Jules Verne

44
Frații Kip
Jules Verne – Les Frères Kip, Magasin d'éducation et de
récréation 01.01-15.12.1902 (feuilleton); 20.11.1902
Éditions Hetzel, Paris, 1902

Jules Verne – Fraţii Kip, Editura ErcPress, Bucureşti,

2010 Traducere: Daniel Adrian Olaru

Prima ediţie în limba română a apărut în anul 1944,

traducere de N. Săftoiu

Ilustraţii de George Roux

Ediţia electronică ver. 1.0 Dyo67 & Fizikant

Cuprins

PARTEA I
Capitolul I Taverna Three Magpies
Capitolul II Bricul James Cook
Capitolul III Vin Mod în acţiune
Capitolul IV La Wellington
Capitolul V Câteva zile de navigaţie
Capitolul VI La orizont, Insula Norfolk
Capitolul VII Cei doi fraţi
Capitolul VIII Marea de Coral
Capitolul IX Traversând Arhipelagul Louisiade
Capitolul X Navigând spre nord
Capitolul XI Port Praslin
Capitolul XII Trei săptămâni în arhipelag
Capitolul XIII Asasinatul
Capitolul XIV Incidente
PARTEA II
Capitolul I Hobart Town
Capitolul II Proiecte de viitor
Capitolul III Ultima mişcare
Capitolul IV În faţa Consiliului maritim
Capitolul V Urmările afacerii
Capitolul VI Verdictul
Capitolul VII În aşteptarea execuţiei
Capitolul VIII Port Arthur
Capitolul IX Împreună
Capitolul X Fenienii
Capitolul XI Biletul
Capitolul XII Fâşia de pământ Saint James
Capitolul XIII Evadarea
Capitolul XIV Urmările afacerii
Capitolul XV O nouă dovadă
Capitolul XVI Concluzia
1
PARTEA I

2
 Capitolul I
Taverna Three Magpies1

În acea perioadă, 1885, la patruzeci şi şase de ani după ce

a fost ocupată de Marea Britanie, făcând-o dependentă de
Noua Scoţie de Sud, la treizeci şi doi de ani după ce s-a
desprins de Coroană şi s-a autoguvernat ca o colonie
independentă, Noua Zeelandă era încă sfâşiată de febra
endemică a aurului. Tulburările pe care le-a provocat această
febră nu au fost la fel de distructive aşa cum s-au manifestat
în anumite provincii ale continentului australian. Totuşi, în
urma acestei căutări furibunde a metalului preţios au
rezultat tulburări regretabile, care au afectat populaţiile celor
două insule. Provincia Otago, cuprinzând partea meridională
a regiunii Tawaï Punamu, a fost invadată de căutări de
filoane. Zăcămintele de la Clutha atrăgeau numeroşi
aventurieri. Astfel, s-a estimat că profitul zăcămintelor
aurifere ale Noii Zeelande, între 1864 şi 1889, se ridica la o
mie două sute de milioane de franci.
Australienii, chinezii nu au fost singurii care s-au abătut
ca nişte păsări de pradă asupra acestor bogăţii, ei fiind
urmaţi de americani şi de europeni. Şi ne mai putem mira de
faptul că echipajele navelor de comerţ cu destinaţia
Auckland, Wellington, Christchurch, Napier, Invercargill,
Dunedin nu au fost destul de hotărâte pentru a rezista
acestei atracţii imediat după sosirea lor în porturile
respective?… În van au încercat căpitanii să-i reţină pe
mateloţi; în zadar le-au cerut ajutorul autorităţile maritime!…
Dezertările erau în masă, iar radele porturilor se umpleau cu
ambarcaţiuni care, din lipsă de oameni, nu puteau ieşi în
larg.

1
Three Magpies – Trei Coţofene (eng.)
3
 Printre acestea, la Dunedin, a fost remarcat bricul 2 englez
James Cook.
Dintre cei opt mateloţi, aparţinând personalului
ambarcaţiunii, doar patru nu au abandonat deloc puntea,
ceilalţi debarcând cu ferma hotărâre să nu se mai reîmbarce.
La douăsprezece ore după dispariţia lor, ei trebuie să fi
ajuns departe de Dunedin, îndreptându-se spre zăcămintele
provinciei. Aflat în escală vreme de cincisprezece zile, cu
mărfurile încărcate şi cu nava sa gata să-şi ridice ancora,
căpitanul nu reuşise să-i înlocuiască pe cei dispăruţi. Nici
momeala cu câştiguri mai mari, nici perspectiva unei călătorii
de numai câteva luni nu i-au adus noi recruţi şi mai exista şi
teama ca oamenii rămaşi la bord să nu fie tentaţi să se
alăture camarazilor dezertori. Astfel, în timp ce căpitanul
căuta la rândul lui mateloţi, Flig Balt, şeful de echipaj al
navei James Cook, îşi căuta oameni pentru completarea
echipajului prin taverne sau prin intermediul celor care
închiriau camere.
Dunedin este situat pe coasta sud-estică a acestei insule
din sud, pe care Strâmtoarea Cook o separă de insula de nord
– în limba indigenă Tawaï Punamu şi Ika na Maui, care
alcătuiesc Noua Zeelandă. În 1839, în locul ocupat de oraş,
Dumont d’Urville nu a găsit decât câteva corturi maori, acolo
unde vedem astăzi palate, hoteluri, scuaruri pline de
verdeaţă, străzi pe care circulă tramvaie, gări, antrepozite,
pieţe, bănci, biserici, colegii, spitale, cartiere pline de viaţă,
periferii care se măresc neîncetat. Este un oraş industrial şi
comercial, bogat şi luxos, din care pleacă în toate direcţiile
multiple reţele de cale ferată. Aşezarea numără aproape cinci
mii de locuitori, populaţie mai puţin numeroasă decât cea din
Auckland, capitala Insulei de Nord, dar mai numeroasă decât
cea din Wellington, sediul guvernului coloniei neo-zeelandeze.

2
bric – navă cu două catarge, cu pânze pătrate şi bompres, uneori
şi cu motor, folosită în trecut în scopuri militare.
4
 La periferia oraşului, dispus în formă de amfiteatru pe o
colină, se întinde portul, în care navele de orice tonaj au
acces în urma amenajării unui canal plecând de la Fort
Chalmers.
Printre tavernele care au copleşit acest cartier periferic,
una dintre cele mai zgomotoase şi cu cei mai mulţi clienţi era
cea a lui Adam Fry, hotelierul stabilimentului Three Magpies.
Acest bărbat corpolent, aprins la faţă, nu preţuia altceva
decât băuturile de pe tejgheaua lui, la fel ca şi clienţii săi
obişnuiţi, toţi nişte şnapani şi nişte beţivi.
În acea seară, doi consumatori erau aşezaţi la o masă într-
un colţ, în faţa a două pahare şi a unei sticle cu gin pe
jumătate pline, pe care o vor goli până la ultimul strop înainte
de a părăsi taverna. Erau marinarii de pe James Cook, şeful
de echipaj Flig Balt, în compania unui matelot numit Vin
Mod.
— Tot îţi mai este sete, Mod?… întrebă Flig Balt umplând
paharul invitatului său.
— Întotdeauna între mese, domnule Balt, răspunse
matelotul. Ginul după whisky, iar whisky-ul după gin!… Asta
nu mă împiedică să vorbesc, să ascult şi să observ!… Mai
mult, ochii văd mai limpede, urechile sunt mai fine şi limba
mai ascuţită!…
Putem fi convinşi că, la Vin Mod, aceste organe funcţionau
cu o uşurinţă admirabilă în mijlocul gălăgiei din tavernă.
Matelotul era un individ mărunţel, în vârstă de treizeci şi
cinci de ani, slab, suplu, musculos, cu o figură de dihor, cu
nasul coroiat, ochii vii, în care părea să scânteieze o flacăra
alcoolică, un bot ascuţit, am putea spune, dinţi de şobolan,
fizionomie şireată, inteligentă. Perfect capabil să ajute într-o
afacere necurată, ca şi însoţitorul lui, care o ştia foarte bine,
ei se preţuiau şi contau unul pe altul.
— Trebuie totuşi să terminăm odată cu asta… spuse Flig
Balt cu o voce dură, lovind cu pumnul în masă.

5
 — Nu trebuie decât să alegem din grămadă! replică Vin
Mod.

6
7
 Şi arătă spre grupurile de muşterii care beau, cântau,
înjurând prin vaporii de alcool şi prin fumul de ţigară, care
plutea în atmosfera încinsă a sălii, unde abia se mai putea
respira.
Flig Balt, în vârstă de treizeci şi nouă de ani, era de
înălţime medie, cu umerii laţi, un cap mare şi membre
viguroase. Dacă îi vedeai figura o singură dată, cu siguranţă
n-o uitai: un neg uriaş pe obrazul stâng, ochi de o duritate
înspăimântătoare, sprâncene subţiri şi ondulate, barbişon
roşiatic după moda americană, fără mustăţi, pe scurt,
fizionomia unui om duşmănos, gelos, răzbunător. În prima
călătorie pe James Cook, el se îmbarcase ca şef de echipaj, cu
câteva luni în urmă. Originar din Queenstown, un port al
Regatului Unit, actele arătau că este irlandez din naştere.
Dar, cutreierând mările de douăzeci de ani, nu i se cunoşteau
părinţii. Şi câţi dintre aceşti marinari nu au altă familie decât
camarazii de bord, din altă ţară decât nava în curs de
navigare! Se pare că naţionalitatea se schimbă odată cu cea a
navei. Referitor la serviciul său, Flig Balt îl făcea cu
severitate, punctual, şi, cu toate că era şef de echipaj,
îndeplinea la bord şi funcţiile secundului. Astfel, căpitanul
Gibson credea că se putea bizui pe Balt, dar rezervându-şi
comanda bricului.
În realitate, Flig Balt nu era decât un ticălos în căutarea
vreunei afaceri necurate, aţâţat de acest Vin Mod, care avea
asupra lui o influenţă detestabilă şi îl domina cu o
incontestabilă superioritate. Şi probabil că va găsi prilejul să-
şi pună în aplicare intenţiile criminale…
— Vă repet, zise matelotul, că în această tavernă nu ne
rămâne decât să alegem cu ochii închişi… Vom întâlni aici
oamenii care ne trebuie, şi dispuşi să facă negoţ pentru
beneficiul lor…
— Ar trebui mai întâi, observă Flig Balt, să ştim de unde
vin…

8
 — Este inutil, mai ales că ei vor merge unde vom vrea noi,
meştere Balt!… Din momentul în care-i recrutăm din clientela
lui Adam Fry, nu ne mai rămâne decât să avem încredere în
ei!
Şi, în definitiv, reputaţia acestui cabaret de joasă speţă nu
mai trebuia discutată. Poliţia putea să arunce aici oricând
plasa fără să rişte să prindă în ea vreun om cinstit şi care să
nu fi avut deja de-a face cu ea. Deşi căpitanul Gibson avea
nevoie neapărat să-şi completeze echipajul prin orice
mijloace, el nu s-ar fi adresat clienţilor tavernei Three
Magpies. Iar Flig Balt s-a ferit să-i spună că va merge să
angajeze oameni în această tavernă.
Unica sală, mobilată cu mese, bănci, scaune, o tejghea în
spatele căreia stătea hotelierul, rafturi pline cu sticle, era
luminată prin două ferestre prevăzute cu bare de fier şi care
dădeau într-o stradă îngustă cu ieşire la chei. Se intra pe o
uşă cu o închizătoare mare şi cu un zăvor la fel de mare,
deasupra căruia atârna o emblemă, reprezentând trei
coţofene pictate în culori ţipătoare, care se sfâşiau cu lovituri
de cioc – emblemă demnă de local. În luna octombrie,
noaptea durează opt ore şi jumătate, chiar şi la începutul
sezonului frumos, la 45° latitudine sudică. Mai multe lămpi
din metal, funcţionând cu petrol, care mirosea oribil, ardeau,
suspendate deasupra tejghelei şi a meselor. Cele care
pâlpâiau erau lăsate să pâlpâie; cele al căror fitil, aproape
consumat în întregime, sfârâia, erau lăsate să sfârâie.
Această lumină difuză era de ajuns. Când este vorba doar să
bei, nu e nevoie să vezi clar. Paharele găsesc fără greutate
drumul spre gură.
Vreo douăzeci de mateloţi stăteau pe bănci şi pe scaune,
oameni de toate naţionalităţile, americani, englezi, irlandezi,
olandezi, majoritatea dezertori, unii gata să plece în căutarea
aurului, ceilalţi abia reveniţi şi cheltuindu-şi ultimele pepite.
Discutau aprins, cântau, urlau atât de tare, încât un foc de

9
revolver nici nu s-ar fi auzit în acel vacarm asurzitor.
Jumătate dintre ei erau beţi în urma nenumăratelor pahare
cu băuturi amestecate, pe care gâturile lor le absorbeau
maşinal şi a căror tărie şi arsură nu le mai simţeau. Unii se
ridicau cu greutate, clătinându-se, apoi cădeau la loc. Adam
Fry, ajutat de un chelner, un indigen viguros, îi ridica, îi
trăgea şi îi arunca într-un colţ „en pagale 3”, pentru a folosi o
expresie din argoul maritim. Uşa localului scârţâia din
încheieturi. Unii ieşeau, ţinându-se de pereţi, împleticindu-
se, apoi se întindeau cât erau de lungi pe rigole, în timp ce
alţii intrau şi se aşezau pe locurile rămase libere. Când se
recunoşteau, aveau loc schimburi grosolane de cuvinte şi
strângeri de mână puternice, bărbăteşti, de trosneau oasele.
Camarazii se revedeau după o căutare îndelungată a aurului
în zăcămintele din Otago. De asemenea, uneori, vorbe
necuviincioase, glume fără perdea, injurii, provocări erau
adresate de la o masă la alta. Într-o asemenea atmosferă,
seara se putea încheia oricând cu vreo încăierare personală,
care ar fi degenerat apoi într-o bătălie generală. De altfel,
asemenea evenimente nu constituiau ceva nou pentru patron
şi obişnuiţii tavernei Three Magpies.
Flig Balt şi Vin Mod continuau să observe curioşi toată
această lume pestriţă, tăcuţi, pândind momentul de a intra şi
ei în vorbă, la prima ocazie ivită.
— În fond, despre ce este vorba?… întrebă matelotul,
rezemându-se în coate şi apropiindu-se puţin de şeful de
echipaj. Este vorba să înlocuim patru oameni care ne-au
părăsit… Ei bine, pe aceia nu trebuie să-i regretăm… oricum
nu ne-ar fi urmat!… Vă repet, aici vom găsi oamenii care ne
trebuie… Să mor spânzurat dacă e vreunul dintre aceşti
şmecheri căruia nu i-ar surâde ideea de a fura o navă bună,

3
pagale – termen din marină (origine necunoscută), semnificând în
mare grabă; a arunca obiecte în grabă în cala unei nave, adică a le
arunca aproape la întâmplare. (eng., fr.)
10
să străbată Pacificul, în loc să revină la Hobart Town… şi
până la urmă rămâne aşa cum am stabilit, nu este aşa?
— Aşa rămâne, răspunse Flig Balt.
— Atunci, să socotim, reluă Vin Mod. Patru dintre aceşti
băieţi curajoşi, bucătarul Koa, dumneavoastră şi eu,
împotriva căpitanului, ceilalţi trei şi musul 4, e mai mult decât
ne trebuie pentru a avea dreptate în această privinţă!… Într-o
dimineaţă, intrăm în cabina lui Gibson… nu mai e nimeni!…
Facem apelul echipajului… lipsesc trei oameni!… Câteva
valuri mari i-a luat în timpul cartului de noapte… Asta se
întâmplă chiar şi pe vreme calmă… Şi apoi James Cook nu
mai apare… A pierit în largul Pacificului… Nici nu se mai
pune problema că a dispărut… şi, sub alt nume… un nume
drăguţ… Pretty Girl, de exemplu, navighează de la o insulă la
alta, făcându-şi onestul trafic, căpitan Flig Balt, maistru Vin
Mod… îşi completează echipajul cu doi sau trei cheflii solizi,
care se găsesc peste tot în porturile din est sau din vest… Şi
fiecare îşi obţine astfel aici mica lui avere în loc de un câştig
mizer, băut, în general, înainte de a fi încasat!
Puţin conta că zgomotul împiedica uneori cuvintele lui Vin
Mod să ajungă la urechea lui Flig Balt. Acesta nu avea nevoie
să le audă. Tot ceea ce spunea însoţitorul lui îşi spunea şi el.
Adoptase o atitudine în sensul că treaba era ca şi rezolvată şi
nu urmărea decât să se asigure că va fi rezolvată. Astfel,
singura observaţie pe care o făcu fu următoarea:
— Cei patru noi recruţi, tu şi cu mine, şase contra cinci,
inclusiv musul… de acord! Dar uiţi cumva că trebuie să-l
îmbarcăm la Wellington pe armatorul Hawkins şi pe fiul
căpitanului?…
— Într-adevăr… dacă vom naviga spre Wellington
părăsind Dunedin… Dar dacă nu ne vom îndrepta acolo…
— Cu un vânt bun ajungem în patruzeci şi opt de ore,

4
mus – elev marinar; ajutor al timonierului (schipărului) la bordul
unei ambarcaţii cu vele.
11
reluă maistrul Balt, şi dacă nu e sigur că vom reuşi să-i
aruncăm peste bord în timpul traversării…
— Ce contează!… strigă Vin Mod. Nu vă neliniştiţi, chiar
dacă Hawkins şi fiul lui Gibson sunt la bord!… Vor fi aruncaţi
peste bastingaj5 înainte să-şi dea seama!… Esenţialul e de a
recruta camarazi cărora nu le va păsa de viaţa unui om mai
mult decât o veche pipă ieşită din uz… oameni curajoşi, care
nu se tem de nimic… şi trebuie să-i găsim aici…
— Să-i găsim, răspunse maistrul Balt.
Şi amândoi începură să-i privească mai atent pe clienţii lui
Adam Fry, dintre care unii, de altfel, îi priveau la rândul lor
cu o oarecare insistenţă.
— Uite, spuse Vin Mod, acesta… o matahală cu alură de
boxer, cu capul lui enorm… Dacă nu a făcut deja de zece ori
mai mult decât suficient pentru a merita să fie spânzurat…
— Da, răspunse maistrul Balt, îmi pare destul de bun…
— Şi cel de acolo… care nu are decât un ochi… şi ce ochi!
… Fiţi sigur că nu l-a pierdut pe celălalt într-o bătălie în care
avea dreptate…
— Pe legea mea, dacă va accepta, Vin…
— Va accepta…
— Totuşi, remarcă Flig Balt, nu le putem spune dinainte…
— Nu le vom zice şi, la momentul potrivit, nu vor face
nazuri!… Şi uitaţi-l şi pe ăsta care intră!… Din simplul fapt că
a trântit uşa în urma sa, ne dăm uşor seama că poliţia e pe
urmele lui…
— Să-i oferim de băut… spuse maistrul Balt.
— Şi pariez pe capul meu, contra unei sticle cu gin, că nu
va refuza!… Apoi, dincolo… specia aceea de urs cu boneta lui
de marinar pusă într-o parte, mi se pare că a navigat mai
mult în fundul calei decât pe puntea din faţă, şi că a avut cel
mai adesea picioarele legate decât mâinile libere!…

5
bastingaj – parapet aşezat de-a lungul bordului unei nave, format
din nişte cutii speciale, în care se păstrează efectele echipajului.
12
 Fapt este că cei patru indivizi desemnaţi de Vin Mod
reprezentau genul de şnapani hotărâţi, gata pentru orice
faptă reprobabilă, cu iz de câştig. Astfel, în cazul în care Flig
Balt îi recruta, se punea întrebarea dacă Gibson ar fi
consimţit să îmbarce mateloţi de teapa asta!… Mai mult, ar fi
fost inutil să li se ceară actele: oricum nu aveau.
Rămânea de văzut dacă oamenii în cauză erau dispuşi să
fie de acord cu un angajament, dacă, mai precis, nu ar fi
dezertat de la bord cu prima ocazie sau nu şi-ar fi schimbat
bluza de marinar pe vesta căutătorului de aur. Oricum, nu s-
ar fi oferit singuri, şi ne putem întreba ce mutre ar fi făcut la
propunerea de a se îmbarca pe James Cook?… Nu o vom şti
decât după ce li se va vorbi despre asta, la un pahar cu gin
sau cu whisky, la alegerea lor.
— Hei… prietene… un pahar… spuse Vin Mod, care îl
ademeni pe nou-sosit spre masa unde era aşezat lângă Flig
Balt.
— Două… dacă vreţi… răspunse matelotul, plescăindu-şi
limba.
— Trei… patru… şase… sau chiar douăsprezce, dacă ai
gâtul uscat!
Len Cannon – era numele lui, sau cel puţin cel pe care şi-l
dădea – se aşeză fără menajamente şi ferm hotărât că va
ajunge uşor la al doisprezecelea pahar. Apoi, înţelegând că nu
îi va fi potolită setea – admiţând că era totuşi posibil – pentru
ochii lui frumoşi şi frizura haioasă, întrebă cu o voce răguşită
de abuzul de alcool:
— Care-i treaba?…
Vin Mod îi explică sumar: bricul James Cook e pe cale de a
ridica ancora… câştiguri mari… o navigare de câteva luni…
simplu cabotaj6 de la o insulă la alta… hrană bună… băutură
din belşug şi de calitate bună… un căpitan care se va

6
cabotaj – navigaţie comercială de-a lungul coastei; transport naval
de mărfuri între porturi apropiate.
13
consulta cu maistrul său de echipaj, Flig Balt, aici de faţă,
referitor la bunăstarea oamenilor… port de destinaţie Hobart
Town, în sfârşit, tot ceea ce poate seduce un matelot care
doreşte să se distreze în timpul escalelor… şi fără să fie
nevoie de a arăta actele vreunui comisar de marină… iar dacă
are vreun prieten strâmtorat, în căutarea unei îmbarcări, ar fi
de ajuns să-l arate, dacă se găseşte la această oră în taverna
Three Magpies…

Dunedin văzut de pe Roslyn

Fotografie de J. Valentine and Sons, Dundee
Len Cannon îl privi pe maistrul Flig Balt şi pe însoţitorul
său încruntând din sprâncene. Ce însemna, pe bună
dreptate, această propunere?… Ce ascundea ea?… În sfârşit,
oricât de avantajoasă părea, Len Cannon nu răspunse decât
printr-un cuvânt:
— Nu…
— Nu ai dreptate!… spuse Vin Mod.
— Posibil… dar nu pot să mă îmbarc…

14
 — De ce?
— Mă însor curând!…
— Haida de!…
— Da… Kate Verdax… o văduvă…
— Ei! prietene, replică Vin Mod bătându-l pe umăr, dacă te
vei însura vreodată, nu Kate Verdax va fi aleasa, ci Kate
Gibbet… văduva spânzurătoare!
Len Cannon începu să râdă şi îşi goli paharul dintr-o
singură înghiţitură. Totuşi, în pofida insistenţelor maistrului
Balt, îşi menţinu refuzul, se ridică şi se alătură unui grup
zgomotos, unde tocmai erau schimbate nişte provocări
violente.
— Să luăm altul! zise Vin Mod, nedescurajat de primul
eşec.
De data aceasta, lăsându-l pe maistrul Balt, se ridică de la
masă şi se aşeză apoi lângă un matelot aflat la o masă dintr-
un colţ al sălii. Acesta, de aceeaşi teapă cu Cannon, era însă
mai puţin comunicativ, preferând să discute, fără îndoială,
mai mult cu sticla din faţa lui, o conversaţie interminabilă, ce
părea să-i fie de ajuns.
Vin Mod intră repede în subiect:
— Pot să-ţi cunosc numele?
— Numele meu?… întrebă matelotul după câteva clipe de
ezitare.
— Da…
— Şi care este al tău?…
— Vin Mod.
— Şi cine e?…
— Un marinar de pe bricul James Cook, aflat în escală la
Dunedin…
— Şi de ce Vin Mod vrea să-mi ştie numele?…
— În eventualitatea în care l-ar putea înscrie pe lista
echipajului nostru…
— Kyle… numele meu… răspunse matelotul, dar îl păstrez

15
pentru o ocazie mai bună…
— Dacă se iveşte, prietene…
— Se găseşte întotdeauna!
Şi Kyle îi întoarse spatele lui Vin Mod, pe care acest al
doilea refuz îl făcu, probabil, mai puţin încrezător. Era ca o
Bursă această tavernă a lui Adam Fry, iar cererile depăşeau
cu mult ofertele, ceea ce lăsa puţine şanse de reuşită.
Într-adevăr, vizavi de alţi doi clienţi, aflaţi într-o dispută
lungă pentru cumpărarea ultimei sticle cu vin cu ultimul
şiling7, rezultatul fu identic. Sexton, un irlandez, Bryce, un
american, mai degrabă plecau pe jos în America şi în Irlanda
decât să se îmbarce, fie că era vorba de iahtul Maiestăţii Sale
Regina Marii Britanii sau de cel mai bun crucişător al
Statelor Unite…
Câteva încercări de angajare, chiar cu ajutorul lui Adam
Fry, fură fără rezultat, iar Vin Mod reveni destul de cătrănit la
masa lui Flig Balt.
— Nimic de făcut?… întrebă acesta.
— Nimic, absolut nimic, meştere Balt.
— Nu mai există şi alte taverne în vecinătate în afară de
Three Magpies?…
— Ba da, răspunse Vin Mod, dar, din moment ce nu am
recrutat pe nimeni aici, nu vom recruta nici în altă parte!
Flig Balt nu-şi putu reţine o înjurătură însoţită de o
lovitură straşnică de pumn în masă, care făcu să tresalte
paharele şi sticlele. Proiectul lui era pe cale să eşueze?… Nu
va reuşi, oare, să introducă patru oameni de soi în echipajul
navei James Cook?… Va fi completat până la urmă cu
mateloţi de treabă, care vor ţine cu căpitanul Gibson?… Este
adevărat, cei buni lipseau întocmai ca şi cei răi, şi s-ar fi
scurs, fără îndoială, săptămâni înainte ca bricul, din lipsă de
personal, să poată ieşi în larg.

7
şiling – monedă divizionară englezească, valorând a 20-a parte
dintr-o liră sterlină.
16
 Cu toate acestea, trebuia căutat în altă parte. Cabaretele
cu mateloţi nu lipseau în cartier şi, aşa cum spunea Vin Mod,
acolo se găseau nu numai biserici sau bănci. Flig Balt tocmai
se pregătea să plătească nota, când un zgomot asurzitor se
auzi din cealaltă parte a sălii.
Discuţia dintre Sexton şi Bryce, privind problema plăţii,
luase o turnură îngrijorătoare. Amândoi băuseră, cu
siguranţă, mai mult decât le permitea buzunarul. Or, Adam
Fry nu era omul care să fie de acord cu datul pe datorie,
chiar dacă era vorba doar de câţiva penny 8. Însă ei aveau de
plătit mai mult, adică doi şilingi, şi îi vor plăti sau poliţia va
interveni şi îi va băga la zdup, tot acolo unde fuseseră nu o
dată pentru lovituri, injurii şi delicte de tot felul.
Hotelierul tavernei Three Magpies, prevenit de chelner, în
încercarea de a-şi cere plata, pe care Sexton şi Bryce nu ar fi
putut să o achite, a şi trecut la fapte, scotocind buzunarele
celor doi, din nefericire la fel de goale de orice monede pe cât
erau ei plini de whisky şi de gin. Era, oare, posibil ca
intervenţia lui Vin Mod, cu banii în mână, să fi fost eficace şi
cei doi mateloţi să fi acceptat câţiva piaştri avans în vederea
câştigurilor viitoare?… El încercă, dar fu trimis la dracu’…
Pendulând între dorinţa de a fi plătit şi dezamăgirea de a
pierde doi clienţi, dacă ei se vor îmbarca a doua zi la bordul
navei James Cook, Adam Fry nici măcar nu-i veni în ajutor,
aşa cum spera însoţitorul lui Balt.
Atunci, văzând ce final are scena şi simţind că trebuie să
termine odată cu tărăşenia aceasta, maistrul Balt îi spuse lui
Vin Mod:
— Să plecăm…
— Da… răspunse Vin Mod… e abia ora nouă seara!… Să
mergem la Old Brothers sau la Good Seeman… se află la doi

8
penny – monedă divizionară engleză valorând, până în 1971, a
douăsprezecea parte dintr-un şiling; a suta parte dintr-o liră
sterlină.
17
paşi de aici şi să fiu spânzurat dacă vom reveni la bord cu
coada între picioare!
Se vede că revenea frecvent în conversaţia cinstitului Vin
Mod cuvântul spânzurătoare, ca termen comparativ sau
metaforic, şi e foarte probabil ca el să-şi fi imaginat că ea
reprezenta sfârşitul natural al existenţei sale în această lume
mizeră!
Cu toate acestea, de la cele mai virulente cereri, Adam Fry
trecu la ameninţări. Sexton şi Bryce vor plăti sau vor dormi în
arestul poliţiei. Chelnerul primi chiar ordinul de a merge să-i
caute pe agenţi, care nu sunt deloc rari în acest cartier al
portului. Flig Balt şi Vin Mod se pregăteau deci să plece cu el,
când trei sau patru vlăjgani se postară în faţa uşii, nelăsând
pe nimeni să iasă sau să intre.
Evident, aceşti mateloţi nu aveau decât intenţia de a ţine
cu camarazii lor. Lucrurile nu vor întârzia să capete o
întorsătură neaşteptată, iar seara se va sfârşi prin violenţe, la
fel ca alte dăţi.
Adam Fry şi chelnerul nu erau pregătiţi pentru asta şi ei
intenţionau să recurgă, simplu, la forţa publică, aşa cum
aveau obiceiul în asemenea circumstanţe. Astfel, văzând uşa
străjuită de cei doi vlăjgani, au încercat să ajungă pe ocolite
în străduţa care dădea în curtea din spatele tavernei.
Dar nu li se lăsă timp, căci toată banda se năpusti asupra
lor, mai exact Kyle şi Sexton, Len Cannon şi Bryce, şi nu era
bine să fii în centrul unei dispute având drept protagonişti
şase marinari beţi morţi, incapabili să se ţină pe picioare.
Ca urmare, nici maistrul Balt, nici Vin Mod nu putură
părăsi sala.
— Trebuie să ne fofilăm totuşi… spuse primul. Aici nu vom
avea parte decât de lovituri de pumn…
— Cine ştie? răspunse celălalt. S-o lăsăm baltă… s-ar
putea să avem de câştigat în urma acestei bătălii!
Şi cum amândoi voiau să aibă de câştigat, dar fără

18
pierderi, se băgară la adăpost în spatele tejghelei.
Lupta se dădea cu arme albe, dacă expresia aceasta poate
fi aplicată picioarelor şi pumnilor combatanţilor. Fără
îndoială, cuţitele nu întârziară să apară şi nu ar fi fost prima
dată – nici ultima – când sângele ar fi curs în salonul tavernei
Three Magpies. Se părea că Adam Fry şi chelnerul erau
copleşiţi de numărul atacatorilor şi fu cât pe aci să fie făcuţi
KO dacă nu le-ar fi sărit în ajutor câţiva clienţi. Într-adevăr,
cinci sau şase irlandezi, cu gândul de a obţine un credit pe
viitor, îi respinseră pe atacatori.
A fost o viermuială infernală. Maistrul Balt şi Vin Mod se
fereau cât puteau ei de bine în adăpostul lor şi evitau cu
dificultate sticlele şi paharele care începură să zboare în toate
părţile. Se dădeau lovituri, se vocifera, se urla. Lămpile
răsturnate se stinseră, iar sala nu mai era luminată decât de
felinarul de afară.
În fond, cei patru atacatori înverşunaţi, Len Cannon, Kyle,
Sexton şi Bryce, trebuiră să se apere, după ce ei atacaseră
primii. Mai întâi, hotelierul şi chelnerul nu erau începători în
practicarea boxului. Câteva lovituri bine ţintite îi doborâră pe
Kyle şi Bryce, care se aleseră cu maxilarul pe jumătate rupt;
dar se ridicară pentru a veni în ajutorul camarazilor lor, pe
care irlandezii îi înghesuiau într-un colţ.
Avantajul era când de partea unora, când de partea
celorlalţi, iar victoria nu putea fi decisă decât printr-o
intervenţie de afară. Strigătele: „Ajutor! Săriţi!” dominau în
mijlocul vacarmului. Totuşi, vecinii nu erau îngrijoraţi deloc
de atmosfera războinică din taverna Three Magpies, de aceste
bătălii între mateloţi aflaţi într-o stare cronică de beţie. Inutil,
nu este aşa, de a risca să se bage în astfel de certuri. Era
treaba poliţiştilor şi, cum se spune, ei sunt plătiţi pentru
asta.
Bătaia continua deci mai înverşunată pe măsură ce furia
se îndrepta cu paşi siguri spre turbare.

19
Mesele fură răsturnate. Bătăuşii se loveau cu scaunele.

20
21
 Cuţitele fură scoase din buzunare, pistoalele de la centuri,
apoi răsunară împuşcături în mijlocul oribilului vacarm.
Cu toate acestea, hotelierul încerca în continuare să iasă
fie pe uşa principală, fie pe cea din spate, ce dădea în curte,
când, deodată, îşi făcură apariţia, mai exact prin curtea din
spate, doisprezece agenţi de poliţie. De îndată ce fură alertaţi
de trecători că în taverna Three Magpies se sparg capete, ei se
îndreptară într-acolo, fără să se grăbească şi în număr destul
de mare – ceea ce este specific poliţiei engleze –, pentru a
asigura ordinea publică. Mai mult, între cei care atacau şi cei
ce rezistau, era foarte probabil ca poliţiştii să nu vadă nicio
diferenţă. Ei ştiau că unii nu valorau mai mult decât ceilalţi.
Arestând pe toată lumea, erau asiguraţi că făcuseră treabă
bună.
În rest, deşi sala nu era decât vag luminată, poliţiştii îi
recunoscură mai întâi, printre cei mai violenţi, pe Len
Cannon, Sexton, Kyle şi pe Bryce, vechii lor muşterii. Ca
atare, aceşti patru şnapani, presimţind ce-i aşteaptă,
încercară să o ştergă traversând curtea mică. De fapt, unde
puteau fugi, şi nu era posibil să fie prinşi chiar a doua zi?…
Vin Mod interveni la momentul oportun, aşa cum îi
spusese maistrului Balt, şi, în timp ce ceilalţi ţineau piept
poliţiştilor pentru a favoriza fuga celor mai compromişi, el îl
trase la o parte pe Len Cannon şi îi zise:
— Toţi patru sunteţi consemnaţi la bordul navei James
Cook!…
Sexton, Bryce şi Kyle înţeleseră.
— Când pleacă?… întrebă Len Cannon.
— Mâine dimineaţă.
Şi, în pofida agenţilor împotriva cărora, printr-un semn
tacit, se aruncă toată banda, în ciuda lui Adam Fry, care
ţinea morţiş să fie arestaţi, Len Cannon şi cei trei camarazi ai
lui, urmaţi de Flig Balt şi de Vin Mod, reuşiră să scape.
După un sfert de oră, barca bricului îi transporta la bord,

22
unde se aflau în siguranţă în cabina membrilor echipajului.

23
 Capitolul II
Bricul James Cook

Bricul James Cook avea o capacitate de cincizeci de tone,

ceea ce denota o navă solidă, cu velatură puternică, plus o
cală destul de încăpătoare, care îi asigura stabilitatea, cu o
pupă9 foarte degajată, o proră 10 puţin ridicată şi o arboradă 11
înclinată. Foarte rapidă şi putând evita cu uşurinţă talazurile
înalte, ea putea ajunge la o viteză de unsprezece noduri 12, cu
ajutorul unei brize uşoare.
Personalul navei – îl cunoaştem din conversaţia relatată
mai sus – cuprindea un căpitan, un maistru, opt oameni din
echipaj, un bucătar şi un mus. Bricul naviga sub pavilion
britanic, având ca port de destinaţie, mai exact cel desemnat
în foaia de parcurs să-şi descarce mărfurile, Hobart Town,
capitala Tasmaniei, care depinde de continentul australian,
una dintre cele mai importante colonii ale Marii Britanii.
De aproape doisprezece ani, James Cook făcea un intens
trafic de cabotaj în vestul Pacificului, între Australia, Noua
Zeelandă şi Filipine, călătorii benefice şi lucrative, datorită
îndemânării ca pilot şi în treburile comerciale a căpitanului
ei, un bun marinar dublat de un bun negustor.
Căpitanul Harry Gibson, în vârstă la acea vreme de
cincizeci de ani, nu-şi părăsise niciodată bricul de la ieşirea
din şantierele de la Brisbane. El deţinea un sfert din navă,
celelalte trei sferturi aparţinând lui Hawkins, armator din
Hobart Town. Afacerile lor prosperau şi debutul acestei
călătorii le permitea să conteze pe nişte beneficii mari.

9
pupă – partea de dinapoi a corpului unei nave.
10
proră – partea din faţă a unei nave.
11
arboradă – ansamblu format din catargele şi vergile unei nave.
12
nod – unitate de măsură pentru viteza navelor, egală cu viteza
unei nave care se deplasează cu o milă marină (1852 m) pe oră.
24
 Familiile căpitanului şi armatorului erau strâns legate de
multă vreme, Harry Gibson navigând întotdeauna pentru
firma Hawkins. Ele locuiau în Hobart Town în acelaşi cartier.
Hawkins şi soţia lui nu aveau copii, în vreme ce familia
Gibson avea unul singur, în vârstă de douăzeci şi unu de ani,
care intenţiona să activeze în comerţ. Cele două femei se
vedeau zilnic, fapt ce le uşura separarea de soţi, deoarece
armatorul se găsea atunci la Wellington, unde tocmai fondase
o agenţie de comerţ cu Nat Gibson, fiul căpitanului. De aici
trebuia James Cook să-i ducă înapoi la Hobart Town, după ce
îşi va fi completat încărcătura în arhipelagurile vecine cu
Noua Guinee, în nordul Australiei, traversând zonele limitrofe
ale Ecuatorului.
Inutil deci să mai menţionăm despre şeful de echipaj, Flig
Balt, ce era şi cât valora, nici ce proiecte avea în cap acest
scelerat. La instinctele lui, ce-l împingeau spre crimă, la
gelozia sa faţă de căpitan se adăuga o ipocrizie de care
Gibson se lăsase păcălit încă de la începutul călătoriei.
Datorită unor certificate care păreau autentice, Balt fusese
admis ca maistru la bordul bricului, în vreme ce Vin Mod
figura ca matelot. Aceşti doi bărbaţi se cunoşteau demult,
cutreieraseră mările împreună, trecând de pe o navă pe alta,
dezertând când se vedeau în imposibilitatea de a da unele
lovituri, şi sperau să-şi atingă scopurile în timpul ultimei
călătorii a navei James Cook înainte de revenirea ei în portul
din Hobart Town.
Într-adevăr, Flig Balt inspira deplină încredere căpitanului
Gibson, înşelat de excesul de zel şi de devotamentul
maistrului. Ţinând permanent legătura cu echipajul, el s-a
străduit să exercite influenţă asupra personalului de la bord.
Pentru tot ce ţinea de navigare şi de partea comercială, Henry
Gibson nu apela decât la el. De altfel, neavând ocazia de a-şi
arăta calităţile, probabil că Flig Balt nu era un marinar aşa
de bun pe cât pretindea, oricât dădea el asigurări că navigase

25
deja în calitate de secund. Este chiar permis să credem, în
privinţa căpitanului, că Gibson păstra unele îndoieli
referitoare la acest subiect. Oricum, serviciul nelăsând nimic
de dorit, el nu a avut niciodată de făcut vreun reproş şefului
de echipaj. Astfel, călătoria bricului s-ar fi făcut, probabil, în
cele mai bune condiţii, dacă dezertarea unui număr de patru
mateloţi nu l-ar fi reţinut la Dunedin timp de cincisprezece
zile.
Oamenii care nu urmaseră exemplul camarazilor lor,
Hobbes, Wickley, Burnes, aparţineau acestei categorii de inşi
oneşti, disciplinaţi şi curajoşi, pe care putea conta deplin
căpitanul. Cât despre dezertori, nu trebuiau regretaţi, de
vreme ce fuseseră înlocuiţi de şmecherii pe care Vin Mod
tocmai îi recrutase în taverna Three Magpies. Cunoaştem cine
sunt, îi vom vedea în acţiune.
Echipajul mai cuprindea un mus şi un bucătar.
Musul Jim era un băiat de paisprezece ani, dintr-o familie
de muncitori cinstiţi, care locuia la Hobart Town. Ea îl
încredinţase căpitanului Gibson. Era un elev bun, iubindu-şi
meseria, îndemânatic şi curajos, calităţi care îl vor face, cu
siguranţă, un bun marinar. Gibson îl trata părinteşte, fără
să-i treacă totuşi cu vederea unele scăpări, iar Jim îi păstra o
mare afecţiune. Dimpotrivă, în privinţa lui Flig Balt, Jim
nutrea, din instinct, un fel de aversiune. Dându-şi seama de
asta, Flig încerca mereu să-l prindă pe picior greşit, fapt ce l-
a determinat pe Gibson să intervină nu doar o dată.
Referitor la Koa, bucătarul, el era acel gen de indigen care
aparţine rasei secunde a neo-zeelandezilor, un individ de talie
medie, cu ten de mulatru, robust, musculos şi suplu, cu
părul scurt şi creţ, trăsături specifice, în general, populaţiei
maori. La sfârşitul acestei prime călătorii pe care o făcea la
bordul bricului în calitate de maistru-bucătar, Harry Gibson
intenţiona să concedieze această fiinţă vicleană, vindicativă,
rea – în plus, neîngrijită –, asupra căreia mustrările şi

26
pedepsele nu aveau niciun efect. În rest, Flig Balt avea
dreptate să-l încadreze în rândul acelora care nu ar fi ezitat
să se revolte împotriva căpitanului. Vin Mod şi el se
înţelegeau bine. Şeful de echipaj îl menaja, îl scuza, nu-l
pedepsea decât atunci când nu avea de ales. Koa ştia că va fi
debarcat imediat după sosirea la Hobart Town şi nu o dată
ameninţase cu răzbunarea. Deci, Flig Balt, Vin Mod şi el,
ajutaţi de patru nou-aduşi la bord, erau şapte oameni
împotriva lui Gibson, a altor trei mateloţi şi a musului. Este
adevărat, Hawkins, armatorul, şi Nat Gibson urmau să se
îmbarce la Wellington, iar atunci ar fi existat un oarecare
echilibru între cele două tabere. Dar era posibil ca Flig Balt să
reuşească totuşi capturarea navei între Dunedin şi Wellington
în timpul călătoriei, oricât de scurtă ar fi fost. Dacă se va ivi
ocazia, Vin Mod nu o va lăsa să se piardă.
În cabotaj de patru luni, James Cook era încărcată pentru
diferite porturi, unde îşi debarcase şi îmbarcase mărfurile cu
navluri13 avantajoase. După ce a făcut escale succesive la
Malikolo, Merena şi la Eromanga în Noile Hebride, apoi la
Vanoua Linon din Fidji, nava urma să ajungă la Wellington,
unde o aşteptau Hawkins şi Nat Gibson. Pe urmă ridica iar
ancora spre arhipelagurile Noii Guinee, încărcată cu marfă de
mâna a doua destinată indigenilor, şi reîncărcând ulterior
sidef şi nuci de cocos decorticate la un preţ de zece-
douăspezece mii de piaştri. De acolo nava se va reîntoarce la
Hobart Town, cu escală la Brisbane sau la Sydney, dacă
cereau împrejurările. Încă două luni şi bricul va intra în
portul lui de destinaţie.
Ne putem imagina deci cât de mult îl contrariaseră pe
Gibson întârzierile de la Dunedin. Hawkins ştia la ce să se
aştepte în această privinţă, din cauza scrisorilor şi a

13
navlu – chirie plătită pentru folosirea unui vas de transport
(aparţinând unui proprietar particular); costul transportului pe apă
al persoanelor sau al mărfurilor.
27
telegramelor schimbate între Dunedin şi Wellington, şi prin
intermediul cărora îl zorea pe căpitan să-şi completeze
echipajul. El vorbea chiar să vină la Dunedin, dacă trebuia,
deşi afacerile cereau prezenţa lui la Wellington. Gibson, am
văzut, nu neglijase nimic, grăbindu-se să-i dea satisfacţie, şi
nu trebuie să uităm câte dificultăţi întâmpinase, mulţi
căpitani aflându-se în aceeaşi situaţie grea. În sfârşit, Flig
Balt a reuşit şi, atunci când cei patru mateloţi culeşi din
taverna Three Magpies fură la bord, el ascunse bărcile de
salvare pentru ca ei să nu fugă în timpul nopţii.
În aceeaşi seară, Flig Balt povesti căpitanului cum se
ptrecuseră lucrurile, cum a profitat de o ceartă pentru a-i
scăpa pe Len Cannon şi ceilalţi trei de căutările poliţiei. Ce
era de pielea lor vom vedea foarte bine… Cel mai adesea,
aceste capete înfierbântate se calmează când nava se află pe
mare… Din zgomotoşi la început, odată puşi să ridice vela, ei
devin în majoritatea cazurilor nişte mateloţi excelenţi… În
fond, şeful de echipaj credea că făcuse tot posibilul.
— Vom vedea mâine, spuse Gibson.
— Da, mâine, răspunse maistrul Balt, şi ar fi bine,
căpitane, să doarmă până dimineaţă după beţia lor cu gin.
— Desigur. De altfel, bărcile de salvare sunt pe palane 14 şi,
cel puţin, să sperăm că nu vor sări peste bord…
— Imposibil, căpitane… l-am trimis în cală şi nu vor ieşi de
acolo decât în momentul plecării…
— Dar în zori, Balt?
— O! În zori, teama de a cădea în mâinile poliţiştilor îi va
reţine la bord.
— Pe mâine deci, răspunse Gibson.
Noaptea se scurse şi, fără îndoială, fu inutil să fie închişi în
cală Len Cannon şi camarazii lui. Ei nu se gândeau deloc să
se salveze şi dormiră sforâind zgomotos într-un somn adânc,

palan – macara formată din mai mulţi scripeţi situaţi pe două sau
14

mai multe axe, dintre care una fixă.

28
de beţivi.
A doua zi, în zori, căpitanul Gibson făcu pregătirile pentru
manevrele de plecare. Actele lui fiind în regulă, nu fu nevoit
să coboare pe uscat. De aceea, consideră necesar să-i cheme
pe noii recruţi pe punte.
Vin Mod deschise trapa cea mare, iar cei patru mateloţi
urcară pentru manevre. Treziţi din beţie, ei nu manifestau
nicio intenţie de a fugi.
Totuşi, atunci când se prezentară în faţa căpitanului,
Gibson se stăpâni destul pentru a ascunde impresia pe care
i-o produse vederea acestor oameni – impresie ce arăta că era
una dintre cele mai neplăcute –, şi îi observă ca şi cum nu ar
fi luat în seamă faptul că avea de-a face cu nişte şnapani. Îi
privi atent, apoi îi întrebă cum îi cheamă, în scopul de a-i
înscrie în fişa postului specifică oricărui echipaj.
Dându-şi numele, ei îşi precizară şi naţionalitatea: doi
englezi, un irlandez şi un american. Cât despre domiciliu, nu
aveau altul decât tavernele din port, ai căror proprietari sunt
în acelaşi timp şi cei care închiriază camere. În ceea ce
priveşte efectele lor, şi tot ce se găseşte, de obicei, în sacul
matelotului, ei nu putuseră să le aducă. De altfel, Flig Balt le
punea la dispoziţie haine, lenjerie şi ustensile pe care
dezertorii nu le vor mai cere niciodată. Nu era deci necesar să
fie trimişi după sacii lor, iar ei nu insistară.
Atunci când Len Cannon, Sexton, Kyle şi Bryce ajunseră
pe puntea din faţă, Gibson spuse, aplecând capul:
— Proaste obiceiuri, Balt, şi nu cred că aţi făcut o alegere
bună…
— Rămâne de văzut, căpitane… când vor fi puşi la treabă…
— Vor trebui supravegheaţi îndeaproape aceşti oameni!…
— Cu siguranţă, domnule Gibson. Totuşi, ei nu sunt
neîndemânatici, după cum spunea un ofiţer de pe West Pund,
navă aflată aici în escală.
— Îi aveţi deja în vedere?…

29
— Da… de câteva zile.
— Şi acest ofiţer îi cunoaşte?…

30
Noua Zeelandă – Universitatea Dunedin / Craterul unui vulcan
stins / Geizer
31
 — Au navigat cu el în curse lungi şi, dacă e să-l credem,
sunt nişte marinari buni.
Şeful de echipaj minţea cu impertinenţă. Niciun ofiţer nu-i
vorbise despre aceşti patru oameni: dar aserţiunea lui nu mai
putea fi controlată, iar Gibson nu avea niciun motiv să fie
suspicios.
— Voi avea grijă să nu fie puşi de cart împreună, spuse
căpitanul: cei doi englezi cu Hobbes şi cu Wickley, irlandezul
şi americanul cu Burnes şi cu Vin Mod… Asta ar însemna, cu
siguranţă…
— Am înţeles, căpitane, şi vă repet, odată ieşiţi în larg, ei
nu vor crâcni când vor fi puşi la treabă… Vor fi însă
supravegheaţi doar în escală, mai ales la Wellington… Nu tu
permisii, dacă mă credeţi în această privinţă, s-ar putea
foarte bine să nu mai revină la bord…
— Nu contează, Balt, nu-mi inspiră deloc încredere şi, la
Wellington, dacă aş putea să-i înlocuiesc…
— Vor fi înlocuiţi, răspunse şeful de echipaj.
Flig Balt nu vru să mai insiste asupra faptului că nu
admitea sau că nu părea să ţină la aceşti marinari de
ocazie…
— În fond… adăugă el, am făcut tot posibilul, căpitane, şi
nu prea am avut de ales!…
Gibson reveni spre partea din spate a bricului, aproape de
cârmaci, în timp ce Flig Balt se duse spre proră, în scopul de
a pregăti ridicarea ancorei, îndată ce pânzele vor fi orientate
în vânt.
Căpitanul privi compasul din habitaclu, pus în faţa roţii
cârmei, apoi girueta din vârful catargului mare, pe urmă
pavilionul britanic, pe care vântul îl desfăşura deasupra
brigantinei15.

15
brigantină – pânză de corabie de formă trapezoidală, fixată de
artimon (catarg de la pupa al unei nave).
32
 James Cook se legăna lângă estacada16 din mijlocul
portului. Suflând dinspe nord-vest, briza trebuia să-i
favorizeze ieşirea în larg. După ce va parcurge şenalul 17 până
la Port Chalmers, va găsi vânt bun pentru a naviga de la
coasta orientală a Noii Zeelande până la strâmtoarea ce
separă cele două insule. Totuşi, îi va trebui, după ce-şi va fi
încheiat manevrele de pregărire pentru a ieşi în larg, să facă
un ocol în scopul de a evita câteva nave staţionate la intrarea
în şenal şi să se apropie de cheiul care străjuieşte portul în
partea dreaptă.
Gibson dădu ordinele. Cele două vele ale catargului gabier,
trinca18, focurile19 şi brigantina fură întinse succesiv. În
timpul acestei manevre, impresia lăsată de Len Cannon şi de
camarazii lui era că ştiau meserie, iar atunci când trebuiră să
urce până la papagal,20 o făcură ca nişte oameni deprinşi cu
gabierul21.
După ce ancora fu ridicată, se manevră cordajul22 pentru
orientarea velelor, astfel încât să pună bricul pe direcţia cea
bună.
Flig Balt şi Vin Mod putură schimba câteva vorbe în timpul
manevrei.
— Eh! exclamă acesta, recruţii noştri o duc bine…
16
estacadă – punte fixă construită la ţărmul unei ape mari, către
larg, pentru a realiza legătura cu vapoarele care nu pot acosta la
chei; construcţie din bare de lemn, de metal sau de beton armat, la
intrarea într-un port sau la gura unui fluviu, pentru a micşora
lăţimea apei în acel loc.
17
şenal – porţiune navigabilă în lungul unui râu, al unui canal sau
al unui lac, destul de largă şi de adâncă pentru a asigura navigaţia
la intrarea într-un port.
18
trincă – pânză pătrată aşezată la baza trinchetului unei nave cu
pânze.
19
foc – pânză triunghiulară, situată la prora, susţinută de bompres
(catarg înclinat la prora unor veliere).
20
papagal – pânză pătrată aflată deasupra gabierului.
21
gabier – velă pătrată, a doua de jos, la o navă cu pânze.
22
cordaj – sistem pentru orientarea unei vele.
33
 — Destul de binişor, Mod…
— Încă trei şnapani de genul acesta şi vom avea echipajul
care ne trebuie…
— Şi nava care ne-ar trebui!… adăugă Flig Balt cu
jumătate de glas.
— Şi căpitanul care ne va trebui!… declară Vin Mod,
ducându-şi mâna la chipiu, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa
şefului său.
Flig Balt îl opri cu un gest, temându-se ca nu cumva
aceste vorbe imprudente să fie auzite de mus, ocupat cu
cordajul focului mic. Apoi se duse spre ruf 23, moment în care
Vin Mod îl întrebă pe şeful de echipaj ce părere a avut Gibson
despre cei patru recruţi găsiţi în taverna Three Magpies.
— A părut satisfăcut la modul mediocru… răspunse Flig
Balt.
— Cert este că recruţii noştri nu prea inspiră încredere!
replică Vin Mod.
— Nu aş fi surprins să vrea să-i debarce la Wellington…
spuse Flig Balt.
— Pentru a-i debarca la Wellington, adăugă Vin Mod
ridicând din umeri, trebuie să ajungem la Wellington… Dar
sper că nu vom pleca la Wellington şi nu vom debarca pe
nimeni acolo!
— Fără imprudenţe, Mod!
— În sfârşit… Flig Balt, căpitanul nu este mulţumit?…
— Nu.
— Ce contează, dacă noi suntem!
Şeful de echipaj reveni la pupa.
— Totul este pregătit?… îl întrebă Gibson.
— Totul, căpitane.
James Cook se apropia de cheiul al cărui capăt tocmai

23
ruf – construcţie deasupra punţii superioare a unei nave, extinsă
numai pe o porţiune a ei, în care sunt amenajate, de obicei,
locuinţele echipajului.
34
urma să-l ocolească, la mai puţin de o sută de metri. Acolo se
formase un grup, marinari şi gură-cască, pe care vederea
unei nave cu vele întinse îi interesează întotdeauna. Şi, de
altfel, de mai multe săptămâni, fuseseră privaţi de acest
spectacol, întrucât ambarcaţiunile nu-şi putuseră părăsi
locul de ancorare.
În cadrul acestui grup se zăreau câţiva poliţişti a căror
atenţie părea atrasă de James Cook. Asta se ghicea din
gesturile şi din comportamentul lor. Ba chiar doi sau trei
dintre agenţi se desprinseră de ceilalţi şi alergară spre
capătul cheiului unde bricul nu va întârzia să acosteze.
Mai precis – nici Flig Balt, nici Vin Mod nu se înşelară în
această privinţă –, poliţiştii erau cei pe care-i văzuseră cu o zi
în urmă în taverna lui Adam Fry. Len Cannon şi camarazii lui
riscau deci să fie recunoscuţi, şi cine ştie dacă James Cook,
primind ordinul să se oprească, nu ar fi fost pus în situaţia
de a-i preda pe mateloţii de la Three Magpies?…
Oricum, căpitanul Gibson, chit că ar fi fost scutit prin
predarea lor de o supraveghere extremă, considera că e în
avantajul lui să-i păstreze, fapt ce-i permitea să iasă în larg,
şi de aceea ar fi fost foarte stânjenit dacă ar fi trebuit să-i dea
pe mâna poliţiei. Astfel, după ce Flig Balt îi adresă două
cuvinte, căpitanul aprobă ca Vin Mod să-i coboare sub punte
pe Len Cannon, Sexton, Kyle şi Bryce înainte ca ei să fie zăriţi
de agenţi.
— Jos… jos!… le şuieră Vin Mod.
Cei patru aruncară o privire rapidă spre chei, înţeleseră şi
coborâră la fel de rapid de pe catarg. De altfel, prezenţa lor nu
mai era indispensabilă pe punte, iar omul de la cârmă putea
singur să dirijeze nava spre intrarea şenalului, fără să fie
necesară strângerea pânzelor.
Bricul continuă să se apropie de capătul cheiului şi evită
în ultima clipă un steamer 24 american, ale cărui semnale
24
steamer – navă cu aburi.
35
sonore puternice sfâşiară aerul.
Poliţiştii putură mai uşor să observe mateloţii de la bord şi,
cu siguranţă, dacă Len Cannon şi ceilalţi n-ar fi fost ascunşi
sub punte, ar fi fost recunoscuţi şi debarcaţi pe loc. Dar
agenţii nu-i văzură, iar bricul putu pătrunde în şenal, imediat
ce steamer-ul îi lăsă intrarea liberă.
Nu mai exista niciun motiv de teamă: cei patru mateloţi
reveniră pe punte.
În rest, ajutorul lor se impunea. Şenalul, care se întinde de
la sud-vest la nord-est, este destul de sinuos şi trebuie
întinsă sau strânsă velatura la fiecare cotitură.
Ajutata de briză, nava James Cook navigă fără dificultate
între malurile pline de verdeaţă, presărate cu vile şi vilişoare,
chiar pe lângă una dintre acestea trecând calea ferată, care
leagă Dunedin de Port Chalmers.
Era abia ora opt atunci când bricul trecu prin faţa acestui
port şi, mai jos, ieşi în larg. Apoi, cu murele 25 la babord,
navigă de-a lungul coastei, lăsând la sud farul de la Otago şi
Capul Saunders.

25
mură – parâmă folosită pentru a trage spre proră colţurile
inferioare ale velelor pătrate.
36
 Capitolul III
Vin Mod în acţiune

Distanţa dintre Dunedin şi Wellington, de-a lungul

strâmtorii care separă cele două mari insule, este sub patru
sute de mile. Dacă briza dinspre nord-vest se menţinea,
marea ar fi rămas calmă în lungul coastei şi, cu zece mile pe
oră, James Cook ar fi ajuns peste două zile la Wellington.
Va reuşi Flig Balt în timpul acestei călătorii scurte să-şi
pună în aplicare planurile, mai exact să fure bricul, după ce
se va fi debarasat de căpitan şi de însoţitorii lui, apoi să ducă
nava spre acele regiuni de ţărm îndepărtate ale Pacificului,
unde i-ar fi fost oferite securitatea şi impunitatea?…
Ştim cum intenţiona să acţioneze Vin Mod: Gibson şi
oamenii care îi erau fideli vor fi surprinşi şi aruncaţi peste
bord înainte de a se putea apăra. Dar pentru asta era
necesar, cât mai grabnic, să fie implicaţi în complot Len
Cannon şi camarazii lui – ceea ce va fi, fără îndoială, dificil –,
să li se sugereze prin diverse tatonări că trebuie să dea o
mână de ajutor şi să fie asigurat sprijinul lor. Iată ce avea de
gând să facă Vin Mod în timpul celei dintâi zile de navigare,
în scopul de a acţiona pe durata nopţii viitoare. Nu era vreme
de pierdut. În patruzeci şi opt de ore, ajuns la Wellington,
bricul îi va primi ca pasageri pe Hawkins şi pe Nat Gibson.
Deci, în această noapte sau următoarea, era important ca
James Cook să cadă în mâinile lui Flig Balt şi ale complicilor
lui. Dacă nu, şansele de reuşită ar fi fost diminuate
considerabil, iar o asemenea ocazie nu s-ar mai fi ivit,
probabil.
În rest, Vin Mod nici nu se gândea la faptul că Len
Cannon, Sexton, Kyle şi Bryce n-ar fi fost de acord, deoarece
ştia că asemenea indivizi, fără credinţă şi fără lege, fără

37
conştiinţă şi nici scrupule, n-ar fi ezitat în faţa perspectivei
unei campanii fructuoase în aceste regiuni ale Pacificului,
unde braţul justiţiei nu-i va putea ajunge.
Insula merdională a Noii Zeelande, Tawaï Punamu, are
forma unui triunghi lung, bombat în partea inferioară,
conturându-se puţin oblic de la sud-vest la sud-est.
Dimpotrivă, insula septentrională26 Ika na Maui are forma
unui triunghi neregulat, terminat printr-o limbă îngustă de
pământ înaintând până la extremitatea Capului Nord.
Coasta pe care o urma bricul este foarte dantelată,
presărată cu stânci enorme şi cu siluete bizare, semănând de
departe cu nişte mastodonţi eşuaţi pe plajă. Ici şi colo o
succesiune de arcade sugerează imaginea unui turn de
mănăstire, unde hula, chiar şi pe timp frumos, se dezlănţuie
furioasă, cu un zgomot infernal. O navă care s-ar apropia de
litoral ar fi iremediabil pierdută, iar trei sau patru talazuri ar
fi de ajuns să o sfărâme. Din fericire, dacă este împinsă de
furtună, fie că vine dinspre est sau vest, are şansa să
depăşească premontoriile extreme ale Noii Zeelande. De altfel,
există două strâmtori unde poate găsi adăpost dacă lipseşte
intrarea în porturi: cel din Cook, care separă cele două
insule, şi cel din Foveaux, deschis între Tawaï Punamu şi
Insula Stewart, la extremitatea ei meridională. Dar trebuie
mare atenţie la periculoasele recifuri de la Snares, unde se
întâlnesc apele Oceanului Indian cu cele ale Oceanului
Pacific, zone în care naufragiile se produc mai uşor.
În spatele coastei se desfăşoară un puternic sistem
orografic27, presărat cu cratere, brăzdat de căderi de apă, care
alimetează râuri considerabile în pofida întinderii lor
restrânse. Pe versantul munţilor cresc păduri ale căror arbori

26
septentrional – nordic, boreal.
27
orografie – parte a geografiei fizice, care se ocupă cu descrierea,
clasificarea şi studierea formelor de relief ale uscatului.
38
sunt uneori foarte înalţi, pini de o sută de picioare 28 şi cu un
diametru de douăzeci, cedri cu frunze măslinii, „koudy”
răşinos, „kaïkatea”

28
picior – veche unitate de măsură, având lungimea de aproximativ
o treime dintr-un metru, folosită şi astăzi în unele ţări.
39
40
cu frunze rezistente şi cu fructe mici cărnoase, roşii, ale căror
trunchiuri sunt lipsite de ramuri între poale şi vârf.
Dacă Insula Ika na Maui poate fi mândră de bogăţia
solului ei, de fertilitatea sa abundentă în această vegetaţie
care rivalizează în unele zone cu cele mai strălucitoare
producţii ale florei tropicale, Tavaï Punamu a fost favorizată
mai puţin de natură, abia o zecime din teritoriul ei fiind
susceptibil de a fi cultivat. Dar, în locurile privilegiate,
indigenii pot încă recolta puţin grâu de India, diferite plante
erbacee, cartofi din belşug, apoi o supraabundenţă în privinţa
acestei rădăcini de ferigă, ptersi esculenta, care constituie
principala lor hrană.
Uneori, James Cook, se apropia atât de mult de coastă,
căreia Harry Gibson îi cunoştea bine configuraţia, încât
cântecul păsărilor se auzea desluşit la bord, printre altele cel
redat onomatopeic cu sintagma „pu”, dintre cele mai
melodioase. Putea fi auzit, de asemenea, strigătul gutural al
papagalilor de diverse specii, al raţelor cu cioc galben,
picioare şi labe de un roşu viu, fără a mai vorbi de alte
numeroase specii acvatice, dintre care cele mai îndrăzneţe
survolau greementul29 navei. Şi, în aceeaşi ordine de idei,
atunci când etrava30 bricului le tulbura zbenguiala, cu ce
rapiditate se împrăştiau cetaceele, aceşti elefanţi şi lei de
mare, această multitudine de foci, căutate pentru grăsimea
lor, pentru blana lor subţire şi din care două sute sunt de
ajuns pentru a produce aproape o sută de barili31 de ulei!
Timpul se menţinea frumos. Iar briza nu ar fi început să
bată înainte de venirea serii, deoarece venea dispre uscat şi,
coborând, ar fi întâlnit obstacolul lanţului interior.
29
greement – ansamblu format din catargele, velele şi parâmele unei
nave sau ale unei ambarcaţii cu pânze.
30
etravă – element de rezistenţă, care închide corpul unei nave la
prora şi cu care nava îşi deschide drumul la înaintarea prin apă.
31
baril – unitate de măsură pentru capacităţi, egală cu circa 160 de
litri, întrebuinţată, în special, în SUA şi în Anglia.
41
 Sub influenţa unui soare frumos, ea parcurgea zonele
înalte şi împingea rapid bricul, care îşi ţinea în vânt velele
staţionare şi boneta32 la tribord. Abia putea fi slăbit cordajul
şi să fie modificată poziţia cârmei. Astfel, nou-îmbarcaţii
puteau aprecia ca nişte adevăraţi marinari calităţile nautice
ale lui James Cook.
Spre ora unsprezece, Muntele Herbert, puţin înainte de
Portul Oamaru, îşi arătă vârful balonat, care se înalţă la cinci
mii de picioare deasupra nivelului mării.
În timpul dimineţii, Vin Mod încercă în van să discute cu
Len Cannon, pe care-l considera, pe bună dreptate, cel mai
inteligent şi mai influent dintre cei patru recruţi din Dunedin.
După cum ştim, Gibson ordonase ca ei să nu fie puşi
împreună de cart şi era mai indicat să stea separaţi unii de
alţii. În plus, netrebuind să piloteze nava, căpitanul lăsă
şefului de echipaj sarcina supravegherii ei şi el se ocupă în
cabina lui de ordonarea lucrărilor de bord.
În acel moment, Hobbes era cu Wickley. Flig Balt se plimba
de la catargul mare şi înapoi, de fiecare parte a rufului. Alţi
doi mateloţi, Burnes şi Bryce, străbăteau de la un capăt la
altul bastingajul, fără să schimbe un cuvânt. Vin Mod şi Len
Cannon se aflau împreună sub bătaia vântului şi conversaţia
lor nu putea fi auzită de nimeni.
Atunci când Jim, musul, se apropia de ei, era trimis brutal
la plimbare, şi chiar, din prudenţă, maistrul Balt îi sugeră să
frece obiectele din aramă aflate în habitaclu.
Cât despre ceilalţi doi camarazi ai lui Len Cannon, şi
anume Sexton şi Kyle, care nu erau de cart, ei preferau, în
locul atmosferei încinse din cabină, să stea pe teugă 33, unde
32
bonetă – pânză mică pătrată suplimentară, ajutată în exterior de o
pânză principală prin intermediul unui element al catargului
destinat să sporească suprafaţa velei pe o vreme fără vânt.
33
teugă – construcţie situată deasupra punţii superioare la prora
unei nave, în interiorul căreia sunt amenajate magazii şi, mai rar,
locuinţe pentru echipaj.
42
bucătarul Koa îi amuza cu glumele lui nesărate şi cu
abominabilele sale grimase. Merita să se vadă până la ce
punct acest indigen îşi arăta mândru tatuajele de pe faţă, de
pe trunchi şi de pe membre, acest tatuaj Moko specific
neozeelandezilor, care pătrunde adânc pielea în loc să o
cresteze la suprafaţă ca la tatuajele obişnuite folosite de alte
populaţii din Pacific. Această operaţie moko nu este
practicată pe toţi oamenii obişnuiţi. Nu! Kukii 34 sau sclavii nu
sunt demni de ea, nici oamenii din clasele de jos, cel puţin
dacă nu s-au remarcat în război prin vreo faptă eroică.
Astfel, Koa profita de aceste tatuaje pentru a-şi exacerba
vanitatea. Şi – ceea ce părea să-i intereseze foarte mult pe
Sexton şi pe Kyle –, el le oferea orice explicaţii despre
tatuajele lui, le povestea în ce împrejurări fusese decorat
pieptul lui cu un desen sau altul, se lăuda cu cel de pe
frunte, reprezentând numele său gravat cu litere de neşters şi
pe care, pentru nimic în lume, de altfel, nu ar fi vrut să le
şteargă.
În rest, la indigeni, sistemul cutanat, graţie acestor operaţii
care se întind pe toată suprafaţa corpului, câştigă mult în
grosime şi în soliditate. De aici o rezistenţă mai mare la
frigurile acestui climat în timpul iernii, la înţepăturile
ţânţarilor, şi câţi europeni s-ar putea lăuda că au îndurat de
bună voie suferinţa cauzată de astfel de tatuaje pentru a face
faţă atacurilor acestor insecte blestemate!
În timp ce Koa, simţindu-se instinctiv animat de o simpatie
foarte naturală pentru Sexton şi camaradul lui, clădea astfel
bazele unei strânse prietenii, Vin Mod „îl lucra” pe Len
Cannon, care, la rândul lui, abia aştepta să-l vadă venind:
— Ei! prietene Cannon, spuse Vin Mod, iată-te deci la
bordul lui James Cook… O navă bună, nu-i aşa? Şi care
34
kuki – grup etnic răspândit în nordul Indiei, nord-vestul
Birmaniei şi în Chitagong Hill Tracts, în Bangladeş; în nord-estul
Indiei, etnia kuki este prezentă în toate statele, exceptând
Arunachal Pradeş.
43
atinge unsprezece noduri fără să fie nevoie să o tragi de
mânecă…
— Cum spui tu, Mod.
— Şi, cu o frumoasă încărcătură în cală, valorează
scump…
— Cu atât mai bine pentru armator.
— Armatorul… sau un altul!… Aşteptând, nu avem decât
să stăm cu braţele încrucişate în timp ce ea îşi urmează
nestingherită drumul…
— Astăzi este în regulă, răspunse Len Cannon, dar
mâine… cine ştie?…
— Mâine… poimâine… întotdeauna!… strigă Vin Mod
bătându-l pe umăr pe Cannon. N-ar fi fost mai bine să fi
rămas pe uscat?… Unde aţi fi fost, camarazii tăi şi cu tine, în
prezent… dacă nu aţi fi fost aici?…
— La Three Magpies, Mod…
— Nu… Şi Adam Fry v-ar fi dat pe uşă afară, după modul
în care v-aţi purtat cu el… Apoi, poliţiştii v-ar fi arestat pe toţi
patru… şi aţi fi avut câteva luni de repaos la închisoarea din
Dunedin…
— Închisoare în oraş sau bastiment pe mare, e totuna…
replică Len Cannon, care nu părea resemnat cu soarta lui.
— Cum… se înfurie Vin Mod, marinari care vorbesc despre
soartă!…
— Nu a fost ideea noastră să navigăm… declară Len
Cannon. Fără acea glumă răutăcioasă de ieri, am fi fost deja
departe pe drumurile din Otago…
— Să munciţi pe brânci… ca hamalii… să crăpaţi de foame
şi de sete, prietene, la ce bun?…
— Să ne îmbogăţim!… zise Len Cannon.
— Să vă îmbogăţiţi… căutând în zăcămintele de aur?…
întrebă Vin Mod. Dar nu este nimic acolo… Nu i-ai văzut pe
cei care veneau mofluzi din căutările lor?… Pietre, câte vrei, şi
poţi să iei cu grămada ca să nu spui că te întorci cu

44
buzunarele goale!… Cât despre pepite, recolta s-a sfârşit, şi
ea nu creşte la loc de pe o zi pe alta… nici chiar de la un an la
altul!…
— Cunosc câţiva care nu regretă că şi-au părăsit
bastimentul pentru zăcămintele de la Clutha…
— Iar eu… cunosc… vreo patru, care nu vor regreta că s-
au îmbarcat pe James Cook în loc să caute aur!
— Te referi cumva la noi?…
— La voi şi la alţi doi sau patru cheflii de teapa ta…
— Şi încerci să-mi bagi în cap ideea că un matelot trebuie
să-şi câştige pâinea şi băutura zilnică tot restul vieţii făcând
cabotaj pentru un căpitan şi un armator?
— Nu, desigur… replică Vin Mod, cel puţin dacă nu o face
pe cont propriu!…
— Şi care e modalitatea asta… când nu eşti proprietarul
navei?…
— Am putea totuşi să devenim…
— Ei! Crezi deci că eu şi cu camarazii mei avem bani
depuşi la banca din Dunedin pentru a cumpăra nava?…
— Nu, prietene… şi chiar dacă aţi avut vreodată economii,
ele au trecut mai degrabă prin mâinile lui Adam Fry şi ale
altor bancheri de genul acesta!…
— Ei bine, Mod, nu tu bani, nu tu navă… şi nu cred că
Gibson are de gând să ne-o ofere cadou…
— Nu… dar, în sfârşit, s-ar putea întâmpla vreo
nenorocire… Dacă Gibson tocmai ar dispărea… un accident,
o cădere în mare… asta se poate întâmpla şi celor mai buni
căpitani… Un talaz… nici nu e nevoie de mai mult ca să-l
măture de pe punte, mai ales nopatea, când nu-l vede
nimeni… Iar apoi, dimineaţa, ia-l de unde nu-i…
Len Cannon îl privea ţintă în ochi pe Vin Mod, întrebându-
se dacă înţelegea bine acest limbaj.
Celălalt continuă:
— Şi atunci, ce se întâmplă?… îl înlocuim pe căpitan şi, în

45
acest caz, secundul preia comanda navei, ori, dacă nu
secundul, atunci locotenentul…
— Şi dacă nu există locotenent… adăugă Len Cannon
scăzând vocea, împungându-l cu cotul pe interlocutorul lui,
dacă nu există locotenent… poate şeful de echipaj…
— Cum spui tu, prietene, cu un şef de echipaj ca Flig Balt,
ajungem departe…
— Nu acolo unde ar trebui să megem?… insinuă Len
Cannon, privind într-o parte.
— Nu… însă acolo unde vrem să mergem… răspunse Vin
Mod, acolo unde se fac afaceri bune de comerţ… cu
încărcături bune… sidef, nuci de cocos, mirodenii… toate
acestea în cala navei Little Girl.
— Cum adică… Little Girl?…
— Va fi noul nume al bricului James Cook… un nume
drăguţ, nu-i aşa, şi care ar trebui să poarte noroc!
În sfârşit, fie că era acest nume sau altul – deşi Vin Mod
părea să ţină cu străşnicie la Little Girl –, exista o afacere în
perspectivă. Len Cannon era destul de inteligent pentru a
înţelege câtuşi de puţin că vorbele lui Mod se adresau atât
lui, cât şi camarazilor săi de la Three Magpies. Cu siguranţă,
nu scrupulele îi reţineau. Totuşi, înainte de a se implica, au
decis să cunoască lucrurile mai în amănunt şi să vadă care
erau şansele de reuşită. Astfel, după câteva clipe de gândire,
Len Cannon îi spuse lui Vin Mod, privind bănuitor în stânga
şi în dreapta pentru a se asigura că nu-i putea auzi nimeni:
— Spune tot!
Vin Mod începu atunci să-l pună la curent cu afacerea
convenită cu Flig Balt. Foarte accesibil unor propuneri de
acest gen, Len Cannon nu se arătă deloc surprins auzindu-le,
nu afişă niciun dezgust în a le dezbate, nici măcar o ezitare în
a le accepta. Debarasarea de căpitanul Gibson şi de mateloţii
care ar fi refuzat să se revolte împotriva lui, acapararea
bricului, schimbându-i numele şi, la nevoie, naţionalitatea,

46
efectuarea unui trafic în Pacific, cu părţi egale din profitul
obţinut, toate acestea aveau de ce să-l seducă pe acest
netrebnic. El voia însă garanţii, să capete certitudinea că
şeful de echipaj era în complicitate cu Vin Mod.
— În seara aceasta, după cartul de opt ore, în timp ce vei fi
la cârmă, Flig Balt îţi va vorbi, Len… Deschide bine urechile…
— El va comanda nava James Cook?… întrebă Len
Cannon, care ar fi preferat, fără îndoială, să nu fie sub
ordinele nimănui.
— Ei da… pe toţi dracii!… replică Vin Mod. Trebuie să
avem un căpitan, nu!… Numai că tu, camarazii tăi şi noi vom
fi armatorii…
— Ne-am înţeles, Mod… Imediat ce voi fi singur cu Sexton,
Bryce şi cu Kyle, le voi spune câte ceva despre afacere…
— Fă-o repede… Vom acţiona curând…
— Cât de curând?…
— Noaptea aceasta. Şi îndată ce vom fi stăpâni la bord,
vom ieşi în larg!…
Zicând acestea, Vin Mod explică de ce lovitura trebuia dată
înaintea sosirii la Wellington, unde se vor îmbarca Hawkins şi
fiul lui Gibson…
Cu doi oameni în plus, tentativa ar avea mai puţine şanse
de reuşită. În orice caz, dacă nu va fi noaptea aceasta, trebuie
să fie cealaltă. Nu mai târziu… altfel, şansele de reuşită
scădeau…
Len Cannon înţelese aceste motive. Seara, îşi preveni
camarazii de care răspundea ca de el însuşi. Din moment ce
şeful de echipaj va ordona, ei i se vor supune lui… Dar, mai
întâi, Flig Balt trebuia să confirme tot ceea ce tocmai afirmase
Vin Mod. Ar fi de ajuns două cuvinte şi o strângere de mână
pentru a încheia pactul… Şi, pe Sfântul Patrick! Len Cannon
nu ar fi solicitat o semnătură… ceea ce va fi promis se va
ţine… etc.
Pe scurt, aşa cum indicase Vin Mod, spre orele opt seara,

47
în timp ce Len Cannon era la cârmă, Flig Balt, ieşind din ruf,
se

48
49
duse spre pupa. Cum căpitanul se afla acolo, era de presupus
că se va întoarce în cabina lui, nu înainte de a-şi fi transmis
ordinele pentru acea noapte.
Briza dinspre nord-vest încă adia, deşi se mai domolise
spre asfinţit. Marea promitea să fie frumoasă până dimineaţă
şi nu era necesară schimbarea velaturii; poate doar ridicate
papagalul mare şi cel mic. Bricul va înainta atunci doar cu
vântul în hune, în pânzele de la baza catargului şi în focuri.
De altfel, va fi din ce în ce mai puţin vânt, aşteptând să pună
cap compas spre nord-vest.
Într-adevăr, James Cook, odată aflată în largul portului
Timaru, urma să traverseze vastul golf care pătrunde în
coastă sub forma unei scobituri, cunoscut sub numele
Canterbury Bight. În scopul de a ocoli Peninsula Banks, care
îl închide, bricul va trebui să se apropie cu două carturi şi să
navigheze ca şi cum s-ar găsi în larg.
Gibson dădu deci ordin să fie manevrate vergile 35 şi să fie
întinse şcotele36, astfel încât să fie menţinută direcţia navei.
Odată cu ivirea zorilor, cu condiţia ca briza să nu înceteze
total, se estima să se treacă de Pompey’s Pillars şi să se
ajungă la Cristchurch.
Fiindu-i executate ordinele, Harry Gibson, spre marea
plictiseală a lui Flig Balt, rămase pe punte până la ora zece,
schimbând câteva vorbe cu el sau stând pe coronament.
Prevenit de Vin Mod, şeful de echipaj nu putea vorbi cu Len
Cannon.
În sfârşit, totul mergea bine la bord. Bricul nu-şi schimbă
ruta decât pe la ora trei-patru dimineaţa, când se zări în
depărtare Portul Askoa. Apoi, aruncând o ultimă privire spre
orizont şi la velatură, Gibson se întoarse în cabină.
35
Vergă – piesă de lemn lungă şi cilindrică, plasată deasupra unui
catarg, pentru a susţine şi orienta vela.
36
şcotă – cordaj servind la fixarea unei vele şi la reglarea orientării
ei; parâmă folosită pentru fixarea colţului de jos al unei vele pe o
navă cu pânze.
50
 Nu fu nevoie de prea multe cuvinte schimbate între Flig
Balt şi Len Cannon. Şeful de echipaj confirmă propunerile lui
Vin Mod. Fără jumătăţi de măsură… Căpitanul va fi aruncat
peste bord, odată surprins în cabina lui, şi cum nu se putea
conta pe Hobbes, Wickley şi pe Burnes, aceştia vor avea şi ei
aceeaşi soartă… Len Cannon nu trebuia deci decât să se
asigure de sprijinul celor trei camarazi ai lui, altfel spus să-i
avertizeze: nu din partea lor aveau să vină obiecţiile.
— Când?… întrebă Len Cannon.
— Noaptea aceasta, răspunse Vin Mod, care luase parte la
discuţie.
— La ce oră?
— Între ora unsprezece şi miezul nopţii, răspunse Flig Balt.
În acel moment, Hobbes va fi de cart cu Sexton, iar Wickley,
la cârmă… Nu va fi nevoie să-i luăm din cart. Şi, după ce ne
vom descotorosi de aceşti mateloţi oneşti…
— Am înţeles, răspunse Len Cannon, fără să manifeste
vreo ezitare sau vreo urmă de remuşcare.
Apoi, lăsând cârma lui Vin Mod, el se îndreptă spre prora
pentru a-i înştiinţa pe Sexton, Bryce şi pe Kyle de evoluţia
loviturii.
Ajuns la baza catargului mare, îi căută inutil pe Sexton şi
pe Bryce. Ar fi trebuit să fie de cart, dar niciunul, nici celălalt
nu era la post.
Wickley, pe care-l întrebă, se mulţumi să ridice din umeri.
— Unde sunt? întrebă Len Cannon.
— În cabină… beţi morţi… amândoi!…
— Ah, canaliile! murmură Len Cannon. Iată-i topiţi de
băutură pentru întreaga noapte, şi nu mai este nimic de
făcut.
Odată coborât, îşi găsi camarazii sforăind de zor. Îi
scutură… Într-adevăr, nişte brute!… Probabil că furaseră o
sticlă cu gin din cambuză37 şi au golit-o până la ultima
37
cambuză – magazie pentru alimente şi alte provizii pe o navă.
51
picătură… Imposibil să-i scoţi din această beţie, din care nu
se vor trezi decât spre dimineaţă… Imposibil să le fie spuse
intenţiile lui Vin Mod!… Imposibil să se conteze pe ei pentru
a-i pune la treabă înainte de răsăritul soarelui, deoarece, fără
ei, partida era prea inegală!…
Atunci când Flig Balt va fi prevenit, ne putem imagina uşor
furia lui. Vin Mod îl va calma cu greu şi îi va blestema la
rândul lui pe aceşti beţivi mizerabili! Dar, în sfârşit, nu era
nimic pierdut… ceea ce nu se putea face în noaptea aceea se
va face în următoarea… Kyle şi Sexton vor fi supravegheaţi…
Vor fi împiedicaţi să bea… În orice caz, Flig Balt se va abţine
să-i denunţe căpitanului, atât pentru beţivăneală, cât şi
pentru furtul sticlei… Gibson îi va trimite în fundul calei
până la sosirea bricului la Wellingotn, îi va da pe mâna
autorităţilor maritime şi îi va debarca, probabil, pe Len
Cannon şi pe Kyle, după cum remarcă Vin Mod. Era un fel
cuminte de a vorbi… Pe de altă parte, mateloţii nu se denunţă
între ei. Nici Hobbes, nici Wickley, nici Burnes, nici măcar
musul nu vor vorbi, iar căpitanul nu va trebui să intervină.
Noaptea se scurse şi liniştea nu fu tulburată deloc la
bordul lui James Cook.
Atunci când Harry Gibson urcă dis-de-dimineaţă pe punte,
constată că oamenii de cart erau la post, iar bricul urma
direcţia bună spre Cristchurch, după ce ocolise Peninsula
Banks.
Ziua de 27 se anunţa frumoasă. Soarele răsărea deasupra
unui orizont ale cărui ceţuri se împrăştiară curând. O clipă se
crezu că briza se va orienta spre larg; dar, începând cu ora
şapte, ea veni dinspre uscat şi, fără îndoială, se va menţine la
nord-vest ca în ajun. Cu vântul în pânze, James Cook putea
atinge Portul Wellington fără să-şi schimbe murele.

52
Neo-zeelandez tatuat
53
 — Nimic nou?… îl întrebă Gibson pe Flig Balt, atunci când
şeful de echipaj ieşi din cabina lui, unde îşi petrecuse
ultimele ore din noapte.
— Nimic nou, domnule Gibson, răspunse el.
— Cine este la cârmă?…
— Matelotul Cannon.
— Nu aţi întâmpinat dificultăţi punându-i la treabă pe
aceşti noi recruţi?…
— Deloc, şi îi cred pe aceşti oameni mai buni decât par.
— Cu atât mai bine, Balt, deoarece mă gândeam că la
Wellington, ca şi la Dunedin, căpitanii trebuie să-şi ţină din
scurt echipajele.
— Forte probabil, domnule Gibson…
— Şi, în definitiv, dacă aş putea să mă înţeleg cu aceştia…
— Ar fi cel mai bun lucru cu putinţă! răspunse Flig Balt.
Îndreptându-se spre nord, James Cook naviga de-a lungul
coastei la doar trei sau patru mile. Detaliile îi apăreau cu
claritate sub îmbrăţişarea razelor soarelui. Înaltele culmi ale
muntelui Kaikura, care brăzdează provincia Malborough, îşi
desenau capricioasele creste la o altitudine de zece mii de
picioare. Pe versantele lui creşteau păduri dese, învăluite în
lumina aurie a soarelui, în vreme ce cursurile de apă
năpădeau litoralul.
Cu toate acestea, briza părea să se domolească, iar bricul,
în acea zi, parcurse mai puţine mile ca în ajun. De unde
probabilitatea de a nu sosi în timpul nopţii la Wellington.
Spre orele cinci după-amiaza, se zăriră doar înălţimile
muntelui Ben More, la sud de micul Port Flaxbourne şi mai
erau necesare cinci-şase ore pentru a se ajunge la intrarea în
Strâmtoarea Cook. Cum această trecătoare este orientată de
la sud la nord, nu va trebui schimbată direcţiei navei.
Flig Balt şi Vin Mod erau deci liniştiţi la gândul că aveau la
dispoziţie toată noaptea pentru a-şi finaliza planurile.
Şi, de altfel, aveau sprijinul lui Len Cannon şi al

54
camarazilor lui.
Sexton şi Bryce, odată treziţi din beţie, şi Kyle deja
prevenit, nu făcuseră nicio obiecţie. Cum Vin Mod îl
convinsese pe Len Cannon, grupul răufăcătorilor nu mai
aştepta decât momentul de a intra în acţiune. Iată în ce
condiţii.
Între miezul nopţii şi ora unu noaptea, în timp ce căpitanul
va fi adormit, Vin Mod şi Len Cannon vor pătrunde în cabina
lui, îl vor reduce la tăcere băgându-i un căluş în gură, îl vor
lua pe sus şi îl vor arunca în mare înainte ca biata victimă să
poată scoate un strigăt. În acel moment, fiind de cart, Hobbes
şi Burnes vor fi luaţi pe sus de Kyle, Sexton şi Bryce şi vor
avea aceeaşi soartă. La post va rămâne doar Wickley; Koa şi
Flig Balt îi vor veni cu uşurinţă de hac, ca şi musului. Odată
încheiată acţiunea, nu va mai fi nimeni la bord în afară de
autorii crimei, deci niciun martor, iar James Cook,
desfăşurându-şi şcotele, va naviga cu toate pânzele spre
regiunile de ţărm ale Pacificului, în estul Noii Zeelande.
Erau deci reunite toate şansele pentru reuşita acestui
complot, înainte de ivirea zorilor, sub comanda lui Flig Balt,
bricul va fi deja departe de aceste regiuni de ţărm.
Era aproximativ ora şapte, când Capul Campbell fu zărit la
nord-est. Este vorba, propriu-zis, despre punctul extrem, care
mărgineşte Strâmtoarea Cook la sud, având drept
corespondent, la o distanţă de circa cinci mii de mile, Capul
Palliser, extremitatea Insulei Ika na Maui.
Bricul urma litoralul la mai puţin de două mile, cu toate
pânzele ridicate, deoarece briza slăbea către seară. Coasta era
liberă, presărată cu roci bazaltice, care formează primele
straturi stâncoase ale munţilor din interior. Vârful muntelui
Weld se detaşa ca o lance de foc sub razele soarelui la
asfinţit. Deşi mareele Pacificului sunt puţin importante, un
curent de uscat purta spre nord şi favoriza înaintarea navei
James Cook în direcţia strâmtorii.

55
 Căpitanul trebuia să intre în cabina lui la ora opt, după ce
va fi lăsat cartul şefului de echipaj. Nu mai era nevoie decât
să fie supravegheată trecerea navelor la intrarea în
strâmtoare. În rest, noaptea era senină şi nicio pânză nu se
arăta la orizont.
Totuşi, înainte de ora opt, fu semnalată o dâră de fum la
tribord şi nu întârzie să apară un vapor cu aburi, care ocolea
Capul Campbell.
Vin Mod şi Flig Balt nu deveniră bănuitori în privinţa
steamerului. Cu siguranţă, dată fiind viteza lui, va depăşi în
curând bricul.
Era un avizo38 de Stat, care nu-şi ridicase încă pavilionul.
Or, în acea clipă, răsună o detunătură de puşcă, iar
pavilionul britanic fu coborât de pe cornul39 brigantinei.
Harry Gibson nu părăsi puntea. Va rămâne el acolo atât
timp cât se zărea avizo-ul, care avea aceeaşi rută cu a lui
James Cook, fie că avea intenţia să traverseze strâmtoarea, fie
că destinaţia sa era Wellington?…
Iată ce se întrebau Flig Balt şi Vin Mod, nu fără o anumită
înţelegere tacită, şi chiar cu o anume nerăbdare, întrucât
doreau să rămână singuri pe punte.
Se scurse o oră. Aşezat aproape de ruf, Gibson nu părea că
are intenţia de a intra în cabină. El schimbă câteva cuvinte
cu omul de la cârmă, Hobbes, şi observa avizo-ul, aflat la mai
puţin o milă de bric.
Ne putem da seama uşor de dezamăgirea lui Flig Balt şi a
complicilor lui, care aluneca încet spre furie. Bastimentul
englez nu mai naviga decât cu o viteză mică, iar fumul ieşea
pe coşuri vălătucindu-se parcă în aceeaşi lentoare. Nava se
legăna sub acţiunea ondulaţiilor produse de hula prelungă,
abia tulburând apa învolburată de elicea ei, şi nelăsând în
38
avizo – vas de expediţie şi curierat, folosit în trecut mai ales de
marina franceză.
39
corn – vergă aşezată oblic pe catargul de la pupa, pe care este
aflată pânza mare.
56
urmă un siaj, la fel ca şi James Cook.

57
58
 De ce acest avizo îşi încetinise deci înaintarea?…
Survenise, oare, vreun accident la motoarele lui?… Sau, mai
degrabă, nu voia să intre noaptea în Portul Wellington, ale
cărui trecători sunt destul de dificile?…
În sfârşit, pentru unul dintre aceste motive, fără îndoială,
se părea că va trebui să rămână până în zori cu motoarele la
relanti şi, în consecinţă, în câmpul vizual al bricului.
Motiv suficient pentru a-i decepţiona pe Flig Balt, Vin Mod
şi pe ceilalţi, dar şi pentru a-i îngrijora.
Într-adevăr, Len Cannon, Sexton, Kyle şi Bryce se gândiră
mai întâi că vasul de curierat fusese trimis în urmărirea lor
din Dunedin; că poliţia, aflând despre îmbarcarea şi plecarea
lor la bordul bricului, încerca să-i prindă. Temeri exagerate şi
zadarnice, desigur. Ar fi fost mai simplu să fie expediat prin
telegraf ordinul de a fi arestaţi imediat ce ar fi sosit la
Wellington. Nu se trimite o navă de Stat pentru a culege
câţiva mateloţi care bat la ochi, când este uşor să-i prinzi în
port.
Lui Len Cannon şi camarazilor lui nu le trebuiră mult timp
pentru a înceta să mai fie bănuitori. Avizo-ul nu lansă niciun
semnal pentru a comunica astfel cu bricul şi nu lăsă nicio
ambarcaţiune la apă. James Cook nu va face obiectul unei
percheziţii, iar recruţii de la Three Magpies puteau sta liniştiţi
la bord.
Dar, cu toată teama pe care acest şef o alungase, ne putem
imagina uşor furia şefului de echipaj şi a lui Vin Mod.
Imposibil de acţionat în noaptea aceasta, iar a doua zi bricul
va ancora la Wellington. Atacarea căpitanului Gibson şi a
celor trei mateloţi nu se putea face fără zgomot. Ei ar fi
rezistat, s-ar fi apărat, iar strigătele lor ar fi fost auzite de cei
de la bordul avizo-ului, care nu se afla decât la o distanţă de
două sau trei ancabluri40… revolta nu putea izbucni în aceste

40
ancablură – unitate de măsură pentru distanţe, egală cu a zecea
parte dintr-o milă marină, respectiv cu 185,2 m.
59
condiţii… Ar fi fost reprimată prompt de bastimentul englez,
care ar fi acostat uşor bricul.
— Ce nenorocire!… mormăia Vin Mod. Nimic de făcut!..
Riscăm să fim trimişi după gratii de acest vapor blestemat…
— Iar mâine, adăugă Flig Balt, armatorul şi Nat Gibson vor
fi la bord!
Ar fi trebuit ca bricul să se îndepărteze de avizo şi,
probabil, şeful de echipaj ar fi făcut-o, dacă Gibson, în loc să
revină în cabina lui, n-ar fi rămas cea mai mare parte a nopţii
pe punte. Imposibil de ieşit în larg… Deci, necesitatea de a
renunţa la proiectul capturării bricului.
La primii zori ai zilei, James Cook a trecut de Blenheim,
situat pe litoralul Insulei Tawaï Punamu, coasta de vest a
strâmtorii; apoi s-a apropiat de punctul Nicholson, care se
zărea la intrarea în Golful Wellington. În sfârşit, la orele şase
dimineaţa, pătrundea în acest golf în acelaşi timp în care
avizo-ul arunca ancora în mijlocul radei.

