dovedesc această reducere
progresivă a rigidității.
Evaluarea prin calcul a rigidității elementelor structurale de beton armat
solicitate seismic este dependentă astfel de numeroase necunoscute fiind astfel
puțin credibilă.
În calculul structural se poate utiliza rigiditatea secantă a elementelor de beton
armat care corespunde dreptei care unește originea cu punctul de curgere al
legii constitutive moment-rotire. Această metodă necesită însă cunoașterea
armării elementelor fiind astfel utilă numai pentru verificare.
În cazuri curente de proiectare se utilizează valori echivalente ale
caracteristicilor secţionale pe baza recomandărilor din normele de proiectare.
Acestea se calculează simplificat prin afectarea valorilor caracteristicilor secțiunii
brute, nefisurate, cu factori subunitari.
Pentru pereți, în codul CR2-1-1.1 se prevăd factori de reducere diferențiați
funcție de nivelul de încărcare axială:
unde Ig, Ag, Ag,s semnifică momentul de inerţie, aria şi aria de forfecare a secţiunii
transversale brute de beton. Aceleaşi mărimi pentru secţiunea echivalentă,
fisurată, sunt notate cu Ieq, Aeq, Aeq,s.
Este necesar astfel un calcul structural iterativ și selectarea prin interpolare
liniară a valorilor intermediare, funcție de nivelul de încărcare axială. Pentru
simplificarea calculelor, în codul CR2-1-1.1 se admite ca în calculul deplasărilor
laterale să se considere Ieq=0,5Igși Aeq=0,5Ag. Această prevedere este în acord cu
Anexa E a codului P100-1/2006. Pentru riglele de cuplare se aplică următorii
factori de reducere, funcție de modul de armare

SR EN 1998-1 și ACI 318-11 recomandă ca în calculul deplasărilor să se utilizeze

pentru pereți Ieq=0,5Ig. În aceste coduri nu există prevederi speciale pentru
riglele de cuplare. Aceste elemente pot suferi degradări importante la acțiunea
cutremurului astfel că utilizarea unor factori de reducere pentru rigiditatea
secțională la încovoiere egali cu 0,2 sau 0,1 este potrivită.

FORȚE TĂIETOARE DE PROIECTARE

Cedarea elementelor de beton armat din cauza forţei tăietoare nu este permisă
datorită caracterului ei neductil. Prin urmare, valorile de proiectare ale forțelor
tăietoare trebuie să reprezinte valorile maxime ale forțelor tăietoare care se pot
dezvolta în pereți.
Prevederile CR2-1-1.1 pentru pereți
Conform CR2-1-1.1, la orice nivel zi pe înălțimea pereților, forțele tăietoare
rezultate din calculul structural se amplifică pentru a ține seama de sporul de
încărcare laterală cauzat de suprarezistența peretelui la încovoiere în zona
plastică. Această suprarezistență este descrisă prin produsul ΩγRd unde Ω rezultă
practic din supraarmarea longitudinală și γRd ține seama de consolidarea
postelastică a oțelului:

cu următoarele limitări:
unde
VEd valoarea de proiectare a forței tăietoare în perete
VEd,0 valoarea de proiectare a forței tăietoare la baza peretelui, deasupra
secțiunii teoretice de încastrare
V’Ed valoarea forţei tăietoare rezultată din calculul structural în combinația
seismică de proiectare
V’Ed,0 valoarea forţei tăietoare la baza peretelui rezultată din calculul structural
in combinația seismică de proiectare, deasupra secțiunii teoretice de încastrare
Ω factorul de suprarezistență al peretelui la încovoiere datorată supraarmării
longitudinale
kV coeficient de amplificare care ţine seama în mod acoperitor de diferenţa
între distribuția efectivă a forţelor tăietoare şi distribuţia acestora obținută din
calculul structural (clasa de ductilitate DCH, kV=1,2; clasa de ductilitate
DCM, kV=1,0)

γRd factorul de suprarezistenţă datorat efectului de consolidare al oţelului,

zi nivelul la care se calculează forța tăietoare de proiectare
Relația arată că valoarea de proiectare a forței tăietoare trebuie să fie
întodeauna mai mare cu cel puțin 50% decât forța tăietoare rezultată din calculul
structural în combinația seismică de proiectare. Scopul este evitarea ruperii din
forță tăietoare la pereți cu suprarezistență redusă la încovoiere. În cazul în care
pereții au suprarezistențe la încovoiere ridicate se poate ajunge în unele situații
ca produsul kvΩγRdV’Ed să depășească valoarea forței tăietoare corespunzătoare
răspunsului elastic al structurii la acțiunea cutremurului de proiectare, qVEd. Din
această cauză, pentru un rezultat al proiectării justificat economic, este indicat
ca produsul kvΩγRd să se limiteze la valoarea q. Există însă pericolul ca, în cazul
elementelor cu sensibilitate la forță tăietoare, să se producă ruperea fragilă la
cutremure cu intensitate mai mare decât cea a cutremurului de proiectare.
În cazul structurilor proiectate pentru clasa de ductilitate DCL valorile de
proiectare ale forțelor tăietoare se iau egale cu cele rezultate din calculul
structural în combinația seismică de proiectare amplificate cu 1,2 la primele
două niveluri.
Cuantificarea influenței modurilor superioare de vibrație asupra distribuției forței
tăietoare
Utilizarea factorului kv și limitările impuse distribuției VEd pe înălțime prin relațiile
precedente au ca scop considerarea în calcul a influenței modurilor superioare de
vibrație. Calculul prin metoda forțelor laterale statice echivalente se face pe baza
unei distribuții a forțelor laterale pe înălțime stabilită funcție de ordonatele
modale fundamentale. Efectul modurilor superioare de vibrație poate schimba
distribuția forțelor laterale și a diagramei de forță tăietoare pe înălțimea
peretelui. Mai mult decât atât, în cazul structurilor cu pereți cuplați sau a
structurilor duale diagramele rezultate din calculul structural prin metoda forțelor
laterale statice echivalente nu surprind amplificarea dinamică a răspunsului la
partea superioară a pereților nici chiar dacă diagramele se amplifică cu kV. Este
astfel necesară considerarea unei înfășurătoare limită pentru diagrama forțelor
tăietoare de proiectare cum este cea stabilită în CR2-1-1.1.
Rezultanta forțelor seismice laterale este poziționată la cota maximă pe
înălțimea peretelui atunci când distribuția forțelor se face în acord cu ordonatele
modului 1, fundamental. Schimbarea distribuției forței seismice pe înălțime
cauzată de contribuția modurilor superioare are ca efect coborârea rezultantei
acestora. Micșorarea brațului de pârghie al rezultantei forțelor laterale implică la
limită, în condițiile unui moment capabil constant la baza peretelui care se
plastifică, creșterea rezultantei și, implicit, a forței tăietoare de la baza peretelui.
Multiplicarea cu factorul kv ia în considerare această situație.
Prevederile SR EN 1998-1 pentru pereți
În SR EN 1998-1 s-a adoptat o procedură similară de stabilire a valorilor de
proiectare ale forțelor tăietoare pentru pereți zvelți, având raportul hw/lw>2,
proiectați pentru clasa de ductilitate DCH:

unde factorul de amplificare ε se calculează cu relația:

în care:
q factorul de comportare al structurii
MEd valoarea de proiectare a momentului la baza peretelui
MRd momentul capabil la baza peretelui
γRd factor care ținea seama de suprarezistența oțelului asociată consolidării
postelastice, γRd=1,2
T1 perioada fundamentală de vibrație a construcției în direcția forței
tăietoare VEd
Tc perioada de colț
Se(T) ordonatele spectrului de proiectare exprimat în accelerații
Relația prevăzută de SR EN 1998-1 suprinde faptul că amplificarea dinamică a
forțelor tăietoare este mai puternică pentru structuri cu perioada de vibrație în
modul fundamental mai mare decât perioada de colț a mișcării seismice în
amplasament. În această valorile spectrale ale accelerațiilor de proiectare
asociate modurilor inferioare de vibrați, Sd(Tk) cu k>1, au valori mai mari decât
cea a modului fundamental, Sd(T1). Dimpotrivă, dacă T1<Tc, ordonatele spectrale
de proiectare pentru primele moduri de vibrație se regăsesc pe palierul de
accelerații constante (Sd(T1)= Sd(Tk)) și, ca urmare, valorile forțelor tăietoare de
bază Fb,k diferă numai datorită maselor modale diferite asociate fiecărui mod de
vibrație. În acestă situație este evidentă contribuția majoră a modului
fundamental datorită faptului că masele modale asociate modurilor superioare
de vibrație sunt semnificativ mai mici decât cea din modul fundamental. Relația
dată de SR EN 1998-1 este valabilă îndeosebi pentru structuri la care pereții
zvelți răspund ca niște console verticale, necuplate.
În cazul pereților proiectați pentru clasa de ductilitate DCM valoarea ε se ia egală
cu 1,5.
Conform SR EN 1998-1, în cazul pereților scurți, având raportul hw/lw≤2, se poate
neglija efectul amplicării dinamice asupra distribuției și valorilor forței tăietoare
de proiectare, relația de calcul devenind:

Codurile americane ACI318 și ASCE 7-05 nu prevăd pentru calculul valorilor de

proiectare ale forțelor tăietoare amplificarea cu factori supraunitari care să țină
seama de efectul amplificării dinamice. Se preferă în edițiile actuale numai
amplificarea cu factorul de suprarezistență la încovoiere. Propuneri recente de
revizuire includ însă și modificări în sensul considerării acestei amplificări cu
factori kvegali cu:

Grinzile de cuplare
Pentru grinzile de cuplare, valorile de proiectare ale forţelor tăietoare trebuie să
corespundă situației maxime de solicitare care corespunde încărcării grinzilor la
capete cu momentele capabile (maxime). Datorită faptul că riglele de cuplare au
deschidere mică, comparativ cu înălţimea lor, aportul încărcărilor gravitaţionale
poate fi neglijat la determinarea forţelor tăietoare de proiectare.

Relația de calcul din CR2-1-1.1 pentru valorile de proiectare ale forțelor tăietoare
din grinzile de cuplare cu raportul lcl/h>3 este:

unde
MRdl, MRdr valoarea momentului capabil de la capătul din stânga,
respectiv din dreapta, al grinzii de cuplare corespunzător sensului de rotire
asociat mecanismului de plastificare
γRd factor de amplificare care ține seama de impreciziile
calculului cauzate în principal de efectul de consolidare postelastică a oțelului.
Pentru a ține seama de cerințele de ductilitate diferite, γRd=1,25pentru
DCH, γRd=1,10pentru DCM și γRd=1,00 pentru DCL
lcl deschiderea liberă a grinzii de cuplare.
Pentru grinzi de cuplare cu raportul lcl/h>3 CR2-1-1.1 prevede utilizarea relației
de calcul de specifice grinzilor lungi de cadru. Aceasta implică în principal
considerarea forței tăietoare din acțiuni gravitaționale care la grinzi lungi poate
avea o valoare semnificativă:
VERIFICAREA LA COMPRESIUNE EXCENTRICĂ A PEREȚILOR
Pentru preluarea momentelor încovoietoare din perete se dispune armătură
longitudinală concentrată, pe cât posibil, către extremitățile secțiunii
transversale, astfel încât brațul de pârghie al eforturilor interioare să fie maxim.
Armătura verticală se poate distribui și pe inima peretelui contribuția acesteia la
preluarea eforturilor din încovoiere fiind mai redusă.

