Relația dintre două personaje dintr-un text studiat

●– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al fiecăruia dintre

personajele alese; (6p).

Procesul artistic e constituit dintr-o succesiune de etape în care autorul

povestește având ca surse propriile-i gânduri, cuvinte și devine oglindirea viziunii
sale. Astfel, ia formă creația, transpunerea fizică a unei idei ce figurează ca o punte
dintre creator, univers și alți apartenenți ai săi. Personajul literar este „fiinţă de
hârtie specifică lumii ficţiunii” în viziunea lui Roland Barthes, purtătorul de
semnificaţie a mesajului transmis, rotiţa care pune în mişcare mecanismul
universului ficţional. Relaţia dintre personaje, ca element ordonator al operei, va
deveni în timp o ipoteză de gândire şi de lucru pentru toţi marii creatori epici,
indiferent de epoca sau curentul în care au fost integraţi.

Mihail Sadoveanu este un reprezentant al epocii interbelice, perioadă ce va sta la

confluenţa benefică a tradiţionalismului evidenţiat în revistele „Viaţa românească”
a lui Garabet Ibrăileanu şi „Gândirea” lui Nechifor Crainic şi a modernismului
promovat de revista „Sburătorul” şi de cenaclul omonim conduse de E. Lovinescu.
Mihail Sadoveanu este un iniţiator al romanului traditional, considerând că datoria
unui scriitor este în primul rând faţă de valorile naţionale +aspecte revazute in
Baltag.

Personajele luate în discuție sunt: Vitoria Lipan și Gheorghiță. Ținând seama de

statutul social, aceasta este personaj-tip pentru omul simplu, din spaţiul rural,
ancorat în credinţe şi tradiţii străvechi, dar cu o mare forţă de caracter, comparabilă
cu cea a oamenilor de la munte, confruntaţi neîncetat cu natura ostilă, femeile
rămânând văduve înainte de vreme. Este personaj exponenţial, soţia lui Nechifor
Lipan, oier muntean, mamă a celor doi copii, Gheorghiţă şi Minodora, detectivul
narativ al operei. Ba mai mult, personajul reliefează mitul românesc al morţii,
preluat de către Mihail Sadoveanu din balada populară Mioriţa, prin îndeplinirea
ritualului înmormântării, Vitoria Lipan devenind astfel un ambasador al dreptăţii,
având reminiscenţe şi în mitologia egipteană prin reiterarea parcursului iniţiatic al
lui Isis în căutarea lui Osiris. Văduvia sa vine în completarea acestui statut, ea
însăşi devenind un pater familias. În ceea ce privește statutul psihologic al
personajului în discuție, acesta urmăreşte conflictul interior, fiind o fire profundă,
meditativă care nu-şi dezvăluie gândurile şi tăinuieşte bănuielile pe care i le
provoacă semnele din visele sale că lui Nechifor i s-a întâmplat ceva rău.
Necunoscuţilor întâlniţi pe tot parcursul drumului le ascunde scopul călătoriei spre
Dorna, iar atunci când participă la interogatoriul unde sunt chemaţi Calistrat Bogza
şi Ilie Cuţui, îi iscodeşte, îi provoacă să se înverşuneze unul pe celălalt, dezvăluind
făptaşii exitusului lui Nechifor. Trăieşte acut drama solitudinii, rămânând văduvă
cu cei doi copii şi îndatoririle familiale. Odată înmormântat Nechifor Lipan,
aceasta reface mitul Genezei. Cel din urmă statut, moral, creionează lectorului un
spirit justiţiar, înscris perfect în această ecuaţie a moralităţii. Vitoria urmăreşte să
restabilească dreptatea, astfel că la praznic îl îndeamnă pe Gheorghiţă să studieze
baltagul lui Bogza, precizând că are înscris pe el sânge, fiind arma crimei săvârşite
asupra lui Nechifor Lipan: Gheorghiţă, mi se pare că pe baltag e scris sânge, iar
acesta e omul care l-a ucis pe tatăl tău.