60
 Capitolul IV
La Wellington

Oraşul Wellington este clădit la extremitatea sud-vestică a

Insulei de Nord, în capătul unui golf dispus în formă de
potcoavă. La adăpost împotriva vânturilor din larg, el oferă o
zonă excelentă de ancorare. Bricul a fost favorizat de vreme,
dar aici nu este întotdeauna la fel. Cel mai adesea, navigaţia
întâmpină dificultăţi în Strâmtoarea Cook, străbătută de
curenţi marini, a căror viteză atinge uneori douăsprezece
noduri, deşi mareele Pacificului nu sunt niciodată puternice.
Marinarul Tasman, căruia i se datorează prima descoperire a
Noii Zeelande – decembrie 1642 – s-a confruntat aici cu mari
pericole, riscuri de eşuare, de atacuri din partea indigenilor.
De unde şi numele „Golful Masacrului”, care figurează în
nomenclatura geografică a strâmtorii. Navigatorul olandez şi-
a pierdut aici patru dintre oamenii lui, devoraţi de canibalii
litoralului, iar la patru sute de ani după el, navigatorul englez
James Cook lăsa în mâinile lor echipajul uneia dintre bărcile
corabiei sale, comandată de căpitanul Furneaux. În sfârşit, la
doi ani după acea întâmplare nefericită, navigatorul francez
Marion du Frêne şi şaisprezece dintre oamenii lui îşi găseau
moartea în golful menţionat, într-o agresiune de o sălbăticie
dintre cele mai înspăimântătoare.
În 1840, în luna martie, Dumont d’Urville, cu navele
Astrolabe şi Zelée, intră în Golful Otago din insula de sud,
vizitează insulele Snares şi Stewart, la extremitatea
meridională a Insulei Tawaï Punamu. Apoi ancorează în
Portul Akaroa, fără să aibă probleme cu localnicii. Amintirea
trecerii acestui ilustru marinar este marcată de insula care-i
poartă numele. Locuită doar de colonii de pinguini şi de
albatroşi, ea este separată de întinsul ţinut de la sud de

61
„Trecătoarea franceză”, unde marea este atât de furioasă,
încât navele nu prea se aventurează aici la ieşirea din
strâmtoare.
La vremea relatării noastre, sub pavilionul britanic, cel
puţin în ceea ce îi priveşte pe membrii populaţiei maori, este
asigurată o securitate deplină în ţinuturile de ţărm ale Noii
Zeelande. Pericolele venite din partea oamenilor au fost
îndepărtate. Sunt prezente doar cele ale mării, şi în număr
mic, datorită lucrărilor hidrografice şi a construirii
giganticului far pe o stâncă izolată înaintea golfului
Nicholson, în capătul căruia apare Wellington.
„New Zeeland Land Company” trimise nava Aurora, în luna
ianuarie 1849, cu primii coloni, care au debarcat pe litoralul
acestor ţinuturi îndepărtate. Populaţia celor două insule
numără aproape opt sute de mii de locuitori, iar Wellington,
capitala coloniei, are la rândul ei treizeci de mii de suflete.
Oraşul are o poziţie agreabilă, este construit uniform, are
străzi largi şi întreţinute curat. Majoritatea caselor sunt
clădite din lemn, de teama cutremurelor, frecvente în
provincia meridională, chiar şi edificiile publice, între altele
palatul guvernamental, în mijlocul unui parc drăguţ, şi
catedrala, al cărei spirit religios nu o pune la adăpost de
cataclismele terestre. Acest oraş, mai puţin important,
industrial şi comercial decât alte două sau trei dintre rivalele
lui în Noua Zeelandă, le va egala, fără îndoială, într-o zi sub
impulsul geniului colonizator al Marii Britanii. În orice caz,
cu Universitatea, Camera legislativă compusă din cincizeci şi
patru de membri, dintre care patru maori numiţi de
guvernator, cu Camera reprezentanţilor aleasă prin vot direct
popular, cu colegiile, şcolile, muzeul, cu laborioasele uzine
pentru congelarea cărnii, cu închisoarea model, pieţele,
grădinile publice unde electricitatea va fi înlocuită cu gaz,
Wellington denotă un confort excepţional, care ar putea trezi
invidia multor oraşe din Vechea şi Noua Lume.

62
 James Cook nu şi-a aruncat ancora la chei, din cauză că
Gibson se temea de o dezertare a oamenilor, febra aurului
făcând ravagii atât la Wellington, cât şi la Dunedin sau alte

63
64
porturi neo-zeelandeze. Mai multe nave se aflau în
imposibilitatea de a ieşi în larg. Căpitanul Gibson trebuia deci
să ia toate măsurile de precauţie pentru a-şi păstra echipajul
complet, chiar şi pe recruţii de la Three Magpies, pe care i-ar
fi schimbat totuşi bucuros cu alţii. De altfel, escala la
Wellington urma să fie de scură durată – doar douăzeci şi
patru de ore.
Primele persoane care îl vizitară fură Hawkins şi Nat
Gibson. Căpitanul a coborât pe uscat imediat după sosire, iar
la ora opt dimineaţa se prezentă la agenţia comercială a lui
Hawkins, situată în capătul uneia dintre străzile care dau în
port.
— Tată!…
— Dragul meu!
Astfel fu primit Harry Gibson la intrarea în biroul
armatorului. El o luă înaintea fiului său şi a lui Hawkins,
care se pregăteau să coboare pe chei, ca în fiecare dimineaţă,
pentru a vedea dacă nu se zărea, în sfârşit, James Cook la
orizont.
Tânărul s-a aruncat mai întâi la gâtul tatălui său, apoi
armatorul îl strânse în braţe. Hawkins, în vârstă de cincizeci
de ani pe vremea aceea, era un bărbat de talie mijlocie,
cărunt, fără barbă, cu ochii limpezi şi blânzi, sănătos tun,
foarte vioi, foarte activ, foarte priceput şi foarte îndrăzneţ în
afaceri. Se ştie că se bucura de o situaţie înfloritoare la
Hobart Town şi ar fi putut să se retragă oricând, la averea pe
care o avea. Dar, după ce trudise o viaţă întreagă, nu se
putea obişnui cu gândul să stea deoparte şi să nu facă nimic.
Aşa că, pentru a-şi dezvolta flota care cuprindea şi alte vase,
înfiinţase această agenţie comercială la Wellington, împreună
cu un asociat, Balfour. Nat Gibson urma să devină angajatul
principal, beneficiind de o parte din profit, de îndată ce
James Cook avea să-şi încheie călătoria.
Fiul căpitanului Gibson, pe atunci în vârstă de douăzeci şi

65
unu de ani, foarte inteligent, serios, resimţea pentru tatăl şi
mama lui o afecţiune profundă, cât şi pentru Hawkins. Este
adevărat, acesta din urmă şi căpitanul erau legaţi atât de
puternic, încât Nat Gibson putea să-i cuprindă în aceeaşi
dragoste. Înflăcărat, plin de râvnă, entuziast, iubind lucrurile
frumoase, el era un artist, dar în acelaşi timp înclinat şi spre
afacerile comerciale. Cu o talie peste medie, ochii negri, părul
şi barba castanii, o ţinută elegantă, cu o purtare degajată, o
fizionomie încântătoare, plăcea la prima vedere şi avea numai
prieteni. Pe de altă parte, nu exista nicio îndoială că, odată cu
vârsta, avea să devină un bărbat hotărât şi energic. Cu un
temperament mai decis decât tatăl lui, el ţinea la Gibson.
În timpul lui liber, Nat Gibson se ocupa cu plăcere şi mult
gust de fotografie, această artă care făcuse deja progrese
deosebite datorită folosirii substanţelor developatoare, dovezi
grăitoare ale ultimului grad de perfecţiune. Avea întotdeauna
aparatul cu el şi ne putem imagina că l-a folosit de
nenumărate ori în timpul acestei călătorii: locuri pitoreşti,
portrete de indigeni, clişee de tot felul.
În timpul şederii la Wellington, a făcut multe fotografii
oraşului şi împrejurimilor. Însuşi Hawkins se arăta interesat
de fotografie. Adesea, erau văzuţi plecând amândoi, cu
aparatele lor fotografice în bandulieră, revenind din aceste
excursii cu noi bogăţii pentru colecţia lor.
După ce îl prezentă pe căpitan lui Balfour, Hawkins se
întoarse în biroul lui, urmat de Gibson şi de fiul său. Acolo,
mai întâi, vorbiră despre Hobart Town. Veştile nu lipseau,
graţie serviciilor poştale regulate dintre Tasmania şi Noua
Zeelandă. Chiar cu o zi în urmă sosise o scrisoare de la
doamna Hawkins, iar cele ale doamnei Gibson aşteptau deja
de trei zile sosirea navei James Cook la Wellington.
Căpitanul îşi citi corespondenţa. Totul era în regulă acasă,
iar doamnele, sănătoase. Este adevărat, absenţa li se părea
lungă şi ele sperau să nu se prelungească. De altfel, călătoria

66
urma să se încheie curând.
— Da, spuse Hawkins, încă cinci sau şase săptămâni şi ne
vom întoarce la Hobart Town.
— Draga mamă, strigă Nat Gibson, ce fericire pe ea când
ne va revedea, la fel cum eu şi tata ne dorim atât de mult să o
strângem în braţe!…
— La fel şi eu, dragul meu copil!
— Căpitane, zise Hawkins, călătoria efectuată de James
Cook, şi am toate motivele să cred, va fi de acum înainte de
scurtă durată…
— Este şi părerea mea, Hawkins.
— Chiar şi cu o viteză medie, reluă armatorul, navigaţia
este destul de scurtă între Noua Zeelandă şi Noua Irlandă…
— Mai ales în acest sezon, răspunse căpitanul. Marea este
liniştită până la Ecuator, vânturile bat regulat şi cred, ca şi
tine, că nu vom avea întârzieri prea mari, dacă escala din Port
Praslin nu se va prelungi…

67
 Wellington
Fotografie de J. Valentine and Sons, Dundee
— Nu vom avea, Gibson. Am primit de la corespondentul
nostru, Zieger, o scrisoare forte liniştitoare în privinţa acestui
subiect. În arhipelag ne aşteaptă un stoc mare de fildeş şi de
nuci de cocos, aşa că încărcarea bricului va putea fi efectuată
repede şi fără nicio dificultate.
— Zieger este gata să ne preia marfa?… întrebă căpitanul.
— Da, dragul meu, şi, îţi repet, am asigurarea că nu va
exista nicio întârziere din partea lui.
— Nu uita, Hawkins, că după Port Praslin bricul va trebui
să se înapoieze la Kerawara…
— Nu va lua mai mult de douăzeci şi patru de ore, Gibson.
— Ei bine, tată, spuse Nat Gibson, putem să stabilim
durata călătoriei. Câte zile de escală la Port Praslin şi la
Karawara?…
— Aproximativ trei săptămâni.
— Şi de la Wellington la Port Praslin?
— Tot atât.
— Şi întoarcerea în Tasmania?…
— Mai puţin de o lună.
— Astfel, în două luni şi jumătate, este posibil ca James
Cook să revină la Hobart Town…
— Da… mai degrabă mai puţin decât mai mult.
— Bun, continuă Nat Gibson, îi voi scrie mamei chiar azi,
deoarece nava curier pentru Australia ridică ancora
poimâine… Îi voi cere să mai aibă răbdare încă două luni şi
jumătate, nu-i aşa, Hawkins?…
— Da, dragul meu copil.
— Şi, la începutul anului, cele două famili vor fi
împreună…
— Două familii care nu fac decât una singură! răspunse
Hawkins.
Armatorul şi căpitanul îşi strânseră mâinile afectuos.

68
 — Dragul meu Gibson, spuse apoi Hawkins, vom lua
masa aici cu Balfour…
— Bineînţeles, Hawkins.
— Ai vreo treabă în oraş?…
— Nu, răspunse căpitanul, dar trebuie să mă întorc la
bord.
— Atunci, să mergem! strigă Nat Gibson. Îmi va face
plăcere să revăd bricul nostru înainte de a ne transporta la
bordul lui bagajele noastre de pasageri.
— Oh! exclamă Hawkins, n-ar fi bine să rămâneţi câteva
zile în Wellington?…
— Cel mult douăzeci şi patru de ore, răspunse căpitanul.
Nu avem avarii de reparat, nici marfă de descărcat sau de
îmbarcat… Doar de reînnoit proviziile, iar o după-amiază este
suficient pentru asta… Tocmai în privinţa aceasta vreau să-i
dau nişte ordine lui Balt.
— Eşti mulţumit în continuare de şeful tău de echipaj?…
— În continuare… Este un om zelos, care-şi cunoaşte bine
meseria.
— Şi echipajul?…
— Mateloţi cu experienţă, nimic de spus.
— Iar cei pe care i-ai angajat la Dunedin?…
— Nu-mi inspiră deloc încredere, dar n-am găsit alţii mai
buni.
— Deci, James Cook va ridica ancora?…
— Mâine dimineaţă, dacă nu ni se va întâmpla ce s-a
întâmplat la Dunedin. În această perioadă, nu este indicat
pentru căpitanii navelor de comerţ să facă escală în porturile
Noii Zeelande!
— Vrei să zici despre dezertările care decimează echipajele?
… întrebă Hawkins.
— Mai mult decât le decimează, replică Gibson, deoarece,
dintre opt mateloţi, am pierdut patru, despre care nu am
nicio informaţie…

69
 — Ai dreptate, Gibson, ai grijă să nu păţeşti la Wellington
cum ai păţit-o la Dunedin…
— De asemenea, voi avea grijă să nu permit debarcarea pe
uscat, sub niciun pretext, a nimănui… nici măcar
bucătarului Koa…
— Este o măsură prudentă, tată, adăugă Nat Gibson… În
port sunt ancorate câteva nave care nu pot ieşi în larg din
cauza lipsei mateloţilor.
— Nu mă uimeşte, răspunse Harry Gibson. Tocmai de
aceea intenţionez să ridicăm pânzele imediat ce vom îmbarca
proviziile şi vom ieşi, cu siguranţă, în larg încă de la primele
ore ale dimineţii.
În momentul în care căpitanul pronunţă numele şefului de
echipaj, Hawkins nu-şi putu reţine un gest semnificativ.
— Dacă îţi vorbesc despre Flig Balt, reluă el, e pentru că
nu mi-a făcut o impresie tocmai bună atunci când l-am
angajat la Hobart Town.
— Da… ştiu, răspunse căpitanul, dar temerile tale nu sunt
deloc justificate… îşi îndeplineşte sarcinile cu zel, oamenii
ştiu că trebuie să-l asculte şi, repet, serviciul la bord nu a
lăsat de dorit până acum.
— Cu atât mai bine, Gibson, prefer să mă fi înşelat în
privinţa lui, şi din moment ce-ţi inspiră încredere…
— De altfel, Hawkins, când este vorba despre conducerea
navei, contez doar pe mine, o ştii, şi las restul sarcinilor pe
seama şefului meu de echipaj. De la plecarea noastră, nu am
avut ce să-i reproşez, şi dacă vrea să se reîmbarce la bordul
bricului în următoarea călătorie…
— Asta este treaba ta, în fond, dragul meu prieten,
răspunse Hawkins. Eşti cel mai bun judecător în ceea ce
priveşte cum trebuie făcut mai bine.
Aşa cum se observă, încrederea pe care Flig Balt i-o inspira
lui Harry Gibson, încredere foarte nepotrivită, era deplină,
într-atât de bine reuşise acest făţarnic să-şi facă jocul, ca şi

70
Vin Mod. De aceea, atunci când domnul Hawkins îl întrebă
din nou dacă era sigur de cei patru marinari care nu
dezertaseră, căpitanul răspunse:
— Vin Mod, Hobbes, Wickley şi Burnes sunt nişte marinari
buni, răspunse el, şi ceea ce n-au cutezat la Dunedin nu vor
cuteza nici aici.
— Vom ţine seama de asta la întoarcere, declară
armatorul.
— De asemenea, continuă căpitanul, nu din cauza lor am
interzis celorlalţi oameni să coboare pe uscat… ci din cauza
celor patru recruţi.
Şi Gibson relată în ce condiţii Len Cannon, Sexton, Kyle şi
Bryce sosiseră la bord, scăpând ca prin urechile acului de
poliţiştii din Dunedin, după o încăierare la taverna Three
Magpies.
— Nişte pramatii?… spuse întrebător armatorul.
— Cu siguranţă, prietene, dar ştii în ce situaţie mă aflam,
şi cum am întârziat din cauza ei cincisprezece zile!… Chiar
eram pe punctul de a mă întreba dacă nu voi fi nevoit să
aştept câteva luni pentru a-mi completa echipajul!… Ce vrei!
Luăm ce găsim…
— Şi alegem grâul de neghină imediat ce este posibil…
replică Hawkins.
— Cum bine spui tu, Hawkins. Exact asta aş fi făcut aici,
la Wellington, dacă mi-ar fi permis împrejurările, şi ceea ce
voi face la Hobart Town…
— Ne vom gândi la asta în timpul liber! observă Nat
Gibson. Bricul va rămâne câteva luni pus în rezervă – nu-i
aşa, domnule Hawkins? – şi vom petrece acest timp în familie
până în ziua în care voi reveni la Wellington.
— Totul va fi în regulă, Nat, răspunse armatorul.
Hawkins, Gibson şi fiul lui părăsiră agenţia, coborâră pe
chei, chemară una dintre ambarcaţiunile folosite în incinta
portului şi se îndreptară spre bric.

71
 Îi primi şeful de echipaj, la fel de îndatoritor şi de amabil,
faţă de care domnul Hawkins, liniştit de declaraţiile
căpitanului, se arătă cât se poate de binevoitor.
— Văd că sunteţi sănătos, domnule Hawkins, îi spuse Flig
Balt.
— Sănătos tun… îţi mulţumesc, răspunse armatorul.
Cei trei mateloţi, Hobbes, Wickley şi Burnes, care navigau
de mai mulţi ani pe James Cook, fără să fi oferit niciun motiv
de a se plânge, fură felicitaţi de Hawkins.
Cât despre Jim, armatorul îl îmbrăţişă, iar tânărul
manifestă o mare bucurie de a-l revedea.
— Am veşti minunate de la mama ta, îi spuse Hawkins, şi
ea speră că nu l-ai dezamăgit pe căpitan… că este mulţumit
de tine…
— În întregime, declară Gibson.
— Vă mulţumesc, domnule Hawkins, zise Jim, şi îmi faceţi
mare plăcere!
— Şi eu?… spuse Nat Gibson, nu e nimic şi pentru mine?
…
— Oh, ba da! domnule Nat, răspunse Jim, care se aruncă
la gâtul lui.
— Şi ce bine arăţi!… adăugă Nat. Dacă te-ar vedea mama
ta, ar fi mulţumită, draga de ea!… Să-ţi fac o fotografie
înainte de a pleca…
— O să semene cu mine?…
— Da… dacă nu te mişti…
— Nu voi mişca, domnule Nat, nu mă voi mişca!
Trebuie spus că Hawkins, după ce le vorbi lui Hobbes,
Wickley şi Burnes despre familiile lor, care locuiau la Hobart
Town, îi adresă câteva cuvinte şi lui Vin Mod. Acesta se arătă
foarte sensibil la atenţia acordată. Este adevărat, armatorul îl
cunoştea mai puţin decât pe camarazii lui, şi era prima lui
călătorie la bordul lui James Cook.
În ceea ce-i priveşte pe recruţi, Hawkins se mulţumi să-i

72
salute cu un simplu „Bună ziua”.
De altfel, mai putem mărturisi că vederea lor nu-i făcu o
impresie mai bună decât cea a lui Gibson. În rest, li s-ar fi
putut permite, fără inconveniente, coborârea pe uscat. Nu ar
fi avut ideea să dezerteze după aceste patruzeci şi opt de ore
de navigaţie, şi ar fi revenit, sigur, înainte de plecarea
bricului.
Vin Mod îi prelucrase bine şi, în pofida prezenţei lui
Hawkins şi a lui Nat Gibson, ei contau pe o ocazie favorabilă
pentru a pune stăpânire pe navă. Chiar dacă va fi puţin
dificil. Dar ce înseamnă imposibil pentru aceşti oameni fără
credinţă, nici lege, decişi să nu dea înapoi în faţa oricărei
crime?
După o oră, în răstimpul căreia Hawkins şi Gibson
examinară împreună cheltuielile de călătorie, căpitanul
anunţă că bricul va ieşi în larg a doua zi în zori. Armatorul şi
Nat Gibson se vor întoarce în cursul serii pentru a-şi ocupa
cabinele, unde, probabil, le-au fost duse deja bagajele.
Cu toate acestea, înainte de a coborî din nou pe chei,
domnul Gibson îl întrebă pe Flig Balt dacă nu doreşte să
meargă în oraş:
— Nu, căpitane, răspunse şeful de echipaj. Prefer să rămân
la bord… este mai prudent… şi să supraveghez oamenii…
— Ai dreptate, Balt, răspnse Gibson. Trebuie totuşi ca
bucătarul să meargă după provizii…
— Îl voi trimite, căpitane, şi, dacă este necesar, îl vor însoţi
doi mateloţi.
Totul fiind stabilit, ambarcaţuiunea care îl adusese pe
armator şi pe însoţitorii lui îi transportă înapoi pe chei. De
acolo, ei se duseră la agenţie, clădire unde locuia totodată şi
Balfour, apoi se aşezară la masă.
În timpul mesei, discutară despre afaceri. Până acum,
călătoria în curs a navei James Cook fusese dintre cele mai
eficiente şi aducea beneficii frumoase.

73
 Într-adevăr, cabotajul intens tinde să se dezvolte
remarcabil în această parte a Pacificului. Colonizarea de către
Germania a arhipelagurilor vecine Noii Zeelande deschidea
noi oportunităţi comerciale. Hawkins nu legase întâmplător
relaţii cu Zieger, corespondentul lui din Noua Irlandă, la acea
vreme Noul Meklenburg. Agenţia pe care tocmai o înfiinţase
trebuia să întreţină în mod special aceste relaţii prin grija lui
Balfour şi a lui Nat Gibson, care va veni să lucreze lângă el în
câteva luni.

74
Bărci neo-zeelandeze

75
 Odată încheiată masa, Gibson vru să se ocupe de proviziile
bricului după care urma să vină, în cursul după-amiezii,
bucătarul: conserve, păsări, porci, făină, legume uscate,
brânzeturi, bere, gin şi vin alb din Spania, cafea şi diverse
articole de băcănie.
— Tată, nu vei pleca de aici până nu o să-ţi termin
portretul!… declară Nat.
— La naiba… iar!… exclamă căpitanul.
— Iată, dragul meu, adăugă Hawkins, suntem amândoi
posedaţi de demonul fotografiei, şi nu vom lăsa niciun răgaz
oamenilor atât timp cât nu vor sta în faţa obiectivului nostru!
… Aşadar, trebuie să te supui de bună voie!…
— Dar ai deja două sau trei portrete de-ale mele, acasă la
mine, la Hobart Town!…
— Ei bine, cu acesta va fi unul în plus, răspunse Nat
Gibson, şi pentru că plecăm mâine, Balfour îl va expedia
mamei cu viitorul curier maritim.
— De acord, zise Balfour.
— Vezi tu, tată, reluă tânărul, un portret e ca un peşte…
Nu are valoare decât atunci când este proaspăt!… Gândeşte-
te deci, acum ai cu zece luni mai mult decât la vremea
plecării tale din Hobart Town şi sunt sigur că nu arăţi ca în
ultima ta fotografie, cea pusă deasupra şemineului din
camera ta…
— Nat are dreptate, confirmă Hawkins râzând. Abia te-am
recunoscut azi-dimineaţă!
— De exemplu!… exclamă Gibson.
— Nu… te asigur!… Nimic nu te poate schimba ca zece
luni de navigaţie!…
— Fă-l deci, copilul meu, răspunse căpitanul, iată-mă gata
pentru sacrificiu…
— Şi ce atitudine vei lua?… întrebă în glumă armatorul…
cea a marinarului care pleacă sau cea a marinarului care
soseşte?… Va fi postura comandantului… cu braţul întins

76
spre orizont… cu o mână ţinând sextantul ori luneta… a
maestrului după Dumnezeu?…
— Aceea pe care o vei dori, Hawkins…
— Şi apoi, în timp ce vei sta în faţa aparatului nostru de
fotografiat, încearcă să te gândeşti la ceva!… Asta conferă mai
multă expresie fizionomiei tale!… La ce te vei gândi?…
— Mă voi gândi la draga mea soţie, răspunse Gibson, la
fiul meu… şi la tine… dragul meu…
— Atunci, vom obţine o dovadă magnifică!
Nat Gibson avea unul dintre acele aparate fotografice
portabile, care dau negativul în câteva secunde. Gibson ieşi
foarte bine, după părerea fiului lui, atunci când acesta
examină clişeul a cărui copie urma să fie lăsată lui Balfour.
Apoi, Hawkins, căpitanul şi Nat părăsiră clădirea pentru a
procura tot ceea ce era necesar pentru o călătorie în larg de
nouă până la zece săptămâni. Antrepozitele nu lipseau în
Wellington, unde pot fi efectuate diverse aprovizionări
maritime: produse alimentare, aparatură de bord, greement,
roţi de scripete, cordaje, ustensile, vele de schimb, articole de
pescuit, butoaie cu smoală şi cu gudron, ustensile de
calafat41 şi de dulgherie. Dar, în afară de câteva odgoane de
înlocuit, necesităţile bricului se rezumau la hrana pasagerilor
şi a echipajului. Acestea fură cumpărate degrabă, apoi
transportate pe bric de către Wickley, Hobbes şi şeful
bucătar.
În acelaşi timp, Gibson îndeplini toate formalităţile care
sunt obligatorii pentru orice navă la intrarea şi la ieşirea sa.
Deci nimic nu ar fi împiedicat bricul să ridice pânzele în zori,
mai norocos decât alte nave comerciale, a căror dezertare a
oamenilor le ţinea în escală la Wellington.
În timpul acestor curse de-a lungul oraşului, în mijlocul
unei populaţii foarte grăbite, umblând de colo-colo, Hawkins

41
calafat – câlţi sau cârpe destrămate îmbibate cu catran, cu care se
astupă crăpăturile la bordajele şi la punţile de lemn ale navelor.
77
şi însoţitorii lui întâlniră mai mulţi maori din împrejurimi.
Numărul lor a scăzut simţitor în Noua Zeelandă, la fel cu cel
al australienilor în Australia şi, mai ales, al tasmanienilor în
Tasmania, deoarece ultimele specimene ale acestei rase
aproape că au dispărut. În prezent există doar vreo patruzeci
de mii de indigeni în Insula de Nord şi abia două mii în Insula
de Sud. Ocupaţia acestor maori este, în special, cultura
zarzavaturilor, apoi vine cultura arborilor fructiferi, ale căror
produse sunt din abundenţă şi de o excelentă calitate.
Bărbaţii sunt frumoşi, ceea ce denotă un caracter energic,
o constituţie robustă şi rezistentă. Femeile par să le fie
inferioare. În orice caz, trebuie să te obişnuieşti văzând sexul
slab plimbându-se pe străzi cu pipa în gură şi fumând mai
mult decât bărbaţii. Nu vom fi deci uimiţi că viciul în sine ar
jena schimbul de politeţuri cu femeile maore, deoarece,
conform obiceiurilor, nu este vorba doar de a da „Bună ziua”
sau de a strânge mâna, ci de a-ţi freca nasul de nasul celei
căreia i te adresezi.
Aceşti indigeni sunt, se pare, de origine polineziană şi este
chiar foarte posibil ca primit imigranţi în Noua Zeelandă să fi
venit din Arhipelagul Tonga tabu, situat la circa o mie două
sute de mile spre nord.
De fapt, există două motive aflate la baza scăderii
numărului membrilor acestei populaţii şi destinate să dispară
în viitor. Prima cauză o constituie maladiile, dintre care în
special ftizia pulmonară, care face mari ravagii în rândul
familiilor. A doua, încă şi mai teribilă, este beţia, şi în acest
caz e demn de notat că femeile ocupă primul loc în topul
acestui înfricoşător abuz de băuturi alcoolice.
Pe de altă parte, mai trebuie amintit că regimul alimentar
s-a modificat substanţial la maori. Indigenii erau odinioară
antropofagi, şi cine ar îndrăzni să spună că hrana aceasta
ultra-azotată nu ar fi pe placul temperamentului lor?…
Oricum, mai bine ar dispărea mai curând decât să se

78
mănânce între ei, iar în acest sens cităm remarca unui turist,
fin observator al maorilor: „Canibalismul este bine că a avut
din totdeauna un singur scop, bătălia: devorarea ochilor şi a
inimii duşmanului, pentru a-i fi însuşit astfel curajul şi a-i
dobândi agerimea”!
Aceşti maori rezistară invadării britanice până în 1875,
dată la care ultimul rege din King Country se supuse
autorităţii Marii Britanii.
Pe la ora şase, Hawkins, căpitanul şi Nat Gibson se
întoarseră pentru masa de seară; pe urmă, după ce îşi luară
rămas-bun de la Balfour, fură conduşi la bordul bricului,
pregătit să ridice ancora în zori.

79
 Capitolul V
Câteva zile de navigaţie

Era ora şase dimineaţa când James Cook îşi întindea toate
pânzele. Căpitanul dădu ordin să fie efectuate manevrele
necesare pentru a ieşi din port şi a se strecura prin sinuosul
şi îngustul şenal. După ce ocoli punctul Nicholsin, dădu în
strâmtoare, unde vântul potrivinic sufla dinspre nord. Dar,
odată ajuns în dreptul înălţimii Orokiva, briza marină dinspre
vest îi permise să traverseze cât mai îndeaproape vastul
golfuleţ scobit în litoralul Insulei Ika na Maui, între
Wellington şi New Plimouth, dincolo de Capul Egmont.
Tăind oblic acest golf, James Cook se îndepărtase deci de
uscat şi nu urma să-l atingă decât la latitudinea capului
menţionat.
Distanţa de parcurs de-a lungul coastei occidentale a
Insulei de Nord era de aproape o sută de mile. Cu o briză
persistentă, ea putea fi străbătută în trei zile. În rest, dată
fiind direcţia vântului, era imposibil să se urmeze linia
litoralului, căruia Gibson îi cunoştea perfect structura
hidrografică, şi nu era niciun pericol pentru bric de a se
menţine la o oarecare distanţă de plajă.
Această primă zi se scurse în condiţii agrabile. Aşezaţi
aproape de ruf, Hawkins şi Gibson se lăsaseră în voia acelei
senzaţii delicioase, de care te simţi cuprins atunci când te afli
pe o navă în plină navigaţie. Puţin înclinată sub vânt, ea
despica fără greutate talazurile şi lăsa în urmă un siaj
unduitor de spumă. Căpitanul era într-un du-te-vino
continuu, aruncând o privire rapidă asupra habitaclului
plasat în faţa omului de la cârmă şi schimbând câteva
cuvinte cu pasagerii lui. Jumătate din echipaj era de cart la
proră; cealaltă se odihnea în cabină, după ce primise raţia de

80
dimineaţă. Câteva undiţe fuseseră instalate la pupa şi, la ora
mesei de prânz, în cârligele lor atârnau câţiva dintre peştii
atât de numeroşi în aceste mări.
Trebuie ştiut că ţinuturile de ţărm ale Noii Zeelande sunt
foarte frecventate de balene, unde pescuitul lor este făcut cu
mare succes. În jurul bricului, în acest vast golf, apărură la
un moment dat un anumit număr de „souffleurs 42”, uşor de
vânat cu harponul.
Fapt ce-l determină pe Hawkins să-i spună căpitanului, în
timp ce priveau aceste enorme mamifere, zbenguindu-se în
apa mării:
— Mi-am dorit întotdeauna să combin pescuitul cu
cabotajul, Gibson, şi cred că pot fi obţinute câştiguri din
ambele.
— Posibil, răspunse căpitanul, iar balenierele care
cutreieră aceste mări îşi umplu uşor calele cu mii de barili de
ulei, untură şi fanoane43.
— Se povestea la Wellington, interveni Nat Gibson, că
balenele se lasă capturate mai uşor aici decât peste tot în altă
parte…
— Este adevărat, zise căpitanul, iar asta din cauza faptului
că n-au simţul acustic dezvoltat ca la alte specii. Este deci
posibil să te apropii de ele cât să poţi lansa un harpon. În
definitiv, orice balenă semnalată este o balenă capturată, cel
puţin dacă nu se amestecă vremea rea. Din nefericire, rafalele
de vânt sunt nu numai puţin numeroase, cât teribile în
aceste mări…
— Desigur, răspunse Hawkins, într-o zi sau alta, ne vom
dedica pescuitului…
— Cu un alt căpitan, dragul meu! Fiecare cu meseria lui,
iar eu nu sunt căpitan de balenieră…

42
souffleur – specie de delfin (Seno restratus) (fr.)
43
fanon – fiecare dintre lamele cornoase fixate de maxilarul superior
al balenelor.
81
 — Cu un alt căpitan, fie, Gibson, dar şi cu o altă navă,
deoarece trebuie o instalaţie specială, pe care James Cook nu
o are.
— Fără îndoială, un bastiment capabil să îmbarce două mii
de barili de ulei, în timpul unei campanii a cărei durată este
uneori de până la doi ani, şi pirogi pentru urmărirea
animalelor, plus un echipaj compus din treizeci până la
patruzeci de oameni, harponari, dogari, fierari, dulgheri,
mateloţi, novice, cel puţin trei ofiţeri şi un medic…
— Tată, adăugă Nat Gibson, Hawkins nu ar neglija nimic
din ceea ce necesită acest gen de armament…
— O afacere serioasă, copilul meu, răspunse căpitanul, şi,
în opinia mea, în această parte a Pacificului, cabotajul oferă
câştiguri mai mult ca sigure… Dar putem vorbi şi de
campanii de pescuit, care s-au dovedit ruinătoare… Precizez
că balenele, vânate în exces, tind să se îndrepte spre mările
polare. Şi trebuie să le cauţi în ţinuturile de ţărm ale
strâmtorii Behring, pe coastele insulelor Kurile, sau în mările
antarctice, călătorii lungi şi periculoase, din care mai multe
nave nu s-au mai întors.
— La urma urmei, dragă Gibson, spuse armatorul, acesta
nu e decât un proiect… Vom vedea mai târziu… Să ne
ocupăm de cabotaj deocamdată, deoarece a fost dintotdeauna
benefic, şi să ducem bricul la Hobart Town cu o frumoasă
încărcătură în cală.
Spre ora şase seara, James Cook ajunse în dreptul coastei
care traversează Golful Waimah, în dreptul micilor porturi
Ohawe. Văzând câţiva nori ridicându-se la orizont, căpitanul
dădu ordin să fie strânse velele papagal şi să fie prinse
terţarolele de catargul mare. Este, de altfel, o precauţie care
se impune tuturor bastimentelor în aceste ţinuturi de ţărm,
unde vânturile sunt atât bruşte, cât şi violente, iar în fiecare
seară, echipajul strânge o parte din velatură de teama unor
surprize.

82
 Şi, într-adevăr, bricul fu scuturat încet până dimineaţă.
Trebui să înainteze câteva mile în larg, după ce trecu de farul
aflat la Capul Egmont. În timpul zilei, se îndreptă iar spre
ţărm, de care Gibson nu voia să se îndepărteze, şi apoi depăşi
New Plymouth, unul dintre oraşele importante ale Insulei de
Nord.

Maori
Fotografie de J. Valentine and Sons, Dundee
Briza devenise mai degrabă răcoroasă în timpul nopţii. Nu
se puteau desface pânzele papagal, strânse în ajun, iar
Gibson trebui să se mulţumească până la urmă cu întinderea
terţarolelor de la catargul mare. Bricul înainta cu o viteză de
doisprezce mile pe oră, înclinat la tribord, ridicat de talazurile
dinspre larg. Uneori valurile, lovindu-se de bordajul lui, îl
acopereau cu spumă la prora. Etrava se adâncea puţin, apoi
se ridica imediat deasupra apei.

83
 Acest tangaj şi ruliul44 navei nu-i stânjenea pe Hawkins şi
pe Nat Gibson. Întrucât navigaseră şi înainte, erau obişnuiţi
şi nu suferau de rău de mare. Respirau cu voluptate acest aer
curat şi proaspăt, impregnat cu săruri marine, cu care
plămânii se puteau umple din plin. În acelaşi timp, privirile
lor contemplau cu plăcere aceste locuri infinit variate ale
coastei occidentale.
Ea este, poate, mai curioasă decât cea a Insulei de Sud.
Ika na Maui – numele semnifică în limba polineziană „Peştele
Maui” – se dovedeşte a fi mai bogată în golfuleţe, golfuri, în
porturi decât Tawaï Punamu, nume dat de indigeni lacului
din care se culege jadul verde. Din larg, vederea se întinde
până la lanţul muntos, plin de verdeaţă, de unde ţâşneau
odinioară erupţiile vulcanice. Ea formează scheletul osos sau
mai degrabă coloana vertebrală a insulei, a cărei lăţime medie
este de treizeci de leghe. În total, suprafaţa Noii Zeelande nu
este inferioară celei a Insulelor Britanice, şi e ca o a doua
Mare Britanie pe care Regatul Unit o are la antipozii ei în
Pacific. La fel cum Anglia nu este separată de Scoţia decât
prin acest fluviu îngust, Tweed, Insula de Nord este separată
de Insula de Sud printr-un braţ de mare.
De când James Cook părăsise Portul Wellington, şansele de
a fi capturată erau, cu siguranţă, diminuate. Flig Balt şi Vin
Mod discutau adesea în privinţa acestui subiect. Şi în acea zi,
la ora prânzului, care îi reunise în ruf pe Hawkins, Nat
Gibson şi căpitanul, ei tot despre asta vorbeau. Vin Mod ţinea
cârma şi nu exista riscul de a fi auziţi de mateloţii de cart la
prora.
— Ah! acest avizo blestemat!… nu înceta să repete Vin
Mod. El ne-a împiedicat lovitura!… Timp de douăzeci şi patru
de ore, acest bastiment satanic ne-a stat în coastă!… În cazul

44
ruliu – oscilaţie de înclinare a unei nave în jurul axei sale
longitudinale, provocată de acţiunea valurilor înalte, când direcţia
de înaintare a navei este paralelă cu valurile.
84
în care comandantul lui va fi spânzurat vreodată de catargul
lui, voi cere să trag de frânghia care îi va strânge gâtul!… Nu
putea mai bine să-şi continue drumul în loc să navigheze
alături de bric?… Fără el, James Cook ar fi acum scăpat de
căpitan şi de oamenii lui!… Ar fi străbătut nestingherit mările
din est, cu o încărcătură bună pentru Tonga sau Fidji…
— Toate acestea sunt doar vorbe de prisos! remarcă Flig
Balt.
— Ne îmbărbătăm şi noi cum putem!… răspunse Vin Mod.
— Problema este de a şti, reluă şeful de echipaj, dacă
prezenţa la bord a armatorului şi a fiului lui Gibson nu ne
obligă cumva să renunţăm…
— Niciodată! strigă Vin Mod. Însoţitorii noştri nici nu vor
vrea să audă acest refren!… Len Cannon şi ceilalţi ar fi putut
să o şteargă la Wellington dacă ar fi ştiut că bricul se va
înapoia liniştit la Hobart Town!… Ceea ce vor este să
navigheze pentru folosul lor şi nu pentru interesul domnului
Hawkins!
— Toate astea… sunt doar vorbe, îţi repet… spuse Flig
Balt, dând din umeri. Putem spera că se va ivi ocazia?…
— Da!… da!… afirmă Vin Mod, care începea să se înfurie
văzându-l descurajat pe şeful de echipaj, şi vom şti să
profităm de ea!… Iar dacă nu este astăzi, nici mâine… va fi
mai târziu… în aceste ţinuturi de ţărm ale Papuei Noua
Guinee… în mijlocul acestor arhipelaguri unde poliţia nu ne
va jena deloc!… Să presupunem, de exemplu… că armatorul
şi alţi câţiva, fiul lui Gibson, doi sau trei mateloţi nu revin la
bord într-o seară… Nu se ştie ce s-a întâmplat cu ei… Bricul
îşi continuă călătoria, nu-i aşa?
Iar Vin Mod, cu vocea scăzută, şoptea vorbele acestea
criminale la urechea lui Flig Balt. Hotărât să nu-l lase să se
înmoaie, ori să dea înapoi, decis, aşadar, să îl facă să meargă
până la capăt, el nu-şi putu reţine o înjurătură cumplită,
atunci când şeful de echipaj îi dădu pentru a treia oară atât

85
de puţin încurajatorul lui răspuns:

86
Arme şi instrumente muzicale neo-zeelandeze

87
 — Toate acestea sunt doar vorbe de prisos!
Vin Mod şuieră încă o înjurătură oribilă, care, de data
aceasta, se auzi până în cabina rufului. Ridicându-se de la
masă, Gibson apăru în dreptul uşii din spate.
— Ce se întâmplă?… întrebă el.
— Nimic, domnule Gibson, răspunse Flig Balt, bricul a fost
zgâlţâit atât de brusc, încât era cât pe-aci să-l arunce pe Vin
Mod peste bord…
— Am crezut c-o să zbor peste bastingaj!… adăugă
matelotul.
— Vântul este puternic, marea, agitată, spuse Gibson,
după ce examină cu o privire rapidă velatura bricului.
— Briza tinde să-şi schimbe direcţia spre vest, preciză Flig
Balt.
— Într-adevăr, se simte puţin asta, Mod… Nu e nicio
problemă totuşi dacă ne apropiem de uscat.
Apoi, după ce dădu acest ordin şi fu executat, Gibson
reintră în sala rufului.
— Ah! murmură Vin Mod, dacă aţi comanda James Cook,
meştere Balt, în loc să-l lăsaţi pe mâna lui Gibson, ar cârmi
mai degrabă în direcţia vântului…
— Da… dar nu sunt eu căpitanul! răspunse Flig Balt,
îndreptându-se spre proră.
— Va fi totuşi, îşi repeta Vin Mod. Trebuie să fie… când voi
fi spânzurat!
Pe durata acestei zile, fură văzute mai puţine balene decât
în ajun, ceea ce explica raritatea balenierelor în aceste
ţinuturi de ţărm. Se încerca vânarea lor mai degrabă de-a
lungul litoralului estic, pe Coasta Akaroa şi a golfului
insulelor Tawaï Punamu. Dar marea nu era deloc pustie. Un
anumit număr de nave de cabotaj coborau sau urcau, pe
lângă ţărm, de-a lungul şi dincolo de Golful Taranaki.
După-amiaza, împins în continuare de o briză puternică,
după ce pierdu din vedere Creasta Whare Orino, cu o înălţime

88
de două mii de picioare, scăldată la bază de apele mării,
James Cook navigă prin faţa porturilor Kawhia şi Aotca, unde
tocmai se întorcea o flotilă de vase de pescuit, care nu mai
puteau face faţă vântului din larg.
Domnul Gibson trebui atunci să strângă gabierul,
păstrând mizena45, pânza mare, brigantina şi focurile. Dacă
marea devenea şi mai agitată, dacă vântul se transforma în
furtună, exista întotdeauna un refugiu pe timpul nopţii,
întrucât, pe la ora şase seara, bricul va fi la adăpostul
golfului Auckland. Aşa că era de preferat să nu se îndepărteze
de la ruta lui.
Presupunând că James Cook ar fi fost constrâns să caute
un adăpost împotriva vremii nefavorabile din larg, el l-ar fi
găsit la Auckland. Golful, unde oraşul ocupă extremitatea
nordică, este unul dintre cele mai sigure în această parte a
Pacificului. Atunci când o navă pătrunde în şenalul îngust
dintre stâncile de la Parera şi „Manukan hafen”, ea
navighează în interiorul unei rade protejate pe întregul ei
perimetru. Nici nu mai e nevoie să se intre în port. Această
radă este suficientă, iar flote de nave pot ancora peste tot aici.
Cu asemenea avantaje pentru comerţul maritim, nu vom fi
uimiţi de faptul că oraşul a dobândit rapid o mare
importanţă. Cu tot cu periferii, el numără aproape şaizeci de
mii de suflete. Aşezat pe colinele coastei meridionale a
golfului, oraşul este foarte variat ca aspect. Orânduit superb
cu scuarurile şi grădinile lui, care abundă în floră tropicală,
cu străzile lui largi şi curate, mărginite de hoteluri şi de
magazine, acest curios oraş, industrial şi comercial, poate
trezi invidia suratelor lui, Dunedin şi Wellington.
Dacă Gibson şi-ar fi dus nava în port, ar fi găsit aici o sută
de alte ambarcaţiuni pe cale să ancoreze sau să-şi ridice
pânzele. În acestă regiune nordică a Noii Zeelande, atracţia

45
mizenă – catarg al unei nave, între botul acesteia şi arborele
central.
89
minelor de aur era mai puţin resimţită decât în partea
meridională a Insulei Ika na Maui şi mai ales decât în
provinciile insulelor Tawaï Punamu. Acolo, bricul s-ar fi putut
debarasa uşor de recruţii îmbarcaţi la Dunedin şi să-i fi
înlocuit cu patru sau cinci mateloţi aleşi dintre cei rămaşi
fără angajament, după dezafectarea unor nave. Nu este mai
puţin discutabil, atât cât estimau Len Cannon şi camarazii
lui, că Gibson s-ar fi decis în această privinţă, spre marea
decepţie a lui Flig Balt şi a lui Vin Mod, dacă ar fi ancorat la
Auckland. Dar, pentru a evita noi întârzieri, el a crezut de
cuviinţă să rămână sub velatura mică pe durata întregii
nopţi. Uneori chiar, el puse cap compas în scopul de a face
faţă valurilor dinspre vest şi de a se îndepărta de coasta ale
cărei semnale luminoase îi păreau prea apropiate de tribord.
Pe scurt, James Cook se comporta de minune, graţie
manevrării iscusite, cu care era condus. Bricul nu suferi
avarii serioase nici la cocă, nici la armătură.
A doua zi, 2 noiembrie, pe un vânt moderat şi o mare pe
care se navighează uşor, bircul trecu prin dreptul unei alte
rade, mai vastă decât cea de la Auckland, rada Kaipara, în
extremitatea căreia a fost construit Port Albert.
În sfârşit, douăzeci şi patru de ore mai târziu, deoarece
briza se domolise în mod simţitor, după un parcurs de
şaptezeci, optzeci de mile, înălţimile Manngani Bluf, Golful
Hokianga, Limbul Beef, Capul Van Diemen rămăseseră în
urmă. Iar în stânga se pierdură în curând din vedere
recifurile Three Kings. Marea se deschidea liber dinaintea
etravei până la labirintul arhipelagurilor Tonga, Hebride,
Solomon, situate între Ecuator şi Tropicul Capricornului.
Nu mai rămânea decât să fie pus cap compas spre nord-
vest, înspre ţinuturile Noii Guinee, aflată încă la o distanţă de
nouăsprezce mile, pentru a ajunge la Arhipelagul Louisiade,
şi, dincolo de el, la insulele intrate la acea vreme în sfera
colonială a Germaniei.

90
91
 Dacă vântul şi marea îl favorizau, Gibson estima să încheie
călătoria în cel mai scurt timp. Urcând spre linia echinoxială,
vremea nefavorabilă este mai puţin frecventă, mai puţin de
temut decât în ţinuturile de ţărm ale Australiei şi ale Noii
Zeelande. Pe de altă parte, este adevărat, un bastiment este
expus la o mare calmă, care poate întârzia multe zile
navigaţia cu vele, în timp ce ea face mai rapidă şi mai sigură
navigaţia cu aburi. Dar aceasta din urmă e prea costisitoare
şi, când este vorba de micul şi intensul cabotaj în aceste mări
îndepărtate ale Pacificului, mai bine este să întinzi pânzele
decât să foloseşti cărbune.
Oricum, briza, slabă sau intermitentă, ameninţa să reducă
la două-trei mile viteza bricului. Cu toate acestea, pânzele
erau toate în vânt, însă dacă survenea o lipsă totală de vânt,
acest eşafodaj de pânze nu i-ar mai fi servit la nimic. Gibson
nu putea să se folosească decât de curenţii de aer, care bat,
în general, spre nord în acestă zonă a Pacificului. Totuşi,
vântul nu încetă complet. Sub razele arzătoare ale soarelui,
marea părea să fiarbă, ca şi cum apa ar fi fost supraîncălzită
în straturile ei inferioare. Pânzele se umflau în bătaia
vântului şi James Cook lăsa în urma lui un siaj străveziu de
spumă.
Şi, dimineaţă, cum Hawkins, Nat Gibson şi căpitanul
vorbeau despre ceea ce este firesc să se vorbească în timpul
navigaţiei, despre cum era vremea şi despre cum avea să fie,
domnul Gibson zise:
— Nu cred că va ţine…
— Şi de ce mă rog?… întrebă armatorul.
— Zăresc la orizont câţiva nori care vor aduce în curând
puţin vânt… sau mă înşel foarte tare.
— Dar aceşti nori nu se ridică, remarcă Hawkins, or, chiar
dacă urcă puţin, se împrăştie pe cer…
— Nu contează, dragul meu, până la urmă vor deveni denşi
şi asta generează vânt…

92
 — Care ne va fi favorabil, adăugă Nat Gibson.
— Oh! exclamă căpitanul, nu avem nevoie de o briză
pentru trei catarge!… Doar cât să ne umfle pânzele de jos şi
bonetele…
— Şi ce indică barometrul?… întrebă Hawkins.
— O uşoară tendinţă de scădere, răspunse Nat Gibson,
după ce consultă aparatul aflat în sala rufului.
— Să scadă deci, spuse căpitanul, dar lent, şi să nu facă
salturi de maimuţă care se caţără, apoi coboară de-a valma
din cocotierul ei!… Dacă perioadele calme sunt plictisitoare,
rafalele de vânt sunt redutabile, şi cred că e preferabil, în
definitiv…
— Vreau să-ţi spun ce ar fi de preferat, Gibson, declară
Hawkins: să avem la bord o mică maşinărie auxiliară, de cinci
până la douăzeci de cai putere, de exemplu… Ne-ar ajuta să
ne continuăm drumul atunci când nu bate nicio adiere de
vânt, apoi să intrăm şi să ieşim din porturi…
— Ne-am lipsit de ea până acum şi nu va fi de folos multă
vreme încă, răspunse căpitanul.
— Asta, dragul meu, din cauză că ai rămas marinarul din
vechea generaţie comercială…
— Într-adevăr, Hawkins, şi nu sunt adeptul acestor nave
mixte!… Dacă sunt optime pentru aburi, nu acelaşi lucru se
poate spune şi despre vele, şi invers…
— În orice caz, tată, zise Nat Gibson, iată în zare o dâră de
fum, care merită să fie văzută în acest moment de la bordul
bricului nostru.
Tânărul arătă cu mâna o trâmbă negricioasă, deasupra
liniei orizontului, spre nord-vest. Nu putea fi confundată cu
un nor. Era fumul unui steamer care venea în viteză spre
bric. Înainte de a trece o oră, cele două vapoare aveau să
navigheze unul lângă celălalt.
Întâlnirea unei nave reprezintă întotdeauna un lucru
interesant pe mare. Se încearcă să i se afle naţionalitatea prin

93
formele cocăi sale, prin dispunerea catargelor, aştepând să-şi
înalţe pavilionul în semn de salut. Harry Gibson îşi duse deci
la ochi luneta şi, după douăzeci de minute de la semnalarea
steamer-ului, el fu în măsură să afirme că era o navă
franceză.
Nu se înşela şi, atunci când bastimentul nu se afla decât la
două mile de James Cook, pavilionul tricolor fu înălţat pe
catargul brigantinei lui.
Bricul răspunse imediat, arborând pavilonul Regatului
Unit.
Acest steamer cu un deplasament de opt până la nouă sute
de tone, foarte probabil destinat transportului de cărbune,
trebuia să aibă ca destinaţie unul dintre porturile Noii
Olande.
Spre orele unsprezece şi jumătate, se găsea la câteva
ancabluri de bric, şi se apropie mai mult chiar, ca şi cum
avea intenţia de „a intra în vorbă”. În rest, marea foarte calmă
favoriza această manevră, care nu prezenta niciun pericol. La
bordul bastimentului, se părea că nu erau efectuate pregătiri
pentru lansarea unei bărci la apă, aşa că întrebările şi
răspunsurile fură posibile prin porta-voce, conform uzajului.
Şi iată conversaţia dintre cei de pe steamer şi cei de pe
bric:
— Numele navei?…
— James Cook, din Hobart Town.
— Căpitan?…
— Căpitan Gibson.
— Am înţeles.
— Şi voi?…
— Assomption46, din Nantes, căpitan Foucault.
— Unde mergeţi?
— La Sydney, Australia.
— Am înţeles.
46
Assomption – Adormirea Maicii Domnului. (fr.)
94
 — Şi voi?…
— Port Praslin, Noua Irlandă.
— Şi veniţi de la Auckland?…
— Nu, de la Wellington.
— Am înţeles.
— Şi voi?…
— De la Amboine des Moluques.
— Aţi navigat bine?…
— Fără probleme… O informaţie. La Amboine, căpitănia
este îngrijorată în privinţa goeletei Wilhelmina, din Rotterdam,
care trebuia să fi sosit de o lună, venind dinspre Auckland.
Aveţi cumva veşti despre ea?…
— Niciuna.
— Am urmat ruta de la vest, prin Marea de Coral, declară
căpitanul Foucault, şi nu am întâlnit-o… Încercaţi să ajungeţi
prin est la Noua Irlandă?…
— Este intenţia noastră.
— Este posibil ca Wilhelmina să plutească în derivă, după
ce a fost lovită de o furtună…
— Foarte posibil, într-adevăr.
— Fiţi cu ochii în patru prin aceste ţinuturi de ţărm…
— Vom fi atenţi.
— Şi acum, călătorie bună, căpitane Gibson.
— Călătorie bună, căpitane Foucault!
O oră mai târziu, James Cook, de pe puntea căruia
steamer-ul nu se mai zărea, cârmi spre nord-est,
îndreptându-se spre Norfolk.

95
 Capitolul VI
La orizont, Insula Norfolk

Un patrulater aproape uniform pe trei dintre laturile sale,

în timp ce linia litoralului se rotunjeşte, se înalţă şi modifică
spre nord-est această uniformitate; în cele patru unghiuri,
punctele How, Nord Est, Rocks şi Rochy, mai în exterior, un
pisc, Pitt Mount, înalt de circa o sută de picioare: iată forma
geometrică a Insulei Norfolk, situată în aceste ţinuturi de
ţărm ale Pacificului, la 29°02’ latitudine sudică şi 105°42’
longitudine estică.
Insula în speţă are un perimetru de doar şase leghe şi, la
fel ca toate semenele ei din acest vast ocean, este înconjurată
de un inel de coral, care o apără aşa cum un zid împrejmuitor
apără o fortăreaţă. Hulele din larg nu-i vor roade niciodată
baza calcaroasă de culoare gălbuie, pe care un simplu resac 47
este suficient să o distrugă, deoarece valurile se sparg de
stâncile coraligene înainte să o atingă. De aceea, navele nu
pot acosta decât cu dificultate aici, strecurându-se printre
trecătorile înguste şi periculoase, expuse tuturor surprizelor
cauzate de vârtejuri şi de vâltori. Port, propriu-zis, nu există
la Norfolk. Doar la sud, în Golful Sydeny, au fost construite
nişte închisori. Prin poziţia ei izolată, cât şi prin dificultatea
de a debarca şi de a ieşi de aici, se pare, într-adevăr, că
natura a destinat această insulă doar ca să fie o închisoare.
Se poate observa că, la sud, în direcţia insuliţelor Nepcan
şi Philips, care completează micul grup Norfolk, aceste
recifuri de corali se prelungesc până la şase sau şapte leghe
de litoral.
Este totuşi, prin dimensiunile sale restrânse, o bogată
47
resac – val marin sau oceanic produs prin întoarcerea violentă a
apei care a lovit un obstacol şi care se combină continuu cu valul
direct, prezentând aspectul unei explozii.
96
regiune a domeniului colonial al Marii Britanii. Atunci când
Cook a descoperit-o în 1774, el a fost uimit mai întâi de
admirabila vegetaţie a insulei, sub acest climat deopotrivă
blând şi cald al tropicelor. Am putea spune că este un coş din
mediile rurale ale Noii Zeelande, ornat cu plante identice. Pe
insulă cresc inul de calitate superioară, phormium tenax sau
„Pasărea de foc”, şi un fel de pin de toată frumuseţea,
aparţinând genului araucarias. Apoi, cât vezi cu ochii, se
întind câmpii verzi, unde cresc, fără cultură, măcriş şi
tarhon. Deja, la începutul secolului, guvernul britanic a
transportat pe insulă o colonie de deţinuţi. Graţie muncii
prestate de aceşti nefericiţi, au fost făcute defrişări, efectuate
lucrări agricole, iar productivitatea porumbului a fost atât de
mare, încât silozurile se puteau număra cu miile. Insula era
un grânar îmbelşugat, plasat între Australia şi Noua
Zeelandă. Doar că sunt prea multe recifuri şi stânci sub apă
lângă ţărm, care împiedică acostarea navelor.
Iniţial, acest penitenciar, dublat de prezenţa obstacolelor
menţionate, a fost pe cale să fie abandonat. Este adevărat că,
pe insulă, se puteau ţine foarte uşor sub jug de fier cei mai
răi criminali din Tasmania şi Noua Galie. Dar s-a revenit
asupra deciziei şi colonia penală a fost reorganizată. Ea
număra până la cinci sute de deţinuţi, păziţi de douăzeci şi
patru de militari, la care se adăuga o administraţie compusa
din cinci sute de angajaţi. Aici a fost creată o fermă privată,
iar recolta de porumb asigura consumul în cereale.
În rest, Insula Norfolk era nelocuită la vremea când marele
navigator i-a stabilit poziţia geografică. Niciun indigen, maori
sau malaezian, nu a fost atras aici în pofida bogăţiilor solului.
Ea nu a avut niciodată altă populaţie decât aceşti condamnaţi
aduşi de guvernul britanic. Pustie era la vremea descoperirii
ei, pustie a redevenit ulterior. În 1842, pentru a doua şi, fără
îndoială, ultima dată, Anglia abandonă acest stabiliment
penitenciar, care fu mutat la Port Arthur, pe coasta

97
meridională a Tasmaniei.
La patru zile după ce a pierdut din vedere punctele
extreme ale Noii Zeelande, James Cook ajunse la Insula
Norfolk. Cu un vânt mediu, bricul parcursese opt zeci de mile
în ziua de 2, o sută douăzeci în ziua de 3, tot atât în 4 şi,
odată ce briza a slăbit în intensitate, doar şaptezeci în timpul
zilei de 5. Spre seară, ea străbătuse deci distanţa de patru
sute de mile, cu aproximaţie, cea care separă cele două
insule.
După-amiaza, omul postat în „cuibul de cioară 48” de pe
catarg semnală o înălţime care se contura spre nord-est. Era
vârful Pitt Mount şi, spre orele cinci, bastimentul trecea de
punctul nord-estic al Insulei Norfolk.
În cursul acestei navigaţii, Gibson dăduse ordin să fie
supravegheată atent această parte a Pacificului. Nu fusese
întâlnită nicio epavă pe ruta urmată de James Cook, iar
misterul dispariţiei navei olandeze Wilhelmina rămânea de
descoperit.

48
cuib de cioară – platformă orizontală fixată în vârful unui catarg şi
folosită ca post de observare.
98
 Portul Auckland
Pe măsură ce soarele asfinţea în spatele piscurilor de pe
insulă, vântul bătea din ce în ce mai slab, suprafaţa
oceanului căpăta o nuanţă lăptoasă şi aproape netedă, doar
uşor încreţită de hulă. Cu siguranţă, în zorii zilei următoare,
bricul se va afla încă în apropierea insulei. Era la doar două
mile de ea şi, din prudenţă, evita să se apropie mai mult,
deoarece bancurile de corali se întindeau, cât se poate de
periculos, până departe, în larg. De altfel, James Cook era
aproape la fel de imobil ca şi când ar fi avut lăsată ancora.
Niciun curent de aer nu îl mişca din loc; pânzele atârnau în
strângătoarele lor, revărsându-se în falduri groase. Dacă se
pornea briza, mateloţii nu trebuiau decât să le desfăşoare,
pentru ca nava să-şi reia drumul.
Prin urmare, Gibson şi pasagerii lui, lipsiţi de orice grijă,
se puteau bucura în voie de seara aceasta minunată sub
cerul senin, neumbrit de niciun nor.
După masă, Hawkins, căpitanul şi Nat Gibson se duseră
să se aşeze la pupa.
99
 — Iată-ne lipsiţi de vânt, acel „calme blanc” sau moartea
calmă, cum se mai spune în limbaj marinăresc. Şi, din
nefericire, nu descopăr niciun simptom care ar putea indica
revenirea brizei.
— Acalmia aceasta nu poate dura mult, după părerea mea,
remarcă Hawkins.
— Şi de ce, mă rog?… întrebă căpitanul.
— Deoarece suntem în plin sezon cald, Gibson, iar
Pacificul nu are deloc reputaţia de a justifica numele ce i-a
fost dat puţin cam uşor…
— Sunt de acord cu asta, dragul meu. Totuşi, chiar şi în
acestă perioadă, navele rămân nemişcate mai multe zile, şi
dacă asta se va întâmpla şi cu James Cook, n-aş fi, de fel,
surprins.
— Din fericire, replică armatorul, nu mai suntem pe
vremea când Insula Norfolk avea o populaţie de bandiţi…
Atunci n-ar fi fost prudent să staţionăm în vecinătatea ei.
— Într-adevăr, şi trebuia să fii foarte prudent.
— În copilărie, reluă Hawkins, am auzit vorbindu-se
despre aceşti furioşi pe care nicio pedeapsă, nicio disciplină
în casele de corecţie nu i-au putut aduce pe calea cea bună,
şi în cazul cărora guvernul şi-a dat avizul să fie transportaţi,
incluşi într-o întreagă colonie, pe Insula Norfolk…
— Trebuiau păziţi bine aici, pe de o parte, spuse Nat
Gibson, iar pe de altă parte, cum să evadezi de pe o insulă de
care navele nu ştiu cum să se apropie?…
— Bine păziţi… da, erau într-adevăr, dragul meu copil,
răspunse Hawkins. Ba şi evadarea părea dificilă!… Dar
pentru nişte criminali care nu se dau de la nimic înapoi ca
să-şi recâştige libertatea, totul este posibil, chiar şi ceea ce nu
pare a fi.
— Au existat deci evadări frecvente, domnule Hawkins?…
— Da, Nat, şi chiar spectaculoase! Ori deţinuţii reuşeau să
pună mâna pe vreo ambarcaţiune, ori îşi construiau în secret

100
una din resturi de scoarţă de copac, şi nu ezitau să iasă în
larg…
— Având 90% şanse din 100 ca să piară, declară Gibson.
— Fără îndoială, răspunse Hawkins. Astfel, atunci când ar
fi întâlnit în apele insulei vreo navă ca a noastră, ei ar fi urcat
imediat la bord şi s-ar fi debarasat de echipaj… Apoi ar fi
început să pirateze de-a lungul arhipelagului polinezian,
unde nu este uşor să le dai de urmă…
— În sfârşit, de aşa ceva nu ne putem teme acum, afirmă
căpitanul Gibson.
Aşa cum vom remarca, tot ceea ce tocmai spusese
Hawkins, şi care era adevărat, coincidea cu intenţiile lui Flig
Balt şi ale lui Vin Mod. Deşi nu fuseseră închişi pe Insula
Norfolk, ei aveau instinctele criminale ale unor deţinuţi; ei nu
voiau să facă altceva decât ceea ce deţinuţii ar fi făcut în locul
lor, adică să schimbe onestul bric al firmei Hawkins, din
Hobart Town, într-un bastiment de piraţi, apoi să-şi pună în
practică brigandajele, sau, mă rog, tâlhăriile exact în mijlocul
ţinuturilor de ţărm ale Pacificului, unde este atât de dificil să-
i prinzi.
Deci, dacă James Cook nu se putea teme de nimic la acea
vreme în apropierea Insulei Norfolk, deoarece colonia
penitenciară fusese transferată la Port Arthur, în schimb nu
era mai puţin ameninţat de prezenţa recruţilor din Dunedin,
hotărâţi să sprijine planurile lui Vin Mod şi ale şefului de
echipaj.
— Ei bine, spuse atunci Nat Gibson, dacă nu există niciun
pericol, tată, îmi dai voie să iau barca?…
— Şi ce ai de gând să faci?…
— Să pescuiesc printre stânci… Mai avem încă două ore de
lumină… Este momentul potrivit, şi voi fi permanent în raza
vizuală a bricului.
Nu exista niciun inconvenient de a nu fi satisfăcută dorinţa
tânărului. Doi mateloţi şi el erau de ajuns pentru a întinde

101
năvodul şi a propti barca de bancurile de corali. Şi cum apele
acestea erau foarte bogate în peşte, nu s-ar fi întors fără
năvodul plin.
De altfel, Gibson crezu de cuviinţă să ancoreze în acest loc.
Curentul se îndrepta, mai degrabă, spre sud-est, aşa că
eliberă ancora, care poposi pe nisipul aflat la o adâncime de
treizeci şi cinci de braţe49.
Barca fiind gata de a fi lăsată la apă, Hobbes şi Wickley se
pregătiră să-l însoţească pe Nat Gibson. Erau, după cum
ştim, doi marinari de nădejde, în care căpitanul putea avea
încredere deplină.
— Du-te, atunci, Nat! îi spuse el fiului său, şi nu întârzia
mult după căderea serii…
— Îţi promit, tată.
— Şi adu-ne o friptură pe cinste pentru masa de prânz de
mâine, adăugă Hawkins… dar şi puţină briză, dacă a mai
rămas cumva pe coastă!
Ambarcaţiunea fu coborâtă la apă şi, sub impulsul viguros
generat de vâsle, parcurse rapid cele două mile care separau
bricul de primele stânci coraligene.
Aruncară năvodul, iar Nat Gibson nu fu nevoit să lanseze
grapina50 pe recifuri. Nu erau curenţi marini, nici măcar
resacul. Barca rămase nemişcată, imediat ce vâslele fură
scoase din apă.
Pe coastele insulei, bancurile de corali se întindeau de jur-
împrejur pe o distanţă de circa o jumătate de milă şi, în
consecinţă, mai puţin decât în sud, direcţia insulelor Philips,
şi deşi coasta nu mai era luminată de soare, ascuns îndărătul
masivului Pitt Mount, privirea îi putea distinge detaliile: plajă
îngustă între stâncile de calcar gălbui, golfuleţe închise,
vârfuri stâncoase, numeroase râuleţe vărsându-se în mare,
străbătând cu miile pădurile dese şi câmpiile pline de

49
braţ – măsură marinărească, echivalentă cu 1,83 m.
50
grapină – ancoră cu gheare.
102
verdeaţă ale insulei. Tot acest litoral era absolut pustiu. Nu
se zărea nicio colibă sub desişul arborilor, nicio dâră de fum
nu se ridica din frunzişul des, nici măcar o pirogă pe apă sau
trasă la ţărm.
Cu toate acestea, forfotul vieţii nu lipsea în regiunea
cuprinsă între creasta bancurilor de corali şi uscat. Dar ea
era prezentă numai prin păsările acvatice, care umpleau
aerul cu strigătele lor asurzitoare, corbi cu tulei în tente
albăstrii, coucali51 cu penaj verde, nenumărate exemplare din
specia pescăruş-verde, al căror corp are culoarea acvamarin,
mierle cu ochii de rubin, rândunici de mare, păsări numite în
limbaj sud-african katakoeroe, apoi altele care se hrănesc cu
insecte, fără a mai vorbi de fregate52 zburând ca vântul.
Dacă Nat Gibson şi-ar fi adus puşca, ar fi vânat ceva, deşi
în pierdere, deoarece acest vânat cu pene nu este deloc
comestibil. Era mai indicat astfel, în privinţa viitoarei mese,
să ceară mării ceea ce aerul nu-i putea oferi, şi, în definitiv,
ea se arătă generoasă.
După o oră de pescuit în preajma bancurilor de corali,
barca fu încărcată cu atâta hrană cât să ajungă echipajului
pentru două zile. Diversele specii de peşte abundă în apele
acestea limpezi, pe fundul cărora cresc o sumedenie de plante
marine. În jurul lor mişună, de altfel, crustacee, moluşte,
languste, crabi, crevete de stâncă şi crevete de culoare roz,
numiţi şi palemoni53, scoici uriaşe din specia Tridagna gigas,
scarabei, scoici comestibile, şi se pare că numărul lor e foarte
mare, de vreme ce amfibiile, focile şi celelalte le consumă în
cantităţi enorme.

51
coucal – denumirea pentru una dintre cele 30 specii de păsări din
familia cucului, toate făcând parte din subspecia Centropodinae,
genul Centropus.
52
Fregată – gen de pasăre palmipedă marină, zveltă cu corpul mic și
cu coada și aripile foarte mari, care trăieşte în regiunea mărilor
tropicale și se hrăneşte cu peşti. (Fregata)
53
palemon – numele ştiinţific al crevetelui.
103
 Printre peştii prinşi în năvod, reprezentând o varietate
extraordinară de specii, rivalizând prin coloritul lor
strălucitor, Nat Gibson şi cei doi mateloţi adunară câteva
exemplare de blenii54. Blenia este un animal ciudat, cu ochii
în vârful capului, cu fălcile mari şi cărnoase, de culoare
cenuşie ca a inului, care trăieşte în apă, în apropierea plajei,
şi sare pe stânci cu mişcări de oposum55 sau de cangur.
Era ora şapte. Soarele tocmai asfinţea şi ultimele lui licăriri
purpurii se stingeau pe culmea muntelui Pitt Mount.
— Domnule Nat, spuse Wickley, nu e timpul să ne
întoarcem la bord?…
— Este prudent, adăugă Hobbes. Uneori, seara, se ridică o
briză mică dinspre uscat, iar dacă bricul poate profita de pe
urma ei, ar fi bine să nu-l facem să aştepte.
— Trageţi năvoadele, răspunse tânărul, şi să ne întoarcem
pe James Cook. Dar tare mi-e teamă că nu-i voi aduce lui
Hawkins vântul pe care mi l-a cerut…
— Nu, declară Hobbes, nici măcar atât cât să umfle bereta
unui marinar!…
— Din larg nu se ridică niciun nor… adăugă Wickley.
— Să ne întoarcem! ordonă Nat Gibson.
Dar, înainte de a se depărta de bancul de corali, el se
ridică dinapoia bărcii unde se afla şi cuprinse cu vederea
toată marginea recifurilor, care se rotunjea în jurul
extremităţii nord-estice. Dispariţia goeletei, despre care nu se
mai ştia nimic, îi reveni în minte… Nu va zări, oare, câteva
resturi din Wilhelmina, ori măcar epava acesteia, pe care
curenţii marini ar fi putut-o aduce spre insulă?… Nu era,
oare, posibil ca o parte a carcasei bastimentului să fie încă
vizibilă în partea de nord sau de sud a extremităţii?…
Nat relată pe scurt celor doi marinari ce avea în minte, iar
54
blenie – specie de peşte mucilaginos (Elennius).
55
oposum – gen de mamifere marsupiale, care trăieşte în America
de Nord, de mărimea unei pisici, a cărui blană cenuşie este foarte
căutată (Didelphys).
104
aceştia cercetară coasta pe o întindere de mai multe mile. În
van. Nu zăriră nicio părticică din goeleta semnalată de
steamer.
Prin urmare, Wickley şi Hobbes se pregătiră să apuce
vâslele, când, pe una dintre stâncile desprinse de pe litoral,
Nat Gibson crezu că desluşeşte o formă omenească. Aflându-
se la o distanţă de circa o milă, tocmai când crepusculul
începea să se întunece la orizont, se întrebă dacă nu cumva
avea vedenii. Era un om pe care apariţia bărcii l-a determinat
să vină pe ţărm?… Acest om nu-şi agita, oare, braţele, pentru
a cere ajutor?… Era aproape imposibil să te pronunţi în acest
sens.
— Vedeţi ceva acolo? îi întrebă Nat Gibson pe cei doi
mateloţi.

105
106
 Wickley şi Hobbes priviră în direcţia indicată. În acele
clipe, umbra învăluia această porţiune a litoralului, iar forma
omenească, dacă era, într-adevăr, o formă omenească,
dispăru.
— N-am văzut nimic… spuse Wickley.
— Nici eu… adăugă Hobbes.
— Cu toate acestea, reluă Nat Gibson, sunt sigur că nu am
avut vedenii… Un om era acolo… adineauri…
— Credeţi că aţi zărit un om?… întrebă Wickley.
— Da… acolo… pe vârful stâncii aceleia, şi îşi agita
braţele… Poate chiar striga ceva… dar vocea lui nu râzbătea
până aici…
— La asfinţit, putem vedea deseori foci pe aceste stânci,
remarcă Hobbes, iar atunci când una dintre ele se ridică, o
putem confunda uşor cu un om…
— Sunt de acord cu asta, confirmă Nat Gibson, şi, la
distanţa aceasta… este posibil să nu fi văzut bine…
— În prezent, Insula Norfolk este locuită?… întrebă
Hobbes.
— Nu, răspunse tânărul. Pe ea nu există aşezări ale
indigenilor… Totuşi, eventuali naufragiaţi ar fi putut fi
constrânşi să-şi caute aici un refugiu…
— Şi, dacă eventualitatea aceasta este reală, adăugă
Wickley, aceşti naufragiaţi ar putea proveni de pe Wilhelmina!
…
— Să ne întoarcem la bord! comandă iar Nat Gibson. Este
probabil ca mâine bricul să se afle în continuare aici şi, cu
ajutorul lunetelor, vom observa mai bine litoralul la lumina
zilei.
Cei doi mateloţi apucară vâslele. În douăzeci de minute,
barca ajunse lângă James Cook. Apoi, căpitanul, la fel de
neîncrezător în o parte din echipajul lui, supraveghe urcarea
bărcii pe punte.
Hawkins fu foarte încântat de roadele pescuitului şi, fiind

107
interesat de istoria naturală, studie îndeaproape aceste benii,
întrucât nu-i căzuse niciodată în mână vreun exemplar.
Nat Gibson dezvălui tatălui său întâmplarea cu presupusa
lui vedenie, când se pregăteau să se urce în barcă pentru a
reveni la bordul bricului.
Căpitanul şi armatorul ciuliră bine urechile la relatarea
tânărului. Ei ştiau că, după abandonarea insulei ca loc de
detenţie, ea rămăsese pustie, iar indigenii din arhipelagurile
vecine, australieni, maori sau papuaşi, nu s-au gândit
niciodată să se stabilească aici.
— Este totuşi posibil să trăiască în aceste ţinuturi nişte
pescari, remarcă Flig Balt, care lua parte la discuţie.
— Într-adevăr, răspunse armatorul, şi nu ar fi surprinzător
în această perioadă a anului…
— Ai văzut cumva vreo ambarcaţiune în spatele recifurilor?
… îl întrebă căpitanul pe fiul lui.
— Niciuna, tată.
— Atunci, cred că domnul Nat s-a înşelat, reluă şeful de
echipaj… Se lăsase deja seara… Deci, în opinia mea,
căpitane, dacă vântul se ridică noaptea asta, ar fi bine să
pregătim pânzele.
Înţelegem de ce Flig Balt, deja foarte contrariat de prezenţa
lui Hawkins şi a lui Nat Gibson la bordul bricului, era cât se
poate de preocupat de perspectiva îmbarcării la bord a unor
noi pasageri. În aceste condiţii, ar fi constrâns să renunţe la
planurile lui – ceea ce nu avea de gând să facă. El şi complicii
lui erau ferm hotărâţi să pună stăpânire pe navă înainte ca
ea să ajungă la Noua Irlandă.
— Cu toate acestea, reluă căpitanul, dacă Nat n-a avut
vedenii, dacă există naufragiaţi în această parte a insulei – şi
de ce n-ar fi cei de pe Wilhelmina?… –, trebuie să le venim în
ajutor… Cred că nu mi-aş face datoria de om şi de marinar
dacă voi da ordin să fie ridicate pânzele înainte de a fi sigur
de asta…

108
 — Ai dreptate, Gibson, aprobă Hawkins. Dar, după mintea
mea, acest om, pe care Nat a avut impresia că l-a văzut, n-ar
putea fi, mai degrabă, vreun deţinut evadat din penitenciar şi
rămas pe insulă?…
— Atunci, acest om ar fi foarte în vârstă, răspunse
căpitanul, deoarece evacuarea a avut loc în 1842, şi dacă el
era deja întemniţat la vremea aceea, întrucât suntem în anul
1855, ocnaşul ar avea peste şaptezeci de ani!…
— Ai dreptate, Gibson, şi voi reveni mai degrabă la ideea că
naufragiaţii goeletei olandeze au ajuns, probabil, pe Insula
Norfolk, dacă totuşi Nat nu s-a înşelat…
— Nu… nu! afirmă tânărul.
— Atunci, spuse Hawkins, aceşti bieţi oameni s-ar afla
acolo de vreo cincisprezece zile, întrucât este probabil ca
naufragiul să nu fi avut loc la o dată atât de îndepărtată…
— Da, aşa cum ne-a relatat căpitanul navei Assomption,
preciză Gibson. Astfel, mâine, vom face tot posibilul, tot ce
trebuie să facem… Dacă Nat nu se îndoieşte de asta, şi un om
se află în această parte a coastei, el va rămâne acolo până la
ziuă pentru a observa bricul. Şi, în pofida distanţei, îl vom
zări cu lunetele noastre…
— Dar, căpitane, insistă şeful de echipaj, repet, poate că
briza, una favorabilă, se va ridica la noapte…
— Dacă va începe să adie sau nu, Balt, James Cook va
rămâne ancorat, şi nu vom ridica pânzele înainte de a trimite
o barcă în recunoaştere… Nu voi părăsi Insula Norfolk decât
după ce vom cerceta împrejurimile East Norh Point, unde
vom rămâne o zi…
— Bine, tată, şi am convingerea că ziua aceea nu va fi
pierdută…
— Nu este şi părerea ta, Hawkins? întrebă căpitanul
întorcându-se spre armator.
— Absolut, răspunse Hawkins.
Şi, într-adevăr, Gibson nu putea fi decât felicitat pentru

109
decizia lui. A acţiona astfel nu însemna, oare, că-şi îndeplinea
o datorie umanitară?…
Atunci când Flig Balt se duse spre prora, el îi povesti lui
Vin Mod ceea ce se spusese puţin înainte şi ce se hotărâse.
Matelotul nu fu mai mulţumit decât şeful de echipaj. La urma
urmei, poate că Nat Gibson chiar a avut vedenii… Probabil că
niciunul dintre naufragiaţii Wilhelminei nu s-a refugiat pe
această coastă… Chestiunea va fi lămurită în mai puţin de
douăsprezece ore.
Se lăsă noaptea, destul de întunecată, noapte cu lună
plină. O perdea de ceţuri înalte acoperea constelaţiile. Totuşi,
pământul se distingea vag spre vest, o masă mai întunecată
la extremitatea orizontului.
Spre orele nouă, o briză uşoară provocă unele clipociri pe
suprafaţa mării şi în jurul bricului, care înainta cu un sfert
de ancablu. Această briză ar fi putut împinge nava spre nord,
deoarece îşi schimbase direcţia spre sud-vest. Dar căpitanul
nu reveni asupra deciziei luate şi bricul rămase ancorat.
De altfel, nu erau decât nişte adieri intermitente, care
atingeau în treacăt creasta lui Pitt Mount, iar marea redeveni
calmă.
Hawkins, Gibson şi fiul lui erau aşezaţi la pupa. Nu prea
grăbiţi să intre în cabinele lor, ei respirau aerul răcoros al
serii, după zăduful din timpul zilei.
Or, spre orele nouă şi douăzeci şi cinci, când Nat Gibson se
ridică şi privi spre ţărm, el făcu deodată câţiva paşi la babord
şi strigă:
— Un foc!… se zăreşte un foc!
— Un foc?… repetă întrebător armatorul.
— Da, domnule Hawkins.
— Şi în ce direcţie se vede?…
— În direcţia stâncii unde am zărit omul acela…
— Într-adevăr, confirmă căpitanul.
— Vedeţi că nu am avut vedenii! exclamă Nat Gibson.

110
 Un foc ardea în acea parte a coastei, un foc întreţinut cu
lemne, din care se înălţau flăcări mari şi trâmbe groase de
fum.
— Gibson, zise Hawkins, cred că ne transmite un semnal…
— Nicio îndoială, răspunse căpitanul. Există naufragiaţi pe
insulă!
Naufragiaţi sau alţii, dar cu siguranţă fiinţe omeneşti,
cerând ajutor; şi ce nelinişte puteau resimţi, şi ce teamă că
bricul ar fi putut ridica ancora!…
Se impunea să fie liniştiţi, ceea ce se făcu într-o clipă.
— Nat, spuse căpitanul, ia-ţi puşca şi răspunde la semnal.
Tânărul intră în ruf şi ieşi nu după multă vreme cu o
carabină. Răsunară trei detunături, al căror ecou fu trimis
înapoi spre James Cook de litoral. În acelaşi timp, unul dintre
mateloţi flutură de trei ori un felinar mare, înălţat în vârful
catargului mizenei.
Nu mai trebuia să aştepte decât să se facă ziuă, când
James Cook va intra în legătură cu cei sau cu cel aflat pe
această extremitate a Insulei Norfolk.

111
 Capitolul VII
Cei doi fraţi

În zori, o ceaţă destul de deasă acoperea orizontul spre

vest. Din litoralul Insulei Norfolk se distingea doar şirul de
stânci. Fără îndoială, aceşti vapori nu întârziară să se
împrăştie.
Vârful lui Pitt Mount se vedea deasupra ceţii, deja scăldat
de razele soarelui.
Mai mult, naufragiatul sau, poate, mai mulţi nu trebuiau
să fie îngrijoraţi. Deşi bricul era încă ascuns vederii, nu au
auzit, oare, şi zărit în timpul nopţii semnalele de răspuns la
ale lor?… Nava nu ridicase ancora, şi, într-o oră, barca sa
urma să fie trimisă spre uscat.
În rest, înainte de a fi lăsată la apă o ambarcaţiune,
Gibson prefera, pe bună dreptate, ca negura să nu mai
învăluie coasta. Acolo fusese aprins focul, acolo au fost zăriţi
cei abandonaţi, care cereau ajutorul celor de pe James Cook.
Evident, ei nu aveau nici măcar o pirogă, deoarece altfel ar fi
fost demult la bord.
Briza dinspre sud-est începea să se facă simţită. Câţiva
nori, alungiţi pe linia cerului şi a mării, indicau că vântul se
va înteţi în cursul dimineţii. Fără motivul care îl reţinea la
ţărm, Gibson ar fi dat ordin să fie ridicate pânzele.
Cu puţin înainte de ora şapte, baza bancului de corali, de-
a lungul căruia spumega un resac albicios, se distingea sub
pâcla de ceaţă. Volutele de vapori se împrăştiară unele după
altele şi apăru marginea insulei.
Nat Gibson, urcat pe ruf, cu luneta la ochi, cerceta coasta.
El fu primul care strigă:
— Este acolo… sau mai degrabă… sunt acolo!…
— Mai mulţi oameni?… întrebă armatorul.

112
 — Doi, domnule Hawkins.
Acesta luă luneta şi privi la rândul lui:
— Da, exclamă el, şi ne fac semne… agitând o bucată de
pânză agăţată în vârful unui băţ!
Instrumentul trecu în mâinile căpitanului, care constată
prezenţa a doi oameni, în picioare, pe ultimele stânci de la
extremitatea insulei. Ceaţa fiind deja risipită, ei puteau fi
zăriţi chiar cu ochiul liber. Nu putea exista nicio umbră de
îndoială, unul dintre ei era cel pe care îl văzuse Nat Gibson
cu o zi în urmă.
— Barca mare la apă! comandă căpitanul.
Şi, în acelaşi timp, fără ordin, Flig Balt înălţă pavilionul
britanic în cornul brigantinei ca răspuns la semnale.
Gibson dăduse ordin să fie lăsată la apă barca mare în
cazul în care puteau fi îmbarcate mai multe persoane. Era
posibil, de altfel, ca şi alţi naufragiaţi să se refugiat pe insulă,
admiţând că aparţineau echipajului de pe Wilhelmina. Se
putea crede că toţi au ajuns pe această coastă după ce au
abandonat goeleta.
Odată lăsată la apă ambarcaţiunea, căpitanul şi fiul lui
luară loc în ea, acesta din urmă fiind aşezat la cârmă. Patru
mateloţi se puseră la vâsle. Vin Mod era printre ei şi, în
momentul în care sări în barcă, făcu şefului de echipaj un
gest care îi evidenţia iritarea.
Barca se îndreptă spre bancul de corali. Cu o zi în urmă,
pescuind de-a lungul acestui banc, Nat Gibson remarcase o
trecătoare îngustă, care permitea accesul dincolo de bariera
recifurilor. Până la extremitatea unde se aflau naufragiaţii
mai era de parcurs o distanţă de şapte, opt ancabluri.
În mai puţin de un sfert de oră, ambarcaţiunea atinse
trecătoarea. Se zăriră ultimele dâre de fum ale focului
întreţinut toată noaptea şi în jurul căruia stăteau cei doi
oameni.
În partea din faţă a bărcii, Vin Mod, nerăbdător, se

113
întoarse pentru a-i vedea mai bine, stânjenindu-i pe mateloţi
în mânuirea vâslelor.
— Ai grijă să nu cazi în apă, Mod!… îi strigă căpitanul. O
să ai timp să-ţi satisfaci curiozitatea când vom fi pe uscat…
— Da… o să am destul timp! murmură printre dinţi
matelotul, care, de furie, şi-ar fi făcut bucăţi vâsla.
Trecătoarea şerpuia printre formaţiunile de corali, de care
ar fi fost periculos să se lovească barca. Aceste stânci acuţite,
tăioase ca oţelul, ar fi putut sfâşia imediat coca unei
ambarcaţiuni. De aceea, Gibson ordonă să fie încetinită
viteza. De altfel, nu era nicio dificultate să se ajungă la
extremitatea insulei. Briza dinspre larg împingea barca. Un
resac destul de puternic înspuma baza stâncilor.
Căpitanul şi fiul lui îi priviră pe cei doi oameni. Ţinându-se
de mână, nemişcaţi, tăcuţi, ei nu schiţau niciun gest, nu
scoteau niciun sunet. Atunci când barca se apropie de coastă
pentru a acosta la ţărm, Vin Mod îi putu zări uşor.
Unul trebuia să fi avut treizeci şi cinci de ani, iar celălalt,
treizeci, îmbrăcaţi cu haine zdrenţuite, cu capul descoperit,
nimic nu indica faptul că ar fi fost marinari. Aproape de
aceeaşi înălţime, semănau într-atât, încât puteai recunoaşte
în ei doi fraţi, cu părul blond, cu bărbile neîngrijite. În orice
caz, nu erau indigeni polinezieni.
Şi atunci, chiar înainte să fi fost efectuată debarcarea,
când căpitanul era încă aşezat pe banca din spate, cel mai în
vârstă dintre aceşti doi oameni înaintă spre mal şi strigă în
engleză, însă cu un accent străin:
— Vă mulţumim că aţi venit în ajutorul nostru… mii de
mulţumiri!
— Cine sunteţi?… întrebă Gibson imediat ce acostă.
— Nişte olandezi.
— Naufragiaţi?…
— Naufragiaţi de pe goeleta Wilhelmina…
— Doar voi aţi scăpat?…

114
 — Doar noi doi sau, cel puţin, singurii ajunşi pe această
coastă…

115
116
 Din cauza frazei neîncheiate, fu evident că omul acesta nu
ştia dacă şi-a găsit refugiu pe un continent sau pe o insulă.
Ancora cu gheare a bărcii fu aruncată pe uscat şi, după ce
unul dintre mateloţi o prinse în scobitura formată de două
stânci, Gibson şi însoţitorii lui debarcară.
— Unde ne aflăm?… întrebă cel mai vârstnic.
— Pe Insula Norfolk, răspunse căpitanul.
— Insula Norfolk? repetă întrebător şi surprins totodată cel
mai tânăr.
Aşa aflară naufragiaţii în ce loc se găseau: o insulă izolată
în această parte a vestului Pacificului. Erau singurii aici, de
altfel, dintre toţi cei aflaţi la bordul goeletei olandeze.
La întrebările dacă ştiau ce s-a întâmplat cu Wilhelmina,
dacă s-a scufundat într-adevăr, ei nu putură răspunde clar
interogatoriului lui Gibson. Cât despre cauzele naufragiului,
iată ce au povestit:
Cu cincisprezece zile în urmă, goeleta se ciocnise cu un alt
vapor în timpul nopţii, aproximativ la trei sau patru mile în
estul Insulei Norfolk.
— Ieşind din cabina noastră, spuse cel mai în vârstă dintre
fraţi, am fost luaţi de un vârtej… Noaptea era întunecoasă şi
ceţoasă… Ne-am agăţat de o cuşcă de găini, care, din fericire,
tocmai trecea prin faţa noastră… După trei ore, curentul ne-a
dus pe bancul de corali şi am ajuns înot pe această
extemitate…
— Prin urmare, întebă Gibson, vă aflaţi pe insulă de două
săptămâni?…
— Două săptămâni.
— Şi nu aţi întâlnit pe nimeni aici?…
— Pe nimeni, răspunse cel mai tânăr, şi avem convingerea
că nu există nicio fiinţă omenească pe această bucată de
pământ sau că, cel puţin, această parte a litoralului e
nelocuită.
— Nu v-a dat prin cap să înaintaţi spre interiorul insulei?