Întrucât contribuția armăturii din inima peretelui nu poate fi neglijată, calculul la

compresiune excentrică nu se poate face decât utilizând metoda exactă de
calcul a secțiunilor de beton armat. Ipotezele de bază ale calculul sunt date în SR
EN 1992-1. Aceasta se utilizează pentru determinarea momentului capabil al
peretelui în condițiile în care alcătuirea secțiunii și soluția de armare este
cunoscută. Momentul capabil trebuie să fie mai mare decât momentul de
proiectare pe întreaga înălțime a peretelui.

În cazul în care este necesară dimensionarea armăturii, aceasta se poate face

prin încercări. Se propune o soluție de armare, se verifică și funcție de rezultatul
verificării soluția este ajustată pentru a obține în zona plastică a peretelui un
moment capabil cât mai apropiat de valoarea de proiectare. De regulă iterațiile
se pornesc de la cantitățile minime de armare prescrise de cod și, dacă este
necesar, această armătură este sporită. Realizarea unei suprarezistențe minime
în zona plastică este esențială pentru limitarea forțelor tăietoare din perete și a
eforturilor transmise infrastructurii.

MOMENTE ÎNCOVOIETOARE DE PROIECTARE

Valorile de proiectare ale eforturilor din elementelor structurale sunt derivate din
cele obţinute în urma calculului structural de ansamblu astfel încât să se dirijeze
în mod convenabil mecanismul de plastificare. În cazul structurilor cu pereţi
proiectate la acțiuni seismice se aplică metoda proiectării capacităţii de
rezistenţă.
Zonele plastice se proiectează la încovoiere pe baza eforturilor rezultate din
calculul structural în combinația seismică de proiectare. Zonele cu răspuns
elastic se proiectează la încovoiere astfel încât să se asigure suprarezistențe
superioare celor din zonele plastice. Toate elementele se proiectează la forță
tăietoare pe baza eforturilor care corespund mobilizării mecanismului de
plastificare a structurii.
Valori de proiectare ale momentelor în zona plastică
In acord cu principiile metodei proiectării capacităţii de rezistenţă,
dimensionarea armăturii longitudinale, de încovoiere, în zonele plastice ale
elementelor structurale se face pe baza momentelor rezultate din calculul static
al structurii în gruparea de acţiuni care cuprinde şi acţiunea seismică.
Pereţii structurali sunt proiectaţi de regulă astfel încât să dezvolte zone plastice
numai la bază, deasupra secţiunii teoretice de încastrare. Ca urmare, la baza
pereţilor momentul de proiectare se ia egal cu momentul rezultat din calculul
static al structurii în combinația seismică de acțiuni, notat MEd,0 (indicele „0”
arată că este vorba despre momentul din secţiunea de la baza peretelui).

Similar, grinzile de cuplare se armează la capete la încovoiere pe baza eforturilor

rezultate din calculul structural în combinația seismică de proiectare: MEd=M’Ed,0.
Dacă grinzile sunt armate cu carcase diagonale acestea se dimensionează tot pe
baza eforturilor rezultate din calculul structural.
Valori de proiectare ale momentelor în afara zonei plastice
În fara zonei critice, nu sunt acceptate deformaţii plastice ale pereţilor. Formarea
zonelor plastice în altă parte decât la baza peretelui nu este justificată. Zona
plastică necesită măsuri speciale de conformare şi detaliere pentru asigurarea
ductilităţii locale a elementului. Localizarea zonei plastice este astfel esențială
pentru a limita costurile suplimentare legate de asigurarea unor astfel de măsuri.
De asemenea, în zona plastică este necesară, de regulă, o armare transversală
mai consistentă deoarece capacitatea de rezistență la forță tăietoare scade o
dată cu deformațiile plastice ciclice la încovoiere. Dacă zona plastică se
formează în altă parte decât la bază partea de structură aflată sub cota zonei
plastice trebuie asigurată la forțe laterale mai mari decât forțele seismice de
proiectare. Utilizarea metodelor simplificate din cod pentru evaluarea
răspunsului structural nu mai este în acest caz permisă fiind necesară aplicarea
unor metode de complexitate superioară.
Ca urmare, este necesar ca pe înălțime rezistenţa pereţilor la încovoiere să fie
mai mare decât momentele rezultate din calculul static. Dacă, în mod ipotetic,
momentele capabile în diferite secțiuni ale unui perete ar fi egale cu momentele
rezultate din calculul static în acele secțiuni, atunci poziția zonei plastice nu ar
putea fi a priori cunoscută, aceasta putând apărea cu egală probabilitate în toate
secţiunile în care MRd=M’Ed(vezi figura, a).
Poziția zonei plastice ar depinde mai degrabă de incertitudinile cuprinse în
metodele de calcul privind capacitatea, MRd, și mai ales cerința, M’Ed.
Asigurarea unei suprarezistenţe la încovoiere (MRd>M’Ed)uniforme pe înălţimea
peretelui nu rezolvă problema poziţiei zonei plastice (vezi figura de mai jos, b) .
În această situație momentele pe înălțimea peretelui ar crește în toate secțiunile
până când într-una dintre acestea ar fi egalat momentul capabil și ar apărea
astfel zona plastică. Poziția acesteia nu poate fi însă a priori cunoscută.
Pentru localizarea zonei plastice la baza montantului este necesar ca
suprarezistenţa în secţiunea de la bază (descrisă prin raportul MRd/M’Ed) să aibă
valoare mai mică decât suprarezistența din zona de răspuns elastic (vezi figura
de mai jos, c). Cu alte cuvinte, secțiunea de la bază trebuie să aibă cea mai mică
capacitate de rezistență raportată la cerința rezultată din calculul static.

La dimensionare, realizarea unei zone cu suprarezistență minimă la încovoiere la

baza peretelui se face prin utilizarea diagramelor de momente încovoietoare de
proiectare, MEd (în locul diagramelor rezultate direct din calculul static).
Diagramele MEd servesc la asigurarea unei suprarezistenţe suplimentare în zona
de răspuns elastic faţă zona plastică astfel încât deformaţiile plastice să fie
localizate.
Dacă, așa cum s-a afirmat anterior, în zona plastică se utilizează la dimensionare
momentele rezultate direct din calculul static, în zona de răspuns elastic valorile
rezultate din calculul static se amplifică cu doi factori care țin seama în principal
de suprarezistența zonei plastice. Relația de calul în CR2-1-1.1 este:
unde
MEd’ momentul rezultat în urma calcului static al structurii pe baza forţelor
seismice de proiectare
Ω factor de suprarezistenţă a peretelui în zona plastică
(suprarezinstență cauzată de supraarmare, de regulă din condiții constructive);
descrie raportul dintre rezistența la încovoiere și valoarea așteptată a
momentului încovoietor, rezultată din calculul static
kM factor de corecție a momentelor încovoietoare din pereți care ține
seama de distribuția diferită a acestora rezultată din calcul dinamic comparativ
cu cea rezultată din calculul static convențional (vezi Figura 1.29). Conform CR2-
1-1.1, kM=1,3 pentru clasa de ductilitate DCH, kM=1,15 pentru clasa de
ductilitate DCM și kM=1 pentru DCL.
MRd,0 momentul capabil la baza zonei plastice
Din aplicarea strictă a relației precedente diagrama de momente de proiectare
rezultă așa cum este reprezentată în figura de mai jos. Se observă din
forma acestei diagrame că, dacă pe baza ei se determină armătura
longitudinală, se obține la baza peretelui o zonă cu rezistența mai redusă
raportată la cerința rezultată din calculul static.

Factorul de suprarezistență la încovoiere în zona plastică

Factorul de suprarezistenţă, Ω, se calculează ca raportul dintre momentul capabil
de răsturnare la baza peretelui (la baza zonei plastice), asociat mecanismului de
plastificare a peretelui structural, MRd,0, și momentul de răsturnare, în aceeași
secțiune, rezultat din calculul structural, MEd,0’. Ω se limitează la valoarea
factorului de comportare q adică valoarea maximă de proiectare a momentului în
pereți în zona de răspuns elastic se ia egală cu valoarea momentului rezultat din
calculul structural corespunzătoare răspunsului elastic al structurii sub acțiunea
cutremurului de proiectare multiplicată cu factorul kM.
În cazul unui ansamblu de pereți cuplați, factorul de suprarezistență Ω se
calculează separat pentru fiecare perete j în parte. Pentru determinarea
momentului de răsturnare în cele două situații de încărcare se consideră
echilibrul acestuia sub forțele de legătură:
- forțele tăietoare din grinzile de cuplare la jumătatea deschiderii acestora,
unde momentul încovoietor se anulează
- momentul de la baza peretelui

unde
MRd,0 momentul capabil la baza peretelui considerat
M’Ed,0 momentul rezultat din calculul structural sub acțiunea seismică de
proiectare la baza peretelui considerat
VlEdb,i, VrEdb,i forțele tăietoare asociate plastificării grinzilor de cuplare de la
nivelul i la capete care cuplează peretele considerat cu un perete aflat la sânga
si/sau la dreapta
Llj, Lrj distanța de la centrul de greutate al peretelui considerat la mijlocul
deschiderii libere a grinzilor de cuplare aflate la stânga și sau la drepta peretelui
V’lEdb,i, V’rEdb,i forțele tăietoare care rezultă din calculul structural sub acțiunea
seismică de proiectare la capetele grinzilor de la nivelul i care cuplează peretele
considerat cu un perete aflat la sânga si/sau la dreapta
Factorul de suprarezistență Ω poate fi calculat și pe ansamblul de pereți cuplați
ca raportul dintre momentul capabil de răsturnare – asociat mobilizării
mecanismului de plastificare, și momentul de răsturnare rezultat din calculul
structural în combinația seismică de proiectare. Momentul de răsturnare
corespunzător încărcărilor seismice de proiectare, MEd,0, se poate determina cu
relaţia:

unde
n numărul total de montanţi ce alcătuiesc peretele cuplat
M’Ed,0j momentul la baza montantului j rezultat din calculul structural sub
acțiunea forţei seismice de proiectare
N’ind,0j forţa axială la baza montantului j rezultată din calculul structural sub
acțiunea forţei seismice de proiectare
Lj distanţa de la punctul de aplicare a forţei axiale din
montantul j la un punct convenabil ales faţă de care se calculează momentul de
răsturnare, MEd,0
Momentul capabil de răsturnare la baza peretelui (la baza zonei plastice), asociat
formării mecanismului de plastificare a peretelui structural, M0,Rd, se calculează
cu relaţia:

unde
MRd,0j momentul capabil al montantului j la bază, calculat ca pentru un
perete izolat
Nind,0j forţa axială la baza montantului j din efect indirect asociată
formării mecanismului de plastificare ce se poate calcula cu relaţia următoare:

m numărul total de rigle care cuplează montantul j

VEd,ij forţa tăietoare ce acţionează asupra montantului j după plastificarea
riglei de cuplare i
Factorul de suprarezistență pentru ansamblul de pereți cuplați devine:

Cazul pereților solicitați la moment încovoietor din acțiuni gravitaționale

Relații de mai sus pentru calculul factorului de suprarezistență la încovoiere Ω
sunt valabile numai dacă peretele este solicitat la încovoiere predominant ca
efect al acțiunilor seismice orizontale. Orientativ relațiile pot fi utilizate dacă
momentul la bază din acțiuni gravitaționale Mg,0 este mai mic decât 15% din
momentul încovoietor cauzat de acțiunea seismică (Mg,0>0.15MEd,0').
În caz contrar, Ω trebuie să caracterizeze numai suprarezistența la încovoiere
pentru acțiunea seismică întrucât aceasta este singura care pe durata mișcării
seismic poate conduce la creșterea eforturilor în perete până la atingerea limitei
de plastificare. Astfel, în locul valorii MRd,0 se va utiliza valoarea momentului
încovoietor disponibil pentru preluarea acțiunii orizontale MRd,0± Mg,0. Dacă
momentul Mg,0are același semn cu momentul MEd,0'în relație se utilizează semnul
‘-‘. MEd,0' rezultă din calculul structural sub acțiunea seismică de proiectare.