Cel de-al doilea personaj părtaș al acestei relații este Gheorghiță. Statutul social
al acestuia reliefează rolul său deținut în sânul familial, acela de a fi copilul cel
mare al lui Nechifor și al Vitoriei Lipan, dar și fratele Minodorei căruia încă nu-i
stătuseră jucăriile în cui și abia îi mijea mustăcioara, dar pe care îl trimit părinții cu
oile pe apa Jijiei. De asemenea, devine novice în drumul căutării tatălui, trecând
treptat la ipostaza inițiatului pe scara socială ceea ce-i dobândește romanului
caracter de bildungsroman. Rămâne orfan de tată când acesta decide să plece să
cumpere oi din Vatra Dornei, urmând ca responsabilitățile acestuia să îi rămână
moștenire tânărului. Vizând al doilea statut, psihologic, îl înscrie total în lupta
copilului cu vicisitudinile existenței. Mama decide să o urmeze la drum, tocmai
pentru ca să-i dovedească încredere în sine și, totodată, să observe încrederea sa
spre o maturizare precoce. Cel din urmă statut, moral, îl îndepărtează de la
transgresarea limitelor maturității, această ființă de hârtie refăcând dreptatea întru
liniștea celui ce nu a avut parte de clopot.

● evidenţierea a câte două trăsături a personajelor alese, prin două scene/secvenţe

comentate a

modului în care evoluează relația dintre cele două personaje 6 puncte

· menţionarea oricărei trăsături a personajelor alese – 2 puncte

 Relaţia dintre Vitoria şi Gheorghiţă este evidenţiată însă şi disociat, remarcându-
se modul obiectiv de individualizare a acestora. Ca orice personaj literar, ambii vor
beneficia de cele două componente intrinseci: instanţa narativă şi referentul uman.
Primul parametru vizează încadrarea estetică, ambii având astfel calitatea de
personaj central, graţie rolului în transmiterea mesajului operei şi tridimensional,
beneficiind de o evoluţie riguros construită. Dar, dacă Vitoria este personaj
principal, datorită ocurenţei din discursul narativ şi protagonist, centrând diegeza,
pozitiv (susţinând binele), bidimensional ( rămâne neschimbată în decursul,
conform taxonomiei lui Booth în Retorica romanului), ceea ce-i corespunde la
Forster în Aspecte ale romanului , personajul plat, tipul muntenecei. Gheorghiţă
este personaj secundar, masculin după sex, tridimensional (evoluează pe parcursul
operei, devenind, în urma călătoriei întreprinse, pregătit pentru a fi conducătorul
familiei), ceea ce-i corespunde la Forster, personajul rotund. Cel de-al doilea
parametru pe care sunt construite personajele vizează referentul uman sau fiinţa pe
care o imaginează, beneficiind de portret fizic şi moral. Ambii beneficiază de o
prosopografie sumară realizată de către narator. Astfel, Vitoria „nu mai era tânără”,
„avea o frumuseţe neobişnuită”, iar „Gheorghiţă era flăcău sprâncenat ş-avea ochii
ei.... un zâmbet frumos ca de fată şi abia începea să-i înfiereze mustăcioara.”Ambii
beneficiază de portret moral realizat prin caracterizare directă fie prin aserţiunile
naratorului, fie prin ale personajelor. Astfel, pe Vitoria Gheorghiţă o consideră
„fărmăcătoare”, iar bărbatul care este refuzat afirmă că nu a văzut femeie „mai
amarnică la viaţă”. Gheorghiţă este caracterizat dominant de către narator. Acesta
„nu prea era vorbăreţ, dar ştia să  spuie destul de bine despre cele ce văzuse.”

Partea cea mai amplă a portretului moral se compune prin caracterizare indirectă,
trăsăturile morale ale personajelor deducându-se din comportamentul acestora.
Vitoria este pricepută, harnică, gospodină, ducând grijile unei gospodării în absența
soțului ei.