117
… întrebă Nat Gibson.
— Ba da, răspunse cel mai mare, dar trebuia să trecem
prin nişte păduri dese, unde exista riscul să ne pierdem, şi în
care nu am fi găsit, poate, hrana necesară supravieţuirii
noastre.
— Şi apoi, reluă celălalt, ce am fi rezolvat cu asta, deoarece
tocmai ne-aţi spus că suntem singuri pe o insulă pustie?…
Era mai înţelept să nu părăsim ţărmul… Ar fi însemnat, în
caz contrar, să pierdem orice şansă de a fi zăriţi, dacă apărea
vreo navă, şi de a fi salvaţi, aşa cum suntem acum…
— Aţi avut dreptate.
— Şi acest bric… ce fel de navă este?… întrebă cel mai
tânăr frate.
— Bricul englez James Cook.
— Iar căpitanul său?…
— Eu sunt, răspunse Gibson.
— Ei bine, căpitane, zise cel mai mare strângând mâna lui
Gibson, remarcaţi că am făcut bine aşteptându-vă pe această
extremitate a insulei!
Într-adevăr, dacă ar fi ocolit poalele masivului Pitt Mount,
sau chiar să ajungă în vârful lui, naufragiaţii ar fi sfârşit de
epuizare, întâmpinând dificultăţi de netrecut, în mijlocul
acestor păduri dese din interiorul insulei.
— Dar cum aţi putut trăi în aceste condiţii neprielnice, fără
hrană?… reluă apoi Gibson.
— Hrana noastră a constat în câteva produse vegetale,
câteva rădăcini dezgropate ici şi colo, câţiva muguri
comestibili culeşi din vârful arborilor, măcriş sălbatic, susai,
alge, conuri de araucaria… Dacă am fi avut năvoade sau
măcar de am fi putut înjgheba unele, nu ne-ar fi fost greu să
ne procurăm ceva peşte, deoarece abunda la baza stâncilor…
— Şi focul? Cum aţi reuşit să-l aprindeţi?…
— În primele zile, răspunse cel tânăr, a trebuit să ne lipsim
de el… Nu aveam chibrituri, sau cel puţin cele găsite în

118
buzunare erau ude şi inutile… Din fericire, urcând spre
munte, am găsit solfatară56, din care ţâşnesc din când în
când flăcări… Este înconjurată de straturi de sulf, fapt ce ne-
a permis să coacem rădăcinile şi legumele.
— Şi aşa aţi supravieţuit cincisprezece zile?… reluă
căpitanul.
— Aşa, căpitane. Dar, mărturisesc, puterile ne slăbiseră şi
eram disperaţi, când, revenind ieri de la solfatară, am zărit o
navă ancorată la două mile de coastă.
— Vântul încetase să mai bată, zise Gibson, şi cum
curentul marin ameninţa să ne ducă spre sud-est, am fost
obligat să arunc ancora.
— Era deja târziu, reluă cel mai în vârstă. Mai era doar o
oră până la asfinţit şi ne aflam încă la mai mult de o jumătate
de leghe în interiorul insulei… După ce am alergat cât am
putut de repede spre stânci, am zărit o barcă pregătindu-se
să se întoarcă la bric… Am strigat… Am cerut ajutor prin
gesturi…
— Eram în barcă, spuse atunci Nat Gibson, şi mi s-a părut
că văd un om – doar unul – pe această stâncă, în momentul
în care începea să se întunece…
— Eu eram, preciză cel mai mare. O luasem înaintea
fratelui meu… şi ce deznădăjduit am fost când am văzut că
barca se îndepărta fără ca eu să fi fost zărit!… Am crezut apoi
amândoi că pierdusem orice şansă de salvare!… Bătea puţin
briza… Bricul nu-şi va ridica, oare, pânzele în timpul nopţii?
ne întrebam disperaţi. A doua zi nu va fi deja departe în
largul insulei?…
— Sărmanii de voi!… murmură Gibson.
— Coasta era cufundată în întuneric, căpitane… Nu mai
zăream deloc nava… Orele se scurgeau… Atunci ne-a venit
ideea să aprindem un foc pe mal… Am adus cu braţele

56
solfatară – emanaţie vulcanică de gaze, în a cărei compoziţie intră
vapori de apă, hidrogen sulfurat şi bioxid de carbon.
119
ierburi uscate, lemn uscat şi cărbuni aprinşi din vatra pe
care o aveam pe plajă… Curând, s-a răpândit în jur o lumină
strălucitoare… Dacă bastimentul era ancorat, flăcările focului
puteau fi văzute de oamenii de cart!… Ah! ce bucurie ne-a
cuprins când, spre orele zece seara, am auzit trei
împuşcături!… Un felinar ardea în direcţia bricului!…
Fuseserăm văzuţi… Eram siguri în acele clipe că nava aştepta
să se facă ziuă pentru a ridica pânzele şi că vom fi salvaţi în
zori… Da, era timpul, căpitane, da!… Sosise timpul să fim
salvaţi şi, aşa cum v-am spus la sosirea dumneavoastră, vă
repet şi acum: Vă mulţumim. Mii de mulţumiri!…
În mod vizibil, naufragiaţii păreau la capătul puterilor:
Alimentaţie insuficientă, epuizare fizică, frig îndurat cu greu
sub zdrenţele ce abia le acopereau trupurile slăbite, şi le vom
înţelege nerăbdarea de a ajunge cât mai grabnic la bordul lui
James Cook.
— Îmbarcarea!… le spuse Gibson. Aveţi nevoie de hrană
proaspătă şi de haine… Apoi, vom vedea ce putem face.
Supravieţuitorii de pe Wilhelmina nu mai trebuiră să se
întoarcă pe litoral. Li se va da strictul necesar şi nu va mai fi
nevoie să pună piciorul pe această insulă!
Imediat ce Gibson, fiul lui şi cei doi fraţi luară loc în partea
din spate, iar ancora cu gheare fu scoasă din scobitură, barca
se îndreptă spre trecătoare.
Ascultându-i şi analizând modul în care se exprimau cei
doi fraţi, Gibson observă că ei erau mult superiori categoriei
sociale, din care se recrutează, de obicei, mateloţii. Totuşi, a
dorit să aştepte ca ei să fie în prezenţa lui Hawkins pentru a
se informa în privinţa situaţiei lor.
La rândul său, spre marea lui neplăcere, Vin Mod îşi
dăduse, de asemenea, seama că marinarii olandezi nu erau
deloc dispuşi pentru orice ca Len Cannon şi camarazii lui din
Dunedin, nici ca aventurierii întâlniţi des în aceste ţinuturi
de ţărm ale Pacificului.

120
 Cu siguranţă, cei doi fraţi nu făceau parte din echipajul
goeletei. Ei erau deci pasageri, şi singurii, probabil, care
scăpaseră teferi din acea ciocnire cu un alt vapor. Ca atare,
Vin Mod era şi mai furios la gândul că planurile lui puteau să
nu fie puse în aplicare.
Barca acostă. Gibson, fiul lui şi naufragiaţii urcară la bord.
Aceştia din urmă fură prezentaţi curând lui Hawkins, care
nu-şi ascunse deloc emoţia văzând în ce stare mizerabilă se
aflau. După ce le întinse mâna, le spuse:
— Fiţi bineveniţi, prieteni!
Cei doi fraţi, nu mai puţin impresionaţi, vrură să i se
arunce la picioare: el îi împiedică însă.
— Nu… reluă el, nu!… suntem prea fericiţi…
Acest om atât de cumsecade nu-şi găsea cuvintele şi nu
putu decât să-l aprobe pe Nat Gibson, care strigă:
— Mâncare… daţi-le de mâncare!… Sunt morţi de foame!
Cei doi olandezi fură conduşi în careu, unde se servea
micul dejun, iar acolo putură să-şi refacă forţele după
cincisprezece zile lungi de privaţiuni şi de suferinţă.
Pe urmă, Gibson puse la dispoziţia lor una dintre cabinele
laterale, unde erau depozitate hainele de schimb pentru
echipaj. Apoi, după ce-şi făcură toaleta şi se îmbrăcară din
cap până în picioare, reveniră la pupa, iar acolo, în prezenţa
lui Hawkins, a căpitanului şi a fiului său, ei îşi spuseră
povestea.
Aceşti oameni erau olandezi, originari din Groning. Se
numeau Karl şi Pieter Kip. Cel mai mare, Karl, ofiţer în
marina comercială a Ţărilor de Jos, efectuase deja mai multe
călătorii în calitate de locotenent, apoi de secund la bordul
unor nave de comerţ. Mezinul, Pieter, era asociat într-o
agenţie din Amboine, una dintre insulele Moluques,
reprezentant al firmei Kip, din Groning.
Această firmă se ocupa cu comerţul en-gros axat pe
produsele din acest arhipelag, ce aparţine Olandei, şi în

121
special nucuşoara şi cuişoarele, foarte abundente în această
colonie. Chiar dacă aşa-zisa firmă nu se număra printre cele
mai importante din oraş, şeful ei se bucura de o reputaţie
excelentă în lumea comercială.
Domnul Kip, tatăl, văduv de câţiva ani, murise cu cinci
luni în urmă. Fu o lovitură grea pentru afacerile agenţiei, şi
trebuiau luate măsuri imediate în scopul de a împiedica o
lichidare care s-ar fi făcut în condiţii dezavantajoase. Înainte
de toate, se impunea ca ambii fraţi să revină la Groning.
Karl Kip avea atunci treizeci şi cinci de ani. Bun marinar,
pe cale să devină căpitan, el aştepta să i se încredinţeze
comanda unei nave şi nu trebui să aştepte prea mult ca să o
obţină. Probabil cu o inteligenţă mai puţin ascuţită decât a
fratelui lui, mai puţin înzestrat cu simţul afacerilor, mai puţin
potrivit pentru a conduce o agenţie de comerţ, el îl depăşea în
hotărâre, energie, cât şi în forţă şi în rezistenţă fizică. Marea
lui supărare venea din cauza situaţiei financiare a firmei Kip,
care nu i-a permis niciodată să aibă o navă a lui, fapt ce i-ar
fi înlesnit să facă navigaţie pe cont propriu. Şi cum ar fi fost
imposibil să retragă ceva din fondurile destinate afacerilor,
dorinţa fiului mai mare nu se putuse împlini.
Karl şi Pieter erau legaţi de o prietenie strânsă, pe care nu
o afectase niciodată vreo neînţelegere, dar mai mult prin
afecţiune decât prin sânge. Între ei, nu exista nicio umbră,
niciun nor de invidie sau de rivalitate. Fiecare rămăsese în
sfera lui. Unul, cu călătoriile îndepărtate, cu emoţiile, cu
pericolele mării. Celălalt, cu munca în cadrul agenţiei din
Amboine şi cu relaţiile cu cea din Groning. Familia le era de
ajuns. Nu încercaseră niciodată să-şi întemeieze o a doua
familie, să-şi creeze noi legături care, probabil, i-ar fi separat.
Era deja prea mult că tatăl se afla în Olanda, Karl navigând
pe mări şi oceane, Pieter lucrând în Arhipelagul Moluques.
Cât despre acesta din urmă, inteligent, cu simţul negoţului în
sânge, se dedicase trup şi suflet afacerilor. Asociatul lui,

122
olandez ca şi el, îşi dădea toată silinţa să le dezvolte. Fără a-şi
pierde speranţa de a spori influenţa firmei Kip, nu-şi cruţa
nici timpul, nici zelul.
La moartea domnului Kip, Karl se afla în portul din
Amboine, la bordul unei nave olandeze, cu trei catarge, din
Rotterdam, unde îndeplinea funcţia de secund. Cei doi fraţi
resimţiră puternic această lovitură dureroasă, care le răpea
un tată pentru care nutriseră o afecţiune profundă. Şi nici
măcar nu fuseseră lângă el pentru a-i asculta ultimele
cuvinte, ultimul suspin!
Atunci, luară următoarea hotărâre: Pieter se va separa de
asociatul său din Amboine şi va reveni la Groning pentru a
conduce firma ce aparţinuse tatălui lor.
Or, tocmai atunci, corabia cu trei catarge, Maximus, cu
care Karl Kip venise în Arhipelagul Moluques – navă deja
învechită, într-o stare deplorabilă –, fu declarată improprie
pentru călătoria de întoarcere. Pusă la grea încercare de
vremea proastă în timpul navigaţiei sale între Olanda şi
Insule, nu mai era bună decât de muzeu. Astfel, căpitanul ei,
marinarii şi ofiţerii urmau să fie repatriaţi în Europa pe
cheltuiala companiei Hoppers, din Rotterdam, căreia îi
aparţinea.
Dar această repatriere impunea, fără îndoială, o şedere
destul de prelungită în Amboine, aşteptând ca echipajul să se
poată îmbarca pe vreun bastiment oarecare cu destinaţia
Europa, iar cei doi fraţi erau nerăbdători să revină la
Groning.
Karl şi Pieter hotărâră deci să se îmbarce la bordul primei
nave pe cale să ridice pânzele, fie din Amboine, fie din Ceram,
fie din Temate, alte insule ale Arhipelagului Moluques.
La acea vreme sosi goeleta cu trei catarge, Wilhelmina, din
Rotterdam, a cărei escală urma să fie de scurtă durată. Era o
navă cu un deplasament de cinci tone, care revenea în portul
de bază făcând escală la Wellington, de unde comandantul ei,

123
căpitanul Roebok, se va îndrepta spre Atlantic, ocolind Capul
Horn.
Dacă ar fi fost vacant postul de ofiţer secund, Karl Kip l-ar
fi obţinut, fără îndoială. Dar personalul era complet şi
niciunul dintre mateloţii navei Maximus nu reuşiră să se
angajeze pe goeletă. Nevrând să piardă această ocazie, Karl
Kip reţinu o cabină de pasager pe Wilhelmina.
Nava cu trei catarge ieşi în larg în ziua de 23 septembrie.
Echipajul ei era compus din Roebock, secundul, Stum, doi
maiştri şi zece mateloţi, toţi olandezi de origine.
Navigaţia a decurs în condiţii favorabile pe itinerarul
incluzând Marea Arafura, atât de strâns înconjurată de
coasta septentrională a Australiei, coasta meridională a Noii
Guinee, cât şi de grupul de insule Sonde, la vest, care o apără
împotriva hulei din Oceanul Indian. La est, ea nu oferă altă
ieşire decât Strâmtoarea Torres, care se termină cu Capul
York.
La intrarea în această strâmtoare, nava întâlni vânturi
potrivnice, care o întârziară câteva zile. Abia la 6 octombrie
reuşi să iasă din numeroasele recifuri şi să pătrundă în
Marea de Coral.
În faţa Wilhelminei se deschise, atunci, imensul Ocean
Pacific până la Capul Horn, pe care urma să-l atingă după o
scurtă escală la Wellington, din Noua Zeelandă. Ruta era
lungă, dar fraţii Kip nu aveau de ales.
În noaptea de 19 spre 20 octombrie, totul decurgea normal
la bord, mateloţii de cart erau la prora, când se produse un
groaznic accident, care n-ar fi putut fi evitat nici prin cele mai
stricte măsuri de prevedere.
O ceaţă densă, foarte întunecată, învăluia marea, absolut
calmă, aşa cum este aproape întotdeauna în aceste condiţii
atmosferice.
Wilhelmina avea luminile regulamentare, verde la tribord şi
roşu la babord. Din nefericire, ele nu puteau fi observate prin

124
negura groasă, chiar şi de la o distanţă de o jumătate de
ancablură.
Brusc, fără să fi răsunat mugetele vreunei sirene, înainte
de a fi ridicat felinarul de poziţie, nava cu trei catarge fu
lovită în lof57, la babord, la înălţimea rufului echipajului. Un
şoc teribil provocă prăbuşirea imediată a catargului mare şi a
catargului mizenei.
În momentul în care Karl şi Pieter Krip se năpusteau afară
din dunetă58, ei nu zăriră decât o masă enormă, scuipând
fum şi aburi, care trecea şuierând ca o bombă pe lângă ei,
după ce o tăiase în două pe Wilhelmina.
Timp de o jumătate de secundă, apăru o flacără albă în
dreptul straiului59 mare al acelui vapor, care era un steamer,
şi asta era tot ce puteau şti despre el.
Cu pupa într-o parte şi cu prora în cealaltă, Wilhelmina se
scufundă imediat. Cei doi pasageri nu avură nici măcar timp
să se alăture restului echipajului. Abia zăriră câţiva mateloţi
agăţaţi de greement Utilizarea bărcilor de salvare era
imposibilă, deoarece ele erau deja sub apă. Cât despre
secund şi căpitan, cu siguranţă că ei nu reuşiră să iasă din
cabină.
Cei doi fraţi, pe jumătate îmbrăcaţi, se aflau deja până la
brâu în apă. Simţeau cum se scufundă ce mai rămăsese din
Wilhelmina şi cum sunt târâţi în adâncuri de vârtejul iscat în
jurul navei.
— Să nu ne separăm!… strigă Pieter.
— Contează pe mine! răspunse Karl.
Amândoi erau buni înotători. Dar exista, oare, vreo limbă
de pământ în apropiere?… Ce poziţie avea nava cu trei
catarge în momentul coliziunii, în această parte a Pacificului
cuprinsă între Australia şi Noua Zeelandă, sub linia mediană
57
lof – parte a unei nave expuse vântului.
58
dunetă – punte mică ridicată deasupra punţii principale, la pupa.
59
strai – parâmă cu care se leagă partea superioară a catargului de
proră.
125
unde se află Noua Caledonie, semnalată spre est cu patruzeci
şi opt de ore înainte, în timpul ultimei observări a căpitanului
Roebok?
Trebuie spus că steamer-ul era posibil să fi ajuns departe
de locul accidentului, cel puţin dacă nu şi-a oprit motoarele
după şoc. Dacă a lansat la apă ambarcaţiuni, cum ar fi putut
ele, în mijlocul ceţii, să ajungă la supravieţuitorii catastrofei?
…
Karl şi Pieter se crezură pierduţi. O obscuritate totală
acoperea marea. Niciun zgomot de maşinărie, niciun semnal
de sirenă, nici acel muget specific produs de eliberarea
aburilor nu indicau prezenţa celeilalte nave, dacă ar fi rămas
la locul sinistrului… Nu se zărea nici măcar o singură bucată
dintr-o epavă la îndemâna celor doi fraţi… de care să se
agaţe…
Timp de o jumătate de oră, ei se ajutară reciproc, cel mai
mare încurajându-l pe cel mai mic, prinzându-l de braţ
atunci când îi slăbeau puterile. Şi se apropia momentul în
care amândoi urmau să ajungă la capătul forţelor şi, după o
ultimă îmbrăţişare, un suprem adio, ei ar fi fost înghiţiţi de
adâncuri…
Era aproape ora trei dimineaţa, când Karl Kip reuşi să
vadă un obiect care plutea aproape de el. Era una dintre
cuştile pentru găini de pe Wilhelmina, de care se agăţară cu o
ultimă sforţare, binecuvântând Cerul.
Lumina zorilor străpunse, în sfârşit, perdeaua gălbuie de
ceaţă, negura se risipi şi valurile începură să clipocească sub
adierea brizei.
Karl Kip îşi plimbă privirea până la orizont.
Spre est, marea era pustie. La vest, coasta unei fâşii de
pământ, destul de ridicată, iată ce zări el mai întâi.
Coasta respectivă se afla la mai puţin de trei mile
depărtare. Curentul marin şi vântul îi duceau într-acolo.
Aveau certitudinea că vor ajunge la ţărm, dacă hula nu ar fi

126
devenit prea puternică.
Indiferent de care pământ, insulă sau continent ar fi
aparţinut, această coastă însemna salvarea naufragiaţilor.
Întinzându-se la vest, litoralul era dominat de un vârf
muntos, aurit de primele raze ale soarelui.
— Acolo!… acolo!… strigă Karl Kip.
Acolo, într-adevăr, deoarece, în larg, ar fi căutat în van cu
privirea o velă sau felinarele de poziţie ale unei nave. Din
Wilhelmina nu mai rămăsese nicio urmă. Fusese înghiţită de
adâncurile oceanului. Nici steamer-ul nu se mai zărea.
Acesta, mai norocos, fără îndoială, supravieţuind coliziunii,
se găsea în acele momente în afara vederii, continuându-şi
drumul.
Ridicându-se pe jumătate din apă, Karl Kip nu observă nici
resturi de cocă, nici de catarg. Doar această cuşcă, de care
erau agăţaţi, plutea pe valuri.
Epuizat, cu muşchii amorţiţi de efort, Pieter s-ar fi dus la
fund dacă fratele lui nu i-ar ţinut capul la suprafaţă. Karl
înota viguros, împingând cuşca spre un grup de recifuri de a
cărui linie neregulată se spărgeau valurile înspumate ale
resacului.
Această primă porţiune a inelului coraligen se prelungea în
faţa coastei şi ajunseră la ea în mai puţin de o oră. Deoarece
hula era destul de puternică, era dificil să te apropii de ţărm.
Naufragiaţii se strecurară printr-o trecătoare îngustă şi puţin
după ora şapte reuşiră să se caţere pe fâşia de pământ, de
unde aveau să fie culeşi de barca bricului James Cook.
Pe această insulă necunoscută, nelocuită, şi-au dus
existenţa lor mizerabilă cei doi fraţi, îmbrăcaţi în zdrenţe, fără
unelte, instrumente sau alte ustensile.
Aceasta a fost povestea lui Pieter Kip, în timp ce fratele lui,
ascultând în tăcere, se mărginea să o confirme prin diferite
gesturi.
Se ştia în prezent de ce Wilhelmina, aşteptată la

127
Wellington, nu a ajuns niciodată acolo, de ce nava franceză
Assomption nu întâlnise nicio epavă pe ruta sa. Wilhelmina
zăcea pe fundul mării, iar curenţii marini duseseră spre nord
eventualele fragmente din ea.
Impresia produsă de povestirea naufragiaţilor era în
favoarea lor. În mod normal, nu s-a gândit nimeni să-i pună
la îndoială veridicitatea. Ei vorbeau limba engleză cu o
uşurinţă care dovedea o pregătire şi o educaţie convenabile.
Atitudinea lor nu era deloc aceea a aventurierilor care mişună
în aceste ţinuturi de ţărm, iar în cazul lui Pieter Kip, mai ales,
se simţea o nestrămutată credinţă în Dumnezeu.
De altfel, Hawkins nu-şi ascunse în niciun chip buna
impresie pe care şi-o făcuse.
— Prieteni, spuse el, iată-vă la bordul bricului James Cook,
şi veţi rămâne aici…
— Fiţi binecuvântat, domnule, îl întrerupse Pieter Kip.
— Dar nu vă va duce în Europa… adăugă armatorul.
— N-are importanţă, continuă Karl Kip. Am părăsit, în
sfârşit, Insula Norfolk, unde eram lipsiţi de cele mai
elementare mijloace de trai şi nu cerem mai mult.
— Indiferent de locul în care veţi acosta, adăugă Pieter Kip,
vom găsi modalităţile de a ne repatria…
— Şi vă voi ajuta în acest sens, zise Gibson.
— Care este destinaţia lui James Cook? reluă Karl Kip.
— Port Praslin, din Noua Irlandă, răspunse căpitanul.
— Cât timp va rămâne acolo?
— Circa trei săptămâni.
— Apoi va reveni în Noua Zeelandă?…
— Nu, în Tasmania… la Hobart Town, portul de bază.
— Ei bine, căpitane, declară Karl Kip, ne va fi la fel de uşor
să ne îmbarcăm pe o navă chiar dacă ne vom afla la Hobart
Town, Dunedin, Auckland sau la Wellington…
— Cu siguranţă, îl asigură Hawkins, iar dacă vă veţi
îmbarca pe un steamer care va reveni în Europa prin Canalul

128
Suez, călătoria va fi mai scurtă.
— Ar fi de dorit, răspunse Karl Kip.
— În tot cazul, domnule Hawkins, şi dumneavostră,
căpitane, spuse Pieter Kip, deoarece vreţi să ne acceptaţi ca
pasageri…
— Nu numai ca pasageri, ci şi ca oaspeţi, zise Hawkins, şi
suntem bucuroşi să vă oferim ospitalitatea bricului James
Cook!
Acestea fiind zise, îşi strânseră din nou mâinile. Apoi, cei
doi fraţi se retraseră în cabina lor pentru a se odihni, întrucât
vegheaseră toată noaptea lângă focul aprins pe plajă.
Cu toate acestea, briza uşoară, care împrăştiase ceaţa,
începea să adie mai tare. Vremea fără vânt părea să fi luat
sfârşit, iar marea devenise verde în sud-estul insulei.
Trebuia să se profite de asta; Gibson dădu ordin pentru
începerea manevrelor de plecare. Velele, care rămăseseră în
strângătoarele lor de pe catarge, fură legate de mură. Ancora
fu virată la cabestan60 şi bricul, cu odgoanele lăsate, se
îndreptă în direcţia nord-nord-vest.
După două ore, cea mai înaltă creastă de pe insula Norfolk
dispăruse, iar James Cook punea cap compas spre nord-est,
astfel încât să ajungă la ţărmurile Noii Caledonii, la marginea
Mării de Coral.

60
cabestan – troliu cu un ax de rotaţie vertical, folosit la ancorarea
navelor.
129
 Capitolul VIII
Marea de Coral

Aproximativ o sută paisprezece mii de mile separă Insula

Norfolk de Noua Irlandă. După ce avea să parcurgă cinci
sute, prima fâşie de pământ pe care urma să o atingă James
Cook era colonia franceză Noua Caledonie, întregită la est de
grupul de insule Loyalty.
Dacă înaintarea bricului era favorizată de vânt şi de mare,
erau de ajuns cinci zile acestei prime etape a călătoriei şi şase
pentru a doua.
Viaţa la bord îşi urma cu regularitate ritualul obişnuit.
Carturile se succedau unul după altul, cu monotonia
specifică navigaţiei fără probleme, care are totuşi farmecul ei
propriu. Marinari sau pasageri se interesau chiar şi de cel
mai mic incident pe mare – o navă aflată în trecere prin
apropiere, un stol de păsări care zboară în jurul catargelor,
un grup de cetacee jucându-se în urma siajului
bastimentului.
Cel mai adesea, aşezaţi la pupa, fraţii Kip întreţineau cu
Hawkins lungi discuţii, la care asistau bucuroşi căpitanul şi
fiul lui. Ei nu-şi puteau ascunde neliniştea cauzată de
agenţia din Groning. Şi cât de urgent era ca Pieter Kip să
preia conducerea afacerilor, poate, deja foarte compromise!
Niciunul, nici celălalt nu-şi disimulau neliniştea, atunci când
vorbeau cu armatorul despre acest subiect.
Hawkins răspundea mereu prin vorbe de încurajare. Cei
doi fraţi vor obţine un credit… Lichidarea, dacă s-ar ajunge
acolo, va fi efectuată, negreşit, în cele mai bune condiţii, la
care nici nu s-ar aştepta… Dar îngrijorarea lui Karl şi a lui
Pieter Kip erau pe deplin justificate de întârzierea impusă de
naufragiul navei Wilhelmina.

130
 Nu am uitat, fireşte, ce impresie lăsaseră Karl şi Pieter lui
Vin Mod. Era mai mult decât evident că ei nu ar fi acceptat
sub niciun chip să contribuie la realizarea planurilor lui.
Naufragiaţii nu erau nici pe departe nişte aventurieri fără
scrupule sau remuşcări. Superiori categoriei sociale din care
sunt recrutaţi mateloţii, prezenţa lor la bord împiedica orice
tentativă de revoltă.
Ne imaginăm deci uşor ce opinii schimbară Flig Balt şi Vin
Mod, cu ocazia primei lor discuţii de la îmbarcarea celor doi
olandezi, la care participă şi Len Cannon.
Referitor la fraţii Kip, părerea şefului de echipaj fu aceea
că, dacă avea să fie cazul, urmau să aibă aceeaşi soartă ca a
armatorului şi a căpitanului.
Totuşi, judecându-i pe ceilalţi după felul lui de a fi, Len
Cannon nu păru să fie de aceeaşi părere:
— Ştim exact ce sunt aceşti olandezi?… declară el. Le-am
văzut actele?… Nu, desigur, şi atunci de ce să-i credem pe
cuvânt?… Şi pentru că au pierdut tot ce au avut în urma
naufragiului, ar putea câştiga mult mai mult!… Am cunoscut
mulţi cărora li s-a spus că vor fi plătiţi regeşte şi nu au făcut
apoi nazuri când era vorba de vreo lovitură…
— Tu îi vei atrage de partea noastră?… întrebă Flig Balt
ridicând din umeri.
— Eu… nu… desigur! răspunse Len Cannon. Mateloţii nu
au niciodată ocazia să intre în legătură cu pasagerii…
deoarece sunt doar nişte pasageri, aceşti ilegali!…
— Len are dreptate, afirmă Vin Mod, nici el, nici eu nu vom
putea face treaba asta, de racolare…
— Atunci… voi fi eu?… întrebă şeful de echipaj.
— Nu… nu chiar dumneavostră, Flig Balt.
— Şi cine mă rog?…
— Noul căpitan al bricului James Cook.
— Cum… noul căpitan?!… exclamă şeful de echipaj.
— Ce înţelegi prin asta, Vin Mod?… reluă Len Cannon.

131
 — Înţeleg, răspunse Vin Mod, că trebuie să fii cel puţin
căpitan pentru a putea discuta cu aceşti onorabili domni
Kip… Şi atunci… va trebui…
— Ce anume?!… strigă Flig Balt, nerăbdător la aceste
reticenţe.
— Va trebui, repetă Vin Mod, o împrejurare favorbilă…
da… revin mereu la ideea mea… O presupunere… Gibson
cade în mare… pe timpul nopţii… un accident… Cine
comandă la bord?… Evident, maistrul Balt… Armatorul şi
băiatul nu cunosc nimic despre marinărie… şi atunci, în loc
să conducă bricul spre Port Praslin… şi mai ales de a-l aduce
înapoi la Hobart Town… în sfârşit, cine ştie?…
Apoi, fără să insiste altfel şi nedorind încă să renunţe la
proiectul iniţial, matelotul adăugă:
— Într-adevăr, am avea prea puţine şanse!… Prima dată a
fost cu acel avizo, care a navigat aproape de bric o vreme! A
doua oară, când Hawkins şi Nat Gibson s-au îmbarcat la
Wellington!… O a treia, când aceşti doi olandezi s-au
îmbarcat la bordul bricului!… Patru oameni în plus… tot aţâţi
cât am racolat la Dunedin în taverna Three Magpies… Băieţi
buni, aceştia… Iată-i acum opt împotriva noastră, care
suntem şase… şi le urez opt frânghii de spânzurătoare!
Flig Balt mai mult asculta decât vorbea. Fără îndoială,
perspectiva de a comanda nava îl încânta. Provocarea unui
accident în urma căruia să dispară Gibson era o soluţie mai
bună decât angajarea unei lupte împotriva pasagerilor de pe
James Cook şi a jumătate din echipajul lui.
Dar Len Cannon răspunse la aceasta că şase oameni
hotărâţi pot învinge opt care nu bănuie nimic, dacă sunt
surprinşi înainte să-şi dea seama bine ce se întâmplă… Ar fi
de ajuns mai întâi să fie eliminaţi doi, nu contează care,
pentru a ajunge la egalitate… şi încheie cu aceste cuvinte:
— Trebuie să dăm lovitura noaptea acesta… dacă maistrul
Balt e de acord… îi voi preveni pe ceilalţi, iar mâine, bricul va

132
fi departe…
— Ei, meştere Balt, ce răspundeţi?… întrebă Vin Mod.

133
Neo-caledonieni
134
 Şeful de echipaj tăcea în continuare în faţa acestei
propuneri categorice.
— Ei bine… ne-am înţeles?… insistă Len Cannon.
În acel moment, Gibson, care se găsea la pupa, îl chemă pe
Flig Balt. Acesta se duse într-acolo.
— Nu vrea deci să marşeze?… îl întrebă Len Cannon pe
Vin Mod.
— Va marşa, răspunse matelotul, dacă nu noaptea
aceasta, cel puţin când se va ivi prima ocazie…
— Şi dacă nu se va ivi?…
— O vom provoca noi, Cannon!
— Atunci, declară matelotul, să fie înainte de a ajunge în
Noua Irlandă! Camarazii mei şi cu mine nu ne-am îmbarcat la
bordul bricului ca să navigăm sub ordinele căpitanului
Gibson, şi te previn, Mod, dacă nu dăm lovitura curând, La
Port Praslin ne luăm tălpăşiţa…
— Desigur, Len…
— Desigur, Mod…
În definitiv, Vin Mod era îngrijorat mai ales de ezitările lui
Flig Balt. Îi cunoştea firea bănuitoare, care îl făcea mai
degrabă viclean decât îndrăzneţ. Şi a remarcat chiar de la
început că, într-o zi sau alta, trebuia bine împins de la spate
pentru a nu mai da înapoi. Dar aştepta ca toate şansele de
reuşită să fie de partea sa şi revenea invariabil la ideea de a
vedea comanda bricului în mâinile şefului de echipaj. În plus,
îşi promise să-l potolească pe Len Cannon, a cărui nerăbdare
putea compromite afacerea.
Navigaţia continua în condiţii excelente. Vântul era
favorabil în timpul zilei şi se potolea spre seară. Nopţile erau
atât de frumoase, atât de răcoroase, după zăduful din timpul
zilei, care creştea pe măsură ce bricul se apropia de Tropicul
Capricornului. Astfel, Hawkins, Gibson şi fiul lui, Karl şi
Pieter Kip, vorbind şi fumând, îşi prelungeau siesta de seară
şi rămâneau uneori pe punte până la ivirea zorilor.

135
Majoritatea mateloţilor, chiar şi când nu erau de cart, prefera
aerul curat în locul căldurii înăbuşitoare din cabină. În aceste
condiţii, ar fi fost imposibil să fie surprinşi Hobbse, Burnes şi
Wickley. Într-o clipă, ei s-ar fi apărat toţi trei.
Tropicul fu atins în după-amiaza de 7 noiembrie. Aproape
imediat se zăriră Insulele Pins şi coastele înalte ale Noii
Caledonii.
Marea insulă Balade – numele ei autohton – are circa două
sute de mile lungime de la sud-est la nord-vest şi patruzeci şi
cinci lăţime. Ea este compusă din insulele Pins, Beaupre,
Botanique şi Hohohana, apoi, spre est, din grupul Loyalty,
din care cea mai meridională este Insula Britannia.
După cum se ştie, acest arhipelag neo-caledonian aparţine
domeniului colonial al Franţei. Este un loc de deportare,
destinat în majoritate condamnaţilor pentru crimă de drept
comun. Deşi au fost înregistrate mai multe evadări, nu este
uşor să scapi din acest penitenciar aflat la antipozi. Pentru a
reuşi acest lucru, trebuie să fii ajutat din exterior de vreo
navă închiriată în acest scop, şi asta s-a întâmplat de câteva
ori în cazul unor deportaţi politici. Oricum, atunci când
fugarii sunt lipsiţi de bărci, ei trebuie să ajungă înot la vreun
bastiment, expunându-se astfel colţilor redutabili ai
rechinilor cu spini, care mişună printre recifuri.
În rest, cu excepţia portului Nouméa, capitala insulei, este
aproape imposibil de acostat în apele arhipelagului, apărat de
bancuri de madrepori61, de care hula se sparge cu furie.
Urcând spre nord, James Cook navigă în largul coastei
insulei. La o distanţă de două-trei mile, privirea putea
îmbrăţişa întregul relief al marii insule, colinele de pe ţărm
dispuse în formă de amfiteatru, atât de golaşe şi de aride,
încât ai fi avut impresia că grupul acesta e nefertil. Şi

61
madrepor – animal care aparţine ordinului de animale celenterate
cu schelet calcaros bine dezvoltat şi ramificat, care trăieşte în
colonii mari în mările calde (Madrepora).
136
căpitanul Cook, în 1774, s-a înşelat la început, când a
descoperit aceste noi insule, cărora amiralul francez
Entrecasteaux le-a completat releveul hidrografic în 1792 şi
1793.
Totuşi, pământurile nu sunt sterpe aici. Populaţia neo-
caledoniană, estimată la şaizeci de mii de locuitori, are
asigurată existenţa doar de produsele solului, foarte bogat de
altfel: igname62, trestie de zahăr, taro63, hibiscus64, pini în
abundenţă, bananieri, portocali, cocotieri, arbori de pâine,
smochini, ghimbiri. În interior se îngrămădesc păduri adânci,
ai căror arbori ating dimensiuni impresionante.
În timpul zilei de 9, Hawkins, Nat Gibson şi cei doi fraţi au
observat înapoia litoralului lanţul muntos înalt, care
formează osatura insulei.
Străbătută de torente, ea este dominată de unele vârfuri,
Kogt, Nu, Arago, Homedebua, a căror altitudine depăşeşte o
mie cinci sute de metri. La lăsarea nopţii, nu se mai zăreau
decât focurile autohtonilor, aprinse în adâncul golfurilor şi
care se stinseră treptat.
Şi Flig Balt, Vin Mod, Len Cannon şi camarazii lui
observau această insulă, dar cu alte gânduri. Puteau, oare,
uita că pe insulă se aflau câteva sute de condamnaţi, dintre
care ar fi vrut să aducă la bord vreo şase?…
— Sunt aici, repeta Vin Mod, o grămadă de oameni
curajoşi, care abia aşteaptă să se îmbarce pe o navă bună
pentru a străbate Pacificul!… Dacă măcar unii ar avea ideea
să evadeze noaptea aceasta… dacă ambarcaţiunea lor ar
ajunge la bric… dacă ar urca la bord fără să ceară
permisiunea lui Hawkins sau a căpitanului… ne-am înţelege
repede cu ei…
62
ignamă – plantă exotică având tuberculi foarte mari, bogaţi în
amidon şi comestibili (Cardum gardineri sau Dioscorea batatas).
63
taro – specie de plantă cu tuberculă comestibilă din regiunile
tropicale (Colocasia antiquorum).
64
hibiscus – arbore tropical din familia Malvaceelor.
137
 — Fără îndoială, spuse Len Cannon, dar asta nu se va
întâmpla.
Într-adevăr, nu avea să se întâmple. De altfel, eventual, cel
puţin în cazul în care nu ar fi fost luaţi prin surprindere,
evadaţii de pe Numéa nu ar fi fost întâmpinaţi ca naufragiaţii
de pe Wilhelmina. O navă onestă nu favorizează evadarea
criminalilor!…
A doua zi, pe 8, dacă partea septentrională a Noii Caledonii
se mai desfăşura încă în faţa ochilor lor, ultimele recifuri,
care se întind circa o sută de leghe spre nord, rămaseră în
urmă după-amiază şi James Cook naviga cu toate pânzele
sus pe Marea de Coral.
În şase zile, cu o briză bună, bricul putea parcurge
distanţa de nouă sute de mile, care separă Noua Caledonie de
Noua Irlandă.
Marea de Coral este, probabil, după spusele navigatorilor,
una dintre cele mai periculoase de pe glob. Pe o întindere de
două grade în latitudine, deasupra şi sub suprafaţa ei, marea
este presărată cu puncte madreporice, barată de bancuri de
corali, străbătută de curenţi marini neregulaţi şi puţin
cunoscuţi. Aici au eşuat multe nave. Şi ar fi fost indicat să fie
balizată după exemplul golfurilor din America sau din
Europa. În timpul nopţii de 10 iunie 1770, în pofida
avantajului obţinut de pe urma unui vânt bun şi a unui clar
de lună strălucitor, ilustrul Cook era cât pe aci să naufragieze
în acestă regiune.
Totuşi, existau speranţe ca Gibson să nu păţească la fel.
Coca bricului nu trecu peste unul dintre aceste puncte.
Totuşi, echipajul fu cu ochii în patru zi şi noapte pentru a
evita recifurile. În acea perioadă, graţie studiilor hidrografice
făcute cu o anumită precizie, se putea avea încredere în
hărţile de bord. În plus, Harry Gibson nu era la prima
navigaţie prin Marea de Coral şi îi cunoştea toate pericolele.
Şi Karl Kip cutreierase deja aceste dificile ţinuturi de ţărm,

138
fie că nava lui a căutat spre est intrarea în Strâmtoarea
Torres, fie că a ieşit din aceasta părăsind Marea Alfouras în
timpul campaniilor lui din Extremul Orient. Atenţia era
maximă la bordul bricului.
De fapt, vremea bună favoriza navigarea bricului, care
înainta repede sub briza constantă a alizeelor Pacificului, fără
să fie nevoie ca oamenii să manevreze pânzele.
Aceste ţinuturi de ţărm sunt, în general, puţin frecventate.
Pentru a ajunge la mările din Europa, marina comercială şi-a
scurtat mult parcursul revenind din Filipine, Arhipelagul
Moluques, Insulele Sonde şi din Indochina prin Oceanul
Indian, Canalul Suez şi Mediterana. Cel puţin dacă nu au ca
destinaţie porturi din America de Vest, steamer-ele nu se
aventurează deloc pe Marea de Coral. Ea nu este străbătută
decât de nave cu pânze, care preferă ruta Capului Horn decât
pe cea a Capului Bunei Speranţe, sau de nave precum James
Cook, care fac cabotaj între Australia, Noua Zeelandă şi
arhipelagurile din nord. Este rar deci să fie zărită la orizont
vreo pânză. De aici o navigaţie monotonă, cu care trebuie să
se resemneze dacă nu echipajul, nedornic de distracţie,
atunci cel puţin pasagerii pentru care aceste călătorii par
interminabile.
În după-amiaza de 9 noiembrie, Nat Gibson, aplecat peste
prora şi contemplând suprafaţa netedă a apei mării, îl chemă
pe căpitan, care tocmai ieşise din ruf, şi îi arătă un fel de
siluetă de culoare neagră-cenuşie, la două mile de babord.
— Tată, spuse el, nu e cumva o stâncă marină?…
— Nu cred, răspunse Gibson. Am făcut o observaţie atentă
la prânz, sunt sigur de răspunsul meu…
— Nu e trecut niciun recif pe hartă?…
— Niciunul, Nat.
— Totuşi e ceva acolo…
După ce examină acea siluetă cu luneta, căpitanul zise:
— Nu-mi dau bine seama…

139
 Cei doi fraţi tocmai apărură şi ei, împreună cu Hawkins.
Priviră şi ei atent silueta cu o formă neregulată, ce putea fi
luată drept o stâncă de corali.
— Nu, zise Karl Kip, după ce privi şi el prin lunetă, sigur
nu este o stâncă marină…
— Pare chiar că pluteşte şi se ridică deasupra valurilor,
spuse Hawkins.
Şi, într-adevăr, obiectul respectiv nu era nemişcat la
suprafaţa mării şi se legăna sub acţiunea mişcărilor hulei.
— În plus, spuse Karl Kip, nu se zăreşte niciun resac la
marginile ei…
— Am putea spune că e în derivă! remarcă Nat Gibson.
Căpitanul îl strigă atunci pe Hobbes, care era la cârmă:
— Cârmeşte uşor spre vânt pentru a ne apropia mai mult!
…
— Da, căpitane, răspunse matelotul, învârtind timona.
Zece minute după aceea, bricul se apropie destul, iar Karl
Kip spuse:
— Este o epavă…
— Da… o epavă, afirmă Gibson.
Nu mai era nicio îndoială, se putea observa bine o carcasă
de navă, plutind alături de James Cook.
— Ar putea fi, oare, ce a rămas din Wilhelmina?… întrebă
Hawkins.
Deloc imposibil, în definitiv. La douăzeci de zile după
coliziune, nu ar fi fost surprinzător ca fragmente din nava cu
trei catarge să fi fost antrenate de curenţi în aceste ţinuturi
de ţărm.
— Căpitane, zise apoi Pieter Kip, permiteţi-ne să examinăm
epava… Dacă ar proveni de la Wilhelmina, ar fi posibil să
găsim câteva obiecte…
— Şi cine ştie, adăugă Hawkins, poate nişte naufragiaţi
cărora să le venim, poate, în ajutor…
Nu mai trebuia insistat, iar căpitanul dădu ordin să se

140
poziţioneze nava în vânt, pentru ca să se oprească la două
sau trei ancabluri de epavă.
Cu pânzele întinse, cu rândunica65 deja în vânt, bricul
înaintă cu viteză câteva minute. Tocmai atunci, Karl Kip
începu să strige:
— Da… este Wilhelmina… bucăţi de la pupa şi din
dunetă…
Flig Balt şi Vin Mod vorbeau cu voce scăzută, unul aproape
de celălalt.
— Asta ne mai trebuie acum, să îmbarcăm unul sau doi!…
Şeful de echipaj se mulţumi să ridice din umeri. Însă era
puţin probabil să fie nişte naufragiaţi pe epavă.
De fapt, nu apăru nimeni. Dacă ar fi fost găsiţi unul sau
mai mulţi oameni, cu siguranţă pe jumătate morţi de foame şi
de sete, ei s-ar fi arătat, ar fi făcut deja semne bricului… şi…
nimeni…
— Barca la apă! comandă Gibson întorcându-se spre Flig
Balt.
Ambarcaţiunea fu desprinsă imediat din lăcaşul ei. Trei
mateloţi se instalară la vâsle, Vin Mod, Wickley şi Hobbes.
Nat Gibson se îmbarcă alături de cei doi fraţi, dintre care Karl
Kip se puse la cârmă.
Într-adevăr, era vorba despre partea din spate a
Wilhelminei, a cărei dunetă aproape întreagă a plutit la
suprafaţa mării după ciocnire. Toată partea din faţă lipsea,
scufundată, cel mai probabil, sub greutatea încărcăturii, în
cazul în care curentul nu ar fi antrenat-o departe. Musul Jim,
trimis în vârful catargului mare, strigă că nu se zărea nicio
altă epavă la suprafaţa mării.
Pe placa de lemn din spate, încă intactă, se puteau citi
aceste două nume:

65
rândunică – ultima dintre cele cinci pânze ale unui catarg,
aşezată în vârful acestuia.
141
Wilhelmina
Rotterdam

142
143
 Barca acostă. Înclinată puternic pe partea stângă, duneta
plutea deasupra acestei părţi a calei rezervate cambuzei,
scufundată toată sub apă. Din artimon, care traversa careul,
nu mai rămăsese decât un ciot de două sau trei picioare,
retezat la înălţimea trincheţilor 66, şi de care atârnau câteva
capete de fungă67. Nici urmă de ghiul68 smuls în timpul
coliziunii.
De altfel, era uşor de pătruns în dunetă. Uşa îi era ruptă,
iar valurile mării o împingeau spre interior.
Ceea ce trebuia făcut era deci să se pună piciorul pe epavă,
să fie cercetate cabinele din careu, să se intre şi în cea a celor
doi fraţi, aflată mai la adăpost.
Cât despre cabina căpitanului şi a secundului, din faţa
dunetei, ele erau în întregime distruse.
Karl Kip apropie barca de-a lungul epavei, astfel încât să
poată debarca, iar Vin Mod răsuci parâma de legătură,
prinzând-o de una dintre barele verticale ale bastingajului de
la tribord.
Marea, destul de calmă în acel moment, nu inundase
careul, ci înainta şi se retrăgea spre capătul punţii. Uneori
tangajul descoperea cala, golită de tot ceea ce conţinuse.
Karl şi Pieter Kip, Nat Gibson şi Vin Mod pătrunseră în
interiorul careului, după ce lăsară barca sub supravegherea
mateloţilor.
În primul rând, trebuia să se asigure dacă exista vreun
supravieţuitor de pe Wilhelmina. Nu era posibil ca membrii
echipajului să se fi refugiat în dunetă, în timp ce se scufunda
cealaltă parte a navei?…
Nici vii, nici morţi pe epavă. Căpitanul şi secundul
reuşiseră, oare, să iasă din cabinele lor? Nu se va şti
66
trinchet – catargul de la prora unei nave cu pânze; arbore mic.
67
fungă – parâmă din grupul manevrelor curente ale unei nave cu
pânze, folosită la ridicarea şi la coborârea unei vele.
68
ghiu – suport din lemn fixat aproape de baza catargului, pe care
se leagă marginea de jos a velei.
144
niciodată, fără nicio îndoială, la fel cum nu aveau să afle în
vecii vecilor dacă partea din faţă a navei se putuse menţine,
cumva, la suprafaţa mării, cu o parte a echipajului. Era mai
degrabă probabil ca James Cook să fi dat peste tot ce mai
rămăsese din Wilhelmina.
Se poate deduce uşor cât de mare a fost violenţa şocului,
în timpul ciocniri celor două nave. Navigând cu toată viteza
prin ceaţă, steamer-ul a trecut ca un proiectil prin coca navei
cu trei catarge, probabil fără să fi suferit avarii grave, care l-
ar fi împiedicat să-şi continue ruta. S-a putut opri ulterior,
lăsând câteva ambarcaţiuni la apă şi să salveze câţiva
naufragiaţi?…
Cei doi fraţi, Nat Gibson şi Vin Mod, cu apa până la
genunchi, cercetară careul. În cabina lor, Karl şi Pieter Kip
găsiră diverse obiecte mai mult sau mai puţin deteriorate,
haine, lenjerie, ustensile de toaletă, două perechi de pantofi.
Paturile suprapuse mai aveau încă pe ele aşternuturile, care
fură luate şi duse în barcă.
Ar fi fost minunat dacă cei doi fraţi şi-ar fi recuperat actele,
mai ales cele referitoare la agenţia din Amboine şi la firma din
Groning. Dispariţia lor împiedicau reglementarea afacerilor.
Dar nu era nici urmă de ele, iar valurile mării, pătrunzând în
cabină, îşi îndepliniseră opera de distrugere. Mai dispăruse şi
suma de o mie de piaştri aparţinându-i lui Pieter Kip, micul
sertar în care era ţinută, sub patul de jos, fiind spart în urma
coliziunii.
— Nimic… nimic! spuse el
În timp ce era examinat careul, Vin Mod – nu este de
mirare împins de instinctele lui de jefuitor, scotocea prin
toate colţurile şi, fără să fie zărit, intră în cabina celor doi
fraţi. El găsi sub patul de jos, unde se afla sertarul, un obiect
ce scăpase căutărilor lui Karl şi Pieter Kip.
Era un pumnal de fabricaţie malaeziană, unul dintre acele
cuţite numite kriss, cu lamă zimţată, căzut în spaţiul dintre

145
două plăci de lemn desprinse. Destul de obişnuită la indigenii
din Pacific, arma nu valora mare lucru şi nu servise decât
pentru completarea panopliei unui armator.
Vin Mod acţiona, oare, mânat de nişte gânduri necurate,
însuşindu-şi pumnalul? În orice caz, îl luă, îl ascunse sub
cămaşă, fără să fie văzut, cu intenţia de a-l băga în sacul lui,
odată revenit la bordul bricului.
Am putea fi siguri că, dacă în locul acestei arme el ar fi
găsit mia de piaştri a lui Pieter Kip, nu ar fi avut niciun
scrupul să şi-o însuşească.
Nu mai era nimic de luat de la bordul bastimentului
naufragiat. Efectele, hainele, lenjeria, aşternuturile fură
transportate în barcă. De altfel, epava nu mai avea mult până
să se disloce în întregime. Podeaua careului, mâncată de apă,
ceda sub picioare. La primele semne ale unei vremi proaste,
la suprafaţa mării nu vor mai pluti decât câteva resturi
informe.
Curentul marin începuse să îndepărteze bricul de epavă.
Briza bătea mai tare, hula se accentua şi se impunea
revenirea la bord. Porta-vocea şefului de echipaj se auzi de
câteva ori, zorindu-i pe cei din barcă.
— Ni se ordonă să revenim, spuse Nat Gibson, şi pentru că
tot am luat ce era de luat…
— Să mergem… răspunse Karl Kip.
— Biata Wilhelmina! şopti Pieter Kip.
Amândoi nici nu încercau să-şi ascundă emoţia pe care o
simţeau!… Dacă speraseră să găsească o parte din lucrurile
lor, acum trebuia să renunţe la speranţa aceasta!
Barca se desprinse de epavă, cu Nat Gibson la cârmă, în
timp ce Karl şi Pieter Kip, cu privirile întoarse, urmăreau încă
resturile Wilhelminei.
Imediat ce ambarcaţiunea fu urcată din nou pe punte şi
aşezată în lăcaşul ei, bricul îşi ridică pânzele şi, împins de o
briză puternică, se îndreptă rapid spre nord-vest.

146
 Timp de cinci zile, navigaţia continuă fără niciun incident
şi, în dimineaţa zilei de 14, matelotul din „cuibul de cioară”
semnală primele înălţimi ale Noii Guinee.

147
 Capitolul IX
Traversând Arhipelagul Louisiade

A doua zi, 15 noiembrie, James Cook parcurse, din ajun,

abia treizeci de mile în direcţia nord-vest. Briza se domolise
spre asfinţit. Noaptea era calmă şi caldă, pe care pasagerii şi
echipajul o petrecură pe punte. Probabil că ar fi reuşit să
doarmă în cabine pe o asemenea temperatură sufocantă, însă
mai puţin de o oră.
În plus, nava străbătea atunci ţinuturi de ţărm
periculoase, iar atenţia nu trebuia slăbită niciun moment.
Gibson fusese de acord cu înălţarea în partea din faţă a
rufului a unui cort, la adăpostul căruia se servea masa, şi era
mult mai plăcut decât în interiorul careului.
În acea dimineaţă, în timpul micului dejun, conversaţia era
axată în jurul acestor insule Louisiade, printre care bricul
trebuia să efectueze partea periculoasă a călăoriei lui.
Arhipelagul se afla la circa patru sute cincizeci de mile de
grupul de insule al Noii Irlande. În patru zile, dacă lipsa de
vânt nu-l va întârzia – situaţie întâlnită des în timpul
sezonului cald între Tropice şi Ecuator –, James Cook va
ancora la Port Praslin.
— Aţi parcurs de mai multe ori Arhipelagul Louisiade?…
întrebă Pieter Kip adresându-se căpitanului.
— Da… de mai multe ori, când navigam să preiau o
încărcătură în Noua Irlandă, răspunse Gibson.
— Nu este o navigaţie dificilă?… adăugă Karl Kip.
— Într-adevăr, dificilă, domnule Kip. Nu aţi avut niciodată
ocazia să vizitaţi această parte a Pacificului?…
— Niciodată, domnule Gibson, şi nu am depăşit încă în

148
latitudine Papuasia69.
— Ei bine, afirmă Gibson, un căpitan imprudent sau
neatent ar risca să-şi ducă nava între nenumăratele recifuri
ale acestor ţinuturi de ţărm. Imaginaţi-vă nişte bancuri de
madropori lungi de două sute de mile şi late de o sută… Cu
siguranţă că şi-ar lăsa acolo armătura şi chiar coca…
— Aţi făcut vreodată escală în principalele insule?…
întrebă Pieter Kip.
— Nu, răspunse Gibson. De altfel, ce comerţ poate fi făcut
la Rossel, Saint-Aignan, Trobriant, Entrecasteaux… cel puţin
dacă nu vrei să-ţi umpli cala cu nuci de cocos, întrucât pe
insulele acestea cresc cei mai frumoşi cocotieri din lume?…
— Totuşi, observă Hawkins, dacă navele nu vor încărca
marfă în Louisiade, asta nu înseamnă că arhipelagul nu e
locuit…
— Desigur, dragul meu, declară Gibson. Aici trăieşte o
populaţie sălbatică şi sângeroasă… poate chiar canibală, în
pofida eforturilor misionarilor.
— Au avut loc recent scene de canibalism?… întrebă Pieter
Kip.
— Cât se poate de adevărat, confirmă căpitanul, scene
cutremurătoare. Astfel, un bastiment care nu şi-ar lua
măsuri de prevedere, ar risca să fie atacat de aceşti indigeni…
— Şi nu numai de autohtonii din Louisiade, dar şi de cei
din Noua Guinee, preciză Karl Kip. Îi cred pe papuaşi nu mai
puţin de temut…
— Toţi aceşti sălbatici, continuă căpitanul, se dovedesc la
fel de vicleni şi de sângeroşi!… Iată că au trecut trei sute de
ani de când aceste pământuri au fost descoperite de
portughezul Serrano, apoi vizitate, în 1610, de olandezul
Shouten şi, în 1770, de James Cook, întâmpinat aici cu suliţe

69
Papuasia – fosta denumire franţuzească a Noii Guinee, a
teritoriului papuaşilor, situat în partea de sud-est a Noii Guinee,
aparţinând Australiei.
149
lungi şi subţiri… În sfârşit, francezul Dumont d’Urville, în
timpul călătoriei navei Astrolabe, în 1827, a trebuit să
răspundă cu împuşcături demonstraţiilor ostile ale acestor
polinezieni… Ei bine, de atunci, civilizaţia n-a făcut niciun
progres la aceste populaţii…
— Şi este la fel, adăugă Nat Gibson, în toată această parte
a Pacificului, cuprinsă între Noua Guinee şi Insulele
Solomon. Nu trebuie decât amintite călătoriile lui Carteret,
Hunter, ale americanului Morrel, care era cât pe-aci să-şi
piardă nava Australie!… Una dintre aceste insule este numită
„Insula Masacrelor”, şi multe altele ar merita să poarte acelaşi
nume…
— Pe legea mea, concluzionă Hawkins, ai voştri sunt aceşti
indigeni, domnilor olandezi… Pavilionul vostru flutură pe
pământurile vecine… Sub pavăza lui se află Arhipelagul
Moluques şi vă vom fi recunoscători dacă veţi asigura acolo
navigaţia comercială.
— Da, răspunse Karl Kip, guvernul din Batavia se
preocupă permanent de asta. În fiecare an este trimisă o navă
în Golful Triton, în partea de nord a Noii Guinee, unde am
înfiinţat o colonie…
— Şi vom încerca să înfiinţăm şi altele, adăugă Pieter Kip.
Nu este, oare, în interesul nostru după ce Germania a pus
mâna pe arhipelagurile din nord?…
— Într-adevăr, toate forţele maritime vor avea interesul să
vă ajute, observă Nat Gibson. Nu au ele, în majoritate, baze în
acestă porţiune a Pacificului?… Priviţi aceste nume înscrise
pe hărţi: Noua Caledonie, Noua Zeelandă, Noile Hebride,
Noua Hanovra, Noua Britanie, Noua Irlandă, fără a mai vorbi
de Australia, care a fost denumită Noua Olandă, aflată sub
dominaţia exclusivă a Angliei!
Foarte justă această remarcă. Pavilioane de toate culorile
flutură pe acest domeniu colonial, iar civilizaţia de aici ar
trebui să facă progrese rapide.

150
 Ceea ce nu este mai puţin exact e că aşa-zisul domeniu nu
a fost protejat suficient până acum. Mai ales între Solomon,
Hebride, Papuasia şi grupurile din nord, navigaţia este
efectuată cu mari riscuri.
Nu vom fi deci uimiţi că James Cook, destinat acestei
navigaţii, a fost înarmat cu un tun mic, care poate lansa o
ghulea de cincisprezece livre70 la şase sute de metri distanţă,
şi că rastelul din ruf conţine şase puşti şi tot atâtea revolvere.
Dacă s-ar apropia câteva pirogi suspecte, vor putea fi ţinute
la distanţă.
Aceşti papuaşi, sau negritos de origine, constituie o rasă
intermediară între malaiezieni şi negri. Ei se divid în alfakis,
care sunt munteni, şi în papuaşi propriu-zis, ocupând
litoralul. Indigenii în cauză, nici agricultori, nici păstori,
formează triburi izolate, sub conducerea unor şefi bătrâni,
cărora li se spune „căpitani”. Ei locuiesc în corturi mizerabile,
sunt îmbrăcaţi sumar în piei de animale sau înfăşuraţi la
nivelul coapselor cu bucăţi de pânză. În rest, viaţa este
uşoară pe aceste teritorii ale Noii Guinee şi ale Louisiadei.
Alimentaţia este asigurată din belşug: broaşte ţestoase, peşte,
taro, igname, scoici comestibile din abundenţă, trestie de
zahăr, banane, nuci de cocos, sago 71, muguri de palmier. În
magnificele păduri din interior, bogate în nucşori 72, palmieri,
bambus, abanoşi mişună porcii sălbatici, cangurii, porumbeii
Kalaos, porumbeii guleraţii cu carne comestibilă. Tot aici
poate fi întâlnit mai ales habitatul lumii ornitologice:
papagali, cacadu, o specie da papagal moţat, coucali, lorius
cu coada lată, apoi o altă specie de papagal mic (Cornurys),

70
livră – unitate de măsură pentru greutăţi, de aproximativ 0,500
kg, folosită în special în ţările anglo-saxone.
71
sago – produs alimentar în formă de praf sau de grăuncioare albe
sau roşietice, preparat din fecula sagotierului şi care se consumă
fiert în supă sau în lapte.
72
nucşor – arbore tropical, ale cărui seminţe aromate sunt folosite
drept condiment (Myristica fragrans).
151
turturele, porumbei cu creasta albastră, papagali de Nicobar,
pescăruş-verde, pasărea-liră. Dintre toate, să cităm cele mai
reprezentative specimene ale păsării Paradisului, opt specii
admirabile, de la Marele smarlad la Manucodul regal,
căutate,

152
Casa portului Dori (Noua Guinee)
153
pentru preţuri frumoase, de neguţătorii din Asia Orientală.
De acolo a venit un călător care a denumit această regiune
Eldorado a Oceaniei, unde nu lipsesc nici arborii cu esenţe
preţioase, nici aurul, nici perlele de mare valoare.
Nu era vorba ca James Cook să viziteze principalele puncte
ale Noii Guinee, micul port adăpostit Dori, Golful Mac Cluer,
golfuleţele Geelwink, Humboldt şi Triton, unde olandezii au
câteva stabilimente. El se va mulţumi să ocolească deci Capul
Rodney, la extremitatea cea mai orientală a marii insule, şi
navigând în larg pentru a evita numeroasele ei recifuri.
Ocolul fu efectuat în ziua de 15 noiembrie. De la această
distanţă se putea zări lanţul munţilor Astrolabe, cu o
altitudine de trei-patru mii de picioare, şi vârfurile care-l
domină, Simpson şi Sucking. Apoi, cu o parte dintre vele
strânsă, printr-o manevră rapidă, gata să fie oricând
camuflate sau expuse vântului, bricul intră în acestă mare
presărată cu stânci marine, cuprinsă între Arhipelagul
Solomon şi extremitatea dinspre sud-est a Papuasiei.
Nu se zărea nicio navă, nicio ambarcaţiune indigenă în
această regiune.
În timpul nopţii, toată lumea de la bord era cu ochii în
patru. Pânzele de sus fuseseră legate de catarg, deşi briza era
slabă, iar James Cook naviga doar cu două hune, trinchetul,
focul mare şi cu brigantina.
Dincolo de Capul Rodney, fură zărite numeroase focuri
aprinse de-a lungul coastei, în faţa extremităţii papuasiene şi
pe Insula Entrecasteaux, separată de cap printr-o strâmtoare
de câteva mile. Întunericul era dens, vremea noroasă. Nicio
stea pe cer. După o oră de la asfinţit, cornul lunii dispăruse
în întregime în spatele norilor de la orizont.
Probabil, între ora unsprezece şi miezul nopţii, oamenii de
cart întrevăzură câteva pirogi în apropiere de James Cook;
dar nu erau siguri de asta. În orice caz, se consideră că nu
era necesar să se intre în defensivă şi noaptea se scurse fără

154
incidente.
A doua zi, vântul încetă brusc, după ce în zori se înteţise.
Marea căpătă un aspect uleios. Cum norii se împrăştiară spre
ora zece, era preconizată o temperatură ridicată, aceste
ţinuturi de ţărm fiind situate la doar zece grade de Ecuator,
iar luna noiembrie corespundea lunii mai în emisfera
septentrională.
Cu puţin înainte de amiază, în faţa Insulei Entrecasteaux
lăsată la babord, oamenii de cart semnalară apropierea unei
pirogi. Această ambarcaţiune venea, probabil, de pe uscat,
după ce ocolise sudul insulei, şi se îndrepta în direcţia
bricului, imobilizat din cauza lipsei vântului.
Imediat ce Karl Kip zări piroga, îi spuse lui Hawkins:
— Ori mă înşel, ori această ambarcaţiune încearcă să ne
acosteze…
— Am aceeaşi părere ca şi dumneavoastră, răspunse
armatorul.
Gibson, fiul lui şi Pieter Kip ieşiră din ruf, îndreptându-se
spre proră.
Construită din scoarţă de arbore, piroga, neprevăzută cu
balansier73, era de mici dimensiuni. Era mânuită cu ajutorul
pagaielor74, fără grabă, strecurându-se printre stâncile din
apă, întinzându-se în sud-estul Insulei Entrecasteaux.
Imediat ce o observă prin lunetă, Gibson spuse:
— În ea se află doi oameni.
— Doi oameni?… repetă Hawkins. Ei bine, dacă
intenţionează să urce la bord, nu cred că ar fi o problemă să-i
primim…
— Şi voi fi curios, adăugă Nat Gibson, să examinez de
aproape cum arată papuaşii…
73
balansier – piesă a unui mecanism, care reglează prin mişcările
sale oscilatorii funcţionarea acestuia; prăjină utilizată atât în
navigaţie, cât şi de acrobaţi.
74
pagaie – vâslă scurtă cu o singură pală, care se manevrează cu
ambele mâini şi pe un singur bord, fără a o sprijini de ambarcaţie.
155
 — Să-i lăsăm să se apropie, răspunse căpitanul. În zece
minute, piroga va fi bord la bord cu bricul şi vom afla ce vor
aceşti indigeni.
— Să facă negoţ, fără îndoială… spuse Hawkins.
— Nu se mai zăreşte vreo ambarcaţiune?… întrebă Pieter
Kip.
— Niciuna, replică Gibson, care tocmai examina suprafaţa
mării, apoi coasta de nord şi de sud a Insulei Entrecasteaux.
Piroga înainta spre bric, împinsă de pagaia dublă, ale cărei
palete se ridicau şi coborau cu o regularitate mecanică.
Ajunsă la cincizeci de picioare de James Cook, unul dintre
indigeni se ridică în picioare şi strigă:
— Ebura… ebura!
Aplecat peste bastingaj, căpitanul se întoarse spre
însoţitorii lui şi spuse:
— Este un cuvânt care înseamnă „pasăre” în limbajul
autohtonilor din Noua Irlandă şi presupun că papuaşii din
Noua Guinee îi atribuie aceeaşi semnificaţie.
Gibson nu se înşela. Sălbaticul ţinea în mâna dreaptă o
pasăre care merita, negreşit, să facă parte dintr-o colecţie
ornitologică.
Era, de fapt, o pasăre a Paradisului din specia Manucode
regal, cum vom vedea curând, cu penajul roşu-brun catifelat,
capul parţial de culoare portocalie, o pată neagră-cenuşie la
colţul ochilor, gâtlejul de o nuanţă castaniu-aurie, traversat
de o dâră cafeniu-închis şi o alta de un verde metalic, restul
corpului fiind de un alb imaculat, împodobită cu pene de
culoarea smaraldului în extremitatea lor, unele roşii, altele
galbene. Această pasăre, cu o lungime de circa şase ţoli, este
dintre acelea care, după cum se pretinde, nu se cocoaţă
nicăieri şi al cărei cuib nu a fost descoperit niciodată până
acum de indigeni. Este una dintre cele mai ciudate, mai
interesante în acest ţinut papuaş, unde trăiesc în număr
mare.

156
 — Pe legea mea, spuse Hawkins, nu m-aş supăra deloc să-
mi fac rost de una dintre aceste păsări Paradis, despre care
Gibson mi-a vorbit adesea…
— Va fi uşor, răspunse Pieter Kip, deoarece acest sălbatic
vine, cu siguranţă, să o schimbe pe ceva…
— Să urce la bord, ordonă căpitanul.
Unul dintre mateloţi lăsă scara de frânghie. Piroga acostă
şi indigenul, cu pasărea în mână, sări sprinten pe punte,
repetând:
— Ebura… ebura…
Însoţitorul lui rămase în pirogă şi privea atent bricul, fără
să răspundă semnelor pe care i le făceau mateloţii.
Băştinaşul care tocmai urcase la bord prezenta tipul
distinct al acestei rase papuaşe-malaieziene, care locuieşte pe
litoralul Noii Guinee: înălţime medie, trup bondoc, constituţie
viguroasă, nas turtit şi borcănat, gură largă cu buze subţiri, o
faţă cu trăsături colţuroase, părul aspru şi cu firul drept,
pielea întunecată şi de o culoare galben murdar, fizionomie
dură, dar nelipsită de inteligenţă şi chiar de viclenie.
În opinia lui Gibson, acest om trebuia să fie un „căpitan”,
un şef de trib. În vârstă de vreo cincizeci de ani, aproape gol,
el nu avea altă îmbrăcăminte decât o piele de cangur în jurul
coapselor şi o bucată de pânză pe umeri.
Cum Hawkins nu-şi putu reţine un gest admirativ la
vederea păsării, şeful de trib i se adresă mai întâi
armatorului. După ce ridică pasărea Paradis în faţa ochilor, el
o legănă şi o întoarse pe toate părţile pentru a o vedea mai
bine.
Foarte hotărât să achiziţioneze această specie magnifică de
Manucode regal, Hawkins întrebă ce trebuie să ofere în
schimbul ei. Este foarte probabil că papuaşul ar fi fost
încântat de un piastru75, a cărui valoare nu o cunoştea, fără

75
piastru – monedă din argint de diferite valori, întrebuinţată
odinioară în unele ţări (Turcia, Ţările Române, Ungaria); monedă
157
îndoială.
Acesta îl scoase însă curând din încurcătură, repetând, cu
gura mare deschisă:
— Woba… woba!
Cuvântul fu tradus de Gibson prin: „De băut! de băut!…” şi
ceru să i se aducă o sticlă cu whisky din cambuză. Odată
adusă, căpetenia de trib o luă, se asigură că era plină cu
lichidul alburiu, pe care-l cunoştea foarte bine, şi, fără s-o
destupe, o puse sub braţ. Apoi, începu să măsoare cu paşi
mari puntea bricului, din faţă până în spate, examinând mai
puţin acastrajul76 şi greementul, dar, în schimb, uitându-se
mai mult la marinari, la pasageri şi la căpitan. S-ar fi spus că
încerca să-şi dea seama de numărul oamenilor aflaţi la bord.
Ceea ce intui şi Karl Kip, care-i şopti această presupunere
fratelui său.
Atunci, Nat Gibson avu ideea să-l fotografieze pe şeful de
trib. Nu pentru că se gândea să-i ofere un portret drept
cadou, deoarece nu ar fi avut timp să developeze filmul. Pur
şi simplu, voia să-şi completeze colecţia cu imaginea unui
papuaş autentic.
— Este o idee bună, spuse Hawkins; dar cum să-l
împiedici pe împieliţatul acesta să se mişte?…
— Să încercăm, răspunse Nat Gibson.
Îl luă deci de braţ pe indigen pentru a-l conduce la pupa.
Şi, cum acesta nu înţelegea ce se aşteaptă de la el, opuse o
oarecare rezistenţă:
— Assaï, îi zise Gibson.
Acest cuvânt este vocativul verbului „a veni” în limbaj
papuaşian, iar căpetenia înţelese şi se îndreptă spre ruf.
Nat Gibson îşi aduse aparatul de fotografiat şi îl puse pe
trepied. Apoi, înainte de a-l orienta spre sălbatic, încercă să-l

divizionară în diverse ţări din Orientul Apropiat (Siria, Sudan etc.),

valorând a suta parte dintr-o liră.
76
acastraj – parte a unei nave, care iese din apă.
158
aşeze pe acesta într-o poziţie convenabilă, astfel încât să
obţină un clişeu bun.
Dar şeful de trib, foarte agitat şi tulburat, începu să-şi
mişte capul, braţele, şi cum puteai să-l obligi să stea liniştit
timp de câteva secunde necesare imortalizării pe peliculă?…
Din fericire, văzându-l pe Nat Gibson dispărând sub vălul
negru, care acoperea partea dinapoi a obiectivului, surpriza îl
făcu să stea complet nemişcat.
O clipă suficientă pentru a fi făcută fotografia şi, odată
încheiată operaţia, căpetenia, cu sticla sub braţ, se îndreptă
repede spre scara de la tribord.
Trecând însă prin faţa rufului, a cărei uşă era deschisă,
intră ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nu e nimeni acolo.
Şi acelaşi sentiment îl conduse până la cabina echipajului, al
cărei tambuchi77 avea capacul ridicat. În cele din urmă,
privirile i se opriră pe mica piesă de aramă orientată înainte,
a cărei putere o cunoştea, deoarece strigă:
— Mera… mera!
Cuvânt din vocabularul indigen, care înseamnă tunet, iar
„ura” semnifică fulger sau lumină strălucitoare.
În acel moment, în ochii căpeteniei de trib străluci o
flacără care se stinse aproape brusc, iar fizionomia lui îşi
recăpătă acea lipsă de expresivitate, atât de caracteristică
reprezentanţilor rasei andamene78.
Revenit, în sfârşit, în apropierea scării, papuaşul trecu
peste bastingaj, coborî în pirogă, aruncă o ultimă privire
înspre pupa şi prora bricului şi apucă una dintre pagaie, în
timp ce însoţitorul lui o apucă pe cealaltă. Manevrată rapid,
ambarcaţiunea dispăru curând la cotitura Insulei
Entrecasteaux, pentru a se apropia de coastă.
77
tambuchi – deschidere care serveşte pentru intrarea în încăperile
de sub puntea unei nave.
78
andaman – rasă de indieni, care trăieşte în teritoriile Andaman şi
Nicobar, arhipelag format din şase insule vulcanice şi coraligene,
din Oceanul Indian, între Golful Bengal şi Marea Andaman.
159
 — Aţi văzut, întrebă atunci Karl Kip, cu ce atenţie observa
acest om bricul şi mai ales echipajul?…
— Asta m-a uimit şi pe mine, răspunse Hawkins.
La rândul lui, căpitanul Gibson făcu aceeaşi remarcă.
Totuşi, nu era deloc sigur că papuaşul ar fi venit la bord doar
pentru a evalua forţele de care dispunea James Cook.
Avea o pasăre de vânzare şi a vândut-o, a fost plătit cu o
sticlă de whisky şi s-a arătat mulţumit, apoi piroga l-a dus
înapoi de unde a venit… În mai puţin de o oră avea să fie beat
mort şi nu-l vor mai revedea niciodată.
Să admitem că aşa este, dar, în definitiv, era extrem de
neplăcut că James Cook era aproape imobilizat din cauza
lipsei vântului în faţa Insulei Entrecasteux. Briza se simţea
doar în rafale intermitente. Ultimele încreţituri ale valurilor
mării se estompau, iar suprafaţa ei abia se umfla uşor din
cauza hulei. Atunci, Gibson se întrebă dacă nu ar fi bine să
ancoreze cu cincizeci de „braţe” de lanţ. Apropiindu-se de
insulă, ar fi putut găsi un adăpost bun şi să aştepte apoi
vântul dinspre sud-est.
El discută despre asta cu şeful de echipaj, care nu obiectă
în privinţa aruncării ancorei.
Flig Balt avea motivele lui pentru a-l aproba pe căpitan,
sau, mai degrabă, Vin Mod îi spusese:
— Cerul este acoperit, noaptea va fi ploioasă, una dintre
aceste ploi fără vânt, care cad de seara până dimineaţa…
Probabil că Hawkins, cei doi olandezi şi fiul lui Gibson vor
dormi în cabinele lor… Iar pe punte nu va rămâne decât
căpitanul şi oamenii de cart… Când va veni rândul lui Len
Cannon, Sexton, Kyle şi Bryce, ceilalţi vor fi în cabină… Este,
poate, ocazia pe care o aşteptam, de a-l surprinde pe Gibson,
de a scăpa de el şi, dacă vom reuşi să punem mâna pe bric,
de a-l avea cel puţin pe Flig Balt căpitan…
Acesta fusese, în prealabil, subiectul unei discuţii purtate
între Vin Mod şi Len Cannon, la care luară parte Kyle, Sexton

160
şi Bryce. Da… mai întâi să se rezolve cu căpitanul, apoi vor
vedea ce este de făcut…
Or, circumstanţele urmau să fie favorabile, în cazul în care
bricul ar fi ancorat în loc să petreacă noaptea, cu toată
velatura strânsă. Gibson va fi singurul care va sta de veghe,
fără îndoială, şi, în urma unui accident, va dipărea…
Numai că ceea ce dejucă planurile lui Vin Mod fu faptul că
Gibson vru să afle părerea lui Karl Kip dacă bricul va ancora
sau nu până în zori. Iar Karl Kip îi răspunse fără ezitare:
— Nu aş face nimic în locul dumneavoastră, căpitane…
Aceste ţinuturi de ţărm nu sunt sigure… Ne putem aştepta
oricând la un un atac al indigenilor… Dacă se va întâmpla
aşa, ar fi bine ca bricul să nu fie ancorat şi, odată ce va
începe să bată briza, să se poată îndepărta fără a pierde timp
să ridice ancora şi să întindă pânzele.
Înţelegând justeţea acestor argumente, căpitanul ascultă
sfatul olandezului. Aşadar, spre marea nemulţumire a şefului
de echipaj şi a complicilor lui, James Cook îşi păstră velatura
de noapte, după asfinţitul soarelui, şi rămase în faţa Insulei
Entrecasteaux, la o distanţă de două-trei mile.
Pe de altă parte, ploaia care începuse pe la ora cinci fu de
scurtă durată. Furtuna se manifesta prin fulgere de vară şi
tunete îndepărtate. Temperatura era foarte ridicată,
termometrul indicând 90° Fahrenheit79. Ca atare, nici
Hawkins, nici Nat Gibson, nici Karl şi Pieter Kip nu se duseră
în cabine. Toţi, inclusiv mateloţii care nu erau de cart, au
decis să stea pe punte.
Evident, neşansa fu şi de data aceasta de partea lui Flig
Balt, Vin Mod şi a complicilor lor.
Trebuie menţionat însă că Gibson dăduse ordine şi luase
măsurile necesare pentru ca zonele din apropierea bricului să
fie supravegheate cu cea mai mare atenţie. Oamenii se
postară deci la pupa şi la prora navei. Orice ar fi spus
79
32° Celsius.
161
Hawkins, părerea lui Karl Kip era întemeiată. Căpetenia de
trib venise, oare, la bord doar să-şi schimbe pasărea Paradis
pe un obiect oarecare, sau să spioneze forţele de pe James
Cook?…
Hotărât, în faţa rufului, se dicuta despre acest incident, cu
prioritate, apoi despre alte lucruri. Cortul fusese strâns
pentru a fi mai mult aer. O linişte adâncă domnea în jurul
navei. În larg, nu se zărea nicio lumină, nici pe coasta Insulei
Entrecasteaux, cu siguranţă nelocuită.
Apoi discuţia încetă treptat. Pleoapele deveniseră greoaie
şi, fără îndoială, somnul avea să-i învingă chiar şi pe cei mai
rezistenţi, când se auzi brusc o voce, a lui Jum, care se
plimba pe coridorul din lungul cabinelor:
— Pirogi… pirogi! strigă musul.
Săriră toţi imediat în picioare, căpitanul, pasagerii,
echipajul, şi se îndreptară spre babord.
Într-adevăr, în această direcţie zărise Jim sau crezu că
zărise mai multe ambarcaţiuni îndreptându-se spre bric. S-ar
fi putut înşela pe o noapte aşa de întunecată?…
Cel puţin aşa s-a crezut iniţial. Apoi, un clipocit de apă,
precum cel produs de o pagaie, dovedi în curând că musul nu
se înşelase, iar Nat Gibson strigă la rândul lui:
— Acolo… acolo… nişte ambarcaţiuni!
Unul dintre mateloţi proiectă atunci lumina unui felinar în
această direcţie, şi cei de la bord distinseră mai multe pirogi
aflate la treizeci de picioare de navă. Fără vigilenţa lui Jim,
bricul ar fi fost surprins de un atac brusc şi echipajul nu ar fi
avut timp să se pună în defensivă.
— La puşti… la revolvere! ordonă grabnic Gibson.
Mateloţii alergară spre ruf şi armele fură distribuite.
Fiecare primi câte o puşcă sau un revolver cu cartuşe de
schimb şi se postară de-a lungul bastingajului de la babord,
gata să-i respingă pe eventualii atacatori care s-ar fi urcat pe
punte.

162
 De altfel, în larg, în partea opusă Insulei Entrecasteaux,
nu se zărea nimic suspect şi nu se auzea niciun zgomot de
pagaie. Nici cea mai mică mişcare la suprafaţa mării, şi era
puţin probabil ca alte ambarcaţiuni să vină dinspre est.
Văzând totuşi lumina felinarului îndreptată spre ei,
indigenii înţeleseră că fuseseră descoperiţi şi deci dispăruse
elementul surpriză. De aceea, trecură imediat la atac. O
ploaie de săgeţi şi de pietre se abătu asupra părţilor laterale
ale bricului sau trecură pe deasupra punţii, oprindu-se în
greement.
Nu fu nimeni atins, dar, după cantitatea de proiectile, cei
de la bord şi-au dat seama că numărul atacatorilor trebuia să
fie mare. Şi, de fapt, ei erau nu mai puţin de şaizeci,
îmbarcaţi în şase pirogi mari. Or, căpitanul nu dispunea
decât de cincisprezece oameni, icluzându-l şi pe musul Jim.
— Foc! comandă el.
Şi o rafală de împuşcături, răspunzând atacului
papuaşilor, întâmpină ambarcaţiunile. Desigur, nu toate
gloanţele îşi atinseră ţinta. Se auziră strigătele unor răniţi,
concomitent cu o a doua salvă de săgeţi, ce se abătu asupra
navei.
— Acum să aşteptăm, spuse căpitanul. Nu mai trageţi
decât de aproape asupra primilor tâlhari care vor sări peste
bastingaj!
Fapt ce nu întârzie prea mult. O clipă după aceea, pirogile
loveau coca bricului. Apoi, agăţându-se de armătura
hobanelor80, papuaşii încercară să ajungă la bastingaj, în
scopul de a invada puntea şi de a se angaja acolo într-o luptă
corp la corp.
Evident, în aceste condiţii, odată ajunşi la bord, indigenii
nu puteau folosi nici arcul, nici praştiile. Dar nu erau
dezarmaţi. Braţele lor mânuiau cu vigoare şi cu agilitate un
fel de satâre din fier, numite „parang” în limbajul insular.
80
hoban – coardă folosită pentru susţinerea catargelor.
163
 Deci se impunea respingerea atacului cu focuri de puşcă
sau de revolver, cu lovituri de cuţit, aruncarea sălbaticilor în
mare, înainte chiar de a fi reuşit să pună piciorul pe punte.
Într-o primă fază, papuaşii apărură la înălţimea
bastingajului, agăţându-se de hobanele catargului mare şi ale
mizenei. Respinşi curând, ei căzură în pirogi.
În rest, la lumina produsă de detunături, fu recunoscut
unul dintre ei. Era căpetenia, şeful întregii bande, venit la
bord în vederea acestui atac.
Cu toate acestea, numărul atacatorilor era atât de mare,
forţele atât de inegale, că situaţia se întrevedea dintre cele
mai grave. În cazul în care căpetenia şi papuaşii invadau
puntea, personalul de pe James Cook, în pofida superiorităţii
armelor, urma să fie copleşit şi constrâns să se refugieze în
interiorul rufului de la pupa, sau în cabina de la prora. Ar fi
survenit un masacru în care ar fi pierit toţi. Era imposibil să
fie folosit micul tun de artilerie. Excelent când era vorba de
tras la distanţă asupra unei pirogi, el s-a dovedit inutil în
momentul în care pirogile s-au aflat lângă bordul bricului.
De altfel, pasagerii şi mateloţii de pe James Cook se
apărară cu multă vigoare şi cu mult curaj. La începutul
luptei, cinci sau şase indigeni reuşiseră să se caţăre pe cocă.
Cu picioarele sprijinite pe mulura decorativă a navei, ei
încercară să sară bastingajul; dar cu ajutorul focurilor de
revolver şi al cuţitelor, fură siliţi să dea înapoi, unii căzând pe
fundul pirogilor, alţii direct în mare.
Este adevărat, în rândul celor atacaţi unii fură răniţi –
între ei Pieter Kip şi matelotul Burnes, atinşi de o lovitură de
secure, primul în braţ şi al doilea în umăr. Rănile, din fericire
uşoare, nu-i obligară să-şi abandoneze postul. Într-un
cuvânt, armele de foc făcură ravagii în rândul indigenilor.
Lupta nu dură decât cincisprezece minute, iar papuaşii nu
reuşiră să pună stăpânire pe bric. Pentru scurtă vreme,
căpetenia şi doi sălbatici, cu securile în mâini, izbutiră să se

164
agaţe de hobane şi urmau să sară bastingajul, în timp ce
două sau trei pirogi se îndreptau spre pupa bricului. Atunci,
Karl

165
166
Kip, secondat de Nat Gibson, năpustindu-se asupra
căpeteniei de trib, îi găuri pieptul cu două gloanţe, în timp ce
tânărul trăgea asupra ambarcaţiunilor.
Când papuaşii îşi văzură căpetenia ucisă, al cărei corp
dispăru în valurile mării, îşi temporizară atacul şi părură
dispuşi să-l abandoneze. Neputând să surprindă echipajul
navei, ei îşi dădeau seama că nu aveau sorţi de izbândă,
chiar dacă erau cel puţin patru contra unul. Cei care mai
voiau încă să sară pe punte, fie pe la proră, fie pe la
greement, renunţară curând. Obligaţi să se apere la rândul
lor, ei încercară apoi să se reîmbarce în pirogi. Unii, grav
răniţi, se înecară. Şi chiar dacă unul sau doi mateloţi fură
răniţi cu lovituri de secure, cel puţin nu au existat morţi în
rândurile lor.
Era abia ora zece şi un sfert seara când ambarcaţiunile
începură să se îndepărteze de bric.
Fură trase în direcţia lor ultimele împuşcături, atât cât
puteau fi zărite în întuneric. În acel moment, fără îndoială din
cauza unei greşeli, dar şi a beznei, un glonţ trecu atât de
aproape de capul lui Gibson, încât cascheta îi fu aruncată
până în partea din spate a rufului.
Căpitanul nu fu îngrijorat, de altfel, deşi glonţul a fost cât
pe-aci să-i traverseze capul. El se îndreptă în grabă spre
pupa, urmat de fiul lui, pe care tocmai îl strigase, şi amândoi
puseră în poziţie de tragere mica piesă de artilerie.
Aflate la o ancablură de James Cook, pirogile se distingeau
încă în noapte sub forma unui contur difuz, spre care
matelotul Hobbes orientă lumina felinarului.
Tunul, încărcat, cu stupilele81 puse, era gata să tragă prin
sabord82 în direcţia pirogilor papuaşilor. Ghiuleaua porni, iar
detunătura fu urmată de urlete. Chiar dacă nu se vedea mare
81
stupilă – amorsă specială, întrebuinţată la tunurile vechi pentru
aprinderea încărcăturii de pulbere.
82
sabord – deschizătură în pereţii laterali ai unei nave, utilizată la
încărcarea şi la descărcarea mărfurilor.
167
lucru, nu era nicio îndoială că una dintre pirogi fusese atinsă
de proiectil şi se scufundase cu papuaşii aflaţi în ea. Tunul fu
reîncărcat imediat, nu pentru o a doua salvă, ci ca măsură de
prevedere în cazul unei reîntoarceri ofensive din partea
papuaşilor, care nu se produse însă.
Îndreptat în direcţia vest, fasciculul luminos al felinarului
nu lumină decât suprafaţa unei mări absolut pustii, întrucât
pirogile se adăpostiseră deja în spatele Insulei Entrecasteaux.
Acum, echipajul de pe James Cook nu mai avea de ce să se
teamă, sau cel puţin nu va mai fi surprins pe picior greşit.
Măsurile de precauţie vor fi menţinute şi va fi continuată
supravegherea, cu armele în mână, până la ivirea zorilor.
Rănile lui Pieter Kip, Burnes şi ale altor trei mateloţi fură
examinate. Pricepându-se cât de cât, Hawkins îi asigură că
nu prezentau nicio gravitate. Graţie drogheriei de la bord,
rănile le fură pansate şi niciunul dintre răniţi nu se gândi să
se retragă în cabina lui sau în cea a echipajului.
Atunci când Flig Balt şi Vin Mod se găsiră singuri la prora
bricului, matelotul spuse cu voce scăzută:
— L-am ratat… l-am ratat!
Şi cum Flig Balt, după felul lui obişnuit, nu-i răspunse,
Vin Mod ştia foarte bine ce însemna acea tăcere…
— Ce-aţi vrea, meştere Balt, adăugă el, în mijlocul unei
nopţi atât de negre, ţinteşti greu!… La urna urmei, se pare că
nici nu şi-a dat seama!… Altădată… vom fi mai norocoşi!
Apoi, aplecându-se la urechea camaradului lui, îi şopti:
— Cam neplăcut totuşi!… La ora asta, Flig Balt putea fi
căpitanul bricului, iar Vin Mod, şeful lui de echipaj!

168
 Capitolul X
Navigând spre nord

Când ultimele umbre ale nopţii se împrăştiară, toate

privirile fură aţintite în jurul bricului. James Cook ocupa
aceeaşi poziţie ca în ajun, la trei mile est de Insula
Entrecasteaux, ca şi cum ar fi fost ancorat. Nu se simţea
niciun curent de aer, niciun suflu nu încreţea suprafaţa
mării, abia vălurite de o hulă prelungă şi lină.
Nici urmă de pirogă în zare, doar resturile celei lovite de
proiectil, plutind ici şi colo. Cât despre cei aflaţi în ea, sau au
fost luaţi la bordul altor ambarcaţiuni, sau i-au înghiţit
adâncurile.
Gibson scrută cu luneta lui zonele de-a lungul litoralului
insulei, apoi recifurile de corali, care înconjurau extremitatea
lui meridională. Mii de păsări zburau deasupra cu largi bătăi
de aripi. Nu se zărea nicio barcă, niciun om. Nimeni nu se
îndoia de faptul că indigenii ajunseră dincolo de strâmtoare
pe un mal riveran Noii Guinee.
Totuşi, James Cook trebuia să părăsească grabnic aceste
ţinuturi de ţărm imediat ce va fi posibilă plecarea. După
unele indicii, Gibson recunoscu că briza nu va întârzia să
bată din nou.
Aceeaşi opinie o avu şi Karl Kip, când soarele se ridică în
mijlocul aburilor purpurii de la orizont. Marea „simţea ceva”
în această direcţie şi un uşor clipocit se auzea deja.
— Voi fi surprins, spuse căpitanul, dacă nu vom avea vânt
bun într-o oră sau două…
— Şi, dacă se va menţine doar patru zile, afirmă Hawkins,
vom ajunge la destinaţie.
— Într-adevăr, răspunse Gibson, ne despart doar trei sute
de mile de Noua Irlandă.

169
 Presupunând că va fi aşa, că lipsa vântului va înceta
dimineaţa, navigaţia bricului va fi, cu siguranţă, favorizată.

170
171
 Atunci, nava se va afla în plină zonă a alizeelor dinspre
sud-est, care bat din mai până în noiembrie şi care sunt
succedate de muson în timpul celorlalte luni ale anului.
Gibson era deci gata să înalţe velele de sus, imediat ce
briza le va pune în vânt. Nu va fi greu să se îndepărteze de
această regiune periculoasă a Papuasiei şi a Arhipelagului
Louisiade. Ajutat de un vânt prielnic, suflând din direcţia
potrivită, James Cook n-ar mai fi putut fi ajuns de pirogile cu
pagaie sau cu balansier, în cazul în care indigenii aveau să
încerce să-i atace din nou.
Doar că nu reapărură. Ca atare, armele, puştile şi
revolverele fură depozitate în rastelele din ruf. Fu închisă
intrarea sabordului de la pupa. Bricul nu mai trebuia să fie
în defensivă.
Şi, în acest context, Gibson făcu aluzie la glonţul care îi
şuierase pe la ureche, în momentul în care Karl Kip o ciuruia
cu două gloanţe în piept pe căpetenia de trib şi aceasta se
prăvălise în mare.
— Cum!… strigă Hawkins, foarte uimit, era cât pe-aci să…
— Fiu împuşcat… dragul meu, şi a lipsit o jumătate de
deget ca să mă trezesc cu ţeasta găurită.
— Habar nu aveam, declara Pieter Kip. Dar sunteţi sigur
că a fost un glonţ?… Şi nu o javelină83 sau o săgeată lansate
de unul dintre aceşti sălbatici?…
— Nu, răspunse Nat Gibson. Iată cascheta tatălui meu şi
cred că vedeţi că a fost străpunsă de un glonte.
Nu există nicio îndoială după examinarea caschetei. În
orice caz, nu era surprinzător ca, în timpul luptei, în mijlocul
acestei bezne totale, unul dintre revolvere să fi fost prost
mânuit, prin urmare nu se mai gândiră la acest incident.
Spre ora şapte şi jumătate, briza căpătase destulă forţă şi
regularitate pentru ca bricul să ridice pânzele şi să pună cap
compas în direcţia nord-vest. Velele papagal şi rândunică,
83
javelină – suliţă lungă şi subţire.
172
bonetele, pânzele de sprijin fură înălţate. Apoi, odată
încheiată manevra de plecare, James Cook îşi reluă navigaţia
întreruptă timp de douăzeci de ore.
Înainte de prânz, extremitatea septentrională a Insulei
Entrecasteaux era ocolită. Dincolo de ea apăru pentru ultima
dată uscatul, unde se profilau vârfurile capricioase ale
munţilor înalţi, care domină coasta orientală a Noii Guinee.
Cât puteai cuprinde cu ochii, marea era pustie. Orice
temere legată de un al doilea atac dispăruse. Înspre est se
întindea imensa câmpie lichidă, mărginită la perimetrul mării
şi al cerului.
Cu toate acestea, în lipsa unor autohtoni care nu mai
prezentau vreun pericol pentru membrii echipajului, ei
trebuiau să ţină cont de rafalele bruşte de vânt, specifice
acestei regiuni a Pacificului, cuprinsă între Papuasia, Insulele
Solomon şi arhipelagurile din nord. Ele sunt de scurtă
durată, de altfel, şi primejdioase doar pentru un căpitan
neglijent sau neexperimentat. Sunt numite „vijelii negre”. O
navă care nu-şi ia măsuri de prevedere riscă să i se rupă
velele.
În timpul acestei zile şi noaptea următoare, nu fu nevoie să
se evite una dintre aceste vijelii. Direcţia vântului nu se
modifică. Atunci când James Cook lăsă în urma babordului
Insula Monyon, aridă şi nelocuită, înălţându-se în mijlocul
brâului ei de corali, bricul întâlni o mare cu o prezenţă
redusă a bancurilor madreporice şi îşi menţinu viteza la o
medie de zece mile pe oră.
În aceste condiţii, vom înţelege că ocazia aşteptată
îndelung de Flig Balt, de Vin Mod şi de ceilalţi complici nu se
ivi. Gibson, fiul lui, armatorul, fraţii Kip nu-şi petreceau mai
deloc nopţile în cabine, nici mateloţii Hobbes, Wickley,
Burnes şi musul Jim, în post. Deci, era imposibil să se
debaraseze de căpitan… dintr-un accident, deoarece el nu era
niciodată singur.