Valorile de proiectare ale momentelor încovoietoare se determină cu relația:

unde Mg este momentul din acțiuni gravitaționale.

În cazul în care acțiunea seismică produce un moment de același semn cu

momentul din acțiuni gravitaționale atunci o parte din momentul capabil al
secțiunii este „consumat” pentru preluarea momentului din acțiuni
gravitaționale. Rezultă că pentru preluarea acțiunii seismice este disponibilă
numai fracțiunea MRd,0-Mg,0. Dacă din acțiunea seismică de proiectare rezultă un
moment la bază M’Ed,0atunci pentru plastificarea peretelui la bază este necesară
creșterea forțelor laterale de Ω ori:

Momentele din acțiunea seismică pe înălțimea peretelui, corespunzătoare

plastificării la bază, vor fi kMΩM’Edla care se adaugă momentul din acțiuni
gravitaționale, Mg:
În cazul în care acțiunea seismică produce momente de semn contrar
momentului din gravitațional atunci pentru plastificarea peretelui la bază în
sensul corespunzător acțiunii seismice este nevoie să fie „consumat” un moment
egal cu MRd,0+Mg,0. Dacă momentul produs numai de acțiunea seismică de
proiectare este M’Ed,0 atunci pentru plastificarea peretelui la bază momentul din
acțiunea seismică trebuie să crească de Ω ori unde:

În mod evident în această situație pot rezulta valori considerabile ale

suprarezistenței la încovoiere. Momentele din acțiunea seismică pe înălțimea
peretelui, corespunzătoare plastificării la bază, vor fi kMΩM’Ed din care se scade
momentul din gravitațional, Mg.

Prevederile SR EN 1992-1
EN1998-1:2004 propune o metoda similară de determinare a momentelor de
proiectare. Diagrama de momente rezultată din calculul static, M’Ed, se simplifică
printr-o reprezentare liniară care unește valoarea momentului maxim, M’Ed,0, cu
momentul nul de la varful peretelui. Această reprezentare liniară poate fi privită
ca o înfășurătoare a diagramelor de momente ce ar rezulta dintr-un calcul
dinamic pentru diferite mișcări seismice specifice unui amplasament dat.
Diagrama de momente de proiectare, MEd, se obține prin dilatarea înfășurătorii
prin translație pe verticală pe o distanță a1, unde a1 reprezintă distanța de la
bază la punctul de plecare al bielei comprimate considerată în calculul la forță
tăietoare al peretelui (vezi figura de mai jos, a). Totuși această metodă nu ține
cont de suprarezistența zonei plastice cauzată de supraarmare, în condițiile în
care armarea în secțiunea de bază rezultă din condiții constructive minime,
specifice zonei plastice.
Pentru ține seama și de suprarezistența zonei plastice, se poate recurge la
dilatarea diagramei liniare (figurată punctat în figura de mai jos) prin
translatarea acesteia pe verticală cu distanța a1 și pe orizontală astfel încât să
treacă prin punctul de coordonate (a1, MRd,0) (vezi figura de mai jos, b).
Dacă MRd,0= M’Ed,0 se ajunge în situația recomandată de EN1998-1:2004.

Calculul momentelor capabile

În cazul pereților momentele capabile variază pe înălțime chiar și în cazul unor
secțiuni invariabile și a unor armări longitudinale constante. Acest lucru se
datorează variației forței axiale a cărei contribuție la asigurarea momentului
capabil scade pe înălțime. Întrucât pereții sunt solicitați de regulă la eforturi
axiale normalizate reduse, pe ansamblul secțiunii transversale, rezultă că
variația forței axiale conduce la reduceri semnificative ale mometului capabil
întrucât situația de încărcare la compresiune excentrică, cazul I, este depărtată
de punctul de balans (vezi figura).
În cazul pereţilor izolaţi valoarea momentul capabil de răsturnare la baza
peretelui, MRd,0, se calculează utilizând metoda exactă de calcul la compresiune
excentrică a secțiunilor de beton armat de tip bară. Forţa axială corespunde
combinației seismice de proiectare, pentru sensul considerat al acţiunii seismice.
Utilizarea metodei simplificate de calcul a secțiunilor de beton armat nu este
acceptată deoarece în cazul pereţilor nu mai poate fi neglijată contribuţia
armăturilor intermediare.

Delimitarea convențională a zonei plastice

Zona plastică a pereților se formează, de regulă, la primul sau la primele două
niveluri, funcție de înălțimea peretelui și de dimensiunile secțiunii transversale.
Conform CR2-1-1.1 se consideră că la baza peretelui există o zonă critică unde
pot să apară deformații plastice pe înălțimea hcr măsurată de la cota teoretică de
încastrare:
unde
lw înălțimea secțiunii transversale a peretelui
HW înălțimea peretelui de la cota teoretică de încastrare până la vârf
În cazul construcțiilor multietajate hcr se limitează la hs pentru clădiri cu cel mult
șase niveluri și la 2hs pentru clădiri cu mai mult de șase niveluri, unde hs este
înălțimea nivelului. hcrse rotunjește superior la un număr întreg de niveluri dacă
depășește înălțimea unui nivel cu mai mult de 20% și în minus în caz contrar.
În CR2-1-1.1, zona delimitată de înălțimea hcr măsurată de la cota teoretică de
încastrare poartă numele de zona A (sau zona critică). Zona de deasupra zonei A
se numește zona B (sau zona cu răspuns elastic).
Redistribuția eforturilor între pereți și între grinzile de cuplare
Momentele rezultate din calculul structural sub acțiunea seismică de proiectare
pot fi redistribuite între pereți pentru realizarea unor soluții optime de armare.
Redistribuția momentelor este permisă de cele mai multe dintre codurile de
proiectare seismică considerând răspunsul în domeniul plastic al structurii.
Conform codului CR2-1-1.1 momentul unui perete rezultat din calculul structural
poate fi redus cu cel mult 30% prin redistribuire. Reducerea momentului se face
uniform pe înălțime afectând fiecare ordonată a diagramei de moment dintr-un
perete cu același factor. Diferența de moment se redistribuie către ceilalți pereți.
La bază, suma momentele în pereți după redistribuire trebuie să fie egală cu cea
de dinainte de distribuire.
În cazul structurii din figura de mai jos, pereții W1 și W2 au caracteristici de
rigiditate similare și, ca urmare, momentele încovoietoare rezultate din calculul
structural sunt în cei doi pereți sunt egale. Peretele W1 are forța axială mai mică
decât W2 din cauza amplasării sale pe perimetrul contrucție. În aceste condiții,
dacă se consideră aceeași armare pentru cei doi pereți poate rezulta că peretele
W1 prezintă un deficit de rezistență la bază (MRd,0<M’Ed,0) asociat momentului
capabil mai redus cauzat de forța axială mică. Peretele W2, mai încărcat axial,
poate prezenta un exces de capacitate de rezistență la încovoiere (MRd,0>M’Ed,0).
Prin redistribuție o parte din momentul din peretele W1 care prezintă deficit de
rezistență la încovoiere se transferă peretelui W2 astfel că ambii pereți
îndeplinesc condiția de rezistență la încovoiere. Pe măsură ce forța seismică
crește, peretele W1 intră în curgere întrucât își atinge capacitatea de rezistență
la încovoiere. Din acest moment, sporul forței laterale produce creșterea
momentului numai în peretele W2 până la atingerea momentului capabil la bază.
La limită, cele suma momentelor capabile la baza celor doi pereți este superioară
sumei momentelor rezultate din calculul structural.
Avantaje similare pot fi obținute și în cazul pereților cuplați când peretele întins
prezintă deficit de rezistență iar cel comprimat excedend. Din cauza caracterului
reversibil al sensului acțiunii seismice pentru cei doi pereți trebuie aleasă aceeași
soluție de armare întrucât fiecare dintre ei poate fi, pe rând, întins sau
comprimat. Sporirea armării pentru a realiza un moment capabil suficient pentru
peretele întins conduce inevitabil la suprarezistențe considerabile în montantul
comprimat. Suprarezistența la încovoiere sporește sensibilitatea peretelui la
forță tăietoare întrucât forțele tăietoare maxime, asociate plastificării la bază,
sporesc. De aceea, o soluție optimă o constituie redistribuirea unei părți din
momentul rezultat din calculul structural sub acțiunea seismică de proiectare de
la peretele întins către cel comprimat.
Redistribuția momentelor trebuie însoțită întotdeauna și de redistribuția forțelor
tăietoare. Dacă se admite că cea mai mare parte a forței tăietoare în pereți este
cauzată de răspunsul structurii în modul fundamental de vibrație atunci se
admite ca forța tăietoare să fie redistribuită între pereți în aceeași proporție ca și
momentul încovoietor. Această presupunere este valabilă în cazul structurilor de
înălțime medie și mică. În cazul structurilor înalte la care modurile superioare au
influență semnificativă redistribuția forțelor tăietoare trebuie făcută în raport cu
momentul redistribuit asociat primului mod de vibrație.
Redistribuția momentelor este permisă și în cazul grinzilor care cuplează doi
pereți aflate pe acceși verticală. Se admite ca cel mult 20% din momentul maxim
rezultat din calculul structural la capătul unei grinzi de cuplare să fie redistribuit
către celelalte grinzi. Redistribuția momentelor permite practic limitarea forței
tăietoare în grinzile cele mai solicitate prin transferul lor către grinzile mai puțin
solicitate. În secundar, prin redistribuție se pot realiza soluții de armare uniforme
pe înălțimea structurii.
VERIFICAREA REZISTENTEI LA FORTA TAIETOARE. DIAGONALA
COMPRIMATĂ.
Conform codului CR2-1-1.1, verificarea secțiunii de beton se face indirect prin
limitarea efortului tangențial mediu din inima peretelui la 0,15fcd pentru clasa de
ductilitate DCH și 0,18fcd pentru clasa de ductilitate DCM.