Întreprinzătoare și prevăzătoare, ea duce banii la preot, pentru a nu fi jefuită.

Adeptă a legii strămoșești, aceasta o combate pe Minodora ce e deschisă spre
elemente noi : coc, bluză. Devine superstițioasă când îl visează pe Nechifor în apă
tulbure și o macină gândul că acesta a pățit ceva rău și nu se mai întoarce. În
căutarea soțului ei, se ghidează după elementele naturii: zăpadă, ploaie, vânt ce o
ajută în căutarea adevărului. Odată împlinită datina pentru cel ucis, totul reintră în
tiparul vieții țărănești.
 În altă ordine de idei, Gheorghiţă este tipul flăcăului neiniţiat, ascultător, în ciuda
reticenţelor sale privind necesitatea plecării în căutarea tatălui, este naiv, crezând în
autenticitatea legendei de la Piatra Teiului. Îşi dă seama că drumul pe care îl
parcurge este important pentru evoluţia sa şi permanent este foarte atent, ia aminte
mereu la spusele Vitoriei şi învaţă din tot ce trăieşte. Coborârea în râpă, pentru a
priveghea îndurerat rămăşiţele tatălui său este un prim moment al maturizării,
demonstrând în acelaşi timp şi sentimentele filiale autentice. Riposta fizică la
adresa lui Calistrat Bogza finalizează această maturizare, el fiind acum bărbat, iar
Vitoria se sfătuieşte cu el. Raportat la acest personaj, opera capătă valoare de
bildungsroman, prezentându-l evolutiv.

Încă din primele secvenţe ale operei, prin caracterizarea indirectă, lectorul
observă ca trăsătură dominantă a celor două personaje, ambiția/perseverența ieșită
din comun.

O primă secvență relevantă pentru trăsătura personajelor sadoveniene este cea a

refacerii drumului pe care l-a parcurs Nechifor Lipan, dovedind aici o intuiţie
desăvârşită a Vitoriei Lipan și o încredere totală a lui Gherghiță în mama lui,
reuşind să culeagă cu abilitate informaţii de la toţi cei din jur. Aceștia pleacă în
căutarea omului cu căciulă brumărie din Măgura Tarcăului, ajungând la Mănăstirea
Bistriţa unde vorbesc cu primele surse informaţionale, poliţaiul şi prefectul, iar
apoi sosesc la Donea, spunând că-l caută pe Nechifor pentru nişte bani. Sunt
îndrumați spre Călugăreni la casa lui David în care vor depăna amintiri despre
Nechifor. Ajung la moş Pricop în Fărcaşa ce-i spune că-i potcovise calul, iar la
Cruci dau de un mariaj, urmând ca la Borca să cadă într-o cumetrie, iar la Vatra
Dornei află că în noiembrie, Nechifor Lipan cumpărase 300 de oi. În cârciumele de
la Broşteni şi Păltiniş găsesc noi informaţii, iar la Sabasa întâlnesc câinele Lupu în
curtea unui gospodar ce-i va conduce la Suha, în grota în care descoperă
osemintele soţului.

O altă secvență relevantă pentru reliefarea trăsăturii acestor personaje este cea
finală, în care Vitoria, veritabil Hamlet feminin, reconstituie crima și împlinește
aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme, susținută din urmă
de fiul acesteia. Cu o tactică psihologică, Vitoria Lipan îi supune pe cei doi ucigaşi,
Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, unui interogatoriu, bazat pe o stare de tensiune psihică
dusă la extrem chiar şi cu toți participanții la praznic pentru a determina
deconspirarea răufăcătorilor, urmând ca Gheorghiță să refacă ordinea divină.
Aceasta povestește crima și îl împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar:
Cine ucide om- spune un personaj- nu se poate să scape de pedeapsa
dumnezeiască. Cei doi se înscrie în principiile etice ale poporului român, filtrate
printr-o inteligenţă deosebită, dincolo de opinia lui Anastase Balmez.