173
 Deşi era în perioada anului în care cabotajul putea fi
efectuat cât de cât în siguranţă în mările melaneziene, bricul
nu întâlni nicio navă pe itinerarul ei. Şi asta din cauză că
agenţiile comerciale nu sunt încă destul de numeroase, de
importante în aceste arhipelaguri situate între Ecuator şi
coasta septentrională a Papuasiei. Ele nu înlesnesc deloc
acest trafic constant, care se va dezvolta, fără îndoială, în
viitor. Sosit la Port Praslin, Gibson nu va găsi, probabil, nici
un alt bastiment şi îşi va continua drumul fără să intre în
contact cu veliere englezeşti sau germane.
Iată, de altfel, cum sunt distribuite arhipelagurile din
punct de vedere politic şi geografic.
De mulţi ani, conform obiceiului, Anglia, mai mult sau mai
puţin legal, îşi extindea protectoratul asupra acestor insule,
vecine cu Noua Guinee, când, în 1884, fu semnată o
convenţie între Germania şi Regatul Unit.
În urma acestei convenţii, toate insulele care ocupau
ţinuturile de ţărm din nord-estul Papuasiei, până la gradul o
sută patruzeci şi unu al longitudinii estice a meridianul
Greenwich, fură declarate colonii germanice.
Era o populaţie evaluată la o sută de mii de suflete, care
sporea domeniul colonial al Germaniei, a cărei preocupare era
să atragă aici emigranţi.
Or, ar fi bine să trezim atenţia cititorului în special asupra
grupului principal, în ceea ce priveşte această relatare.
Cele două insule mai importante din acest grup sunt
Tombara sau Noua Irlandă şi Birara sau Noua Britanie. Ele
au amândouă forma unei curbe înguste. Prima este separată
de Noua Guinee prin Strâmtoarea Dampier. Canalul Saint
George se întrezăreşte între punctele sudic şi nord-estic ale
celei de-a doua, în mijlocul a numeroase recifuri coraligene.
Hărţile indică apoi, dar pe o întindere restrânsă, Insula
Noua Hanovra, Insula York şi alte câteva, locuite sau pustii,
însumând o suprafaţă totală de o mie cinci sute optzeci de

174
kilometri pătraţi.
Să nu ne mirăm deci că, după tratatul de partaj semnat de
aceste două puteri, denumirile englezeşti sau melaneziene au
fost înlocuite cu unele germane: astfel, Tombara sau Noua
Irlandă a devenit Noul Mecklenburg; Biraba sau Noua
Britanie a căpătat noua denumire Noul Pommern sau Noua
Pommeranie; York a fost transformat în Noul Leminburg.
Doar Noua Hanovra şi-a păstrat numele, din cauză că era
deja germanizat.
Mai rămânea de botezat ansamblul insulelor care
constituie o colonie destul de importantă în această parte a
Pacificului. La vremea relatării noastre, grupul în speţă
figurează pe hărţi sub numele Arhipelagul Bismarck.
Atunci când Pieter Kip îl întrebă pe Hawkins în ce
împrejurări şi în ce condiţii avea legături comerciale cu
arhipelagul respectiv, şi mai ales cu Noua Irlandă, armatorul
răspunse:
— Eram corespondentul unei firme din Wellington în Noua
Zeelandă, care făcea afaceri cu Tombara.
— Înaintea tratatului de împărţire, domnule Hawkins?…
— Cu zece ani înainte, domnule Kip; şi când firma şi-a
încetat activitatea, am preluat ulterior afacerile ei. Apoi, după
Convenţia din 1884 încheiată între Germania şi Anglia, am
intrat în relaţii cu noile agenţii fondate de colonii germani. Şi
chiar James Cook a fost destinat, în special, acestor călătorii,
ale căror beneficii tind să sporească.
— Comerţul s-a extins după semnarea tratatului?…
— Evident, domnule Kip, şi cred că se va dezvolta în
continuare… Rasa teutonă emigrează de bună voie în
speranţa de a face avere.
— Şi ce exportă, în special, arhipelagul?…
— Sidef, care se găseşte din abundenţă, şi, cum pe aceste
insule cresc din belşug cei mai frumoşi cocotieri din lume,
aşa cum vă puteţi imagina, ei furnizează nuci de cocos, din

175
care noi trebuie să încărcăm exact trei sute de tone la Port
Praslin.
— Şi cum a colonizat Germania, întrebă Karl Kip, acest
arhipelag?…
— Foarte simplu, răspunse Hawkins, închiriind diferitele
insule unei companii comerciale, care deţine şi autoritatea
politică. Dar, în realitate, puterea ei nu este foarte extinsă, iar
acţiunea sa asupra indigenilor e puţin importantă. Compania
se limitează să asigure securitatea emigranţilor şi a
tranzacţiilor.
— De altfel, aşa cum spune domnul Hawkins, adăugă Nat
Gibson, totul lasă să se înţeleagă că prosperitatea
arhipelagului va creşte. Au fost constatate mari progrese, mai
ales în Tombara, descoperită în 1616 de olandezul Shuten.
Este unul dintre compatrioţii dumneavoastră, domnule Kip,
care s-a aventurat primul în aceste mări atât de periculoase.
— Ştiu, domnule Nat, răspunse Karl Kip. Mai mult, Olanda
şi-a lăsat amprenta în ţinuturile de ţărm melaneziene, iar
marinarii ei s-au făcut remarcaţi aici de mai multe ori.
— Este exact, declară Gibson.
— Totuşi, ea nu şi-a păstrat toate descoperirile, observă
Hawkins.
— Nu, fără îndoială, dar, păstrând insulele Moluques, i-a
rămas o mare parte din teritoriul ei, abandonând apoi în
favoarea Germaniei Arhipelagul Bismarck.
Într-adevăr, navigatorul Shuten a recunoscut, la începutul
secolului al XVII-lea, coasta orientală a Noii Irlande. Primele
raporturi cu indigenii fură ostile, atacuri ale pirogilor din care
indigenii trăgeau cu praştiile, riposte cu împuşcături de
muschete, iar acest debut al campaniei fu marcat de moartea
unui număr de zece sălbatici.
După Shuten, a urmat tot un olandez, Tasman, cel care a
dat numele lui Tasmaniei, numită şi Diemania, după numele
unui alt olandez, Van Diemen, care a descoperit această

176
coastă în 1643.
Au venit apoi englezii, şi între alţii Dampier, al cărui nume
este atribuit strâmtorii care separă Noua Guinee de Birara.
Dampier a descoperit coasta de la nord la sud, a debarcat în
mai multe zone şi a trebuit să respingă atacul insularilor într-
un golf pe care l-a botezat Golful „Aruncătorilor cu praştia”.
În 1767, Carteret, un navigator englez, exploră partea de
sud-vest a insulei şi făcu escală la Port Praslin, apoi în
golfuleţul care îi poartă numele.
În 1768, în timpul călătoriei lui în jurul lumii, Bougainville
ancoră şi el, în Port Praslin şi îl denumi astfel în onoarea
ministrului Marinei, iniţiatorul primei călătorii a francezilor în
jurul lumii.
În 1792, d’Entrecasteaux se îndreptă spre partea
occidentală a insulei, necunoscută până atunci, îi determină
contururile şi petrecu o săptămână în golfuleţul Carteret.
În sfârşit, în 1823, Duperrey îşi conduse nava în Port
Praslin, al cărei releveu hidrografic fusese făcut prin
contribuţia lui. El avu raporturi frecevente cu indigenii, care
soseau cu pirogile din aşezarea Like Like, construită pe
coasta orientală a Noii Irlande.
În dimineaţa de 18, direcţia bricului trebui modificată timp
de câteva ore. Vântul, care sufla cu regularitatea obişnuită a
alizeelor, încetă subit. Pânzele începură să bată lovindu-se de
catarge şi James Cook rămase nemişcat pe valuri.
Această modificare meteorologică nu l-ar fi prins pe picior
greşit pe un căpitan prudent, şi asta dovedi şi Gibson.
Or, în acel moment, Karl Kip, observând orizontul, îi arătă
un nor spre vest, un fel de balon de vapori, cu marginile
rotunjite, care înainta rapid, întrucât se mărea văzând cu
ochii.
— O vijelie neagră va cădea la bord… spuse Gibson.
— Fără îndoială, nu va dura mult timp… răspunse Karl
Kip.

177
 — Nu, dar poate fi de o violenţă extremă, adăugă
căpitanul.
Şi, la ordinul său, echipajul începu imediat manevrele de
plecare. Velele papagal şi rândunică, bonetele, pânzele de

178
179
sprijin fură înălţate într-o clipită. Se strânse mizena, pânza
mare şi brigantina. James Cook rămase cu terţarolele,
trinchetul şi cu pânza foc a doua repliate pentru a diminua
forţa vântului.
Era timpul. Imediat ce bricul se află sub această velatură
redusă, grindina se dezlănţui cu o forţă extraordinara.
În vreme ce mateloţii stăteau la posturile lor, căpitanul în
faţa rufului, Hawkins, Nat Gibson şi Pieter Kip se duseseră
spre pupa. Karl Kip se aşezase la cârmă şi, între mâinile lui,
James Cook va fi manevrat cu abilitate.
După cum putem bănui, atunci când grindina se abătu cu
putere asupra navei, aceasta fu scuturată ca în cazul unui
abordaj. Se înclină într-atât la tribord, încât extremitatea
vergei mari atinse suprafaţa mării albe de spumă. O rotire a
cârmei o ridică şi îi menţinu direcţia. Decât să recurgă la
capă84 pentru a face faţă rafalei, Gibson preferă mai degrabă
să navigheze înaintea ei, ştiind din experienţă că boabele de
grindină sunt ca nişte meteori şi dispar repede.
Cu toate acestea, se punea întrebarea dacă nu cumva
bricul putea fi „împins” până la Insulele Solomon, sau cel
puţin dacă nu ar fi ajuns aproape de Insula Bougainville,
prima din acest grup, care se întinde în partea de nord-est a
Arhipelagului Louisiade, de care îl despărţea atunci treizeci
de mile.
În concluzie, este posibil ca insula aceasta să fi fost vizibilă
o clipă. Ea prezintă o masă înaltă în partea nord-estică şi,
dacă aşa este, James Cook şi-ar fi schimbat direcţia la 153°
longitudine orientală.
Cert e că Flig Balt şi Vin Mod nu simţiră niciun regret
văzând bricul deviat de la ruta lui. Le convenea orice ar fi
contribuit la întârzierea navei de a ajunge în Noua Irlandă.
Arhipelagul Solomon este propice atacurilor surpriză. Zona în

84
capă – orientare a unei nave pentru a rezista unui timp
neprielnic, cu vânt foarte puternic.
180
cauză mişună de aventurieri şi ea a fost frecvent scena
multor acte criminale. Şeful de echipaj putea întâlni, pe
Insula Rossel sau altele, câteva vechi cunoştinţe care nu ar fi
refuzat să-l ajute în planurile lui. Apoi, în ce ţinuturi de ţărm
ale Pacificului nu şi-a cărat Vin Mod sacul şi nu ar găsi, la
rândul lui, vechi camarazi, gata pentru tot?…
De altfel, ceea ce îl aţâţa pe şeful de echipaj şi sufletul lui
damnat era faptul că Len Cannon şi însoţitorii lui îi stăteau
mereu în preajmă. Ei nu aveau de gând să navigheze în
aceste condiţii şi se încăpăţânau să repete:
— Dacă lovitura nu va fi dată înainte de sosirea la Port
Praslin, nu ne vom reîmbarca la plecare… Este un lucru
hotărât…
— Dar ce veţi face în Noua Irlandă?… observă Vin Mod.
— Ne vom da drept colonişti, răspunse Len Cannon.
Germanii au nevoie de braţe de muncă… Vom aştepta o
ocazie bună, pe care nu o vom întâlni în Tasmania, şi nu vom
merge la Hobart Town.
Această hotărâre îl înfurie pe Flig Balt şi pe complicele lui.
Cu patru recruţi lipsă, trebuiau să renunţe la planurile lor.
Hotărât, nu aveau să obţină în urma acestei campanii a
bricului ceea ce speraseră atât?…
Este adevărat că dacă Len Cannon, Kyle, Sexton şi Bryce
dezertau la Port Praslin, căpitanul ar fi fost foarte încurcat
pentru a ieşi în larg. Şi nici măcar nu putea spera să
recruteze alţi mateloţi pe Insula Tombara. Port Praslin nu era
nici Dunedin, nici Wellington, nici Auckland, unde mişună,
de obicei, marinari în căutarea unui angajament, adică a unei
nave pe care să se îmbarce.
Aici nu erau decât colonişti debarcaţi pe cont propriu, sau
angajaţii unor agenţii comerciale. Prin urmare, nicio
posibilitate de a completa un echipaj.
Dar Gibson nu ştia că era ameninţat, la fel cum nu avea
idee de complotul urzit împotriva lui şi a bricului. Recruţii

181
nici măcar nu oferiseră vreun prilej de a li se reproşa ceva.
Cât despre Flig Balt, întotdeauna linguşitor şi slugarnic, el nu
putea trezi suspiciuni. Înşelându-l, de asemenea, pe
Hawkins, cel puţin fraţii Kip, cărora el nu le-a inspirat
încredere, au păstrat mereu o rezervă faţă de şeful de echipaj,
care remarcase acest lucru. Într-adevăr, Balt nu mai putea de
bucurie, la modul eufemistic, că fuseseră salvaţi naufragiaţii
de pe Insula Norfolk!… Şi unde mai punem că James Cook
urma să-i debarce la Port Praslin!… Nu, trebuia să-i ducă
înapoi la Hobart Town!…
Pentru a reveni la Len Cannon şi la însoţitorii lui, speranţa
că puteau ajunge până la Arhipelagul Solomon fu de scurtă
durată. După trei ore în care se dezlănţui cu o violenţă
nemaiîntâlnită, grindina încetă subit, iar girueta, aflată în
vârful catargului mare, abia se mai rotea la adierile hulei.
Sub conducerea lui Karl Kip, nava s-a comportat admirabil şi
nu a fost niciunul dintre acele talazuri de temut, când ai
vântul în spate. Atunci, un bastiment nu este cârmuit, sau e
cârmuit greu, şi nimic nu este mai dificil decât să eviţi
devierile bruşte, care te aruncă de pe un bord pe altul. Karl
Kip a avut, aşadar, ocazia de a-şi arăta îndemânarea, sângele
rece. Niciun om din echipaj nu ar fi ţinut cârma mai bine în
timpul vijeliei.
Dacă vântul încetă brusc, nu se întâmplă la fel şi cu
marea, în continuare extrem de agitată. Valurile se spărgeau
unul de altul ca şi cum bricul naviga în mijlocul unor stânci
la suprafaţa apei sau alunecând deasupra unor bancuri
madreporice. Totuşi, calmul domnea în atmosferă şi, după o
ploaie torenţială, care însoţise grindina şi scuturase norii
veniţi dinspre vest, alizeele îşi urmară curând direcţia lor
normală.
Gibson dădu apoi ordin să fie întinse terţarolele de pe
hună, să fie reîntinsă mizena, pânza mare, pânzele papagal şi
rândunicile. Nu fură strânse bonetele, deoarece bătea o briză

182
proaspătă şi nu trebuia supraîncărcată arborada. Cu murele
la tribord, bricul parcurse o distanţă bunicică, întrucât a
doua zi, pe 19, după ce străbătu circa o sută cincizeci de mile
din Insula Bougainville, se găsea în faţa Canalului Saint
George, tăiat îngust între cele două piscuri ale Noii Irlande şi
Noii Britanii.
Canalul măsoară în lăţime doar câteva mile. Navigaţia pe el
nu este deloc uşoară şi se întâlnesc numeroase recifuri pe
toată lungimea lui, dar scurtează drumul aproape la
jumătate. Este adevărat, pentru navele care pot ajunge direct
la extremitatea occidentală a Insulei Tombara în loc să
navigheze de-a lungul coastei meridionale a Insulei Birara, în
scopul de a căuta Trecătoarea Dampier, trebuie o experienţă
îndelungată, precum aceea a căpitanului Gibson.
În rest, nu trebuia să facă astfel, deoarece Port Praslin este
situat în partea de sud a Noii Irlande, pe litoralul din faţa
Pacificului, în apropiere de Capul Saint George, aproape de
intrarea strâmtorii.
Cum James Cook fu aproape imobilizat din lipsa vântului
în apropierea uscatului, Hawkins, Nat Gibson şi fraţii Kipp
avură tot timpul sa observe aceasta parte a coastei.
Osatura insulei este formată dintr-un lanţ dublu de munţi
cu o altitudine medie de şase mii de picioare şi cu păduri care
cresc până spre vârfurile lor. Impenetrabile la razele soarelui,
din acestea se degajă o umiditate constantă şi temperatura
este mai suportabilă decât în alte regiuni vecine cu
Ecuatorul, unde aerul e uscat şi fierbinte. Această
particularitate atenuează la modul optim căldura care
domneşte, de obicei, în Arhipelagul Bismarck, şi sunt rare
zilele când coloana de mercur a termometrelor se ridică peste
88° Farenheit85.
În timpul zilei, bricul nu se intersectă decât cu câteva
pirogi fără balansier, prevăzute cu vele cvadrungulare. Ele
85
31° Celsius.
183
pluteau de-a lungul ţărmului şi nu încercau să acosteze. În
rest, autohtonii Noii Irlande sau mai degrabă ai Noului
Mecklenburg nu inspirau teamă, de când arhipelagul se afla
sub pavilionul Germaniei.

Harta arhipelagului Bismarck

Niciun incident de mare sau altul nu tulbură liniştea
nopţii. După ce briza începu să bată iar după douăzeci şi
patru de ore de acalmie, bricul fu nevoit să navigheze sub
velatura mică între bancurile madreporice şi recifurile
coraligene, mai numeroase în apropierea de Port Praslin.
Comandantul unei nave trebuie să fie prevăzător şi să evite
avariile care nu pot fi remediate uşor. Tot echipajul rămase
deci pe punte şi fu nevoie să fie manipulate des vergile. Inutil
să spunem, aceste coaste nu sunt deloc luminate între
asfinţit şi răsăritul soarelui, iar punctele de relevement nu se
văd în obscuritate. Dar Gibson cunoştea perfect aceste zone
limitrofe ale coastei Port Praslin.

184
 În zori, omul de cart semnală intrarea radei, acoperită de
înalţii munţi Lanut. James Cook se strecură prin trecătorile
navigabile dinspre larg. Spre ora nouă dimineaţa, bricul era
fixat cu două ancore în mijlocul portului.

185
 Capitolul XI
Port Praslin

Primul vizitator care se prezentă la bordul bricului fu

Zieger, om de afaceri din Noua Irlandă, aflat în relaţii
comerciale cu firma lui Hawkins. Încă în puterea vârstei,
instalat de doisprezece ani în Port Praslin, Zieger înfiinţase
această agenţie înainte chiar ca tratatul de împărţire să
impună insulei numele Noul Mecklenburg şi înainte ca
grupul de insule să fie alipit Arhipelagului Bismarck.
Raporturile dintre Hawkins şi Zieger au fost de la început
excelente. Ele nu se limitau doar la schimburi de mărfuri
între Hobart Town şi Port Praslin. Zieger fusese de mai multe
ori în capitala Tasmaniei, pe care armatorului îi făcea plăcere
să o revadă. Aceşti doi comercianţi nutreau o adevărată stimă
unul pentru celălalt. Nat Gibson nu era câtuşi de puţin un
străin pentru Zieger, nici pentru doamna Zieger, care-şi
însoţea soţul în timpul călătoriilor lui. Toţi erau foarte fericiţi
să petreacă împreună zăgazul oferit de escala în Noua
Irlandă.
Cât despre căpitan şi Zieger, erau vechi cunoştinţe, chiar
prieteni, şi ei îşi strânseră mâna afectuos, ca şi cum nu se
mai văzuseră din ajun.
Vorbind curent limba engleză, Zieger îi spuse armatorului:
— Nădăjduiesc, domnule Hawkins, că veţi accepta
ospitalitatea pe care eu şi soţia mea abia aşteptăm să v-o
oferim în casa noastră din Wilhelmstaf…
— Vreţi cumva să abandonăm bricul? întrebă armatorul.
— Cu siguranţă, domnule Hawkins.
— De acord, însă doar cu o singură condiţie, domnule
Zieger, să nu vă deranjăm…
— Nicidecum, vă asigur. Camera dumneavoastră este deja

186
pregătită, şi adaug că există una şi pentru Gibson şi fiul lui.
Oferta era făcută din toată inima şi nu putea fi refuzată.
De altfel, Hawkins, puţin obişnuit să trăiască în careul îngust
al unei nave, nu cerea mai mult decât să îl schimbe cu o
cameră confortabilă din vila Wilhelmstaf.
Această propunere fu, de asemenea, acceptată de Nat
Gibson. Totuşi, căpitanul o refuză, aşa cum făcuse mereu
până atunci.
— Ne vom vedea zilnic, dragul meu Zieger, spuse el. Cu
toate acestea, prezenţa mea este necesară la bord şi am ca
principiu să nu-mi părăsesc deloc nava pe toată durata
escalelor.
— Cum doreşti, Gibson, răspunse Zieger. Dar sper că ne-
am înţeles: ne vom reîntâlni la masă dimineaţa şi seara…
— Ne-am înţeles, zise Gibson. Chiar astăzi, o voi vizita cu
Hawkins şi cu Nat pe doamna Zieger şi te asigur că nu voi
lipsi de la masă.

Fabrică germană în arhipelagul Bismarck

187
 Apoi, fură prezentaţi cei doi naufragiaţi, a căror poveste
armatorul o rezumă în câteva cuvinte. Zieger îi întâmpină pe
fraţii Kip cu o mare afecţiune şi îşi exprimă dorinţa de a-i
primi cât mai des posibil la Wilhelmstaf. Dacă nu putea să le
ofere o cameră, puteau găsi la Port Praslin un han acceptabil,
unde puteau locui până la plecarea bricului.
Atunci, Pieter Kip răpunse:
— Resursele noastre financiare sunt limitate sau mai
degrabă nule… Am pierdut tot ce aveam în urma naufragiului
şi, deoarece domnul Hawkins a fost de acord să ne accepte ca
pasageri, este preferabil să rămânem la bord…
— Simţiţi-vă ca la voi acasă, prieteni, declară armatorul.
Bricul este mereu pe drum… Aş adăuga chiar că, dacă aveţi
nevoie să vă fac rost de îmbrăcăminte, lenjerie, mă pun la
dispoziţia voastră…
— Şi eu, domnilor, spuse Zieger.
— Vă mulţumim, răspunse Karl Kip, şi, la întoarcerea
noastră în Olanda, vă vom restitui…
— Nici nu poate fi vorba de asta acum, reluă Hawkins.
Vom rezolva mai târziu şi nu trebuie să vă îngrijoraţi în acest
sens.
Gibson îl întrebă pe negustor cât timp, după părerea lui,
trebuie să facă escală bricul în Port Praslin pentru a-şi
descărca marfa şi a încărca alta.
— Circa trei săptămâni, afirmă Zieger, dacă una este de
ajuns pentru a debarca mărfurile de pe bric, pe care mă
însărcinez să le plasez avantajos în colonie.
— Desigur, o săptămână este suficient, zise Gibson, cu
condiţia să fie pregătite cele trei sute de tone de nuci de cocos
ale noastre…
— Am cinci sute aici, în depozitele agenţiei, declară Zieger.
Cât priveşte alte cinci sute, le vom îmbarca la Kerawara…
— Ne-am înţeles, spuse căpitanul. Călătoria este scurtă.
Vom naviga spre Kerawara, apoi James Cook va reveni în Port

188
Praslin să-şi completeze încărcătura…
— Lăzile cu sidef sunt pregătite, dragul meu Gibson, zise
Zieger, şi, din acest punct de vedere, nu vei întârzia…
— Este o plăcere să fac afaceri cu firma dumneavoastră,
domnule Zieger, adăugă Hawkins, şi cred că escala noastră
nu va depăşi trei săptămâni.
— Suntem în 20 noiembrie, concluzionă Gibson. Bricul nu
are avarii ce trebuie reparate şi, la 14 decembrie, va fi în
măsură să-şi ridice pânzele.
— Iar în acest timp, domnule Hawkins, veţi putea vizita
împrejurimile oraşului. Merită văzute. De altfel, doamna
Zieger şi eu vom face tot posibilul pentru a vă petrece timpul
într-un mod cât mai plăcut.
Hawkins, fraţii Kip şi Nat Gibson debarcară, lăsându-l pe
căpitan cu treburile lui, acesta urmând să vină la Wilhelmstaf
la ora mesei, unde îi va reîntâlni pe toţi.
Aşa cum bănuise Gibson, niciun bastiment nu ancorase în
acel moment în Port Praslin şi nici nu era aşteptat vreunul
până la sfârşitul anului în curs. Nu se zăreau decât
ambarcaţiunile aparţinând factoriilor86 şi pirogi indigene.
Navele sub pavilion german erau ancorate, de preferinţă, în
apele de coastă ale capitalei arhipelagurilor germanice, din
Insula Kerawara, situată la sud de Insula York, la acea vreme
Insula Noul Lauenburg.
Cu toate acestea, Port Praslin este bine adăpostit în
extremitatea golfului său. El oferă condiţii excelente de
ancorare pentru bastimentele cu tonaj mare. Adâncimea apei
este aici egală peste tot. În plus, între Birara şi Tombara, ea
ajunge până la o sută paisprezece metri. Bricul ancorase la
treizeci de braţe. Fundul mării era bun, compus din nisip
madreporic, presărat cu fragmente de scoici, în care ancorele

86
factorie – agenţie comercială a negustorilor străini într-o ţară
colonială; (în regiunile nordice îndepărtate) punct de aprovizionare
şi de achiziţii.
189
se înfig solid.
În Port Praslin nu locuiau la acea vreme decât o sută de
colonişti, în mare parte de origine germană, şi câţiva
emigranţi de naţionalitate engleză. Ei aveau reşedinţele
împrăştiate de la est la vest de port, la adăpostul magnificelor
ţărmuri umbroase ale litoralului.
Casa lui Zieger era construită la aproximativ o milă mai
spre vest, urcând de-a lungul coastei. Dar agenţia şi
depozitele erau grupate într-o mică piaţă neregulată, în
capătul portului, unde alţi comercianţi îşi stabiliseră factoriile
şi birourile.
Indigenii Noii Irlande trăiesc alături de populaţia colonială.
Orăşelele lor sunt nişte simple aglomerări de case înălţate în
majoritate pe piloni. Ei vin destul de des în Port Praslin şi
intră în legătură cu agenţii care reprezintă autoritatea în
Malaezia germană. Astfel, după ce debarcară, Hawkins şi
însoţitorii lui întâlniră mai mulţi dintre aceşti indigeni.
Deşi aceşti autohtoni nu prea sunt obişnuiţi cu munca
prin natura lor, iar majoritatea îşi petrec ziua nefăcând nimic,
dorinţa de a câştiga câţiva piaştri îi tentează uneori şi nu
rareori îşi oferă serviciile pentru încărcarea sau descărcarea
unor nave. Sunt angajaţi şi cei care o fac nu au de ce regreta,
cu condiţia însă de a-i supraveghea îndeaproape, deoarece
băştinaşi sunt înclinaţi spre furt.
Un neo-irlandez are o înălţime medie de doar cinci
picioare, culoarea pielii brună-cafenie, şi nu neagră ca a
negrilor. Burta este proeminentă, iar membrele mai degrabă
lungi şi subţiri. Părul este lânos şi lăsat să cadă pe umeri în
şuviţe împletite, coafură care, în ţările mai civilizate,
constituie apanajul femeilor. De notat că, la aceşti indigeni,
fruntea este îngustă, nasul turtit, gura largă, dantura
măcinată de abuzul de betel 87. La gât şi în nări, cât şi de

87
betel – mic arbust tropical, din familia piperaceelor, ale cărui
frunze pot fi mestecate.
190
loburile urechilor atârnă coliere cu dinţi de animale, pene
diferite, fără a mai lua în calcul numeroase ustensile de uz
curent. Neo-irlandezii poartă ca îmbrăcăminte clasica pânză
din stofă în jurul taliei şi coborând până la genunchi,
înlocuită de câţiva ani cu pânze din scoarţă. Pentru a
completa această vestimentaţie, ei îşi pictează diverse părţi
ale corpului, obrajii, fruntea, extremitatea nazală, bărbia,
umerii, pieptul şi burta, folosind ocrul, înmuiat în ulei de
nuci de cocos. Unii sunt tatuaţi, iar acest tatuaj este efectuat
nu prin înţepături, ci prin tăieturi cu ajutorul pietrelor şi al
scoicilor. Oricum, întreaga ornamentaţie nu reuşeşte să
ascundă lepra, care le afectează epiderma, în pofida frecţiilor
uleioase, pe care şi le fac, nici cicatricile de pe urma rănilor
căpătate în lupte frecvente, mai ales cu vecinii lor de pe
Birara.
Nimeni nu se îndoieşte de faptul că autohtonii în cauză au
fost antropofagi. Probabil că mai sunt încă. Oricum,
practicarea canibalismului a scăzut mult, graţie misionarilor
care s-au instalat pe Insula Roon, în sud-vestul Noii
Pommeranii.
Indigenii, grupaţi pe chei, erau bărbaţi. Nu erau însoţiţi
nici de femei, nici de copii. Femeile neo-irlandeze pot fi
întâlnite în oraşe sau la muncile specifice câmpului, deoarece
vin rar pe la factorii.
— Vom face câteva excursii în interiorul insulei, spuse
Zieger, şi veţi avea timp să studiaţi această populaţie.
— Vom fi încântaţi, fu de acord Hawkins.
— Până atunci, adăugă Zieger, abia aştept să v-o prezint
pe doamna Zieger, care trebuie să fie puţin nerăbdătoare…
— Vă urmăm, răspunse armatorul.
Drumul care mergea de-a lungul coastei în direcţia
Wilhelmstaf era foarte umbros. Etajate spre interior,
plantaţiile nu se opreau decât la limita extremă a resacului,
în dreptul ultimelor stânci din golf. La dreapta, păduri dese

191
urcau până la ultimele vârfuri ale lanţului muntos central,
dominat de cele două sau trei piscuri ale masivului Lanut.
Atunci când un obstacol oarecare, un râu sau ţinut mlăştinos
te obliga să te îndepărtezi de mal, trebuia să o iei prin
pădure, pe cărările abia întrezărite, unde creşteau specii de
palmieri africani arek, pandanus 88, specii de plante
ornamentale asemănătoare palmierului, smochini, bananieri.
O plasă de liane, unele de o culoare galbenă strălucind ca
aurul, înfăşurau trunchiurile acestor arbori, se încurcau în
crengile lor şi urcau până în vârf. Trebuia să fii atent la ţepii
ascuţiţi şi tăioşi, iar Zieger repeta musafirilor lui:
— Vă recomand să fiţi atenţi, dacă nu, veţi ajunge acasă pe
jumătate dezbrăcaţi, ceea ce nu e prea plăcut, chiar şi în Noul
Mecklenburg.
Puteau fi admirate, de asemenea, atât pentru diversitate,
cât şi pentru magnificul lor aspect, esenţele acestor păduri
neo-irlandeze. Cât vedeai cu ochii se întindea specia de arbori
Hibiscus, ale căror frunze se aseamănă cu cele ale teiului,
palmieri cu ghirlande în formă de semicercuri înfăşurate
mlădios pe tulpina lor, arbori Callophyllum cu o circumferinţă
a trunchului măsurând până la treizeci de picioare, trestii-de-
mare, arbuşti de piper, apoi specii de arbori ornamentali
cycas cu trunchiul drept, neramificat şi având cicatrice de pe
urma frunzelor căzute, ca la palmier, şi din care indigenii
recoltează măduva pentru a fabrica un fel de pâine, lobelii 89
pe jumătate scufundate în apă, plante Pancratium90 cu flori
albe, între frunzele cărora se ascunde scarabul, care nu este
o pasăre, nici scarabeu, ci o scoică.

88
pandanus – plantă ornamentală asemănătoare cu palmierul.
89
lobelie – plantă exotică din familia Campanulaceelor, cu flori
frumos colorate, din care se extrage lobelina (Lobelia infiata).
90
pancratium – plante perene, bulboase, din familia Amarilidacee,
cu frunze asemănătoare cu o panglică, al căror colorit variază între
verde şi albastru şi cu flori foarte parfumate; în acest gen se înscriu
aproximativ 15 specii.
192
 Pe tot acest domeniu forestier se afla un număr colosal de
cocotieri, sagotieri91, arbori de pâine, nucşori, palmieri din
specia Litania, altă specie de palmieri africani, arek, ai căror
muguri sunt comestibili; pe urmă, nenumărate plante
arborescente, ferigi cu frunze rare, orhidee parazite, arbori
din familia Inocarpi, cu o înălţime superioară celei a arborilor
similari din alte insule ale Pacificului şi ale căror rădăcini,
ieşind din sol, formează cabane naturale, în care se pot
adăposti cinci-şase oameni.
Pe alocuri se întind luminişuri, străjuite de desişuri dese,
udate de râuleţe cu ape limpezi, bune pentru culturi; câmpuri
cu trestie de zahăr, cu cartofi, taro, întreţinute cu grijă, unde
muncesc mai multe femei indigene.
Nu existau motive de îngrijorare nici în privinţa animalelor
sălbatice, nici a altor vietăţi periculoase, nici chiar a reptilelor
veninoase.
Fauna era mai puţin variată decât flora. Doar porci
sălbatici, mai puţin periculoşi decât mistreţii, în majoritate
domesticiţi, câini desemnaţi cu numele „puii” în limba
tombariană, apoi oposumi, cât şi o mulţime de şobolani dintr-
o specie mică. În sfârşit, mişunau aceste termite sau furnici
albe, care îşi au atârnate cuiburile de ramurile copacilor,
între care sunt uneori întinse, ca o plasă, pânze ţesute de
legiuni întregi de păianjeni în culori purpurii şi azurii.
— Nu aud cumva câini?… întrebă Nat Gibson, în
momentul în care urechile lui percepură nişte lătrături
îndepărtate.
— Nu, răspunse Zieger, nu sunt câini care latră, ci
strigătul unor păsări…
— Păsări? se arătă mirat Hawkins, destul de surprins de
acest răspuns.
— Da, spuse Zieger, un corb care trăieşte doar în

91
sagotier – nume dat mai multor specii de palmieri al căror trunchi
conţine sago (Metroxylon).
193
Arhipelagul Bismarck.
Nat Gibson şi Hawkins s-au înşelat în privinţa acestor
presupuse lătrături de câine la fel ca Bougainville, prima dată
când a străbătut pădurile neo-irlandeze. Într-adevăr, acest
corb imită perfect lătrăturile câinelui.
În rest, pe aceste insule, ornitologia numără o mulţime de
curioşi reprezentanţi, „maini”, pentru a folosi cuvântul
indigen.
Peste tot zboară loris, un fel de papagali cu penaj roşu-
aprins, cei denumiţi papu, cu vocea la fel de aspră ca a
papuaşilor, papagali mici din specia Bomurus şi alte câteva,
porumbei Nicobar, ciori cu puful alb şi penaj negru, pe care
autohtonii le numesc „cocos”, papagali cu un penaj verde-
lucios, porumbei-pinon cu capul şi cu gâtul de culoare gri-
roz, aripile şi spatele verde-auriu, cu tente arămii şi a căror
carne estre extrem de savuroasă.
Atunci când Zieger şi însoţitorii lui se apropiau de mal, îşi
luau zborul stoluri de grauri şi de rândunele, pescăruşi-verzi
din mai multe specii, între altele alcioni, cărora indigenii le-
au dat numele „kiu-kiu”, cu capetele de culoare verde-brun,
aripile şi coada albastru-marin, de şase degete; apoi mai
puteau fi văzute nişte păsări numite Suis manga, semănând
cu colibri, dar cu penaj măsliniu şi coada galbenă, păsări
dintr-o specie înrudită cu ciocănitoarea, cavaleri cenuşii, alte
specii de păsări care se hrănesc cu insecte, acestea patru
categorii din urmă numite în limbaj melanezian „concice,
tenuri, kine şi rukine”. Şi, în timp ce broaştele-ţestoase
mergeau pe nisip, crocodilii şi rechinii erau prezenţi între
trecători, iar vulturii oceanici planau în aer, cu aripile lor
mari aproape nemişcate.
Cât despre plaje, acoperite sau descoperite în funcţie de
mareele a căror înălţime nu este mare, ele oferă ochilor o
varietate bogată de crustacee sau de moluşte, crevete, stridii,
meduze şi alte vietăţi din această paletă.

194
 Dar ceea ce reţinu mai ales atenţia lui Hawkins şi a lui Nat
Gibson fu această specie de scoică, scarab, care se refugiază,
de obicei, între frunzele umede ale Pancratium-ului, pe malul
golfuleţelor, la fel cum altele asemenea ei îşi caută adăpost
între crengile copacilor, iar unele varietăţi de nerită fluviatilă,
o scoică cu o singură valvă, pot fi găsite uneori la mare
distanţă de cursurile de apă, agăţate de ramurile cele mai
înalte ale unor palmieri. Iar Nat Gibson îi răspunse lui Zieger
referitor la una dintre aceste scocici călătoare:
— Mi se pare că este un peşte care ar putea însoţi nerita în
plimbările ei terestre, şi pe care fraţii Kip au văzut-o pe Insula
Norfolk, dacă nu mă înşel…
— Vreţi să spuneţi de specia de peşte mucilaginos din
familia Bletmius, care sare… replică Zieger.
— Întocmai, confirmă Hawkins.
— Ei bine, declară Zieger, nu lipsesc deloc pe aici, iar în
Golful Port Praslin veţi întâlni amfibii care trăiesc în apele
dulci şi sărate, alergând pe plaje şi sărind ca un oposum, sau
căţărându-se în arbori ca insectele!
Locuinţa lui Zieger apăru la marginea unei mici păduri
bătrâne. Era un fel de vilă, construită din lemn, în mijlocul
unei proprietăţi vaste împrejmuite cu un gard viu, unde
creşteau portocali, cocotieri, bananieri şi numeroşi alţi arbori.
Umbrită de frunzişul des, reşedinţa Wilhelmstaf era compusă
doar dintr-un parter străjuit de un acoperiş din pânză
gudronată, impus de ploile frecvente, care fac suportabilă
clima acestui arhipelag situat aproape sub Ecuator.
Doamna Zieger era o femeie de aproximativ patruzeci de
ani, de naţionalitate germană ca şi soţul ei. Imediat ce
deschise uşa, ea se grăbi să-şi întâmpine musafirii:
— Ah! domnule Hawkins, strigă ea întinzând mâna
armatorului, ce bucuroasă sunt să vă văd…
— Şi eu la fel, doamnă dragă, răspunse Hawkins,
sărutând-o pe amândoi obrajii. Ultima dumneavoastră

195
călătorie la Hobart Town a fost în urmă cu patru ani, dacă ţin
bine minte…
— Patru ani şi jumătate, domnule Hawkins!
— Ei bine, declară armatorul surâzând, în pofida acestor
patruzeci şi opt de luni şi ceva, vă găsesc la fel cum eraţi…
— Eu n-aş spune asta despre Nat Gibson, reluă doamna
Zieger. S-a schimbat mult!… Nu mai e un adolescent… ci un
adevărat bărbat.
— Care vă va cere permisiunea să-l imite pe domnul
Hawkins, replică Nat Gibson, îmbrăţişând-o la rândul lui.
— Şi tatăl dumneavoastră?… întrebă doamna Zieger.
— A rămas la bord, răspunse Hawkins, dar va veni la masa
de seară
Domnul şi doamna Zieger nu aveau copii. Ei locuiau
singuri în vila Wilhelmstaf cu servitorii lor, o menajeră, tot de
naţionalitate germană ca şi ei, şi cu o familie de coloni, ce-şi
avea reşedinţa într-o clădire anexă. Aceşti cultivatori
munceau pe terenurile agricole, la care participau, de
asemenea, şi femeile indigene, plantate cu trestie de zahăr,
cartofi, taro şi igname, culturi întinzându-se pe mii de
kilometri pătraţi.
În faţa casei, solul era acoperit cu o peluză de verdeaţă
presărat cu tufe de Casuarina92 şi palmieri, udaţi de apa unui
mic izvor provenind de la un râu învecinat. În spatele vilei,
zonă la fel de umbroasă, într-o colivire mare se aflau cele mai
frumoase specii de porumbei, cât şi acei pui de găină
domestici, cărora indigenii le-au dat numele „cocoş”, prin
onomatopee, din cauza strigătului lor gutural.
Trebuie menţionat că Hawkins şi însoţitorii lui găsiră
băuturi răcoritoare pregătite în salonul vilei.
Karl şi Pieter Kip fuseseră prezentaţi doamnei Zieger, iar

92
casuarina – arbust, unul dintre cele 17 specii din familia
Casuarinacee, care creşte în Australia, sud-estul Asiei, America de
Sud şi în insulele din vestul Oceanului Pacific.
196
aceasta se arătă foarte emoţionată aflând în ce condiţii au
fost aduşi la bordul lui James Cook cei doi fraţi. Respectabila
doamnă se puse la dispoziţia lor cu tot ce le putea fi util, iar
ei îi mulţumiră pentru o întâmpinare atât de călduroasă.
Hawkins şi Nat Gibson se duseră să viziteze camerele ce le-
au fost oferite, mobilate simplu cu piese de fabricaţie
germană, confortabile ca salonul şi bucătăria. Doamna Zieger
se scuză că nu-i putea găzdui pe cei doi olandezi.
Puţin înainte de prânz, sosi şi Gibson, însoţit de matelotul
Burnes. Acesta din urmă ducea o mulţime de daruri oferite
de Hawkins doamnei Zieger, stofe, lenjerie, o brăţară drăguţă,
care îi făcu mare plăcere. Inutil să mai spunem că şi
căpitanul fu primit cu braţele deschise.
Se aşezară toţi la masă şi cina fu pe placul convivilor, al
căror apetit fu pe măsura bucatelor alese, toate felurile de
mâncare provenind din curtea de păsări a vilei şi din Golful
Port Praslin. Cât despre legume, varză, ignam, cartofi dulci,
laka, un suc zaharos produs de arborii din familia Inocarpi, şi
fructe, banane, portocale, nuci de cocos, toate proveneau din
aceeaşi curte a vilei. Iar băuturile, vinuri din Franţa şi din
Germania, aduse de navele cu destinaţia Noul Mecklenburg,
fură scoase din pivniţa proprie.
Musafirii lăudară excelentele feluri de mâncare pregătite
pentru ei, care puteau rivaliza cu cele mai bune meniuri din
Hobart Town, iar amabila gazdă se arătă foarte mişcată de
aceste complimente.
— Un singur fel de mâncare n-am putut să vă ofer, dragii
mei prieteni, spuse doamna Zieger, deoarece nu este produs
în ţară…
— Şi care ar fi acesta? întrebă Hawkins.
— Un pateu compus din sago, nuci de cocos şi creier de
om…
— Şi este bun?!… exclamă surprins Nat Gibson.
— Regele pateurilor!

197
 — Aţi mâncat vreodată aşa ceva?… întrebă râzând
Hawkins.
— Niciodată, şi nu voi avea vreodată ocazia să o fac…
— Iată de ce trebuie eradicat canibalismul în arhipelag!…
strigă căpitanul.
— Cum spui tu, dragul meu Gibson, răspunse Zieger.
Căpitanul trebuia să revină la bordul lui James Cook
imediat ce masa era încheiată. Nu-i plăcea să absenteze, deşi
avea încredere în şeful său de echipaj. Temerea lui cea mare o
constituia în continuare noile dezertări şi avea rezerve faţă de
mateloţii recrutaţi la Dunedin.
Şi, de fapt, această problemă fu ridicată din nou, chiar în
ziua aceea, de Len Cannon, într-o conversaţie pe care
camarazii lui şi el o avură cu Flig Balt şi cu Vin Mod. Ei
aminteau în continuare de hotărârea lor de a debarca. Vin
Mod îşi folosea degeaba elocvenţa, invocând, aşa cum îi era
obiceiul, spânzurătoarea… Nu reuşea să-i convingă… Aceşti
încăpăţânaţi ţineau cu orice preţ să părăsească bricul.
— În sfârşit, zise el, nemaiavând argumente, nu-i aşa că vă
place totuşi la bordul lui James Cook?…
— Da, răspunse Len Cannon, din moment ce este
comandat de căpitanul lui…
— Şi dacă ar fi să dispară acest căpitan?…
— Este a douăzecea oară de când ne tot repeţi refrenul
acesta, Mod, replică matelotul Kyle, şi iată-ne aici, la Port
Praslin, iar peste trei săptămâni vom pleca spre Hobart
Town…
— Unde nu vrem să ajungem, zise Bryce.
— Şi suntem decişi să o ştergem în seara aceasta, declară
ferm Sexton.
— Aşteptaţi cel puţin câteva zile, spuse atunci Flig Balt…
până la plecarea bricului!… Nu se ştie ce se poate întâmpla…
— Şi apoi, remarcă Vin Mod, n-aveţi decât să dezertaţi,
foarte bine… dar ce veţi face aici?

198
 Tocmai în acel moment, musul Jim, care era exclus de la
toate aceste discuţii dintre şeful de echipaj şi recruţi, se
apropie de grup. Zărindu-l, Flig Balt îi strigă numaidecât:
— Ce faci aici, musule?!…
— Am venit la masă…
— Vei mânca mai târziu!
— Şi sunt sigur, adăugă Vin Mod, că nu este încă aranjată
cabina fraţilor Kip!… Vei sfârşi în ştreang, elevule marinăraş,
dacă îţi tot bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala!…
— Du-te în careu, ordonă şeful de echipaj, şi vezi-ţi de
treaba ta!

199
200
 Vin Mod îl privi pe tânăr îndepărtându-se şi îi făcu un
semn lui Flig Balt, care pricepu imediat.
Apoi discuţia îşi urmă cursul. Cât despre Jim, el se
întoarse la pupa, fără să răspundă nimic, şi, cum cabinele
erau, într-adevăr, în sarcina lui, intră în cea a fraţilor Kip.
Primul obiect care îi atrase atenţia fu un pumnal
malaezian pus pe unul dintre rafturi şi pe care nu-l mai
văzuse până atunci. Era tocmai acela pe care Vin Mod îl
furase de pe epava Wilhelmina şi despre care cei doi fraţi nu
ştiau că se află în posesia prietenului lui Balt. Pumnalul
fusese pus intenţionat acolo, ca să-l vadă musul?…
Jim îl luă, îi examină lama zimţată, mânerul ornat cu ţinte
de aramă, apoi îl puse la loc pe policioara din cabină. Şi se
gândi că unul dintre fraţi îl luase împreună cu alte obiecte de
pe epavă şi, fără să-i mai acorde vreo atenţie, îl uitase acolo.
În acel timp, Flig Balt, Vin Mod şi ceilalţi continuau să
discute, dar mai feriţi, astfel încât să nu fie auziţi nici de
Wickley, nici de Hobbes, pe care şeful de echipaj îi trimisese
la arboradă. După cum se ştie, Burnes îl însoţise pe Gibson
la vila Wilhelmstaf.
Len Cannon persista în încăpăţânarea lui, iar Vin Mod
încerca să-l convingă.
Cel puţin, în timpul escalei, el şi cu camarazii lui nu vor
duce lipsă de nimic… Vor avea timp oricând să debarce… În
timp ce bricul va naviga de la Port Praslin la Kerawara,
pentru a-şi completa încărcătura, se va ivi, oare, ocazia?…
Era posibil ca nici Hawkins, nici Nat Gibson să nu mai fie
la bord… Şi poate nici fraţii Kip… Şi atunci…
În concluzie, Len Cannon, Kyle, Sexton şi Bryce consimţiră
să rămână la bord până când bricul va ridica pânzele cu
destinaţia Hobart Town. Iar odată ce Flig Balt şi Vin Mod
rămaseră singuri:
— Tare greu a fost! zise primul.
— N-am avansat mai deloc! adăugă al doilea.

201
 — Răbdare, concluzionă Vin Mod cu tonul unuia care deja
a luat o hotărâre, iar atunci când căpitanul va alege un şef de
echipaj, sper să nu-l uite pe Vin Mod!

Pescari în arhipelagul Bismarck

202
 Capitolul XII
Trei săptămâni în arhipelag

Zilele următoare fură afectate descărcării bricului. Len

Cannon şi camarazii lui nu refuzară să dea o mână de ajutor.
Gibson nu bănuia nimic despre planurile lor. Câţiva indigeni
se alăturară echipajului, şase la număr, nişte oameni robuşti
şi deloc neîndemânatici. Prin urmare, munca de descărcare
fu efectuată în condiţii excelente. Jim nu pomenise nimic
fraţilor Kip despre pumnalul malaezian. Ei nu ştiau deci că
arma respectivă se afla pe unul dintre rafturile din cabina lor.
Într-adevăr, Vin Mod avusese grijă să-şi recupereze cuţitul,
înainte de întoarcerea lor la bord, şi îl ascunsese în sacul lui,
unde nu l-ar fi descoperit nimeni. Fără îndoială, era mulţumit
că pumnalul fusese văzut de mus. Cât despre ce intenţii avea
cu acest kriss, poate că nici Flig Balt nu ştia.
În timp ce căpitanul era ocupat cu supravegherea
operaţiunilor de descărcare a bricului, Hawkins, Nat Gibson,
Karl şi Pieter Kip îşi petreceau vremea plimbându-se prin
împrejurimile Port Praslin-ului. Ei vizitară principalele factorii
de pe această parte a coastei. Unele aparţineau unor coloni
germani, altele erau încă sub tutela firmelor engleze,
înfiinţate înaintea semnării tratatului de împărţire.
Toate derulau afaceri bănoase. Operaţiunile de import-
export, în vechea Tombara, cât şi în vechea Birara, creşteau
în profitul Melaneziei germanice. Peste tot, gazdele lui Zieger
fură întâmpinate excelent. Acest negustor ocupa un post
important în cadrul companiei comerciale, care exercita
autoritatea politică. El avea, din această cauză, o anumită
putere judiciară, pe care indigenii i-o recunoşteau şi o
respectau. De altfel, nu a fost an în care o navă de război să
nu facă escală în insulele Arhipelagului Bismarck şi să nu

203
dea onorurile cuvenite culorilor germane, când Zieger le
arbora în vârful pavilionului din Port Praslin.
Mai mult, guvernul imperial lăsase autohtonilor o
independenţă aproape totală. Triburile nu au, pentru a spune
aşa, şefi. Chiar dacă unor indigeni mai bătrâni li se cuvine,
de drept, o oarecare autoritate, cel puţin toţi membrii
populaţiei băştinaşe trăiesc pe picior de egalitate. Nu mai
există sclavi, nici măcar în oraşele din interior, iar toţi
lucrătorii sunt liberi. Ei sunt astfel angajaţi în fabrici sau la
muncile specifice câmpului, primind un salariu în obiecte
manufacturate sau de consum. De altfel, înaintea abolirii
sclaviei, sclavii erau trataţi convenabil de stăpânii lor.
În cadrul acestui debut de civilizaţie, un rol important l-au
avut, cu siguranţă, zelul şi devotamentul misionarilor care s-
au stabilit în diferite locuri din arhipleag, pe care le străbat
fără încetare, cu Biblia în mână. La Port Praslin există o
capelă protestantă, unde activează doi pastori.
Hawkins, Nat Gibson şi fraţii Kip, ghidaţi de Zieger, vizitară
un oraş tombarian în timpul unei excursii în partea centrală
a insulei, la trei mile aproximativ de port. Oraşul constituia,
de fapt, o aglomerare de vreo cincizeci de case din lemn şi,
deşi solul nu era mlăştinos, ele se înălţau pe piloni.
Băştinaşii de aici aparţineau, fără îndoială, rasei papuasiene,
puţin diferiţi ca aspect de cei din Noua Guinee. Oraşul
număra circa şaizeci de mii de suflete, bărbaţi, femei, copii,
bătrâni, repartizaţi în familii. Se înţelege de la sine că îl
cunoşteau pe Zieger şi se supuneau autorităţii lui, deşi şi-o
exersa arareori printre triburile din interior. El şi însoţitorii
lui fură întâmpinaţi de două persoane în vârstă, a căror
demnitate le conferea un aspect impasibil şi indiferent.
Femeile şi copiii stăteau în colibe şi a fost dificil să se apropie
de ei. De fapt, constituirea familiilor şi a statutului social al
diverselor categorii ale populaţiei melaneziene nu fuseseră
încă bine reglementate.

204
 Nu erau departe vremurile când aceşti sălbatici umblau
aproape goi, sau doar înfăşuraţi cu o pânză de scoarţă de
vakoi, tăiată în franjuri lungi cusute pe o ţesătură din fibre.
Ca urmare a răspândiri stambelor englezeşti şi germane în
toată ţara, stofele raiate constituiau la vremea relatării
noastre îmbrăcămintea principală a bărbaţilor şi a femeilor. O
decenţă ce trebuie considerată drept un început al reformelor
civilizatoare.
Zieger oferi informaţii precise şi preţioase despre
obişnuinţele acestor indigeni, ale căror simţuri, precum
văzul, auzul şi mirosul, sunt foarte dezvoltate. Astfel, ei
dovedesc o îndemânare şi o supleţe incomparabile cu orice
exerciţii fizice. Dar pentru a presta o muncă oarecare, ei
trebuie să fie impulsionaţi de nevoie, de necesitatea de a se
hrăni. În acest oraş, majoritatea locuitorilor stătea în afara
colibelor. Abandonându-se unei totale nonşalanţe, cu
picioarele încrucişate unul sub altul, cu mâinile puse una
peste alta pe piept şi privind fără să scoată un cuvânt, ei
mestecau fără încetare betel, aşa cum orientalii fumează
opiu, iar occidentalii fumează tutun.
Betelul este compus dintr-o pastă obţinută prin calcinarea
madreporilor şi dintr-un fruct cu coajă roşie, al cărui nume
melanezian e „kamban”. Este un sialagog 93 extrem de
energizant, ale cărui substanţe foarte înţepătoare au un
miros îmbătător şi un gust plăcut. Singurul invonvenient e că
înnegreşte dinţii, îi corodează şi produce sângerări la nivelul
mucoasei gurii. Printr-o tradiţie care nu este deloc încălcată,
tinerii nu au dreptul la această plăcere atât de râvnită, de a
mesteca betel, ea fiind rezervată doar indigenilor de o
anumită vârstă.
Cât despre industria neo-irlandezilor, ea este axată pe
ţeserea rogojinilor sau a unor împletituri din frunze de
pandanus, cât şi pe fabricarea unor obiecte diverse, ceramici
93
sialagog – (medicament) care provoacă salivaţie.
205
grosiere. Iar aceste munci sunt făcute tot de femei, mai puţin
leneşe decât bărbaţii, fără a mai vorbi de lucările agricole şi
de pregătirea zilnică a hranei.
De altfel, alimentaţia solicită puţină ştiinţă culinară.
Autohtonii nu mănâncă deloc la ore fixe, sau mai degrabă
mănâncă la orice oră. În acest sens, un călător a spus:
— Oricare ar fi animalul care cade în mâna sălbaticului, el
este aruncat imediat pe jăratic, fript, devorat, înainte chiar de
a fi jupuit, dacă este un cvadruped, sau jumulit, dacă e o
pasăre.
Neo-irlandezii se hrănesc şi cu peşti, broaşte-ţestoase,
scoici de tot felul, languste, crabi enormi numiţi kukiavari,
reptile, şopârle, insecte plăcute la gust. Iar în privinţa
fructelor, consumă cu acelaşi apetit mapé şi laka, un fel de
castane ale arbustului cu acelaşi nume, numit şi tahitian,
care creşte din abundenţă în această regiune, nuci de cocos
sau lamac, în limbaj indigen, banane sau unis, igname sau
nios, trestie de zahăr sau tos, fructe de pâine sălbatice sau
bercos. În privinţa patrupedelor, indigenii nu cresc decât
porci şi vânează doar cuscus, animal ce aparţine subspeciei
falangerilor94.
Neo-irlandezii nu se arată totuşi refractari tentativelor de
civilizare. Misionarii încearcă să-i convertească la religia
creştină. Dar, la ei, păgânismul are rădăcini foarte adânci şi
se interferează cu credinţa musulmană, provenită de la
relaţiile cu malaiezienii. Se poate chiar presupune că
sălbaticii aceştia sunt poligami. În fiecare oraş se află o casă
publică, sau casa idolilor, tambu, întreţinută şi păzită de
bătrâni.
Hawkins şi însoţitorii lui vizitară fără dificultăţi o astfel de
casă, ale cărei uşi, mai rar închise decât cele ale locuinţelor
indigene, se deschiseră în faţa lui Zieger. Ei găsiră în

94
falanger – specie de marsupial din Australia (Phalanger
maculatus).
206
interiorul casei foarte mari mai multe statui din argilă,
executate grosolan, pictate în alb, negru, roşu, ale căror ochi,
făcuţi dintr-o lentilă de sidef, scânteiau ca jarul. Numele
acestor idoli este Bakui. Între alte obiecte aflate în jurul lor, ei
remarcară două tobe, numite tam-tam, în care bătea cu
zgomot un indigen, la ordinul unui bătrân cu barba lungă,
acoperită cu praf de ocru. Mai exista un ornament ataşat
acestor statui, numit parpraghan, sculptat în lemn, care
decorează, de obicei, partea din faţă a pirogilor.
Nat Gibson îşi luase cu el aparatul de fotografiat. El făcu,
în interiorul şi în exteriorul casei idolilor, clişee foarte reuşite,
care urma să îmbogăţească astfel colecţia lui Hawkins.
În timpul vizitei în oraşul tombarian, după-amiaza se
scurse pe nesimţite. Umbrele serii se lăsau deja încet când
Zieger şi musafirii lui făcură drumul înapoi spre Wilhelmstaf,
prin pădure. În timp ce stelele de pe boltă străluceau cu miile
deasupra vârfurilor arborilor, în schimb, milioane de stele
terestre îşi proiectau lumina fosforescentă în mijlocul
frunzişurilor dese şi al ierburilor înalte, o parte din ea
provenind de la licuricii numiţi „kalotte” în limba
melaneziană. Era ca şi cum picioarele păşeau pe un gazon
luminos, în vreme ce o ploaie de scântei strălucea printre
ramuri.
Zilele treceau astfel în excursii interesante, de-a lungul
ţărmului şi în interiorul insulei. Într-o zi chiar, Karl Kip, Nat
Gibson şi Hawkins, ghidaţi de unul dintre oamenii de la
factorie, escaladară muntele ce se înălţa în spatele vilei.
Urcarea nu se făcu fără efort, deşi cărarea şerpuia sub umbra
deasă a pădurilor.
Muntele nu se numără printre cei mai înalţi ai lanţului
central – cinci mii de picioare. Dar această altitudine oferă o
panoramă încântătoare asupra canalului Saint George, dintre
Noua Bretanie şi Noua Irlandă. Dincolo se zăresc alte
înălţimi. În sud se vede Noua Pomeranie, ale cărei contururi

207
se pierd în zare.
Se înţelege de la sine că domnul şi doamna Zieger, ca
proprietari modeşti, ce nu voiau să se laude doar cu
frumuseţea domeniului lor, avură grijă să nu uite unul dintre

208
Cascada Bougainville

209
locurile cele mai pitoreşti, care ar fi putut stârni admiraţia
turiştilor la est de Port Praslin. Era minunata cascadă căreia
Français Duperrey îi dăduse numele francezului Bougainville.
Izvoarele pe care muntele le trimite spre mare cad de la o
înălţime de vreo cinci sute de picioare în acest loc. Ele
ţâşnesc din coasta lanţului muntos, înspumând suprafaţa
unui număr de cinci terase suprapuse între vârfurile pline de
verdeaţă. Având o concentraţie mare de sare, aceste ape
formează nişte stalactite calcaroase, strecurându-se printre
straturi de var carbonic. Putem constata deci justeţea
vorbelor căpitanului Duperrey, atunci când amintea de aceste
„grupuri saline, ale căror terase aproape regulate precipită şi
diversifică astfel căderea cascadei, şi masivi variaţi, care
formează o sută de bazine inegale, unde sunt primite pânzele
de apă cristalină, colorate de arbori imenşi, dintre care unii
îşi au rădăcinile în bazinul însuşi”. Cu ocazia excursiei în
cauză, colecţia lui Hawkins se mări cu noi fotografii, chiar
cele mai frumoase făcute până atunci cascadei Bougainville.
Descărcarea navei James Cook fu încheiată în după-
amiaza zilei de 25 noiembrie. Întreaga marfă, de calitate
medie şi exceptată de navlu, preluată de agenţia Ziegler, îşi
găsi un plasament imediat, ea fiind compusă din materiale de
uz curent pentru manufacturarea produselor din Germania şi
din Anglia.
Apoi bricul primi încărcătura de întoarcere, care era
compusă, după cum se ştie, din câteva tone de nuci de cocos
şi lăzi cu fildeş, având destinaţia Hobart Town. Din trei sute
de tone de nuci de cocos, o sută cincizeci de mii urmau să fie
livrate la Port Praslin de agenţia Zieger şi o sută cincizeci la
Kerawara, una dintre insuliţele situate în sudul Insulei York
sau Noul Lauenburg.
De acord cu Hawkins şi cu Zieger, căpitanul decise ca
încărcătura pentru Kerawara să fie prima urcată la bord.
James Cook se va duce să o preia şi va reveni la Port Praslin

210
pentru restul mărfii.
Totuşi, chiar dacă bricul nu avea avarii de reparat, era
necesară o curăţire temeinică a carenei sale, iar părţile de
sus, de la pupa şi de la proră, să fie revopsite. Operaţie care
putea fi făcută în trei-patru zile. Echipajul se puse imediat pe
treabă şi totul fu gata în intervalul prevăzut, astfel că
plecarea fu stabilită pentru ziua de 29, dimineaţa.
Fireşte, nu aţi uitat că Flig Ralt şi Vin Mod sperau ca
pasagerii bricului să rămână la Port Praslin în timpul acestei
călătorii spre Kerawara, ca Gibson să fie singur la bord şi să
profite astfel de împrejurările respective pentru a-şi pune în
aplicare planurile. Odată ajunşi stăpânii corabiei, ei ar fi pus
cap compas spre nord-est, în timp ce Hawkins ar fi aşteptat
în zadar ca James Cook să reapară în apele Noii Irlande.
Şeful de echipaj şi complicii lui trebuie să fi fost
decepţionaţi. Hawkins, Nat Gibson, fraţii Kip vor fi la bord pe
durata acestei călătorii şi, în plus, Zieger le propusese să-i
însoţească, propunere acceptată imediat.
Flig Balt şi Vin Mod abia îşi putură ascunde furia.
Posibilitatea de a pune mâna pe James Cook, sau, cel puţin,
ocazia pe care contau, le scăpase încă o dată din mână.
— Diavolul îl protejează pe acest căpitan nenorocit!…
strigă Vin Mod, când află ce se hotărâse.
— O să vezi, Mod, că se va întoarce teafăr la Hobart Town!
… adăugă şeful de echipaj.
— Nu, meştere Balt, declară Vin Mod. Dacă nu vom scăpa
de el pe nava lui… poate că vom reuşi să…
— Şi ceilalţi ce crezi că or să facă?… întrebă Flig Balt.
Ceilalţi erau Len Cannon, Sexton, Kyle şi Bryce. Vor părăsi
imediat bordul sau vor face călătoria spre Kerawara înainte
de a o şterge?… Dacă nu aveau nicio şansă de reuşită în
timpul voiajului, ce rost mai avea să rămână la bord?…
Este adevărat, în timpul escalei la Port Praslin, erau
convinşi că nu va fi uşor să trăiască pe insulă şi asta le-a dat

211
de gândit. Tocmai pe asta conta Vin Mod şi obţinu de la ei
promisiunea că vor merge la Kerawara, chit că vor debarca la
întoarcere.
Bricul ridică pânzele în dimineaţa zilei de 29. Douăzeci şi
patru de ore pentru a ajunge la Insula York, două zile pentru
a încărca marfa compusă din cinci sute de tone de nuci de
cocos, alte douăzeci şi patru de ore pentru a reveni la Port
Praslin, în total călătoria nu putea dura mai mult de cinci
zile.
Capitala politică şi comercială a Arhipelagului Bismarck
fusese iniţial mica insulă Mioko, la sud de Insula York, ea
ocupând o zonă intermediară între cele două mari insule ale
Arhipelagului Bismarck. Apoi, din motive de insalubritate, a
fost mutată pe Insula Matupi, apărută în mijlocul unui crater
al muntelui Baie Blanche, situat la extremitatea
septentrională a Insulei Birara. Acolo, după o serie de
cutremure care îi compromiseră securitatea, guvernul îşi
stabili definitiv capitala pe insuliţa Kerawara.
Navigaţia îşi urmă cursul de-a lungul canalului Saint
George, nu fără o oarecare lentoare, din cauza vânturilor
contrare la suprafaţa acestui vast golf, în care sondele
indicară o adâncime de până la patru mii de picioare. El este
format de insulele Tombara şi Birara, care-şi apropie coastele
dinspre sud-est şi nord-est. Totuşi, nici Hawkins, nici Nat
Gibson nu putură debarcară, spre viul lor regret, deoarece
Birara merita să fie vizitată. Înconjurată de un amfiteatru de
conuri vulcanice – cum ar fi Mama, Fiica Nordului şi Fiica
Sudului este cea mai mare din arhipelag, cea mai muntoasă,
cea mai împădurită şi, de asemenea, cea mai bogată în
cocotieri. Apoi, specificul etnologic îi conferă o originalitate
aparte! În ce colţ din lume am mai putea găsi o insulă în care
un ginere să nu îndrăznească să adreseze vreun cuvânt
soacrei lui şi chiar se ascunde atunci când o întâlneşte, o
insulă despre ai cărei locuitori se spune că ar avea degetele

212
de la picioare unite printr-o membrană, în sfârşit, o insulă pe
care trăiesc, conform legendei, indigeni cu coadă!…
Oricum, chiar dacă nu trebuia să facă escală aici, bricul
navigă pe lângă coastele ei traversând Canalul Saint George
pentru a ajunge la Insula York.
Numele York îi fu dat de Carter, în 1707, în locul numelui
ei melanezian, Amakata. Văzută în 1791 de Hunter, în 1792
de Entrecasteaux, în 1823 de Duperrey, i se cunoştea foarte
exact poziţia geografică între 150°2’ şi 150°7’ longitudine şi
4°5’ şi 4°10’ latitudine sudică. Are o suprafaţă de opt mile de
la nord-est la sud-vest, o lăţime de cinci mile, iar altitudinea
ei deasupra nivelului mării este destul de mare.
Cu toate acestea, oricât de populată ar fi, şi atât de sigure
zonele de ancorare, insula nu are importanţa unei capitale în
arhipelag. Numeroase insuliţe o înconjoară: Makada, Buman,
Ulu, Utuan, Kabokon, Muarlin, Mioko, Kerawara. Asupra
acesteia din urmă, situată mai la sud, s-a decis definitiv
guvernul german în privinţa alegerii capitalei.
În zorii zilei de 30, omul de cart din vârful catargului
semnală Capul Brown al insuliţei Makada. Navigând drept
spre sud, bricul trecu pe lângă Capul Makukar al marii
insule, intră în trecătoarea de la nord-vest dintre ea şi Insula
Uln, depăşi Insula Kabokon şi ancoră în cele din urmă la
Kerawara.
Această insuliţă, de forma unui cosor, nu măsoară mai
mult de trei mile de la vest la est. Prevăzută cu un golf foarte
sigur, ea oferă navelor toate avantajele unei escale excelente.
Principalul agent comercial german, domnul Hamburg,
care îndeplinea funcţia de guvernator al Arhipelagului
Bismarck, avea legături strânse de afaceri cu domnul Zieger.
El conducea una dintre cele mai importante factorii ale
grupului, iar agenţia lui trebuia să livreze căpitanului Gibson
cele cinci sute de tone de nuci de cocos, marfă ce urma să fie
încărcată la bord în douăzeci şi patru de ore. Şederea la

213
Kerawara nu va fi decât de scurtă durată.
În timp ce echipajul, sub supravegherea căpitanului, se
ocupa cu încărcarea mărfii, Hawkins, Nat Gibson şi fraţii Kip
avură destul timp să viziteze insuliţa.
Suprafaţa ei este acoperită de o pădure vastă, în care cresc
specii diverse de arbori specifici Noii Irlande, şi e dominată de
coline, dintre care cea mai înaltă măsoară şapte-opt sute de
picioare. Pe atunci, capitala acestui arhipelag număra o mie
de locuitori, dintre care un sfert era compus din europeni, iar
restul din melanezieni. Aceşti indigeni nu sunt în totalitate
sedentari. Stabiliţi în majoritate pe Insula York sau pe
insuliţele vecine, ei vin la Kerawara pentru afaceri. Canalele
acestui grup de insule, străbătute permanent de pirogile lor
construite remarcabil, prezintă o vie animaţie.
Domnul Hamburg oferi câteva detalii interesante
referitoare la grupul de insule în cauză. Alegerea insuliţei
Kerawara drept capitală politică i se părea foarte justificată.
Relaţiile erau optime între Noua Bretanie şi Noua Irlandă.
În acel moment se aflau ancorate în port două bastimente
de comerţ, unul sub pavilion german, celălalt sub pavilion
britanic, ambele în curs de descărcare a mărfii lor. Aşteptând
să se încheie operaţiunile de descărcare şi să ridice pânzele
pentru destinaţiile alese, primul spre Sydney, Australia, al
doilea spre Auckland, Noua Zeelandă, escala lor la Kerawara
putea dura cel puţin trei săptămâni. Hawkins şi Gibson îl
cunoşteau pe căpitanul englez, pe care-l văzuseră de câteva
ori la Hobart Town, şi fură bucuroşi să-i strângă mâna.
Locuinţa domnului Hamburg era situată la jumătatea unei
coline, în mijlocul pădurii străbătute de o potecă largă,
mărginită de desişuri dese. Până la agenţia din port era cale
de o jumătate de milă.
Guvernatorul îi invitase la un dineu, a doua zi, pe
Hawkins, pe căpitanul Gibson şi pe fiul acestuia. Îmbarcarea
celor o sută cincizeci de tone de nuci de cocos urma să fie

214
încheiată chiar în această după-amiază a zilei de 2
septembrie şi, pe 3, James Cook avea să iasă în larg cu
destinaţia Port Praslin.
Fraţii Kip fuseseră şi ei invitaţi de domnul Hamburg, însă
refuzaseră cu modestia celor care dovedesc o educaţie bazată
pe respect. Ei au profitat de această seară liberă pentru a face
o ultimă plimbare în împrejurimile portului. Referitor la
echipajul bricului, cum nu mai existau temeri legate de
eventuale dezertări, mateloţii lui primiseră autorizaţia de a
coborî pe uscat şi, aşa cum este obiceiul, nu întârziară să
fraternizeze cu marinarii de pe alte nave. Probabil că seara se
va sfârşi cu cine ştie ce chef în cea mai de soi tavernă din
Kerawara. Oricum, era greu să-i împiedici să se veselească,
astfel că Gibson se mărgini să le recomande să nu exagereze.
Flig Balt îi spuse căpitanului că putea conta pe el. Dar,
vorbind cu slugărnicia lui obişnuită, nu reuşi să-şi ascundă
tulburarea care îl stăpânea?… Dându-şi seama de asta,
Gibson îl întrebă:
— Ce este cu dumneata, Balt?
— Nimic, domnule Gibson, nimic, răspunse şeful de
echipaj. Sunt puţin obosit.
Şi privirile lui, întnrcându-se de la căpitan, se fixară
asupra lui Vin Mod, care îl observa.
Spre ora cinci, Hawkins, Nat Gibson şi Zieger se găseau
acasă la domnul Hamburg, unde masa urma să fie servită la
şase şi jumătate. Reţinut la bord pentru ultimele formalităţi,
căpitanul trebuia să sosească din moment în moment,
împreună cu suma de două mii de piaştri în aur, necesară
achitării complete a încărcăturii aflate deja în cala bricului.
Aşteptându-l, invitaţii guvernatorului vizitară proprietatea,
întreţinută cu grijă şi una dintre cele mai frumoase din
Kerawara. Nat Gibson făcu câteva fotografii reşedinţei şi
împrejurimilor terasei. Trecând pe deasupra masivelor
împădurite, privirile lor se întindeau până hăt departe. Ei

215
vedeau distingându-se spre nord-vest capătul premontoriului
marii insule Ulu, iar spre vest extremitatea insuliţei Kabokon,
dincolo de care soarele se ascundea sub un orizont magnific,
împurpurat cu nori la limita dintre cer şi mare.
Când sosi ora mesei, căpitanul încă nu-şi făcuse apariţia.
Domnul Hamburg şi musafirii lui rămaseră în grădină,
pândindu-i sosirea. Seara era superbă şi atmosfera puţin
răcorită de vântul care începuse să adie la lăsarea nopţii.
Respirau cu nesaţ aerul curat şi înmiresmat de parfumul
portocalilor.
Cu toate acestea, timpul trecea. La ora şapte, Gibson tot
nu-şi făcuse apariţia.
— Probabil că tatăl meu a fost reţinut în ultimul moment…
spuse Nat Gibson. Altfel nu-mi pot explica întârzierea
aceasta…
— Nu trebuia să treacă pe la biroul dumneavoastră,
domnule Hamburg?… întrebă armatorul.
— Desigur, însă doar pentru a-şi lua actele.
— Cred că asta i-a luat ceva vreme…
— Răbdare, spuse guvernatorul, încă nu a trecut o
jumătate de oră…
Dar odată trecute cele treizeci de minute, Hawkins, Zieger
şi Nat Gibson începură să fie neliniştiţi.
— Oare Gibson s-a rătăcit pe drum?… întrebă Zieger.
— Puţin probabil, răspunse domnul Hamburg. Drumul
este drept şi îl cunoaşte, deoarece a venit de mai multe ori
aici…
— Dar dacă am merge în întâmpinarea lui?… propuse Nat
Gibson ridicându-se.
— Atunci, să mergem, spuse Hawkins.
Domnul Hamburg îl chemă pe unul dintre servitori, care
luă un felinar, şi, însoţit de invitaţii lui, ieşi din curte, luând-
o prin pădure.
Întunericul era deja adânc la adăpostul bolţii de frunziş

216
des, care acoperea cărarea. Îşi încordară auzul, pentru a-şi
da seama dacă nu se aude un zgomot de paşi din direcţia
portului… Nimic. Îl strigară… Niciun răspuns. Această parte
a pădurii părea complet pustie.

217
218
 În sfârşit, după o jumătate de milă, ajunseră în piaţa din
Kerawara. Din principala tavernă, luminată intens, răzbătea
un vuiet provocat de glasurile chefliilor dinăuntru. Deşi o
parte din echipajul bricului ajunsese la bord, câţiva mateloţi
mai şedeau încă la mese în tavernă şi, printre ei, Len Cannon
şi camarazii lui.
Cât despre Pieter şi Karl Kip, care tocmai reveniseră la
bric, ei erau aşezaţi la pupa navei. Puţin în faţa lor, Flig Balt
şi Vin Mod se reîmbarcaseră şi ei de curând, după o absenţă
de aproape o jumătate de oră.
Sosit pe chei, Nat Gibson strigă spre ei, cu o voce plină de
îngrijorare:
— Şi căpitanul?…
— Căpitanul, domnule Gibson?… se arătă mirat Vin Mod.
Nu este la domnul Hamburg acasă?…
— Nu… răspunse guvernatorul.
— Totuşi a părăsit bricul pentru a se duce acolo… declară
matelotul Burnes.
— Şi l-am văzut luând-o pe cărare… adăugă Hobbes.
— De cât timp a plecat?… întrebă Zieger.
— De aproape o oră, răspunse Vin Mod.
— S-a întâmplat o nenorocire!… strigă Hawkins.
Zicând acestea, el şi însoţitorii lui se răspândiră pe străzile
din port, mergând din agenţie în agenţie, cutreierând
tavernele…
Căpitanul nu fusese văzut nicăieri. Pe urmă, îşi îndreptară
cercetările pe o rază mare în pădure. Să fi făcut Gibson un
ocol după ce a plecat spre locuinţa guvernatorului?…
Căutară în zadar. După câteva ore, domnul Hamburg, Zieger,
Hawkins, Nat Gibson şi fraţii Kip, care între timp li se
alăturaseră, reveniră, vrând-nevrând, la bord.
Ce noapte îngrozitoare petrecură! Şi căpitanul nu apărea.
Străbătură neîncetat cărarea dintre port şi reşedinţa
domnului Hamburg, cu felinare, cu torţe… Harry Gibson nu

219
era nicăieri…
Nat Gibson era disperat. Hawkins, nu mai puţin disperat,
nu reuşea să îl liniştească pe tânăr, obsedat de gândul că nu
îşi va mai revedea niciodată tatăl…
Şi acest presentiment nu-l înşelă.
În zori, se răspândi vestea în oraş că, în pădure, la o
jumătate de milă de port, fusese descoperit cadavrul
căpitanului Gibson.

220
 Capitolul XIII
Asasinatul

Iată ce s-a întâmplat:

Imediat după ce a dat ultimele instrucţiuni pentru ca
James Cook să fie gata de plecare a doua zi în zori, căpitanul
Gibson debarcă şi se duse mai întâi la agenţie.
Într-o pungă mică avea suma de două mii de piaştri în aur,
pe care trebuia să o dea domnului Hamburg. O parte a
echipajului părăsise bricul după el, în timp ce fraţii Kip se
plimbau deja prin împrejurimile portului. Atunci când Gibson
sosi la agenţie, unul dintre angajaţi îi înmână diverse acte,
conosamentul95 şi alte hârtii. Razele soarelui aveau să mai
lumineze cel puţin două ore înălţimile insuliţei Kabokon.
Căpitanul cunoştea bine drumul spre vilă şi deci nu avea de
ce să se teamă că s-ar putea rătăci.
Odată intrat în pădurea din spatele portului, Gibson
parcurse vreo două mile şi tocmai se pregătea s-o ia la
stânga, când fu aruncat brusc la pământ. Doi bărbaţi se
năpustiră asupra lui, iar unul îl strângea de gât. Ameţit de o
lovitură puternică primită în piept, nu-i recunoscu, leşinând
aproape imediat.
Apoi, cei doi bărbaţi îl apucară de umeri şi de picioare şi îl
cărară vreo cinci sute de paşi prin pădure. După ce se opriră
la marginea unui luminiş, răufăcătorii îşi depuseră victima pe
pământ, iar unul dintre ei spuse:
— Trebuie să-l lichidăm…
În clipa aceea, Gibson deschise ochii şi spuse:
— Flig Balt!… Vin Mod!…
Şeful de echipaj şi Vin Mod comiseseră această crimă. Vin

95
conosament – act semnat de comandantul unei nave comerciale,
prin care acesta certifică îmbarcarea mărfurilor.
221
Mod se descotorosise, în sfârşit, de Harry Gibson cu speranţa

222
223
destul de justificată că Flig Balt va obţine comanda navei.
Prin urmare, sub conducerea noului căpitan, în loc să se
îndrepte spre Hobart Town, bricul îşi va abandona ruta şi,
fără ca Hawkins să-şi dea seama, va naviga spre est pentru a
ajunge la Insulele Solomon. Acolo, vor vedea cum se vor
descotorosi de armator, de Nat Gibson, de fraţii Kip, de acei
mateloţi care nu vor dori să le fie complici într-o campanie de
piraterie. Ceea ce nu se făcuse între Noua Zeelandă şi
Arhipelagul Bismarck se va face după plecarea din Port
Praslin.
Imediat ce Gibson pronunţă numele celor doi asasini,
aceste cuvinte îi scăpară de pe buze:
— Nemernicilor… nemernicilor!
Vru să se ridice, să se apere, dar ce putea face, fără nicio
armă, împotriva a doi bărbaţi puternici şi înarmaţi?…
— Ajutor! strigă el.
Vin Mod se aruncă asupra lui şi-i acoperi gura cu mâna, în
timp ce Flig Balt îl înjunghie în piept cu pumnalul furat de la
bordul Wilhelminei de complicele lui.
Harry Gibson scoase un ultim geamăt. Apoi ochii lui larg
deschişi, plini de groază, se aţintiră pentru ultima oară
asupra ucigaşilor săi. Lama pumnalului îi străpunsese inima
şi, după o clipă de spaimă, îşi dădu sufletul.
— Salutare, căpitane Balt! spuse Vin Mod ducându-şi
mâna la beretă.
Înspăimântat, şeful de echipaj se dădu câţiva paşi înapoi
din faţa ochilor victimei sale, care, viu luminaţi de o rază de
soare, continuau să îl privească.
Păstrându-şi sângele rece, Vin Mod scotoci prin buzunarele
căpitanului, unde găsi actele de bord şi punga cu bani, din
care scoase cei două mii de piaştri.
— Ce surpriză plăcută! strigă el.
Apoi, bătându-l pe umăr pe şeful de echipaj, încă
încremenit sub privirile cadavrului, spuse:

224
 — Să o ştergem de aici!
Şi, lăsând trupul neînsufleţit al căpitanului în acel loc,
unde nu avea să fie descoperit, probabil, decât după plecarea
bricului, cei doi o luară pe cărare şi se îndreptară grăbiţi spre
port.
Un sfert de oră mai târziu, ei urcau pe puntea lui James
Cook. Flig Balt se duse în cabina lui. Vin Mod coborî în
cabina echipajului, goală atunci, şi ascunse în fundul sacului
său actele căpitanului Gibson, piaştrii furaţi şi pumnalul care
fusese arma crimei.
Trecuse o jumătate de oră de când Karl şi Pieter Kip se
întorseseră la bord şi, aşteptând sosirea invitaţilor domnului
Hamburg, veniră să se aşeze în spatele rufului.
Cât despre Vin Mod, ticălosul reveni pe covertă 96. Afişând
un aer foarte vesel, el începu să discute cu mateloţii Hobbes
şi Wickley, care nu coborâseră pe uscat.
Aşa fusese comisă crima.
Corpul căpitanului fu descoperit a doua zi de angajatul
unei factorii, care trecu prin luminişul unde avusese loc
asasinatul. El reveni în grabă la agenţie şi zvonul crimei se
răspândi imediat în oraş.
La această veste, Nat Gibson rămase trăsnit. Ştim ce
afecţiune exista între tată şi fiu. Hawkins, la fel de năucit ca
tânărul, nu fu în stare să-i acorde nicio îngrijire, astfel încât
fraţii Kip trebuiră să-l ducă în cabina lui, unde, în cele din
urmă, îşi reveni în simţiri. De altfel, amândoi olandezii erau
îndureraţi şi indignaţi.
Echipajul era la pământ. Jim plângea cu lacrimi mari.
Hobbes, Wickley şi Burnes nu puteau crede în moartea
căpitanului lor. Flig Balt şi Vin Mod proferau ameninţări
violente la adresa criminalului.
Doar recruţii din Dunedin erau complet indiferenţi. După
cum ştim, Len Cannon şi ceilalţi hotărâseră să debarce în
96
covertă – puntea superioară.
225
acea zi, ceea ce ar fi compromis şi, probabil, ar fi împiedicat
plecarea bricului. Dar fiindcă Gibson dispăruse, dispoziţiile
urmau să fie modificate. De mai multe ori, Len Cannon îi
aruncă o privire întrebătoare. Acesta întoarse capul,
sugerând că n-a înţeles.
Totuşi, deşi abia îşi revenise în simţiri, Nat Gibson ieşi
afară din cabina lui strigând:
— Tatăl meu! Vreau să-mi văd tatăl!…
Karl Kip încercă să-l reţină. Nat îl împinse şi se repezi pe
punte.
Aflat la locuinţa lui, domnul Hamburg s-a grăbit să vină
îndată ce a fost informat despre asasinat. El sosi la bord
chiar în momentul în care Nat Gibson încerca să debarce şi îi
spuse:
— Te însoţesc.
Era ora opt. Domnul Hamburg şi Zieger, Hawkins şi Nat
Gibson, fraţii Kip şi câţiva angajaţi ai factoriei o luară prin
pădure pentru a ajunge la luminiş, cale de doar zece minute.
Corpul era în locul unde-l lăsaseră ucigaşii, întins pe sol,
cu ochii larg deschişi, ca şi cum ar fi fost încă în viaţă.
Nat Gibson îngenunche lângă tatăl lui. Îl îmbrăţişă, îl
strigă, o strigă şi pe mama lui… Atunci când doamna Gibson
va afla despre această teribilă nenorocire, va supravieţui,
oare, biata femeie?…
În vremea aceasta, domnul Hamburg, căruia îi revenea
sarcina să conducă ancheta, examina urmele lăsate pe iarbă
şi intui, după amprentele lăsate recent de nişte paşi, că
autorii crimei erau doi bărbaţi. Apoi, după ce descheie
cămaşa lui Gibson, văzu la nivelul pieptului o plagă produsă
de o lamă zimţată de cuţit, rană care sângerase puţin. Cât
despre bani şi actele căpitanului, acestea dispăruseră.
Aşadar, era sigur că furtul fusese mobilul crimei. Dar cine
a comis-o?… Vreun colon din Kerawara?… O ipoteză
îndoielnică… Nu cumva au fost nişte indigeni?… Deoarece, în

226
realitate, sunt destul de suspecţi… Dar cum şi unde să-i
descoperi pe asasini?… Odată crima înfăptuită, n-au părăsit
imediat Kerawara la bordul pirogii lor pentru a ajunge pe
Insula York?… În câteva ore, s-ar fi putut pune la adăpost de
orice urmărire…
Era deci probabil să rămână nepedepsită crima, ca atâtea
altele comise în aceste ţinuturi de ţărm, din Noua Guinee
până în Arhipelagul Solomon.
Odată încheiată ancheta, trebuia transportat corpul la
factorie. Domnul Hamburg ceruse să fie adusă o brancardă,
pe care aşezară cadavrul. Apoi o luară toţi pe drumul spre
port, Nat Gibson susţinut de Hawkins. Cadavrul defunctului
fu plasat într-o sală a agenţiei, aşteptându-se ca domnul
Hamburg să-şi finalizeze ancheta. Cât despre înhumare,
trista ceremonie va avea loc a doua zi, întrucât
descompunerea se produce rapid sub climatul torid al
Tropicelor. Misionarul care se afla atunci la Kerawara veni să
îngenuncheze şi să se roge la căpătâiul victimei.
Zieger îl conduse înapoi la bord pe Nat Gibson, care, într-o
îngrijorătoare stare de apatie, rămăsese culcat pe patul din
cabina lui.
Între timp, domnul Hamburg culegea informaţii menite să-l
pună pe urma asasinilor. După ce îi chemă din nou pe Zieger
şi Hawkins la factorie, vorbi cu ei despre acest subiect, iar
după ce ei îl întrebară cine ar putea fi, în opinia lui, autorii
crimei, acesta răspunse:
— Cu siguranţă, indigenii.
— Ca să-l prade pe Gibson?… întrebă mirat Hawkins.
— Da… Au aflat de undeva că trebuia să predea o sumă de
bani… l-au pândit, l-au urmărit în pădure, l-au atacat şi l-au
jefuit…
— Dar cum pot fi descoperiţi?… întrebă la rândul lui
Zieger.
— Va fi aproape imposibil, declară domnul Hamburg. Pe ce

227
indicii să ne bazăm pentru a începe cercetările?…
— Ar fi ceva de făcut în acest sens, observă Zieger, şi
anume să fotografiem plaga făcută de arma ucigaşului şi,
dacă vom găsi aceasta armă, poate vom afla şi cui aparţine…
— Aveţi dreptate, răspunse domnul Hamburg, şi îl rog pe
domnul Hakins să se ocupe de asta.
— Da… da! aprobă Hawkins, cu vocea gâtuită de emoţie,
iar această crimă înfiorătoare sper să nu rămână
nepedepsită!
Zieger se duse să ia aparatul de fotografiat de la bord şi
reveni în scurt timp. După ce dezgoliră pieptul căpitanului
Gibson, fu examinată încă o dată rana, cu multă atenţie. Era
lată doar de o jumătate de deget şi, într-o parte, marginile
erau zimţate, ca şi cum pielea fusese tăiată cu lama unui
fierăstrău.
Atunci, domnul Hamburg spuse:
— Vedeţi, lovitura a fost aplicată de arma unui indigen…
unul dintre acele pumnale, numit kriss, cu lamă zimţată,
folosite, de obicei, de autohtoni.
Fură făcute două clişee, extrem de precise. Unul
imortalizase pieptul lui Harry Gibson, celălalt, capul său.
Ochii îi erau încă larg deschişi, iar Hawkins îi închise după
aceea, trecându-şi uşor mâna peste pleoapele defunctului. Se
decise ca fotografiile să fie predate domnului Hamburg pentru
anchetă. Cât despre clişee, pe care le va păstra Hawkins, ele
îi vor servi pentru a face alte poze. Imaginea nefericitului său
prieten, mort la Kerawara, va fi dusă în oraşul lui natal.
După-amiaza puseră corpul neînsufleţit în sicriu, urmând
ca înmormântarea să aibă loc a doua zi dimineaţa. Aleseră un
loc în cimitirul din Kerawara. Ar fi însemnat să întârzie prea
mult aşteptând întoarcerea la Port Praslin pentru a săpa
groapa menită să-i adăpostească trupul.
Ziua aceasta cernită se sfârşi într-o tristeţe copleşitoare.
Nat Gibson îşi petrecu noaptea sufocat de suspine, fără să-şi

228
poată găsi o clipă somnul.
A doua zi, la funeralii participă toată populaţia de origine
engleză şi germană din Kerawara. Pavilionul lui James Cook
fiind în bernă, celelalte nave le înălţară pe ale lor până la
jumătatea catargului, în semn de doliu. Acoperit cu drapelul
naţional, sicriul fu purtat de patru marinari de pe bric. Nat
Gibson, guvernatorul, Hawkins şi Zieger mergeau în spatele
lui, urmaţi de Flig Balt şi de restul echipajului, căruia se
alăturară mateloţii altor bastimente.
Misionarul anglican, mergând în faţa sicriului, recita
rugăciuni liturgice.
Funebrul cortegiu ajunse la cimitir şi acolo, în faţa
mormântului, domnul Hamburg rosti câteva cuvinte în
amintirea căpitanului Gibson.
Durerea lui Nat inspira milă, iar Hawkins abia putea să-l
îmbărbăteze. Pentru ultima dată, tânărul vru să se arunce
peste sicriul tatălui său. Apoi, coşciugul fu coborât în groapă,
iar domnul Hamburg puse la capătul ei o cruce din lemn, cu
următoarea inscripţie:

ÎN MEMORIA CĂPITANULUI HARRY GIBSON,

din Hobart Town, asasinat la 2 decembrie 1885.
Fiul, prietenii, echipajul şi populaţia din Kerawara
Dumnezeu să-i odihnească sufletul!

Cercetările întreprinse de domnul Hamburg rămaseră fără

niciun rezultat. După ce înfăptuiseră crima, ucigaşii, fără
îndoială, au părăsit grabnic Kerawara pentru a se refugia la
triburile din Noul Lauenburg. În aceste condiţii, cum se mai
putea spera să fie descoperiţi vreodată, mai ales că pirogile
indigene circulau zi şi noapte între insuliţă şi insulă?… Vor
găsi, oare, arma crimei şi pe cel căreia îi aparţine?… Doar
hazardul putea interveni în această afacere, dar el îşi va urma
nestingherit calea, aşa cum se întâmplă de obicei?…

229
 Astfel, de acord cu Zieger, Hawkins îl chemă pe şeful de
echipaj în careu şi îi spuse:
— Flig Balt, James Cook a rămas fără căpitan…
— Şi este o mare pierdere, răspunse Flig Balt, a cărui voce
tremura de o emoţie ce nu trăda durere.
— Ştiu, continuă Hawkins, câtă încredere avea în tine
nefericitul meu prieten… şi sunt dispus să-ţi acord în
continuare aceeaşi încredere.
Cu privirea lăsată în jos, şeful de echipaj se înclină fără să
pronunţe un singur cuvânt.
— Mâine, mai preciză armatorul, James Cook va ridica
ancora şi îl vei duce înapoi la Port Praslin. Acolo vom
descărca marfa şi, imediat după asta, se va îndrepta spre
Hobart Town.
— La ordinele dumneavoastră, domnule Hawkins,
răspunse Flig Balt retrăgându-se.
Hawkins spusese, într-adevăr, că şeful de echipaj îl va
înlocui pe Gibson la conducerea navei, dar nu şi că va fi
căpitanul ei. Probabil că nici nu se gândea să-l investească
oficial cu acest titlu şi considera că este suficient ca şeful de
echipaj să îndeplinească funcţia respectivă doar pe durata
călătoriei între Arhipelagul Bismarck şi Tasmania. Balt
remarcase, într-adevăr, subtilitatea spuselor armatorului.
Tocmai de aceea îl trase deoparte pe Vin Mod, la câteva clipe
după discuţia cu Hawkins, şi vorbi cu el despre asta:
— Ce contează! zise matelotul. Să ducem mai întâi bricul
la Port Praslin… Că vei fi apoi căpitan sau secund, totuna,
meştere Balt!… Când vom fi în stăpânirea navei, noi te vom
investi căpitan, şi să fiu spânzurat dacă numirea aceasta nu
va conta mai mult decât învestitura lui Hawkins!
În rest, Len Cannon şi camarazii lui, neştiind că Flig Balt
şi Vin Mod erau asasinii lui Gibson, erau liniştiţi că bricul nu
va reveni la Hobart Town şi nu mai vorbiră depre intenţiile lor
de a debarca.