unde
VEd valoarea de proiectare a forței tăietoare
bwlw aria inimii peretelui
fcd valoarea de proiectare a rezistenței la compresiune a betonului.
Valorile limită ale efortului tangențial mediu din relația de mai sus trebuie
utilizate în zona plastică a pereților. În afara zonei plastice ele pot fi sporite cu
20%.
Limitarea severă impusă prin condiția de limitare a efortului tangențial mediu
dimensionează de cele mai multe ori secțiunea de beton, urmărind prevenirea
ruperii din forță tăietoare după câteva cicluri de solicitare alternantă în domeniul
plastic. O astfel de solicitare conduce la fisurare diagonală pe două direcții a
inimii de beton și reduce semnificativ capacitatea de rezistență a betonului din
diagonalele comprimate. De aceeea, cu cât cerința de ductilitate este mai
ridicată cu atât ruperea în regim de solicitare ciclic se produce la valori ale
efortului tangențial mediu mai reduse. Sporirea cantității de armătură
transversală și longitudinală, deși favorizează dezvoltarea unor fisuri dese cu
deschidere mică, nu este în măsură să sporească semnificativ capacitatea de
rezistență a betonului în lungul diagonalelor comprimate. Dacă condiția de
limitare a efortului tangential mediu nu este îndeplinită este necesară creșterea
ariei inimii secțiunii, de regulă prin creșterea lățimii bw. Creșterea lățimii inimii nu
influențează semnificativ rigiditatea și rezistența la încovoiere a peretelui astfel
că, în cele mai multe dintre situații nu este necesară reluarea calculului
structural. Creșterea înălțimii inimii în secțiunea transversală, lw, conduce la
schimbarea semnificativă a rigidității peretelui implicât astfel reluarea calculul
structural. De asemenea prin creșterea lw momentele în perete și forțele
tăietoare asociate sporesc ceea ce face ca această măsură să aibă o eficiență
discutabilă în cele mai multe dintre situații. O altă soluție disponibilă numai în
faza de predimensionare este sporirea clasei betonului.
Condiții similare de limitare a efortului tangențial mediu în inima pereților sunt
impuse de majoritatea codurilor de proiectare seismică. Relațiile sunt stabilite
empiric nefiind disponibile dezvoltări analitice pertinente și suficient de simple
pentru modelarea răspunsului elementelor de beton armat la forță tăietoare în
regim de solicitare ciclic alternant în domeniu plastic. Din această cauză, relațiile
de verificare la forță tăietoare diferă semnificativ de la un cod la altul. De
exemplu, ACI 318-05 prevede limitarea forței tăietoare capabile, Vn, la
0,83 bwlw√fck.
SR EN1998-1 utilizează în calculul capacității la forță tăietoare modelul de grindă
cu zăbrele în care forța tăietoare capabilă este minimul dintre forța tăietoare
care poate fi transmisă prin diagonala comprimată și forța tăietoare care poate fi
„suspendată” prin intermediul armăturilor transversale. Verificarea diagonalei
comprimate se face explicit prin limitarea forței tăietoare de proiectare, VEd, la
valoarea VRd,max. Calculul la forță tăietoare al pereților din clasa de ductilitate
DCM se face direct conform prevederilor SR EN1992-1. Pentru clasa de ductilitate
DCH, în afara zonei plastice valoarea limită VRd,max se calculează conform
prevederilor SR EN1992-1 considerând brațul de pârghie al eforturilor
interioare z=0,8lw și θ=45º. În zona plastică VRd,maxse limitează la 40% din
valoarea calculată în afara zonei plastice. Limitarea este deosebit de
acoperitoare ceea ce face ca lățimea inimii pereților, bw, să crească considerabil
față de valorile obținute aplicât limitările din alte coduri (de exemplu, CR2-1-1.1
și ACI 318-05). Astfel, aplicarea prevederilor privind proiectarea pereților de
beton armat din EN 1998-1 are în Europa caracter mai degrabă experimental
decât practic.

VERIFICAREA LUNECĂRII ÎN ROSTURI ORIZONTALE PREFISURATE

În cazul pereților de beton armat ruperea la forță tăietoare prin lunecare în rost
perpendicular pe axa elementului este mai puțin întâlnită decât, de exemplu, în
cazul grinzilor de cuplare. Forța axială din pereți contribuie la închiderea fisurilor
în zona comprimată astfel că nu se formează, de regulă, fisuri străpunse.
Excepție fac pereții puțin încărcați gravitațional sau cei la care efectul indirect
datorat cuplajului conduce la reducerea severă a forței axiale de compresiune.
Rosturile de turnare reprezintă însă secțiuni potențiale de cedare la forță
tăietoare prin lunecare. Acestea sunt amplasate, de regulă, la nivelul fiecărui
planșeu. Situația este mai defavorabilă în zona critică a pereților unde în urma
solicitărilor ciclice în domeniul plastic se pierde o parte din rezistența la lunecare
în rost.
Pentru calculul la lunecare în rost orizontal se poate conta în principal pe
mecanismul convențional de frecare în fisura orizontală. Deplasarea relativă în
rostul orizontal produce efectul de încleștare a agregatelor care se află în contact
în lungul fisurii. Se poate defini o forță frecare convețională, μfNEd, care este
proporțională cu forța axială de compresiune și cu coeficientul de frecare. Acesta
se definește convențional în funcție de modul de prelucrare a suprafețelor care
vin în contact și de cerința de ductilitate.

Suplimentar, la creșterea rezistenței la lunecare în rost orizontal contribuie și

armătura perpendiculară pe rost. Datorită protuberanțelor suprafețelor care vin
în contact în lungul fisurii, orice deplasare relativă pe orizontală este însoțită și
de o deplasare relativă perpendicular pe fisură, cele două suprafețe având
tendința de a se depărta una de cealaltă. Se dezvoltă astfel în armăturile
perpendiculare pe rost forțe de întindere. Forțele de întindere din armături
reprezintă componentele verticale ale forțelor de compresiune înclinate care se
dezvoltă pe planul de lunecare prin încleștarea agregatelor. Componentele
orizontale ale acestor forțe reprezintă contribuția armăturilor verticale la sporirea
rezistenței la lunecare. Întrucât la deschideri mici ale fisurii situate sub
0,1..0,2mm armăturile intră în curgere, în calculul la lunecare în rost orizontal se
poate conta pe mobilizarea rezistenței lor de curgere, ΣAsvfyd.
Armătura verticală distribuită pe inima secțiunii are o contribuție determinantă la
rezistența la lunecare în rost orizontal pentru elementele cu forță axială redusă.
Armătura deasă conduce la o fisurare difuză, cu fisuri dese cu deschidere mică,
îmbunătățind conlucrarea în lungul planului potențial de lunecare.
Forța de întindere din armătură, ΣAsvfyd, poate fi privită ca o forță de
compresiune suplimentară aplicată pe rost. Astfel, contribuția forța de curgere
din armătura de conectare ΣAsvfydse adaugă direct forței axiale de compresiune
și cu această sumă se calculează forța convențională de frecare μf(NEd+
ΣAsvfyd) Dacă pe planul de lunecare apare suplimentar și un moment încovoietor
eforturile interioare de întindere și compresiune din armătură și beton, cauzate
exclusiv de încovoiere sunt în echilibru, astfel că suma eforturilor perpendiculare
pe planul de lunecare rămâne constantă. Rezultă că în verificarea la forță
tăietoare în rost orizontal se poate conta pe armătura întinsă de încovoiere a
peretelui și, numai dacă este necesar, se dispune armătură suplimentară de
conectare.
Alternativ, în situațiile în care lunecarea nu poate fi împiedicată numai prin
armături dispuse perpendicular pe rost se pot dispune armături înclinate.
Acestea rămân în domeniul elastic de comportare și pot preveni formarea
fisurilor străpunse. În lungul fisurilor străpunse lunecarea poate fi preluată numai
prin efectul de dorn care se mobilizează în armăturile perpendiculare pe rost.
Mobilizarea acestui mecanism de rezistență necesită lunecări importante astfel
că răspunsul histeretic este degradat. Componenta din lungul fisurii a forțelor de
întindere care se mobilizează în armăturile înclinate contribuie direct la
echilibrarea forțelor tăietoare în timp ce componenta perpendiculară pe fisură
contribuie la creșterea forței de frecare.
CR2-1-1.1 prevede necesitatea verificării lunecării în rost orizontal numai
rosturile de turnare situate în zona plastică a pereților. În cazurile curente în care
peretele este armat numai cu bare verticale și orizontale, relația de verificare
este:

unde
μf valoarea convențională a coeficientului de frecare, egală cu 0,6 pentru
DCH și 0,7 pentru DCM.
NEd valoarea de proiectare a forței axiale în combinația seismică de
proiectare
VEd valoarea de proiectare a forței tăietoare în aceeași combinație seismică de
proiectare ca și NEd
ΣAsv suma ariilor armăturilor orizontale perpendiculare pe rost. Se poate conta
pe armătura din inima secțiunii și din bulbul întins, dacă există. Armăturile din
tălpile extinse ale pereților nu pot contribui eficient la rezistența la forță
tăietoare.
În cazuri curente, cantitatea minimă de armătură perpendiculară pe rost este:

Dacă nu este îndeplinită condiția de verificare se poate utiliza armătură înclinată

pentru creșterea rezistenței la lunecare. Relația de verificare din CR2-1-1.1 este:

unde
ΣAsi suma ariilor armăturilor înclinate întinse combinația seismică de proiectare
considerată
a unghiul făcut de armăturile înclinate cu planul potențial de lunecare
Relații similare de verificare la lunecare în rosturi orizontale prefisurate sunt date
și în codul american ACI 318-05. Coeficienții de frecare sunt însă diferențiați
funcție de natura suprafeței rostului astfel: μf=1,4 dacă rostul de turnare este în
prealabil curățat de laptele ciment și prelucrat astfel încât să aibă protuberanțe
de cel puțin 5mm, μf=1,0 dacă protuberanțele sunt de cel puțin 2mm și μf=0,6
atunci când numai laptele de ciment este îndepărtat. Suplimentar forța capabilă
la lunecare în rost orizontal este limitată superior în toate cazurile la 0,2fckAw.
SR EN 1998-1 prevede o relație de verificare a lunecării în rost orizontal în care
se consideră cumulativ contribuția frecării, contribuția armăturii înclinate și
contribuția efectului de dorn care se mobilizează în armăturile verticale.
Verificarea la lunecare în rost orizontal este mai importană în cazul pereților
scurți la care influența forței tăietoare este mare. La acești pereți forța axială
poate fi nesemnificativă iar aria de armătură verticală este mică ca urmare a
solicitării reduse de încovoiere. În cele mai multe dintre situații este necesară
dispunerea de armătură de conectare.
Dacă într-un perete cuplat forța axială de proiectare, corespunzătoare
mecanismului de plastificare, este de întindere este necesară dispunerea unei
armături de conectare suficiente pentru a mobiliza singure o forță de frecare
egală cu forța tăietoare de proiectare.