Un prim element de structură, de compoziţie şi de limbaj al textului narativ

studiat, pentru construcţia personajului se datorează conflictului, văzut ca un
element ordonator al compoziţiei romaneşti. Acesta se manifestă la nivelul
diegezei, camotor al desfăşurării evenimentelor. Se încadrează în următoarea
dihotomie : manifest ceinclude conflictul interior din conştiinţa personajului, între
principii şi/sau sentimente contradictorii, exterior între două personaje, individ şi
societate şi conflictul latent carepersistă mocnit, în subsidiar. La nivelul romanului
luat în discuţie, lectorul decriptează conflictul dominant, cel exterior-manifest
dintre Vitoria Lipan şi Calistrat Bogza ori Ilie Cuțui, dar şi cel interior, plasat la
nivelul trăirolor lăuntrice ale Vitoriei din cauza întârzierii soțului său.

Cel de-al doilea element de structură scoate în relief incipitul. Acesta este o
formulă specifică de a începe o naraţiune, numit de Gerard Genette phrase-seuil.
Astfel, incipitul operei sadoveniene a fost citat ca fiind de tip captatio
benevolentiare prin integrarea aspectelor ce vizează viaţa de la munte cu oamenii şi
datinile specifice. Vitoria Lipan trăieşte la rândul ei, această viaţă grea în care
bărbaţii sunt pricepuţi oieri sau muncesc la pădure, iar femeile „trag lâna în
fuşalăi”. Soţul muntencei, Nechifor, este plecat la Dorna cu oile. Familia Lipan îl
include şi pe tânărul Gheorghiţă, un flăcău de saptesprezece ani, şi pe Minodora la
care se adaugă istorisirea lui Nechifor Lipan la cumetrii şi nunţi conform căreia
fiecărui popor i-a hărăzit Dumnezeu un meşteşug : sârbului i-a pus în mână sapa,
pe ungur l-a făcut fudul, pe boieri i –a lăsat să trăiască în răutate şi ticăloşie, doar
muntenilor că au ajuns cei din urmă, le-a dat o nimă uşoară şi neveste harnice şi
iubeţe.

Comunicarea narativă se bazează pe interdependenţa instanţelor sale definitorii,

acestea fiind autorul, naratorul, naratarul şi personajele. Autorul concret, creatorul
real al operei literare, adresează, ca destinator, un mesaj literar cititorului concret,
care funcţionează ca destinatar/receptor. Autorul concret şi cititorul concret sunt
personalităţi istorice şi biografice, ce nu aparţin operei literare, însă se situează în
lumea reală unde ele duc, independent de textul literar, o viaţă autonomă.Cea mai
importantă instanţă narativă este naratorul, adică „fiinţa de hârtie” care îşi asumă
actul narării. În acest text naratorul este unul /heterodiegetic, deoarece narează la
persoana III, dovadă fiind verbele începe, trece, auctorial, deoarece (+-) narând
retrospectiv, cunoaşte toate amănuntele istoriei povestite extradiegetic, deoarece nu
este implicat ca personaj, omniscient, deorece cunoaşte toate amănuntele despre
diegeză şi personaje. Autorul concret, creatorul real al operei literare, adresează, ca
destinator, un mesaj literar cititorului concret, care funcţionează ca
destinatar/receptor. Autorul concret şi cititorul concret sunt personalităţi istorice şi
biografice, ce nu aparţin operei literare, însă se situează în lumea reală unde ele
duc, independent de textul literar, o viaţă autonomă. Cititorul concret este orice
lector prezumtiv al operei sale.
Parafrazându-l pe Tudor Arghezi, scriitorul nu moare niciodată, moare omul, dar
rămâne opera sa ce dăinuie în pariul cu Timpul.