230
 A doua zi, 5 decembrie, Hawkins îşi luă rămas-bun de la
guvernator. Domnul Hamburg îl îmbrăţişă pe Nat Gibson şi îi
promise că va face tot posibilul să-i descopere pe ucigaşii
tatălui său. Dacă va reuşi, justiţia germană va fi
neîndurătoare pentru ei!… Vor plăti cu capul pentru această
crimă abominabilă.
Apoi, Hawkins, Zieger, Karl şi Pieter Kip îşi luară adio – şi
cu câtă tristeţe! – de la guvernator şi de la ceilalţi agenţi
comerciali ai factoriilor din Kerawara.
Manevrele de plecare se făcură sub comanda lui Flig Balt.
La o oră după asta, ieşind dintre bancurile madreporice,
bricul navigă spre sud-est, pierdu din vedere Capul Barard,
punctul cel mai avansat al Insulei York, şi se îndreptă spre
intrarea în Canalul Saint George.
Călătoria fu scurtă, de doar douăzeci şi patru de ore. Flig
Balt nu avu de ce să se plângă în privinţa echipajului, care-şi
îndeplini sarcinile regulamentar. De altfel, nu trebuiau
executate manevre, pe un vânt prielnic, ce nu impunea
schimbarea murelor. Că Flig Balt fu sau nu un bun marinar,
nu s-ar fi putut spune cu certitudine pe durata acestei
călătorii scurte. Se înţelege că aştepta să ducă înapoi nava la
Hobart Town. În rest, nu stătea în cabina căpitanului,
preferând să rămână în a lui, la intrarea în cabina
echipajului.
În timpul nopţii. Vin Mod îi răspunse lui Len Cannon, pe
când acesta îl întrebă când erau amândoi de cart, într-un
mod care să-i fie pe plac atât lui, cât şi camarazilor săi.
James Cook nu se va întoarce în Tasmania… Căpitan sau nu,
Flig Balt va şti să-l devieze de la ruta lui… Odată ajunşi în
ţinuturile de ţărm ale Insulei Solomon, nu le va fi greu să-i
termine pe pasagerii de la bord… Nu există, întotdeauna,
marinari de treabă în căutare de aventuri, care, la nevoie, se
vor grăbi să le dea o mână de ajutor?… Len Cannon şi ceilalţi
nu aveau deci niciun motiv să părăsească bricul, al căror

231
stăpâni vor deveni nu peste mult timp.
Înălţimile munţilor Lanut fură zărite în dimineaţa zilei de 6
decembrie. Înainte de prânz, bastimentul va fi ancorat în faţa
agenţiei lui Zieger. Cum sosea cu pavilionul în bernă, la Port
Praslin toată lumea îşi dădu seama că se întâmplase o
nenorocire. Şi ce tristeţe o cuprinse când află în ce condiţii
murise Gibson! Doamna Zieger, care alergase spre chei, îl
îmbrăţişă pe Nat Gibson chiar în momentul în care acesta
debarcă. Lacrimile o sufocau şi, imediat ce putu vorbi, zise:
— Sărmanul meu Nat… bietul meu copil… şi mama ta…
mama ta!… repeta ea, în timp ce ochii îi erau înecaţi de
lacrimi.
Nat Gibson trebui să accepte să petreacă la Wilhelmstaf
ultimele zile ale escalei, la fel şi Hawkins. Prin urmare, ei îşi
ocupară din nou camerele şi se aşezară la masă, în această
casă ospitalieră în care Gibson nu avea să mai revină!
Zieger nu lăsă nimănui din echipaj sarcina de a
supraveghea îmbarcarea celor cinci sute de tone de nuci de
cocos, completare a încărcăturii bricului. De altfel, el fu
ajutat de Karl şi de Pieter Kip, care nu părăsiră nava, nici
măcar pentru o oră. Cel mai mare dintre fraţi se pricepea bine
la astfel de operaţii şi, în plus, Flig Balt nu întâmpina nicio
problemă în acest sens, de vreme ce echipajul îl ajuta cu zel.
Odată încărcată marfa, fură repartizate la pupa şi la prora
lăzile cu sidef cu destinaţia Hobart Town. Mai mult, apoi,
întrucât, înainte de călătoria sa la Kerawara, căpitanul
ordonase curăţarea şi vopsirea vasului, plecarea nu avea de
ce să fie întârziată din acest punct de vedere.
Totul fu gata în după-amiaza zilei de 9. Chiar în acea
seară, Hawkins şi Nat Gibson, însoţiţi de domnul şi doamna
Zieger, urcară la bord, astfel încât James Cook să ridice
pânzele în zori.
Când sosiră, fură întâmpinaţi de Flig Balt, aflat în capul
scării. Atunci, Hawkins îi spuse:

232
 — Totul este pregătit?…
— Da, domnule Hawkins.
— Ei bine, Flig Balt, mâine vom ieşi în larg… Ai dus bricul
de la Kerawara la Port Praslin, du-l şi de la Port Praslin la
Hobart Town… Ai comanda de acum înainte…
— Vă mulţumesc, domnule Hawkins, răspunse Flig Balt, în
timp ce echipajul lăsă să se audă un murmur de aprobare.
Armatorul strânse mâna noului căpitan, dar nu observă că
a lui tremura.
Domnul şi doamna Zieger îşi luară rămas-bun de la Nat
Gibson, de la Hawkins şi nu-i uitară nici pe fraţii Kip, pentru
care nutreau o vie afecţiune. Apoi, cu promisiunea că vor
veni, de îndată ce vor putea, să petreacă, împreună cu cele
două familii, câteva săptămâni în Tasmania, se întoarseră la
locuinţa lor.
A doua zi, la ora cinci dimineaţa, căpitanul Balt începu
manevrele de plecare. La o oră după ce ieşi din canalele din
Port Praslin, James Cook, cu cap compas în direcţia sud-est,
se găsea în largul Noii Irlande.

233
 Capitolul XIV
Incidente

Distanţa dintre Arhipelagul Bismarck şi Tasmania este

evaluată la circa două mii patru sute de mile. Cu vânt
favorabil şi cu o medie de o sută de mile parcurse în douăzeci
şi patru de ore, James Cook o va acoperi în mai puţin de trei
săptămâni.
Perioada vânturilor alizee era pe sfârşite, iar musonul
Tropicelor urma să-i succeadă curând. Într-adevăr, briza
regulată nu întârzie să bată dinspre vest, după o vreme calmă
de scurtă durată…
Bricul va fi, aşadar, avantajat în navigarea lui în ţinuturile
de ţărm dificile ale Arhipelagului Louisiade şi apoi la intrarea
în Marea de Coral.
Trecuse vremea când pasagerii bricului se interesau, în
timpul unei călătorii plăcute, de aspectele legate de navigaţie.
Nu se mai lăsau cuprinşi de acea bucurie a întoarcerii, pe
care ar fi resimţit-o, dacă escala lor la Kerawara nu s-ar fi
încheiat cu o teribilă nenorocire.
Părăsindu-şi cabina, Nat Gibson veni la pupa şi se aşeză
lângă Hawkins. Îndureraţi amândoi, se gândeau la apropiata
sosire în port, la doamna Gibson, care aştepta atât de
nerăbdătoare bricul, la faptul că biata femeie va afla că soţul
ei nu mai e la bord…
Dornici să respecte aceste clipe de întristare adâncă şi atât
de vie, fraţii Kip stăteau mai tot timpul retraşi. Totuşi, fără să
arate prea mult că e indiferent, Karl supraveghea înaintarea
navei. Şeful de echipaj nu-i inspirase niciodată încredere. În
anumite împrejurări, calităţile care ar trebui să fie specifice
unui adevărat marinar i-au părut destul de precare. De două
sau trei ori, când Gibson era în cabina lui, câteva manevre

234
efectuate deficient l-au făcut să se îndoiască de faptul că Flig
Balt era un om al mării. Dar, în definitiv, cum asta nu-l
privea, a tăcut în privinţa acestui subiect. Or, ceea ce nu
reprezenta nişte inconveniente grave sub comanda lui Harry
Gibson devenea acum, când Flig Balt era căpitanul lui James
Cook.
În acea zi, Karl Kip îi mărturisi fratelui temerile sale.
— Aşadar, crezi că Flig Balt nu se ridică la înălţimea
funcţiei sale?…
— Am motive temeinice să cred asta, Pieter… În timpul
vijeliei pe care am înfruntat-o în Marea de Coral, m-am
convins că nu-şi cunoaşte bine meseria…
— Atunci, Karl, datoria ta este să-l supraveghezi şi, dacă
vreo manevră ţi se pare periculoasă, nu ezita să-i faci
observaţie…
— Iar Flig Balt îmi va spune politicos să nu mă amestec în
problemele de navigaţie…
— Nu contează, Karl, trebuie să fii cu ochii pe el, iar în
cazul în care sfaturile tale nu vor fi luate în seamă,
adresează-te direct lui Hawkins… Este un om de bun simţ, te
va asculta, îi va cere explicaţii şefului de echipaj şi, cu
siguranţă, cuvântul tău va cântări mai mult ca al lui Balt…
— Vom vedea, Pieter. Din nefericire, nu am documentele de
bord la îndemână şi mi-e greu să controlez ruta…
— Fă cum crezi de cuviinţă, dragul meu Karl. James Cook
a trecut deja prin multe încercări şi nu mai este nevoie să
treacă şi prin altele!
Oricum, Karl Kip îl considera pe Balt un marinar
mediocru. Astfel, fără ca şeful de echipaj să-şi dea seama, îl
supraveghea cât îi era cu putinţă. În rest, prezenţa lui Karl
Kip nu trezea noului căpitan vreo nelinişte, dar el se gândi
totuşi să acţioneze cu prudenţă, în pofida nerăbdării lui Vin
Mod, atunci când va încerca să modifice ruta, astfel încât să
ajungă în Arhipelagul Solomon.

235
 După ce trecu prin faţa canalului Saint George, bricul
pierdu din vedere deopotrivă extremităţile coastei Noii Irlande
şi a Noii Bretanii. În această porţiune a mării, Flig Balt puse
cap compas spre sud, manevră, de altfel, optimă, deoarece nu
voia să se apropie de Noua Guinee. Era mai bine aşa, chit că
nava parcurgea în plus vreo cincizeci de mile, să se ţină în
largul Insulei Entrecasteaux. Nu trebuia expusă nava unui al
doilea atac din partea papuaşilor, care nu ar fi putut fi
respins de astă dată la fel de eficient cum se întâmplase
prima dată.
James Cook atinse coastele Arhipelagului Louisiade în ziua
de 15. Călătoria decurse fără incidente. După ce lăsă la vest
Rosel, insula principală a grupului, Marea de Coral se
deschise larg în faţa lui la 20° latitudine meridională.
Plecând de la această paralelă, vor menţine continuu
direcţia sud, pentru a atinge Coasta Australiei în dreptul
oraşului Brisbane. Cu un vânt ce bătea regulat dinspre vest,
James Cook putea obţine un maximum de viteză.
Or, tocmai la această limită a Mării de Coral trebuia Flig
Balt să modifice direcţia navei pentru a se îndrepta spre est,
dacă voia să ajungă în dreptul insulei Mangara, situate în
coada grupului Solomon. Dar cum o asemenea manevră
necesită, în cazul rutei bricului, o schimbare majoră, ce ar
putea fi observată, Flig Balt se mulţumi să ocolească spre
sud-sud-est.
Totuşi, modificarea itinerarului îl uimi pe Karl Kip, care,
după ce privi busola, îi spuse căpitanului:
— Te-ai cam îndepărtat, domnule Balt…
— Da… cu două carturi…
— Veţi găsi totuşi o mare calmă la adăpostul coastei
australiene.
— Posibil… replică Flig Balt, care începea să-l privească pe
sub sprâncene pe olandez.
— Atunci, reluă acesta, de ce nu păstrezi direcţia?…

236
 — Deoarece rafalele de vânt dinspre nord-est sunt
întotdeauna periculoase şi nu vreau să deviez de-a lungul
ţărmului…
— O! Este destul spaţiu, îl întrerupse Karl Kip, şi vei avea
timp…
— Nu este şi părerea mea, i-o reteză scurt Flig Balt.
Iar atunci când îi povesti discuţia avută cu olandezul, Vin
Mod îşi ieşi din fire:
— De ce naiba se amestecă în treburile noastre acest
ţărănoi din provincia agricolă Groning, replică Vin Mod, şi
când vom scăpa de toţi cei de teapa lui?
De altfel, vechiul plan care consta în aruncarea peste bord
a pasagerilor bricului rămânea în vigoare şi trebuia pus în
aplicare cu prima ocazie ivită. Or, dacă ar fi trecut la acţiune
în apropierea Insulelor Solomon, probabil cu ajutorul
tâlharilor ce mişună în aceste regiuni de ţărm, şansele de
reuşită ar fi crescut considerabil.
În definitiv, modificarea rutei, observată de Karl Kip, nu
era importantă şi, fără a fi justificată la modul absolut, era
acceptabilă, într-o anumită măsură. Într-adevăr,
presupunând că ar fi izbucnit o furtună în larg, o navă este
mai puţin expusă, atunci când nu se află în apropierea unei
coaste, când are în faţa ei „o portiţă de scăpare”, pentru a
folosi o expresie maritimă.
Karl Kip nu crezu deci de cuviinţă să-l prevină pe Hawkins.
Totuşi, în pofida faptului că Flig Balt şi-a dat seama că este
urmărit, olandezul supraveghe în continuare direcţia indicată
omului de la cârmă. Mai mult, Flig Balt şi complicii lui aveau
curând să fie favorizaţi de împrejurări.
În seara zilei de 17, timpul se schimbă. Soarele tocmai
asfinţise sub un orizont încărcat de nori grei. Simţind ceva,
marea deveni agitată. Pe durata întregii zile temperatura fu
sufocantă. De mai multe ori, în lipsă de vânt, velele atârnau
moale de catarg, parcă vlăguite.

237
 Spre ora trei după-amiază, termometrul arăta 39° la
umbră, iar la cinci, coloana de mercur a barometrului
scăzuse la 730 mm, indicând o schimbare atmosferică
profundă. În rest, hula foarte agitată, câteva talazuri care
deja se loveau cu putere de coca bricului anunţau faptul că
vântul făcea ravagii în vest.
Modificarea presiunii atmosferice fu precedată de o furtună
violentă. Spre ora nouă seara, după nişte bubuituri
îndepărtate de tunete, orizontul fu sfâşiat de lumina vie a
nenumărate fulgere, încât marea, reflectându-le, părea
cuprinsă de valuri de foc. Când nu-i atingeau suprafaţa,
treceau de la un nor la altul, neîncetat. Zgomotele tunetelor
deveniră atât de intense, încât te asurzeau, la fel cum ochii
erau orbiţi de descărcările electrice scânteietoare.
Spre ora unsprezece, furtuna atinse punctul său maxim.
Fulgerele loviră de câteva ori vârfurile catargelor, fără să
producă însă stricăciuni, scurgându-se de-a lungul firelor de
paratrăsnet. Cei de pe bric puteau fi siguri că furtuna va fi
urmată de rafale violente de vânt şi trebuiau să fie pregătiţi
să le facă faţă. Nu se mai punea deci problema ca nava să
devieze de-a lungul ţărmului, cum spusese Flig Balt.
Dimpotrivă, şi, cel puţin îndreptându-se spre Arhipelagul
Solomon, bricul nu va întâlni niciun obstacol în vest.
Hawkins, Flig Balt şi Karl Kip, stând în faţa rufului, erau
neliniştiţi din cauza furtunii, iar armatorul spuse:
— Uraganul ne va lovi în curând…
— Asta e sigur, răspunse Flig Balt, şi, de data aceasta, nu
este vorba de acele „vijelii negre” care durează doar câteva
ore!…
— Este, într-adevăr, de temut acest uragan!
— Cred că ar trebui să ieşim în larg… remarcă Flig Balt.
— Şi de ce n-am înfrunta furtuna?… întrebă Karl Kip.
Punându-ne în capă…
— Şi chiar vom putea?… îl întrerupse Flig Balt. O navă

238
încărcată ca James Cook, abia menţinându-se la linia de
plutire, va fi în stare să se ridice deasupra talazurilor?… Nu
va fi împinsă de colo-colo?…
— Un marinar trebuie să încerce să-şi păstreze
întotdeauna ruta, răspunse Karl Kip, şi nu fuge decât când
nu are încotro…
— Sunt de aceeaşi părere, declară Hawkins, deoarece vom
putea fi purtaţi departe spre est…
— Şi chiar spre nord!… adăugă Karl Kip. Iată, norii încep
să fie împinşi dinspre sud-vest şi, cu vântul în spate, vom
ajunge în regiunile de ţărm ale grupului Solomon…
Exact ceea ce doreau Flig Balt şi Vin Mod. Totuşi, fostului
şef de echipaj nu-i fu greu să recunoască faptul că olandezul
vorbea ca un marinar priceput.
Pe de altă parte, nu-i venea la mână să scape ocazia de a
schimba direcţia navei. Prin urmare, spuse:
— Am responsabilitatea unui căpitan, domnul Hawkins va
înţelege, şi nu primesc ordine de la domnul Kip…
— Nu sunt ordine, ci nişte sfaturi, răspunse Karl Kip, pe
care încăpăţânarea şefului de echipaj continua să-l uimească.
— Nişte ordine de care n-am nevoie, replică Flig Balt,
foarte iritat de opoziţia pe care o întâmpina.
— Domnilor, interveni împăciutor Hawkins, doresc să
încheiem această discuţie… Îi mulţumesc domnului Kip că şi-
a spus părerea… Dar cum căpitanul nu vrea s-o ia în seamă,
să acţioneze cum va dori… I-am încredinţat comanda navei şi
e dreptul lui să-şi asume responsabilitatea actelor sale.
Karl Kip se înclină şi se duse lângă fratele lui, căruia îi
spuse:
— Acest Flig este un incapabil şi tare mă tem să nu ducă
nava la pierzanie!… în fond, el este căpitanul!
În orice caz, nu mai puteau ezita nicio clipă. Forţa vântului
creştea din minut în minut, iar teribilele rafale care măturau
bordul riscau să rupă velatura.

239
 La ordinul lui Flig Balt, cu cârma sus, bricul începu să-şi
schimbe direcţia, nu fără să fie scuturat zdravăn. Catargele
se clătinau, hobanele şi patarţinele97 se puteau rupe în orice
moment. De două ori, se păru că nu vor putea efectua
manevra. În sfârşit, o făcură, şi James Cook, cu trinchetinul
de vreme rea la proră, cu terţarola mică coborâtă, porni în
larg, spre nord-est.
Timp de circa o jumătate de oră, navigaţia decurse în
condiţii aproape normale. Singura dificultate era de a
împiedica bricul să devieze brusc, la tribord şi la babord. De-
abia reuşeau să cârmească în mijlocul acelor talazuri care se
deplasau la fel de repede ca şi el. În fiecare moment risca să
fie întrecut de valuri, să se aşeze de-a curmezişul. Situaţia lui
ar fi fost atunci foarte critică, întrucât ar fi fost expus
periculoaselor lovituri în flanc.
Şi totuşi, îi era imposibil să sporească velatura. Unul
dintre focurile pe care Flig Balt comandă să fie înălţat, în
scopul de a slăbi cârma şi a o face mai eficace, fu făcut
bucăţi. Gabierul pârâia, gata-gata să fie sfâşiat. Se puse chiar
problema dacă nu era cazul să fie lăsată nava să navigheze
cu toate pânzele strânse. Dar atunci ea ar fi fost ca şi
dezorientată, incapabilă să urmeze vreo direcţie, ar fi ajuns
jucăria talazurilor.
Puţin după miezul nopţii, până şi cel mai nepriceput
marinar de la bord ar fi recunoscut că James Cook nu-şi mai
putea menţine direcţia. Devierile sale se succedau
neîntrerupt. Era, literalmente, devorat de mare. Talazurile
aveau o viteză de două ori mai mare ca a sa şi nu mai putea,
aşadar, să asculte de cârmă.
Hawkins nu-şi mai putea ascunde neliniştea care-l
măcina. Nu era vorba despre navă şi încărcătura ei, care
putea fi aruncată peste bord în caz de forţă majoră, ci despre

97
patarţine – parâme utilizate la fixarea, de borduri şi spre pupa, a
arborilor unei nave cu vele.
240
viaţa pasagerilor şi a echipajului. Iar cât timp Flig Balt avea
responsabilitatea comandei, el, armatorul, avea a da
socoteală de a-l fi numit căpitanul lui James Cook. Şi dacă
ex-şeful de echipaj nu era la înălţimea noii sale funcţii; dacă,
din cauza stângăciei sale, securitatea bricului avea să fie
compromisă, şi dacă nu cumva Karl Kip, un marinar, în
definitiv, avea dreptate, în disputa cu el…?
Toate aceste gânduri, aceste incertitudini frământau
neîncetat mintea lui Hawkins. I le spuse lui Nat Gibson, care
îi împărtăşi temerile şi îl asigură că nu prea avea încredere în
Flig Balt. De câte ori acesta se apropia, Hawkins în asalta cu
întrebări, îi cerea răspunsuri la care fostul şef de echipaj
răspundea doar prin fraze neclare, incoerente, dovedind
limpede cât de tulburat era, copleşit în faţa pericolelor cu
care se confrunta.
Şi, la lumina fulgerelor, când Hawkins se întoarse spre
Karl Kip, îl zări în picioare, lângă fratele lui, vorbindu-i cu
voce scăzută, cu atitudinea omului în prada celor mai vii
nelinişti şi abia stăpânindu-se. Da! Ai fi zis că el, Karl, e gata
să ia cârma şi să repună bricul în direcţia contrară!… De
altfel, încâpăţânându-te pe ruta aceasta, fără să admiţi că
bricul este izbit de valuri, că s-a culcat pe-o parte, să te faci
că nu vezi că vârful catargului e în pericol să fie retezat, unde
puteai, în cele din urmă, ajunge?… În mijlocul acelor regiuni
de ţărm ale Arhipelagului Salomon, între acele insule
străjuite de recifuri, unde nava nu avea nicio scăpare!
Flig Balt îşi dădea seama de asta, la fel şi Vin Mod şi
oamenii lui. Dacă furtuna mai dura încă patruzeci şi opt de
ore, asta însemna sfârşitul sigur al bricului. Prudenţa cea
mai elementară le cerea deci să se îndrepte cu orice preţ spre
vest, atâta vreme cât mai aveau o pânză întreagă.
Flig Balt vru să încerce. Reprezenta o manevră foarte
periculoasă pe o mare dezlănţuită şi probabil că era imposibil
să schimbe direcţia cu totul. Cârma fu răsucită şi întinseră

241
brigantina pentru a o ajuta, în acel moment, bricul se culcă
pe babord, iar capătul vergii mari dispăru sub spuma
talazurilor.
Atunci, un marinar se îndreptă spre Hawkins şi-i spuse
doar atât:
— Lăsaţi-mă pe mine să fac manevra!…
— Fă-o! răspunse armatorul.
Şi se văzu imediat de ce este capabil un marinar adevărat,
ştiind să-şi păstreze sângele rece şi să nu-şi piardă cumpătul,

242
243
în comparaţie cu fostul şef de echipaj. Sub comanda lui Karl
Kip, cu vocea lui impetuoasă, la ordinele clare pe care le
dădea, echipajul efectuă manevra cu pricepere şi cu hotărâre.
James Cook se ridică încetul cu încetul deasupra valurilor,
păstrându-şi arborada, şi, profitând de faptul că cerul se
luminase dintr-odată, Karl Kip reuşi să-l aşeze drept. Valurile
talazurilor, deşi în continuare foarte violente, fură mai puţin
periculoase, deoarece se năpusteau din faţă şi nu din spate.
Fu înălţat, nu fără oarecare greutate, un „foc mare” pentru
vreme rea, capabil să reziste rafalelor. Cu trinchetinul şi
terţarola mică întinse şi cu matelotul Burnes, excelent
timonier, la cârmă, nava fu orientată pe direcţia cea bună.
La un moment dat, Vin Mod se apropie de Flig Balt şi îi
spuse furios:
— Totul este pierdut cu căpitanul Kip în locul căpitanului
Balt!
A doua zi, 21 decembrie, contrar a ceea ce părea
improbabil, violenţa furtunii scăzu foarte mult. Şi asta din
cauza vântului care-şi schimbase direcţia spre vest-nord-vest.
O împrejurare foarte fericită: important era ca bricul să nu se
mai îndrepte spre ţărm şi să-şi reia direcţia spre sud. Ceea ce
şi făcu Karl Kip, imediat ce îi permise vântul, în acelaşi timp
cât dădu comanda să fie întinse terţarola mare, trinchetinul
şi brigantina. Sub această velatură, cu o briză proaspătă,
James Cook va recupera rapid ceea ce pierduse spre est.
Este adevărat, marea nu se linişti la fel ca vântul. Ea
rămase agitată alte câteva ore, astfel încât bricul fu scuturat
puternic de ruliu şi de tangaj. Spre ora zece, soarele reapăru,
iar Karl Kip luă înălţimea, mai exact încercă să determine
punctul în care se afla. După ce examină harta, ţinând cont
şi de datele obţinute la prânz, stabili cu precizie poziţia navei,
respectiv 150°17’ longitudine vestică şi 13°27’ latitudine
sudică.
În acel moment, Hawkins se apropie de el şi îi zise:

244
 — Îţi mulţumesc, domnule Kip.
Karl Kip se înclină fără să răspundă.
— Da… îţi mulţumesc, reluă armatorul, în numele meu şi
al întregului echipaj…
— N-am făcut decât ceea ce ar fi făcut orice marinar în
locul meu, răspunse Karl Kip. Nu trebuie să mi se
mulţumească… şi voi înapoia comanda căpitanului…
— Nu, declară Hawkins cu o voce hotărâtă, pe care o
auziră toţi. Sunt de acord cu Nat Gibson, te rog să păstrezi
comanda navei noastre…
Deoarece Karl Kip schiţă un gest de refuz, Hawkins reluă:
— Cel ce a salvat bricul merită să-l conducă!… Este
datoria ta, căpitane, să-l duci la Hobart Town!
La auzul acestor vorbe, Flig Balt, negru de supărare, se
îndreptă spre Hawkins şi protestă în aceşti termeni:
— M-aţi numit căpitan al navei James Cook şi am pretenţia
să-mi păstrez funcţia până ajungem la destinaţie…
— Balt, răspunse Hawkins, a cărui hotărâre era
irevocabilă, ca armator şi proprietar al acestei nave este
căpitan cel pe care îl aleg eu… Am considerat că nu eşti la
înălţimea funcţiei conferite… De acum înainte căpitanul Kip
este stăpân la bord… stăpân după Dumnezeu…
— Îmi voi apăra drepturile în faţa autorităţii maritime din
Hobart Town… replică Flig Balt.
— Cum vei dori, răspunse armatorul.
— Am fost numit regulamentar şi…
— Destul, Flig Balt, îl întrerupse Karl Kip. Niciun cuvânt în
plus!… Treci la postul tău!… Cât despre voi, mateloţi, contez
pe devotamentul şi pe supunerea voastră!
Astfel se încheie scurtul răgaz în care a fost căpitan fostul
şef de echipaj, şi tot astfel rată ultima şansă de a pune mâna
pe bastiment. Din acea clipă, mateloţii înţeleseră că aveau un
căpitan energic, hotărât, marinar în adâncul sufletului, care
nu va accepta neîndeplinirea ordinelor sale. Hawkins nu

245
putea decât să fie fericit de hotărârea pe care tocmai o luase
în interesul navei James Cook.
Aşadar, dată fiind noua situaţie, Vin Mod, Len Cannon şi
camarazii lui se vor resemna şi vor renunţa la planurile lor?…
Nu vor încerca o ultimă lovitură de forţă, înainte de sosirea în
Tasmania?… În orice caz, vor fi supravegheaţi îndeaproape.
Plin de suspiciuni, Karl Kip va menţine cu severitate
disciplina la bordul bricului.
În timpul navigaţiei nu se întâmplă nimic deosebit în
intervalul 20–27 decembrie. Bricul se apropiase de coasta
australiană, la adăpostul căreia, el fu favorizat de o briză
uşoară. La acea dată, o observaţie optimă îl plasă în faţa
portului Sydney, puţin dincolo de paralela 34 sudică. Nava
parcurse repede o sută de mile în douăzeci şi patru de ore.
Astfel, în după-amiaza zilei de 30, se găsea la intrarea
strâmtorii Bass, care separă Tasmania de continentul
australian.
Dacă totul va decurge normal, James Cook va zări în patru
zile Hobart Town, spre marea decepţie a lui Flig Balt, a lui Vin
Mod… şi mai ales a lui Len Cannon şi a celorlalţi recruţi din
Dunedin.
Vom înţelege că supărarea şefului de echipaj şi a
complicilor lui era foarte mare. Erau dominaţi toţi de un spirit
de revoltă, şi nu de una mocnită, care vrea să acţioneze pe
neaşteptate şi în umbră. Nu! era o revoltă făţişă, pe cale să
izbucnească înaintea sosirii în port, în care ei îşi jucau ultima
carte…
Karl Kip ştia că o parte din echipaj fierbea, gata să treacă
la acţiune; dar avea certitudinea că va reuşi să iasă
învingător aşa cum învinsese furtuna în regiunile de ţărm ale
grupului Solomon.
De altfel, fără a mai vorbi de Hawkins, Nat Gibson, de
fratele lui, Karl Kip putea conta fără probleme pe trei
mateloţi, Hobbes, Wickley şi Burnes, oneşti şi devotaţi. Cât

246
despre Vin Mod, din cauza obişnuinţei lui de a-i stârni pe
alţii, apoi să se dea la fund exact la ţanc, probabil că noul
căpitan simţea în

247
Golful Sidney

248
privinţa lui o anumită nehotărâre. În schimb, lucrurile îi erau
clare în cazul lui Len Cannon, Kyle, Sexton, Bryce şi al
bucătarului Koa.
Karl Kip nu fu deci surprins când, în seara zilei de 30,
revolta izbucni la bordul lui James Cook. Împreună cu
complicii lui, Flig Balt forţă intrarea în ruf pentru a pune
mâna pe arme. Ei aveau de gând să se năpustească apoi
asupra fraţilor Kip şi, după ce s-ar fi descotorosit de ei, să-l
oblige pe Hawkins, Nat Gibson şi pe cei trei mateloţi să se
predea, să-i facă incapabili de a opune rezistenţă, şi să devină
stăpânii navei…
Karl Kip dejucă prompt această tentativă prin atitudinea
lui fermă. El se năpusti în mijlocul rebelilor, îl apucă de gât
pe Len Cannon, care tocmai se repezise asupra lui, şi îl
ameninţă cu revolverul. Un gest în plus, şi ticălosul ar fi fost
aruncat peste bord.
În acelaşi moment, Nat Gibson, Hawkins, Hobbes, Wickley
şi Burnes îi imobilizară pe ceilalţi recruţi, în vreme ce Pieter
Kip îl doborî la pământ pe Flig Balt şi îi smulse cuţitul din
mână. Lupta nu dură mai mult de un minut.
Şase oameni – desigur, Vin Mod se ţinuse prudent
deoparte – ar fi fost capabili, oare, să învingă şapte care nu
fuseseră luaţi prin surprindere?…
Karl Kip se afla în legitimă apărare. Ar fi fost îndreptăţit să-
i zboare creierii lui Flig Balt şi probabil că ar fi făcut-o, dacă
nu ar fi intervenit Hawkins. Acesta îl arestă pe şeful de
echipaj, preferând să-l predea autorităţii maritime imediat ce
bricul ar fi intrat în portul din Hobart Town.
Flig Balt fu deci trimis în fundul calei, apoi încătuşat
împreună cu alţi doi rebeli care s-au dovedit mai violenţi, Len
Cannon şi Kyle. Securitatea bricului era, aşadar, asigurată
până la încheierea călătoriei.
De altfel, călătoria urma să se termine în cel puţin şase
ore, iar Karl Kip nu ar fi avut nevoie, într-adevăr, de braţele

249
celor trei oameni arestaţi. Mai mult, aceste regiuni de ţărm
sunt foarte frecventate. Micile cabotoare navighează
permanent de-a lungul coastei orientale a Tasmaniei şi pot fi
văzute multe ambarcaţiuni în dreptul strâmtorii Bass. Deci,
dacă trebuia, puteau fi angajaţi uşor câţiva marinari, plătiţi
cu ziua, pentru a întări echipajul, în cazul în care Karl Kip ar
fi fost constrâns să facă faţă celorlaţi camarazii ai lui Len
Cannon, foarte suspecţi în majoritate, deoarece luaseră parte
la rebeliune.
În rest, Karl Kip interzisese orice contact între echipaj şi
prizonieri. Aceştia nu vor părăsi cala lui James Cook decât
atunci când vor debarca pentru a merge la închisoarea din
Hobart Town. Vor urca pe punte doar două ore, după-amiaza,
şi era interzis să li se vorbească, în privinţa hranei, le-o va
duce Jim, iar în cazul lui nu existau temeri, mai ales că era
legat sufleteşte de Hawkins şi de Nat Gibson.
Ca urmare a acestor noi măsuri, Vin Mod nu putea intra în
legătură cu Flig Balt, deşi voia cu tot dinadinsul, în scopul de
a-i face unele recomandări sau de a-i expune vreun plan
înainte de a compărea în faţa Consiliului maritim. Oricum, se
simţea supravegheat îndeaproape. La cel mai mic gest
îndoielnic, va fi arestat şi el şi, fără îndoială, intenţia lui era
să aibă libertatea de a acţiona imediat după ce va debarca în
Hobart Town.
Navigaţia continuă în condiţii excelente, cu vânt prielnic şi
mare favorabilă. Karl Kip nici măcar nu fu obligat să recurgă
la câţiva marinari în plus pentru a-şi conduce nava în port. În
concluzie, Hawkins se felicită încă o dată pentru decizia de a-l
fi înlocuit pe nepriceputul şef de echipaj cu un căpitan
destoinic precum Karl Kip.
Când bricul ajunse în dreptul capului Pillar, la
extremitatea cea mai meridională a Tasmaniei, trebui să se
navigheze cât mai aproape de direcţia vântului şi chiar contra
lui, pentru a ocoli acest punct mai întâi, şi apoi, mai la vest,

250
Capul Raoul. Bricul avu nevoie doar de douăzeci şi patru de
ore pentru a atinge Storm Bay, scobit atât de adânc în
litoralul tasmanian.
Configuraţia uscatului modifică adesea sensul curenţilor
atmosferici. Astfel, James Cook fu întâmpinat la intrarea în
Storm Bay de o briză destul de răcoroasă dinspre sud-est.
El navigă cu toate pânzele în timp ce traversă golful de la
sud la nord, ajunse la gurile de vărsare ale râului Derwent,
apoi, la 2 ianuarie, către ora trei după-amiaza, aruncă ancora
în portul din Hobart Town.

251
PARTEA II

252
 Capitolul I
Hobart Town

Descoperită în 1642 de olandezul Abel Tasman, udată de

sângele francezului Manon în 1772, vizitată de Cook în 1784
şi de Entrecasteaux în 1793, Tasmania fu, în sfârşit,
recunoscută ca o insulă de către Bass, chirurg al coloniei
australiene. Ea purtă iniţial numele Terre de Van Diemen, în
onoarea guvernatorului Bataviei, capitala domeniului colonial
al Ţărilor de Jos în această parte a Extremului Orient.
În 1804, Tasmania trecu sub dominaţia Marii Britanii, la
vremea în care emigranţii englezi fondară Hobart Town,
capitala ei.
După ce aparţinuse teritoriului politic al Noii Galii de Sud,
una dintre provinciile Australiei meridionale, separată doar
de cinci sute de mile de Strâmtoarea Bass, Terre de Van
Diemen s-a desprins definitiv de teritoriul în cauză. De
atunci, şi-a păstrat autonomia, dar fiind tot sub tutela
Coroanei, la fel ca majoritatea posesiunilor britanice de peste
mări.
Este o insulă aproape triunghiulară, străbătută de a
patruzeci şi treia paralelă sudică şi de al o sută patruzeci şi
şaptelea meridian la est de Greenwich. Are o suprafaţă mare,
cu un sol fertil, aici găsindu-se din abundenţă toate culturile
specifice zonei temperate. Divizată în nouă districte, insula
are două oraşe principale, Hobart Town şi Lawncestown,
odinioară Port Dalrympe. Unul pe coasta septentrională,
celălalt pe cea meridională, legate printr-un drum superb,
construit de deţinuţii australieni.
Aceşti deportaţi deveniră, într-adevăr, primii locuitori ai
Tasmaniei, unde fură înfiinţate mai multe penitenciare, cum
este cel din Port Arthur. La vremea relatării noastre, prin

253
geniul colonizator al Angliei, era un ţinut de oameni liberi,
unde civilizaţia şi-a implantat rădăcini adânci, într-un
pământ odinioară sălbatic.
În rest, populaţia indigenă a dispărut cu desăvârşire. Prin
1884, ca o curiozitate etnologică, mai trăia încă ultima
tasmaniană, o bătrână. Din aceşti negri sălbatici, aflaţi pe cea
mai joasă scară socială, nu mai există nici măcar un singur
reprezentant şi, fără îndoială, aceeaşi soartă îi aşteaptă şi pe
fraţii lor din Australia, aflată sub tutela nemiloasei Marii
Britanii.
Hobart Town este construit la nouă mile de estuarul râului
Derwent, în capătul golfuleţului Sullivan Cove. Amenajate
riguros – poate prea riguros –, după exemplul oraşelor
americane, toate străzile se întretaie în unghiuri drepte; dar
împrejurimile lui sunt extrem de pitoreşti, cu văi adânci,
păduri dese, dominate de munţi înalţi. De altfel, extrordinara
dantelare a litoralului din jurul Storm Bay, multiplele franjuri
ale Cookville Island, capricioasele crestături ale Peninsulei
Tasmania denotă violenţa forţelor telurice în timpul perioadei
plutoniene a formării scoarţei terestre din aceste zone.

254
 Portul Hobart Town
Portul din Hobart Town este cât se poate de bine adăpostit
împotriva vânturilor din larg. Apa este adâncă, ancorarea este
sigură în plină radă. Este protejat de o jetelă 98 lungă, ce taie
hula ca un sparge-val, şi James Cook îşi ocupă aici locul
obişnuit, în faţa agenţiei Hawkins.
Portul Hobart Town, oraş eminamente comercial, numără
între douăzeci şi cinci şi douăzeci şi şase de mii de locuitori,
armatori, negustori, agenţi maritimi, şi toţi se cunosc între ei.
Iar cum interesul pentru studiile ştiinţifice, artistice şi literare
s-a dezvoltat în acest oraş foarte animat, cum să nu ocupe
primul loc comerţul? Teritoriul tasmanian este foarte fertil,
pădurile cu numeroase esenţe de copaci fiind aici, putem
spune aşa, inepuizabile. Cât despre producţiile solului, la o
latitudine asemănătoare Spaniei în emisfera septentrională,
ele sunt axate pe cereale, cafea, ceai, zahăr, tutun, in,
98
jetelă – dig construit la intrarea într-un port maritim sau la gura
unui fluviu care se varsă într-o mare fără maree, pentru a evita
înnisiparea sau în scopul uşurării transportul aluviunilor.
255
bumbac, vin, bere. Creşterea vitelor este răspândită în toate
regiunile insulei, iar prin belşugul fructelor se poate afirma
fără tăgadă că Tasmania poate fi singurul producător de
conserve pentru restul lumii.
Hawkins deţinea o poziţie destul de onorabilă în afacerile
comerciale, după cum se ştie. Firma lui, în cadrul căreia
Gibson activase ca asociat şi căpitan de mare cabotaj, se
bucura de stima şi de simpatia publică. Nenorocirea care
tocmai se abătuse asupra armatorului avea să aibă deci un
dureros ecou. Şi, chiar înainte ca James Cook să-şi lege
parâmele de ţărm, tot oraşul ştia deja că se întâmplase o
catastrofă la bord.
Totuşi, imediat ce bricul fu semnalat, la intrarea în
golfuleţul Sullivan Cove, unul dintre angajaţii agenţiei o
înştiinţă pe doamna Hawkins. Însoţită de prietena ei, doamna
Gibson, soţia lui Hawkins se grăbi să ajungă în port.

256
257
 Amândouă voiau să fie acolo atunci când James Cook va
acosta la chei.
Dar, deja, câteva persoane aveau motiv să regrete acest
lucru, într-adevăr, nu se puteau înşela, pavilionul britanic, în
loc să fie înălţat în vârful cornului, flutura la mijlocul fungii,
în bernă.
Mai mulţi marinari, aflaţi pe jetelă, schimbau următoarele
cuvinte:
— S-a întâmplat o nenorocire!…
— Vreun matelot, care a murit în timpul călătoriei…
— Cu siguranţa că a survenit un deces în largul mării!…
— Să nu fie cumva căpitanul!
— James Cook avea pasageri la bord?…
— Da… după cum se spune, s-au îmbarcat Hawkins şi Nat
Gibson.
— Se înalţă, oare, pavilionul în bernă doar pentru un om
din echipaj?…
— Tot ce este posibil!
Doamna Hawkins şi doamna Gibson nu erau familiarizate
cu regulile marinăreşti, pentru a-şi da seama ce anume îi
uimea pe oamenii din port. De altfel, ei se fereau să le atragă
atenţia asupra acestui fapt. Le-ar fi îngrijorat, poate, fără
motiv.
Dar, atunci când bricul acostă la chei, iar doamna Gibson
nu-l recunoscu pe soţul ei în căpitanul care comanda
manevra, când nu-şi văzu fiul venind s-o strângă în braţe,
când îl zări, în sfârşit, la pupa, cu chipul abătut, abia
îndrăznind să o privească, iar în apropierea lui îl văzu pe
Hawkins, cuprins de durere, strigă:
— Harry!… Unde este Harry?…
O clipă după aceea, Nat Gibson era lângă ea, strângând-o
la piept, sufocând-o cu sărutări, înecat de lacrimi. Şi atunci
ea înţelese teribila nenorocire, şopti câteva cuvinte şi ar fi
căzut dacă n-ar fi prins-o în braţe Hawkins.

258
 — Este mort!… spuse el.
— Mort?… repetă doamna Hawkins, îngrozită.
— Mort… asasinat!
Se aduse o trăsură, în care o urcară pe doamna Gibson,
leşinată, lângă care luă loc doamna Hawkins, iar în faţa lor se
aşezară Hawkins şi Nat Gibson. Apoi trăsura, ocolind portul,
se îndreptă spre casa unde revenea fiul şi în care tatăl nu va
mai intra niciodată. Nefericita văduvă fu transportată în
camera ei, fără să-şi fi recăpătat cunoştinţa. Abia după mai
mult de o oră putu plânge alături de fiul ei.
Vestea funestă înconjură în curând întreg oraşul.
Consternarea fu profundă, atât de mare era simpatia pentru
onesta familie Gibson. Şi apoi, ce poate fi mai întristător
decât revenirea în portul de bază a unui bastiment fără
căpitanul lui la comandă?…
Înainte de a pleca, armatorul i-a cerut lui Karl Kip să-şi
exercite în continuare funcţia în timpul descărcării şi până la
dezafectarea bricului. Operaţia nu va dura decât două zile, iar
cei doi fraţi puteau rămâne la bord. Însă acest lucru nu
constituia o piedică să caute o navă cu destinaţia Europa, iar
Hawkins îi va ţine la curent cu plecările maritime.
Karl şi Pieter acceptară bucuroşi propunerea armatorului,
care, chiar de a doua zi, îi va pune în legătură cu agenţia lui
comercială.
Prima grijă a lui Karl Kip fu să ceară de a fi înştiinţat
ofiţerul din port, pentru a lua măsuri în privinţa lui Flig Balt
şi a complicilor lui.
Ofiţerul nu întârzie să apară şi, aflând că a avut loc o
revoltă la bordul bricului în împrejurările pe care le
cunoaştem, întrebă:
— Şeful de echipaj este încătuşat?…
— Da, împreună cu doi mateloţi recrutaţi la Dunedin,
răspunse Karl Kip.

259
260
261
262
— Iar restul oamenilor?…

263
 — Cu excepţia a trei sau patru, pe care-i voi debarca, pot
conta pe ei.
— Bine, domnule, spuse ofiţerul, vă voi trimite câţiva
agenţi de poliţie, iar rebelii vor fi duşi la închisoarea portului.
Un sfert de oră mai târziu, sosiră mai mulţi poliţişti, care
se postară la pupa, în apropierea capacului bocaportului 99.
Flig Balt, Len Cannon şi Kyle fură atunci scoşi din cală şi
conduşi pe punte.
Şeful de echipaj, cu maxilarele încleştate de furie, fără să
pronunţe un singur cuvânt, se mulţumi să-i arunce lui Karl
Kip o privire plină de ură şi de răzbunare. Mai direct şi mai
agresiv, Len Cannon îl ameninţă cu pumnul şi îl salută cu un
potop de injurii, astfel încât agenţii de poliţie fură nevoiţi să-l
lege.
În acest timp, Vin Mod, ascuns în spatele cabestanului, se
aplecă până la urechea lui Flig Balt şi îi şopti, având grijă
însă să nu-l audă nimeni:
— Încă nu s-a sfârşit totul… Fă aşa cum am convenit
amândoi… Vor găsi actele şi banii…
Evident, Vin Mod, în pofida precauţiilor luate după
încarcerarea şefului de echipaj, reuşi să comunice cu el.
Puseră la cale un plan, pe care Flig Balt îl acceptă. Astfel, la
cele câteva vorbe şoptite de complicele lui, el răspunse cu un
gest afirmativ.
Pe când agenţii de poliţie se pregăteau să-i ducă pe cei trei
prizonieri, se auziră nişte murmure de nemulţumire în grupul
compus din Sexton, Bryce şi bucătarul Koa. Dar aceste
murmure fură imediat reprimate şi fu cât pe-aci ca primii doi
să fie trimişi de Karl Kip lângă complicii lor.
O clipă după aceea, Flig Balt, Len Cannon şi Kyle
debarcară pe chei şi, urmaţi de o mulţime zgomotoasă, fură
conduşi spre închisoarea portului, unde vor rămâne până în

99
bocaport – deschizătură pe punte, prin care se încarcă mărfurile
în navă.
264
ziua în care vor compărea în faţa Consiliului maritim.
În rest, aproape imediat după plecarea lor, Karl Kip ceru să
fie chemaţi Vin Mod, Sexton, Bryce şi bucătarul. Apoi, fără
prea multe explicaţii, îi concedie şi le interzise să mai urce la
bord, indiferent sub ce pretext. Puteau merge la birourile
agenţiei lui Hawkins, unde li se vor achita drepturile băneşti
cuvenite.
Vin Mod se aştepta la măsura aceasta şi, fără îndoială, îi
convenea. El coborî în cabina echipajului şi apoi reveni pe
punte cu sacul său. Cât despre Sexton şi Bryce, ne putem
reaminti în ce împrejurări se îmbarcaseră la Dunedin ca să
scape de poliţie după incidentele petrecute în taverna Three
Magpies, prin urmare tot echipamentul pe care-l aveau era
compus doar din ceea ce era pe ei.
— Veniţi! le spuse Vin Mod.
Cei doi îl urmară pe matelot, care-i duse mai întâi la
birourile armatorului, apoi la un proprietar care închiria
camere, cunoscut de-al lui, unde se cazară toţi trei.
Rămas cu Hobbes, Wickley, Burnes şi Jim, Karl Kip nu
avea de ce să se mai teamă. Aceşti oameni de treabă erau
suficienţi pentru serviciul la bord. Pe urmă, odată descărcată
marfa, James Cook va fi dezafectat.
Nu am putea descrie exact ce s-a întâmplat în noaptea
petrecută de Nat Gibson lângă mama lui. Doamna Hawkins
nu a vrut să o părăsească pe biata femeie, şi cine ar fi putut
să aibă grijă de ea cu mai mult devotament, cine ar fi putut
să o consoleze cu mai multă prietenie!… A trebuit să i se
spună în ce împrejurări murise ghinionistul căpitan, fără să
se fi dat de urma asasinilor… A trebuit să i se indice în ce colţ
de cimitir din Kewara se odihnea soţul ei… În sfârşit, a
trebuit să i se arate fotografia pe care i-o făcuse Hawkins
defunctului… Ea insistă să o vadă, şi cum putea fi refuzată!…
Şi atunci când văzu imaginea credinciosului căpitan, cu rana
din dreptul inimii făcută de lama pumnalului, cu ochii lui

265
larg deschişi, ce păreau să o privească fix, făcu o criză şi a
fost nevoie să fie supravegheată pe durata interminabilei
nopţi!…
A doua zi, fu chemat un doctor, ale cărui îngrijiri o liniştiră
puţin pe doamna Gibson. Dar ce viaţă o aştepta în mijlocul
atâtor tristeţi copleşitoare din casă!
Se scurseră câteva zile. Sub conducerea lui Karl Kip, se
încheiară operaţiile de descărcare a încărcăturii bricului. Cele
trei sute de tone de nuci de cocos şi lăzile cu sidef erau
depuse în depozitele agenţiei. Apoi, mateloţii se ocupară cu
dezafectarea navei, cu scoaterea vergilor, cu desfacerea
fungilor şi cu alte manevre obişnuite, trecând la curăţarea
calei, a cabinei echipajului, a rufului şi a punţii. James Cook
nu avea să iasă în larg înainte de trei luni. Apoi, după ce
echipajul îşi încasă plata, bricul fu dus în capătul portului,
unde rămase sub supravegherea unui gardian.
Fraţii Kip trebuiră să-şi găsească o locuinţă pe uscat. E de
prisos să mai spunem că ţineau, zilnic, legătura cu
armatorul. Nu de puţine ori luaseră masa la el acasă.
Împărtăşind în privinţa lor aceleaşi sentimente ca ale soţului
ei, doamna Hawkins nu înceta să-şi manifeste simpatia faţă
de ei.
În schimb, doamna Gibson nu primea pe nimeni. O dată
sau de două ori totuşi, ea făcu o excepţie în cazul celor doi
fraţi olandezi, care, respectându-i durerea, păstrară faţă de
ea o atitudine foarte rezervată. Cât despre Nat Gibson, el
merse deseori la bord şi se arătă la fel de mulţumit ca
Hawkins.
La 7 ianuarie, înainte ca Pieter şi Karl Kip să părăsească
bastimentul, armatorul avu o discuţie cu ei referitoare la
situaţia lor, aşa că nu e de mirare că le făcu următoarea
propunere:
— Domnule Karl, spuse el, nu am decât cuvinte de laudă
la adresa devotamentului şi a zelului de care ai dat dovadă în

266
tristele împrejurări în care s-a aflat nava noastră… Îţi
datorăm salvarea ei şi a echipajului… Fără tine, ar fi pierit,
poate, în timpul acelei furtuni în Marea de Coral…
— Sunt fericit, domnule Hawkins, că am putut să vă fiu de
folos…
— Şi îţi sunt recunoscător pentru asta, reluă armatorul.
Dacă James Cook ar fi pornit în cursă curând, ţi-aş fi oferit
din nou comanda…
— Sunteţi prea bun, domnule Hawkins, şi mă simt chiar
onorat de propunerea dumneavoastră… Bineînţeles, n-aş fi
ezitat să accept, însă unele afaceri presante şi grave ne
obligă, pe mine şi pe fratele meu, să nu revenim curând…
— Într-adevăr, domnule Hawkins, adăugă Pieter Kip, şi
trebuie să căutăm un bastiment cu destinaţia Europa…
— Înţeleg, domnilor, declară Hawkins, mă despart cu o
mare tristeţe de voi… şi probabil că nu o să ne mai revedem…
— Cine ştie, domnule Hawkins?… zise Karl Kip. Odată
reglate afacerile din Groning, unde prezenţa noastră este
indispensabilă, de ce nu am stabili apoi raporturi comerciale
între firmele noastre?…
— Chiar îmi doresc asta, afirmă armatorul, şi aş fi fericit
să se întâmple întocmai…
— La fel şi noi, preciză Karl Kip. Cât despre mine,
intenţionez să mă îmbarc la bordul unei nave, după ce va fi
încheiată lichidarea la Groning, şi este posibil să revin la
Hobart Town.
— Unde vei fi primit ca prieten, îl asigură Hawkins cu
tonul cel mai cordial. Este de la sine înţeles că uşa casei mele
îţi va fi totdeauna deschisă… Ai pierdut tot în naufragiul
Wilhelminei şi tot ce vei avea nevoie la Hobart Town… Ne vom
înţelege mai târziu, nu-i aşa?
— Vă mulţumim pentru bunăvoinţa dumneavoastră,
domnule Hawkins, răspunse Karl Kip. Şi sper că nu vom mai
fi nevoiţi să ne folosim de ea… probabil că voi găsi un post de

267
secund pe o navă ce ne va duce în Europa, iar din leafa
primită voi putea plăti şi călătoria fratelui meu…
— Fie, domnule Karl Kip; dar dacă nu vei găsi un post
vacant de secund, aminteşte-ţi că sunt oricând la dispoziţia
voastră.
Cei doi fraţi răspunseră printr-o strângere puternică de
mână.
— În orice caz, continuă armatorul, onorariul de căpitan îţi
va fi achitat, domnule Karl Kip, pentru ultima parte a
călătoriei lui James Cook, şi nu accept niciun refuz în privinţa
aceasta…
— Cum doriţi, domnule Hawkins, răspunse Karl Kip; dar
nu putem uita cum ne-aţi primit la bord… V-aţi purtat cu
atâta omenie cu doi bieţi naufragiaţi şi, orice s-ar întâmpla,
vă vom fi veşnic recunoscători.
Pe urmă, Hawkins promise că îi va ajuta la rândul lui pe
cei doi fraţi să-şi găsească o navă. Îi va ţine la curent cu
plecările, va încerca să obţină un post de secund pentru Karl
Kip, fapt ce le-ar permite să revină în Europa fără să recurgă
la ajutorul nimănui, deoarece aceasta era dorinţa lor.
Apoi, armatorul şi fraţii Kip se despărţiră după ce făcură
schimb cu cele mai afectuoase asigurări de prietenie.
Karl şi Pieter Kip merseră să caute un hotel modest, unde
vor locui până la plecarea din Hobart Town. Aceasta fu
pentru ei o ocazie binevenită pentru a vizita oraşul în care
hazardul nu-l adusese niciodată pe fratele cel mare, în timpul
călătoriilor lui de cursă lungă.
Nu este de mirare că turiştii au ce să admire în capitala
Tasmaniei, ea fiind unul dintre cele mai frumoase oraşe ale
Australiei britanice. Străzile sunt largi, aerisite, bine
întreţinute, cu spaţii verzi şi umbroase, cu case mici, dar
dispuse agreabil. Scuarurile nu lipsesc, şi în plus te poţi
plimba printr-un parc magnific, având o suprafaţă de patru
sute de hectare, dominat la vest de muntele Wellington, ale

268
cărui vârfuri acoperite cu zăpadă se pierd între nori.
În timpul acestor plimbări, Karl şi Pieter întâlniră destul de
des mateloţi de pe James Cook, printre alţii pe Vin Mod şi
Bryce. Aceştia din urmă voiau, oare, să se îmbarce pe o navă
sau preferau să rămână o vreme pe uscat?… În orice caz, se
părea, într-adevăr, că cei doi nu prea doreau plimbări de unul
singur, întrucât erau văzuţi mereu împreună, străbătând
oraşul. Însă ceea ce nu-şi dăduseră seama Karl şi Pieter Kip
era faptul că Vin Mod şi Bryce îi urmăriseră îndeaproape pe
când olandezii îşi căutau o locuinţă.
Fraţii Kip nu s-ar mai fi îndoit de nimic în privinţa
interesului pe care-l acordau acestei chestiuni cei doi
mateloţi, dacă l-ar fi auzit pe unul dintre ei repetându-i de
câteva ori celuilalt:
— Nu mai isprăvesc odată cu căutatul!… Se vede că sunt
foarte exigenţi în alegerea unui hotel!…
— Şi totuşi, au buzunarele goale, sau aproape… observă
Bryce.
— Cel puţin dacă animalul acela de armator – să-l ia
dracu! – nu a avut grijă să le umple…
— Sau dacă nu s-a oferit cumva să-i găzduiasacă!… reluă
Bryce.
— Nu, la naiba, nu!… strigă Vin Mod. Le-aş plăti mai
degrabă eu, nu contează unde, o cameră pentru doi şilingi pe
zi!
Aceste vorbe, schimbate între Vin Mod şi Bryce, dovedeau
două lucruri: mai întâi, ei erau preocupaţi să ştie sigur unde
vor locui fraţii Kip, după dezafectarea bricului, iar apoi, de
următorul aspect: dacă domnul Hawkins se oferea să-i
găzduiască în casa lui, atunci, planul lor ar fi fost compromis.
Care plan?… Evident, o lovitură pe care o pregăteau
împotriva lui Karl şi a lui Pieter Kip, şi conta foarte mult
pentru cei doi ticăloşi să poată pătrunde în locuinţa lor…
Or, ceea ce părea uşor, dacă ar fi locuit într-un hotel, nu

269
era, de fel, lesne dacă urmau să fie găzduiţi de Hawkins până
la plecarea lor.
Tocmai de aceea îi spionau pe cei doi fraţi, fără să fie
îngrijoraţi că puteau fi văzuţi. De altfel, începând cu 8
ianuarie, ei aveau de ce să fie satisfăcuţi.
În dimineaţa zilei respective, matelotul Burnes, cărând
cufărul salvat de pe epava Wilhelminei, conţinând tot ce
aveau olandezii, îi însoţi pe una dintre străzile vecine cu
portul. Acolo aleseseră ei, şi nu într-un hotel, ci într-un han
în aparenţă medest, o cameră la primul etaj.
Vin Mod se asigură de asta câteva clipe mai târziu şi,
imediat ce ajunse la Bryce, care-l aştepta pe chei, îi spuse:
— Strada Fleet, hanul Great Old Man100… Sunt ai noştri!

100
Great Old Man – Marele Bătrân. (eng.)
270
 Capitolul II
Proiecte de viitor

Catastrofa care tocmai lovise atât de crud familia Gibson

putea avea ca rezultat, mai întâi, modificarea planurilor lui
Hawkins.
După cum ştim, armatorul, dornic să-şi extindă afacerile,
se dusese în Noua Zelandă, în scopul de a înfiinţa o agenţie
împreună cu Balfour, unul dintre onorabilii comercianţi din
Wellington. Însoţindu-l în această călătorie, Nat Gibson urma
să fie mai târziu asociatul lui Balfour. La o dată ulterioară,
nu prea îndepărtată, raporturile comerciale vor fi stabilite în
special cu Arhipelagul Bismarck. Consultat în timpul escalei
lui James Cook la Tombara, Zieger nu voia decât să intre în
contact cu noua agenţie, căreia avea să-i asigure un flux
serios de afaceri. Una dintre navele firmei Hawkins urma să
facă un trafic intens de coastă între Wellington şi Port
Praslin.
Mai ştim, de asemenea, că Gibson îi întâlni la Wellington
pe Hawkins şi pe fiul său pentru a-i readuce la Hobart Town,
după ce în prealabil va fi preluat marfă din insulele
Arhipelagului Bismarck. Abia la revenirea lui în Tasmania
avea să înceapă Nat Gibson să lucreze efectiv pe noul post în
capitala Noii Zeelande.
Întrucât Gibson murise în împrejurările pe care le
cunoaştem, nu mai era vorba să se dea curs proiectelor lui.
Doamna Gibson nu putea accepta ideea de a se separa de fiul
ei, iar el n-ar fi fost de acord să-şi abandoneze mama, singură
în această casă unde văduvia tocmai crease un gol atât de
mare. Toată prietenia, tot devotamentul domnului şi doamnei
Hawkins nu îi erau de ajuns doamnei Gibson. Trebuia ca fiul
ei să rămână lângă ea, să o îngrijească. Armatorul fu primul

271
care o înţelese. Va cădea de acord cu Balfour, îi va găsi un alt
asociat, iar Nat Gibson îl va ajuta la agenţia lui din Hobart
Town.
— Nat, îi spuse el, te-am considerat întotdeauna ca pe
copilul meu, însă acum vreau să fii mai mult decât atât!…
Nu… nu-l voi uita niciodată pe nefericitul meu prieten…
— Tatăl meu… bietul meu tată!… murmură tânărul. Şi nici
măcar nu-i ştim pe cei care l-au ucis!…
În durerea lui, printre lacrimile ce-i şiroiau pe obraji, se
citea o sete de răzbunare, pe care nu şi-o putea stăpâni.
— Ticăloşii! adăugă el, vom afla totuşi într-o zi cine sunt…
şi acest asasinat abominabil va fi răzbunat!…
— Să aşteptăm viitorul curier din Port Praslin, răspunse
Hawkins. Probabil că ancheta lui Hamburg şi a lui Zieger ne
va furniza câteva rezultate preţioase! Poate că au găsit noi
indicii!… Nu, nu cred că va rămâne nepedepsită această
crimă…
— Şi dacă vor fi găsiţi ucigaşii, strigă Nat Gibson, voi
merge acolo… da! mă voi duce!… şi…
Nu-şi putu încheie fraza, deoarece vocea îi tremura de
furie.
Cu toate acestea, înainte de a fi judecat acest atentat, dacă
urma să fie, un alt proces avea să se deruleze în faţa
Consiliului maritim, cel al revoltei de pe James Cook.
În calitatea lui de căpitan al bricului, Karl Kip îşi depusese
raportul în mâinile autortăţilor. Lui Flig Balt, ca şef, iar lui
Len Cannon, complice, li se aduseseră nişte acuzaţii foarte
grave, deoarece legile engleze sunt foarte dure în asemenea
cazuri, referitoare la disciplina la bordul bastimentelor de
comerţ.
Din ziua în care au fost încarceraţi, deţinuţii nu au avut
niciun contact cu camarazii lor. Sexton, Kyle şi Bryce nu
figurau în calitate de martori în cadrul procesului. Raportul
nu menţiona responsabilitatea lor în tentativa de revoltă, atât

272
de repede reprimată, prin spiritul energic al noului căpitan.
Ar fi putut fi posibil să nu se mai afle la Hobart Town atunci
când cazul va compărea în faţa Consiliului, în eventualitatea
în care s-ar fi îmbarcat pe o navă, lucru care, fără îndoială,
le-ar fi convenit mai mult.
În ceea ce-l priveşte pe Vin Mod, care, de fapt, fusese capul
revoltei, acest personaj viclean, ce exercita o influenţă nefastă
asupra şefului de echipaj, lucrurile stăteau cu totul altfel. El
nu încerca să scape cu fuga de consecinţele actelor lui, care
urmau să fie dovedite în timpul derulării anchetei. Desigur,
Flig Balt era posibil să nu vorbească, dar cine poate şti că,
dacă avea să fie luat la întrebări şi văzându-se pierdut, nu va
dezvălui complicitatea lui Vin Mod?… Şi, de altfel, nu erau ei
legaţi unul de altul în lanţuri, ca doi ocnaşi condamnaţi la
galere, prin sângele vărsat, sângele nefericitului Harry
Gibson?…
Astfel, temându-se de slăbiciunea şefului de echipaj, Vin
Mod avea tot interesul să-l scoată basma curată, şi probabil
că avea şi mijloacele necesare la îndemână. Foarte inteligent,
cu o imaginaţie bogată, ştia că Flig Balt conta pe el. Dacă
reuşea să abată în altă parte braţul justiţiei în afacerea
James Cook, niciunul, nici celălalt nu mai aveau de ce să se
teamă!… Cine ar fi bănuit că ei fuseseră autorii asasinatului
comis în regiunile îndepărtate ale Noii Irlande?… Aşteptând
deznodământul evenimentelor, Vin Mod putea rămâne la
Hobart Town în deplină siguranţă, şi chiar nu avea niciun
motiv de îngrijorare legat de traiul zilnic, întrucât avea banii
furaţi de la căpitanul Gibson.
În sfârşit, vulpoiul acesta bătrân trebuie să fi făcut deja o
înţelegere cu Flig Balt, un plan pe care va încerca să-l pună
în aplicare, deoarece se bucura de o libertate deplină. Dar, în
lipsa oricăror căi de comunicare cu şeful de echipaj, el îşi
spunea, rumegându-şi ideea, studiindu-şi în detaliu planul,
astfel încât să nu lase nimic la voia întâmplării:

273
 — Oare a înţeles exact ce am de gând?… Este simplu
totuşi!… Acest fapt ar explica revolta, l-ar făcea nevinovat!…
Ah! Dacă aş fi fost eu în locul lui!… Este adevărat, n-aş mai fi
fost unde sunt acum, şi trebuie să fiu aici!… Din nefericire,
nu este un om care să piceapă totul dintr-o vorbă!… Trebuie
să-i bagi cu pâlnia lucrurile în cap!… Să vedem… nu ar fi
vreo posibilitate de a băga pe cineva la el în celulă… eu… sau
altul… Kyle, Sexton, şi să-i spună: „S-a aranjat!” Dar trebuie
acţionat acum, neapărat, şi doar cu o zi înainte de prima
audiere în faţa Consiliului… Fraţii Kip şi-ar da seama imediat
dacă vom acţiona mai devreme… În sfârşit, mă voi gândi la
asta… înainte de toate, important este să-l scoatem de
acolo… şi ne vom răzbuna pe acest căpitan blestemat de
ocazie… De exemplu, să-l văd dansând un „pas de deux 101”
alături de fratele lui, atârnaţi amândoi în ştreang!…
Şi, în timp ce Vin Mod se gândea la toate acestea, faţa i se
albea, ochii îi erau injectaţi de sânge şi întreaga lui fizionomie
denota o ură necruţătoare.
Se înţelege deci că Vin Mod punea la cale o intrigă sumbră
împotriva fraţilor Kip. Or, ţinând seama de anumite fapte, nu
exista nicio îndoială că asasinatul din Kerawara fusese comis
special, tocmai pentru a fi implicaţi. Ca atare, după sosirea
bricului în portul din Hobart Town şi debarcarea olandezilor,
Vin Mod se arătase preocupat în special de ce urmau să facă
ei. Ştia că doreau să părăsească în cel mai scurt timp posibil
Hobart Town pentru a reveni în Europa. Şi mai ştia că
trebuia să găsească o navă gata de plecare şi, cel puţin în
cazul în care nu s-ar fi ivit o şansă specială, ocaziile de acest
gen nu se ivesc de la o zi la alta.
De altfel, ce nu ştia Vin Mod era faptul că fratele mai mare,
Karl Kip, căuta un post de ofiţer secund, cu ajutorul lui
Hawkins. Or, asta constituia un motiv de întârziere şi, cu

pas de deux – prima parte lentă, executată de doi solişti, într-un

101

balet clasic.
274
siguranţă, cei doi fraţi nu ar fi ieşit în larg înaintea primelor
audieri ale Consiliului maritim referitoare la revolta de la
bordul lui James Cook, ceea ce ar fi compromis planurile lui
Vin Mod.

275
276
 Şi apoi, prezenţa lui Karl Kip nu era necesară în cadrul
dezbaterilor pocesului?… Nu era evident că urmau să fie
audiaţi fratele lui, Hawkins, Nat Gibson şi mateloţii bricului?
Dar depoziţia căpitanului nu ar fi fost, oare, cea mai
importantă? Şi cum să nu apară el în faţa Consiliului în
calitate de martor principal?…
În plus, Vin Mod avea de gând să nu-i piardă din vedere pe
cei doi fraţi în timpul şederii lor la Hobart Town. Imediat ce
văzu că aleseseră o cameră la hanul Great Old Man, de pe
strada Fleet, după ce s-a deghizat, ca să nu fie recunoscut,
cu o barbă falsă, el reţinu în acelaşi han o cameră, se înscrise
sub un nume fals, Ned Pat, şi plăti în avans pentru
cincisprezece zile. Pe urmă, îşi declară numele lui adevărat,
Vin Mod, la hanul Fresh Fishs, unde trăseseră Sexton, Kyle şi
Bryce, într-un alt cartier al portului. Ieşea dimineaţa
devreme, se întorcea la ore târzii, nu lua niciodată masa
acolo. Şi făcea astfel pentru ca fraţii Kip să nu fie la curent cu
matrapazlâcurile lui. De fapt,
măsurile acestea de prevedere se dovediră bune, deoarece nu
se întâlniră niciodată şi, oricum, cei doi fraţi nu l-ar fi
recunoscut sub acea deghizare.
Vin Mod avusese grijă să ceară o cameră învecinată cu
aceea pe care o ocupau olandezii la Great Old Man, în care
putea intra uşor prin ferestrele ce dădeau într-un balcon
comun. Putea chiar să audă ce vorbeau Karl şi Pieter Kip,
când, la lăsarea nopţii, se strecura în balcon. Fără a bănui că
sunt spionaţi, aceştia nu discutau decât despre afaceri
personale şi deloc compromiţătoare, şi nici măcar nu
încercau, din motive de siguranţă, să vorbească în şoaptă. Cel
mai adesea, din cauza căldurii excesive, fereastra era
deschisă în spatele jaluzelelor de la balcon.
Şi iată ce a auzit Mod în seara de 13, având grijă să nu fie
zărit. Întunericul era dens, camera luminată doar de lumina
difuză a unei lămpi cu petrol. Vin Mod putea nu numai să

277
audă, dar şi să privească în cameră. Odaia era mobilată
modest: două paturi, un dulap grosolan, o masă în mijloc, o
servantă, trei scaune din lemn. În şemineu se afla un grătar
cu urme de cenuşă veche.
Pe un scaun era aşezat cufărul luat de pe epava
Wilhelminei, conţinând tot ce mai aveau cei doi fraţi: ceea ce
le rămăseseră în urma naufragiului, ce îşi procuraseră la
Hobart Town, lenjerie şi alte obiecte cumpărate cu banii
primiţi de la agenţia lui Hawkins. Câteva haine, achiziţionate
în aceleaşi condiţii, atârnau pe un umeraş la dreapta uşii de
la intrare, care se deschidea spre un culoar comun mai
multor camere, între altele şi cea ocupată de Vin Mod.
Aşezat în faţa mesei, Pieter Kip răsfoia diferite documente
referitoare la agenţia din Amboine, când fratele lui intră şi
strigă cu o voce satisfăcută:
— Am reuşit, Pieter… am reuşit!… Întoarecerea noastră
este acum asigurată!…
Pieter Kip înţelese că fratele lui se referea la anumite
demersuri întreprinse în ultimele zile, în vederea obţinerii
postului de ofiţer secund pe una dintre navele olandeze, care
se pregătea să plece curând din Hobart Town cu destinaţia
Europa. El apucă mâinile lui Karl, le strânse afectuos şi
spuse:
— Prin urmare, agenţia Arnemniden te acceptă ca secund
la bordul lui Skydnam?…
— Da, Pieter, şi asta datorită recomandărilor lui Hawkins…
— Ce om minunat, căruia îi suntem atât de îndatoraţi…
— Şi care mi-a fost de un mare ajutor! declară Karl Kip.
— Da!… putem conta pe el în toate împrejurările, dragul
meu Karl!… Dacă îţi este recunoscător pentru felul în care te-
ai comportat la bordul lui James Cook, cu atât mai mult îi
suntem noi, pentru tot ceea ce a făcut până acum?… Ai văzut
cum am fost primiţi de familia lui, dar şi de cea a lui Gibson,
în pofida teribilei nenorociri care a lovit-o…

278
 — Bietul căpitan! exclamă Karl Kip, de ce a fost nevoie să-l
înlocuiesc… Hawkins nu se poate obişnui cu gândul că
nefericitul lui prieten a murit!… Ah! Dacă ar fi găsiţi şi
spânzuraţi aceşti ticăloşi de asasini…
— Vor fi descoperiţi, până la urmă, ai să vezi, răspunse
Pieter Kip.
La aceste vorbe care i se părură, fără îndoială, prea sigure,
Vin Mod se mulţumi să ridice din umeri, murmurând:
— Da… vor fi pedepsiţi… şi mai devreme decât ţi-ai putea
imagina, Karl Kip!
Apoi, Pieter Kip continuă:
— Ai fost prezentat căpitanului navei Skydnam…
— Chiar în seara aceasta, Pieter, şi nu pot decât să fiu
încântat de el. Este un olandez din Amsterdam… Mi s-a părut
un om cu care mă voi înţelege bine. Fiind la curent cu ceea ce
s-a întâmplat la bordul lui James Cook, ştie cum mi-am
îndeplinit funcţia de căpitan, atunci când i s-a luat comanda
lui Flig Balt…
— Nu este de ajuns, Karl, şeful de echipaj trebuie aspru
pedepsit!… După ce era gata-gata să ducă la pierzanie bricul
prin nepriceperea lui, să-l dea pe mâna rebelilor, punându-se
în capul revoltei…
— Fii sigur, Pieter, că nu va fi iertat de Consiliu…
— Mă întreb, Karl, dacă nu cumva ai remuşcări că nu l-ai
arestat pe Flig Balt şi pe Len Cannon… Camarazii acestuia,
recrutaţi la Dunedin, sunt de teapa lor şi ştii foarte bine că
Gibson n-avea deloc încredere în ei…
— Este adevărat, Pieter.
— Şi adaug, Karl, că, în opinia mea, Vin Mod nu mi-a
inspirat deloc încredere, mi s-a părut un maestru în materie
de intrigi şi de vicleşuguri… Atitudinea lui mi s-a părut, de
asemenea, dubioasă în mai multe situaţii… Deşi a fost destul
de abil să nu se compromită, trebuie să se fi aflat în spatele
lui Flig Balt… Dacă revolta nu ar fi fost înăbuşită, sunt sigur

279
că ar fi devenit secundul noului căpitan…
— Tot ce-i posibil, răspunse Karl. De altfel, încă n-au ieşit

280
Hobart Town – Şcala Superioară / Biserica Trinité / Şcoala
Hutchin / Palatul Guvernului

281
la iveală toate iţele acestei afaceri şi este probabil ca
dezbaterile să ne rezerve câteva surprize!… Cum mateloţii de
pe James Cook vor fi chemaţi să depună mărturie, cine ştie ce
dezvăluiri vor face?… Îl vor interoga pe Vin Mod, îl vor presa
cu întrebări… Dacă a fost înţeles cu şeful de echipaj, e posibil
ca Balt să mărturisească adevărul!… Şi apoi, aceşti marinari
oneşti, Hobbes, Wickley şi Burnes, vor vorbi, şi dacă îl vor
acuza pe Vin Mod…
— Vom vedea, murmură Vin Mod, care nu pierdea niciun
cuvânt din discuţia celor doi fraţi, şi lucrurile vor lua o cu
totul altă întosătură decât v-aţi putea imagina, olandezii
naibii!
În acel moment, Karl Kip se apropie de fereastră şi Vin
Mod trebui să se tragă repede înapoi, pentru a nu fi surprins.
Dar, după câteva clipe, îşi reluă locul la pândă. Într-adevăr,
discuţia îl interesa destul de mult pentru a o asculta până la
capăt, astfel încât să aibă numai de câştigat de pe urma celor
aflate.
În rest, cei doi fraţi se aşezară la masă faţă în faţă şi, în
timp ce Pieter Kip strângea documentele pe care le răsfoia,
fratele lui spuse:
— Aşadar, Pieter, sunt angajat ca ofiţer secund pe
Skydnam, şi asta e deja o fericită împrejurare… Dar mai e
una nu mai puţin fericită…
— Asta înseamnă că avem din nou o şansă, după toate
necazurile avute?… Vom sfârşi, oare, cu toate aceste
încercări?…
— Probabil… Şi iată la ce ne-am putea aştepta în viitor.
Din câte ştiu, căpitanul Fork, care comandă Skydnam, este la
ultima lui călătorie. E deja un om în vârstă, are situaţia
asigurată şi trebuie să se retragă imediat după revenirea în
Olanda. Or, dacă la încheierea călătoriei, agenţia Amemniden
va fi mulţumită de mine, nu este imposibil să fiu numit în
locul lui Fork în funcţia de căpitan, la viitoarea cursă a lui

282
Skydnam. În acest caz, voi fi şi mai ambiţionat…
— Şi dacă îţi va merge bine, frate, răspunse Pieter Kip, le
va merge bine şi afacerilor noastre…
— Asta cred şi eu, afirmă Karl Kip. De altfel, nu mi-am
pierdut încă speranţele, şi de ce nu s-ar aranja lucrurile mai
bine decât am putea gândi?… Avem prieteni buni la
Groning… tatăl nostru şi-a lăsat acolo reputaţia unui om
cinstit…
— Şi, în plus, adăugă Pieter Kip, ne-am făcut unele relaţii
aici… Cu ajutorul lui Hawkins ne vom face şi mai multe…
Cine ştie, poate că prin intermediul lui vom putea stabili
legături comerciale cu Hobart Town… şi cu Wellington, graţie
domnului Hamburg… şi cu Arhipelagul Bismarck, cu
sprijinul lui Zieger…
— Ah! dragă frate! exclamă Karl Kip, iată că deja te
gândeşti la viitor…
— Da… da… Karl, şi sper că voi putea evita o cădere prea
brutală în prezent… Nu cred că îmi fac iluzii… Tocmai în
prezent există o înlănţuire de şanse optime, de care trebuie să
profităm… Şi, în definitiv, cea mai bună pentru început este
aceea că eşti ofiţer secund pe Skydnam… Vom avea iar
trecere şi cred că vom face şi mai înfloritoare, cum n-a fost
niciodată, agenţia Kip din Groning.
— Să te audă Dumnezeu, Pieter!…
— Mă va auzi, deoarece mi-am pus întotdeauna speranţa
în El!
Apoi, după o clipă de tăcere:
— Încă o întrebare, Karl: nava Skydnam va ridica pânzele
curând?…
— Bănuiesc că o va face în jurul datei de 15 a acestei
luni…
— Peste douăsprezece zile?…
— Da, Pieter, întrucât, aşa cum am constatat, operaţiile de
încărcare se vor încheia până atunci.

283
 — Şi cât va dura călătoria noastră?…
— Dacă totul va decurge normal, Skydnam va parcurge
distanţa dintre Hobart Town şi Hamburg în mai puţin de şase
săptămâni.
Într-adevăr, un răstimp suficient pentru un steamer de
calitate, care ar urma ruta, navigând spre vest, prin Oceanul
Indian, Marea Roşie, Canalul Suez, Mediterana şi Atlantic. Nu
ar trebui nici să atingă Capul Bunei Speranţe, nici să
ocolească astfel Capul Horn, după ce a traversat Oceanul
Pacific.
Pieter Kip îl întrebă apoi pe fratele lui dacă îşi va îndeplini
imediat îndatoririle de ofiţer secund la bordul lui Skydnam.
— Chiar de mâine dimineaţă, răspunse Karl Kip, când am
întâlnire cu căpitanul Fork, care mă va prezenta echipajului.
— Dragul meu frate, intenţionezi să te instalezi la bord aşa
de curând?…
O întrebare care-l putea interesa în mod deosebit pe Vin
Mod, avându-se în vedere planurile lui. Oare nu s-ar fi aflat
în imposibilitatea de a le pune în aplicare dacă cei doi fraţi
părăseau hanul Old Great Man!…
— Nu, răspunse Karl Kip, reparaţiile vor dura încă zece
zile. Nu mă voi îmbarca înainte de 23, şi atunci vei putea veni
şi tu ca să-ţi iei în primire cabina. Ţi-am reţinut una dintre
cele mai bune, alături de a mea…
— Bucuros, frate, deoarece, îţi mărturisesc, abia aştept să
plec de la acest han.
Şi adăugă râzând:
— Este tocmai potrivită pentru ofiţerul care comandă ca
secund nava Skydnam…
— Ba mai mult, răspunse Karl Kip pe acelaşi ton, ca şef al
agenţiei Kip Brothers din Groning!
Ce fericiţi erau aceşti doi olandezi inimoşi! Le revenea
încrederea şi, de fapt, nu era o şansă deosebită faptul că, în
sfârşit, Karl Kip găsise o îmbarcare în condiţii atât de

284
avantajoase?… Astfel, în acea noapte, pentru prima dată de
multă vreme, dormiră liniştiţi, fără ca somnul să le fie
tulburtat de temeri legate de viitorul apropiat.
Era ora zece seara când se ridicară pentru a merge să se
culce. Odată încheiată discuţia, Vin Mod se strecură tiptil în
camera lui, de-a lungul balconului, când o ultimă întrebare a
lui Pieter Kip îl aduse iar aproape de fereastră.
— Karl, spui deci că plecarea lui Skydnam va avea loc în
jurul datei de 25…
— Da, frate, totul va fi gata la acea dată… evident, cu o
aproximaţie de o zi sau două?
— Dar Flig Balt nu va fi judecat cu câteva zile mai
devreme?…
— La data de 21 Len Cannon şi el vor fi aduşi în faţa
Consiliului maritim, iar noi vom compărea ca martori, alături
de Hawkins, Nat Gibson şi de oamenii din echipaj.
— Este perfect, zise Pieter Kip, şi totul se potriveşte de
minune, întrucât, în definitiv, prezenţa ta la proces este
indispensabila…
— Desigur, iar mărturia mea, cred, va permite Consiliului
să fie necruţător cu şeful de echipaj, căruia nu i-a fost teamă
să-şi aţâţe oamenii la revoltă!
— Oh! exclamă Pieter Kip, în acest caz, legile engleze nu
iartă deloc… Este vorba de a garanta securitatea navigaţiei
comerciale, şi aş fi foarte surprins dacă Flig Balt va obţine
mai puţin de zece ani închisoare la penitenciarul din Port
Arthur…
Iar Vin Mod, scrâşnind din dinţi de furie, murmură:
— Nu vă vor aştepta zece ani de închisoare, domnilor Kip,
şi înainte de a fi trimis la Port Arthur… dacă va ajunge totuşi
acolo… Flig Balt vă va spânzura pe amândoi de cel mai înalt
stâlp de spânzurătoare din Hobart Town!…
Pieter Kip mai puse o întrebare fratelui său:
— Hawkins ştie că ai fost numit ofiţer secund pe

285
Skydnam?…
— Am vrut să-i dau această veste bună, răspunse Karl Kip,
dar era deja târziu şi plecase de la agenţie.
— Vom merge mâine, Karl…
— Da… la prima oră.
— Şi acum, noapte bună, frate…
— Noapte bună.
După câteva minute, camera era învăluită în întuneric, iar
Vin Mod se retrase în linişte.
Imediat ce reveni în camera lui, şi înainte de a părăsi,
conform obiceiului său, hanul Great Old Man pentru a ajunge
la hanul Fresh Fishs, el închise cu grijă dulapul în care-şi
ţinea actele şi alte diverse obiecte – printre care şi pumnalul
sustras de pe epava Wilhelmina. Apoi ieşi şi se îndreptă spre
port. Pe drum, îşi zicea:
— Aşadar, nu au de gând să se instaleze la bordul lui
Skydnam înainte de 22… Bun!… Pe 21, Flig Balt va compărea
în faţa Consiliului… Bun!… Să nu încurc datele!… În seara
zilei de 20, afacerea va fi încheiată… dar trebuie ca Flig Balt
să fie prevenit… şi cum anume?…

286
 Capitolul III
Ultima mişcare

Satisfacţia lui Hawkins fu deplină atunci când primi a

doua zi vizita lui Karl şi a lui Pieter Kip. Era fericit că
intervenţia lui pe lângă agenţia Amemniden reuşise. Nu era
nevoie să i se mulţumească atât… Toată trecerea, toată
influenţa lui şi le punea în slujba celor doi fraţi… Nu le era el
obligat?… În sfârşit, binevoitorul armator îl felicită pe Karl
Kip că a fost numit ofiţer secund pe Skydnam, şi cu atâta
căldură, ca şi cum el însuşi ar fi obţinut postul.
Aflat în acel moment acasă la Hawkins, Nat Gibson îl
felicită la rândul lui pe Karl. Era deja asociat în cadrul
agenţiei de comerţ. Dar afacerile şi munca asiduă nu reuşeau
să-l îndepărteze de tristele amintiri. Imaginea tatălui îi apărea
mereu în faţa ochilor, şi nu revenea acasă decât pentru a
plânge alături de mama lui. La această supărare se mai
adăuga oroarea insurmontabilă provocată de ideea că nu
fuseseră descoperiţi şi, probabil, nici nu vor fi găsiţi vreodată
şi pedepsiţi cum se cuvine asasinii lui Harry Gibson.
Chiar în aceeaşi zi, Karl Kip, însoţit de fratele lui, veni să-şi
ia în primire postul de ofiţer secund la bordul lui Skydnam,
unde căpitanul Fork le rezervă o primire deosebită.
Skydnam, un steamer cu un deplasament de o mie două
sute de tone şi cu un motor de şase sute cai putere, efectua
curse regulate între Hamburg şi diferite porturi de pe ţărmul
australian. El aducea cărbune şi încărca grâu. Marfa sa era
descărcată de câteva zile. Se făceau unele reparaţii şi ajustări
ale calei şi ale dunetei, se curăţau cazanele şi se remediau
câteva avarii survenite la arboradă.
— Cu siguranţă, afirmă căpitanul Fork, toate reparaţiile şi
celelalte operaţii vor fi încheiate la sfârşitul acestei

287
săptămâni, apoi nu mai rămâne decât să încărcăm marfa…
Asta va fi, puţin, sarcina dumneavoastră, domnule Kip…
— Nu voi pierde nicio zi, nicio oră, căpitane, răspunse noul
secund, iar regretul meu este că nu-mi pot ocupa cabina încă
de pe acum…
— Fără îndoială, răspunse Fork, dar, după cum vedeţi,
depindem de lucrători, de tâmplari, de vopsitori. Nu-şi vor
termina treaba decât peste vreo zece zile… Nici cabina
dumneavoastră, nici a mea nu sunt încă gata să ne
primească…
— De fapt, nu contează, căpitane, declară Karl Kip. Voi fi la
bord în zori şi voi rămâne pe navă până seara… Nu va
depinde decât de mine ca Skydnam să fie gata la data de 24
sau 25…
— De acord, domnule Kip, răspunse căpitanul Fork. Las
deci nava în grija dumneavoastră şi, dacă aveţi nevoie de
mine, mă găsiţi cel mai adesea la birourile agenţiei
Amemniden.
În urma acestui aranjament rezulta că secundul Karl Kip
îşi va petrece toate zilele la bordul steamer-ului. La rândul
lui, Pieter Kip încerca să-şi facă unele relaţii pe piaţa din
Hobart Town, intenţionând să viziteze principalii comercianţi,
la recomandarea lui Hawkins. Tot atâtea seminţe bune, care
aveau să asigure, negreşit, recolta viitoare.
În acest timp, afacerea revoltei de pe James Cook îşi urma
cursul. Instrumentarea cazului, încredinţată raportorului
Consiliului, era efectuată conform regulamentelor speciale ale
codului maritim.
Aflat în închisoarea din port împreună cu Len Cannon, Flig
Balt nu fusese izolat. El comunica liber cu ceilalţi deţinuţi. În
rest, închisoarea era destinată doar mateloţilor arestaţi fie
pentru insubordonare, fie pentru delicte de drept comun. În
plus, aici erau aduşi noaptea marinarii în stare de ebrietate,
bătăuşii adunaţi de pe străzi sau din tavernele din cartier, nu

288
mai puţin zgomotoşi şi turbulenţi precum cei din Dunedin,
unde Vin Mod îl recrutase pe Len Cannon şi pe camarazii lui.
Aceştia, de altfel, respectiv Sexton, Kyle şi Bryce, oricare le-
ar fi fost gândurile, nu părăsiseră încă Hobart Town. Nu
voiau să plece lăsându-l pe Len Cannon în mâinile justiţiei,
sub o gravă învinuire. Or, Vin Mod tocmai asta avea de gând:
dacă ei urmau să fie citaţi ca martori în afacerea James Cook,
el le va dicta ce mărturie să depună la momentul respectiv. Îi
întâlnea zilnic, deoarece închiriaseră camere la Fresh Fishs, o
înspăimântătoare „catapultă”, în limbaj marinăresc, unde Vin
Mod, aşa cum ştim, locuia sub numele lui adevărat. După ce
cei trei marinari aveau să-şi mănânce şi, mai ales, să-şi bea
simbria primită la părăsirea bricului, urma să intervină şi să-
i scoată din încurcătură. Deja, se declarase răspunzător
pentru ei în faţa stăpânului hanului. Prin urmare, Sexton,
Kyle şi Bryce nu se arătau preocupaţi să găsească o navă pe
care să se îmbarce.
— Aşteptaţi… aşteptaţi! le repeta Vin Mod. Nu ne grăbeşte
nimeni… Ce naiba!… amicul Balt vă va chema ca martori şi
vom închide gura celor care vor dori să-l învinuiască, atât pe
el, cât şi pe camaradul vostru, Len Cannon!… Nu eram, oare,
îndreptăţiţi să-l trimitem pe blestematul de olandez în cabina
lui de pasager… să-i dăm înapoi comanda bricului bravului
englez care era căpitanul lui?… Ba da… Nu-i aşa?… Ei bine,
asta a vrut să facă Flig Balt, şi vor să-l condamne pentru
asta!… Şi tot asta a vrut să facă şi Len Cannon… ceea ce am
făcut toţi, de altfel! Credeţi-mă, prieteni, fostul nostru şef de
echipaj va fi achitat, iar Len Cannon va ieşi din închisoare în
acelaşi timp cu Balt!…
— Dar, observă Bryce, nu există pericolul să fim arestaţi…
şi să fim băgaţi în aceeaşi celulă cu Len Cannon?…
— Nu, declară sigur de el Vin Mod, voi sunteţi martori…
doar nişte martori… iar atunci când Len Cannon se va
îmbarca pentru a reveni în Noua Zeelandă sau în altă parte, îl

289
veţi urma şi voi… Eu voi fi acela care vă va găsi o navă… una
bună… în compania amicului Balt… şi vom avea mai mulţi
sorţi de izbândă decât la bordul lui James Cook!
În felul acesta reuşea Vin Mod să-i reţină în Hobart Town
pe camarazii lui Len Cannon, probabil cu ideea că ei ar fi
avut un rol de jucat în procesul în urma căruia voia să obţină
achitarea şefului de echipaj.
În timp ce-şi pregătea aceste intrigi mârşave, care, dacă
reuşeau, aveau să ducă la înfrângerea fraţilor Kip, aceştia,
nebănuind nimic, îşi vedeau liniştiţi de treburile lor.
Încărcarea navei Skydnam se derula metodic sub
conducerea secundului, reparaţiile îşi urmau cursul cu
ajutorul lucrătorilor din port, iar plecarea avea să aibă loc la
data fixată.
Agenţia Arnemniden nu putea decât să aprecieze zelul şi
inteligenţa ofiţerului pe care-l alesese. Căpitanul Fork nu mai
prididea cu elogiile, după ce recunoscu că noul său secund
cunoştea exact toate detaliile atât de complicate ale funcţiei
lui. Şi câte felicitări şi mulţumiri primea Hawkins în această
privinţă!
— Protejatul dumneavoastră are veleităţi de bun lucrător,
îi spuse într-o zi căpitanul Fork, dar pe lângă acestea
consider că mai are şi calităţile unui marinar adevărat…
— Nu vă îndoiţi de asta, căpitane, răspunse armatorul, nu
vă îndoiţi!… Nu le-am văzut, oare, la bordul lui James Cook?
… Nu şi le-a dovedit când a preluat, din instinct, comanda
navei noastre?… Am regretat eu, oare, o clipă faptul că l-am
numit în locul acestui ticălos de Flig Balt, care era să ne ducă
la pierzanie?… Da… Karl Kip este un marinar adevărat!…
— Îl vom vedea la treabă, domnule Hawkins, răspunse
căpitanul Fork, şi, cum nu mă îndoiesc în această privinţă,
dacă ofiţerul secund Karl Kip îşi justifică în timpul călătoriei
părerea bună, pe care o avem despre el, atunci agenţia
Arnemniden va ţine cont de asta, iar viitorul lui este

290
asigurat…
— Da, o va justifica, declară Hawkins cu un ton
convingător, o va justifica!
După cum observăm, armatorul era, nu fără motiv, ataşat
de cei doi fraţi. Ceea ce gândea despre cel mare gândea şi
despre mezin, la acesta din urmă recunoscând un remarcabil
simţ pentru afacerile comerciale. Tocmai de aceea avea
certitudinea că va pune pe un făgaş bun agenţia din Groning,
prin intermediul relaţiilor ce vor fi stabilite între Tasmania şi
Noua Zeelandă.
Înţelegem sentimentele de recunoştinţă nutrite de cei doi
fraţi faţă de Hawkins, care le făcea atâtea servicii. Ei îl vedeau
de mai multe ori şi, uneori, la încheierea zilei, luau masa cu
armatorul. Doamna Hawkins împărtăşea sentimentele de
afecţiune ale soţului ei pentru aceşti oameni inteligenţi şi
inimoşi. Îi plăcea să stea la taifas cu ei, să vorbească despre
proiectele lor de viitor. Din când în când, Nat Gibson venea şi
îşi petrecea seara în această casă ospitalieră. Se arăta extrem
de interesat de demersurile lui Karl Kip… În câteva zile,
Skydnam avea să iasă în larg… În mai puţin de un an, el va
reveni în Hobart Town… Va fi o mare plăcere să se revadă…
— Iar atunci, spuse Hawkins, îl vom întâmpina pe
căpitanul Kip, comandantul steamer-ului Skydnam, şi cu ce
plăcere!… Da!… bravul Fork are tot dreptul să se retragă
odată ce va ajunge în Europa… Îl vei înlocui, Karl Kip, şi, în
mâinile tale, Skydnam va fi ce a fost… ceea ce era James
Cook!
Din nefericire, acest nume evoca întotdeauna cele mai
triste amintiri. Hawkins, Nat Gibson, cei doi fraţi se revedeau,
ca într-un sinopsis, în Noua Irlandă, la Port Praslin, la
Kerawara, în mijlocul pădurii unde fusese ucis ghinionistul
Gibson, se vedeau în faţa cimitirului unde se odihneşte
căpitanul.
Iar atunci când îi era pronunţat numele, Nat pălea subit.