VERIFICAREA REZISTENTEI LA FORTA TAIETOARE. ARMĂTURA

TRANSVERSALĂ.
Pentru verificarea armăturii orizontale se face în acord cu un mecanism
convențional de echilibrare al eforturilor în peretele de beton armat. Nu există
modelări analitice sufient de simple unanim acceptate pe plan internațional
pentru calculul la forță tăietoare. Cele mai multe dintre prevederile de proiectare
pentru structuri cu pereți pe plan internațional au la baza modelul grinzii cu
zăbrele asociate. În unele situații contribuția altor mecanisme în preluarea forței
tăietoare este luată în calcul prin relații empirice. Astfel de mecanisme sunt, de
exemplu, transferul forței tăietoare prin zona comprimată din încovoiere a
secțiunii transversale, efectul de dorn al armăturilor verticale care traversează
fisura înclinată, încleștarea agregatelor în lungul fisurii înclinate, etc. Aceste
mecanisme sporesc capacitatea de rezistență la forță tăietoare suplimentar față
de ceea ce rezultă din considerarea strictă a mecanismului de grindă cu zăbrele.
Unele dintre mecanismele alternative au eficiență discutabilă. De exemplu,
beneficiul obținut prin încleștarea agregatelor în lungul fisurii înclinate se pierde
treptat în cazul solicitării seismice, alternante, prin rupererea progresivă a
zonelor de contact.
Pentru verificarea armăturilor în zona plastică CR2-1-1.1 și SR EN 1998-1
consideră mecanismul de grindă cu zăbrele în care întreaga forță tăietoare
trebuie să fie „suspendată” prin intermediul armăturilor transversale către zona
comprimată de beton. Astfel, valoarea maximă a forței tăietoare care se poate
dezvolta în perete este limitată la valoarea forței de curgere a armăturilor
orizontale care intersectează fisura înclinată. În calcul se consideră un unghi de
înclinare a fisurii înclinate de 45º, în acord cu cele mai multe rezultate
experimentale, astfel că relația de verificarea a armăturii orizontale este:

unde,
Ash aria unui rând de armături intersectat de fisura
lw/s numărul de rânduri de armături intersectate de fisura înclinată
s distanța dintre rândurile consecutive de armături orizontale
fyd,h valoarea de proiectare a limitei de curgere la întindere a armăturii
orizontale
În relația de mai sus se consideră că peretele este armat uniform cu rânduri de
armătură dispuse la distanțe egale, s, pe întreaga lungime a fisurii. În calcul se
pot considera însă și armăturile concentrate dispuse în centuri care pot contribui
eficient la preluarea forței tăietoare. Relația din CR2-1-1.1 este:

unde ΣAsh reprezintă aria totală de armătură orizontală intersectată de fisura

înclinată.

În afara zonei plastice relația de vericare din CR2-1-1 este modificată pentru a
ține seama și de alte mecanisme de transmitere a forței tăietoare, în special de
transmiterea directă sub formă de eforturi tangențiale în zona comprimată a
peretelui.

în care σcp reprezintă efortul axial mediu de compresiune din perete calculat ca
forța axială de proiectare, NEd, împărțită la aria totală a secțiunii transversale a
peretelui, Aw:

O relație similară este dată în ACI 318-05:

În această relație, termenul care cuantifică contribuția mecanismelor alternative

la preluarea forței tăietoare în perete este semnificativ mai redus decât în relația
din CR2-1-1.1 pentru valori curente ale νd:
VERIFICAREA DUCTILITĂȚII PEREȚILOR
Verificările pereților la compresiune excentrică au în vedere asigurarea nivelului
necesar de rezistență și asigurarea ductilității.
Conform CR2-1-1.1, asigurarea ductilității se realizează implicit prin limitarea
înălțimii zonei comprimate:

unde,
Ω factorul de suprarezistență la încovoiere în zona plastică
xu înălțimea zonei comprimate rezultată din calculul secțiunii la compresiune
excentrică la starea limită ultimă considerând valorile de proiectare ale
rezistențelor betonului și armăturii
ξu înălțimea relativă a zonei comprimate corespunzătoare xu.
ξmax valoarea maxim admisă a înălțimii relative a zonei comprimate.
Dacă această condiție nu este îndeplinită este necesară sporirea grosimii
peretelui sau introducerea de bulbi la capetele acestuia pentru limitarea zonei
comprimate.
Suplimentar verificarii impuse prin relațiile de mai sus, CR2-1-1 prevede
verificarea explicită a ductilității pereților. Se compară cerința de deplasare
asociată cutremurului de proiectare cu capacitatea de deplasare exprimată prin
rotirea la bază egală cu 2,5% pentru clasa de ductiltate DCH și 2,0% pentru clasa
DCM.

unde:
q factorul de comportare a structurii
c factorul de amplificare a deformațiilor
LV distanţa de la capătul elementului la punctul de inflexiune al deformatei
dV deplasarea la nivelul punctului de inflexiune în raport cu capătul
elementului
LV și dV se aleg pentru pereți izolați și pereți cuplați conform reprezentărilor din
figura:

SR EN 1998-1 prevede limitarea efortului axial mediu din perete la 0,35fcd pentru
clasa de ductilitate DCH și 0,40fcdpentru clasa de ductilitate DCM.

Alternativ ductilitatea peretelui poate fi verificată explicit dacă se consideră

valoarea deplasării maxime a peretelui la vârf la Starea Limită Ultimă sub
acțiunea seismică de proiectare, du.
Se pune condiția ca deplasarea la vârf a peretelui asociată deformației maxime a
betonului în fibra extremă comprimată a secțiunii de la bază să fie mai mare
decât du. Cu alte cuvinte, sub acțiunea seismică de proiectare deplasarea la
vârful peretelui nu trebuie să depășească valoarea corespunzătoare atingerii
deformației limită în fibra extremă comprimată de beton.

De aici rezultă o condiție de limitare a înălțimii zonei comprimate de beton:

Această relație de verificare este prevăzută de codul ACI 318.

INFRASTRUCTURI
Generalități
Infrastructura este un subansamblu structural cu rigiditate și rezistență mare
comparativ cu suprastructura având rolul de a asigura rezemarea pe teren a
clădirii. Cota teoretică de încastrare a suprastructurii se consideră a fi
poziționată, de regulă, la partea superioară a infrastructurii. Aceasta reprezintă
secțiunea plană orizontală deasupra căreia se mobilizează mecanismul de
plastificare al structurii.
Pentru rezemarea pe teren a structurilor cu pereți pot fi utilizate diferite soluții
constructive:
- fundații de suprafață izolate sub pereți sau grupuri de pereți;
- fundații de adâncime izolate sub pereți sau grupuri de pereți;
- infrastructuri cu rețele de grinzi;
- fundații pentru pereți care se pot roti liber la bază (rocking walls);
- infrastructuri de tip cutie rigidă la care încastrarea pereților se realizează prin
cuplul de forțe orizontale care se dezvoltă în planșee și elementele de fundare.
Fundațiile izolate de suprafață pot fi utilizate în cazul clădirilor cu pereți cu regim
redus de înălțime. Principala limitare constă în asigurarea ariei active (de
rezemare) minime ținând seama de desprinderea de pe teren a fundației la
acțiunea unui cutremur sever. Momentul de la baza pereților se echilibrează prin
cuplul de forțe constituit de forța axială din perete și rezultanta presiunilor care
se dezvoltă pe talpa fundației. Dacă aria activă a fundației este redusă
(orientativ mai mică de 50%) se pot produce deformații neliniare, ireversibile, ale
terenului de fundare.

Situația se poate îmbunătății dacă doi sau mai mulți pereți sunt rezemați local pe
o fundație izolată de suprafață. Prin creșterea distanței între pereți se asigură un
braț de pârghie mai mare între rezultanta forțelor axiale din pereți și rezultanta
reacțiunilor care se dezvoltă pe talpă.
Pentru a îmbunătății capacitatea fundației de a prelua momentul învocoietor de
la baza pereților și pentru a crește aria activă de rezemare, se pot utiliza ancore.
Acestea constau într-un tirant prins într-o zonă de ancorare și un capăt de
tensionare. Zona de ancorare, aflată la capătul inferior al tirantului, asigură
transmiterea efortului din tirant către masivul din jur. Capul de tensionare, fixat
pe fundația de beton, este utilizat pentru punerea în tensiune a tirantului. Astfel
de soluții se utilizează în cazul consolidării structurilor existente pentru creșterea
capacității fundației fără executarea unor lucrări complexe de construcție atunci
când spațiu disponibil nu permite extinderea fundațiilor existente.
O soluție alternativă de fundare izolată a pereților constă în realizarea unei tălpi
de beton care reazemă pe doi sau mai mulți piloți. Momentul încovoietor de la
baza pereților se preia prin cuplu de forțe care se dezvoltă în piloți. Forța
tăietoare de la baza peretelui se transmite la teren prin forfecarea piloților care
trebuie astfel verificați la forță tăietoare. Astfel de soluții sunt utilizate în cazul
pereților care transmit momente mari la teren în condițiile unor terenuri
neomogene și compresibile.
În toate cele trei situații evidențiate anterior, verificarea și dimensionarea tălpii
de beton se face utilizând principiile de proiectare specifice consolelor scurte
considerând situația practică de încărcare cu presiuni sau forțe de jos în sus.
Armăturile longitudinale din talpă se ancorează la capacitate față de
extremitățile acesteia.
În cazul fundațiilor cu tiranți, aceștia se ancorează la fața superioară a tălpii. În
cazul fundațiilor izolate pe piloți, armătura longitudinală din piloți se prelungește
până la fața superioară a tălpii de beton și se ancorează la capacitate.
În cazul clădirilor joase cu rezistență și rigiditate ridicată se pot realiza fundații
care să permită rotirea liberă a pereților la bază. Aceasta se produce prin rotirea
relativă între două tălpi de beton situate la baza peretelui. Sub încărcare
gravitațională, aceste tălpi se află în contact pe toată suprafața. Sub o forță
orizontală acționând în planul peretelui, se produce rotirea în jurul axului
orizontal perpendicular poziționat la extremitatea zonei de contact dintre cele
două tălpi. Se obține o comportare nedisipativă și cu degradări bine controlate
care necesită însă o proiectare bazată pe rezistență a suprastructurii. Răspunsul
ansamblului structural e neliniar dar neliniaritatea este de ordin geometric și nu
presupune disipare de energie. Pentru a obține o structură disipativă, se pot
introduce elemente disipative în zona de contact (de exemplu, bare de oțel de
rezistență redusă și capacitate mare de deformare). În această situație trebuie
realizat și un sistem de compensare a deformațiilor neliniare care, la încetarea
mișcării seismice, să poată aduce clădirea într-o poziție apropiată de cea de
echilibru. Acest sistem se poate realiza, de exemplu, prin introducerea unui tirant
de oțel cu răspuns elastic, fără aderență, în axul median al peretelui.