291
Tot sângele îi curgea vertiginos prin vene, vocea îi tremura de
furie şi începea să strige:
— Tatăl meu… bietul meu tată… nu vei fi deci răzbunat!
Hawkins încerca să-l calmeze… Trebuia să se aştepte
veştile care aveau să sosească din arhipelagul Bismarck cu
primul curier… Hamburg şi Zieger probabil că descoperiseră
vinovaţii… Este adevărat, mijloacele de comunicare nu sunt
frecvente între Tasmania şi Noua Zeelandă… Cine ştie dacă
nu se vor scurge luni bune înainte de a fi cunoscute
rezultatele anchetei?…
Era data de 19 ianuarie. În patruzeci şi opt de ore,
procesul rebelilor de pe James Cook avea să ajungă în faţa
Consiliului şi, fără îndoială, dacă nu intervenea vreu incident
neprăvăzut, dezbaterile urmau să se încheie chiar în acea zi…
După trei zile, Skydnam avea să iasă în larg, fraţii Kip
părăsind Hobart Town cu destinaţia Hamburg.
A doua zi, la amiază, Vin Mod putea fi văzut dând târcoale
închisorii din port. Destul de agitat, deşi, de obicei, era foarte
stăpân pe sine, mergea cu pas grăbit, evitând privirile, lăsând
să-i scape frânturi de fraze întretăiate de gesturi nervoase,
care ar fi fost foarte interesant de auzit.
Ce spera el deci trecând de mai multe ori prin faţa porţii
închisorii?… Încerca să intre pentru a se întâlni cu Flig Balt?
… Nu! nu putea avea această idee şi, desigur, i-ar fi fost
imposibil să treacă de poartă…
Am putea presupune, pe de altă parte, că ar fi reuşit să-l
zărească pe şeful de echipaj prin una dintre ferestrele înalte
ale clădirii, al cărei ultim etaj domina zidurile curţii
interioare?… Şi asta era improbabil, cel puţin dacă, la rândul
lui, Flig Balt, ştiind că procesul urma să aibă loc a doua zi,
nu s-ar fi gândit că Vin Mod ar fi încercat să comunice cu el,
indiferent prin ce mijloc… Şi nu se ştie dacă se înţeleseseră
dinainte în privinţa vreunui plan…
Dar, în aceste condiţii, unul afară, celălalt înăuntru,

292
amândoi ar fi fost constrânşi să facă doar nişte semne pentru
a comunica, o mişcare a capului, un gest al mâinii, însă ar fi
reuşit să se înţeleagă?…
Oricum, Vin Mod nu-l zări pe Flig Balt, iar şeful de echipaj
nu-l zări pe complicele lui. La lăsarea serii, după o ultimă
privire aruncată sumbrei clădiri. Mod se întoarse agale la
han.
Şi atunci, cufundat în continuare în reflecţiile lui, îşi zicea:

293
294
 — Da… este singura modalitate de a-l preveni, iar dacă
ratează… Ei bine, în definitiv, sunt chemat ca martor… voi
vorbi… şi ceea ce, poate, Flig Balt nu va spune… voi spune
eu… da!… o voi spune… şi fraţii Kip vor fi băgaţi la răcoare!…
În seara aceea Vin Mod nu se înapoie la „catapulta” Fresh
Fishs, ci la hanul Great Old Man.
Era ora şapte. O ploaie măruntă şi care te pătrundea până
la oase începuse să cadă încă de la amiază. Cartierul era
adâncit într-un întuneric profund, prin care abia străbătea
lumina felinarelor cu gaz.
Fără să fie văzut, Vin Mod o luă pe aleea care-l conducea la
camera lui, urcă scara, se strecură în balcon şi privi pe
fereastră, ale cărei jaluzele nu erau trase.
După ce ascultă o clipă şi neauzind niciun zgomot în
interior, avu certitudinea că nu era nimeni în cameră în acel
moment.
Cu siguranţă, în acea seară, Karl şi Pieter Kip luau cina la
Hawkins, şi nu aveau să se întoarcă înainte de ora zece sau
unsprezece.
Prin urmare, Vin Mod era ajutat de împrejurări, avea timp
berechet pentru a acţiona şi a nu risca să fie surprins.
El reveni deci în camera lui şi, deschizând dulapul, scoase
diferite acte, la care adăugă o anumită sumă de piaştri,
valorând circa trei sau patru lire malaieziene, apoi luă şi
pumnalul pe care Flig Balt îl împlântase în inima căpitanului
Gibson.
După câteva clipe, Vin Mod pătrunse în camera celor doi
fraţi, fără să fie nevoit să spargă fereastra, deoarece rămăsese
întredeschisă.
Cunoştea bine camera, devreme ce privise de mai multe ori
înăuntru, când surprinsese conversaţia dintre Karl şi Pieter
Kip. Nici nu mai fu nevoit să aprindă lumina, care l-ar fi
putut trăda. Ştia cum erau aşezate mobilele, unde se găsea
valiza luată de pe epava Wilhelminei, pusă pe un scaun.

295
 După ce o deschise şi ridică lenjeria pe care o conţinea, el
strecură actele, piaştrii, pumnalul şi apoi o închise.
— S-a făcut! murmură el satisfăcut.
Pe urmă ieşi pe fereastră, dând la o parte jaluzelele,
străbătu balconul şi reveni în camera lui.
O clipă mai târziu, Vin Mod coborî scara, ieşi în stradă şi
se îndreptă spre hanul Fresh Fishs, unde trebuia să-l aştepte
Sexton, Kyle şi Bryce.
La ora şapte şi jumătate el intră în salon şi se alătură
însoţitorilor lui, care vorbeau puţin şi mai mult erau ocupaţi
cu golitul paharelor.
Sexton şi Bryce băuseră deja un anumit număr de pahare,
cu whisky şi cu gin. Beţi, dar nu de o beţie zgomotoasă şi
pusă pe harţă, ci de una mohorâtă şi tâmpă, ei fură
incapabili să priceapă ce le-ar fi spus Vin Mod, dacă el ar fi
avut nevoie de ei.
Doar Kyle, prevenit, fără îndoială, şi cu care se înţelegea
mai bine, de obicei, abia se atinsese de paharele puse pe
masă.
Astfel, atunci când Vin Mod apăru în salon, el se ridică
pentru a-i ieşi în întâmpinare. Vin Mod îi făcu semn să nu se
mişte şi amândoi se aşezară unul lângă altul.
În tavernă erau vreo douăzeci de băutori, în majoritate
mateloţi îmbarcaţi, stând la mese luminate difuz de lămpi cu
petrol, într-o atmosferă sufocantă şi plină de fum de tutun.
În fiecare moment, intrau sau ieşeau clienţi chercheliţi.
Era aşa un zgomot, încât puteau vorbi fără riscul de a putea
fi auziţi. De altfel, masa lui Kyle se afla în cel mai întunecat
colţ al salonului.
Iată ce i-a spus Vin Mod camaradului său, apropiindu-se
de el:
— A trecut deja o oră de când vă aflaţi aici?…
— Da… aşteptându-te, aşa cum am stabilit.
— Şi ceilalţi nu au putut rezista tentaţiei de a bea?…

296
 — Nu… gândeşte-te… ce să facă o oră, să se uite unul la
altul?
— Şi tu?
— Eu… doar mi-am umplut paharul, şi încă este plin…
— Să nu care cumva să te îmbeţi, Kyle, deoarece am nevoie
să ai capul limpede…
— Îl am, Mod.
— Ei bine… dacă n-ai băut, vei bea acum…
— În sănătatea ta! răspunse Kyle, care-şi luă paharul şi îl
duse la gură.
Apucându-i braţul. Vin Mod îl obligă să pună paharul la
loc pe masă, fără măcar să fi sorbit o înghiţitură.
— Nu vrei să beau?… îl întrebă mirat Kyle.
— Nu… vreau doar să te prefaci că bei şi să ai aerul unuia
care a băut prea mult…
— Şi de ce, Mod?…
— Deoarece, prefăcându-te că eşti beat, te vei ridica, vei
merge de colo-colo prin salon, luându-te la harţă cu unul sau
altul, ameninţând că spargi tot, făcând gălăgie, astfel încât
hangiul să cheme agenţii de poliţie să te ia şi să te bage la
închisoare…
— La închisoare?…
Şi, într-adevăr, Kyle nu ştia ce planuri avea în cap Vin
Mod. Să se prefacă beat, asta înţelegea şi putea să o facă, cel
puţin în parte, dar să fie băgat la zdup pentru tămbălău
nocturn, nu-i prea convenea.
— Ascultă, îi zise Vin Mod. Am nevoie de tine pentru o
afacere… care îţi va aduce bani mulţi, dacă vei reuşi… dacă
îţi vei juca bine rolul…
— Şi nu există niciun risc?…
— Probabil doar câteva scatoalce, plus cinci sau şase lire
de câştigat…
— Cinci sau şase lire?… repetă Kyle, înviorat subit de
această propunere.

297
 Apoi, arătând spre camarazii lui, întrebă:
— Şi ceilalţi?…
— Nimic pentru ei, răspunse Vin Mod. Nu-i vezi, nici
măcar nu sunt în stare să priceapă o iotă, darămite să
acţioneze!
Într-adevăr, niciunul dintre ei nu-l recunoscuse pe Vin
Mod, când acesta se aşeză la masă. Nu auzeau şi nu vedeau
nimic. Braţele lor ridicau mecanic paharele şi cădeau înapoi
pe masă, ţepene. Sexton murmura cuvinte incoerente de beţiv
sau intona vreun refren dintr-un cântec marinăresc,
însoţindu-l cu lovituri de pumn date în gol. Cu capul plecat,
cu umerii căzuţi şi cu ochii pe jumătate închişi, Bryce mai
avea puţin şi urma să fie cuprins de un somn adânc.
În acest timp, zgomotul din tavernă creştea în intensitate,
se auzeau strigăte, chemări de la o masă la alta, şi unori
provocări iscate din nimic.
Hangiul, obişnuit cu acest gen de clientelă, bântuia prin
salon, de colo-colo, turnând în paharele muşteriilor însetaţi,
îngrozitoarele lui licori.
— Ei bine, reluă Kyle trăgându-se şi mai aproape de
interlocutorul lui, despre ce este vorba?…
— Este vorba, răspunse Vin Mod, să-i spun vreo două
vorbe amicului Flig Balt… şi cum şeful de echipaj este în
închisoare, trebuie să ajungi la el…
— În seara asta?…
— În seara asta… deoarece mâine se reuneşte Consiliul
maritim şi va fi prea târziu. Deci, nu e timp de pierdut şi
contez pe tine, să te faci că eşti beat…
— Fără să fi băut…
— Fără să fi băut, Kyle. Nu va fi greu… Te vei ridica… vei
striga… vei urla… te vei lua de unul sau de altul… la nevoie
mai scapi veun pumn…
— Şi dacă primesc şi eu câţiva pumni în toiul luptei…
— Dublez suma, răspunse Vin Mod.

298
 Şi acest răspuns păru să înlăture orice ezitare a lui Kyle,
care, de fapt, nu era la prima încăierare. Nu făcu decât o
singură remarcă:
— Dacă e nevoie să comunic cu Flig Balt, de ce trebuie să
fiu eu şi nu tu, care încerci să-l întâlneşti?…
— Ce atâta vorbărie, Kyle! replică Vin Mod, care începea să
devină nerăbdător. Trebuie să fiu liber… să fiu acolo când va
fi judecat Flig Balt… Dacă sunt băgat la închisoare, mă vor
ţine acolo cel puţin douăzeci şi patru de ore şi, repet, este
important să fiu în sala de judecată…
Şi, ca un ultim argument, Vin Mod scotoci în buzunarul
vestei, scoase o liră şi o strecura în mâna matelotului.
— Drept aconto… spuse el, restul îl vei primi imediat ce vei
fi eliberat…
— Şi… când voi ieşi din închisoare… te voi găsi…
— Aici… în fiecare seară.
— Ne-am înţeles, răspunse Kyle. Acum, un pahar cu gin,
ca să capăt puţin curaj. Aşa voi face mai uşor pe beţivanul!
El îşi ridică paharul umplut cu arzătoarea şi coroziva
licoare şi o sorbi dintr-o înghiţitură.
— E timpul, zise atunci Vin Mod, şi ascultă-mă bine…
Ceea ce am să-i spun lui Flig Balt aş fi putut aşterne pe o
bucată de hârtie… pe care i-ai fi înmânat-o din partea mea…
Dar, dacă ar fi găsită la tine, afacerea ar cădea… De altfel,
câteva cuvinte vor fi de ajuns şi le poţi reţine uşor… Imediat
ce poliţiştii te vor băga la zdup, încearcă să te întâlneşti cu
Flig Balt… Dacă nu reuşeşti în seara asta, atunci fă-o mâine,
înainte de a fi condus în faţa Consiliului…
— Am înţeles, Mod, preciză Kyle, şi ce-i voi spune din
partea ta?…
— Îi vei zice… că afacerea s-a făcut… şi că poate acuza
fără teamă.
— Pe cine?…
— Ştie el!…

299
 — Bun… şi nimic altceva?…
— Nimic altceva…
— Bine, Mod, conchise Kyle, iată-mă-s, de data aceasta,
mai beat decât orice supus al Maiestăţii Sale Regina!
Kyle se ridică greoi, clătinându-se, agăţându-se de masă.
El începu să-i ameninţe pe muşterii din salon, care, drept
răspuns, îl îmbrânciră cât colo. Apoi îl înjură pe hangiu, care
voia să-i mai dea de băut, şi cu o lovitură de cap în piept, îl
dădu de-a rostogolul până în stradă, prin uşa întredeschisă.
Scos din fire, dar şi, literalmente, din hanul lui, hangiul
strigă după ajutor. Doi sau trei poliţişti apărură imediat, se
aruncară asupra lui Kyle, care opuse rezistenţă. În cele din
urmă, fu înhăţat, luat pe sus şi condus, în urletele celor din
stradă, la închisoarea portului.
Vin Mod îl urmă şi, după ce se asigură că poarta închisorii
se inchise în urma lui Kyle, reveni la taverna Fresh Fishs.

300
 Capitolul IV
În faţa Consiliului maritim

Nu este de mirare că tristele evenimente produse la bordul

lui James Cook, în timpul ultimei călătorii, avură un mare
răsunet în Hobart Town. Pe de-o parte, asasinatul
căpitanului Harry Gibson, comis în împrejurări misterioase,
de cealaltă parte, tentativa de revoltă încercată de Flig Balt şi
înăbuşită de Karl Kip nu puteau decât să trezească o emoţie
generală.
Despre asasinat, nu se cunoştea mai mult decât din ziua
în care bricul, cu pavilionul în bernă, intrase în port.
Cât despre revoltă, autorităţile maritime urmau să se
pronunţe în privinţa vinovăţiei lui Flig Balt şi a complicelui
lui. Conform opiniei publice, şeful de echipaj era pasibil de o
pedeapsă severă, dată fiind poziţia sa în cadrul echipajului,
fapt ce-i agrava situaţia, astfel că putea primi cel puţin zece,
cincisprezece ani de închisoare.
Principalii martori, Hawkins, Nat Gibson, Karl şi Pieter Kip,
mateloţii Hobbes, Wickley şi Burnes, musul Jim fuseseră deja
audiaţi în cursul anchetei. Ceilalţi, citaţi de acuzat, Vin Mod,
Sexton, Kyle, Bryce şi bucătarul Koa, urmau să fie chemaţi ca
martori ai apărării.
În rest, dacă nu ar fi survenit nişte incidente neprăvăzute,
cazul, dezbătut rapid, nu avea nevoie decât de o audiere.
În acea zi, în sala Consiliului era mare afluenţă. La ora
nouă dimineaţa, mulţimea invadă sala de audienţă pusă la
dispoziţia publicului, comercianţi, armatori, ofiţeri din marina
comercială, jurnalişti; apoi, în spatele sălii, numeroşi mateloţi
ieşiţi din tavernele învecinate şi, probabil, de partea
acuzaţilor.
Sosiţi la începutul audierilor, Hawkins şi Nat Gibson se

301
aşezară pe scaunele rezervate martorilor.
Fraţii Kip intrară în sală câteva clipe mai târziu şi
schimbară cu ei călduroase strângeri de mână.
În acea zi, prezenţa lui Karl Kip nu era necesară la bordul

302
303
navei Skydnam. Încărcarea mărfurilor tocmai se încheiase în
ajun, iar în privinţa reparaţiilor, nu mai erau de făcut decât
nişte racorduri. Buncărul era plin cu cărbuni, motorul, în
stare de funcţionare, iar membrii echipajului îşi ocupaseră
posturile. În trei zile, la răsăritul soarelui, steamer-ul va
începe manevrele de ieşire în larg.
Astfel, chiar în aceeaşi seară, Karl şi Pieter Kip intenţionau
să predea cheia camerei de la hanul Great Old Man şi să-şi
ocupe cabinele.
Pe o bancă, în spatele lor, luaseră loc mateloţii Hobbes,
Wickley şi Burnes, cât şi musul Jim, căruia Hawkins şi Nat
Gibson îi adresară un salut amical.
Apoi, pe o altă bancă stăteau Vin Mod, Sexton, Bryce şi
bucătarul Koa, a cărui enormă faţă negricioasă era încreţită
de grimasele pe care le făcea, uimit, fără îndoială, că nu
figura printre acuzaţi.
Doar Kyle lipsea. Nu fusese eliberat şi nici nu avea să fie
înainte de a se scurge patruzeci şi opt de ore, deoarece
exagerase în rolul său de fals beţivan, împotrivindu-se
poliţiştilor.
Oricum, depoziţia lui n-ar fi avut nicio importanţă; dar
ceea ce-l neliniştea pe Mod era că voia să ştie dacă reuşise
Kyle să-l găsească în închisoare pe Flig Balt, dacă îi spusese
ce avea de zis din partea lui. Probabil că îngrijorarea aceasta
va dispărea de îndată ce Flig Balt şi el se vor afla unul lângă
altul. Dacă şeful de echipaj fusese prevenit, un semn aproape
imperceptibil, o privire ar fi de ajuns şi, atunci când va sosi
momentul, din acuzat, Flig Balt va deveni acuzator.
Aşteptând intrarea membrilor Consiliului, Hawkins vorbea
cu fraţii Kip şi îi înştiinţa că, în acea dimineaţă chiar,
sosiseră veşti din Noua Irlandă.
— O scrisoare de la Zieger?… întrebă Pieter Kip.
— Nu… o telegramă trimisă de corespondentul meu,
Balfour. O navă a făcut escală ieri la Wellington, venind de la

304
Kerawara, o navă engleză, care a părăsit Arhipelagul
Bismarck la zece zile după James Cook, aducând o scrisoare
de la Zieger. Balfour mi-a telegrafiat conţinutul telegramei,
care mi-a parvenit în dimineaţa aceasta…
— Şi ce zicea Zieger referitor la anchetă?… întrebă Karl
Kip.
— Nimic… răspunse Nat Gibson, nimic… Ucigaşii nu au
fost încă descoperiţi.
— Este cât se poate de adevărat!… adăugă Hawkins. Zieger
şi Hamburg au făcut tot posibilul, însă n-au obţinut niciun
rezultat…
— Nu au găsit nici măcar un indiciu care să le permită să
finalizeze cu succes ancheta?… reluă Karl Kip.
— Nu, răspunse Hawkins, şi nu există persoane
suspecte… E sigur că asasinatul a fost comis de indigeni,
care au avut timp să fugă pe Insula York, unde vor fi greu de
descoperit…
— Nu trebuie totuşi ca Nat Gibson să-şi piardă orice
speranţă, declară Karl Kip. În cazul în care actele furate au
fost distruse, mai rămâne acea sumă de piaştri, care n-a
putut dispărea, iar dacă ucigaşii vor s-o cheltuie, vor fi prinşi,
cu siguranţă…
— Mă voi întoarce la Kerawara, spuse Nat Gibson. Da…
mă voi întoarce acolo!…
Şi cine ştie dacă Nat Gibson nu avea să facă întocmai!
Conversaţia fu întreruptă de intrarea membrilor
Consiliului maritim, care îşi ocupară locurile pe estradă 102: un
comodor, un căpitan şi un locotenent, asistaţi de raportorul
care redactase actul de acuzare.
Audierea începu şi preşedintele ordonă să fie introduşi
acuzaţii.
Flig Balt şi Len Cannon, conduşi de agenţi de poliţie, se

estradă – platformă ridicată faţă de nivelul unei săli, pe care este

102

aşezată masa prezidiului.

305
aşezară unul lângă altul pe o bancă în stânga prezidiului.
Şeful de echipaj părea foarte stăpân pe sine, avea o faţă
liniştită, o fizionomie rece, o privire indiferentă. Dar chiar
dacă reuşea să-şi controleze sentimentele de care era, fără
îndoială, copleşit, întreaga lui persoană denota o viclenie fără
seamăn.
Şi, dintr-odată, Hawkins avu o revelaţie. Îl vedea pentru
prima dată pe Flig Balt aşa cum era în realitate. Da!… cum a
putut el şi căpitanul Gibson să fie atât de orbi, încât să
acorde întreaga lor încredere acestui om, să fie înşelaţi de
slugărnicia acestui perfid fără seamăn?…
Dar ceea ce îl uimea pe Hawkins nu-i uimea şi pe fraţii
Kip. După cum ştim, şeful de echipaj le-a trezit de la început
o reală antipatie pe care Balt, fără îndoială, a simţit-o.
Cât despre Len Cannon, atitudinea pe care o aborda nu
pleda deloc în favoarea lui. Arunca priviri piezişe la dreapta şi
la stânga, când spre Vin Mod, când spre Sexton sau Bryce,
întrebându-se, probabil, de ce nu erau ei aşezaţi pe bancă, de
vreme ce făcuseră ceea ce făcuse şi el…
Aşadar, dacă Len – aşa cum credea Vin Mod – părea mai
puţin liniştit decât Flig Balt, acest fapt era din cauză că Flig
Balt nu-i spusese nimic din ceea ce îi comunicase prin
intermediul lui Vin Mod. Dar această comunicare avusese loc,
sau Flig Balt nu ştia încă nimic?… La asta se gândea foarte
preocupat Vin Mod şi îl făcea foarte neliniştit.
În realitate, Kyle reuşise. Flig Balt şi el se întâlniseră chiar
în acea dimineaţă. Şeful de echipaj putea acuza. Prin urmare,
la o privire întrebătoare a lui Kyle Vin Mod, el răspunse
acestuia printr-un gest care îi alungă orice temere.
— Şi acum, îşi zise el, fitilul a fost aprins… atenţie la
bombă!
Preşedintele dădu cuvântul raportorului. El rezumă
întregul caz, preciză în ce împrejurări primise Flig Balt
comanda navei; în ce condiţii îi fusese retrasă comanda; cum

306
fu înlocuit Flig Balt, din cauza unei incapacităţi notorii, cu
marinarul olandez Karl Kip, pasager la bord; cum şi-a aţâţat
echipajul la revoltă împotriva noului căpitan şi s-a pus în
fruntea rebelilor, evident în scopul de a pune mâna pe navă.
În ceea ce-l priveşte pe Len Cannon, era imposibil să nu se
vadă în persoana lui un complice al lui Flig Balt. El îi târâse
în acel act de nesupunere pe camarazii lui recrutaţi la
Dunedin, tocmai prin influenţa pe care o avea asupra lor…
Mai mult, s-a remarcat încă de la începutul revoltei prin
aţâţările şi violenţele lui… După ce s-a năpustit, cu cuţitul,
asupra lui Karl Kip, n-a dat înapoi decât în momentul în care
olandezul i-a pus revolverul în piept… Complicitatea şi
vinovăţia lui, nici nu puteau fi puse în discuţie.
Atunci când raportorul îşi încheie de citit rezumatul, el
ceru maximum de pedeapsă pentru acuzaţi.
În acel moment, martorii părăsiră sala şi se retraseră într-o
cameră alăturată.
Adresându-se lui Flig Balt, preşedintele îl întrebă ce avea
de declarat la acuzaţia adusă împotriva lui.
— Nimic, spuse simplu şeful de echipaj.
— Recunoşti faptele menţionate în acest raport?…
— Le recunosc.
Aceste câteva cuvinte fură pronunţate cu o voce clară, care
surprinse auditoriul.
— Nu ai nimic de adăugat în apărarea ta?… reluă
preşedintele.
— Niciun cuvânt în plus, răspunse Flig Balt, şi,
considerând interogatoriul său încheiat, se reaşeză pe bancă.
Vin Mod, care îl privea, fu cuprins de nişte temeri sumbre.
Oare Flig Balt nu spusese totul? Iar el, Vin Mod, nu se
înşelase în privinţa semnului pe care i-l făcuse şeful de
echipaj?… Acesta nu a înţeles ce i-a transmis Kyle din partea
lui, sau nici nu a vorbit cu Kyle?… Eh! În definitiv, ce mai
conta!…

307
 Dacă Flig Balt nu a vorbit, Vin Mod va vorbi, când va fi
chemat să depună mărturie.
Intrerogat la rândul lui, Len Cannon nu dădu decât
răspunsuri evazive, prefăcându-se că nu înţelege întrebările
preşedintelui, întrucât, fără îndoială, Flig Balt îl sfătuise să
fie cât mai zgârcit la vorbă.
Atunci, Vin Mod intui că şeful de echipaj voia să lase
dezbaterile să-şi urmeze cursul, să fie audiate toate
mărturiile, între altele şi cea a lui Karl Kip. Având în vedere
acuzaţiile pe care se pregătea să le formuleze împotriva lor,
era mai bine ca olandezii să se fi explicat deja în faţa
Consiliului.
Iar Vin Mod să-şi spună:
— Da… are perfectă dreptate… Flig Balt… şi îi va lovi la
momentul potrivit!
Interogatoriul principalului acuzat şi a complicelui său
fiind încheiat, primul martor reintră în sală şi fu invitat să-şi
prezinte mărturia.
Era Karl Kip şi, după ce se prezentă la bară, în rândurile
asistenţei se auzi un murmur uşor.
Karl Kip îşi spuse numele şi prenumele, îşi făcu cunoscută
naţionalitatea: un olandez originar din Groning; ofiţer în
marina comercială, după ce exercitase timp de câteva
săptămâni funcţia de căpitan la borul lui James Cook; la
vremea acestei mărturii, ofiţer secund la bordul steamer-ului
Skydnam cu destinaţia Hamburg.
Odată încheiate preliminariile, Karl Kip se exprimă în
aceşti termeni, cu o aşa sinceritate, încât buna sa credinţă
nu putea constitui obiectul vreunei îndoieli:
— Fratele meu şi cu mine, pasageri pe Wilhelmina, am fost
preluaţi de pe Insula Norfolk, unde ne refugiasem după
naufragiu, de Hawkins şi de căpitanul Gibson. Ţin să aduc
aici un omagiu public acestor oameni deosebit de generoşi,
care au făcut totul pentru noi şi merită profunda noastră

308
recunoştinţă.
În timpul călătoriei navei James Cook de la Norfolk la Port
Praslin, am avut de mai multe ori ocazia să observ
comportamentul şefului de echipaj, care ulterior mi-a inspirat
o neîncredere totală. Am fost chiar uimit că armatorul şi
căpitanul se lăsaseră păcăliţi. În definitiv, asta nu mă privea
şi nu le-am reproşat nimic în această privinţă. Dar am mai
constatat că Flig Balt nu era la înălţimea funcţiei pe care o
îndeplinea. Atunci când căpitanul Gibson îl solicita pentru
anumite manevre ce cad în sarcina şefului de echipaj, ele au
fost adesea atât de prost efectuate, încât eram gata să
intervin. Totuşi, cum manevrele în cauză nu compromiteau
securitatea navei, m-am abţinut să-i vorbesc despre asta
căpitanului.
La data de 20 noiembrie, James Cook ancora în portul din
Port Praslin pentru a fi descărcată marfa şi efectuate unele
reparaţii. Escala dură nouă zile, apoi bricul reveni la
Kerawara, capitala Arhipelagului Bismarck.
În seara zilei de 2 decembrie, bietul căpitan Gibson căzu
sub loviturile asasinilor care au rămas necunoscuţi până
astăzi, spuse Karl Kip.
Aceste cuvinte erau încărcate de o asemenea durere, încât
auditoriul nu-şi putu ascunde emoţia.
În acel moment, Flig Balt, care asculta cu capul plecat, se
redresă pe bancă, ba chiar se ridică, cu atitudinea unui om
incapabil să se mai stăpânească.
Preşedintele îl întrebă atunci dacă avea ceva de spus
Consiliului.
— Nimic!… răspunse şeful de echipaj.
Şi se reaşeză, după ce aruncă o privire scurtă lui Vin Mod,
care, foarte enervat, începea să dea dovadă de o vie
nerăbdare.
Tot în acel moment, Karl Kip îl privi atât de pătrunzător pe
Flig Balt, încât acesta lăsă ochii în jos. Apoi, Karl îşi continuă

309
depoziţia
— Harry Gibson fiind mort, trebuia dată altcuiva comanda
navei, în Port Praslin, cât şi în Kerawara nu se găsea niciun
căpitan englez, care să-l înlocuiască. Prin urmare, era deci
indicat ca funcţia să-i fie încredinţată şefului de echipaj. Dar,
în opinia lui Karl Kip, James Cook ar fi intrat în mâinile unui
om incapabil şi necinstit.
— Totuşi, adăugă el, Hawkins nu putea să se lipsească de
Balt, acesta fiind mai întâi însărcinat să ducă înapoi nava în
Port Praslin. Odată încărcată la bord marfa cumpărată la
Kerawara, James Cook ieşi în larg şi venea să-şi completeze
încărcătura
Atunci fu atribuită regulamentar şefului de echipaj funcţia
de căpitan. La data de 10 decembrie, bricul ridică pânzele şi
părăsi arhipelagul. În primele zile, străbătând regiunile de
ţărm ale Arhipelagului Louisiade, navigaţia decurse normal.
Vântul era favorabil, nu trebuiau efectuate manevre. Am
observat însă că James Cook se îndepărta puţin spre est, în
loc să urmeze ruta directă spre sud.
Cum nu voiam să fiu singurul martor al acestei devieri, i-
am vorbit fratelui meu. Pieter m-a sfătuit să-l previn pe
Hawkins şi pe Nat Gibson, deoarece nici el nu avea încredere
în căpitan… Nu m-am decis totuşi să o fac, întrucât îmi
repugnă denunţările… Dar am continuat să supraveghez
direcţia bricului atât cât îmi era cu putinţă… Desigur, Flig
Balt şi-a dat seama de asta şi probabil că faptul în speţă îi
încurca într-o oarecare măsură planurile…
Şi cum Karl Kip părea să ezite în a-şi duce până la capăt
ideea, preşedintele crezu de cuviinţă să-l întrebe:
— Ai observat, domnule Kip, că Flig Balt părea că ar fi vrut
să modifice ruta… în ce scop ar fi făcut-o?…
— În opinia mea, intenţia lui Flig Balt era destul de clară:
el încerca să îndrepte bricul spre est, spre acele arhipelaguri
rău famate, unde securitatea unei nave este întotdeauna

310
ameninţată… Or, deoarece Flig Balt a încercat să provoace o
revoltă la bord, cred, de asemenea, că intenţia lui era să pună
stăpânire pe James Cook…
În faţa acestei lovituri directe, acuzatul păru indiferent şi
se mulţumi cu o uşoară ridicare din umeri.
— Oricum, reluă Karl Kip, o furtună care se abătu asupra
noastră la marginea Mării de Coral putea să-l ajute pe Balt în
definitivarea planurilor lui, împingând nava în larg. În opinia
mea, de altfel, şi ca marinar, estimam că trebuiau înfruntate
valurile furioase dinspre vest şi să ţinem capa. Însă noul
căpitan nu împărtăşea aceeaşi părere. El se îndreptă în
direcţia acestor regiuni de ţărm periculoase ale insulelor
Solomon, compromiţând astfel securitatea bricului… Mi-am
dat seama că el putea fi înghiţit de mare, deoarece talazurile
îl acopereau în parte şi nu mai putea cârmi… Am avut
sentimentul că ar fi fost pierdut, dacă nu aş fi intervenit… M-
am îndreptat spre cârmă… Echipajul părea că înnebunise…
Flig Balt dădea ordine incoerente… „Lăsaţi-mă pe mine să
execut manevra!”, am strigat eu. Hawkins m-a înţeles şi, fără
să ezite, mi-a zis: „Fă-o!” Am preluat comanda… mateloţii mi-
au urmat ordinele… am reuşit să aşez drept bricul şi, a doua
zi, când furtuna scăzuse în intensitate, am reluat direcţia
spre sud.
Atunci mi-a încredinţat Hawkins comanda navei James
Cook, după ce l-a înlăturat pe Flig Balt. Acesta protestă: l-am
redus la tăcere. Nu era o ocazie pentru mine ca să mă achit
faţă de Hawkins, prin devotamentul şi zelul meu?
Imediat ce fu posibil, James Cook îşi reluă navigaţia spre
sud şi era în faţa portului Sydney când, în seara zilei de 30
decembrie, revolta izbucni la bord… În fruntea rebelilor se
afla nedemnul şef de echipaj… El îşi conduse complicii spre
ruf, pentru a face rost de arme… Len Cannon se năpusti
asupra mea pentru a mă lovi… Am luat un revolver şi l-am
ameninţat că-i zbor creierii… Atitudinea mea i-a convins pe

311
ceilalţi membri ai echipajului să mi se alăture, nişte marinari
curajoşi, de altfel… Rebelii au dat înapoi spre prora… I-am
prins pe Flig Balt şi pe Len Cannon, care au fost încătuşaţi.
Nu ne mai puteam teme de o a doua tentativă. Navigaţia
continuă în împrejurări favorabile. La 31 decembrie, James
Cook ocolea Capul Pillar şi a doua zi ancora în portul din
Hobart Town.
Iată ce aveam de spus, adăugă Karl Kip, şi nu am spus
decât adevărul.
Odată încheiată depoziţia lui, el se îndreptă spre banca
martorilor, cu certitudinea că se va acorda încredere deplină
mărturiei sale. Când se reaşeză lângă Hawkins şi Nat Gibson,
aceştia îi strânseră afectuos mâna.
— Acuzat, ce ai de spus?… întrebă preşedintele.
— Nimic! răspunse cu acelaşi negativism Flig Balt.
Ceilalţi martori compărură succesiv la bară, iar depoziţiile
lor nu făcură decât să confirme cele spuse de Karl Kip.
Hawkins îşi mărturisi erorile în privinţa şefului de echipaj,
erori împărtăşite în totalitate de Harry Gibson, care avea în
Flig Balt o încredere desăvârşită. Astfel, după asasinatul
comis la Kerawara, nu ezită să-i încredinţeze comanda
bricului pentru călătoria de întoarcere. În majoritate,
echipajul pare să-i fi aprobat decizia. Dar, când furtuna
asaltă nava în nordul Mării de Coral, trebui să recunoască
faptul că noul căpitan era incapabil să-şi îndeplinească
funcţia… Atunci şeful de echipaj îşi pierdu sângele rece, iar
James Cook ar fi naufragiat, cu siguranţă, fără intervenţia lui
Karl Kip, căruia Hawkins a dorit să-i mărturisească public
recunoştinţa lui.
Urmând la bară după armator, Nat Gibson confirmă acestă
depoziţie. Începând însă să vorbească despre tatăl lui,
auditoriul îşi dădu repede seama de furia de care era cuprins
împotriva asasinilor!…
Pieter Kip reluă pe scurt declaraţia pe care tocmai o făcuse

312
fratele lui în faţa Consiliului. El scoase în evidenţă
neîncrederea pe care le-a inspirat-o încă de la început şeful
de echipaj, cât şi suspiciunile de care fură cuprinşi când Karl
Kip observă schimbarea direcţiei navei. El nu se îndoia că
modificarea rutei fusese făcută cu o intenţie criminală, acum
dezvăluită prin tentativa de revoltă.
Cât despre depoziţiile mateloţilor Wickley, Hobbes, Burnes
şi musul Jim, ele concordară. Se constată că ei fuseseră
constrânşi să participe la rebeliune. Chiar dacă fură surprinşi
de scena petrecută la 30 decembrie – înainte de a-l fi putut
preveni pe căpitanul Kip cel puţin i s-au alăturat. Depoziţiile
martorilor apărării fiind încheiate, se procedă deci la audierea
altora, mai mult sau mai puţin compromişi în afacere, care
aşteptau, probabil, cu oarecare temeri întorsătura pe care ar
fi putut-o lua în privinţa lor.
Vin Mod fu primul interogat despre ceea ce ştia. Nu se
putea aştepta la nicio sinceritate din partea unui om atât de
viclean. El vorbi astfel încât să dea impresia că nu are niciun
amestec în toată afacerea… Nu s-a gândit că Flig Balt ar fi
avut vreodată intenţia de a modifica ruta bricului aşa cum
presupunea Karl Kip… Flig Balt era un marinar bun… şi a
dovedit acest lucru… manevra lui pe timpul furtunii a fost
corectă şi a fost nedrept că i s-a luat comanda…
— Destul! spuse preşedintele, revoltat de tonul şi de
atitudinea lui Vin Mod.
Acesta se duse înapoi la locul lui, nu fără a-i arunca o
privire plină de înţeles lui Flig Balt, care-i răspunse cu un
gest imperceptibil. Iar această privire voia să spună:
— Vorbeşte… este timpul să o faci!
Depoziţiile lui Sexton şi Kyle fură fără importanţă. Încă
mahmuri după beţia din ajun, abia înţelegeau ce anume li se
cerea.
Preşedintele ordonă atunci ca Flig Balt să se ridice.
Dezbaterile urmau să se încheie şi, înainte ca membrii

313
Consiliului să se retragă pentru deliberare, şeful de echipaj
putea să mai ia o dată cuvântul:
— Ştii de ce crimă eşti acuzat, Flig Balt… îi spuse el. Ai
auzit acuzaţiile care ţi s-au adus… Ai ceva de adăugat?…
— Da! declară hotărât şeful de echipaj, cu un ton foarte
diferit de cel cu care accentuase înainte cuvântul „nimic” din
ultimile lui răspunsuri.
Se lăsă o tăcere adâncă în sală. Publicul simţea că urma să
se producă o surpriză, probabil o dezvăluire şocantă, care
putea schimba cursul procesului.
În picioare, întors spre judecători, cu ochii încă plecaţi, cu
buzele contractate uşor, Flig Balt aştepta ca preşedintele să-i
pună o întrebare precisă.
Şi aceasta şi făcu, în următorii termeni:
— Flig Balt, cum te aperi împotriva faptelor reliefate de
partea acuzării împotriva ta?…
— Acuzând la rândul meu, răspunse şeful de echipaj.
Hawkins, Nat Gibson şi fraţii Kip se priviră nu neapărat
surprinşi, ci mai degrabă uluiţi. Niciunul dintre ei nu-şi
putea imagina unde voia să ajungă Flig Balt, nici pe cine voia
să acuze.
Atunci, Flig Balt spuse:
— Eram căpitanul lui James Cook, atribuindu-mi-se
această funcţie, conform regulamentelor în vigoare, de către
Hawkins… Trebuia să duc bricul la Hobart Town şi, orice aţi
crede, l-aş fi dus acolo, când a fost numit un alt căpitan în
locul meu… Şi cine?… un străin… un olandez!… Or, nişte
englezi… la bordul unei nave engleze… nu pot fi de acord să
navigheze sub ordinele unui străin… Iată ce ne-a determinat
să ne revoltăm împotriva lui Karl Kip…
— Împotriva căpitanului vostru, afirmă preşedintele, şi
împotriva legii, deoarece ocupa legal acest post, şi voi trebuia
să-i datoraţi supunere…
— De acord, răspunse Flig Balt cu un ton mai decisiv.

314
Admit că suntem vinovaţi faţă de acest şef. Dar iată ce am de
spus: dacă, într-adevăr, Karl Kip mă acuză că m-am răsculat
împotriva lui… dacă mă acuză, fără dovezi, de altfel, că aş fi
vrut să deviez ruta lui James Cook pentru a pune stăpânire
pe el… atunci eu îl acuz pe el de o crimă de care nu se va
putea disculpa!…
În faţa acestei declaraţii grave, deşi încă nu se ştia pe ce se
baza, Karl şi Pieter Kip se ridicară brusc în picioare ca şi cum
ar fi vrut să se îndrepte spre banca de unde îi privea sfidător
Flig Balt.
Hawkins şi Nat Gibson îi reţinură pe amândoi în momentul
în care ei erau gata să-şi dea frâu liber mâniei.
Pieter Kip îşi recăpătă primul sângele rece. El apucă mâna
fratelui său, nu-i mai dădu drumul şi, cu o voce stăpânită cu
greu, întrebă:
— De ce ne acuză acest om?…
— De crimă cu premeditare, răspunse Flig Balt.
— De crimă!… strigă Karl Kip. Noi!…
— Da… voi, asasinii căpitanului Gibson!
Era imposibil de descris emoţia auditoriului. Sala fu
străbătută de un sentiment de oroare… dar de o oroare
îndreptată împotriva şefului de echipaj, care îndrăznise să
formuleze o asemenea acuzaţie împotriva fraţilor Kip.
Cu toate acestea, mânat de un instinct de revoltă, Nat
Gibson – putem înţelege asta din cauza stării în care se afla –
se dădu brusc înapoi, iar Hawkins încercă în van să-l reţină…
Pieter şi Karl Kip, rămaşi o clipă paralizaţi în faţa acestei
acuzaţii abominabile, vrură să ia cuvântul, cuprinşi de o vie
indignare, când preşedintele îi preveni, zicând:
— Flig Balt… îndrăzneala ta depăşeşte orice limită… şi
sfidezi justiţia…
— Spun adevărul.
— Şi de ce, dacă susţii că e adevărul, nu l-ai spus de la
început?…

315
 — Deoarece nu l-am aflat decât în timpul călătoriei de
întoarcere… Am fost arestat imediat după acostarea navei
James Cook şi a trebuit să aştept acest proces pentru a-i
acuza public pe cei care au contribuit la punerea mea sub
urmărire!
Karl Kip îşi ieşise din fire şi, cu o voce tunătoare, precum
vocea unui căpitan în mijlocul unor rafale de vânt, strigă:
— Ticălosule!… Calomniator ticălos!… Când aduci
asemenea acuzaţii, trebuie să le susţii cu dovezi…
— Le am!… Justiţia poate intra oricând în posesia lor…
răspunse Flig Balt.
— Şi care ar fi acestea?…
— Să fie cercetată valiza pe care fraţii Kip au recuperat-o
de pe epava Wilhelminei… Acolo vor fi găsite actele şi banii
căpitanului Gibson!

316
 Capitolul V
Urmările afacerii

Efectul acestei ultime declaraţii a şefului de echipaj ar fi

greu de descris. În rândurile auditoriului era o zarvă
nemaipomenită, pe care preşedintele o domoli cu dificultate.
Toate privirile erau îndreptate spre cei doi fraţi, puşi în faţa
unei acuzaţii capitale. Nemişcaţi, Karl şi Pieter Kip îşi păstrau
atitudinea unor oameni a căror uimire se împletea cu
oroarea. Cel mai mare, cu un temperament năvalnic, îl
ameninţa pe Flig Balt. Cel mai tânăr, cu faţa palidă, cu ochii
înlăcrimaţi, cu braţele încrucişate, se mulţumea să-şi înalţe
umerii, în semn de profund dispreţ pentru acuzatorul său.
Apoi, amândoi, la ordinul preşedintelui, părăsiră banca
martorilor şi înaintară până la baza estradei, însoţiţi de
agenţii de poliţie însărcinaţi să-i păzească.
Hawkins, Hobbes, Wickely, Burnes şi musul Jim, după un
prim murmur de protest, pe care nu şi-l putură reţine,
rămaseră tăcuţi, în timp ce Sexton, Bryce şi Koa schimbară
câteva cuvinte cu voce scăzută.
Cu capul plecat, cu mâinile tremurând convulsiv, Nat
Gibson se crampona de banca lui. Şi, atunci când îşi ridică
ochii asupra fraţilor Kip, din ei ţâşnea o privire plină de ură.
Era, oare, deja absolut convins de vinovăţia lor?…
Cât despre Vin Mod, acesta aştepta liniştit rezultatul
denunţului făcut de şeful de echipaj împotriva lui Karl şi a lui
Pieter Kip.
După ce asistenţa, profund tulburată, îşi recăptă cât de cât
calmul, preşedintele dădu cuvântul lui Flig Balt, pentru a-şi
completa declaraţia.
Flig Balt o făcu foarte clar, dar şi foarte pe scurt, şi în
termeni care, în cele din urmă, produseră o impresie

317
favorabilă.
La data de 25 decembrie, spre seară, pe când nu mai avea
comanda bricului, el se găsea în ruf. Uşa cabinei ocupate de
fraţii Kip nu era închisă. În acel moment, un ruliu violent
scutură nava şi o valiză fu proiectată până în careu. Era cea
luată de pe epava Wilhelminei. Alunecând, valiza se deschise
şi dinăuntru ieşiră mai multe documente, precum şi o
anumită sumă de piaştri, care se împrăştiară pe punte.
Zgomotul monedelor din aur atrase atenţia lui Flig Balt şi îi
stârniră uimirea. Se ştia că cei doi olandezi îşi pierduseră toţi
banii în naufragiu. Orice ar fi fost, Flig Balt, după ce adună
monedele, le puse la loc în valiză, împreună cu actele, pe care
le recunoscu ca fiind ale lui James Cook, conosamentul şi
contractul de navoslire, purtate de căpitanul Gibson asupra
lui în ziua asasinatului şi care nu fuseseră regăsite niciodată.
Îngrozit de această descoperire, Flig Balt ieşi din ruf. Nu se
mai putea îndoi de faptul că fraţii Kip erau autorii crimei.
Primul impuls fu să alerge la Hawkins şi să-i spună: „lată ce
am descoperit”, apoi să se ducă la Nat Gibson şi să-i strige:
„Iată-i pe asasinii tatălui tău!…”
Da… asta ar fi trebuit să facă şeful de echipaj… Dar n-a
făcut nimic în acest sens… Nici măcar nu a vorbit nimănui
despre secretul pe care tocmai îl aflase… însă nu mai putea
să se împace cu gândul de a rămâne sub ordinele unui
criminal, ale ucigaşului căpitanului său… A vrut să-i ia
comanda de care el, Flig Balt, fusese pe nedrept deposedat, şi
atunci şi-a aţâţat mateloţii la revoltă…
Tentativa lui nu reuşi… Dezarmat, redus la neputinţă, fu
închis în fundul calei din ordinul ticălosului care înşelase
încrederea lui Hawkins… Totuşi, se hotărî să nu spună nimic
despre ceea ce ştia până la sosirea navei la Hobart Town, şi
să aştepte urmărirea judiciară, ce avea să fie declanşată
împotriva sa… Aşadar, îi va denunţa public, în faţa
Consiliului maritim, pe autorii crimei din Kerawara…

318
 După această depoziţie categorică, urmată de o mare
agitaţie în rândul asistenţei, preşedintele nu crezu de cuviinţă
să continue dezbaterile. Şedinţa fu suspendată, iar agenţii de
poliţie îi conduse înapoi la închisoarea portului pe Flig Balt şi
pe Len Cannon. Se va vedea dacă se va da curs acţiunii lor.
Cât despre Karl şi Pieter Kip, aceştia fură arestaţi pe loc şi
duşi la închisoarea oraşului.
Înainte de a părăsi sala Consiliului, neputându-şi stăpâni
indignarea, Karl Kip protestă violent împotriva omului care îi
acuza. Pieter s-a mulţumit să-i zică:
— Lasă, bietul meu frate, lasă justiţia să ne proclame
nevinovăţia!
Şi plecară, fără să li se întindă nicio mână, nici măcar din
partea lui Hawkins…
Fără îndoială, Karl şi Pieter Kip aveau convingerea că
ancheta nu avea cum să le stabilească vinovăţia… Nu
comiseseră ei această crimă îngrozitoare… Piaştrii,
documentele pe care Filg Balt a declarat că le-a văzut în
valiza lor nu vor fi găsite acolo, în timpul percheziţiei…
Puteau aştepta fără teamă rezultatul unei descinderi a
poliţiei, ce urma să fie făcută în camera lor de la hanul Great
Old Man… O singură declaraţie a şefului de echipaj nu va fi
suficientă pentru a convinge Consiliul să-i găsească vinovaţi
de furt şi de asasinat.
Dar mare le fu uimirea şi, de asemenea, sentimentul de
oroare, ce străbătu tot oraşul, când, în aceeaşi zi, se răspândi
zvonul că percheziţia confirmă spusele lui Flig Balt!…
Agenţii de poliţie se duseseră la hanul Great Old Man…
Valiza, indicată de şeful de echipaj, fusese deschisă şi
cercetată…
Sub lenjeria pe care o conţinea se descoperise, împreună
cu suma de şaizeci de lire în piaştri, documentele navei
James Cook furate căpitanului Gibson…
Şi apoi – probabil dovada cea mai concludentă –, în valiză

319
era ascunsă o armă… un pumnal malaezian… un kriss cu
lama zimţată… Or, constatările făcute la Kerawara, fotografia
făcută de Hawkins demonstrau indubitabil că rana
căpitanului fusese făcută cu o armă de acest gen…
Aşadar, nu mai erau nişte simple prezumpţii care se
ridicau împotriva fraţilor Kip, ci nişte dovezi categorice, probe
materiale, aşa cum declarase Flig Balt în timpul procesului…
Iar ceea ce nu permitea contestarea veridicităţii spuselor
şefului de echipaj este că el nu amintise nimic despre
pumnalul malaezian, ceea ce însemna că nu ştia că se află în
posesia celor doi fraţi, întrucât l-ar fi menţionat în declaraţie,
aşa cum o făcuse în cazul documentelor şi al piaştrilor
aparţinând lui Harry Gibson…
Dar, aşa cum ne putem aminti, Jim a văzut acest pumnal,
pus pe unul dintre rafturile din cabină de către Vin Mod, iar
acesta îl luă imediat după ieşirea musului. Şi cine ştie dacă
tânărul nu trebuia să declare amănuntul acesta în procesul
Kip, adăugând această mărturie zdrobitoare la cea a şefului
de echipaj?
După cum vedem, intriga pusă la cale de ticălosul Vin Mod
era solidă şi rezistentă. Îi reuşiseră toate mijloacele folosite
pentru a-i compromite, a-i duce la pierzanie pe cei doi fraţi.
Vor putea, oare, vreodată să facă lumină în această afacere
obscură şi să înlăture teribila acuzaţie care apăsa asupra lor?
…
În orice caz, acest incident atât de grav – pe care conta Vin
Mod – avu drept consecinţă încetarea urmăririi penale
împotriva lui Flig Balt şi a lui Len Cannon. Ce mai reprezenta
această tentativă de revoltă la bordul lui James Cook după
dezvăluirile care tocmai fuseseră făcute?… Şeful de echipaj
nu mai apărea ca un acuzat, ci ca un martor în faţa justiţiei!
…
Este inutil să mai insistăm asupra violenţei – exact
cuvântul potrivit – cu care Nat Gibson se lansă pe această

320
pistă!… În sfârşit, fuseseră descoperiţi şi urmau să fie
pedepsiţi asasinii din Kerawara!… Să nu fim deci surprinşi
că, în starea lui de spirit, nefericitul tânăr uită tot ceea ce
putea fi invocat în apărarea fraţilor Kip: atitudinea lor din
ziua în care James Cook i-a preluat de pe Insula Norfolk,
comportamentul lor în timpul atacului papuaşilor din Noua
Guinee, durerea pe care au afişat-o la aflarea veştii despre
moartea căpitanului Gibson, apoi pe durata călătoriei de
întoarcere, intervenţia lui Karl Kip, care a salvat bricul de la
pieire din cauza unei furtuni foarte puternice, energia de care
a dat dovadă în cazul revoltei declanşate de şeful de echipaj!
… Nat Gibson nu-şi mai amintea de via afecţiune pe care i-au
inspirat-o până atunci naufragiaţii de pe Wilhelmina!… Toate
aceste sentimente se estompaseră în faţa urii împotriva
asasinilor pe care totul îi acuza, în faţa imperioasei dorinţe de
a-şi răzbuna tatăl!…
În rest, trebuie să fim de acord în privinţa următorului
aspect, că schimbarea bruscă de opinie în Hobart Town fu
completă. La fel cum înainte locuitorii oraşului i-au ajutat pe
fraţii Kip, pe unul să-şi găsească un post de ofiţer secund la
bordul unei nave, pe celălalt să stabilească noi relaţii
comerciale între firma din Groning şi Tasmania, tot aşa
acum, după proces, erau detestaţi în public. În schimb, Flig
Balt deveni un fel de erou… Câtă forţă de caracter!… Să-şi
păstreze secretul până în ziua audierii în faţa Consiliului
maritim!… Şi nu existau, oare, motivele de a fi scuzată, cel
puţin, această tentativă de revoltă în scopul de a fi luată
navei James Cook comanda unui asasin, revoltă în care, de
fapt, şeful de echipaj îşi risca viaţa?… Iar acum, chiar şi
aceşti mateloţi oneşti, Hobbes, Wickley şi Burnes, târâţi în
această schimbare generală de opinie, nu-şi mai aminteau la
rândul lor stima pe care o manifestaseră faţă de noul lor
căpitan, devotamentul pe care i-l arătaseră în toate
împrejurările.

321
 Şi, desigur, aşa cum nu mai existau îndoieli în privinţa
crimei, în Hobart Town, nici în Port Praslin şi Kerawara nu
existau. Nici Zieger, nici Hamburg nu ar mai fi continuat o
anchetă devenită inutilă.
Doamna Gibson însă era mai degrabă copleşită de a-şi fi
pierdut soţul decât de regretul că moartea lui rămăsese
nerăzbunată. Şi mai ales ce ar fi putut să-i zică fiului ei,
astfel încât să-i strecoare în minte o urmă de ezitare?…
Pentru ea, ca şi pentru atâtea femei, ca pentru toată lumea,
de altfel, cei doi fraţi nu erau, după declaraţia atât de
convingătoare a lui Flig Balt, singurii, adevăraţii asasini ai lui
Harry Gibson?…
Pentru toată lumea?… Probabil că nu, iar Hawkins nu se
pronunţase încă. Deşi încrederea lui în Karl şi Pieter Kip fu
zdruncinată, el nu se simţea absolut deloc convins de
vinovăţia lor. Nu putea accepta ideea că oamenii aceştia,
pentru care arătase atâta stimă, erau autorii unei astfel de
nelegiuiri… Mobilul atentatului îi era, de fapt, neclar…
Trebuia căutat în dorinţa de a-şi însuşi suma de câteva mii
de piaştri a căpitanului Gibson sau în speranţa lui Karl Kip
de a-i succeda la comanda bricului?… Hawkins nu se simţea
deloc cu conştiinţa împăcată, iar atunci, doamna Hawkins,
uimită de obiecţiile lui, îi repeta:
— Dovezile sunt acolo, dovezile materiale… aceşti bani…
aceste documente de bord… şi, în sfârşit, acest pumnal!…
Putem admite că nefericitul Gibson nu a fost înjunghiat cu
acestă armă?…
— Ştiu… îi răspundea Hawkins, ştiu… Există aceste dovezi
şi par zdrobitoare… dar atâtea amintiri îmi invadează mintea!
… Mă îndoiesc… şi până când nefericiţii aceştia nu-şi
mărturisesc crima…
— Dragul meu, reluă doamna Hawkins, îi vei destăinui
aceste gânduri lui Nat?…
— Nu… nu va înţelege… ce rost are să-l tulbur şi mai mult,

322
când se află în starea în care este!… Să aşteptăm procesul…
Cine ştie, poate că Pieter şi Karl Kip vor reuşi să se disculpe!
… Şi, chiar dacă vor fi condamnaţi, voi spune: Să aşteptăm,
să vedem ce ne va aduce viitorul!
După percheziţia efectuată în camera de la hanul Great
Old Man, afacerea nu putea decât să-şi urmeze cursul
obişnuit, conform jurisdicţiei specifice crimelor. De altfel, ea
urma să fie derulată rapid. Singurii martori care puteau fi
chemaţi locuiau în Hobart Town. Cât despre informaţiile din
Olanda referitoare la familia celor doi fraţi, la situaţia lor, la
antecedentele lor, puteau fi obţinute prin intermediul
telegrafului în douăzeci şi patru de ore. Ancheta nu necesita
nici cercetări efectuate la distanţe mari, nici documentări
lungi.
Trei zile se scurseră şi, în 25, data fixată, Skydnam ieşi în
larg, după ce căpitanul Fork alese un alt ofiţer secund. Nici
Karl, nici Pieter Kip nu erau la bord, iar Hawkins avea inima
sfâşiată, asistând la această plecare!
Ne putem imagina uşor că Flig Balt şi Vin Mod credeau că
nu se mai puteau teme de nimic în privinţa crimei din
Kerawara. Cine ar fi putut descâlci firele acestei îngrozitoare
maşinaţii în care doi nevinovaţi tocmai fuseseră târâţi, care îi
ţineau legaţi în pânza ei de păianjen, din care le era imposibil
să scape?…
Într-adevăr, doar şeful de echipaj şi complicele lui
puseseră la cale această odioasă manevră. Nici Sexton, nici
Bryce, nici bucătarul Koa nu aveau nici cea mai mică
bănuială în privinţa ei, şi nici măcar nu fuseseră uimiţi de
lovitura de teatru, izbucnită în timpul audierii ţinute în faţa
Consiliului maritim. Cât despre Kyle – care fusese eliberat
după patruzeci şi opt de ore –, deşi jucase rolul de
intermediar între Vin Mod şi Flig Balt, nu bănuia că cei doi ar
fi comis crima şi că fraţii Kip căzuseră într-o capcană. La
rândul lui, Len Cannon nu ştia mai mult despre asta decât

323
ceilalţi. Dar aceşti mateloţi de mâna a doua nu aveau decât
să aplaude turnura pe care o luase cazul. Eliberat din
închisoare, Flig Balt putea să-şi caute un angajament cu ei…
Şi chiar dacă ar fi fost în puterea lor, n-ar fi făcut nimic în
favoarea celor doi fraţi… În seara de 25, după plecarea lui
Skydnam, Flig Balt şi Vin Mod, aflaţi pe chei, atunci pustiu,
la marginea de vest a portului, discutau fără teama de a fi
auziţi.
— Drum bun, Skydnam, spuse Vin Mod, drum bun,
deoarece nu-i duce pe cei doi olandezi în Olanda!… Ah! Karl
Kip ţi-a luat locul la bordul lui James Cook, meştere Balt!…
Ei bine! ţi-l ia pentru a doua oară, legat de lanţurile justiţiei,
şi din aceste lanţuri cu greu scapi…
— Lovitura noastră a reuşit, răspunse şeful de echipaj, şi
poate chiar nesperat de uşor, mai desăvârşit decât ne-am fi
putut imagina…
— Oh! Le-am făcut-o!… Şi nu cred că vor reuşi să iasă
basma curată…
— Să aşteptăm deznodământul, Mod.
— Este cunoscut dinainte, meştere Balt!… Ai? Ce figură ar
fi făcut dacă ar fi ştiut că le-am cotrobăit prin valiză! Eh! A
fost mare noroc că am întâlnit pe mare epava Wilhelminei, şi
că aşa-zisa valiză nu s-a dus la fund!… Şi n-au ştiut că erau
în posesia documentelor şi a banilor căpitanului!…
Imprudenţii!… de exemplu, a trebuit să sacrific o sută de
piaştri, dar a meritat…
— Şi ne-a mai rămas ceva?… întrebă Flig Balt.
— Aproape două mii… Deci o putem ştrege oricând, când
vom crede de cuviinţă!…
— După proces…
— Întocmai!… Să nu uităm că Flig Balt, ex-comandant al
navei James Cook, este principalul martor, şi sper că nu va
dispărea…
— Nu te teme, Mod.

324
 — Apropo, meştere Balt, este bine că în timpul audierii,
când ai făcut declaraţia, n-ai vorbit decât despre documente
şi piaştri!… Ca şi cum, fiind găsit pumnalul, ai văzut efectul
acestei descoperiri!… Nu există nicio îndoială! Şi, o să vezi,
fraţii Kip vor afirma, cu siguranţă, că nu ştiau că pumnalul a
fost luat de pe epavă, însă nu-i va crede nimeni, vor trebui să
recunoască faptul că le aparţine!… Să nu uiţi, cu atât mai
mult, că sunt nişte oameni cinstiţi, incapabili să mintă! Pe
bune!… nu voi fi deloc supărat văzând ce grimase vor avea pe

325
326
faţă aceşti oameni cinstiţi când vor fi spânzuraţi!
Şi ticălosul râdea de glumele lui, fără să reuşească totuşi
să-l binedispună pe şeful de echipaj. Acesta, mereu
preocupat, era cuprins în continuare de unele nelinişti. Cu
siguranţă, afacerea decursese minunat; dar nu putea şti cu
adevărat dacă se vor produce sau nu anumite incidente!…
— Da… Vin Mod, voi crede că totul s-a sfârşit abia după
condamnare, când vom fi părăsit Hobart Town pentru a căuta
avere departe de aici, la capătul lumii, la naiba…
— Ai dreptate, meştere Balt!… Ţi-e imposibil să fii liniştit…
Este în firea ta…
— Nu spun nu, Mod!…
— Deoarece nu vezi lucrurile aşa cum sunt!… Îţi repet, nu
trebuie să ne temem de nimic în ceea ce ne priveşte!… Dacă
am mărturisi, acum, că noi am dat lovitura… sunt sigur că
nu vom fi crezuţi!…
— Spune-mi, Mod, reluă şeful de echipaj, nu te-a zărit
nimeni la hanul Great Old Man?…
— Nimeni… Nu m-a văzut şi nu m-a recunoscut nimeni!…
Nu Vin Mod a locuit acolo, ci un anume Ned Pat, care nu-mi
seamănă nici pe departe…
— Ai riscat mult… ceea ce ai făcut acolo…
— Absolut deloc… şi nici nu-ţi poţi închipui cât m-a putut
schimba o barbă… o frumoasă barbă roşcată, acoperindu-mi
faţa până sub ochi… De altfel, nu veneam decât seara, la
vremea culcării, şi plecam în zori…
— Şi nu ai plecat încă de la han?… întrebă Flig Balt.
— Deocamdată, nu, şi e mai bine să rămân acolo câteva
zile!… Dacă aş fi plecat imediat după ce au fost arestaţi fraţii
Kip, asta nu ar fi părut suspect?… S-ar fi putut face o
legătură… Astfel, printr-un exces de prudenţă, nu voi preda
cheia decât după condamnarea asasinilor bietului nostru
căpitan Gibson.
— În sfârşit, Mod, important este să nu fii recunoscut mai

327
târziu…
— Fii fără grijă, meştere Balt… Uite, de vreo trei sau patru
ori, când mă întorceam la han, am dat nas în nas pe stradă
cu Sexton, Kyle şi Bryce… Nici n-au băgat de seamă că au
trecut pe lângă camaradul lor… Nici tu, meştere Balt, n-ai fi
zis: „Ia te uite… e chiar Vin Mod!…”
După cum vedem, toate precauţiile fiind luate, n-ar fi
descoperit nimeni că Vin Mod, sub numele Ned Pat, ocupase,
la Great Old Man, camera vecină cu cea a fraţilor Kip.
În vremea aceasta, ancheta continua prin grija
magistratului însărcinat cu instrumentarea cazului. Nimeni,
de altfel, nu se îndoia de vinovăţia celor doi olandezi, acuzaţi
atât de clar, la care fuseseră găsite documentele şi banii
căpitanului. Era foarte evident că obiectele acestea nu puteau
fi furate decât de asasinii lui Harry Gibson, care, în
momentul crimei, le avea la el.
Apoi, sub lenjeria din valiză, agenţii mai găsiseră un
pumnal.
Dar se ridica o primă întrebare: arma aceasta era, într-
adevăr, cea care îl ucise pe căpitanul Gibson?…
Or, în această privinţă, cum să se ezite în a răspunde
afirmativ? Rana, având pe margini urme de zimţi, nu putea
proveni decât de la unul dintre acele pumnale, kriss, de
fabricaţie malaeziană. Lucru ce putea fi constatat uşor şi din
fotografia lui Hawkins.
Este adevărat, în Malaezia, aceste pumnale sunt folosite
curent. Indigenii din Kerawara şi din Insula York, cei din
Noua Zeelandă şi Noua Bretanie, le utilizează, de obicei, ca
arme de luptă, împreună cu suliţele şi lăncile. Era, oare,
sigur că pumnalul în cauză, aparţinându-i lui Karl Kip,
fusese arma crimei?…
Da… şi certitudinea materială a acestui fapt nu va întârzia
să fie stabilită.
În dimineaţa zilei de 15 februarie, o corabie engleză cu trei

328
catarge, Gordon, din Sydney, tocmai arunca ancora în portul
din Hobart Town.
Cu trei săptămâni înainte, această navă părăsise
Arhipelagul Bismarck, după ce făcuse diferite escale la
Kerawara şi la Port Praslin.
Serviciul de curierat de la bordul lui Gordon avea o
scrisoare, însoţită de un mic colet poştal, pe numele lui
Hawkins.
Scrisoarea venea de la Port Praslin şi fusese scrisă de
Zieger după veştile deja parvenite la Wellington şi transmise
lui Hawkins de corespondentul său, Balfour, veşti care nu
anunţau niciun incident nou referitor la anchetă.
Iată ce era scris în scrisoare:

«Port Praslin, 22 ianuarie

DRAGUL MEU PRIETEN,

Profit de plecarea navei Gordon pentru a-ţi scrie rugăndu-te,

mai întâi, să transmiţi din partea mea salutări doamnei
Hawkins şi de a-i spune doamnei Gibson şi fiului ei că eu şi cu
soţia mea le împărtăşim durerea.
Atât domnul Hamburg, la Kerawara, cât şi eu, la Noul
Mecklenburg, am efectuat cercetări intense în privinţa
asasinatului, dar n-am obţinut niciun rezultat. Investigaţiile
făcute în rândurile triburilor indigene din Insula York nu au
condus la descoperirea actelor lui Gibson, nici la banii avuţi
asupra lui. Ar fi deci posibil ca asasinatul să nu fi fost comis
de indigenii de pe Insula York, deoarece s-ar fi găsit la ei o
sumă atât de mare de piaştri, dificil de plasat în arhipelag.
Dar mai există altceva. Ieri, din întâmplare, în pădurea
Kerawara, pe partea dreaptă a cărării care duce la locuinţa
domnului Hamburg, mai exact în locul unde a fost înfăptuită

329
crima, unul dintre angajaţii factoriei a găsit o virolă 103 din piele,
ce trebuie să se fi desprins din pumnal în momentul în care
ucigaşul l-a folosit pentru a-l înjunghia pe nefericitul nostru
prieten.
Dacă îţi trimit această virolă, nu-mi imaginez că poate
deveni o probă la dosar, de vreme ce nu a fost găsită arma
crimei. Totuşi, cred că trebuie s-o fac şi poate că nu va rămâne
nepedepsită această crimă îngrozitoare!
Îţi adresez, dragul meu prieten, cele mai sincere
complimente, cât şi doamnei Gibson şi lui Nat, doamnei
Hawkins.
Cu afecţiune
R. ZIEGER.»

Or, ce nu ştia Zieger era că magistraţii din Hobart Town

aveau arma crimei, de care se folosiseră asasinii căpitanului.
Şi ei au constatat că lipsea virola ce trebuia să se afle la
capătul pumnalului găsit la fraţii Kip… Iar atunci când
această virolă fu pusă la locul ei, au descoperit că se potrivea
perfect.
Astfel, după această nouă probă, Nat Gibson se duse la
armator şi îi spuse:
— În prezent, domnule Hawkins, vă mai îndoiţi de
vinovăţia acestor ticăloşi?…
Drept orice răspuns, Hawkins îşi lăsă capul în jos.

virolă – inel mic de metal, care strânge mânerul de lemn al unui

103

cuţit, al unei unelte etc. pentru a-l împiedica să crape.

330
 Capitolul VI
Verdictul

Ancheta era aproape încheiată. Fraţii Kip fuseseră

interogaţi şi confruntaţi cu şeful de echipaj, principalul sau,
pentru a spune exact, unicul lor acuzator până acum,
singurul care a descoperit în cabina bricului James Cook
dovezi concludente. Nu-i răspunseseră decât negând
categoric orice implicare în crima săvârşită. Dar cum ar fi
putut spera ei că ar fi putut fi emis în favoarea lor un ordin
de neurmărire penală, de vreme ce erau îndreptate împotriva
lor atâtea acuzaţii şi li se prezentau probe materiale ale
crimei, imposibil de recuzat?
În rest, nu avură ocazia să pregătească împreună
mijloacele de apărare, nici consolarea de a se susţine, de a se
îmbărbăta, de a vorbi în timpul lungilor ore de detenţie.
Separaţi unul de altul, ei nu discutau decât cu avocatul ales
pentru a-i apăra. Atunci când magistratul îi interoga, ei nu se
întâlneau nici măcar în prezenţa acestuia şi nu aveau să se
vadă decât în ziua în care cazul urma să fie judecat în faţa
instanţei.
Scrisoarea lui Zieger şi micul colet care o însoţea erau deja
cunoscute publicului. Ziarele din Hobart Town publicaseră
articole despre acest incident. Era un fapt cert că pumnalul
găsit în valiza lor reprezenta arma crimei şi pe această probă
materială se sprijinea acuzaţia împotriva fraţilor Kip.
Verdictul juriului nu putea fi decât o condamnare la moarte,
date fiind circumstanţele agravante ale crimei.
Şi totuşi, pe măsură ce se apropia ziua audierii, Hawkins
se simţea din ce în ce mai tulburat, copleşit de gânduri. În
minte îi reveneau numeroase amintiri. Cum adică! Aceşti doi
oameni care i-au inspirat atâta simpatie au comis acea crimă

331
îngrozitoare!… Conştiinţa lui refuza să creadă… Inima lui era
cuprinsă de revoltă la acest gând!… Vedea în această afacere
nişte pete obscure, inexplicabile poate!… Dar, în definitiv,
incertitudinile lui nu se bazau decât pe motive pur morale, în
vreme ce materialitatea faptelor strânse în timpul anchetei se
înălţa în faţa lui ca un zid de netrecut.
De altfel, Hawkins evita să discute despre acest caz cu Nat
Gibson, a cărui convingere era de nezdruncinat. O dată sau
de două ori, aflat în vizită la doamna Gibson, prins în
vâltoarea conversaţiei, a emis câteva idei referitoare la
nevinovăţia fraţilor Kip, cât şi la speranţa că vor reuşi să şi-o
dovedească. Fără să răspundă, tăcând cu obstinaţie, doamna
Gibson împărtăşea ideiile fiului ei şi asta se vedea foarte clar.
Mai mult, ea nu avusese prilejul de a aprecia, ca Hawkins,
caracterul naufragiaţilor de pe Wilhelmina, de a le cunoaşte
trecutul, de a se interesa de viitorul lor… Văduva nu putea
vedea în ei decât nişte criminali, adevăraţii asasini ai
căpitanului.
Cât despre Hawkins, cum să nu aibă ea încredere în
spiritul de dreptate şi de echitate, în judecata pertinentă a
soţului ei? Întrucât el nu era convins, nici ea nu putea fi. Prin
urmare, ea îi împărtăşea îndoielile, deoarece era vorba doar
despre îndoieli. Dar adevărul e că, în Hobart Town, ei erau
singurii care gândeau în acest mod. În celula lor, acuzaţii nici
nu-şi puteau imagina cât de mult se ridicase opinia publică
împotriva lor, iar ziarele îi ţineau într-o continuă stare de
surescitare şi stres, prin articole de o violenţă de neconceput.
Procesul urma să aibă loc la data de 15 februarie. Or, cum
se scurseseră deja douăzeci şi cinci de zile de la audierea
Consiliului maritim, când Flig Balt îi acuzase pe Karl şi pe
Pieter Kip, Vin Mod hotărî că nu mai era necesar să-şi
prelungească şederea la hanul Old Great Man. El predă deci
cheia camerei pe care o ocupa sub numele Ned Pat şi achită
nota de plată. Apoi, nemaiavând nevoie să se deghizeze, veni

332
să împartă cu şeful de echipaj odaia de la Fresh Fishs. De aici
aveau să urmărească ticăloşii aceştia episoadele unei uneltiri
atât de abil concepută, al cărei deznodământ trebuia să le
asigure securitatea personală.

333
334
 În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi mateloţi de pe James Cook,
ei găsiseră unde să stea la proprietarii care închiriau camere,
din vecinătate, aşteptând o ocazie să se îmbarce.
Dezbaterile din cadrul procesului fură deschise în
dimineaţa zilei de 17 februarie în faţa Curţii din Hobart Town,
compuse dintr-un preşedinte asistat de doi magistraţi şi de
un procuror general. Juriul cuprindea doisprezce juraţi care
nu aveau să se despartă decât în momentul în care vor fi
căzut de acord asupra verdictului.
Mulţimea umplea sala, cât şi străzile învecinate. La ieşirea
din închisoare, acuzaţii fură întâmpinaţi cu strigăte de
răzbunare şi abia avură timp, în acele momente, să-şi strângă
mâna. Agenţii de poliţie îi separară imediat şi trebuiră să-i
protejeze de furia mulţimii până la sosirea lor la Palatul de
Justiţie. Acuzaţii simţeau că nu se puteau aştepta la vreo
clemenţă din partea opiniei publice.
Diverşii martori care fuseseră audiaţi în faţa Consiliului
maritim urma să se prezinte şi-n faţa Curţii: Hawkins, Nat
Gibson, mateloţii de pe James Cook. Însă întreaga acuzaţie se
baza pe spusele lui Flig Balt şi cum s-ar fi apărat fraţii Kip
împotriva ei? Tocmai acest aspect captiva mulţimea prezentă
la proces.
Karl şi Pieter Kip erau asistaţi de un avocat al apărării, a
cărui sarcină avea să fie foarte dificilă, deoarece la alegaţiile 104
şefului de echipaj, axate pe probe materiale, el nu a putut
răspunde decât negând.
Conformându-se legislaţiei engleze, preşedintele se mărgini
să-i întrebe dacă pledau vinovaţi sau nevinovaţi.
— Nevinovaţi! răspunseră amândoi cu voce tare.
Apoi, reluară depoziţia făcută în cadrul primului proces,
repetând care a fost conduita lor în cursul navigaţiei de la
îmbarcarea de pe Insula Norfolk până la debarcarea în rada

104
alegaţie – invocare a unei teorii, a unei păreri în sprijinul unei
afirmaţii făcute sau pentru a justifica un anumit lucru.
335
portului din Hobart Town.
Ei declarară că valiza adusă la bordul bricului nu conţinea
decât puţină lenjerie şi câteva haine. Cât despre pumnalul
malaezian, nu l-au mai găsit pe epavă şi nu-şi puteau explica
deloc cum ajunsese în posesia lor. La afirmaţia lui Flig Balt,
conform căreia aşa-zisa valiză conţinea documentele şi banii
căpitanului Gibson, fraţii Kip o dezminţiră categoric. Ori şeful
de echipaj se înşela, ori denatura voit adevărul.
— În ce scop?… întrebă preşedintele.
— În scopul de a ne distruge, declară Karl Kip, şi de a se
răzbuna!
Aceste cuvinte fură întâmpinate cu un murmur
dezaprobator din partea auditoriului.
Veni rândul procurorului general, un simplu avocat care îl
înlocuia pe avocatul din oficiu al Reginei, ca să-i interogheze
pe martori, să le examineze depoziţiile, după care avocatul
apărării urma să procedeze o contra-examinare.
Şi atunci, Flig Balt, interpelat, răspunse:
— Da… în timpul călătoriei de întoarcere, tocmai intrasem
în careu… În acel moment, un talaz puternic zgudui bricul şi
proiectă valiza afară din cabina fraţilor Kip, a cărei uşă era
deschisă… Pe puntea rufului se rostogoliră mai multe
monede din aur, piaştri, în acelaşi timp în care se răspândiră
din valiză mai multe hârtii, respectiv documentele de bord,
dispărute după asasinarea căpitanului.
Referitor la pumnal, Flig Balt nu vorbise despre el,
deoarece nu-l văzuse. Nici măcar nu ştia dacă arma în cauză
aparţinea acuzaţilor… Dar ulterior nu a fost deloc uimit când
poliţia l-a descoperit în camera de la hanul Great Old Man,
deoarece era exact arma cu care fusese înjunghiat Harry
Gibson… De altfel, chiar dacă fraţii Kip nu au ezitat să
declare că au cumpărat-o pe Insulele Moluques, în Amboine,
ei nu se îndoiau de faptul că ea dispăruse în naufragiul
Wilhelminei… Ei afirmau că niciunul, nici celălalt nu a adus-o

336
vreodată la bordul navei James Cook, şi nu puteau înţelege
cum de fusese găsită în valiza lor.
Pieter Kip se mulţumi să obiecteze:
— În arhipelagurile malaieziene pot fi văzute multe
pumnale asemănătoare… Puţini indigeni nu au un astfel de
kriss… Pentru ei, este o armă obişnuită… Este deci posibil ca
pumnalul despre care susţineţi că este arma crimei să nu fie
al nostru, deoarece toate aceste kriss-uri se aseamănă, fiind
de fabricaţie malaeziană…
Acest răspuns provocă alte murmure, pe care preşedintele
fu nevoit să le curme. Apoi, procurorul general observă că
pumnalul în cauză era tocmai arma crimei, deoarece virola
ce-i lipsea, trimisă de Zieger, se potrivea perfect în locul de
unde se desprinsese…
— Aş adăuga, spuse atunci Pieter Kip, că nu a văzut
nimeni, niciodată, la bord această armă în mâinile noastre, şi
dacă am fi găsit-o pe epavă, probabil că i-am fi arătat-o fie lui
Hawkins, fie lui Nat Gibson…
Dar el şi fratele lui îşi dădură seama că afirmaţia aceasta
nu stătea în picioare. Nu exista niciun dubiu că pumnalul le
aparţinea, nu exista nicio îndoială că rana a fost provocată de
lama lui zimţată, în sfârşit, nu exista niciun dubiu că virola
lui era cea găsită la locul crimei în pădurea din Kerawara.
Astfel, Pieter Kip se mulţumi să facă următoarea, şi ultima,
declaraţie:
— Fratele meu şi cu mine suntem victimele unor
împrejurări cu adevărat inexplicabile!… Oare noi să-l fi ucis
pe căpitanul Gibson, omul căruia îi datorăm salvarea,
scăparea noastră!… Această acuzaţie este pe atât de odioasă,
pe cât de nedreaptă, şi nu vom mai răspunde la ea!
Această frază, pronunţată cu o voce care nu trăda nicio
tulburare, păru să fi produs o anumită emoţie publicului. Dar
auditoriul îşi formase deja o părere şi nu vedea în acestă
declaraţie decât o încercare de apărare. Dacă fraţii Kip

337
refuzau, de acum înainte, să răspundă întrebărilor ce le vor fi
puse, asta nu însemna că se aflau în imposibilitatea de a o
face?…
Fură audiaţi şi ceilalţi martori, şi mai întâi Nat Gibson.
Acesta, incapabil să se stăpânească, îi copleşi cu acuzaţii pe
Karl şi pe Pieter Kip, care îl priveau cu milă… Şi când au luat
cuvântul, au spus doar atât:
— Îţi înţelegem durerea, biet tânăr, şi nu avem puterea de
a ne supăra pe tine!
Atunci când Hawkins se prezentă la bară, atitudinea lui fu
aceea a unui om vizibil tulburat de amintiri. Putea el admite,
oare, că naufragiaţii Wilhelminei, gazde pe James Cook, ar fi
răspuns cu cea mai îngrozitoare crimă generozităţii, bunătăţii
căpitanului?… Îi datorau viaţa, dar l-ar fi ucis pentru a-l jefui
când ştiau că Harry Gibson şi el însuşi, armatorul, ar fi fost
dispuşi să le vină în ajutor?… Da… Negreşit, asupra lor au
fost aduse acuzaţii împovărătoare!… Hawkins nu înţelegea…
şi, copleşit de emoţie, nu putu spune mai mult.
Nimic special de consemnat în privinţa depoziţiilor
mateloţilor de pe James Cook, respectiv Hobbes, Wickley,
Burnes, nici în a lui Len Cannon, Sexton, Kyle, Bryce şi a
bucătarului Koa.
Cât despre Vin Mod, răspunsurile lui date procurorului
general fură categorice în ceea ce-l priveşte pe Flig Balt. Cu
câteva zile înainte ca tentativa de revoltă să izbucnească la
bordul bricului, şeful de echipaj i s-a părut cuprins de o furie
înăbuşită… Asta doar din cauza faptului că fusese înlocuit la
comanda bricului de Karl Kip?… Vin Mod a crezut mereu că
Flig Balt trebuie să fi avut alt motiv…
— În sfârşit, nu ţi-a mărturisit nimic?… întrebă
procurorul.
— Nimic, răspunse Vin Mod.
Mai rămânea totuşi un aspect care pleda în favoarea celor
doi acuzaţi: pumnalul n-a fost văzut niciodată în mâinile lor

338
pe durata călătoriei. Şi acest lucru rezulta chiar din
declaraţia lui Flig Balt, şi tocmai din acest anumit motiv
Pieter Kip declară din nou:
— Dacă noi am fi găsit pumnalul pe epavă, şi l-am fi adus
la bordul bricului, nu l-am mai fi ascuns, aşa cum nu ne-am
ascuns nici celelalte lucruri din valiza noastră… Există vreun
martor care a văzut acest kriss în posesia noastră?… Nu, nici
măcar unul!… Este adevărat, în timpul percheziţiei de la
hanul Great Old Man, agenţii de poliţie l-au găsit împreună cu
banii şi cu documentele căpitanului… Ei bine, noi afirmăm şi
avem convingerea deplină că, de fapt, el a fost pus acolo în
absenţa şi fără ştirea noastră!
În acel moment, dezbaterile fură marcate de un incident
dintre cele mai grave, de natură să distrugă orice
incertitudine în mintea juraţilor, dacă mai exista vreuna, în
favoarea acuzaţilor.
Musul Jim fu chemat să-şi prezinte depoziţia.
— Jim, îi spuse preşedintele, trebui să declari tot ce ştii şi
numai în cazul în care eşti foarte sigur…
— Da… domnule preşedinte, răspunse Jim.
Şi se părea că privirea lui neliniştită o căuta pe aceea a lui
Hawkins.
Armatorul observă acest lucru şi avu presentimentul că
avea să fie făcută o dezvăluire foarte importantă de către
tânărul bucătar, ceva ce Jim nu avusese curajul să spună
până în acel moment. Iar atunci când procurorul îl întrebă,
musul preciză:
— Este vorba despre pumnalul… pe care nu l-a văzut
nimeni la bord… acest kriss care aparţinea fraţilor Kip…
După ce pronunţă aceste cuvinte, tulburat, Jim se opri şi
se vedea clar că nu mai putea să-şi continue depoziţia. Dar
preşedintele îl încurajă şi el declară, în cele din urmă:
— Acest pumnal… eu… l-am văzut!
Fraţii Kip îşi ridicară capul. Oare ultima şansă a salvării

339
lor, de care se agăţau, o vor rata?…
Pumnalul fu arătat lui Jim.
— Acesta este pumnalul?… îl întrebă procurorul general.
— Da… îl recunosc…
— Şi afirmi că l-ai văzut la bord?…
— Da.
— Unde?…
— În cabina fraţilor Kip…
— În cabina lor?…
— Da…
— Când anume?…
— În timpul primei escale pe care a făcut-o James Cook în
Port Praslin!
Şi Jim povesti în ce împrejurări zărise această armă, cum
i-a atras atenţia, cum a examinat-o şi cum a pus-o apoi în
locul unde se afla…
Aşa cum ştim, pumnalul a fost lăsat în cabină de Vin Mod,
la câteva clipe după ce Flig Balt l-a trimis acolo pe Jim să
facă puţină curăţenie, tocmai pentru a fi văzut de mus; apoi
Vin Mod a luat cuţitul şi l-a băgat în sacul lui.
Această declaraţie a tânărului mus produse un efect
extraordinar, şi chiar o emoţie de care fură cuprinşi atât
juraţii, cât şi cei din rândurile auditoriului. Mai rămăsese,
oare, vreo urmă de incertitudine în conştiinţa celor de faţă?…
Fraţii Kip afirmau că pumnalul nu fusese niciodată adus la
bord, dar a fost totuşi văzut acolo şi găsit ulterior în valiza lor
la hanul Great Old Man.
— Pumnalul avea virola la locul ei, când l-ai ţinut în
mână? îl întrebă procurorul general pe mus.
— Da, răspunse Jim, şi nu-i lipsea nimic!
Aşadar, era foarte clar că virola s-a desprins din mânerul
pumnalului în timpul luptei dintre asasini şi căpitanul
Gibson, deoarece ea a fost găsită pe jos după crimă, în
pădurea din Kerawara.

340
 La această depoziţie a lui Jim nu se făcu niciun
comentariu, şi nici acuzaţii nu răspunseră nimic.
Hawkins fu zdruncinat de declaraţia musului. Îşi imagină,
într-o străfulgerare a minţii, că fraţii Kip erau victimele unei
capcane pregătite de Vin Mod… că ticălosul acesta adusese în
taină pumnalul la bord… că l-a lăsat o clipă la vederea
musului în cabina acuzaţilor înainte de a-l folosi în
asasinat… că ucigaşii căpitanului Gibson erau el şi
complicele lui, Flig Balt, asociaţi în această îngrozitoare
intrigă pentru a distruge doi nevinovaţi!…
În acel moment, Nat Gibson ceru cuvântul. El vru să
atragă atenţia juriului asupra unui fapt de care nu vorbise
până atunci, demn de a fi dezvăluit.
Şi, având permisiunea preşedintelui, se exprimă în aceşti
termeni:
— Domnilor judecători, domnilor juraţi, ştiţi că, în timpul
călătoriei din Noua Zeelandă până la Arhipelagul Bismarck,
James Cook a fost atacat de papuaşi, ulterior respinşi, în
dreptul grupului de insule Louisiade. Ofiţerii, pasagerii,
echipajul, toţi au luat parte la apărarea vasului. Tatăl meu
era în primele rânduri. Or, în toiul luptei, a fost tras un foc de
armă, nu se ştie de cine, şi glonţul a trecut la câţiva milimetri
de capul căpitanului Gibson!… Ei bine, domnilor, până acum
am crezut că era vorba de un glonte rătăcit, de explicat în
întunericul şi în încleştarea luptei, apărându-ne împotriva
papuaşilor… Dar nu mai am aceeaşi convingere… Acum
intuiesc şi cred că a fost un atentat premeditat, îndreptat
împotriva tatălui meu, a cărui moarte era deja hotărâtă, şi de
cine anume dacă nu de cei care îl vor asasina mai târziu?…
În faţa violenţei acestei noi acuzaţii, Karl Kip se redresă, cu
privirea pătrunzătoare, cu vocea fremătând de furie, şi spuse:
— Noi… noi!… Nat Gibson… îndrăzneşti să afirmi că noi
suntem asasinii!…
Karl abia se mai putea stăpâni, se vedea clar. Dar fratele

341
lui, luându-i mâna, îl calmă, iar el se reaşeză, cu pieptul
tresăltând şi cu obrajii străbătuţi de lacrimi.
Nu era vreo persoană din sală care să nu fi fost profund
mişcată de această scenă, şi câteva lacrimi se scurseră din
ochii lui Hawkins.
Cât despre Vin Mod, el îi făcea semn cu genunchiul şefului
de echipaj, îl privea cu înţeles, ca şi cum ar fi vrut să-i spună:
— Pe legea mea… nici nu m-am gândit la o asemenea
întorsătură de situaţie!… Se pare că n-a uitat fiul căpitanului!
Sarcina acuzatorului nu putea fi decât foarte uşoară.
Antecedentele fraţilor Kip fură aduse la cunoştinţa juraţilor,
situaţia lor încurcată, lichidarea care ameninţa firma din
Groning… Ei pierduseră tot ce aveau în naufragiul
Wilhelminei… Banii pe care îi aduceau de la Amboine… nu
era nicio îndoială că nu-i mai găsiseră pe epavă, fără să
spună nimic despre asta, precum nici despre pumnalul pe
care aveau să-l folosească după câteva săptămâni!… Apoi l-
au jefuit pe nefericitul căpitan de câteva mii de piaştri, din
care doar o parte a fost descoperită în valiza lor… Şi, în
sfârşit, cine ştie dacă nu cumva Karl Kip se gândise dinainte
să succeadă lui Gibson la comanda bricului James Cook, ceea
ce se şi întâmplă, de altfel?…
În ce împrejurări fusese comisă crima? Juraţii nu ştiau…
Atunci când Harry Gibson debarcă pentru a se duce la
domnul Hamburg, cei doi fraţi nu erau la bord… Ei aşteptau,
pândeau, l-au urmărit prin pădurea din Kerawana, l-au
atacat, l-au târât dincolo de cărare, l-au jefuit şi, după
întoarcerea lor pe James Cook, nimeni nu-i putea bănui… Şi,
a doua zi, nu s-au sfiit să se alăture cortegiului care însoţea
căpitanul pe ultimul lui drum, şi să-şi amestece lacrimile cu
cele ale fiului său îndurerat!
Prin urmare, ceea ce cerea acuzarea juriului era de a fi fără
milă pentru asemenea criminali… reprezenta un verdict
afirmativ în toate privinţele… mai exact pedeapsa capitală

342
împotriva lui Karl şi Pieter Kip.
Atunci luă cuvântul apărătorul şi se folosi de toată
elocvenţa lui pentru a face o pledoarie convingătoare. Dar
putea spera că eforturile lui aveau să fie încununate de
succes?… Nu simţea că părerea judecătorilor şi a publicului
era deja formată?… Cu ce ar fi putut contracara probele
materiale prezentate împotriva acuzaţilor?… Doar cu nişte
prezumpţii morale, care nu puteau cântări prea mult în
talerul balanţei!… El vorbi despre trecutul clienţilor lui, de
onorabilitatea vieţii lor, recunoscută de toţi cei care îi
cunoşteau!… Că era destul de adevărat faptul că firma din
Groning nu era tocmai prosperă, după ce-şi pierduseră
ultimele resurse în naufragiul Wilhelminei!… Dar asta nu
însemna că, pentru a face rost de o sumă de bani relativ
mică, două sau trei mii de piaştri, ei ar fi atentat la viaţa
căpitanului Gibson!… Şi-ar fi ucis binefăcătorul!… Nu era
admisibil!… Fraţii Kip erau victimele unei inexplicabile
fatalităţi… Existau dubii care pledau în favoarea lor… şi mai
ales în favoarea achitării lor.
Odată încheiate dezbaterile, juriul se retrase în sala
deliberărilor.
Nat Gibson rămase pe banca martorilor, cu capul între
mâini. Să nu ne închipuim însă că avocatul acuzaţilor a
reuşit să-i strecoare o urmă de îndoială în conştiinţa lui!…
Nu! pentru el, Nat Gibson, fiul căpitanului, Karl şi Pieter Kip
erau, într-adevăr, asasinii tatălui său.
Hawkins stătea deoparte, cu inima frântă, privind locul
gol, unde acuzaţii urmau să se reîntoarcă pentru a asculta
pronunţarea sentinţei.
În acea clipă, musul Jim se apropie de el şi îi spuse, cu o
voce tremurătoare:
— Domnule Hawkins… nu puteam declara altfel… nu-i
aşa?…
— Nu puteai, copilul meu! răspunse Hawkins.

343
 În acest timp, deliberările se prelungeau. Probabil că
vinovăţia celor doi acuzaţi nu fusese demonstrată în mod
categoric?… Poate că juriul avea să le acorde circumstanţe
atenuante, impresionat de atitudinea demnă a celor doi fraţi
în timpul dezbaterilor?…
Între timp, doi oameni nu reuşeau deloc să-şi disimuleze
nerăbdarea. Erau şeful de echipaj şi Vin Mod, aşezaţi unul
lângă altul, neîncercând nici măcar să schimbe în şoaptă
câteva vorbe… Dar nu aveau nevoie să vorbească pentru a se
înţelege, pentru a-şi face cunoscute gândurile… Ceea ce
sperau, pentru a le fi asigurată siguranţa personală, era
condamnarea capitală, execuţia fraţilor Kip!… Cu ei morţi,
cazul ar fi fost clasat! Cu ei în viaţă, chiar în închisoare,
aceştia şi-ar fi declamat nevinovăţia, şi cine ştie dacă o
întâmplare neprevăzută sau un joc al destinului nu ar fi pus
justiţia pe urmele adevăraţilor vinovaţi?…
După treizeci şi cinci de minute de deliberări se făcu auzit
clopoţelul. Juriul nu întârzie să-şi ocupe locurile în sală.
Verdictul lor întrunise deci unanimitatea.
Publicul năvăli curând în sală, îmbrâncindu-se, călcându-
se în picioare, în mijlocul unei rumori şi al unei agitaţii de
nedescris.
Imediat după aceea apărură şi magistraţii, iar preşedintele
anunţă reluarea dezbaterilor.
Şeful juriului fu invitat să aducă la cunoştinţă verdictul.
Afirmativ la toate punctele de acuzare, el nu acorda
circumstanţe atenunante acuzaţilor.
Karl şi Pieter intrară şi ei în sală, se postară lângă bancă şi
rămaseră în picioare.
Preşedintele şi asesorii105 lui deliberară câteva clipe în
privinţa pedepsei ce trebuia aplicată, delictul fiind acela de
asasinat, mai exact crimă cu premeditare.