În condițiile seismice din România, în cazul clădirilor multietajate, pentru

asigurarea încastrării pereților la bază se utilizează de regulă infrastructuri de tip
cutie rigidă. Acestea sunt alcătuite din:
- pereți de beton perimetrali și interiori;
- stâlpi de beton;
- fundații de suprafață (radiere, fundații continue sub pereți, fundații izolate sub
stâlpi etc.) sau de adâncime;
- plăci de beton rezemate pe grinzi sau direct pe elementele structurale
verticale.
În această situație momentele încovoietoare din pereții suprastructurii se
echilibrează printr-un cuplu de forțe orizontale care se mobilizează la nivelul
planșeului, de la partea superioară a infrastructurii, și la nivelul fundațiilor (efect
de menghină). Aceste forțe sunt orientate paralel cu planul median al peretelui și
au semne opuse. Momentele din pereții suprastructurii scad sub cota planșeului
de peste subsol, comparativ cu cele de la baza parterului, variind liniar până la
nivelul fundațiilor. Forța tăietoare din acești pereți este aproximativ constantă pe
înălțimea subsolului și este proporțională cu panta de reducere a momentului
încovoietor. Valoarea forței tăietoare depinde de gradul de încastrare a pereților
la nivelul fundației.

Acest mecanism de echilibrare a momentelor încovoietoare de la baza pereților

poate să se formeze dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
- legătura dintre perete și planșeu este dimensionată astfel încât să se poată
transmite forțele de legătură (referință);
- planșeul este suficient de rezistent la acțiuni în planul său pentru a putea
transmite forțele de legătură către pereții perimetrali;
- pereții perimetrali și, după caz, interiori au capacitate de rezistență suficientă
pentru a transmite încărcările către fundații.
Planșeul de peste subsol și pereții perimetrali ai subsolului au rol determinant în
formarea cutiei rigide. Pereții dispuși în planuri paralele cu direcția de acțiune a
forței seismice preiau încărcările ce le revin din planul plăcii și le transmit către
pereții perpendiculari și către fundații. Mecanismul de transmitere a eforturilor în
pereții de subsol este de tip grindă cu zăbrele. Astfel, în pereții de subsol se
dispun armături orizontale și armături verticale (pentru preluarea forțelor din
montanți). Aceste armături sunt esențiale pentru asigurarea capacității de
rezistență la moment încovoietor și forță tăietoare și, ca urmare, pentru se
dispune concentrat armătură de suspendare a încărcărilor. Aceasta se calculează
pe baza valorilor forțelor tăietoare rezultate din calculul structural la capătul
pereților.
Pereții de beton perimetrali sunt elemente structurale distincte față de
elementele de beton utilizate pentru sprijinirea excavației (palplanșe, pereți
îngropați din piloți sau panouri etc.). În cazul clădirilor solicitate la acțiuni
seismice puternice, prezența pereților de subsol ca elemente structurale
distincte este obligatorie. În cazul clădirilor care nu sunt solicitate la încărcări
orizontale puternice pereții de beton pot lipsi, anvelopa clădirii sub cota ±0,00
putând fi asigurată de elementele de beton utilizate pentru sprijinirea excavației.
Acestea trebuie realizate astfel încât să limiteze pătrunderea apei subterane și în
subsoluri trebuie realizat un sistem pentru colectarea apelor care pătrund
accidental.
Din cauza proporțiilor geometrice, elementele infrastructurii sunt solicitate în
special la forțe tăietoare și forțe axiale. Dezvoltarea de momente încovoietoare
mari nu este posibilă, de regulă, din cauza brațului de pârghie mic al forțelor
tăietoare. Chiar în elementele lungi, solicitate predominant la moment
încovoietor, mobilizarea de rotiri plastice mari nu este posibilă și, ca urmare,
contribuția acestora la capacitatea de disipare a energiei seismice a structurii în
ansamblu este redusă. Din punct de vedere al condițiilor pentru reparare post-
cutremur, multe dintre elementele infrastructurii sunt în contact direct cu
terenul, inspectarea și repararea acestora după cutremur necesitând lucrări de
excavație. Întrucât deformațiile plastice semnificative sunt însoțite și de
degradări ale elementelor structurale, ținând seama de condițiile deficitare de
reparare post-cutremur, este indicat ca elementele infrastructurii să nu sufere
deformații neliniare la acțiunea cutremurului de proiectare.
In cele mai multe dintre cazuri, infrastructurile se proiectează astfel încât să
răspundă liniar la acțiunea cutremurului de proiectare. În timp ce în supra-
structură se formează mecanismul complet de plastificare proiectat, elementele
infrastructurii înzestrate cu suficientă capacitate de rezistență rămân în domeniul
cvasi-elastic de comportare. Dacă se alege plastificarea unor elemente
componente ale infrastructurilor, acestea trebuie să fie vizibile pentru a putea fi
inspectate post-cutremur și să nu fie în contact cu terenul.
Ca excepție, se pot proiecta zone disipative în elementele infrastructurilor dacă
se urmărește protejarea elementelor suprastructurilor de degradări asociate
deformațiilor neliniare, pentru construcții cu destinație specială (de exemplu,
spitale) sau dacă, prin natura sistemului structural, suprastructura are capacitate
de rezistență foarte mare. În ambele situații trebuie avut în vedere că
elementele disipative trebuie să poată fi inspectate și reparate după cutremur.
Eforturile și deformațiile infrastructurii sub acțiunea cutremurului de proiectare
se determină prin calcul structural prin modelarea acesteia cu elemente cu
răspuns liniar și rezemarea pe mediu elastic. Plăcile, pereții, radierul se
modelează cu elemente finite de suprafață. Stâlpii și grinzile se modelează cu
elemente de tip bară. Modelarea infrastructurii cu elemente cu răspuns neliniar
nu este necesară în practică deoarece prin aplicarea metodei de proiectare la
capacitate se poate asigura un răspuns liniar al acestor elemente. În calcule
curente, pentru resorturilor se aleg legi de răspuns liniare, caracterizate de
proporționalitatea dintre deplasări și eforturi. Se pot utiliza și legi de comportare
neliniare la care rigiditatea pentru solicitarea de întindere este foarte scăzută
sau chiar nulă pentru a modela mai fidel desprinderea radierului de pe teren sub
acțiunea forțelor verticale.
Pentru calculul infrastructurii se poate recurge la următoarele strategii de
modelare:
- model de calcul distinct al infrastructurii rezemat pe mediu elastic și încărcat cu
eforturile de la baza suprastructurii asociate mobilizării complete a mecanismului
de plastificare;
- model comun al structurii rezemat pe mediu elastic în care structura este
modelată neliniar și infrastructura liniar– eforturile din elementele infrastructurii
corespund mobilizării deplasărilor orizontale asociate cutremurului de proiectare
în suprastructură;
- model comun al structurii rezemat pe mediu elastic în care structura și
infrastructura sunt modelate liniar iar eforturile din elementele infrastructurii
corespund încărcării suprastructurii cu forțe seismice de proiectare majorate,
orientativ, cu 50%-100% pentru a ține seama de supra-rezistența suprastructurii.
Utilizarea unor modele complexe de calcul în care atât structura cât și terenul să
fie modelate explicit utilizând elemente cu răspuns neliniar nu este posibilă
deocamdată în practica curentă de proiectare.

Pereții de subsol
Pereții de beton apar des în componența infrastructurilor. Din considerente
funcționale, pereții de beton sunt necesari pentru închiderea perimetrală a
construcției situată sub cota terenului amenajat.
Pereții din suprastructură continuă de regulă și în infrastructură, până la fundații,
pentru a se putea asigura transferul în condiții optime a reacțiunilor către terenul
de fundație. La construcții cu pereți perimetrali în infrastructură, unii dintre
pereții din suprastructură pot să fi întrerupți la nivelul planșeului de cotă ±0,00.
Aceștia rămân rezemați indirect pe stâlpi sau pe tălpi amplasate perpendicular
pe planul lor median. Întreruperea pereților la subsol este permisă întrucât, prin
aportul major al pereților perimetrali la rigiditatea și rezistența infrastructurii, nu
se produce o scădere a rigidității și rezistenței acesteia la forțe orizontale.
Diafragma orizontală de la cota ±0,00 asigură transmiterea forței tăietoare de la
peretele care se întrerupe către pereții perimetrali. Totuși, din cauza flexibilității
acestei diafragme, gradul de încastrare al pereților rezemați indirect se reduce.
Rezemarea indirectă a pereților din suprastructură pe placa de cotă ±0,00, fără
prezența unor stâlpi, nu este permisă deoarece această soluție structurală nu
permite controlul gradului de încastrare al peretelui și comportarea histeretică a
plăcii puternic solicitată ciclic perpendicular pe planul median prin reacțiunile
peretelui este deficitară.
În unele situații, în interiorul subsolurilor pot fi introduși pereți de beton
suplimentari față de cei care continuă în suprastructură. În această situație
condițiile de solicitare a diafragmei orizontale de cotă ±0,00 se îmbunătățesc și
deformațiile acesteia în plan orizontal se reduc semnificativ. Totuși, pereții scurți
amplasați în subsoluri în imediata vecinătate a tuburilor centrale ale clădirilor
multietajate constituie reazeme puternice pentru diafragmă și se încarcă
puternic cu forțe tăietoare fiind astfel sensibili la rupere fragilă. Necesitatea
dispunerii acestor pereți trebuie analizată de la caz la caz.
Pereții de subsol perimetrali trebuie proiectați, în cele mai multe situații, și
pentru durabilitate și impermeabilitate. Pereții de subsol fac parte din anvelopa
clădirii împiedicând pătrunderea apei subterane în subsoluri. Protecția hidrofugă
se poate face prin amplasarea unei membrane impermeabile în exteriorul
pereților perimetrali.
În unele situații se poate alege ca impermeabilizarea să se facă prin utilizarea
aditivilor în masa betonului, fără utilizarea unei membrane. Dacă fisurile sunt de
mică deschidere, aditivul de impermeabilizare în masă produce închiderea fisurii
în urma pătrunderii apei prin cristalizare. În această situație, prin armătura
dispusă în pereți trebuie să se controleze dezvoltarea fisurilor din exotermie la
valori maxime de 0,25 mm ... 0,30 mm, în funcție de tipul aditivului de
impermeabilizare utilizat. Aceasta presupune să se dispună armătura minimă
necesară pentru controlul fisurării la întindere centrică. Întinderea este generată
de faptul că deformațiile părții inferioare a peretelui sunt blocate prin legătura
creată cu radierul sau talpa de fundație. Se pot dezvolta astfel fisuri verticale
care traversează întreaga secțiune transversală, în câmpul peretelui, sau fisuri
înclinate, în zonele de colț.
Calculul ariei minime de armătura se face conform SR EN 1992-1-1. Relația de
calcul din acest standard vizează echivalarea stării de eforturi unitare de
întindere din beton de dinaintea fisurării, fct,eff, cu cea din armături, de după
fisurare. Efortul unitar de întindere în beton se stabilește în funcție de timpul
scurs de la turnare până în ziua în care se așteaptă fisurarea betonului.
Orientativ se poate considera jumătate din rezistența betonului la întindere.
Pentru limitarea deschiderii fisurilor, efortul unitar de întindere din armătură se
limitează la valori mai mici decât fyd, în funcție de deschiderea fisurii și diametrul
barelor de armătură. Pentru elemente întinse centric, cu grosimea mai mică sau
egală cu 300 mm, relația de calcul este:

Dacă grosimea peretelui este mai mare de 300 mm se ține seama de

neuniformitatea distribuției eforturilor unitare de întindere pe secțiune prin
afectarea produsului Actfct,eff cu un factor subunitar, k, cu valoarea minimă
0,65.
De exemplu, pentru limitarea deschiderii fisurilor la 0,3 mm, se permite un efort
unitar maxim σs=280 MPa în barele de armătură de diametru de 12 mm. Pentru
un beton de clasă C30/37, rezultă un procent minim de armare pe secțiune de:

În calcul s-a considerat o valoare a rezistenței medii a betonului la întindere la 2

zile de la turnare egală cu 1,45 MPa adică 0,5 din valoarea medie a rezistenței la
întindere la 28 zile.
Pentru realizarea unei incinte impermeabile trebuie luate măsuri pentru etanșa
rosturilor de turnare. Acestea pot fi rosturi verticale de turnare în perete sau
rosturi orizontale la interfața perete radier sau perete planșeu. Aceste rosturi se
pot etanșa utilizând elemente de rost speciale cum sunt cordoanele bentonitice
sau tolele metalice.
Prin aplicarea metodei de proiectare la capacitate se poate evita apariția
deformațiilor plastice în elementele infrastructurii. De aceea, aceste elemente nu
se detaliază, de regulă, pentru asigurarea ductilității. Pentru armare se respectă
regulile generale de detaliere date în CR2-1-1, pentru zona B a pereților, și SR EN
1992-1-1. Excepție fac pereții din infrastructură care se continuă în
suprastructură având zona plastică imediat deasupra planșeului de cotă ±0,00.
La acești pereți, regulile de detaliere pentru zona A se aplică și pe înălțimea
primului subsol pentru a se evita degradările cauzate de pătrunderea curgerii
armăturilor longitudinale mai jos de cota ±0,00.
Din punct de vedere al modului de încărcare și rezemare, în funcție de proporțiile
geometrice ale pereților și de amplasarea acestora în infrastructură, se disting
următoarele situații particulare:
- pereții lungi orizontali, la care raportul dintre lungimea măsurată în plan
orizontal și înălțimea este, orientativ, mai mare decât 3;
- pereții scurți la care raportul dintre lungimea măsurată în plan orizontal și
înălțimea este mai mic decât 3;
- pereții lungi verticali, la care raportul dintre înălțime și lungimea măsurată în
plan orizontal este, orientativ, mai mare decât 3.

Pereții lungi orizontali

Pereții lungi orizontali apar, de regulă, în cazul subsolurilor cu pereți perimetrali
care se dezvoltă rectiliniu pe fiecare latură a clădirii. Principalele forțe care
acționează acești pereți sunt:
- forțele axiale și momentele încovoietoare de la baza elementelor verticale ale
suprastructurii (stâlpi sau pereți);
- presiunea terenului care se exercită pe talpa de fundare;
- forțele de legătură cu pereții de subsol cu care se intersectează, după caz.
Acești pereți sunt solicitați predominant la eforturi unitare dezvoltate în direcția
orizontală paralelă cu planul medial al pereților (σx). Pentru aceste elemente se
poate considera în calcul că ipoteza geometrică a secțiunilor plane este
satisfăcută pentru solicitarea de încovoiere față de o axă orizontală
perpendiculară pe planul median. Eforturile rezultate din calculul structural se
integrează în secțiuni transversale verticale (yoz) pentru a se determina forțele
tăietoare și momentele încovoietoare care se dezvoltă în planul peretelui.
Calculul secțional se poate efectua ca pentru grinzile lungi, utilizând programe
de calcul bazate pe metoda exactă de calcul a secțiunilor de beton armat pentru
a ține seama de contribuția armăturilor intermediare. Modelul de calcul care se
utilizează în mod curent este modelul grinzii cu zăbrele asociate. Pentru calcul se
pot utiliza relațiile date în SR EN 1992-1-1 cu completările date în P100-1/2013.
Armătura longitudinală este armătura dispusă în direcția peretelui în radier sau
talpa de fundație, la partea de jos, armătura din centură și din placă, la partea
superioară, și armătura orizontală distribuită pe inima peretelui. Armătura
transversală este armătura verticală din inima peretelui.

Pereții scurți

Pereții scurți sunt elemente care apar, în general, în interiorul subsolurilor sau pe
perimetru, în cazul în care există abateri de la liniaritatea pereților perimetrali
sau aceștia sub perforați de goluri mari. Principalele forțe care încarcă un astfel
de perete sunt:
- reacțiunile verticale ale elementelor suprastructurii care reazemă pe perete
(momentul încovoietor de la baza pereților suprastructurii se pot descompune în
cupluri de forțe întindere-compresiune);
- reacțiunea orizontală a planșeului transmisă prin compresiune pe capătul
peretelui, forfecare în lungul inimii și forță de întindere în centură (armătura de
colectare);
- presiunea terenului care se exercită pe talpa de fundare sau forța verticală care
dezvoltă la interfața dintre perete și fundație (talpă sau radier);
- reacțiunea orizontală care se dezvoltă la nivelul fundației;
- forțele de legătură cu pereții de subsol cu care se intersectează, după caz;
- forțele de legătură cu planșeele intermediare, dacă acestea există.

Pentru aceste elemente pentru care ipoteza geometrică a secțiunilor plane nu

mai este acceptabilă. Eforturile care se dezvoltă paralel cu planul median pe cele
două direcții ortogonale principale (ox și oz – orizontală și verticală) sunt
apropiate ca anvergură. Integrarea eforturilor unitare în secțiuni transversale
orizontale sau verticale pentru determinarea rezultantelor acestora sub forma
momentelor „încovoietoare” și forțelor tăietoare nu mai este utilă în proiectare.
Verificarea acestor pereți se face utilizând modele de calcul speciale date în
reglementările tehnice de proiectare specifice pereților scurți. În lipsa acestora,
în funcție de situația particulară de încărcare și rezemare, se pot elabora modele
simplificate de tip „strut&tie” pentru verificarea inimii de beton la compresiune
diagonală și a armăturilor la întindere considerând mecanismul de descărcare
este de tip arc cu tirant.
Modul de cedare este de tip fragil, fără deformații plastice semnificative și
reversibile ale armăturilor, cedarea fiind cauzată în principal de forța tăietoare.
Grosimea inimii de beton are o importanță majoră în privința capacității de
rezistență. Tălpile, dacă există, nu influențează semnificativ răspunsul. În multe
situații, grosimea acestor pereți în subsol este mai mare decât grosimea cu care
aceștia continuă în suprastructură. Armăturile verticale și orizontale au rolul de a
asigura o fisurare distribuită și de îmbunătății confinarea inimii de beton din
diagonalele comprimate. Din acest punct de vedere, îndesirea agrafelor în aceste
elemente are un rol benefic asupra capacității de rezistență și deformare a
betonului comprimat.

Pereții lungi verticali

Pereții lungi verticali apar de regulă în cazul clădirilor cu mai mult de două
subsoluri, la interiorul acestora. Acești pereți sunt solicitați în principal la eforturi
unitare în direcție verticală (σz). Eforturile unitare în direcție orizontală (σx) cu
excepția zonelor de aplicare a forțelor exterioare sau de rezemare. Pereții lungi
verticali sunt încărcați, în principal, cu:
- reacțiunile elementelor suprastructurii care reazemă pe perete;
- reacțiunea orizontală a planșeului transmisă prin compresiune pe capătul
peretelui, forfecare în lungul inimii și forță de întindere în centură;
- presiunea terenului care se exercită pe talpa de fundare sau forța verticală care
dezvoltă la interfața dintre perete și fundație (talpă sau radier);
- reacțiunea orizontală care se dezvoltă la nivelul fundației.
Pereții de tipul (c) sunt solicitați la moment încovoietor, forță tăietoare și forță
axială.
Pentru aceste elemente se poate considera în calcul că ipoteza geometrică a
secțiunilor plane este satisfăcută pentru secțiunile orizontale care se rotesc ca
urmare a solicitării de încovoiere față de axa orizontală perpendiculară pe planul
median. Eforturile rezultate din calculul structural se integrează în secțiuni
transversale orizontale (xoy) pentru a se determina forțele tăietoare și
momentele încovoietoare care se dezvoltă în planul peretelui. Calculul secțional
se poate efectua ca pentru pereții lungi, utilizând programe de calcul bazate pe
metoda exactă de calcul a secțiunilor de beton armat pentru a ține seama de
contribuția armăturilor intermediare. Pentru calcul se pot utiliza relațiile date în
P100-1/2013 pentru zona B, zona unde nu se așteaptă deformații plastice
semnificative.