105
asesori – reprezentant al poporului în unele complete de
judecată.
344
 Karl şi Pieter Kip fură condamnaţi la moarte şi, la
pronunţarea acestui verdict, câteva aplauze răsunară în sală.
După ce se priviră dezamăgiţi şi cu ochii plini de durere,
cei doi fraţi îşi strânseră mâinile, apoi se îmbrăţişară, fără să
scoată un cuvânt.

345
 Capitolul VII
În aşteptarea execuţiei

Prin urmare, fraţii Kip nu mai puteau aştepta deci nimic de

la justiţie: ea se pronunţase împotriva lor, fără măcar să
admită circumstanţe atenuante pentru crima ce le-o imputa.
Niciunul dintre argumentele prezentate de apărare nu
convinsese juriul. Nici atitudinea deopotrivă hotărâtă şi
demnă a acuzaţilor în cursul dezbaterilor, nici furia lui Karl
Kip, care a dat uneori loc unor cuvinte pline de mânie, nici
explicaţiile mai calme ale lui Pieter Kip nu au avut vreun efect
asupra faptelor citate, a învinuirilor atât de mişeleşte
acumulate pe spinarea lor, a declaraţiilor acestui ticălos de
Flig Balt, bazate pe ultima depoziţie a musului Jim!
Şi, într-adevăr, atât timp cât Karl şi Pieter Kip afirmaseră
că arma crimei nu a fost niciodată în mâinile lor, şi
susţinuseră, nu fără o aparenţă de adevăr, că pumnalul era o
armă obişnuită în rândurile autohtonilor din Malaiezia, iar
acest kriss la care se potrivea virola trebuia să aparţină deci
unui indigen din Kerawara, de pe Insula York sau una dintre
insuliţele vecine, o anumită ezitare părea admisibilă. Dar
acest pumnal era, într-adevăr, cel luat de ei de pe epavă şi
adus la bordul lui James Cook fără să-l arate nimănui, şi
cum să fie pusă la îndoială declaraţia musului, care l-a văzut
în cabina lor?…
Această condamnare avu mai întâi ca efect faptul că dădu
satisfacţie populaţiei din Hobart Town. În această ură
generală îndreptată asupra asasinilor căpitanului Harry
Gibson, intra o mare parte din egoismul specific raselor
saxone, care nu mai trebuie dovedit. Un englez fusese ucis,
iar autorii crimei eru nişte olandezi… Şi, în prezenţa unei
asemenea crime, cine ar fi putut îndrăzni să conceapă chiar

346
şi cea mai infimă milă pentru asasini?… Astfel, nicio
persoană, din rândul publicului, nici măcar unul singur
dintre numeroasele ziare din Tasmania nu au obiectat pentru
a obţine o comutare a pedepsei.
Aşa că nu trebuie să-i reproşăm fiului victimei oroarea pe
care i-o inspirau fraţii Kip. El credea în vinovăţia lor aşa cum
credea în Dumnezeu, o vinovăţie bazată nu pe prezumpţii, ci
pe dovezi materiale. Negări, protestări, iată ce au opus
acuzaţii mărturiilor concordante şi precise. După ce a fost
mult timp deznădăjduit că nu erau găsiţi ucigaşii tatălui său,
iată că fuseseră descoperiţi aceşti doi monştri care îi datorau
lui Harry Gibson salvarea lor, şi căruia îi răspunseră, la
bunătatea şi generozitatea lui, cu cel mai laş dintre asasinate!
Din câteva motive, mai mult sau mai puţin probante, care au
militat în favoarea nevinovăţiei lor, el nu voia să vadă nimic,
nu putea vedea nimic prin această pânză groasă a indignării
şi a durerii.
Astfel, în ziua în care sentinţa fu dată de Curtea de
Justiţie, când intră în casa doamnei Gibson, el spuse cu o
voce sfâşiată de emoţie:
— Mamă, vor plăti pentru această crimă cu capul lor, iar
tata va fi răzbunat!…
— Dumnezeu să aibă milă!… murmură doamna Gibson.
— Milă faţă de aceşti ticăloşi?… strigă Nat Gibson, care
înţelese astfel răspunsul mamei lui.
— Nu… milă faţă de noi, copilul meu! preciză doamna
Gibson, apropiindu-se de fiul ei şi strângându-l la piept.
Iată primele cuvinte pronunţate de Nat Gibson, imediat ce
intră în casa părintească.
Şi iată, în continuare, ce a spus armatorul, când s-a aflat
în prezenţa doamnei Hawkins, după încheierea dezbaterilor:
— Condamnaţi…
— Condamnaţi?…
— La moarte, nefericiţii!… Dea Dumnezeu ca Justiţia să

347
nu se fi înşelat!…
— Încă te îndoieşti, dragul meu?…
— Da!
După cum observăm, Hawkins încă refuza să accepte
vinovăţia fraţilor Kip, mai degrabă dintr-un presentiment
decât din luciditate. Nu-i venea să creadă că sunt vinovaţi de
o crimă atât de groaznică faţă de binefăcătorul lor, pentru
care au nutrit mereu o vie recunoştinţă! Mobilul, unul
incontestabil, îi scăpa… În definitiv, cu ce s-au ales din
moartea lui Gibson? Câteva mii de piaştri; şi apoi, referitor la
speranţa de a fi înlocuit Gibson la comanda bricului, cum ar
fi fost realizabilă, deoarece, de vreme ce şeful de echipaj
îndeplinea funcţiile secundului, nu era de la sine înţeles ca el
să devină căpitanul?…
Oricum, Hawkins a rămas profund tulburat după depoziţia
musului Jim. Era sigur că pumnalul, găsit în camera celor
doi fraţi la hanul Great Old Man, fusese văzut de Jim în
cabina lor de la bordul lui James Cook… Karl sau Pieter Kip l-
au adus după vizita lor pe epava Wilhelminei, şi, dacă nu l-au
arătat la nimeni, înseamnă că nu le-a convenit s-o facă…
Astfel, acuzarea a tras din asta concluzia că ideea crimei
încolţise deja în mintea lor.
Ei bine, nu! Şi, în pofida atâtor dovezi covârşitoare, ale
verdictului afirmativ dat de oneştii juraţi în plenitudinea
independenţei lor, nu! Hawkins nu putea accepta. Această
condamnare îl revolta… Cazul Kip îl tulbura profund şi, chiar
dacă nu i-a vorbit niciodată despre asta lui Nat Gibson, dată
fiind starea de spirit a acestuia, armatorul suferea văzându-l
atât de refractar la convingerea lui. Dar spera că justiţia îi va
da dreptate într-o zi!
Totuşi, deşi în astfel de situaţii opiniile au fost deseori
diferite, unii pledând pentru nevinovăţie, alţii pentru
culpabilitatea unui acuzat, nu aşa s-a întâmplat şi în Hobart
Town sau în alte oraşe din Tasmania. Cine şi-ar fi închipuit

348
vreodată o schimbare bruscă de atitudine în favoarea fraţilor
Kip?… Hawkins ştia că toată lumea era împotriva lui. Acest
fapt însă nu-l descuraja. Avea credinţa, şi câte nu pot fi
sperate în timp, care este adesea marele reformator al
greşelilor omeneşti?…
Este adevărat, poate că tocmai timpul lipsea. Recursul pe
care fraţii Kip îl înaintaseră pe marginea condamnării lor nu
va întârzia să fie respins. Nu exista niciun motiv de casaţie şi
era prevăzut ca execuţia să aibă loc în a doua jumătate a
lunii martie, la o lună după pronunţarea verdictului.
Şi, după cum ne dăm seama, execuţia era aşteptată cu o
nerăbdare cu adevărat feroce de această parte a populaţiei
avide mereu de acţiuni brutale, gata oricând pentru cele mai
teribile excese, cea care nu cere decât să se substituie
justiţiei, care vrea să-i linşeze pe vinovaţi sau pe cei pe care-i
consideră aşa. Şi, probabil, acest lucru s-ar fi întâmplat şi în
Hobart Town, dacă juriul nu ar fi dat satisfacţie acestor
deplorabile instincte ale mulţimii şi nu ar fi fost pronunţată
de către Curtea de Justiţie o condamnare capitală. În ziua
execuţiei, vom vedea, această mulţime va colcăi în jurul
închisorii.
Vor fi acolo, de asemenea, în primele rânduri, aceşti
netrebnici îngrozitori, Flig Balt şi Vin Mod! Ei vor fi vrând să
se asigure, cu propriii ochi, că Pieter şi Karl Kip vor plăti cu
viaţa crima ai cărori autori erau!… Şi atunci, vor fi putut
pleca în siguranţă, să caute noi aventuri, fără să se teamă în
niciun fel de viitor!…
După audiere, cei doi fraţi au fost duşi înapoi la
închisoare, şi nu trebuie să fim uimiţi dacă trecerea lor
provocă o serie de insulte şi injurii dintre cele mai odioase, de
care gloata este atât de mândră şi împotriva căreia agenţii
trebuiră să-i protejeze pe olandezi. La aceste ultragii, ei nu
răspunseră decât printr-o atitudine demnă, cu o tăcere
dispreţuitoare.

349
 Când poarta închisorii fu închisă în urma lor, gardianul şef
nu îi conduse în celule pe care le ocupaseră separat de la
încarcerarea lor, ci în celula condamnaţilor la moarte. Cel
puţin, în mijlocul atâtor suferinţe, aveau consolarea de a fi
împreună! Pe durata acestor ultime zile ale existenţei lor, vor
fi uniţi de acelaşi gând în privinţa amintirilor şi le vor trăi
până în ultimul moment, când vor ajunge la stâlpul
eşafodului.
Este adevărat, în această celulă, nu aveau să se bucure de
singurătatea pe care o doriseră atât de mult. Gardienii urmau
să-i păzească zi şi noapte, supraveghindu-i, ascultându-i.
Între destăinuirile lor cele mai intime se va interpune mereu
prezenţa acestor terţi feroce, care nu aveau pentru ei,
desigur, nicio milă.
Trebuie să observăm faptul că, în vreme ce Karl Kip îşi
manifestă de mai multe ori indignarea referitoare la
nedreptatea cutremurătoare de a trimite doi nevinovaţi la
moarte, fratele lui, care încerca în van să-l potolească, era
mai calm şi mai resemnat cu soarta lui.
În rest, Pieter Kip nu-şi făcea nicio iluzie în privinţa cererii
de recurs, pe care, ascultând sfaturile avocatului lor, o
semnaseră amândoi. Nici Karl Kip nu avea vreo speranţă,
deşi în adâncul sufletul lui o păstra vie, că sentinţa va fi
casată106 şi cazul rejudecat, că răgazul astfel obţinut va
permite adevărului să iasă la lumină în toată strălucirea lui.
Avându-se în vedere lespedea grea a acuzaţiilor, care le apăsa
umerii, de unde le-ar fi venit, oare, vreun ajutor?… Care
intervenţie ar fi fost destul de puternică pentru a-i slava, dacă
nu cea providenţială?…
Apoi, se gândeau la trecut, la toate loviturile soartei
nefaste, care i-au adus unde sunt acum… Ah! Ce bine ar fi
fost dacă James Cook nu i-ar fi luat de pe Insula Norfolk!…

a casa – (sentinţe ale unei instanţe judecătoreşti inferioare) a

106

anula în urma unui recurs sau a unui apel.

350
Sau dacă semnalele lor nu ar fi fost zărite de căpitanul
Gibson!… Fără îndoială că ar fi pierit de mizerie şi de foame
pe coasta aceea pustie!… Şi cel puţin nu ar fi ajuns la această
iminentă moarte pe eşafod, moarte rezervată asasinilor!…
— Pieter!… Pieter!… strigă Karl Kip. Dacă ar mai trăi tatăl
nostru… dacă şi-ar vedea numele dezonorat!… Această ruşine
l-ar ucide…
— Chiar te gândeşti că ne-ar fi putut crede vinovaţi, Karl?
…
— Nu… frate, niciodată!… niciodată!
Apoi ajungeau să vorbească despre cei cu care trăiseră
alături câteva săptămâni, despre acei generoşi salvatori care
le-au arătat o atât de caldă afecţiune, cărora le datorau atâta
recunoştinţă!… Ei înţelegeau de ce Nat Gibson, într-un exces
de durere, afişase împotriva lor o atitudine acuzatoare, îi
înţelegeau starea în care se afla, ca fiu al victimei!… Dar cum
să i se ierte faptul că vede în ei pe ucigaşii tatălui său!…
În ceea ce-l priveşte pe Hawkins, fraţii Kip îşi dădeau
seama că îndoiala lui persista, deoarece aveau viu în minte
felul prudent în care şi-a prezentat depoziţia. Îşi spuneau că
inima acestui om binevoitor nu le era, poate, cu totul închisă.
Deşi nu opusese mărturiilor atât de afirmative ale şefului de
echipaj şi ale musului Jim decât nişte simple prezumţii
morale, cel puţin le prezentase juriului aşa cum îi dictase
conştiinţa.
Cât despre diverşii martori, ar fi putut face alte depoziţii
decât cele făcute?… Pentru Flig Balt, cei doi fraţi nu vedeau
în comportamentul acestui ticălos decât satisfacţia urii lui,
un act de răzbunare împotriva noului comandant al lui
James Cook, împotriva căpitanului a cărui energie reprimase
revolta şi l-a trimis pe şeful ei în fundul calei. Referitor la
hârtiile lui Harry Gibson, la pumnalul ce le aparţinea, dacă se
aflau în valiză, însemna că fuseseră puse acolo de cel ce le
furase, în scopul de a-i distruge pe cei doi fraţi!… Şi cum ar fi

351
putut presupune ei că unul dintre asasini din Kerawara era
tocmai şeful de echipaj?…
Hawkins, nici atât! Deşi căuta noi piste, el nu reuşea să
meargă pe urma lor cu un oarecare succes. În opinia lui, de
altfel, atentatul trebuia să fi fost comis de indigenii de pe
Insula York, şi cine ştie dacă autorităţile germane nu-i va
descoperi într-o zi?…
În vremea aceasta se apropia ziua, ora la care cei doi
oameni, cei doi fraţi aveau să fie spânzuraţi pentru o crimă pe
care nu o comiseseră, nu aveau cum s-o înfăptuiască!
Din ce în ce mai obsedat de convigerea conform căreia Karl
şi Pieter Kip erau nevinovaţi, şi chiar dacă îi fu imposibil să
aducă o probă a nevinovăţiei lor, Hawkins întreprinsese
câteva demersuri în favoarea lor.
Guvernatorul Tasmaniei îi era binecunoscut armatorului.
Hawkins îl aprecia pe Excelenţa Sa Sir Edward Carrigan ca
pe un om cu suflet ales şi cu o judecată foarte clară. Astfel, se
hotărî să-i ceară o audienţă şi, în dimineaţa zilei de 25
februarie, ducându-se la hotelul unde locuia, fu primit
imediat.
Guvernatorul ştia prea bine care era motivul vizitei lui
Hawkins. După ce urmărise cu interes dezbaterile cazului Kip
ca toată lumea, nu punea la îndoială vinovăţia
condamnaţilor.
Surpriza Excelenţei Sale fu însă foarte mare, când Hawkins
îi împărtăşi opinia lui. Şi cum îi acordă, de altfel, toată
atenţia, armatorul se dezlănţui într-o tiradă fără rezerve. El
vorbi cu atâta căldură de cele două victime ale unei erori
judiciare, reliefă cu o logică pătrunzătoare aspectele confuze,
nelămurite, sau, cel puţin, inexplicabile ale cauzei lor, încât
guvernatorul se simţi foarte tulburat.
— Observ, dragul meu Hawkins, declară el, că, pe durata
acestei călătorii la bordul lui James Cook, ai simţit o mare
stimă pentru Karl şi Pieter Kip… şi ei au avut mereu un

352
comportament demn…
— Îi consideram şi îi consider şi azi nişte oameni cinstiţi,
domnule guvernator, afirmă Hawkins pe un ton convingător.
Nu pot să vă furnizez probe materiale în sprijinul convingerii
mele, deoarece nu le am deocamdată, şi probabil că nu le voi
obţine niciodată… Dar nimic din ce a fost spus în cursul
dezbaterilor, niciuna dintre mărturii nu mi-a slăbit
certitudinea referitoare la nevinovăţia acestor doi nefericiţi.
Şi, aşa cum va remarca şi Excelenţa Voastră, aceste mărturii
se reduc la una singură, cea a şefului de echipaj, în cazul
căruia am motive să-l consider suspect… El acţionează din
ură, din răzbunare îi acuză pe fraţii Kip de o crimă de care nu
sunt vinovaţi şi pe care eu o atribui vreunui indigen din
Kerawara…
— Dar mai există o mărturie în afară de cea a lui Flig Balt,
dragul meu Hawkins…
— Mărturia musului Jim, domnule guvernator, şi o accept
aşa cum este, deoarece acest tânăr este incapabil să mintă…
Da! Jim a văzut, în cabina lui Karl şi a lui Pieter Kip,
pumnalul despre care ei nu ştiau că era în posesia lor… Dar e
tocmai arma crimei, iar în cazul virolei nu poate fi vorba de o
coincidenţă întâmplătoare?…
— Probabil că are importanţa ei, şi nu e indicat să ţinem
seama de ea, dragul meu Hawkins?…
— Desigur, domnule guvernator, de vreme ce a convins
juriul… Totuşi, repet, tot trecutul fraţilor Kip pledează în
favoarea lor… Drept să vă spun, trebuie să uit durerea
provocată de moartea bietului meu prieten, Gibson, şi care
mi-ar fi putut împiedica judecata, ca în cazul fiului său, pe
care îl deplâng şi-l iert!… Eu… eu… percep adevărul în
mijlocul lacunelor din această afacere, şi am convingerea
deplină că va ieşi la iveală într-o zi!
Era clar că guvernatorul se simţea foarte impresionat de
mărturisirile lui Hawkins, a cărui verticalitate morală o ştia

353
bine. Fără îndoială, argumentele lui erau axate doar pe o
bază morală, dar, în sfârşit, în cauzele de acest gen, probele
materiale nu reprezintă totul şi este de preferat să se ţină
cont şi de altele.
După câteva momente de tăcere, Sir Edward Carrigan
răspunse în felul următor:
— Înţeleg… pricep, dragul meu Hawkins, întreaga
argumentaţie exprimată prin opinia ta sinceră… Şi acum, aş
vrea să te întreb: Ce aştepţi de la mine?…
— Să interveniţi în acest caz… cel puţin pentru a salva
viaţa acestor nefericiţi…
— Să intervin?!… exclamă guvernatorul. Nu ştiţi că
singura intervenţie posibilă, pe cale legală, este de a face
recurs împotriva sentinţei pronunţate? Or, după cum
cunoaşteţi, acest recurs a fost înaintat în timp util… şi nu ne
rămâne decât speranţa că va fi admis… într-un răstimp foarte
scurt…
În timp ce Excelenţa Sa vorbea, Hawkins nu-şi putu reţine
un gest de negare şi spuse la rândul lui:
— Domnule guvernator, nu fac nicio aluzie în privinţa
recursului… Căile legale ale acţiunii de justiţie au fost urmate
regulamentar în acest caz… Nu există niciun motiv de a casa
sentinţa, iar recursul va fi respins…
Guvernatorul tăcu, ştiind bine că Hawkins avea dreptate.
— Va fi respins, repet, reluă armatorul, şi atunci, domnule
guvernator, doar dumneavoastră puteţi face un ultim efort
pentru a salva capul condamnaţilor…
— Îmi cereţi să solicit aprobarea recursului şi deci să
schimb sentinţa?…
— Da… o cerere de aprobare adresată Reginei… Puteţi
trimite o telegramă Ministrului Justiţiei pentru a fi comutată
pedeapsa, şi astfel mai putem câştiga ceva timp… sau cel
puţin să fie suspendată executarea sentinţei… Şi atunci… voi
face noi demersuri… mă voi întoarce, dacă este nevoie, la Port

354
Praslin… la Kerawara… îi voi seconda pe domnul Hamburg şi
pe domnul Zieger… şi îi vom descoperi, în sfârşit, pe vinovaţi,
fără să ne cruţăm nici banii, nici eforturile!… Dacă insist cu
atâta ardoare, domnule guvernator, o fac deoarece sunt
îmboldit de o forţă irezistibilă şi am convingerea că, odată
adevărul cunoscut, nu i se va mai reproşa mai târziu justiţiei
moartea a doi nevinovaţi!…
Zicând acestea, Hawkins îşi luă rămas bun de la
guvernator, iar acesta îi spuse că poate veni oricând să-i
vorbească în privinţa subiectului respectiv. Şi chiar aşa şi
făcu, zilnic, acest om devotat. Astfel, graţie devotamentului
lui, cauza celor doi fraţi îl convinse pe Excelenţa Sa să se
asocieze acestei încercări de a face dreptate într-o afacere
încurcată.
Totuşi, secretul acestor demersuri fu păstrat între
guvernator şi Hawkins. Nu află nimeni că, fără să aştepte
decizia referitoare la recurs, Edward Carrigan trimisese
Maiestăţii Sale, în Anglia, printr-o telegramă oficială, o
propunere de recurs în anulare.
La 7 martie, se răspândi în oraş zvonul că recursul
formulat de fraţii Kip fusese respins. Vestea era adevărată şi
ea nu provocă niciun sentiment de surpriză. Încă de la
începerea procesului, locuitorii din Hobart Town se aşteptau
la o condamnare, chiar la o condamnare capitală, şi nimeni
nu se îndoia că ea avea să fie urmată de o execuţie.
De altfel, nimeni nu-şi imagina că guvernatorul intervenise
pe lângă Regină, nici că Hawkins făcu pe lângă el demersuri
insistente în acest sens.
Populaţia din Hobart Town se aştepta, aşadar, ca execuţia
să aibă loc curând, şi ştim bine cât de mult provoacă
asemenea suplicii, la rasele saxone, cât şi la cele latine,
irezistibile şi funeste curiozităţi.
Dacă, potrivit legilor engleze, spânzurarea condamnaţilor
nu are loc în public, ci doar în prezenţa persoanelor

355
desemnate, asta e deja un progres. Cu toate acestea,
mulţimea nu se sfii să se îngrămădească în jurul închisorii.
Astfel, începând cu 7 martie, înainte de răsărit, şi chiar
după primele ore ale miezului nopţii, numeroşi curioşi se
înghesuiau să vadă înălţându-se pavilionul negru, care
marchează momentul execuţiei.
Şi nu trebuie să fim miraţi că printre aceşti gură-cască se
aflau Flig Balt şi Vin Mod, precum şi Len Cannon şi camarazii
lui, care nu părăsiseră Hobart Town… Da! voiau să vadă cu
ochii lor cum este coborât pavilionul, după executarea
sentinţei… Atunci vor fi siguri că alţii plătiseră pentru crima
comisă de ei!… Cazul avea să fie clasat şi cei doi ticăloşi se
vor duce cu însoţitorii lor la taverna Fresh Fishs, unde vor
sărbători, plătind cu piaştrii furaţi nenumărate pahare cu
wisky şi cu gin.
Cât despre doamna Gibson, nici fiul ei, nici ea nu se aflau
în acea zi în Hobart Town şi nu aveau să se întoarcă decât
după ce se va fi făcut dreptate. Atunci când Nat Gibson îi
mărturisi această intenţie lui Hawkins, armatorul se mulţumi
să răspundă:
— Ai dreptate. Nat… este mai bine aşa!
După anunţarea verdictului de condamnare, armatorul se
întâlnise de câteva ori cu mateloţii Hobbes, Burnes, cât şi cu
musul Jim. Aceşti oameni de treabă nu încercaseră să
găsească un angajament, să se îmbarce pe vreo navă, şi
probabil că intenţia lor era să aştepte ca James Cook să fie
reafectat sub comanda unui alt căpitan.
Ei ştiau, de fapt, că puteau conta pe Hawkins, atunci când
va constitui echipajul bricului, sau chiar pentru o altă navă a
firmei sale. Inutil să mai adăugăm că ei rupseseră orice
legătură cu Flig Balt, Vin Mod şi ceilalţi camarazi ai vechiului
echipaj al bricului.
Era în ziua de 19 martie şi oraşul începea să fie uimit că
ordinul de execuţie nu sosise încă, fapt ce provocă îngrijorare

356
lui Balt şi lui Mod, mai ales că era vorba de siguranţa
personală. De altfel, erau hotărâţi ca, în cazul unei amânări,
să părăsească Hobart Town şi, în acest scop, căutau o navă
gata să ridice pânzele.
Or, în ziua de 25, de la Londra sosi o telegramă, trimisă de
Ministrul englez al Justiţiei, lord chief-justice, pe adresa
guvernatorului din Tasmania.
Recursul în anulare fusese aprobat de Maiestatea Sa
Regina Angliei, împărăteasă a Indiilor, iar pedeapsa cu
moartea, pronunţată împotriva fraţilor Kip, fusese comutată
în muncă silnică pe viaţă.

357
 Capitolul VIII
Port Arthur

La o lună după ziua în care condamnaţii la moarte

beneficiaseră de comutarea pedepsei lor, doi oameni lucrau
sub biciul supraveghetorilor în penitenciarul din Port Arthur.
Aceşti doi ocnaşi nu făceau parte din aceeaşi escuadă 107.
Separaţi unul de altul, neputând schimba între ei o vorbă sau
o privire, ei nu împărţeau nici aceeaşi gamelă, nici aceeaşi
baracă. Ei mergeau la muncă, fiecare pe partea lui, îmbrăcaţi
în ruşinoasa uniformă de puşcăriaş, copleşiţi de înjurături şi
de ghionturi din partea celorlalţi ocnaşi, în mijlocul acelei
gloate de bandiţi pe care Marea Britanie îi expediază în
coloniile de peste mări. Dimineaţa, părăseau închisoarea şi se
întorceau abia seara, epuizaţi de oboseală, lihniţi de foame,
mai ales că raţia zilnică de hrană era deplorabilă. Cădeau
frânţi pe pat, aflat lângă cel al unui alt semen înlănţuit,
căutând în van uitarea în câteva ore de somn. Apoi, în zori,
fie că îndurau căldurile sufocante ale verii, fie teribilul frig al
iernii, o luau de la capăt până când moartea atât de dorită îi
va elibera de această existenţă mizerabilă.
Aceşti doi oameni erau fraţii Kip, care, cu trei săptămâni
înainte, fuseseră transportaţi la penitenciarul din Port
Arthur.
Până în secolul al XVII-lea, aşa cum se ştie, Tasmania a
fost locuită doar de cele mai de jos categorii sociale ale
globului, indigeni aflaţi, am putea spune, la graniţa care
separă animalitatea de umanitate. Or, primii europeni care
au pus piciorul pe această insulă nu valorau mai mult, fără
îndoială, decât aceşti sălbatici. Dar, după ei, sosiră

107
escuadă – fracţiune dintr-o unitate militară comandată de un
caporal sau un brigadier; căprărie.
358
emigranţii, care, cu ajutorul timpului, stabiliră aici o colonie
dintre cele mai înfloritoare.

Port Arthur
La acea vreme, Marea Britanie înfiinţase deja un
stabiliment de acest gen în Botany Bay, pe coasta orientală a
Australiei, pe atunci denumită Noua Galie de Sud. Intuind că
francezii aveau intenţia de a construi un penitenciar similar
pe pământ tasmanian, englezii se grăbiră să-i devanseze, aşa
cum vor face mai târziu în Noua Zeelandă.
Spre mijlocul anului 1803, John Bowin, părăsind Sydney
cu un detaşament de trupe coloniale, debarcă pe malul stâng
al râului Derwent, la douăzeci de mile în amonte de gura lui
de vărsare, în locul numit „Ridens”. El aducea un anumit
număr de deţinuţi, a căror cifră va urca la patru sute anul
următor, sub comanda locotenent-colonelului Collins.
Părăsind Ridens, acest ofiţer puse temeliile oraşului Hobart
Town pe celălalt mal al râului Derwent, într-un loc în care un
râuleţ furniza apă dulce, în capătul golfului Sullivan Cove, în
359
care navele, chiar şi cu un tonaj ridicat, puteau găsi excelente
zone de ancorare. Noul oraş nu întârzie să se extindă şi,
printre clădirile civile, pe care le numără curând, una dintre
primele construite fu închisoarea, străjuită de patru ziduri
din piatră tare ca granitul.
Trei categorii de oameni au contribuit la formarea
populaţiei Tasmaniei: oamenii liberi, mai exact emigranţii,
colonii care au părăsit de bunăvoie Regatul Unit; deportaţii,
cărora li s-a acordat o reducere a pedepsei pentru buna
comportare sau a căror condamnare se încheiase; deţinuţii,
adică deportaţii care, după debarcarea lor, au trecut sub
supravegherea subintendentului sau a comisarului care
răspunde de ocnaşi.
Aceşti deţinuţi se împart la rândul lor în trei categorii: 1.
Condamnaţii cu pedepsele cele mai grave, care, sub
conducerea paznicilor, sunt folosiţi la muncă forţată, în
special la construirea drumurilor; 2. Condamnaţii pentru
fapte mai uşoare – magistraţii englezi au adesea mâna grea –,
care obţin favoarea de a intra în serviciul colonilor, fără
salariu, dar cu condiţia de a li se asigura o locuinţă bună, să
fie hrăniţi regulamentar şi chiar să li se acorde permisiunea
de a merge în fiecare duminică la biserică; 3. Condamnaţii
care, pentru buna lor purtare, au libertatea de a munci în
folos propriu, iar în acest caz au fost unii care au făcut chiar
avere şi şi-au căpătat independenţa. Este adevărat că, prin
eforturile depuse de guvernatori, niciunul dintre aceşti
condamnaţi nu a putut ocupa un rang în societatea
oamenilor liberi.
Acestea fură deci primele măsuri adoptate la debutul
coloniei pentru stabilirea structurii penale, şi acestea erau
diferitele categorii de deţinuţi, atât bărbaţi, cât şi femei. După
cum menţiona Dumont d’Urville, la sosirea lui în Tasmania,
spre anul 1840, pedepsele acordate erau conform gravităţii
delictelor: avertisment sever, condamnare la învârtirea unei

360
roţi de moară pe o durată limitată, muncă silnică ziua şi
carceră noaptea, muncă forţată la construirea drumurilor,
trimiterea la închisoarea din Port Arthur…
Referitor la acest stabilimnent, merită menţionat că, în
1768, a fost înfiinţat un penitenciar pe Insula Norfolk, insula
de unde Karl şi Pieter Kip, naufragiaţii de pe Wilhelmina, au
fost salvaţi de James Cook. Dar, începând cu anul 1805,
guvernul a evacuat deţinuţii, deoarece, în lipsa unui port, era
dificil să se debarce acolo. Totuşi, insula redeveni mai târziu
sediul coloniei penale, unde administraţia deporta criminalii
notorii din Tasmania şi Noua Galie de Sud.
Mai târziu, în 1842, a fost abandonat definitiv şi înlocuit
cu cel din Port Arthur.
Astfel, fără a vorbi despre închisoarea din Hobart Town,
Tasmania mai avea una, căreia merită să-i cunoaştem
situaţia detaliată.
Insula mare, scobită profund în partea sa meridională de
Storm Bay, este mărginită la vest de litoralul foarte dantelat,
care traversează râul Derwent, pe malul drept al acestuia
fiind situat oraşul Hobart Town. La est, ea are ca frontieră
Peninsula Tasmania, care, pe cealaltă coastă, este bătută de
neîncetate hule ale Pacificului. În nord, peninsula este legată
printr-un istm foarte îngust de Peninsula Forestier, şi ea
unită de districtul Panbroke printr-o fâşie îngustă de pământ.
La sud, spre larg, se conturează vârfurile ascuţite ale capului
de Sud-Vest şi ale capului Pillar.
De la istmul care leagă peninsulele Forestier şi Tasmania
până la Capul Pillar, sunt aproape şase mile, şi în acest
golfuleţ de pe coasta meridională înfiinţă administraţia
aşezarea Port Arthur.
Peninsula Tasmania este acoperită de păduri dese, foarte
bogate în diferiţi arbori a căror esenţă este folosită la
construcţiile maritime, între altele un lemn tare, înrudit cu
calităţile arborelui tropical teck. Mulţi dintre aceşti arbori, cu

361
o vechime de un secol, sunt recunoscuţi după trunchiul lor
gigantic, fără ramuri laterale şi al căror frunziş nu se etalează
decât în vârful lor.
Orăşelul Port Arthur are forma unui amfiteatru pe colina
din capătul golfului. Portul lui, prevăzut cu debarcader,
adăpostit de înălţimile înconjurătoare, oferă o siguranţă
deplină navelor, pe care teribilele rafale de vânt dinspre nord-
vest le împiedică adesea să intre în apele Storm Bay. În rest,
cu excepţia nevoilor penitenciarului, nu ancorează aici decât
în cadrul unor escale forţate. Motivul este acela că nu se
practică niciun fel de comerţ în acest port, căruia viitorul îi
poate rezerva o anumită prosperitate, cu condiţia să i se
schimbe destinaţia.
Într-adevăr, populaţia din Port Arthur are o structură
foarte specială: angajaţii guvernului, poliţiştii, soldaţii celor
două companii de infanterie. Plasat sub autoritatea unui
căpitan-comandant, acest personal asigură funcţionarea şi
paza închisorii. Acest şef, căpitanul Skirtle, locuind în Port
Arthur, ocupa atunci o reşedinţă confortabila, clădită pe o
înălţime a litoralului, care oferea o panoramă amplă asupra
mării.
La acea vreme, închisoarea era împărţită în două secţii,
aferente celor două categorii foarte distincte de deţinuţi.
Prima se vedea în stânga, cum intrai în golfuleţ. Numele ei,
Point Puer, arăta că era destinată tinerilor delincvenţi, câteva
sute de copii cu vârste cuprinse între doisprezece şi
optsprezece ani. Prea adesea deportaţi pentru delicte, în
definitiv, puţin grave, ei locuiau în barăci din lemn amenajate
ca ateliere şi dormitoare. Aici se încerca reeducarea lor prin
muncă, prin cursuri moralizatoare, impuse de regulament,
prin lecţii ţinute de un pastor însărcinat să coordoneze
practicile religioase. În sfârşit, de aici ieşeau uneori buni
lucrători, în ţesătorie, pielărie, dulgherie, zidărie şi alte
meserii care puteau să le asigure o existenţă onestă. Dar

362
viaţa acestor tineri era grea, ameninţată de pedespele
obişnuite, carcera, regimul pâine şi apă, loviturile cu
bastonul aplicate permanent de gardieni recalcitranţilor.
Dintre cei ce părăsesc penitenciarul la expirarea pedepsei,
unii rămân în colonie ca muncitori iar ceilalţi se întorc în
Europa. În primul caz, ei rămân mai ales cu o sumă de
cunoştinţe acumulată în urma lecţiilor la care au participat;
dar, în al doilea caz, le uită curând, împinşi pe calea crimei,
ei sunt din nou condamnaţi la deportare, când nu sfârşesc în
ştreang, şi închişi ulterior în penitenciarul destinat
bărbaţilor, uneori pe viaţă, supuşi tuturor rigorilor unei
discipline de fier.
Cealaltă secţie din Port Arthur cuprindea aproape opt sute
de deţinuţi. Şi a fost denumită, pe bună dreptate, „fief-ul
bandiţilor din Anglia”, căzuţi pe treapta cea mai de jos a
depravării omeneşti. Aşa erau altădată deportaţii de pe Insula
Norfolk, înainte să fie evacuaţi în Tasmania. Nu era unul care
să nu aibă trecut în cazierul judiciar asasinate sau furturi.
Pentru majoritatea, la limita supliciului suprem, singura
pedeapsă o reprezenta doar moartea.
Aşadar, nu este un lucru de mirare faptul că au fost luate
toate măsurile de siguranţă pentru a împiedica evadările.
Cele mai bune şanse de scăpare sunt pe mare, cu condiţia ca
fugarii să facă rost de o ambarcaţiune care să-i depună pe o
coastă a litoralului, în largul Peninsulei Tasmania. Totuşi,
aceste ocazii sunt rare. Deţinuţii nu au deloc acces în port,
unde, dacă sunt folosiţi în zona lui la diferite munci, sunt
ţinuţi sub o strictă supraveghere.
Dar, deşi este dificil, dar posibil, să evadezi pe mare, pe
uscat nu este la fel, deoarece, în realitate, deportaţii sunt
închişi pe o insulă la fel cum erau pe Norfolk!… Da, unii
ocnaşii au reuşit de câteva ori să evadeze din penitenciar, să
se refugieze în pădurile învecinate, să se sustragă oricărei
urmăriri, însă s-au condamnat singuri la o viaţă mai grea

363
decât cea din închisoare şi majoritatea au murit în mizerie
sau de inaniţie. De altfel, ce şanse au ei să scape în mijlocul
acestor păduri, unde au fost înmulţite posturile de gardă, în
care schimbul de santinele se face din două în două ore, iar
patrulele mărşăluiesc zi şi noapte?
Ar trebui ca evadaţii să poată părăsi Peninsula Tasmania,
şi asta e imposibil.
Într-adevăr, istmul care o leagă de Peninsula Forestier,
Eagle Hawck Neck – Istmul Eretelui nu măsoară mai mult de
o sută de paşi în lăţime, în partea lui cea mai îngustă. Pe
această plajă, care nu prezintă niciun adăpost, administraţia
a dispus plantarea unor stâlpi foarte apropiaţi unii de alţii.
De aceşti stâlpi sunt legaţi câini ale căror lanţuri se pot
încrucişa – cincizeci de câini feroce ca fiarele. Oricine ar
încerca să forţeze această linie de demarcaţie ar fi sfâşiat într-
o clipă. Apoi, în cazul în care un evadat ar ajunge aici, alţi
câini, închişi în nişte nişe ridicate pe piloni, ar semnala
prezenţa lui de-a lungul plajei, unde se află întotdeauna
patrule. În asemenea condiţii, pare deci că deportaţii trebuie
să renunţe la orice speranţă de a scăpa.
Aşa era acest penitenciar din Port Arthur, rezervat
răufăcătorilor, cei refractari la reeducare, cei mai înrăiţi.
Acolo fură transportaţi Karl şi Pieter Kip la cincisprezece zile
după comutarea pedepsei lor. În timpul nopţii, luându-i de la
capătul portului, o barcă îi aduse lângă bordul unui mic avizo
care face curse pentru penitenciar. Acest avizo traversă Storm
Bay, ocoli Capul Sud-Vest, intră în golfuleţ şi acostă. Cei doi
fraţi fură imediat încarceraţi, aşteptând momentul în care vor
compărea în faţa căpitanului-comandant din Port Arthur.
Căpitanul Skyrtle, în vârstă de cincizeci de ani, avea o
energie pe care o solicita funcţia sa, necruţător când era
cazul, dar drept şi bun faţă de ticăloşii care meritau dreptatea
şi bunătatea lui. Dacă pedepsea cu cea mai mare asprime
încălcările disciplinei, nu tolera nici abuzul de forţă al

364
agenţilor aflaţi în subordinea lui. Severitatea regulamentului
pe care-l aplica deportaţilor era aceeaşi şi în cazul paznicilor
însărcinaţi cu supravegherea lor.
Căpitanul Skyrtle îşi avea reşedinţa în Port Arthur, de
cincisprezece ani, cu doamna Skyrtle, soţia lui, în vârstă de
patruzeci de ani, cu fiul, William, şi fiica, Belly, paisprezece
şi, respectiv, doisprezece ani. Locuind în vila menţionată,
doamna Skyrtle şi copiii ei nu intrau niciodată în legătură cu
personalul penitenciarului. Doar căpitanul sosea la
închisoare în fiecare dimineaţă, pentru cea mai mare parte a
zilei, şi nu revenea la vilă decât seara. În fiecare lună, făcea
câteva inspecţii în interiorul peninsulei până la Istmul
Eretelui, vizitând diferitele posturi de santinelă, trecând în
revistă escuadele folosite la construcţia drumurilor. Cât
despre familia lui, în afară de plimbările efectuate în jurul
orăşelului Port Arthur, prin pădurile înconjurătoare
admirabile, avizo-ul o transporta la Hobart Town, când dorea
ea, iar relaţiile ei nu erau întrerupte cu capitala tasmaniană.
Imediat după sosirea la închisoarea din Point Puer,
comandantul cerea să-i fie aduşi copiii care comiseseră
oarecare delicte în ajun, îi admonesta şi le aplica pedepsele
regulamentare. Şi ne putem închipui gradul de ticăloşie, pe
care-l pot atinge uneori aceşti mici monştri! Unul dintre ei,
care fusese pedepsit de un paznic, declara: „Ei bine! tata şi
mama mi-au arătat drumul şi, înainte de a fi spânzurat, îl voi
ucide pe acest paznic!”
După vizita efectuată la Point Puer, Skyrtle se întorcea la
închisoarea destinată bărbaţilor, în dimineaţa de 5 aprilie, şi
atunci compărură în faţa lui Karl şi Pieter Kip.
Căpitanul era la curent cu acest proces al cărui răsunet
fusese considerabil, proces încheiat prin condamnarea la
moarte a acuzaţilor. Faptul că Regina le cruţase viaţa nu
însemna că delictul de asasinat, în condiţii în care-l făceau şi
mai odios, apăsa mai puţin asupra lor. Ei urmau deci să fie

365
trataţi cu o severitate extremă, şi nicio favoare nu trebuia
adusă regimului lor de ocnaşi.
Şi totuşi, comandantul fu foarte uimit de atitudinea pe
care cei doi fraţi o avură în faţa lui. După ce răspunse la
întrebările adresate lor, Karl Kip adăugă cu un ton hotărât:
— Justiţia ne-a condamnat, domnule comandant, dar
suntem nevinovaţi în privinţa asasinatului a cărui victimă a
fost căpitanul Gibson!
Şi se prinseră din nou de mână, aşa cum au făcut-o în faţa
Curţii, şi a fost ultima dată când au putut să se îmbrăţişeze.
Gardienii îi duseră apoi separat, ordinul dat fiind de a nu
mai fi lăsaţi împreună. Încorporaţi fiecare în câte o escuadă,
fiindu-le deci imposibil să-şi mai vorbească vreodată, ei abia
dacă mai aveau ocazia să se vadă din când în când.
Atunci începu pentru ei, apoi continuă această înfiorătoare
existenţă de ocnaş, în uniforma galbenă, specifică
penitenciarului din Port Arthur. Ei nu erau legaţi, aşa cum se
procedează în alte ţări, de un alt ocnaş, cu care trebuia să
împartă acelaşi lanţ. În onoarea Marii Britanii, această
tortură, mai mult morală decât fizică, nu a fost niciodată
impusă în coloniile engleze. Dar un lanţ lung de circa trei
picioare împiedica picioarele condamnatului, care, pentru a
merge, trebuia să-l ridice până la brâu. Totuşi, dacă legarea
cu lanţ, permanentă, nu există la Port Arthur, uneori, din
măsură disciplinară, ocnaşii din aceeaşi escuadă sunt legaţi
împreună şi lucrează astfel la transportul greutăţilor.
Fraţii Kip nu fură supuşi acestei pedepse oribile, numită
„chain-gang108”. Timp de mai multe luni, fără să poată, măcar
vreodată, să vorbească, ei lucrară, în cadrul unor escuade
separate, la construcţia de drumuri, pe care guvernul
decisese să le deschidă de-a curmezişul Peninsulei Tasmania.
În majoritatea timpului, după încheierea lucrului, ei
reveneau în dormitoarele penitenciarului, unde deţinuţii sunt
108
chain-gang – doi ocnaşi legaţi împreună cu acelaşi lanţ. (eng.)
366
închişi în grupuri de câte patruzeci. Ah! ce alinare ar fi fost
pentru ei, după atâtea greutăţi îndurate, dacă în acele
momente li s-ar fi permis să se întâlnească, să se odihnească
unul lângă altul, sau chiar pe şantiere, când petreceau toată
noaptea sub cerul liber!
Karl şi Pieter Kip aveau această bucurie de a se vedea într-
o singură zi din săptămână, duminica, atunci când ocnaşii se
adunau în capela în care slujea un pastor metodist. Şi ce ar fi
trebuit să creadă despre justiţie, ei, nişte nevinovaţi, în
promiscuitatea aceea, alături de nişte criminali ale căror
lanţuri scoteau un zgomot lamentabil între cântece şi
rugăciuni?…
Ceea ce îi frângea inima lui Karl Kip, ceea ce îi provoca în
suflet sentimente de revoltă, cu greu stăpânite, era faptul că
fratele lui era supus unor eforturi prea mari, inumane. El, cu
o sănătate de fier, cu o robusteţe excepţională, avea forţa să
le suporte, deşi raţia din închisoare abia ajunge ca hrană
zilnică: trei sferturi de livră de carne proaspătă sau opt
uncii109 de carne sărată, o jumătate de livră de pâine sau
patru uncii de făină, o jumătate de livră de cartofi. Dar Pieter,
cu o constituţie mai slabă, nu va sucomba în urma unui
astfel de regim? După ultimele zile cu călduri înăbuşitoare
într-un climat aproape tropical, îmbrăcaţi doar cu boarfele
galbene de ocnaş, ei aveau să sufere de pe urma frigului
năprasnic, a rafalelor de vânt glaciale şi a ninsorilor
abundente. Şi trebuia să continue lucrul sub ameninţarea
gardienilor, sub loviturile de baston ale paznicilor. Nu era
îngăduit niciun repaos, cu excepţia câtorva clipe scurte de
răgaz în timpul mesei spre mijlocul zilei, aşteptând
întoarcerea la penitenciar. Apoi, la cel mai mic semn de
împotrivire, pedepsele disciplinare se abat asupra acestor
nenorociţi, carcera, supliciul „chain-gang”, în sfârşit, cea mai

109
uncie – veche unitate de măsură pentru greutăţi (folosită şi astăzi
în Anglia), a cărei valoare a variat între circa 28 şi 35 de grame.
367
îngrozitoare dintre toate chinurile după acela al morţii,
biciuirea vinovatului, cu pielea crăpată de curelele
gârbaciului!
Desigur, o asemenea existenţă stârnea, inevitabil, la
deţinuţii furioşi irezistibila dorinţă de a evada. Şi unii
încercau, deşi aveau, cu atâtea pericole de înfruntat, foarte
puţine şanse de reuşită. Iar atunci când evadaţii erau prinşi
în pădurile din peninsulă, erau biciuţi cu gârbaciul în faţa
tuturor deţinuţilor penitenciarului. Biciul cu nouă curele,
mânuit de un braţ puternic, şfichiua peste rinichii victimei
dezbrăcate şi îi transforma pielea într-o masă sângerândă.
În acest timp, deşi Karl era uneori gata să se revolte
împotriva disciplinei prea severe, fratele lui, Pieter, se
stăpânea, sperând că adevărul va ieşi la iveală într-o zi, că un
fapt, un incident, o descoperire le va dovedi nevinovăţia. El
accepta deci, oricât de grea şi de dezonorantă era această
viaţă din închisoare, şi, chiar dacă nu avea vigoarea fizică a
fratelui său, cel puţin energia lui morală îi permitea să
suporte regimul aspru al penitenciarului, susţinut, de altfel,
de credinţa lui deplină în Dumnezeu. Ceea ce îl frământa mai
ales era această revoltă pe care Karl nu putea să şi-o înfrângă
şi se temea să nu comită cine ştie ce act de violenţă. Cu
siguranţă, Karl nu va încerca să fugă, nu voia să-l lase singur
în închisoare, de unde nu vor ieşi decât împreună!… Dar,
într-un moment de disperare, Karl nu-şi va ieşi, oare, din fire,
fără ca el, Pieter, să fie acolo pentru a-l calma, pentru a-l
potoli?…
Astfel, măcinat de nelinişti, Pieter crezu de cuviinţă să
încerce un demers şi, într-o zi, în timpul inspecţiei
căpitanului-comandant, se hazardă şi îi ceru permisiunea să-
i vorbească. Şi ceea ce el ceru, cu o voce rugătoare, fu nu să
fie lângă fratele lui, să lucreze în aceeaşi escuadă, ci favoarea
de a petrece câteva clipe lângă el.
Căpitanul Skyrtle îl lăsă pe Pieter Kip să vorbească,

368
observându-l nu fără o vie atenţie, în care se întrezărea un
oarecare interes. Oare din cauză că Pieter şi Karl Kip aparţin
unei clase sociale din care rareori sunt recrutaţi ocnaşi de-ai
lui?… Sau pentru că Hawkins, cu sprijinul guvernatorului, îşi
continuase demersurile în favoarea lor?… Oare după
comutarea pedepsei obţinută de el, acest om binevoitor îşi
continua demersurile în scopul de a obţine pentru ei un
regim mai uşor în închisoare?…

369
370
 De altfel, Skyrtle nu lăsa nimic să se întrevadă din ceea ce
gândea. Fraţii Kip nu erau şi nu puteau fi în ochii lui doi
oameni condamnaţi pentru crimă. Era deja mult dacă mila
Reginei le-a cruţat viaţa. Mai târziu, probabil, va aproba
cererea lui Pieter Kip, dar deocamdată nu avea de gând să
cedeze.
Cu inima grea, sufocat de lacrimi, Pieter Kip nu avu forţa
să insiste. El înţelese că ar fi fost inutil şi reintră în rând.
Se scurseseră aproape şase luni de la sosirea celor doi fraţi
la penitenciarul din Port Arthur. Sfârşitul iernii se apropia.
Fusese grea pentru aceşti nenorociţi, şi cum ar fi putut
întrevedea ei posibilitatea ca o schimbare oarecare să le
modifice situaţia?… Ceea ce se produse totuşi, şi iată în ce
împrejurări.
La 15 septembrie, într-o dimineaţă frumoasă, Skyrtle, soţia
lui, fiul şi fiica lor, tocmai plecară într-o excursie lungă prin
pădure. Sosiţi la Istmul Eretelui, ei coborâseră din trăsură.
În acel loc, câţiva deţinuţi săpau un canal de irigaţie şi
căpitanul-comandat dorise să inspecteze lucrările.
Or, escuadele cărora aparţineau Karl şi Pieter Kip lucrau
acolo împreună, dar la o anumită distanţă una de alta. Cei
doi fraţi nici măcar nu aveau consolarea de a se vedea,
deoarece arborii formau o lizieră deasă chiar la începutul
Istmului Eretelui.
Odată inspecţia încheiată, Skyrtle şi familia lui se
pregăteau să urce în trăsură, când izbucniră nişte strigăte în
direcţia palisadei110 care închidea istmul. Aproape imediat se
auziră şi lătrături furioase.
Lătrăturile erau ale câinilor legaţi de stâlpii aflaţi pe plajă,
la mai puţin trei sute de paşi de lizieră.
Unul dintre aceste animale, rupându-şi lanţul, o rupsese la
110
palisadă – element de fortificaţie, folosit în amenajările defensive
mai vechi, alcătuit din pari groşi şi lungi bătuţi în pământ, legaţi
între ei cu scânduri, frânghii etc. şi având între spaţii împletituri de
nuiele, mărăcini, sârmă ghimpată etc.
371
fugă în direcţia pădurii, în mijlocul strigătelor gardienilor şi al
urletelor întregului grup de deţinuţi. S-ar fi zis că furiosul
câine voia să se repeadă asupra ocnaşilor a căror uniformă de
culoare galbenă îi era bine cunoscută. Dar, speriat de
vociferările lor, ţâşni spre pădure înainte ca gardienii să-l
poată prinde.
Ceea ce trebuia să facă Skyrtle era să urce în trăsură şi să
părăsească locul înainte ca animalul să fi speriat caii. Din
nefericire, aceştia fură cuprinşi de teamă şi, în pofida
eforturilor vizitiului, o luară la fugă în direcţia orăşelului Port
Arthur.
— Veniţi… veniţi!… strigă căpitanul-comandant la soţia şi
la copiii lui, pe care îi duse spre un tufiş unde sperau să fie la
adăpost.
Deodată, apăru câinele, cu spume la gură. Scotea urlete de
fiară sălbatică şi, dintr-un salt, se aruncă asupra tânărului
Skyrtle, pe care-l doborî la pământ, după ce îi sărise mai întâi
la gât.
În acest timp, se auzeau strigătele gardienilor care veneau
alergând dinspre lizieră. La vederea pericolului care-l
ameninţa pe fiul lui, Skyrtle vru să se repeadă asupra
animalului, când fu apucat de două braţe puternice, care-l
traseră înapoi.
O clipă după aceea, tânărul Skyrtle era salvat, în vreme ce
câinele se lupta cu salvatorul băiatului, îi prinsese apoi
braţul stâng al bărbatului între colţii lui sângerii şi îl sfâşia
cu furie…
Omul cae sărise în ajutor avea în mână un târnăcop, pe
care îl înfipse în corpul câinelui, iar acesta se prăbuşi la
pământ.
Doamna Skyrtle îşi ţinea fiul în braţe şi-l acoperea cu
mângâieri, în timp ce căpitanul se întoarse spre deţinutul
îmbrăcat în uniformă galbenă.
Era Karl Kip. El lucra la o sută de paşi de acolo, auzise

372
strigătele gardienilor, zărise câinele venind în fugă dinspre
pădure şi atunci, fără să se gândească la pericol, s-a repezit
pe

373
374
urmele lui.
Comandantul îl recunoscu pe acest om, din a cărui rană
de pe braţ şiroia sângele. Vru să se ducă spre el pentru a-i
mulţumi, pentru a-i acorda îngrijiri, dar Pieter Kip i-o luă
înainte.
Auzind strigătele scoase dincolo de lizieră, ocnaşii din
cadrul escuadelor se îndreptară înspre acea parte în acelaşi
timp cu gardienii.
După ce trecu de ultimii arbori, Pieter Kip, văzându-şi
fratele lungit la pământ alături de trupul inert al câinelui,
alergă spre el, strigând:
— Karl… Karl!…
În zadar încercară gardienii să-l reţină. De altfel, la un
semn al căpitanului, spre care doamna Skyrtle întindea
mâinile şi căruia fiul îi implora milă pentru salvatorul lui,
căpitanul-comandant strigă gardienilor să se îndepărteze. Şi,
pentru prima dată, după şapte luni de separare, de greutăţi,
de chinuri îndurate, de disperare şi deznădejde, Karl şi Pieter
Kip plângeau unul în braţele celuilalt.

375
 Capitolul IX
Împreună

Transportat în trăsura căpitanului-comandant la

penitenciarul din Port Arthur, Karl Kip fu dus într-o sală de
infirmerie, unde fratele lui, autorizat să stea lângă el, nu
întârzie să i se alăture.
Oare ce sentimente de recunoştinţă încercau faţă de acest
om soţii Skyrtle! Graţie curajului său, fiul lor scăpase de o
moarte dintre cele mai îngrozitoare! În primul moment,
îmboldit de un elan irezistibil, băiatul se aruncă la picioarele
tatălui său, repetând cu o voce întretăiată de lacrimi:
— Graţiază-l… tată… graţiază-l!
Doamna Skyrtle se alătură fiului ei şi amândoi îl implorau
pe căpitan, ca şi cum el ar fi putut să le îndeplinească
cererea, ca şi cum el ar fi avut calitatea de a-i reda libertatea
lui Karl Kip!
Şi, de altfel, putem uita, oare, pentru ce crimă erau închişi
pe viaţă cei doi fraţi la penitenciarul din Port Arthur, după ce
li se comutase sentinţa la moarte?… Neştiind nimic despre
intrigile lui Flig Balt şi ale lui Vin Mod, cum ar fi putut
Skyrtle să pună la îndoială vinovăţia acestor condamnaţi?…
Chiar dacă unul dintre ei tocmai îşi riscase viaţa pentru a o
salva pe cea a tânărului, nu erau ei totuşi asasinii lui Harry
Gibson şi pedepsiţi ca atare?… Acest act de devotament,
oricât de curajos şi de frumos a fost, putea, oare, răscumpăra
o asemenea fărădelege îngrozitoare?…
— Dragul meu, spuse doamna Skyrtle, imediat ce soţul ei
se întoarse la vilă, după ce predase rănitul în mâinile
medicului, ce am putea face pentru acest nenorocit?…
— Nimic… răspunse căpitanul, nimic, poate doar să
recomandăm administraţiei ca pe viitor să aibă parte de un

376
regim mai puţin sever… să fie scutit de munca silnică…
— Ei bine! Trebuie să-l informăm chiar azi pe guvernator
ce s-a întâmplat…
— Va afla până diseară, răspunse Skyrtle. Dar totul se va
limita la obţinerea unei atenuări şi nu la o diminuare a
pedepsei. Karl Kip şi fratele lui au obţinut deja o favoare – şi
ce favoare deoarece li s-a cruţat viaţa…
— Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu, aşa cum îi mulţumeşte
şi El, deoarece l-a salvat pe bietul nostru băiat…
— Draga mea, continuă căpitanul, voi face tot posibilul din
recunoştinţă pentru Karl Kip. De altfel, de la sosirea celor doi
fraţi în închisoarea din Port Arthur, purtarea lor a fost
ireproşabilă şi nu au obiectat nimic împotriva severităţii
regulamentului. Probabil, repet, voi obţine de la administraţia
superioară aprobarea ca să nu mai fie repartizaţi la lucrările
din exterior, încă şi mai umilitoare pentru nişte oameni de
condiţia lor, şi să li se dea o ocupaţie în birourile
penitenciarului… Ar fi o mare uşurare pentru ei, mai ales în
condiţiile grele, în care trăiesc acum, ca ocnaşi… Dar ştii bine
pentru ce crimă au fost aduşi în faţa Curţii, şi pe ce dovezi de
netăgăduit s-a bazat convingerea juriului…
— Dragul meu! strigă doamna Skyrtle, cum poate fi ucigaş
un om care a fost capabil de un asemenea act?…
— Şi totuşi… nu există nicio îndoială în privinţa acestui
aspect… Fraţii Kip nu şi-au putut dovedi nevinovăţia…
— Cred că ştii, dragul meu, insistă doamna Skyrtle, care
este opinia domnului Hawkins…
— O cunosc… Acest om cumsecade nu-i crede vinovaţi,
dar este influenţat de amintiri, şi n-a putut obţine nimic
pentru ei, exceptând doar o comutare a pedepsei cu sprijinul
guvernatorului…
— Gândeşte-te, reluă doamna Skyrtle, cât de nedreaptă îi
va părea acum această condamnare, când va afla ce a făcut
Karl Kip…

377
 Căpitanul nu răspunse, deoarece fusese deja prea
impresionat de ceea ce îi spusese Hawkins referitor la cei doi
fraţi. Dar dacă ne gândim bine la existenţa probelor
materiale, la documetele lui Harry Gibson aflate în posesia lui
Karl şi a lui Pieter Kip, la pumnalul, arma crimei, descoperit
în valiza lor, este permisă vreo umbră de îndoială?…
— În orice caz, dragul meu, continuă doamna Skyrtle, îţi
cer o favoare… o favoare care nu depinde decât de tine, şi pe
care nu poţi să mi-o refuzi…
— Te referi cumva la favoarea conform căreia cei doi fraţi
să nu mai fie separaţi unul de altul, de acum înainte?…
— Da… m-ai înţeles bine!… Chiar de astăzi, vei autoriza ca
Pieter Kip să fie lângă fratele lui… să aibă grijă de el…
— O voi face, desigur, declară Skyrtle.
— Iar eu îi voi vizita, adăugă doamna Skyrtle. Voi veghea
să nu le lipsească nimic acestor nenorociţi… Şi cine ştie…
mai târziu?…
Aşadar, la rugămintea doamnei Skyrtle, dorinţa celor doi
fraţi avea să fie împlinită, şi ceea ce doriseră cu atâta ardoare
se va realiza, nu vor mai fi separaţi.
Deci, începând chiar din acea zi, Karl şi Pieter Kip se
văzură nestingheriţi. Apoi, după trei săptămâni de la
intervenţia doamnei Skyrtle, când rana i se cicatriză şi Karl
Kip părăsi infirmeria, amândoi fraţii se puteau plimba în
curtea penitenciarului. Ei locuiau în aceeaşi aripă a clădirii,
dormeau în acelaşi dormitor, lucrau în aceeaşi escuadă. În
sfârşit, fură folosiţi la diverse munci în interior, cu speranţa
că, în curând, vor lucra la birourile din Port Arthur.
Ne putem imagina uşor câte aveau să-şi spună cei doi fraţi,
ce subiect revenea fără încetare în discuţiile lor şi cum
vedeau viitorul.
Iar atunci când Pieter observa la Karl deznădejdea că
adevărul nu va fi cunoscut niciodată, îi repeta:
— A-ţi pierde speranţa, frate, înseamnă a-ţi pierde credinţa

378
în Dumnezeu!… Faptul că ne-a fost cruţată viaţa este un
semn din partea Providenţei, că asasinii vor fi descoperiţi
într-o zi… iar reabilitarea noastră va fi proclamată public…
— Cerul să te audă, Pieter, răspundea Karl Kip, şi te
invidiez pentru credinţa ta!… Dar, în sfârşit, cine pot fi
ucigaşii căpitanului Gibson?… Evident, indigenii din
Kerawara sau de pe Insula York, probabil chiar de pe o altă
insulă a Arhipelagului Bismarck!… Şi cum să-i descoperi în
mijlocul acestei populaţii malaeziene, răspândite pe întreg
teritoriul lor?…
Va fi dificil şi în această privinţă Pieter îi da dreptate.
Oricum, prea puţin conta acest fapt, de vreme ce el avea
credinţa… Zieger şi Hamburg vor obţine noi informaţii…
— Şi, de altfel, spuse el într-o zi, văzându-şi fratele cuprins
de deznădejde, este sigur că asasinii sunt nişte indigeni?…
Karl Kip îi prinse mâinile şi strigă, privindu-l direct în ochi:
— Ce vrei să spui?… Explică-mi!… Te gândeşti cumva că
vreun colon… vreun angajat al factoriilor ar fi putut comite
această crimă?…
— Nu… frate… nu!
— Atunci… cine?… Nişte mateloţi?… Da!… În portul din
Kerawara se aflau ancorate mai multe nave…
— Dar şi bricul nostru, James Cook, se afla acolo…
răspunse Pieter.
— James Cook!…
Şi Karl Kip, repetând acest nume, îşi asaltă fratele cu
întrebări.
Atunci, Pieter îi dezvălui bănuielile care-i măcinau mintea.
Oare echipajul bricului nu număra persoane foarte suspecte,
printre altele acei marinari recrutaţi la Dunedin şi care
luaseră parte la revolta iniţiată de Flig Balt?… Oare printre
aceste persoane, Len Cannon – pentru a cita un singur nume
– nu ştia că Harry Gibson avea la el, în timp ce se ducea la
locuinţa lui Hamburg, nu numai documentele de bord, ci şi o

379
sumă de câteva mii de piaştri?… Cu atât mai mult cu cât, în
acea după-amiază, Len Cannon şi camarazii lui coborâseră pe
uscat… Nu ar fi putut ei să-l pândească pe căpitanul Gibson,
să-l urmărească în pădurea din Kerawara, să-l atace, să-l
asasineze, să-l jefuiască?…
Karl îşi asculta fratele cu o atenţie încordată, plină de
temeri şi, în acelaşi timp, devorantă. I se părea că
întrezăreşte o rază de lumină în mintea lui, în care pluteau
nori sumbri şi multe perdele de întuneric. Nu se gândise
niciodată că asasinatul ar fi putut fi comis de altcineva şi nu
de indigeni… Şi iată că Pieter îi sugera că puteau fi vinovaţi
Len Cannon sau alţi recruţi de la bord!…
După câteva clipe de reflecţie, Karl reluă:
— Şi totuşi, admiţând că ucigaşii trebuie căutaţi printre
aceşti oameni, un fapt este sigur, şi anume că Gibson a fost
înjunghiat cu un pumnal malaezian…
— Da… Karl… şi sunt nevoit să precizez, cu al nostru…
— Al nostru?…
— Nu există niciun dubiu în această privinţă, afirmă
Pieter, iar virola lui a fost găsită în pădurea din Kerawara…
— Şi cum de a ajuns acest kriss în mâna ucigaşilor?…
— Prin simplul fapt că a fost furat, Karl…
— Furat?…
— Da… de pe epava navei Wilhelmina… în timp ce o
inspectam…
— Furat… de cine?…
— De unul dintre mateloţii care conduceau barca şi care,
la fel ca noi, au urcat pe puntea epavei…
— Dar care dintre mateloţi?… Cine anume erau?… Îţi
aminteşti numele lor, Pieter?…
— Destul de vag, frate… în primul rând, ţin minte că era
Nat Gibson, care a dorit să ne însoţească… Apoi, referitor la
oamenii desemnaţi de căpitan, nu-mi mai amintesc…
— Şeful de echipaj nu era printre ei?… întrebă Karl Kip.

380
 — Nu, frate… Pot să te asigur că Flig Balt rămăsese la
bord.
— Şi Len Cannon?…
— Da… cred că da… Mi se pare chiar că l-am văzut pe
epavă. Probabil… dar nu sunt sigur… În sfârşit, el sau altul
ar fi putut intra în cabina noastră şi, imediat după ce am ieşit
noi, a văzut pumnalul pe care noi nu l-am observat în cine
ştie ce ungher… Iar mai târziu, atunci când acestor ticăloşi
le-a încolţit în minte ideea crimei, au folosit această armă
pentru a o comite, apoi au strecurat-o în valiza noastră…
— Dar am fi găsit pumnalul, Pieter!
— Nu… l-au pus acolo în ultimul moment!
Remarcăm cât de mult se apropiase Pieter de adevăr. Doar
că făcea o eroare în privinţa adevăraţilor asasini. Bănuielile
lui se îndreptau în primul rând asupra lui Len Cannon şi a
altor recruţi, mult mai indicaţi să fie suspectaţi, şi mai puţin
asupra lui Flig Balt şi a lui Vin Mod. Ceea ce era sigur, de
altfel, era faptul că şeful de echipaj nu se îmbarcase în barcă
pentru a inspecta epava; însă Vin Mod se afla în ea, şi tocmai
acest amănunt nu şi-l mai amintea Pieter Kip. Ştim cum a
operat vulpoiul bătrân, şi cu destulă viclenie şi curaj, de
vreme ce nu a făcut niciodată obiectul vreunei suspiciuni.
Aceasta este deci conversaţia pe care ar fi putut-o avea mai
demult cei doi fraţi, cu siguranţă, dacă n-ar fi fost separaţi,
mai întâi în închisoarea din Hobart Town, apoi în
penitenciarul din Port Arthur.
Este adevărat, ceea ce reprezenta o certitudine pentru ei, şi
anume că nu erau autorii crimei, nu însemna decât o
prezumţie pentru orice altă persoană. Cum vor reuşi ei să
demonstreze cu probe clare că pumnalul fusese luat de pe
epavă de unul dintre mateloţii de pe James Cook, apoi că
matelotul respectiv l-a folosit pentru a-l înjunghia pe
căpitanul Gibson?… Trebuie să admitem – şi ei înţelegeau
asta – că aparenţele erau împotriva lor. Că ipotezele lui Pieter

381
Kip erau logice, de acord; dar ele nu puteau fi admise decât
de ei, care se ştiau nevinovaţi… Şi tocmai acest lucru îi
aducea la disperare, mai ales pe Karl Kip, disperare împotriva
căreia Pieter, susţinut de credinţa lui nestrămutată în justiţia
divină, lupta atât de greu!
Între timp, după demersurile întreprinse de căpitanul
Skyrtle, guvernatorul administraţiei penale din Regatul Unit
autorizase admiterea fraţilor Kip în birourile din Port Arthur.
Fapt ce a constituit o ameliorare evidentă a regimului ce le
fusese impus până atunci. Ei nu mai făceau parte din cadrul
escuadelor afectate construcţiei de drumuri sau săpării
canalelor de irigare. Ei lucrau la contabilitate, sau chiar, sub
supravegherea gardienilor, la pregătirea unor lucrări în
diverse zone de pe insulă. Totuşi – măsură, de altfel,
înjositoare –, la lăsarea serii, trebuia să revină în dormitoarele
comune, fără să se poată sustrage îngrozitoarei promiscuităţi
a închisorii.
Or, noua situaţie a celor doi fraţi nu întârzie să provoace
invidia şi ura în rândurile celorlalţi deţinuţi. Nişte asasini,
nişte condamnaţi la moarte, a căror pedeapsă fusese
comutată, şi care se bucurau de asemenea favoruri!… Ele se
datorau actului de curaj al lui Karl Kip, care salvase viaţa
fiului căpitanului-comandant?… Nu oricine ar fi procedat la
fel, să se lupte cu un câine şi să se aleagă doar cu câteva
muşcături, ştiind că îl va aştepta o recompensă pe măsură?…
Fraţii Kip fură nevoiţi deci să se apere împotriva acestor
brute, şi totuşi, cu toată vigoarea lui Karl, nu prea reuşeau să
le facă faţă.
Cu toate acestea, în mijlocul gloatei de ocnaşi cu care
trăiau în sălile comune, se găsiră doi deţinuţi care să fie de
partea lor, apărându-i împotriva violenţelor celorlalţi oropsiţi
ai soartei.
Erau doi bărbaţi cu vârste cuprinse între treizeci şi cinci şi
patruzeci de ani, doi irlandezi, unul pe nume O’Brien,

382
celălalt, Macarthy. Aceştia nu dăduseră niciodată vreo
explicaţie referitoare la crimele comise de ei. Atât cât era
posibil, ei se ţinuseră întotdeauna deoparte şi, dotaţi cu o
forţă excepţională, reuşiseră să impună respect celorlalţi
deţinuţi. Desigur, nu erau nişte condamnaţi obişnuiţi şi
primiseră o educaţie superioară gazdelor tradiţionale ale
închisorilor. Astfel, revoltaţi, fără îndoială, văzându-şi
camarazii năpustindu-se câte douăzeci odată asupra fraţilor
Kip, au decis să-i ajute să se apere împotriva acestor
brutalităţi odioase.
Era deci pevizibil, deşi aceşti irlandezi erau foarte sobri,
foarte sălbatici şi scumpi la vorbă, să se lege o anumită
intimitate între ei şi cei doi fraţi Kip, când o nouă decizie a
administraţiei se puse în calea acestei legături de suflet,
neoferindu-le celor patru decât rare ocazii de a se întâni în
viaţa de zi cu zi de la Port Arthur.
Într-adevăr, Skyrtle află în scurt timp despre
comportamentul agresiv al câtorva deţinuţi, şi chiar dintre cei
mai înrăiţi. Ştia că Pieter şi Karl Kip fuseseră atacaţi şi că
erau expuşi celor mai rele tratamente, atunci când se
reuneau, seara, în dormitoare cu camarazii lor de închisoare.
Pe de altă parte, doamna Skyrtle, care se interesa
permanent de cei doi fraţi, făcea tot ceea ce depindea de ea
pentru a le uşura soarta. După ce vorbi de câteva ori despre
ei când vizită familia Hawkins la Hobart Town, ea se simţea
cuprinsă de unele îndoieli, şi, fără să admită totuşi că ei
puteau fi nevinovaţi de crima din Kerawara, cel puţin credea
că probele culpabilităţii lor nu păreau absolut categorice. Şi
apoi, cum ar fi putut uita cât de mult datora curajului de
care dăduse dovadă Karl Kip?… Tocmai din această cauză,
recunoscătoarea femeie îşi continuă demersurile pe lângă
guvernatorul Tasmaniei şi reuşi, în cele din urmă, să obţină
autorizaţia ca ambii fraţi să fie mutaţi într-o celulă aparte.
Înainte de a fi transferaţi în celula respectivă, Karl şi Pieter

383
Kip vrură să le mai mulţumească încă o dată lui O’Brien şi lui
Macarthy pentru ajutorul lor.
Irlandezii răspunseră cu răceală acestui demers. Nu-şi
făcuseră decât datoria, apărându-i pe cei doi fraţi împotriva
unor ocnaşi furioşi. Iar atunci când olandezii le întinseră
mână, înainte de a se despărţi, irlandezii nu făcură la fel.

384
385
 După ce rămaseră singuri, Karl Kip nu se putu abţine să
nu strige:
— Nu ştiu pentru ce crimă au fost condamnaţi aceşti doi
oameni, dar, sigur, nu pentru asasinat, deoarece au refuzat
să dea mâna cu doi asasini care suntem!…
Şi, copleşit de furie, adăugă:
— Noi… noi… nişte ucigaşi!… Şi nimic… nimic… pentru a
dovedi că nu suntem criminali!…
— Nu-ţi pierde speranţa, bietul meu Karl… răspunse
Pieter. Într-o zi ni se va face dreptate!
În luna martie 1887, se împlinise un an de când cei doi
fraţi fuseseră deportaţi în Port Arthur. Ce ar fi putut obţine
mai mult decât ameliorarea regimului de detenţie?… Astfel,
oricare ar fi fost încrederea în viitor a lui Pieter Kip, nu se
puteau teme că ar putea rămâne pentru totdeauna victimele
unei erori judiciare?… Şi totuşi, ei nu erau chiar atât de
abandonaţi pe cât puteau crede.
În afara zidurilor închisorii, dacă nu prietenii, atunci cel
puţin protectorii lor se interesau permanent de situaţia lor.
Deşi Nat Gibson, tulburat de supărare şi de durere, refuza să
admită că există prezumţii în favoarea lor, Hawkins, în ceea
ce-l priveşte, îşi continua demersurile referitoare la această
afacere nenorocită. El întreţinea o corespondenţă frecventă cu
Zieger, la Port Praslin, cât şi cu Hamburg, la Kerawara. Îi
presa să continue ancheta, să-şi extindă aria de obţinere a
unor informaţii în Noua Irlandă şi în Noua Bretanie. Dacă nu
reuşeau să descopere că asasinatul fusese comis de indigeni,
atunci nu era, oare, indicat să urmeze altă pistă, cu nişte
străini drept autorii crimei, respectiv nişte muncitori ai
factoriilor, ori nişte marinari ai bastimentelor aflate în acea
perioadă în porturile din arhipelag?…
Urmând această pistă, Hawkins tocmai se întreba dacă nu
trebuiau căutaţi ucigaşii chiar în rândurile echipajului
bricului James Cook, aşa cum intuise Pieter Kip… Nu

386
trebuiau, oare, incluşi în rândul suspecţilor Len Cannon şi
camarazii lui… ori, poate, şi alţii?… Şi câteodată în minte îi
apărea numele lui Flig Balt… Dar trebuie să admitem totuşi
că era vorba doar despre nişte ipoteze care nu se bazau nici
pe depoziţiile martorilor audiaţi în timpul procesului, nici pe
probele materiale prezentate în cadrul dezbaterilor.
Atunci, Hawkins avu ideea de a se duce la Port Arthur.
Mânat de un presentiment instinctiv, simţi o dorinţă
neţărmurită de a-şi vedea protejaţii şi paşii îl călăuziră astfel
spre penitenciar.
Ne putem imagina uşor cât de mare le fu surpriza şi ce
emoţie de nespus îi cuprinse pe fraţii Kip, când, în dimineaţa
zilei de 19 martie, chemaţi în biroul căpitanului-comandant,
se găsiră în prezenţa armatorului.
Acesta nu fu mai puţin emoţionat revăzându-i pe
naufragiaţii de pe Wilhelmina, îmbrăcaţi în uniforma galbenă
de puşcăriaşi. În primul moment, Karl Kip fu gata să se
avânte bucuros spre binefăcătorul lui… Dar fratele lui îl
reţinu. Şi cum Hawkins – care îşi impusese o atitudine
rezervată, pe care o înţelegem – nu făcu niciun pas spre ei,
olandezii rămaseră nemişcaţi şi tăcuţi, aşteptând să li se
vorbească.
Skyrtle stătea deoparte, aparent indiferent. Voia să-i
acorde lui Hawkins libertatea de a conferi acestei întrevederi
caracterul care i se părea potrivit, iar discuţiei, desfăşurarea
pe care trebuia s-o aibă.
— Domnilor… spuse armatorul.
Şi acest cuvânt fu ca o recunoaştere morală a acestor doi
nenorociţi, care nu erau altceva decât nişte numere într-o
închisoare, erau recunoscuţi ca oameni.
— Domnilor Kip, am venit la Port Arthur pentru a vă pune
la curent cu lucruri care vă interesează şi de care m-am
ocupat…
Celor doi fraţi le trecură prin gând că declaraţia

387
armatorului trebuia să se refere la afacerea din Kerawara…
Se înşelau însă. Nu era dovada nevinovăţiei lor, pe care o
aducea Hawkins, care continuă în aceşti termeni:
— Este vorba de firma voastră de comerţ din Groning. Am
scris unor diverşi negustori din acest oraş unde, trebuie să vă
mărturisesc, se pare că opinia publică v-a fost întotdeauna
favorabilă…
— Suntem nevinovaţi!… strigă Karl Kip, incapabil să-şi
reţină revolta ce-i mocnea în adâncul sufletului, de altfel, de
atâta vreme.
— Dar, reluă Hawkins, care abia îşi putea săpâni rezerva,
nu eraţi în situaţia de a vă putea face ordine în afaceri, care
sufereau deja din cauza absenţei voastre… Trebuia ca
lichidarea să fie efectuată rapid, de aceea am preluat eu
interesele voastre…
— Domnule Hawkins, răspunse Pieter Kip, vă mulţumim,
este o binefacere care se adaugă altora!
— Aş dori să vă aduc la cunoştinţă, continuă armatorul, că
lichidarea în speţă s-a făcut în condiţiile cele mai
avantajoase, la care nici nu speram… Cursurile de schimb
erau în creştere şi mărfurile au fost achiziţionate la un preţ
mare… Prin urmare, bilanţul se prezintă cu o balanţă a
calculelor în profitul vostru.
Pe faţa lui Pieter Kip se putea distinge cea mai vie
satisfacţie. De câte ori nu se gândise el, în mijlocul
frământărilor care-i măcinau sufletul şi mintea în viaţa
mizeră din închisoare, la afacerile lăsate de izbelişte, la firma
de comerţ ajunsă în pragul falimentului, la această nouă
ruşine care avea să păteze numele tatălui lor!… Şi iată că
Hawkins tocmai îi înştiinţa că lichidarea fusese rezolvată în
mod fericit, în beneficiul lor.
Atunci, Karl Kip spuse:
— Domnule Hawkins, nu ştim cum să vă arătăm
recunoştinţa noastră!… După tot ce aţi făcut deja pentru noi,

388
şi după stima pe care ne-aţi arătat-o, de care am fost şi încă
suntem demni, vă jur!… graţie dumneavoastră, onoarea
firmei noastre este salvată!… Şi nu noi am dezonorat-o!… Nu!
… suntem nevinovaţi de crima pentru care am fost
condamnaţi!… Nu suntem asasinii căpitanului Gibson!
Şi, aşa cum făcuseră în faţa Curţii, cei doi fraţi, ţinându-se
de mână, îl invocară pe Dumnezeu pentru a fi martor la
spusele lor şi a arăta astfel că ele erau adevărate.
Skyrtle îi observa cu atenţie şi se simţea învăluit de
demnitatea atitudinii lor, de accentul de sinceritate din vocea
lor.
Şi atunci, Hawkins nu se mai putu stăpâni, simţindu-se
incapabil să mai ţină în el tot ceea ce îl frământase de atâta
vreme… Şi o făcu, cu o căldură care îi străbătea cuvintele ca
un torent plin de afecţiune şi de compasiune. Nu! el nu
credea în vinovăţia fraţilor Kip… nu a crezut niciodată în
aceasta!… Din nefericire, ancheta efectuată la Port Praslin, la
Kerawara, pe alte insule din Arhipelagul Bismarck nu se
încheiase… Fuseseră căutate în van urmele ucigaşilor în
rândurile triburilor indigene… Totuşi, el nu-şi pierduse
speranţa într-o reuşită şi în revizuirea procesului…
Revizuire!… Acest cuvânt tocmai fusese pronunţat pentru
prima oară în faţa a doi condamnaţi, care nu sperau să-l
audă… revizuirea care îi va aduce în faţa unor noi judecători,
care va permite furnizarea de noi dovezi!…
Dar, aceşti noi judecători, noi dovezi aveau nevoie de noi
fapte, indiscutabile, lăsând să se întrevadă o eroare judiciară,
şi ca atare va apărea un alt acuzat care să-i înlocuiască pe cei
ce fuseseră condamnaţi în locul lui!… Va fi, oare, descoperit
adevăratul autor al crimei, pentru a-l pune faţă în faţă cu cei
doi fraţi în faţa juriului din Hobart Town?…
Având în vedere această nouă perspectivă, Hawkins şi
fraţii Kip trecură în revistă principalele capete de acuzare. Da!
… căpitanul Gibson fusese înjunghiat cu un pumnal

389
descoperit în camera celor doi fraţi, şi care le aparţinea… Nu
ei îl găsiseră pe epava Wilhelminei… nu ei îl aduseseră la
bordul bricului… Dacă el fu văzut de Jim în cabina lor, asta
însemna că altcineva îl pusese acolo… şi dacă fuseseră găsite
acolo documentele căpitanului, altcineva le pusese acolo…
Or, acest altcineva nu putea fi decât cel care le furase,
împreună cu banii lui Harry Gibson, după ce îl asasinase în
pădurea din Kerawara!…
Da!… acela era adevărul gol-goluţ, deşi dovezile lipseau!
În aceste condiţii, bănuielile nu puteau fi îndreptate decât
asupra mateloţilor de pe James Cook. Unul singur dintre ei ar
fi putut să ia pumnalul din cabina de pe Wilhelmina… unul
dintre cei veniţi cu barca pentru a inspecta epava…
Brusc, Karl Kip începu să strige:
— Flig Balt se găsea printre ei?…
— Nu, răspunse Pieter, nu!… Memoria nu mă înşală… Flig
Balt n-a pus piciorul pe puntea epavei…
— Într-adevăr… îmi amintesc… n-a părăsit bordul
bricului… declară armatorul.
— Cine erau deci oamenii care au urcat în barcă?…
întrebă Karl Kip.
— Hobbes şi Wickley, răspunse Hawkins. Am avut prilejul
să-i interoghez în privinţa acestui aspect şi ei sunt siguri că
s-au îmbarcat în luntre cu Nat Gibson şi cu voi…
— Lenn Cannon nu era şi el în barcă?… reluă Pieter Kip.
— Mi-au confirmat că nu.
— Am crezut…
— Dar, continuă Karl, Hobbes şi Wickley nu pot fi
bănuiţi…
— Nu, cu siguranţă, preciză Hawkins. Sunt nişte mateloţi
de treabă… Dar un al treilea se afla cu ei…
— Cine anume, domnule Hawkins?…
— Vin Mod…
— Vin Mod!… exclamă Karl Kip… Vin Mod… vulpoiul

390
acela… prefăcutul acela…
— Vin Mod, adăugă Pieter Kip, pe care l-am considerat
dintotdeauna drept omul devotat cu trup şi suflet lui Flig
Balt!…
La acea vreme, nici şeful de echipaj, nici Vin Mod nu mai
erau în Hobart Town, şi unde, oare, li s-ar fi putut da de
urmă?…

391
 Capitolul X
Fenienii111

Asociaţia politică feniană a fost înfiinţată în anul 1867, în

scopul de a elibera Irlanda de sub dominaţia inadmisibilă a
Marii Britanii.
Deja, cu două secole înainte, enoriaşii catolici ai vechii
Irlande, numită şi „Erin cea Verde 112”, înduraseră grave
persecuţii, atunci când soldaţii lui Cromwell, pe cât de
intoleranţi, pe atât de feroce, vrură să impună populaţiilor
irlandeze jugul reformei. Persecutaţii rezistară cu demnitate
şi cu nobleţe, fideli credinţei lor religioase, cât şi crezului lor
politic. Anii se scurseră, situaţia nu se amelioră, iar Anglia îşi
făcu simţită mai dur mâna sa brutală. Astfel, la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, în anul 1798, izbucni o revoltă,
înăbuşită imediat, care avu ca efect dizolvarea Parlamentului
irlandez, apărător de drept al libertăţilor irlandeze.
În 1829, apăru un protector, al cărui nume răsună în
lumea întreagă. O’Connell veni să ocupe un loc în Camera
Comunelor. Acolo, vocea lui puternică protestă împotriva
violenţelor britanice, în numele a şapte milioane de catolici
din opt milioane de locuitori câţi număra Irlanda.
Nefericita ţară ajunsese într-un asemenea hal de sărăcie şi
de mizerie, din cauza următorului fapt: dintre cele cinci
milioane de hectare de pământ arabile, o sută cincizeci de
mii, abandonate de cultivatori din lipsă de resurse,
rămăseseră în paragină.
Nu vom insista asupra acestei perioade de tulburări, care

111
fenian – adept al unui partid politic irlandez întemeiat în 1861,
care avea ca ţel principal eliberarea Irlandei de sub dominaţia
engleză.
112
„Erin cea Verde” – era, înainte de a deveni numele Irlandei, acela
al insulei preafericiţilor din lumea celtică.
392
avea să conducă la represalii împotriva fenianismului, şi nu
trebuie examinată decât în legătură cu istorisirea aceasta.
O’Connell muri în anul 1847, înainte de a fi putut să-şi
desăvârşească opera, fără măcar să fi întrevăzut succesul
într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Totuşi,
eforturile individuale continuară să se manifeste şi, în 1867,
Guvernul Regatului Unit se confruntă cu o nouă revoltă care
izbucni, nu într-un oraş din Irlanda, ci în unul din Anglia.
Manchester văzu, pentru prima oară, înălţându-se un drapel
al fenienilor, al căror nume vine, fără îndoială, de la vechii
gali, şi flutură pentru cauza independenţei.
Această revoltă fu înăbuşită ca şi prima, şi cu aceeaşi
rigoare implacabilă. Poliţia îi arestă pe principali şefi, Allen,
Kelly, Deary, Laskin şi Gorid. Întemniţaţi, traduşi în faţa
Curţii de Justiţie, primii trei, condamnaţi la pedeapsa
capitală, fură executaţi la 23 noiembrie, la Manchester.
În acea perioadă a avut loc o altă tentativă, graţie
tenacităţii energice a lui Burke şi a lui Casey, care, arestaţi la
Londra, fură închişi în închisoarea din Clerkenwell. Însă
prietenii şi complicii lor nu i-au abandonat. Hotărâţi să-i
elibereze cu orice preţ, ei aruncară în aer zidurile închisorii,
explozie care făcu patruzeci de victime, ucise sau rănite.
Nereuşind să scape, Burke fu condamnat la cincisprezece ani
de muncă silnică pentru crimă de înaltă trădare.
Au fost arestaţi şapte fenieni: William şi Timothy Desmond,
English, O’Keeffe, Michael Baret, şi o femeie, Anna Justice.
În faţa Curţii, aceşti rebeli l-au avut ca apărător pe
celebrul Bright, şi tot el apărase, în plenul Parlamentului,
drepturile Irlandei.
Eforturile marelui orator eşuară în parte. Acuzaţii
compărură, în aprilie 1868, în faţa Curţii de Justiţie Centrale.
Michel Baret, în vârstă de douăzeci şi şapte de ani, fu
condamnat la moarte, iar Bright nu reuşi să împiedice
execuţia.