Radierul
Radierul este o placă groasă de beton utilizată pentru rezemarea pe teren a unei
construcții. Această placă se întinde, de regulă, sub toată construcția pe care o
susține. Aceasta soluție de fundare permite maximizarea suprafeței de
transmitere a încărcărilor la teren și, ca urmare, reducerea presiunilor pe teren în
diferite situații de încărcare (Manoliu, 1977).
Deoarece pentru realizarea radierelor sunt necesare consumuri mari de beton și
armătură utilizarea acestora trebuie făcută numai în cazul în care alte soluții de
fundare directă nu pot fi utilizate ca urmare a stării de solicitare. Radierul se
utilizează atunci când terenul de fundare este neomogen și compresibil. Un
avantaj practic al radierului este acela că poate servi ca element al anvelopei
clădirii pentru împiedicarea pătrunderii apelor subterane în construcție.
Radierele au fost inițial utilizate pentru fundarea diferitelor construcții industriale
care transmiteau solicitări puternice la fundații (coșuri de fum, castele de apă,
silozuri, clădiri adăpostind instalații industriale foarte grele etc.). În practica de
proiectare de dinainte de 1990, există puține exemple de utilizare a radierelor
pentru clădiri rezidențiale, de birouri sau administrative. Schimbarea soluțiilor
arhitecturale (majorarea deschiderilor, concentrarea pereților structurali în
anumite zone ale clădirilor, utilizarea subsolurilor multiple care coboară sub
nivelul pânzei freatice, etc.) a condus la utilizarea pe scară largă a radierelor
pentru clădiri rezidențiale sau de birouri, în special în zonele caracterizate de
terenuri compresibile. Utilizarea radierelor de grosime redusă (sub 40 cm) pentru
fundarea clădirilor ușoare unifamiliale nu reprezintă o practică curentă în
România. Acest lucru este restricționat și de prevederile codurilor de proiectare
care se adresează în principal clădirilor mari. Totuși, pentru reducerea
consumului de manoperă și a duratei de execuție în multe țări utilizarea
radierelor subțiri reprezintă o practică curentă.
Întrucât starea de solicitare a radierului variază puternic pe suprafața acestuia,
se pot utiliza diferite soluții constructive pentru optimizarea consumurilor:
- radiere cu secțiune constantă (vezi figura, a) – acesta este cel mai întâlnit tip
de radier pentru clădiri rezidențiale sau de birouri, datorită simplității execuției și
avantajului funcțional dat de suprafața superioară plană;
- radiere cu secțiune variabilă (vezi figura, b) – utilizate în situația în care starea
de solicitare variază puternic pe suprafața radierului necesitând îngroșarea local
sub un grup de elemente structurale verticale care aduc reacțiuni importante,
fața superioară rămânând plană;
- radiere cu grinzi (vezi figura, c) – utilizat atunci când elementele structurale
verticale transmit momente încovoietoare mari la fața radierului sau atunci când,
din cauza caracteristicilor terenului de fundare, radierul este încărcat de jos în
sus relativ uniform cu presiuni mari; spațiul de deasupra radierului nu are
valoare funcțională, fața superioară a acestuia nu este plană;
- radiere cu îngroșări locale sub stâlpi alcătuite ca planșeele ciuperci (vezi
figura, d) – utilizat atunci când stâlpii care transmit forțe axiale foarte mari și
spațiul de deasupra radierului nu are valoare funcțională (suprafața superioară a
radierului nu este plană);
- radiere casetate (vezi figura, e) – utilizat pentru a obține rigidități și capacități
de rezistență foarte mari, în condițiile controlului consumului de beton și
armătură – grosimea poate varia de la sub 1 m, caz în care pentru executarea
golurilor se folosesc corpuri de umplutură, la 3-4 m, caz în care pentru
executarea golurilor se folosesc elemente de cofraj reutilizabile.
Din cauza proporțiilor geometrice și a modului de încărcare, radiere sunt
solicitate predominant la moment încovoietor și forță tăietoare. Radierele se
modelează în calcul ca planșee întoarse. Principalele verificări constau în
verificarea capacității de rezistență la moment încovoietor și a capacității de
rezistență la străpungere, sub încărcările concentrate .
Grosimea minimă a radierelor specificată în reglementările tehnice naționale
este de 400 mm dar nu mai puțin de L/10, unde L este deschiderea liberă dintre
elementele verticale (NP 112/2014). Grosimi uzuale ale radierelor pentru clădiri
rezidențiale sau de birouri în București sunt: 600 mm ... 1400 mm. Pentru
structuri cu pereți dispuși concentrat într-o zonă a clădirii, radierele pot ajunge și
la 1800 mm sau chiar mai mult. La fața inferioară a radierului se toarnă un beton
de egalizare de grosime 5-10 cm pentru asigurarea condițiilor necesare montării
armăturilor.
Radiere se armează similar plăcilor. Se dispun:
- plase de armătură longitudinală dispuse la fața inferioară și fața superioară;
- plase de armătură intermediară;
- armătură transversală;
- armătură de montaj.

Armătura longitudinală se determină în principal din condiția de rezistență la

moment încovoietor. În zonele cu momente încovoietoare reduse, armătura
longitudinală poate să rezulte din condiții constructive minime pentru controlul
fisurării radierul cauzată de împiedicarea deformațiilor în plan orizontal. Plasele
de armătură se realizează din bare legate. Se utilizează bare de diametrul mediu
și mare: 16, 18, 20, 22, 25 sau 28 mm. Ținând seama de diametrul mare al
barelor, de nevoia înnădirilor prin suprapunere și de intersecția cu barele
elementelor verticale, distanța interax minimă dintre bare se recomandă să nu
fie mai mică de 150 mm. Distanța uzuală de 200 mm asigură condiții bune de
betonare, permite circulația facilă a lucrătorilor pe plase și montarea elementelor
instalațiilor. Distanța maximă între axele barelor este de 400 mm. Dacă
necesarul de armătură rezultat din calcul nu permite dispunerea barelor la
distanței mai mari de 150 mm, aceasta se pot dispune pe două rânduri.
Procentul minim de armare longitudinală, pe fiecare direcție și la fiecare față
este 0,2%. Pentru controlul fisurării se recomandă realizarea efectivă a unor
procente de armare de aproximativ 0,3%. Aceste procente minime de armare
trebuie asigurate pe toată suprafața radierului. În zonele solicitate puternic la
moment încovoietor, se pot dispune armături suplimentare față de rețeaua
generală de armare a plăcii la partea superioară sau inferioară, după caz. În
cazul radierelor cu plăci mai groase de 600 mm se recomandă dispunerea de
plase intermediare astfel încât distanța dintre plase să nu depășească 500 mm.
Aceste plase permit controlul fisurării din contracție a betonului din inima
radierului. Procentul minim de armare intermediară este 0,075%.
Controlul fisurării radierelor este important asigurarea cerințelor de
funcționalitate și durabilitate. Fisurile de deschidere mare pot favoriza
pătrunderea apei subterane în infrastructură mai ales în situațiile în care nivelul
apei freatice este situat mult deasupra cotei superioare a radierului. Acesta este
de multe ori situația clădirilor cu mai mult de două subsoluri amplasate în
București. De asemenea, în cazul clădirilor cu parcări amenajate în subsol,
degradarea feței superioare a radierului cauzată de agresiunea mecanice din
trafic se amorsează pornind de la fisurile cu deschidere mare.
În unele situații, suprafața superioară a radierului poate să fie expusă atacului
clorurilor utilizate pentru topirea gheții formate iarna pe suprafețele carosabile
din oraș. Acestea se acumulează împreună cu zăpada în special în spațiile de
gardă ale roților autovehiculelor. Dacă radierul de beton este expus coroziunii
cauzată de cloruri având altă origine decât cea marină, în regim alternativ umed-
uscat atunci clasa de expunere recomandată este XD3 („X” - eXposure, „D” -
Deicing salt, „3” - alternanta umezire-uscare) (EN1992-1-1:2004). Deoarece
subsolurile pentru parcări nu sunt încălzite și sunt expuse temperaturilor scăzute
ca urmare a golurilor mari pentru acces, din punct de vedere al atacului
înghețului și dezghețului, clasa de expunere pentru radier este XF2 (saturație
moderată cu apă cu agenți de dezghețare). Dacă betonul este supus unor
solicitări mecanice care îi produc uzură moderată, cum este cazul betonului
expus circulației vehiculelor echipate cu anvelope, clasa de expunere la solicitări
mecanice este XM1. Dacă betonul este expus unui regim alternant de umiditate –
uscare, atunci este posibilă coroziunea cauzată de carbonatare și, ca urmare,
clasa de expunere la coroziune prin carbonatare este XC4. Astfel, pentru radiere
din clădiri cu parcări amenajate în subsoluri, radierul de beton armat se
încadrează în clasele de expunere este XC4, XD3, XF2 și XM1. În funcție de
această încadrare se selectează criteriul de limitare a deschiderii fisurilor sub
încărcări curente de exploatare, valoarea acoperirii cu beton și clasa betonului.
Protejarea suprafeței betonului se poate face și prin instalarea unei membrane
elastomerice impermeabilă și rezistentă la uzură mecanică. Această membrană
trebuie să poată urmări deformațiile mari care se acumulează în dreptul fisurilor.
Impermeabilizarea radierelor se poate face prin utilizarea de membrane sau prin
utilizarea aditivilor impermeabilizatori în masa betonului. În ambele situații
trebuie acordată atenție etanșării rosturilor de turnare verticale și orizontale prin
utilizarea unor elemente de etanșare potrivite.
Din cauza volumului mare de beton, turnarea continuă a radierelor poate genera
probleme privind aprovizionarea cu beton, amplasarea pompelor de turnare,
asigurarea frontului de lucru etc. În plus, în lipsa unor rosturi de turnare în radier
se pot dezvolta eforturi mari generate de împiedicarea deformațiilor din
exotermie. De aceea, radierele se toarnă în etape, pe ploturi de turnare separate
între ele prin rosturi. Poziționarea rosturilor de turnare indicată prin proiect
trebuie să asigure:
- împărțirea radierului în volume de beton pentru care se pot asigura condiții
optime pentru aprovizionarea cu beton, transportul auto, pomparea și vibrarea
betonului;
- împărțirea radierului în suprafețe cu forme convexe (de exemplu,
dreptunghiulare);
- evitarea zonelor puternic solicitate la forță tăietoare;
- consumarea cvasi-totală a deformațiilor cauzate de fenomenul de exotermie
într-un interval de timp rezonabil.
În mod optim, ploturile se toarnă alternativ, „în șah”, pentru minimizarea
eforturilor cauzate de deformații impuse. Pentru un radier de grosime egală cu
1000 mm, suprafața unui plot nu depășește, de regulă, 1000 mp.
Pentru împărțirea în ploturi se utilizează rosturi de lucru verticale realizate din
tablă expandată sau cofraje speciale amprentate (Figura 202). Acestea se
proiectează pentru a prelua împingerile cauzate de betonul proaspăt în condițiile
unor deformații reduse. Deformația excesivă a elementelor de rost poate cauza
probleme privind calitatea betonului la rost. Tabla expandată trebuie să aibă
dimensiunea ochiurilor compatibilă cu dimensiunea maximă a agregatelor. Dacă
ochiurile tablei sunt prea mari, betonul se poate scurge prin acestea. Dimpotrivă,
dacă ochiurile sunt prea mici, rugozitatea suprafeței rostului este redusă și ridică
probleme privind conlucrarea dintre ploturi. Dacă se urmărește
impermeabilizarea radierului, în zonele de rost se amplasează elemente de
etanșare (cordoane bentonitice, tole metalice, etc.).
Dacă în zona de rost radierul este solicitat la forțe tăietoare mari se poate
recurge la realizarea rosturilor șicanate de tip „nut și feder”.
Armarea longitudinală a radierelor se poate realiza respectând următorii pași:
- se dispun plase continue de armătură din condiția de control a fisurării (0,3%)
pe toată suprafața plăcii, la fața superioară și inferioară;
- se calculează capacitatea de rezistență la moment încovoietor asigurată prin
plasele astfel dispuse;
- se identifică zonele în momentul încovoietor rezultat din calculul structural
depășește capacitatea de rezistență;
- se determină prin calcul necesarul de armătură longitudinală cu care se
suplimentează plasele continue în zone de moment maxim.

Armarea transversală se poate dispune sub forma de armături verticale sau

înclinate. Aceste armături se dispun, de regulă, localizat în zonele cu forțe
tăietoare maxime. Acestea apar în special în zonele de rezemare punctuală a
stâlpilor pe radiere.