393
 Cu toate acestea, dacă, de la explozia de la Clerckenwell,
fenianismul pierdu teren în faţa opiniei publice, urmărirea
drastică a membrilor organizaţiei nu fu în măsură să stopeze
actele de violenţă. Existau mereu temeri conform cărora, în
numele cauzei Irlandei, va avea loc cine ştie ce tentativă
disperată din partea celor care o suţineau. Astfel, graţie
energiei lui Bright în Camera Lorzilor şi în Camera
Comunelor, fu făcut un pas înainte cu o propunere de lege
înaintată în anul 1869. Această propunere de lege punea pe
picior de egalitate bisericile irlandeză şi anglicană,
aşteptându-se promulgarea altei legi referitoare la
proprietatea funciară, elaborată într-un spirit de echitate,
care ar fi justificat numele Regatului Unit, ce cuprinde Anglia,
Scoţia şi Irlanda.
Totuşi, poliţia îşi continuă supravegherile şi fenienii fură
vânaţi fără milă. Ea reuşi să dejoace mai multe comploturi, ai
căror autori fură capturaţi, judecaţi şi condamnaţi la
deportare.
Printre ei, după o tentativă în Dublin, din 1879, se găseau
irlandezii O’Brien şi Macarthy. Ei aparţineau amândoi familiei
acelui Farcy care fusese amestecat în afacerea din 1867.
Fiind denunţaţi, revoltaţii fură arestaţi de poliţie înainte de
a-şi putea pune în aplicare planurile.
O’Brien şi Macarthy nu şi-au trădat niciodată complicii. Ei
şi-au asumat întreaga responsabilitate a acestei conspiraţii.
Curtea se arătă de o severitate excesivă. Ea îi condamnă la
deportare pe viaţă şi ei fură trimişi la penitenciarul din Port
Arthur.
Cei doi irlandezi nu erau decât nişte condamnaţi politici,
dar în închisoarea din Port Arthur mai fuseseră închişi alţii
cu aceeaşi coloratură politică, atunci când Dumont D’Urville
o vizită în 1840. Şi nu erau, oare, juste protestele
navigatorului francez împotriva acestui regim barbar, când
scria: „Pedepsele acordate hoţilor, escrocilor nu au fost aşa de

394
dure ca în cazul condamnaţilor politici; aceştia din urmă au
fost consideraţi nedemni de a trăi printre ei şi au fost
aruncaţi în mijlocul asasinilor, al ticăloşilor declaraţi
incorigibili”?
Aşadar, cei doi irlandezi, O’Brien şi Macarthy, au fost
transportaţi la penitenciarul din Port Arthur în 1879, cu opt
ani grei în urmă. Ei au cunoscut regimul închisorii, cu toată
severitatea lui, în mijlocul acestei gloate imunde.
O’Brien era un fost contramaistru într-o fabrică din
Dublin, iar Macarthy, un lucrător în port. Amândoi cu o rară
energie, au beneficiat de o oarecare educaţie. Legăturile de
familie, amintirile, exemplele vieţii îi înrolase sub drapelul
fenianismului, pentru care şi-au riscat viaţa şi şi-au pierdut
libertatea. Puteau ei spera că, după un anumit timp, această
condamnare va lua sfârşit, că o graţiere le va permite să
părăsească închisoarea?… Nu, nu contau pe asta şi, fără
îndoială, aveau să-şi ducă până la capăt această existenţă
îngrozitoare, dacă nu reuşeau să scape.
O asemenea eventualitate ar fi avut loc?… Evadările din
Peninsula Tasmania nu sunt ele imposibile?…
Nu, cu condiţia ca ajutorul să vină din afară, şi, de mai
mulţi ani deja, fenienii se gândiseră la diverse modalităţi
pentru a-i smulge pe confraţii lor din infernul închisorii din
Port Arthur.
Spre sfârşitul anului în curs, O’Brien şi Macarthy fuseră
preveniţi că nişte prieteni din San Francisco pregăteau o
tentativă pentru a-i elibera. Când va sosi momentul, vor fi
înştiinţaţi din nou pentru a fi pregătiţi pentru această
evadare.
Dar cum au primit acest prim avertisment în închisoare?…
Cum va ajunge la ei al doilea?… Şi cum va slăbi
supravegherea lor, de vreme ce erau păziţi, zi şi noapte, de
gardieni?…
Printre gardieni se găsea atunci un irlandez care avea

395
legături cu compatrioţii lui. Din devotament pentru cauza
fenianismului şi pentru a salva ultimele lui victime, acest
irlandez, pe numele său Farnham, se angajase ca gardian la
penitenciarul din Port Arthur, în scopul de a ajuta la
evadarea prizonierilor, Desigur, risca mult, dacă tentativa
eşua, dacă se descoperea că era înţeles cu O’Brien şi cu
camaradul lui de închisoare. Dar era foarte devotat cauzei
sale şi nu se temea de nimic. Între fenieni există o solidaritate
care merge până la sacrificarea vieţii. Cu câţiva ani înainte,
şase dintre aceşti deportaţi politici scăpaseră din Australia,
graţie unor relee stabilite la diferite distanţe unul de altul,
care le-au permis să ajungă la coastă şi să se îmbarce pe
nava Catalpa, care, după o luptă cu vaporul poliţiei, îi
transportă în America…
Or, de aproape optsprezece luni, Farnham îndeplinea
funcţia de gardian, spre satisfacţia şefilor lui, în vreme ce
compatrioţii săi erau închişi deja de şase ani. Curând, el fu
numit printre gardienii din escuada lor, astfel încât se aflau
permanent sub supravegherea lui şi îi putea însoţi în exterior.
Nefiind cunoscut de irlandezi, gardianul întâmpină la început
unele probleme în a le inspira încredere şi de a nu fi luat
drept un fals frate. El reuşi până la urmă şi se înţeleseră
perfect.
Marea grijă a lui Farnham era de a nu trezi suspiciuni. Ca
atare, se arătă nemilos faţă de deţinuţii din escuada lui, ca şi
ceilalţi gardieni. Nimeni n-ar fi putut afirma că i-ar fi tratat pe
O’Brien şi pe Macarthy cu o oarecare indulgenţă. Este
adevărat, amândoi se supuneau fără să crâcnească la
disciplina aspră a penitenciarului, iar Farnham nu avu
niciodată ocazia de a-i pedepsi.
Pe de altă parte, în mai multe rânduri, fraţii Kip constatară
că gardianul acesta se distingea între ceilalţi printr-un
comportament mai puţin obişnuit, mai puţin grosolan.
Totuşi, acestă observaţie nu i-a determinat să se gândească

396
la faptul că Farnham se străduia să interpreteze un rol. De
altfel, ei nu făcuseră niciodată parte din escuada pe care o
conducea el şi nu-l întâlniseră de când fuseseră transferaţi la
birouri.
Toate informaţiile pe care le aflară despre O’Brien şi
Macarthy le adunaseră din actele pe care le compulsau 113,
fişele personalului din Port Arthur trecându-le prin mână.
Aşa aflară despre motivul condamnării celor doi fenieni,
condamnare din cauze politice, care îi obliga să trăiască într-
o îngrozitoare promiscuitate, alături de cei mai răi criminali.
Şi atunci, Karl Kip îi spuse fratelui său, când ştiură cine
erau O’Brien şi Macarthy:
— Iată, aşadar, de ce au refuzat mâna pe care le-am
întins-o!…
— Şi îi înţeleg, răspunse Pieter Kip.
— Da… frate… nu suntem pentru ei decât nişte
condamnaţi la moarte, nişte asasini, cruţaţi de la
spânzurătoare!…
— Bieţii oameni! reluă Pieter Kip, gândindu-se la cei doi
irlandezi închişi în aceeaşi închisoare cu ei…
— La fel suntem şi noi!… strigă Karl Kip într-unul dintre
accesele lui de furie, pe care nu şi le putea stăpâni şi de
urmările cărora fratele lui se temea mereu.
— Fără îndoială, continuă Pieter, dar noi suntem victimele
unei erori judiciare, care va fi reparată mai târziu, în timp ce
aceşti doi oameni sunt condamnaţi pe viaţă, şi doar pentru că
au vrut independenţa ţării lor!
Totuşi, chiar dacă funcţia lui Farnham în penitenciar era
de natură să faciliteze evadarea fenienilor, se părea că nu se
ivise încă ocazia potrivită de a trece la acţiune. De peste un
an, cei doi irlandezi ştiau prin intermediul lui că nişte
prieteni din America se ocupau cu pregătirea evadării, şi nu

113
a compulsa – a cerceta acte, documente; a aduna date, a strânge
informaţii.
397
primiseră nicio înştiinţare în acest sens. Astfel, O’Brien şi
Macarthy începuseră să-şi piardă nădejdea, când, în seara de
20 aprilie, Farnham îi anunţă: Se întorcea din Port Arthur şi
mergea spre penitenciar, când se apropie de el un individ, îi
spuse pe nume, şi-l zise pe al lui, Walter, apoi rosti parola
stabilită între fenienii din San Francisco şi el. Pe urmă, îl
înştiinţă că tentativa de evadare urma să aibă loc curând, în
următoarele condiţii: în cel mult cincisprezece zile, steamer-ul
Illinois va pleca din San Francisco spre Tasmania, va sosi la
Hobart Town şi va rămâne

398
399
în radă. Acolo va aştepta o împrejurare favorabilă pentru a
traversa Storm Bay şi a se apropia de peninsulă. Ziua şi locul
de pe coastă unde îşi va trimite barca vor fi precizate printr-o
înştiinţare ulterioară Notificarea în speţă, în cazul în care
Farnham şi interlocutorul lui, atunci când se vor revedea, nu
vor putea vorbi, va fi un bilet înfăşurat într-o frunză verde, pe
care Walter îl va lăsa să cadă la rădăcina unui arbore, de
unde Farnham îl va putea lua fără să fie văzut. Nu mai
trebuia decât să se conformeze ultimelor informaţii conţinute
în acest bilet.
Ne putem imagina emoţia şi bucuria simţite de cei doi
irlandezi în urma acestui anunţ. Cu ce nerăbdare aşteptau
sosirea navei Illinois în radă la Hobart Town, sperând că
traversarea lui nu va fi întârziată de niciun incident. În
emisfera meridională, aprilie nu este luna în care furtunile
din Pacific se dezlănţuie cu violenţă. Încă două săptămâni,
zise Walter, şi steamer-ul va fi aici, ce mai conta cincisprezece
zile de aşteptare pe lângă cei şase ani petrecuţi în infernul
închisorii din Port Arthur!
Aşa cum am văzut, Walter nu avea de gând să treacă de
zidurile penitenciarului, el va încerca să-l întâlnească în
exterior pe Farnham, atunci când îl va preveni. Tot atunci îi
va indica ziua în care evadaţii vor trebui să părăsească
închisoarea, cât şi locul unde se vor putea îmbarca în
ambarcaţiunea trimisă de Illinois. Probabil că vor izbuti, chiar
în aceeaşi zi, în momentul în care escuada lor, ocupată cu
lucrările în exterior, se va pregăti să revină la Port Arthur, să
ajungă pe litoral… Important era ca Farnham să fie avertizat
din timp, să primească ultima înştiinţare într-un mod sau în
altul… Deşi nu-l văzuse decât o dată pe Walter, îl va
recunoaşte fără greutate… Deci, în următoarele zile el trebuia
să fie cu ochii în patru şi, dacă Walter nu va reuşi să-l
contacteze direct, să supravegheze împrejurimile pentru a
vedea când soseşte, să fie gata oricând să surprindă chiar şi

400
cel mai mic semn… Apoi, când Walter va lăsa să cadă biletul
la rădăcina unui arbore, va lua toate măsurile de precauţie
pentru a recupera biletul şi a transmite pe urmă conţinutul
lui celor doi irlandezi!…
— Vom reuşi, adăugă Farnham. Am luat toate măsurile
necesare… Sosirea navei Illinois nu poate trezi bănuieli… Va
ancora în Hobart Town ca o navă care face escală şi, când va
ieşi în larg, traversând golful, autorităţile maritime nu vor
avea nicio suspiciune! … Şi odată aflată în larg…
— Vom fi salvaţi, Farnham, strigă O’Brien, salvaţi de tine,
care vei veni cu noi în America!…
— Fraţilor, răspunse Farnham, am făcut pentru voi ceea ce
aţi făcut voi pentru Irlanda!
Se scurse o săptămână şi Farnham nu-l văzu încă pe
Walter, care, probabil, pândea în Hobart Town sosirea
steamer-ului american.
La rândul lor, nici fraţii Kip nu mai auziră vorbindu-se
despre Hawkins. Se gândeau mereu la această revizuire de
care le pomenise, nu trăiau decât cu această speranţă,
nedorind să ştie nici măcar pe ce motive s-ar fi putut baza!…
Erau deja convinşi, pentru a spune aşa, de rolul pe care Flig
Balt şi, probabil, Vin Mod îl jucaseră în drama din Kerawara,
de amestecul avut în asasinarea căpitanului Gibson… Dar
aceşti ticăloşi părăsiseră deja Hobart Town de aproape un an
şi nu ştia nimeni ce se mai întâmplase cu ei.
Astfel, când trecea în revistă această situaţie şi constata că
se prelungeşte, Karl Kip era cuprins uneori de o nerăbdare
irezistibilă. Se gândea să evadeze, îi propuse chiar fratelui
său să rişte tot pentru a fugi împreună… Dar, fără ajutor din
afară, orice evadare era aproape imposibilă.
La 3 mai, se împliniseră cincisprezece zile de la înştiinţarea
pe care Farnham o primise de la Walter. Cei doi nu se mai
văzuseră. Probabil că intervenise vreo întârziere în timpul
călătoriei, deoarece Illinois ar fi trebuit să ancoreze deja în

401
rada din Hobart Town, şi, cu siguranţă, nu o făcuse, deoarece
cei doi irlandezi ar fi fost anunţaţi în vreun fel.
Înţelegem, aşadar, în ce anxietate trăiau! Şi cu câtă
ardoare priveau în larg, atunci când escuada lor se apropia
de litoral, încercând să zărească printre navele aflate la
intrarea în Storm Bay pe aceea care trebuia să-i ducă departe
de acest pământ blestemat!
Stăteau acolo, nemişcaţi, privind vreun norişor de fum
împins de vântul dinspre sud-est, semnalând apropierea
steamer-ului, înainte ca vaporul să treacă de Capul Pillar. Pe
urmă, când apărea o navă şi ocolea capul pentru a intra în
golf, inima începea să le bată cu putere:
— El este?… El este?… repeta O’Brien.
— Probabil, răspundea Macarthy, şi, în acest caz, Farnham
ne va înştiinţa în mai puţin de patruzeci şi opt de ore…
Şi rămâneau pe gânduri.
Atunci, vocea aspră a gardianului şef îi chema înapoi la
lucru şi, pentru a nu trezi bănuieli, Farnham nu-i menaja
deloc.
În ceea ce-l priveşte, după ce îşi încheia seviciul, Farnham
părăsea penitenciarul, se întorcea în oraş, rătăcea pe străzi,
prin port, cu speranţa de a-l întâlni pe Walter. În zadar. De
fapt, Walter nu trebuia să aştepte nava Illinois la Port Arthur,
ci la Hobart Town, şi el nu va reapărea în împrejurimile
penitenciarului decât după sosirea steamerului, pentru a-i da
lui Farnham ultimele instrucţiuni.
În acea zi, după-amiaza, mai multe escuade – printre altele
şi cea din care făceau parte fenienii – fură trimise la cinci mile
în interior, în direcţia sud-vest. Acolo, la lizieră, erau tăiaţi
mai mulţi copaci, al căror lemn servea la construcţia unei
ferme căreia administraţia i-a stabilit zona de amplasare la
doar o jumătate de milă de coastă.
Or, cum era vorba de delimitat amplasamentul fermei,
fraţii Kip fură trimişi cu escuada şi însărcinaţi cu

402
supravegherea planurilor de execuţie, la care lucraseră în
birouri.

403
404
 Cei o sută de deţinuţi ai escuadei mergeau sub paza a
douăzeci de gardieni şi a şefului lor.
Ca de obicei, condamnaţii erau legaţi cu lanţuri de picioare
şi ataşate de brâu. Totuşi, de la intrarea lor în birourile
penitenciarului, Karl şi Pieter Kip, scutiţi de această piedică
greoaie, purtau doar uniforma galbenă a ocnaşilor din
închisoarea Port Arthur.
Din ziua în care schimbară câteva cuvinte cu O’Brien şi cu
Macarthy, mulţumindu-le pentru ajutorul dat, ei nu
avuseseră decât rar ocazia de a se întâlni. De alfel, acum,
cunoscând povestea acestor fenieni, deportaţi din motive
politice, uitaseră de ei înşişi, cuprinşi de milă pentru patrioţii
irlandezi.
Odată ajunsă la amplasamentul viitoarei ferme, escuda
începu lucrările. La marginea luminişului ce trebuia
amenajat în această parte a pădurii, Karl şi Pieter Kip, sub
supravegherea unuia dintre gardieni, începură să marcheze
arborii ce trebuiau tăiaţi, conform indicaţiilor din plan.
Era o vreme destul de răcoroasă. Cum iarna era aproape,
numeroase crăci uscate zăceau deja pe jos în mijlocul
frunzelor îngălbenite. Doar câţiva copaci, stejari, pini
maritimi, îşi păstraseră frunzişul. Vântul din larg, bătând
dinspre vest, trecea printre ramuri, unduindu-le cu un
zgomot uşor. Mireasma soiurilor de răşinoase se contopea cu
aerul tare, marin. Se auzea chiar resacul lovindu-se de
stâncile de pe litoral, deasupra căruia zburau cârduri de
păsări de noapte.
Cu siguranţă, O’Brien şi Macarthy se gândeau că, în
asemenea condiţii, nicio ambarcaţiune nu ar fi putut acosta
pe litoral. Cât despre Farnham, după ce se căţărase pe
creasta falezei, el constatase că nu se zărea niciun vapor în
zona Storm Bay. Deci, ori Illinois nu sosise încă, ori,
dimpotrivă, se afla deja în radă.
De câteva luni, în perspectiva lucrărilor la construirea

405
fermei, fusese deschis un drum între Port Arthur şi această
porţiune a peninsulei, drum destul de frecventat, întrucât
deservea şi alte aşezări agricole. Astfel, uneori se opreau în
loc mai mulţi trecători şi priveau deportaţii la lucru. Se
înţelege de la sine că erau ţinuţi la distanţă şi că nu le era
permis să intre în vorbă cu deţinuţii.
Printre aceşti trecători, O’Brien şi Macarthy observară un
individ care urcă şi coborî drumul de mai multe ori.
Era, oare, Walter?… Ei nu-l cunoşteau, însă Farnham îl
recunoscu şi, ferindu-se să comită vreo imprudenţă, nu-l
pierdu din ochi. În acelaşi timp, făcu un semn celor doi
fenieni, indicându-le că individul era tocmai omul pe care-l
aşteptau. Desigur, el venise acolo şi încerca să se apropie de
Farnham pentru a-l înştiinţa despre sosirea steamer-ului,
pentru a stabili ziua şi locul în care urma să fie efectuată
evadarea.
Şeful gardienilor, care conducea escuadele, era un om
brutal, suspicios, de o severitate extremă în cadrul
serviciului. Farnham n-ar fi putut intra în vorbă cu Walter,
fără să pară suspect. Acesta din urmă înţelesese situaţia şi,
după câteva tentative neruşite, se hotărî să acţioneze aşa
cum fusese convenit în prealabil.
El avea pregătit în buzunar un bilet conţinând informaţiile
respective. Arătându-i-l de departe, Walter se duse spre un
arbore aflat la marginea drumului, la cincizeci de paşi de
acolo, luă o frunză şi înveli biletul, pe care îl puse apoi la
rădăcina copacului. Pe urmă, făcând un ultim gest, care fu
înţeles de Farnham, coborî repede drumul şi dispăru în
direcţia orăşelului-port Arthur.
Fenienii nu scăpară nicio clipă din ochii mişcările acestui
om. Dar ce puteau face?… Nu puteau lua biletul fără să
existe riscul de a fi văzuţi…
Aşadar, Farnham trebuia să acţioneze, evident, cu cele mai
mari precauţii. Prin urmare, aşteptă ca deţinuţii să-şi încheie

406
lucrul în această parte a luminişului.
Or, din nefericire, şeful gardienilor trimise tocmai într-
acolo una dintre escuade, şi nu era cea supravegheată de
Farnham.
Ne putem imagina îngrijorarea lui, cât şi a compatrioţilor
săi. Ei se aflau la mai mult de două sute de paşi de drum, în
timp ce restul deţinuţilor se găsea la marginea pădurii!
Printre aceştia, Karl şi Pieter Kip marcau arborii, apoi
ajunseră şi la acela lângă care se oprise o clipă Walter.
Exista, aşadar, pericolul ca frunza în care fusese învelit
biletul să fie descoperită şi predată şefului acelei escuade.
Desigur, ar fi fost dată alarma imediat… Iar după
întoacerea escuadelor, ar fi fost organizată o supraveghere
drastică în interiorul şi în exteriorul penitenciarului… Ocnaşii
ar fi fost consemnaţi şi lucrările aveau să fie reluate doar
după câteva zile… Tentativa de evadare ar fi eşuat… Atunci
când vaporul Illinois ar fi trimis barca pentru a-i lua pe cei
doi fenieni, în locul indicat nu s-ar fi aflat nimeni şi, după o
aşteptare de câteva ore, ar fi pornit din nou în larg, fără
irlandezi…
În vremea aceasta, soarele începea să coboare sub linia
orizontului, unde o masă de vapori se acumulase sub razele
roşiatice, spre vest. La ora şase, şeful gardienilor dădu
semnalul de plecare, astfel încât escuadele să revină în Port
Arthur înainte de căderea nopţii. Or, nu era suficient ca
Farnham să ajungă la rădăcina arborelui, trebuia să fie încă
lumină pentru a zări frunza în care era învelit biletul. Dacă
nu reuşea să-l ia astăzi, pe urmă va fi prea târziu. Vântul şi
ploaia, care păreau iminente, ar fi udat şi împrăştiat frunzele
căzute pe sol.
Irlandezii nu-l scăpau din ochi pe Farnham.
— Cine ştie, murmură O’Brien la urechea compatriotului
său, cine ştie dacă nu chiar azi plănuiseră prietenii noştri să
ne ia cu ei?…

407
 Chiar în ziua aceea?… Nu, era puţin probabil. Nu trebuia
să-i lase, oare, lui Farnham răgazul de a lua ultimele măsuri,
iar irlandezilor timpul de a ajunge pe litoral în locul indicat?
… Dar, fără îndoială, în cel mult patruzeci şi opt de ore,
ambarcaţiunea de pe Illinois va fi în locul stabilit…
Ultimele raze de soare alunecau deasupra vârfurilor
copacilor. Dacă Farnham reuşea să ajungă la arbore, era încă
destulă lumină pentru a zări la rădăcina lui frunza conţinând
biletul. El se apropie deci cu prudenţă de locul unde se oprise
Walter, fără să observe nimeni, cu excepţia celor doi irlandezi
care, aşa cum am menţionat, nu-l scăpau din ochi nicio clipă.
Ajuns lângă arbore, Farnham se aplecă. Între frunzele
îngălbenite, care zăceau pe sol, se distingea una singură,
verde, pe jumătate mototolită şi puţin ruptă, cea în care
Walter înfăşurase biletul…
Însă, stupoare! Biletul nu se afla înăuntru… L-o fi luat
vântul?… Probabil că se afla deja în mâna şefului
gardienilor…
Când Farnham reveni la escuadă, O’Brien şi Macarthy îl
întrebară din priviri… Ei ghiciră că nu reuşise… Şi ce speriaţi
aveau să fie când, după întoarcerea în penitenciar, Farnham
îi va înştiinţa că biletul lui Walter dispăruse!

408
 Capitolul XI
Biletul

Iată ce conţinea acest bilet:

«Mâine, 5 mai, cu prima ocazie ivită în timpul lucrărilor de

afară, îndreptaţi-vă toţi trei spre fâşia de pământ Saint James,
pe coasta situată la vest de Storm Bay, unde nava îşi va
trimite ambarcaţiunea. Dacă vremea nu i-a permis să
părăsească rada din Hobart Town şi să traverseze golful,
aşteptaţi să apară în dreptul fâşiei de pământ, şi staţi de
veghe de la apusul până la răsăritul soarelui.
Dumnezeu să ocrotească Irlanda şi să vină în ajutorul
prietenilor voştri din America!»

Biletul nu conţinea niciun nume, nici pe cel al

destinatarilor, nici pe al acelora care-l scriseseră în termeni
atât de concişi şi de categorici. Nici măcar nu indica numele
steamer-ului trimis din America la Hobart Town şi a cărui
destinaţie rămânea necunoscută.
Totuşi, numele Irlanda era scris foarte clar. Nu era nicio
îndoială că el fusese adresat fenienilor din Port Arthur. În
cazul în care ar fi căzut sub ochii căpitanului-comandant,
acesta nu s-ar fi înşelat: planul de evadare îi viza pe O’Brien
şi pe Macarthy, plan care ar fi devenit inoperabil.
Dar despre acest bilet pus de Walter, conţinând indicaţii
atât de precise şi dând întâlnire fugarilor peste patruzeci şi
opt de ore, pe fâşia de pământ Saint James, cine aflase?…
Fraţii Kip!
După cum ştim, ei remarcaseră acel du-te-vino al lui
Walter de-a lungul drumului şi s-au gândit că, poate, omul
încerca să intre în contact cu unul dintre deţinuţi.

409
 Totuşi, nu dădură mare atenţie acestui aspect, spre
deosebire de Farnham şi de compatrioţii lui, care urmăreau

410
411
scena cu privirile încordate. Nu-l văzuseră pe Walter rupând
o frunză din copac, învelind în ea un bilet şi aruncând-o apoi
la pământ. Deci dacă biletul ajunsese în mâna lor, era din
pură întâmplare.
Într-adevăr, în timp ce escuadele se ocupau cu doborâtul
arborilor, Karl şi Pieter Kip străbateau încoace şi încolo
drumul pentru a marca arborii de pe margine.
Când Pieter Kip, aflat înaintea fratelui său, se găsi în
apropierea arborelui, îl înconjură o dată înainte de a ridica
toporul pentru a tăia trunchiul.
Or, exact în acel moment el zări între două rădăcini o
frunză verde, pe jumătate rulată, din care ieşea un capăt de
hârtie. După ce o luă de jos, îşi dădu seama că ea conţinea
un bilet pe care se aflau scrise câteva cuvinte.
Pieter Kip citi biletul într-o clipită. Apoi, asigurându-se cu
o privire rapidă în jur că nu-l văzuse nimeni, îl băgă în
buzunar.
Fratele lui i se alătură; în timp ce amândoi îşi continuau
lucrul, Pieter îl puse la curent:
— Cred că se pregăteşte o evadare… da!… o evadare!…
murmură Karl Kip… nişte condamnaţi care vor să-şi recapete
libertatea… nişte criminali… în vreme ce noi…
— Karl, nu sunt nici asasini, nici hoţi!… răspunse Pieter
Kip. Este vorba despre doi irlandezi… O’Brien şi Macarthy…
Nişte prieteni le-au plănuit fuga!…
Şi, de fapt, acest bilet nu poate fi decât pentru aceşti doi
irlandezi deportaţi la Port Arthur.
— Dar, reluă Karl Kip, nu sunt decât doi fenieni în
penitenciar, şi dacă ai citit bine… dacă am înţeles corect…
este vorba despre trei fugari…
Evident, un aspect inexplicabil pentru cei doi fraţi, care nu
cunoşteau, nici nu bănuiau măcar înţelegerea dintre
Farnham şi compatrioţii lui…
— Trei?… repetă Karl Kip. Cine este deci cel care urmează

412
să evadeze cu ei?…
— Al treilea, răspunse Pieter Kip, este, probabil, purtătorul
acestui bilet!… Şi, dacă intuiesc bine, nu ar putea fi omul pe
care l-am văzut umblând încolo şi încoace pe drum?…
Încerca, poate, să se apropie de O’Brien şi de Macarthy…
În acel moment, Pieter Kip îi zări pe cei doi irlandezi, care
schimbară rapid câteva vorbe cu unul dintre gardieni, cel
care supraveghea escuada lor… Un gând îi trecu fulgerător
prin minte… Acest gardian, Farnham, era irlandez ca şi ei…
El ar putea fi deci al treilea?…
Era ora şase seara şi şeful escuadelor dădu semnalul de
plecare, iar coloana, formată din nou sub supravegherea
gardienilor, se puse în mişcare, pe două şiruri, spre Port
Arthur. Fraţii Kip se aflau în coada coloanei, în timp ce
irlandezii mergeau în fruntea ei. Şi erau tot atât de îngrijoraţi
ca şi Farnham! Negreşit, biletul fusese pus de către Walter la
rădăcina copacului, şi la fel de sigur el se pierduse sau fusese
luat de altcineva!…
Se făcu ora şapte când deţinuţii reintrară în penitenciar şi,
după ce se încheie ultima masă, Karl şi Peter Kip intrară în
celula lor.
Din lipsă de lumină, nu au putut citi biletul, dar nu era
necesar. Pieter Kip reţinuse frazele cuvânt cu cuvânt.
Da! se pregătea o evadare!… Da… era vorba despre
O’Brien, de Macarthy, cât şi despre gardianul Farnham!…
Acesta din urmă trebuia să le faciliteze fuga, să le ofere
ocazia, în seara de 5 mai, fie în treizeci şi şase de ore, de a
ajunge la fâşia de pământ Saint James… Acolo, la adăpostul
întunericului, va acosta o ambarcaţiune, cea a bastimentului
venit de la Hobart Town… Dacă starea mării îl va împiedica
să părăsească rada, va trebui să aştepte până a doua zi, ori,
poate, peste două zile, şi cine ştie dacă evadaţii nu vor fi
descoperiţi, capturaţi, duşi înapoi la închisoare?…
— Nu contează, declară Karl Kip, au şanse de reuşită!…

413
Nu vor fi nevoiţi să se ascundă în pădure, cu riscul de a fi
vânaţi de paznicii din posturi!… Nici să treacă de palisadele
istmului cu riscul de a fi sfâşiaţi de câinii de pază!… Nu!…
coasta se află la doar cinci mile depărtare… şi, cu siguranţă,
lucrările îi vor apropia de ea!… Va sosi o navă… barca ei îi va
lua… probabil că în câteva ore va ocoli Capul Pillar… în timp
ce noi… noi…
— Frate, observă atunci Pieter Kip, uiţi că nici O’Brien, nici
Macarthy nu ştiu nimic din ceea ce zici tu!…
— Este adevărat, sărmanii oameni!…
— Cred că ei ştiu despre biletul aruncat la rădăcina
arborelui şi îmi amintesc chiar că l-am văzut pe Farnham
îndreptându-se, după noi, spre acel loc… Or, acest bilet nu l-
a mai găsit şi se poate teme că a fost luat de unul dintre
gardieni, iar apoi predat guvernatorului!… Şi atunci vor fi
ordonate măsuri care vor face orice evadare imposibilă…
— Dar! strigă Karl Kip, nu a găsit nimeni acel bilet, cu
excepţia ta, Pieter… nu-i cunoaşte nimeni conţinutul, în afară
de noi… şi nimic nu poate împiedica tentativa de evadare…
— Da, Karl, cu condiţia ca O’Brien şi Macarthy să fie
avertizaţi, dar problema e că nu sunt!…
— Vor fi, Pieter… vor fi!… Să nu uităm că ne-au luat
apărarea… Că este vorba să fie scoşi din această închisoare
nişte patrioţi a căror crimă este aceea că au visat la
independenţa ţării lor…
— Mâine, Karl, răspunse Pieter Kip, chiar de mâine, vom
găsi o modalitate de a le da biletul…
— Şi, spuse Karl Kip apucând mâinile fratelui său, de ce n-
am fugi cu ei?…
De fapt, Pieter se aştepta la această propunere. În ceea ce-l
priveşte, îi trecuse prin minte o asemenea variantă, fără să
chibzuiască pe marginea ei, fără să ia în calcul argumentele
pro şi contra. Da!… când va sosi momentul şi va da biletul
celor doi irlandezi, când aceştia îl vor citi, când vor afla că

414
totul era gata pentru evadarea lor, că nava avea să ajungă la
fâşia de pământ Saint James, că o barcă îi va aştepta acolo în
seara de 5 mai, ei bine! dacă Pieter le va spune atunci: „Vrem
să mergem cu voi”, ei ar putea, oare, să le răspundă printr-un
refuz?… Îi vor respinge ca pe nişte oameni nedemni să-i
urmeze?…
Şi totuşi, pentru aceşti fenieni, fraţii Kip erau nişte
criminali care nu meritau nicio milă şi, luându-i părtaşi la
fuga lor, nu însemna să redea libertatea asasinilor
căpitanului Gibson?…
Pieter Kip se gândise la toate acestea şi, în acelaşi timp, la
demersurile pe care Hawkins le făcea în continuare pentru a
obţine revizuirea procesului lor… Şi nu putea accepta ideea
că le era îngăduit să fugă!…
Dar, pe de altă parte, dacă el avea încredere în viitor, Karl
va împărtăşi această încredere?… Probabil că nu… Iar să
aştepte o reabilitare, incertă şi îndepărtată, nu prea era decis!
… Şi totuşi, ceea ce i-a spus Pieter atunci îl impresionă
profund. Îl asculta cu inima bătând să-i spargă pieptul, cu
sufletul tulburat, simţea că îl ia cu leşin…
— Frate, ascultă-mă!… M-am gândit bine!… Sunt de
acord… da!… după tot ce vom face pentru ei… sunt de acord
că O’Brien şi Macarthy nu ne pot refuza să plecăm cu ei…
deşi nu văd în noi decât nişte asasini…
— Dar nu suntem nişte criminali!… strigă Karl Kip.
— Suntem în ochii lor… ca şi în ai altora… ca pentru toţi,
cu excepţia lui Hawkins, poate!… Ei bine, dacă reuşim să
fugim din penitenciar, să ajungem la navă, să ne refugiem în
America, atunci ce vom câştiga acolo?…
— Libertatea, Pieter, libertatea!…
— Şi va fi chiar o libertate, când vom fi obligaţi să ne
ascundem sub un nume fals, când vom fi daţi în urmărire în
toate ţările… când vom fi ameninţaţi mereu cu extrădarea?…
Ah! sărmanul meu Karl, când mă gândesc care va fi viaţa

415
noastră în aceste condiţii, mă întreb dacă nu e mai bine să
rămânem în închisoare şi să aşteptăm aici să ne fie
recunoscută nevinovăţia…
Karl Kip rămase mut. În el se dădea o luptă acerbă.
Înţelegea forţa, justeţea argumentelor fratelui său. Odată
evadaţi, viaţa lor afară ar fi îngrozitoare cu pecetea crimei pe
fruntea lor!… În ochii fenienilor şi ai însoţitorilor lor, fraţii Kip
ar rămâne mereu ucigaşii căpitanului Gibson!…
Toată noaptea, Karl şi Pieter Kip discutară pe marginea
acestui subiect, şi Karl Kip se lăsă convins, în cele din urmă.
Da! pentru toată lumea – chiar şi pentru Hawkins –, fuga lor
ar fi ca o mărturisire a propriei vinovăţii.
La rândul lor, O’Brien, Macarthy şi Farnham erau cuprinşi
de nelinişte. Deoarece, în sfârşit, nicio îndoială… Farnham nu
se înşelase… Omul care mergea încolo şi încoace pe drum
era, într-adevăr, acel Walter care-l înştiinţase prima oară…
Un bilet, învelit într-o frunză, fusese pus de el la rădăcina
unui arbore… Dacă biletul nu a mai fost găsit acolo,
înseamnă că fusese predat căpitanului-comandant!… Skyrtle
ştia, aşadar, că fusese organizată o tentativă de evadare în
aceste condiţii, aşa cum scria în bilet… că era vorba despre
doi irlandezi, în complicitate cu compatriotul lor, Farnham!…
Şi atunci, ei urmau să fie aspru pedepsiţi şi să-şi piardă
speranţa de a-şi câştiga vreodată libertatea!…
Prin urmare, până în zori, aceşti nenorociţi aşteptau ca,
din clipă în clipă, să sosească gardienii, să-i ia pe sus şi să-i
închidă în carcera penitenciarului…
A doua zi era duminică, zi în care deţinuţii nu sunt scoşi la
muncă. Potrivit regulamentului intern, ei trebuie să participe
la slujba religioasă şi, după aceasta, au program liber în
curtea penitenciarului.
Când se făcu ora să meargă la capelă, O’Brien şi Macarthy
nu mai erau aşa de îngrijoraţi, nu fusese luată nicio măsură
împotriva lor şi de aici traseră concluzia conform căreia

416
căpitanul-comandant nu aflase nimic despre bilet.
Imediat ce deţinuţii îşi ocupară locul obişnuit, pastorul îşi
începu slujba, fără să fie întreruptă de vreun incident. Cei doi
irlandezi stăteau unul lângă altul în primele rânduri,
observându-l pe Farnham, a cărui privire sugera clar: nimic
nou.
Skyrtle asista şi el la slujbă, aşa cum făcea în fiecare
duminică din ordinul administraţiei superioare. Atitudinea lui
părea liniştită, şi n-ar fi fost aşa dacă i-ar fi ajuns la urechi
tentativa de evadare.
În plus, nici Farnham, nici O’Brien, nici Macarthy nu
remarcară că ar fi obiectul unei atenţii speciale. Deci, era de
presupus că biletul fusese luat de vânt şi era imposibil să mai
fie găsit.
Când pastorul îşi încheie slujba, deţinuţii părăsiră capela
şi se duseră să ia prima masă pe acea zi. Apoi, se răspândiră
prin curtea interioară a închisorii şi se adăpostiră sub locurile
acoperite, deoarece tocmai începuse să plouă.
Pieter Kip îşi propusese să-i întâlnească pe O’Brien şi pe
Macarthy în curte – unde deţinuţii stăteau în grupuri
separate, fiind astfel mai uşor decât în sălile comune –, iar
apoi să le dea biletul, spunând:
— Iată un bilet pe care l-am găsit… Nimeni, în afară de
mine şi de fratele meu, nu ştie despre existenţa lui… Voi
decideţi ce să faceţi cu el!
Pe urmă, Pieter Kip urma să se retragă.
Or, cum nu era interzis deţinuţilor să vorbească între ei, se
părea că proiectul lui Pieter Kip nu ar fi prezentat riscuri. În
fond, nu era vorba decât de a strecura biletul în mâna lui
O’Brien sau a compatriotului său, indicând provenienţa
acestei notificări.
Din nefericire, ceea ce ar fi fost uşor atunci când deţinuţii
se grupau în curte era mai dificil dacă se adăposteau în
locurile acoperite sau mergeau în sălile comune. Acolo, masa

417
compactă a prizonierilor, în număr de opt sau nouă sute, era
supravegheată mai atent de gardieni.
Şi tocmai o succesiune de averse violente de ploaie îi obligă
să se refugieze în sălile comune, unde nici Karl, nici Pieter
Kip nu găsiră o ocazie potrivită de a se apropia de cei doi
irlandezi.
Şi totuşi, era vital ca O’Brien şi Macarthy să fie înştiinţaţi
chiar în acea zi.
Era în 4 mai, iar biletul indica data de a doua zi pentru
întâlnirea pe fâşia de pământ Saint James, unde
ambarcaţiunea urma să-i aştepte pe fugari.
Cât despre cum se putea ajunge în acel loc, iată cum
înţelegeau fraţii Kip că se putea face asta: a doua zi, deţinuţii
aveau să fie duşi la lucru în partea de pădure unde
administraţia decisese să se înceapă defrişările. Lucrările se
prelungeau, de obicei, până la ora şase seara. Exact
momentul potrivit, fără îndoială, înaintea reformării
escuadelor pentru revenirea la Port Arthur, când Farnham,
sub un pretext oarecare, trebuia să-i însoţească pe cei doi
irlandezi la marginea luminişului. Nimeni n-ar fi bănuit
nimic, şi nimeni nu s-ar fi mirat, întrucât ei se aflau sub
supravegherea unui gardian. Apoi, foarte probabil, când
escuadele s-ar fi pus în mers, nimeni n-ar fi constatat
absenţa lui O’Brien şi a lui Macarthy, plus a lui Farnham. Se
înţelege de la sine că, dacă, din nefericire, absenţa lor ar fi
fost semnalată, şeful gardienilor ar fi dat imediat alarma. Este
adevărat, din cauza întunericului nopţii, în mijlocul acestei
păduri dese, ar fi fost dificil să se ia urma evadaţilor.
Pe de altă parte, dacă fuga lor nu avea să fie constatată
decât după intrarea escuadelor în Port Arthur, barca putea
ieşi nestingherită în larg. Alarma s-ar fi dat pe întreaga
peninsulă. Dar, cum coasta se afla doar la o jumătate de milă
de luminiş, fugarii ar fi avut timp suficient să ajungă la fâşia
de pământ Saint James. Or, dacă ambarcaţiunea îi aştepta

418
acolo, nu mai trebuiau decât câteva mânuiri de vâslă pentru
a ajunge în siguranţă la bordul navei Illinois. Bastimentul ar
fi avut astfel la dispoziţie toată noaptea pentru a ieşi din
Storm Bay şi, în zori, să fie la zece mile în largul capului
Pillar.
Totuşi, repetăm, trebuia ca irlandezii să fie înştiinţaţi din
timp, şi cel mai târziu a doua zi, dacă nu era posibil pe 4 mai.
Deci, dacă Pieter Kip nu reuşea să intre în legătură cu ei
înaintea serii, avea să fie imposibil noaptea, deoarece el şi cu
fratele lui ocupau o celulă separată, de unde nu puteau ieşi.
Aşa se prezenta atunci situaţia: îngrijorare pentru fenieni
în privinţa biletului dispărut, nerăbdare în cazul fraţilor Kip,
din cauza imposibilităţii de a-l preveni fie pe O’Brien, fie pe
Macarthy!… Şi timpul trecea, şi se apropia ora când toţi
deţinuţii urmau să fie închişi în dormitoare…
În cel mai rău caz totuşi, nu era posibil să fie avertizaţi
dimineaţa cei doi irlandezi?… Nu ar fi avut timp să evadeze
spre sfârşitul zilei?… De altfel, ei nu puteau ajunge la coastă
decât cu condiţia să fie în afara penitenciarului… Or, în
timpul zilei următoare, pe durata lucrărilor, Karl şi Pieter Kip
nu vor găsi, în sfârşit, ocazia să se apropie de irlandezi,
devreme ce olandezii se bucurau de o anumită libertate
marcând arborii?…
Spre orele şase seara, după o zi ploioasă, cerul se însenină
în momentul în care soarele dispărea sub linia orizontului.
Un vânt uşor împrăştie norii. Deţinuţii putură ieşi câteva
clipe de sub locurile acoperite, înainte de a se îndrepta spre
dormitoare şi, sub supravegherea gardienilor, ei se
împrăştiară prin curte.
Era, probabil, ocazia cea mai potrivită de a-i întâlni, în
sfâşit, pe O’Brien şi pe Macarthy?… Pieter Kip avea biletul, el
urma să încerce să-l dea celor doi fenieni.
La ora şapte, conform regulamentului, deţinuţii intrau în
dormitoare, care puteau adăposti, aproximativ, cincizeci de

419
oameni. Apoi, după apel, erau închişi până dimineaţa, iar
fraţii Kip intrau în celula lor.
Se formaseră diverse grupuri ici şi colo, specifice oricărei
camaraderii din închisori, în funcţie de prieteniile legate de
unii şi de alţii. Nu despre trecut discutau ei… la ce le-ar fi
folosit?… nici despre prezent… cum l-ar fi putut schimba ei?
… ci mai degrabă despre viitor! şi, în viitor, ce întrevedeau ei?
Vreo ameliorare a regimului penitenciar, uneori câte o
reducere a pedepsei lor, probabil şi reuşita unei evadări?…
După cum ştim, fraţii Kip şi cei doi irlandezi nu se prea
întâlneau, de obicei. Din ziua în care O’Brien şi Macarthy
primiseră cu răceală mulţumirile adresate de Karl şi de Pieter
Kip, ei nu-şi mai vorbiseră niciodată. Astfel, nefăcând parte
din aceeaşi escuadă de lucru, nu se puteau întâlni decât în
fiecare dimineaţă şi după-amiază de duminică, precum şi în
zilele de sărbătoare.
Totuşi, timpul se scurgea. Era important ca irlandezii să fie
singuri în clipa în care le va fi înmânat biletul lui Walter şi,
cu siguranţă, Farnham, dându-le târcoale, părea să nu-i
slăbească din ochi.
Fără îndoială, existau toate motivele să credem că
Farnham era la curent cu tentativa şi că urma să-i însoţească
pe prizoneri în timpul evadării. Dar, în sfârşit, dacă ipoteza
aceasta era greşită, dacă Farnham îi surprindea pe fraţii Kip
discutând cu fenienii, totul ar fi fost pierdut… Şi totuşi, nu!…
Pieter Kip nu se înşelă în privinţa asta… Cei trei schimbau
între ei priviri cu subînţeles, în care se citea o nerăbdare
amestecată cu nelinişte!… Tulburarea îi făcea să nu stea o
clipă locului.
În acel moment, chemat de şeful gardienilor, Farnham
trebui, în urma unui ordin primit, să părăsească imediat
curtea. Trecând pe lângă compatrioţii lui, nu reuşi să le
spună nici măcar o vorbuliţă, iar neliniştea lor spori şi mai
mult. În starea în care se aflau, orice li se părea suspect. Ce

420
se dorea de la Farnham?… Cine îl chemase?… Oare
căpitanul-comandant, în legătură cu biletul?… Fusese
descoperită complicitatea lui?…
Pradă unei emoţii pe care nu reuşeau să şi-o stăpânească,
O’Brien şi Macarthy făcură câţiva paşi spre poarta curţii, cu
intenţia de a pândi revenirea lui Farnham, întrebându-se
dacă urmau să fie chemaţi cumva şi ei…
În locul întunecat şi pustiu, unde se opriseră, părea să nu
existe niciun risc de a fi văzuţi sau auziţi…
Pieter Kip înaintă cu paşi grăbiţi, ajunse lângă irlandezi şi,
cu o mişcare promptă, apucă mâna lui O’Brien, pe care
acesta vru, mai întâi, să şi-o retragă…
În acelaşi moment, O’Brien simţi cum i se strecoară între
degete o bucată de hârtie, în timp ce Pieter Kip îi spuse în
şoaptă:
— Este un bilet care vă priveşte… Ieri, l-am găsit în
apropiere de drum, la rădăcina unui arbore… Nu ştie nimeni
de bilet, în afară de mine şi de fratele meu… Nu am putut să
vi-l dau mai devreme… Dar mai este încă timp… De-abia
mâine… Fiţi atenţi ce faceţi!
O’Brien înţelese, dar nimeni nu ar putea spune cât de
mare îi era emoţia.
Şi atunci, Karl Kip, care tocmai se apropiase, se aplecă
între Macarthy şi Pieter şi adăugă:
— Nu suntem nişte asasini, domnilor, şi nici trădători!

421
 Capitolul XII
Fâşia de pământ Saint James

A doua zi seara, puţin după ora şapte, la un interval de

câteva minute, trei fulgere iluminară succesiv zidul înalt al
penitenciarului, în spatele localităţii Port Arthur, urmate de
trei detunături puternice. Era tunul de alarmă, ale cărui
bubuituri, răsunând pe întreaga suprafaţă a Peninsulei
Tasmania, anunţau măsuri drastice de supraveghere.
Curând, între posturi începu să patruleze santinele, câinii
erau ţinuţi în lanţuri de-a lungul palisadelor Istmului
Eretelui. Niciun tufiş, niciun desiş din pădure nu rămase
nescotocit de gardieni.
Aceste trei lovituri de tun semnalau o evadare ce tocmai
avusese loc, şi fură luate imediat măsuri pentru a împiedica
fugarii să părăsească peninsula.
De altfel, vremea era atât de rea, întrucât era imposibilă o
evadare pe mare. Nicio ambarcaţiune n-ar fi putut acosta pe
litoral, niciun bastiment nu ar fi reuşit să se apropie de
coastă. Aşadar, întrucât fugarii nu puteau trece de palisadele
istmului, ei ar fi fost constrânşi să se ascundă în pădure şi,
negreşit, vor fi capturaţi şi aduşi înapoi în închisoare.
Într-adevăr, dinspre sud-vest bătea un vânt puternic, în
rafale, agitând suprafaţa mării în zona Storm Bay şi în largul
peninsulei.
În acea seară, după revenirea în penitenciar, se constatase
absenţa a doi deportaţi din escuada a cincea. În timp ce îi
aducea la Port Arthur, şeful gardienilor, aflat în faţa coloanei,
nu a observat dispariţia lor, escuada în cauză fiind sub
supravegherea lui Farnham, pe care nu-l bănuia nimeni.
Prin urmare, abia după apelul de seară se află despre
evadare, iar căpitanul-comandant fu informat imediat.

422
 Cum era vorba despre cei doi irlandezi, O’Brien şi
Macarthy, doi condamnaţi politici, era foarte probabil că au
reuşit să scape cu ajutorul unor prieteni din afară. Dar în ce
condiţii avusese loc evadarea?… Fugarii părăsiseră deja
peninsula?… Se ascundeau încă într-un loc stabilit dinainte?
… Cercetările urmau, probabil, să răspundă la aceste
întrebări, după ce loviturile de tun, în număr de trei,
puseseră în alertă toţi deţinuţii de pe peninsulă.
În ceea ce-l priveşte pe Farnham, el fusese chemat în ajun
doar în chestiuni de serviciu. Asupra lui nu plana nicio
suspiciune, şi nici atunci când fu constatată absenţa lui, la
început nu fu bănuit. Skyrtle şi şeful gardienilor crezură mai
degrabă că irlandezii se descotorosiseră de el înainte să fugă.
Aşa cum am menţionat, era greu de crezut că O’Brien şi
Macarthy reuşiseră să scape la bordul unei ambarcaţiuni, din
cauza condiţiilor atmosferice şi a mării agitate, care împiedica
orice acostare. Astfel, la ordinul lui Skyrtle, fu trimis imediat
un detaşament de gardieni spre istm, supravgheat după cele
trei lovituri de tun. Se asigurară că erau la locul lor câinii din
dreptul palisadelor, apoi dădură drumul altor câini pe plajele
de la Eagle Hawk Neck.
O tentativă de evadare are întotdeauna un răsunet
considerabil în rândul deţinuţilor unui penitenciar. Deportaţii
din Port Arthur ştiau că doi dintre camarazii lor tocmai
evadaseră şi că era vorba despre irlandezii O’Brien şi
Macarthy. Şi cât de mult îi invidiau aceşti ticăloşi! Ei, nişte
condamnaţi de drept comun, se puneau pe acelaşi rang cu
condamnaţii politici!… Erau nişte prizonieri ca şi ei, aceşti
fenieni, şi au putut totuşi să evadeze!… reuşiseră ei să
părăsească peninsula, să treacă de palisadele istmului?… Se
ascunseseră în pădure, aşteptând să le vină ajutor din afară?
…
Ceea ce se zicea în dormitoare se zicea şi în celula fraţilor
Kip. Dar aceştia ştiau ceea ce nu ştiau ceilalţi deţinuţi: o navă

423
urma să-i preia pe fugari… o ambarcaţiune avea să-i ia de pe
fâşia de pământ Saint James… Or, ambarcaţiunea s-a aflat,
oare, acolo la ora stabilită?…
— Nu… nu este posibil!… afirmă Karl Kip, răspunzând
întrebărilor fratelui său. Vântul suflă în rafale în Storm Bay!
… Nicio barcă nu ar putea acosta!… Un bastiment, chiar un
steamer, nu s-ar aventura atât de aproape de litoral…
— Atunci, observă Pieter Kip, aceşti nenorociţi vor fi
obligaţi să petreacă noaptea pe fâşia de pământ?…
— Noaptea asta şi mâine, Pieter, deoarece evadarea nu
poate avea loc ziua… Şi cine ştie dacă furtuna va trece în
următoarele douăzeci şi patru de ore?…
În timpul acestor lungi ore, niciunul, nici celălalt dintre
fraţi nu putură dormi. În timp ce furtuna zgâlţâia fereastra
strâmtă a celulei lor, ei ascultau… Nu se auzea cumva vreun
zgomot produs de acel du-te-vino al gardienilor, indicând
faptul că cei doi irlandezi, capturaţi, erau aduşi înapoi în
penitenciar?…
Iată în ce împejurări avusee loc, în acea zi, evadarea lui
O’Brien şi a lui Macarthy, cu complicitatea compatriotului
lor, Farnham.
Era aproape ora şase. Escuadele se pregăteau să încheie
lucrul la defrişarea porţiunii de pădure aleasă pentru
construirea fermei. Deja pădurea era învăluită de întuneric.
Încă cinci sau şase minute şi şeful gardienilor va da semnalul
de plecare pentru revenirea în Port Arthur.
În acel moment, cei doi fraţi observară că Farnham,
apropiindu-se de irlandezi, le şopti ceva. Apoi, aceştia îl
urmară până la marginea luminişului, unde se opriră în faţa
unuia dintre arborii marcaţi pentru a fi doborât.
Şeful gardienilor nu se alarmă, de altfel, văzându-i
mergând în acea direcţie sub supravegherea unui gardian. Ei
rămaseră în acel loc până la ora când escuadele se formară
pentru a reveni în Port Arthur.

424
 Aşa cum s-a spus, nu şi-a dat seama nimeni atunci că
O’Brien, Macarthy şi Farnham nu s-au mai alăturat
însoţitorilor lor, absenţa acestora fiind constatată abia după
apelul efectuat în curtea penitenciarului.

425
426
 Profitând de întunericul tot mai adânc, cei trei fugari
reuşiră să se îndepărteze fără a fi văzuţi. Pentru a evita o
patrulă revenind de la un post din vecinătate, ei se ascunseră
într-un desiş, având grijă să nu se trădeze din cauza
zornăitului produs de lanţurile pe care O’Brien şi Macarthy le
aveau legate de picioare şi de brâu.
După ce trecu patrula, cei trei ieşiră din ascunzătoare;
apoi, oprindu-se de mai multe ori, trăgând cu urechea la cel
mai mic zgomot, reuşiră să ajungă pe creasta falezei, la
poalele căreia se întindea fâşia de pământ Saint James.
Bezna învăluia atunci aproape toată Peninsula Tasmania,
întuneric cu atât mai profund, cu cât norii foarte groşi,
împinşi de vântul dinspre vest, acopereau cerul.
Era aproape ora şase şi jumătate seara când fugarii se
opriră pentru a observa golful.
— Nici urmă de navă! spuse O’Brien.
Şi, într-adevăr, se părea că golful era pustiu, deoarece
chiar dacă nu i s-ar fi zărit conturul, invizibil în umbra nopţii,
un bastiment ar fi fost totuşi semnalat prin luminile de
poziţie de la bord.
— Farnham, întrebă Macarthy, suntem, într-adevăr, pe
faleza Saint James?…
— Da… declară Farnham, dar mă îndoiesc că ar fi acostat
vreo ambarcaţiune!
Şi cum ar fi putut ei spera într-o astfel de eventualiate,
auzind marea mugind în larg, în timp ce talazurile, ridicate de
rafalele de vânt, se spărgeau cu furie de coastă!…
Farnham şi însoţitorii lui se îndreptară apoi spre stânga,
pe urmă coborâră pe plajă, pentru a ajunge la extremitatea
fâşiei de pământ.
Era un fel de cap îngust, înconjurat de stânci, presărat cu
băltoace, care se prelungea, cu circa două, trei sute de
picioare şi a cărui curbură forma un golfuleţ cu ieşire spre
nord. Acolo, o ambarcaţiune ar fi găsit ape mai liniştite dacă

427
ar fi reuşit să se strecoare printre recifurile de care valurile
mării se spărgeau cu o extraordinară forţă.
Ajunşi la această extremitate, după ce a trebuit să lupte
împotriva furtunii, fugarii se adăpostiră după o stâncă înaltă.
Biletul adus de Walter îi înştiinţa să fie la data convenită pe
fâşia de pământ Saint James, şi ei se conformaseră, deşi nu
prea credeau că aveau să fie luaţi, cel puţin în seara aceea.
De altfel, în bilet scria despre o eventuală întârziere, iar
memoria lor reţinuse cuvânt cu cuvânt fraza respectivă:

«Dacă vremea nu i-a permis să părăsească rada din Hobart

Town şi să traverseze golful, aşteptaţi să apară în dreptul
fâşiei de pământ, şi staţi de veghe de la apusul până la
răsăritul soarelui.»

Nu trebuia decât să urmeze aceste instrucţiuni.

— Să căutăm un adăpost, spuse O’Brien, vreo scobitură în
faleză, unde să putem petrece noaptea, iar ziua de mâine…
— Dar să nu ne îndepărtăm de fâşia de pământ, remarcă
Macarthy.
— Veniţi, răspunse Farnham.
Aşteptându-se la o vreme rea, acesta avusese grijă să
cerceteze această plajă sălbatică şi pustie în timpul ultimei
lui permisii de duminică. Probabil că la baza falezei era vreo
scobitură în care cei trei fugari s-ar fi putut ascunde până la
sosirea ambarcaţiunii… Farnham descoperise o astfel de
cavitate într-un colţ, chiar în faţa fâşiei de pământ, şi pusese
acolo ceva merinde, biscuiţi uscaţi, carne la conservă,
cumpărate din Port Arthur, plus o ploscă pe care o umpluse
cu apă proaspătă luată dintr-un râu din apropiere.
Nu le fu prea uşor să descopere caverna în beznă şi biciuiţi
de rafalele puternice de vânt, evadaţii reuşind să ajungă la ea
doar după ce traversară plaja, puţin înclinată.
— Este aici… spuse Farnham.

428
 Şi, într-o clipă, toţi trei intrară într-o cavitate adâncă de
vreo cinci, şase picioare, unde se adăpostiră de furtună.
Valurile puteau ajunge până la deschizătura ei doar dacă, în
timpul refluxului, ele erau împinse de vântul care bătea cu
furie. Cât despre provizii, suficiente pentru patruzeci şi opt de
ore, Farnham le găsi la locul lor.
Dar abia se instalară cei doi compatrioţi şi el, când se auzi
o detunătură repetată de trei ori, dominând astfel zgomotul
produs de furtună.
Era tunul din Port Arthur.
— Au aflat de evadare!… strigă Macarthy.
— Da, se ştie că am evadat!… adăugă O’Brien.
— Dar nu ne-au prins… spuse Farnham.
— Şi nu ne vom lăsa prinşi!… declară Farnham.
Mai întâi, trebuia ca irlandezii să scape de lanţuri, în caz
că ar fi fost nevoiţi să alerge. Noroc că Farnham avusese grijă
să ia o pilă cu el şi tăie verigile de la picioare.
După şase ani petrecuţi în această închisoare, O’Brien şi
Macarthy se eliberară, în sfârşit, de aceste fiare grele de
ocnaş.
Era evident că, în timpul acelei nopţi, nicio ambarcaţiune
nu ar fi acostat într-un loc de pe coastă. Şi, de altfel, ce navă
ar fi riscat să iasă în larg printre aceste recifuri care se întind
din Storm Bay până la Capul Pillar?…
Totuşi, fugarii erau atât de surescitaţi, încât nu rezistară
tentaţiei de a observa împrejurimile fâşiei de pământ. De
câteva ori, fără să le fie teamă că ar putea fi zăriţi, ei părăsiră
adăpostul şi se târâră pe plajă, căutând să distingă în zadar
prin acea beznă luminile unei nave!…
Apoi, reveniţi în cavernă, începură să vorbească despre
situaţia lor, care, odată cu zorii, avea să devină, cu siguranţă,
critică.
Într-adevăr, după ce scotociseră împrejurimile orăşelului-
port Arthur, cercetară pădurea până la istm, gardienii nu

429
aveau să-şi extindă căutările până la litoral?… Deprinşi să ia
urma deţinuţilor, câinii nu i-ar fi descoperit în această
cavernă unde se ascunseseră Farnham şi însoţitorii lui?…
Şi, în timp ce se gândeau la această eventualitate, numele
fraţilor Kip fu pronunţat de O’Brien. Amintind de serviciul pe
care li-l făcuseră aceştia, el exclamă:
— Nu… nu!… Nu sunt nişte asasini!… Au spus-o şi ei!… Îi
cred!…
— Şi sunt nişte oameni inimoşi, adăugă Macarthy.
Denunţându-ne, ar fi putut spera că se va ţine cont de asta…
dar n-au făcut-o!…
— Am auzit vorbindu-se de mai multe ori despre cazul
acesta din Hobart Town, reluă apoi Farnham, despre
asasinarea căpitanului Gibson, comandantul navei James
Cook… Câteva persoane s-au interesat de fraţii Kip, şi totuşi
nu s-a ajuns la concluzia că ar fi fost condamnaţi pe
nedrept…
— Sunt nevinovaţi!… chiar sunt!… repetă O’Brien. Şi când
mă gândesc că am refuzat să le strâng mâna!… Ah! sărmanii
oameni!… Nu! nu sunt vinovaţi, şi probabil că suferă în
închisoarea asta din Port Arthur, în mijlocul acestor
criminali… la fel cum am suferit şi noi!… Dar noi… am suferit
deoarece am vrut să ne eliberăm ţara de sub dominaţia
păsării de pradă, care este Anglia!… Şi, în afară, nişte prieteni
s-au ocupat cu pregătirea evadării noastre… Dar Karl şi
Pieter Kip… ei sunt închişi pe viaţă aici!… Ah! Atunci când au
venit la noi şi ne-au dat biletul luat de ei… aş fi putut să le
spun: „Haideţi să fugim împreună!… Compatrioţii noştri vă
vor primi ca pe nişte fraţi!…”
Noaptea trecea, mereu ploioasă şi friguroasă. Fugarii
sufereau de frig şi totuşi aşteptau ziua cu cea mai mare
nerăbdare. Lătrăturile care le ajungeau din când în când la
urechi indicau faptul că fuseseră eliberaţi câinii în peninsulă.
Obişnuiţi să adulmece de departe urmele deţinuţilor, să

430
recunoască uniforma ocnaşilor, aceste animale puteau
descoperi caverna în care se ascundeau Farnham şi

431
432
compatrioţii lui?…
Puţin după miezul nopţii, plaja era acoperită în întregime
de valurile mari, împinse de vântul dinspre vest. Marea se
umflă într-atât, încât baza falezei era izbită de valuri
puternice. Timp de o jumătate de oră, fugarii fură inundaţi
până la jumătatea gambei. Din fericire, nivelul apei nu se
ridică mai sus şi refluxul trase înapoi talazurile, în pofida
rafalelor puternice de vânt.
Înainte de răsărit, furtuna păru să scadă în intensitate.
Vântul începu să bată treptat spre nord, făcând golful mai
practicabil. Farnham, O’Brien şi Macarthy puteau deci spera
că marea nu va întârzia să se retragă. Când se iviră zorii,
vremea se schimbă considerabil. Chiar dacă talazurile se mai
izbeau încă de recifuri, o ambarcaţiune ar fi putut acosta fără
greutate în faţa fâşiei de pământ Saint James.
De altfel, trebuia să aştepte seara pentru a se îndrepta
spre plajă.
Farnham împărţi în trei proviziile de alimente pe care le
adusese, pâinea şi carnea uscată. Era indicat să le păstreze,
în eventualitatea în care, urmând să fie obligaţi să aştepte
mai mult de patruzeci şi opt de ore, nu aveau posibilitatea de
a le reînnoi. Cât despre apa dulce, era uşor, chiar în acea
seară, să fie umplută plosca la râuleţ.
O parte din dimineaţă se scurse în aceste condiţii şi nu se
întâmplă nimic deosebit. Furtuna se domoli, în sfârşit, iar
soarele reapăru printre ultimii nori de la est.
— Nava, care este în rada din Hobart Town, spuse atunci
O’Brien, va putea traversa Storm Bay şi să ajungă seara în
apropierea peninsulei…
— Dar, fără îndoială, răspunse Macarthy, coasta va fi
supravegheată cu şi mai mare atenţie…
— Să ne gândim puţin, reluă O’Brien. Nimeni din Port
Arthur nu ştie că a sosit un bastiment din America pentru a
ne lua la bordul lui şi nici că ni s-a dat întâlnire pe fâşia de

433
pământ Saint James… Ca atare, ce se poate presupune de
aici?… Că suntem ascunşi în pădure şi că, cel puţin în
primele zile, mai degrabă acolo vor continua căutările decât
pe litoral…
— Şi eu cred la fel, observă Farnham, dar Walter?… Iată,
au trecut două zile de când l-am întâlnit, mai exact sâmbătă,
pe drumul spre Port Arthur… S-a întors, oare, la Hobart
Town?… Mi se pare probabil asta… După ce a revenit la
bordul steamer-ului, cred că l-a informat pe căpitan că noi
vom fi pe fâşia de pământ Saint James în seara de luni.
— Cu siguranţă, răspunse Macarthy, deoarece, dacă
Walter nu s-ar fi întors în Hobart Town, l-am fi întâlnit în
noaptea aceasta, aici!… În bezna care a fost, i-ar fi fost uşor
să nu dea nas în nas cu patrulele…
— Sunt de aceeaşi părere, declară O’Brien, şi, duminică,
Walter trebuie să fi părăsit Port Arthur cu unul dintre
vapoarele care navighează în port…
— Şi suntem siguri, adăugă Farnham, că va zori plecarea
steamerului… Prin urmare, nu văd de ce am fi îngrijoraţi…
Imediat ce se va lăsa noaptea, barca va acosta pe fâşia de
pământ…
— Dumnezeu să ne ajute! răspunse O’Brien.
Pe la ora unu după-amiaza, se produse un moment de
panică. Fură auzite, clar, nişte voci la marginea falezei, la o
sută de picioare deasupra cavernei care îi adăpostea pe cei
trei fugari. În acelaşi timp răsunară nişte lătrături de câini
asmuţiţi de stăpânii lor!
— Gardienii… câinii! strigă Farnham. Iată cel mai mare
pericol!
Se puteau aştepta, într-adevăr, ca animalele acestea să
ajungă pe plajă, urmate îndeaproape de gardieni pe cărarea
pe care venise Farnham în ajun. Acolo, câinii vor începe să
adulmece… iar instinctul lor îi va călăuzi spre partea de jos a
falezei… descoperind, în cele din urmă, caverna… Şi cum s-ar

434
fi împotrivit O’Brien, Macarthy şi Farnham unui număr de
doisprezece oameni înarmaţi, de vreme ce ei nu aveau nicio
armă?… Ar fi fost capturaţi uşor şi duşi înapoi la închisoare…
Şi habar nu aveau ce soartă avea să-i aştepte acolo!… Lanţuri
la picioare şi la mâini, plus carceră pentru O’Brien şi
Macarthy!… Moartea pentru Farnham, complice la evadarea
lor!
Rămaseră nemişcaţi toţi trei în capătul cavernei. De ieşit,
nu puteau ieşi, fără să fie văzuţi. Şi, de altfel, unde să se
refugieze decât pe ultimele stânci ale fâşiei de pământ?…
Singura alternativă de a nu se întoarce în închisoare era să se
arunce în mare! Da! Mult mai plauzibilă decât să fie prinşi de
gardieni!…
În acest timp, vocile se auzeau din ce în ce mai aproape.
Distingeau clar frânturi de frază schimbate pe creasta falezei,
strigătele celor care îi urmăreau, amestecate cu lătrăturile
furioase ale câinilor.
— Pe aici… pe aici!… repeta unul.
— Daţi drumul la câini, spuse altul, şi să cercetăm această
plajă înainte de a reveni la post…
— Şi ce să caute ei aici?… răspunse un glas brutal, în care
Farnham recunoscu vocea şefului escuadei. Nu pot scăpa
înot, cred că în pădure trebuie să reluăm căutările!
O’Brien îi prinse de mână pe însoţitorii lui. După acest gest
al şefului lor, înţeleseră că era probabil ca gardienii să se
îndepărteze. Dar unul dintre paznici spuse:
— Mai bine să mergem să vedem ce este înăuntru!… Să
coborâm poteca… Ea ne duce pe plajă… Cine ştie dacă cei
trei nu sunt ascunşi în vreo grotă de pe aici?…
Toţi trei?… Aşadar, nu mai exista nicio îndoială la Port
Arthur că Farnham, complicele celor doi irlandezi în această
tentativă de evadare, li se alăturase…
În acele momente, cuvintele urmăritorilor se auzeau mai
puţin clar, dovadă că gardienii se îndreptau spre cărare, însă

435
lătrăturile câinilor se apropiau.

436
437
 O împrejurare fericită avea, probabil, să împiedice
descoperirea evadaţilor. În acele clipe, marea, în plin flux,
inundă plaja până la poalele falezei, iar ultimele ondulaţii ale
resacului scăldau caverna. Ar fi fost imposibil să fie
descoperită intrarea ei, cel puţin dacă nu ar fi fost ocolită pe
partea cealaltă. Cât despre fâşia de pământ Saint James, din
ea nu se mai vedeau decât stâncile de la margine, ieşind din
spuma valurilor. Ar fi trebuit să treacă două ore de reflux, cel
puţin, pentru ca plaja să redevină practicabilă. Şi deci era
puţin probabil ca gardienii să întârzie în acest loc, fiind
grăbiţi să urmeze altă pistă.
În acest timp, câinii lătrau şi mai tare şi, fără îndoială,
instinctul îi împingea de-a lungul falezei. Unul dintre ei se
avântă chiar în vârtejul talazurilor, însă ceilalţi nu-l urmară.
De altfel, aproape imediat, şeful gardienilor dădu ordin să
pornească iar pe cărare. Curând, acest vacarm, întreg acest
zgomot de lătrături şi de voci scăzu în intensitate. Nu se mai
auzea decât mugetul valurilor mării, izbindu-se cu violenţă de
faleză.

438
 Capitolul XIII
Evadarea

Pericolul se îndepărtase, însă nu dispăruse. După pădure,

cercetările continuară pe întreg litoralul.
Ar fi bine să reamintim că dacă au fost posibile câteva
evadări din penitenciarul din Port Arthur, acestea au reuşit
doar pe mare. Fie deţinuţii au pus mâna pe o ambarcaţiune,
fie şi-au construit singuri una şi au izbutit astfel să ajungă
într-un punct din apropiere de Storm Bay. Cât despre
încercarea de a străbate istmul, această tentativă era
considerată imposibilă. Astfel, evadaţii care se ascunseseră în
pădure fură prinşi toţi, după câteva săptămâni. Căpitanul-
comandant ştia asta şi căutarea fugarilor era îndreptată
întotdeauna spre pădure, atunci când vremea rea împiedica
fuga pe mare.
Or, deoarece furtuna scăzuse în intensitate şi urma să se
poată acosta pe litoralul peninsulei, detaşamentele de
gardieni vor cerceta golfuleţele, fără îndoială, chiar de a doua
zi.
Exact asta repetau O’Brien, Macarthy şi Farnham, cu câtă
nerăbdare, cu câtă îngrijorare! Şi cât de lungi li se părură
orele acestei după-amieze, fără vreun eveniment deosebit,
ascultând zgomotele de afară, crezând că percep paşi pe
plajă, lătrăturile acelor câini feroce, temându-se în fiecare
clipă să nu apară unul dintre ei şi să se arunce asupra lor!…
Apoi, uneori, îşi recăpătau încrederea. Fără să rişte să iasă
afară, ei puteau cuprinde cu privirea o panoramă vastă a
golfului, să pândească navele care treceau în larg. Câteva
veliere se arătară în depărtare, după ce vântul începuse să
bată înspre nord şi adia ca o briză uşoară. Unele se
întorceau, ocolind Capul Pillar. După prima înştiinţare a lui

439
Walter, Farnham ştia că bastimentul american, sosit în rada
din Hobart Town, era steamer-ul Illinois. Aşadar, ei căutau la
orizont o dâră de fum, care să se lase în jos spre sud şi care
ar fi indicat apropierea navei aşteptate în mijlocul atâtor
pericole!…
Şi totuşi, era încă prea devreme. Între Hobart Town şi fâşia
de pământ Saint James sunt doar douăzeci de mile. Ar fi fost
de ajuns ca Illinois să părăsească rada spre orele şase. Însă
nu ar fi chiar aşa de imprudent să se apropie de limb, atâta
vreme cât noaptea nu i-ar permite să-şi trimită acolo barca
pentru a-i prelua pe fugari.
— Dar, la bord, se ştie sigur că am scăpat?… întrebă
Macarthy.
— Fii sigur de asta, răspunse Farnham. Iată că au trecut
deja douăzeci şi şase de ore de când ne aflăm la locul stabilit,
şi, în cursul dimineţii, vestea despre evadare a fost
transmisă, negreşit, la Hobart Town… Guvernatorul a fost
înştiinţat, cu siguranţă, printr-o telegramă şi, de altfel, în
opinia mea, Walter s-a grăbit să ajungă pe Illinois. Dacă
steamer-ul n-a putut pleca ieri din cauza vremei rele, el nu va
întârzia să se îndrepte spre peninsulă…
— Este deja ora cinci, observă O’Brien, şi, într-o oră şi
jumătate, întunericul va face dificil de zărit Limbul Saint
James… Cum ar putea căpitanul vaporului Illinois să trimită
aici o ambarcaţiune?…
— Nu mă îndoiesc, replică Farnham, că a luat măsurile
cuvenite!… El cunoaşte… sau vreun matelot de la bord
cunoaşte întreg litoralul peninsulei… Chiar şi noaptea, nu va
fi stânjenit de…
— O dâră de fum! strigă brusc Macarthy.
În direcţia nord-vest apăruseră nişte rotocoale de fum
deasupra liniei orizontului, unde nori purpurii acopereau
soarele.
— Este el?… Este Illinois? repetă O’Brien, care ar fi alergat

440
spre plajă, însă Farnham îl opri imediat, din prudenţă.
De obicei, Storm Bay este frecventat de un număr mare de
bastimente, în principal vapoare cu aburi. Cel ce tocmai
fusese semnalat nu va încerca să se îndrepte spre sud pentru
a ieşi din golf şi să iasă în larg?… Nimic nu lăsa, deocamdată,
să se întrevadă că se îndrepta spre coastă.
Totuşi, niciodată emoţia fugarilor nu fu atât de mare, chiar
şi atunci când gardienii coborâseră pe poteca falezei şi câinii
ameninţau să se repeadă spre plajă! Niciodată, pe de altă
parte, nu simţiseră mai multă speranţă! Dâra de fum se
îndrepta vizibil spre sud-est. În mai puţin de o jumătate de
oră, pe când încă mai avea să fie ziuă, urma să vadă nava
distingându-se între linia cerului şi a mării. După rotocoalele
de fum nu prea groase, se părea că vaporul nu-şi forţa
motoarele. Dacă era Illinois, desigur, de ce ar fi înaintat cu
toată viteza?… Odată cu lăsarea nopţii, va ajunge, cu
siguranţă, la câteva ancabluri de Limbul Saint James… Şi
atunci putea lăsa la apă barca fără riscul de a fi zărită…
Deodată, O’Brien lansă un strigăt disperat:
— Nu este el… nu este Illinois!…
— Şi de ce?… întrebă Farnham.
— Priveşte!
Steamer-ul tocmai îşi schimbase direcţia şi nu se mai
apropia de peninsulă… El manevra cum fac bastimentele care
încearcă să ocolească astfel Capul Pillar pentru a ieşi din
Storm Bay.
Şi, după această aşteptare febrilă de o zi, iată că se lăsa
noaptea! Se spulberase speranţa că ora libertăţii era aproape,
că nava îi va lua la bordul ei!… Ea se îndepărta de peninsulă
şi naviga în larg!…
Prin urmare, nu era Illinois, anunţat de Walter, ale cărui
rotocoale de fum le zăriseră fugarii!… Steamer-ul american
rămăsese în rada din Hobart Town… Dar mai era încă timp!…
Probabil că va sosi la mijlocul nopţii!…

441
 Ei bine, îl vor aştepta, îl vor pândi! Imediat ce va fi beznă,
O’Brien, Farnham, Macarthy vor străbate plaja, se vor
îndrepta spre marginea Limbului Saint James, se vor
ascunde după ultimele stânci… Şi, dacă se va apropia un
steamer, îi vor auzi, în umbră, uruitul motoarelor şi vâjâitul
elicei… Şi, dacă va trimite una dintre ambarcaţiuni, ei o vor
chema şi ea se va îndrepta spre recifurile golfului… În sfârşit,
dacă resacul o va împiedica să acosteze, se vor arunca în
mare, vor fi scoşi din apă şi duşi la bordul lui Illinois!… Da!
aşa cum spusese O’Brien, mai bine îşi vor pierde viaţa decât
să se întoarcă la închisoare!
Soarele tocmai dispăruse sub linia orizontului. În acea
perioadă a anului, ziua avea să fie luminată doar pentru
scurtă vreme de ultimele reflexii ale crepusculului. Golful şi
litoralul nu vor întârzia să fie cufundate în întunericul nopţii.
Luna, aflată atunci în ultimul ei pătrar, nu va răsări decât pe
la ora trei dimineaţa. Sub un cer fără stele, presărat cu nori
nemişcaţi, noaptea va fi întunecoasă.
În acel moment, în larg domnea o tăcere adâncă. Scăzând
în intensitate spre seară, briza sufla doar prin adieri
intermitente. De pe coasta golfului, chiar şi la o distanţă de
două, trei mile, fugarii ar fi auzit zgomotul produs de lopeţile
unei bărci.
Nemaiavând răbdare, O’Brien vru, în pofida împotrivirii
însoţitorilor lui, să se îndrepte spre Limbul Saint James.
Era o acţiune imprudentă, deoarece nu se întunecase încă
şi, din înaltul falezei, l-ar fi putut zări gardienii. Totuşi, se
părea că porţiunea aceasta a litoralului era pustie.
Târându-se pe nisip, O’Brien ajunse în locul în care Limbul
Saint James se uneşte cu plaja. Acolo se aflau îngrămădite
stânci enorme acoperite cu vareci114, ale căror prelungiri,

114
varec – numele unor alge brune marine azvârlite de valuri pe
ţărm, care servesc ca îngrăşământ pentru pământurile nisipoase, ca
materie primă pentru fabricarea sodei, iodului etc.
442
descoperite în timpul refluxului, înaintaseră două, trei sute
de picioare în larg, încovoindu-se spre nord.
În acea clipă, vocea lui O’Brien ajunse până la Farnham,
ghemuit lângă Macarthy în capătul cavernei.
— Spre limb… spre limb! strigă el. Veniţi aici!
Zărise vreo ambarcaţiune sau, cel puţin, auzise vreun
zgomot în împrejurimi?… În orice caz, trebuia să se ducă la el
fără să ezite. Ceea ce şi făcură imediat Farnham şi Macarthy,
târându-se, la rândul lor, pe plajă.
Când toţi trei ajunseră la poalele primei stânci, O’Brien
spuse:
— Am crezut… da… cred… Vine o barcă…
— Din ce parte?… întrebă Macarthy.
— Din partea asta.
Şi O’Brien arătă spre nord-vest.
Era exact direcţia pe care ar fi trebuit s-o urmeze o
ambarcaţiune ce ar fi încercat să pătrundă în golf, prin
spatele recifurilor.
Macarthy şi Farnham ascultară. Auziră şi ei lovituri
ritmice, bătând apa. Nu exista nicio îndoială, o barcă venea
dispre larg, înaintând încet, ca şi cum ar fi fost nesigură de
ruta parcursă.
— Da… da!… repetă Farnham. Este zgomotul produs de
vâsle lovindu-se de toleţi115… Acolo este o barcă…
— Şi e cea trimisă de Illinois!… răspunse O’Brien.
Într-adevăr, nu putea fi decât barca trimisă de steamer în
locul stabilit. Dar, în mijlocul beznei tot mai dese, fugarii
încercau în van să zărească nava. Probabil că ancorase la o
milă în larg, pentru a nu fi semnalată în apropierea litoralului
şi a nu se apropia prea mult de această coastă presărată cu
recifuri.
Cei trei nu aveau altceva de făcut decât să se îndrepte spre

tolet – bulon (tijă cilindrică din metal, filetată la un capăt, la

115

îmbinarea a două piese) în jurul căruia pivotează o piesă mobilă.

443
extremitatea limbului, pentru a pândi de acolo barca, să o
cheme la nevoie, să-i indice direcţia, printre recifuri, apoi să
sară înăuntru imediat ce ar fi acostat după ultimele stânci…
Or, iată că deodată se auziră nişte lătrături în vârful
falezei, la care se adăugară curând mai multe strigăte.
Pe creastă se ivise pe neaşteptate un detaşament de
gardieni, însoţiţi de doisprezece câini. După ce merseseră de-
a lungul lizierei, ei reveniseră spre coastă.
Nu departe de acolo, escuadele care lucrau în liminiş se
pregăteau să revină la Port Arthur.
Din strigătele scoase de gardieni, O’Brien, Macarthy şi
Farnham înţeleseră că fuseseră descoperiţi, în timp ce
străbăteau plaja… Probabil chiar chemarea lui O’Brien îi
trădase?…
Aşadar, unica lor şansă de salvare era sosirea bărcii, şi nu
depindea de ei s-o zorească!… Şi dacă nu se înşelaseră, şi
barca se apropia, putea să-i preia înainte ca gardienii să
pună mâna pe ei la extremitatea limbului?… Şi apoi, mateloţii
care o manevrau ar fi îndrăznit să acosteze auzind zgomotul
unei lupte?… De altfel, vor fi ei în stare să-i atace pe gardieni,
pentru a le smulge prizonierii şi să-i ducă în siguranţă la
bordul lui Illinois?…
— Câinii… câinii! strigă în acel moment Macarthy.
După ce coborâseră în mare viteză poteca falezei, patru
sau cinci câinii dresaţi să ia urma deţinuţilor, şi ale căror
lătrături răsunau cu furie, ajunseră pe plajă. Aproape imediat
apărură doisprezece gardieni, cu revolverul în mână,
strigând:
— Pe aici… pe aici!…
— Sunt aici… toţi trei…
— Iată şi o barcă, apropiindu-se!…
O’Brien nu se înşelase. O ambarcaţiune încerca să
pătrundă în golfuleţ… El şi însoţitorii lui nu o zăriseră,
deoarece nu era vizibilă la poalele falezei. Dar atenţia

444
gardienilor, postaţi pe creastă, fusese atrasă de această
barcă, încercând, după ce navigase de-a lungul coastei, să se
strecoare printre recifuri. Erau siguri că venise să-i preia pe
irlandezi. Apoi, observând largul mării, constatară prezenţa
foarte suspectă a unui bastiment în faţa acestei părţi a
golfului.

445
446
 Acelaşi lucru îl remarcaseră şi doi deţinuţi care lucrau la
marginea luminişului şi care se urcaseră şi ei pe faleză.
Erau Karl şi Pieter Kip.
Ne putem imagina uşor cât de îngrijoraţi fuseseră ei în
timpul acestei zile!… Ştiau foarte bine că vremea rea din ajun
nu îngăduise navei americane să ajungă în apropierea
Peninsulei Tasmania… S-au gândit că cei trei evadaţi, după
ce au ajuns pe Limbul Saint James, au trebuit să se ascundă
într-o grotă pe durata nopţii şi în ziua următoare!… Dar cum
şi-au procurat cele necesare hranei?…
Este adevărat, furtuna încetase de peste cincisprezece ore,
lăsând golful practicabil. Ceea ce nu se putuse face în ajun se
va face, probabil, chiar în seara aceea, la adăpostul
întunericului.
Ca de obicei, dis-de-dimineaţă, fraţii Kip părăsiseră
penitenciarul pentru lucrările din exterior. Reveniţi în
apropierea falezei, ei încercau să zărească, spre vest sau de-a
lungul coastei, cuprinşi de nelinişte, volutele de fum indicând
apropierea steamer-ului!…
Ziua se scurse şi, cu zece minute înaintea semnalului de
plecare, iată că se auziră strigăte pe coasta litoralului.
— Nenorociţii… au fost descoperiţi!… strigă Karl Kip.
Exact în acel moment, zece-doisprezece gardieni, lăsându-i
pe camarazii lor să supravegheze escuadele, alergară în
această direcţie, iar fraţii Kip putură să-i urmărească fără să
fie văzuţi.
Ajunşi pe creastă, ei se culcară pe burtă şi priviră în jos.
Da! o barcă se strecura, navigând foarte aproape de coastă,
spre Limbul Saint James.
— Nu vor mai avea timp!… spuse Karl Kip.
— Sărmanii oameni vor fi prinşi!… adăugă fratele lui.
— Şi nu le putem veni în ajutor!…
Abia rostiră aceste cuvinte, când Karl Kip, apucându-l pe
Pieter de braţ, zise:

447
 — Vino după mine!
Un minut mai târziu, amândoi coborau în goană poteca şi
ajunseră pe plajă.
Barca trimisă de Illinois ocolea atunci stâncile golfului.
Deşi îi văzuseră pe gardieni alergând, ofiţerul american şi
mateloţii nu aveau de gând să se oprească, fiind siguri că
fugarii se aflau acolo din ajun. Atunci, mânuind cu vigoare
lopeţile, chiar cu riscul de a se lovi de recifurile învăluite de
bezna deasă, ei făcură un ultim efort pentru a ajunge la fâşia
de pământ înaintea gardienilor.
Dar, atunci când ambarcaţiunea acostă, era prea târziu.
O’Brien, Macarthy şi Farnham, în pofida rezistenţei lor
îndârjite, fură prinşi şi duşi deja spre faleză.
— Înainte… înainte! strigă ofiţerul.
Şase mateloţi, înarmaţi cu cuţite şi cu revolvere, se luară
după el şi, imediat ce puseră piciorul pe uscat, se repeziră să-
i elibereze pe fugari.
Se încinse o luptă înverşunată. Americanii nu erau decât
opt, ofiţerul, omul de la cârmă şi şase marinari. Chiar
luându-i în calcul pe Farnham, O’Brien şi pe Macarthy,
însemna unsprezece împotriva a douăzeci de gardieni, plus
alţii care, de la primele strigăte, se alăturară camarazilor lor
pe plajă.
Mai mult, câinii feroce erau, de asemenea, nişte adversari
periculoşi.
Tocmai de aceea, mateloţii americani traseră primele focuri
de revolver mai întâi asupra câinilor. Răsunară brusc
detunături. Două dintre aceste animale, lovite de mai multe
gloanţe, fură ucise, iar celelalte fugiră sfâşiind aerul cu
urletele lor.
Apoi, combatanţii se atacară cu o violenţă de nedescris, în
mijlocul întunericului. Dar Macarthy şi Farnham, care nu se
putuseră elibera din mâinile gardienilor, erau pe punctul de a
fi duşi de acolo, când doi oameni le barară drumul.

448
Karl Kip şi fratele lui se aruncară asupra lor şi reuşiră să-i

449
450
elibereze pe cei doi prizonieri.
În urma mai multor împuşcături, câţiva oameni fură răniţi
grav, în ambele tabere. Or, pe acest limb îngust, era imposibil
să continue lupta în avantajul americanilor. Ofiţerii şi
mateloţii de pe Illionois, constrânşi să abandoneze lupta, i-ar
fi pierdut pe fugari şi cine ştie dacă, în cele din urmă, n-ar fi
plătit chiar ei cu propria libertate, aruncaţi în temniţele din
Hobart Town, tentativa lor curajoasă în favoarea irlandezilor?
Din fericire, dacă detunăturile, strigătele, lătrăturile fură
auzite până la luminiş, ele fură auzite şi în larg. La bordul lui
Illinois, s-a înţeles repede că se dădea o luptă înverşunată
între mateloţii americani şi gardieni, luptă în care trebuia să
se intervină imediat.
Astfel, comandantul se apropie la mai puţin de două
ancabluri şi fu lăsată la apă o a doua ambracaţie, cu
doisprezece marinari la bord.
În câteva clipe, aceste întăriri ajunseră pe limb şi soarta
încleştării se schimbă pe dată. Aflaţi în inferioritate numerică,
gardienii fura nevoiţi să dea drumul prizonierilor şi să se
retragă, cărându-şi răniţii. Cât despre ofiţer şi mateloţi, ei se
urcară în cele două bărci împreună cu cei trei fugari, după
un ultim schimb de focuri.
În acel moment, Karl Kip şi fratele lui, strigându-l pe
O’Brien, îi spuseră:
— Sunteţi salvaţi… sunteţi salvaţi!…
— Şi voi la fel! răspunse irlandezul.
Înainte de a avea timp să-şi dea seama ce se întâmplă, cei
doi fraţi, la un semn al lui O’Brien, erau urcaţi de mateloţi
într-una dintre ambarcaţiunile care reveneau la steamer.
Curând, Illinois, îndreptându-se spre intrarea în Storm
Bay, ocoli Capul Pillar şi, odată cu lăsarea nopţii, navigă cu
toată viteza în largul Pacificului.

451
 Capitolul XIV
Urmările afacerii

În Hobart Town, deja de câteva luni, se vorbea din nou, cu

un viu interes, despre afacerea Kip. Nu era vorba de o
schimbare de atitudine a oamenilor, care s-ar fi gândit că
Pieter şi Karl Kip nu erau asasinii căpitanului Gibson!
Publicul încă nu ajunsese la ideea că olandezii erau victimele
unei erori judiciare. Dar cunoşteau faptul că Hawkins credea
în nevinovăţia lor, că îşi continua ancheta, îşi multiplica
demersurile pe lângă guvernatorul Tasmaniei, că Excelenţa
Sa Sir Edward Carrigan îl asculta cu bună-voinţă. Astfel, unii
repetau deja:
— Şi totuşi… dacă Hawkins are dreptate!
Oricum – şi trebuie să insistăm în privinţa acestui aspect
–, vinovăţia fraţilor Kip nu mai constituia un dubiu pentru
majoritatea populaţiei şi, cu siguranţă, afacerea ar fi fost
uitată de mult timp, dacă armatorul n-ar fi cerut cu atâta
hotărâre revizuirea procesului.
Ne putem imagina uşor că vizita pe care Hawkins o făcuse
la Port Arthur i-a întărit convingerea. Discuţiile lui cu
căpitanul-comandant, buna purtare a celor doi fraţi în
penitenciar, actul de curaj, care le-a adus o ameliorare a
regimului de detenţie, atitudinea lor atât de demnă, pe care
au avut-o atunci când i-a interogat, ideea lor comună despre
căutarea adevăraţilor autori ai crimei printre membrii
echipajului bricului James Cook, bănuielile pe care
comportarea dubioasă a lui Flig Balt şi a lui Vin Mod îi
îndreptăţeau să le aibă, în sfârşit, profunda recunoştinţă pe
care i-au arătat-o Karl şi Pieter Kip, în care vedea o oarecare
speranţă, toate acestea au fost de natură să-l întărească din
punct de vedere moral. De altfel, cum ar fi putut uita primele

452
lui legături cu naufragiaţii olandezi, de la întâlnirea pe Insula
Norfolk, intervenţia lor în timpul atacului papuaşilor şi, în
sfârşit, ceea ce James Cook îi datora lui Karl Kip, pentru că îl
scăpase de naufragiu şi din mâinile lui Flig Balt?…
Nu, Hawkins nu va renunţa. El se va consacra acestei
misiuni, chiar dacă singur, şi anume de a afla ultimul secret
al afacerii, de a dovedi nevinovăţia condamnaţilor, de a-i
elibera din penitenciarul din Port Arthur!
Doamna Hawkins împărtăşea convingerile soţului ei şi
spera să-şi ducă la bun sfârşit demersurile. Ea îl încuraja în
acest sens, deşi opinia publică era foarte reticentă. Ea suferea
văzându-l încrezător într-o zi, deznădăjduit în alta, trecând
prin toate aceste stări. Şi, la rândul ei, nu ezita să-l sprijine
în micul lor cerc de prieteni, în mijlocul persoanelor din
anturajul lui. Dar cei mai mulţi nu îşi schimbaseră părerea,
atât de îngrozitor fusese asasinatul, urmat de o condamnare
la moarte, ba mai mult, îi convinsese şi pe aceia care, în
cursul procesului, păstrau încă unele îndoieli.
Or, tocmai asupra doamnei Gibson avu doamna Hawkins
cea mai mare influenţă, în special datorită prieteniei care le
lega. Nefericita văduvă refuzase, iniţial, să o asculte. În
durerea sa imensă, ea nu vedea decât un lucru: că soţul ei nu
mai era, oricine ar fi fost autorii crimei. Totuşi, doamna
Hawkins se arătă atât de categorică în privinţa fraţilor Kip,
încât văduva căpitanului o ascultă, în cele din urmă. Ea
întrevăzu posibilitatea ca nu ei să fie asasinii şi se
înspăimântă la gândul că nişte nevinovaţi erau închişi în
acest infern din Port Arthur.
— Vor ieşi de acolo!… repeta doamna Hawkins. Mai
devreme sau mai târziu, adevărul va fi cunoscut într-o zi, iar
adevăraţii ucigaşi vor fi pedepsiţi!…
Cu toate acestea, dacă doamna Gibson se lăsase
influenţată de doamna Hawkins, fiul ei, absolut convins,
credea în vinovăţia fraţilor Kip. Oricâtă stimă şi respect ar fi

453
avut pentru armator, pentru siguranţa obişnuită a judecăţii
lui, el nu a acceptat niciodată argumentele acestuia, de altfel,
foarte morale. Nat Gibson se baza pe faptele materiale
evidenţiate de anchetă, admise de judecători, în acord cu
aproape unanimitatea populaţiei din Hobart Town. Astfel,
atunci când Hawkins îi vorbea despre bănuielile lui în
privinţa lui Flig Balt şi a lui Vin Mod, el se mărginea să
răspundă:
— Domnule Hawkins, documentele şi banii tatălui meu,
arma crimei au fost găsite în valiza şi în camera celor doi
fraţi… Ar trebui deci dovedit că Flig Balt sau Vin Mod le-au
pus acolo, iar asta nu va fi dovedit…
— Cine ştie, sărmanul meu Nat, răspunse Hawkins, cine
ştie?
Da… cine ştia? Deoarece întocmai aşa se petrecuseră
lucrurile.
Dar Vin Mod acţionase cu atâta dibăcie, încât a fost
imposibil să i se constate prezenţa la hanul Great Old Man.
Într-adevăr, atunci când Hawkins îl interogă, în mai multe
rânduri, pe hotelier în această privinţă, nu obţinu niciun
rezultat. Bietul om nici nu-şi mai amintea măcar dacă, în
perioada în care fraţii Kip locuiau în hanul său, camera
vecină cu a lor era ocupată. În orice caz, Vin Mod nu venise
niciodată la hanul său şi nu ar fi putut afirma nimeni că l-a
văzut acolo.
Aceasta era deci starea de spirit, acestea, demersurile pe
care le făcea Hawkins pentru obţinerea revizuirii procesului,
şi cu o tenacitate pe care mulţi o considerau monomanie116.
Or, în dimineaţa zilei de 7 mai, o veste foarte
surprinzătoare se răspândi în oraş.
Guvernatorul fusese anunţat telegrafic că tocmai avusese
loc o evadare la Port Arthur. Doi deportaţi politici, doi fenieni

monomanie – stare patologică, în care bolnavul este obsedat de

116

un singur gând; idee fixă.

454
şi un gardian, compatriotul şi complicele lor, reuşiseră să
fugă, la bordul unui steamer, trimis, cu siguranţă, de
prietenii lor din America. În acelaşi timp, alţi doi deţinuţi,
profitând de ocazie, au fugit împreună cu ei.

455
456
 Aceşti deţinuţi, condamnaţi pentru crimă de drept comun,
erau olandezii Karl şi Pieter Kip.
Într-adevăr, în timpul luptei dintre mateloţii americani şi
gardieni pe fâşia de pământ Saint James, cei doi fraţi
fuseseră recunoscuţi, pe când săriseră în ajutorul celor trei
fugari. Că se îmbarcaseră împotriva voinţei lor, chiar aşa se
petrecuseră lucrurile. Dar nu exista posibilitatea ca ei să nu fi
fost înţeleşi cu fenienii în privinţa evadării?… Nu… toate
acestea fuseseră stabilite dinainte.
Asta declarară gardienii, imediat ce sosiră în penitenciar,
unde absenţa lui Karl şi a lui Pieter Kip era deja cunoscută.
Şi asta este ceea ce trebui să admită căpitanul-comandant,
când fu informat despre evadarea celor cinci, şi menţionă
asta în raportul lui trimis în aceeaşi zi Excelenţei Sale
Edward Carrigan.
Inutil să mai insistăm asupra efectului produs de această
veste în Hobart Town şi în toată Tasmania. Hawkins fu
printre primii care află, de la guvernator, care îl chemase la
reşedinţa lui. Telegrama expediată din Port Arthur, pe care o
citi uimit, îi căzu din mâini. Nu putea crede ce citise, îl privea
pe Carrigan şi se bâlbâia, repeta cu o voce şovăielnică:
— Au evadat… au evadat!…
— Da, răspunse Sir Edward Carrigan, şi probabil că au
fost înţeleşi cu cei doi condamnaţi politici şi cu complicele
lor…
— Pe aceştia… pe aceştia, strigă Hawkins cuprins de o
mare agitaţie, da!… îi înţeleg… înţeleg că au vrut să-şi
recapete libertatea… înţeleg că i-au ajutat nişte prieteni… că
li s-a pregătit fuga… chiar îi aprob…
— Ce tot spui acolo, dragul meu Hawkins?… Uiţi cumva că
este vorba despre nişte inamici ai Angliei…
— Este adevărat… e adevărat… şi nu ar trebui să vorbesc
astfel în prezenţa dumneavoastră, domnule guvernator. Dar,
în sfârşit, aceşti fenieni, aceşti condamnaţi politici nu se

457
puteau aştepta la o graţiere!… Erau închişi pe viaţă la Port
Arthur, în vreme ce Karl şi Pieter Kip… Nu! nu pot să cred că
s-au asociat acestei evadări!… Cine ştie dacă nu este vorba de
o veste falsă?…
— Nu, răspunse guvernatorul, e un fapt cât se poate de
sigur…
— Şi totuşi, reluă Hawkins, Karl şi Pieter Kip cunoşteau
demersurile pe care le făceam pentru a obţine revizuirea
procesului!… Ştiau că şi Excelenţa Voastră se interesa de ei…
că afacerea lor devenise şi a mea… exista posibilitatea ca ei
să nu fi fost înţeleşi cu fenienii în privinţa evadării?… Nu…
toate acestea fuseseră stabilite dinainte.
— Fără îndoială, dragul meu Hawkins, dar s-au gândit că,
poate, nu veţi reuşi şi, cum se ivise o ocazie potrivită de a
fugi…
— Ar trebui deci să admitem, spuse atunci Hawkins, că
fenienii aceştia nu-i mai considerau nişte criminali. N-ar fi
consimţit, de altfel, niciodată să întindă mâna ucigaşilor
căpitanului Gibson… Nici comandantul navei americane nu
ar fi fost de acord să primească la bord nişte asasini!…
— Nu prea ştiu cum să explic toate acestea!… zise
Excelenţa Sa. Probabil că vom afla mai târziu… Ceea ce este
sigur e că fraţii Kip au fugit din Port Arthur… şi nu trebuie să
te mai preocupe soarta lor, dragul meu Hawkins.
— Ba da… dimpotrivă!…
— Crezi în nevinovăţia lor, chiar şi după această evadare?
…
— Absolut, domnule guvernator, răspunse Hawkins cu un
ton ce exprima o convingere nestrămutată. Oh! mă aştept la
asta… se va zice că sunt nebun… că refuz să-mi deschid
ochii… că fuga aceasta este o mărturisire categorică a
vinovăţiei lor… că nu contau pe rezultatul unei revizuiri,
deoarece se ştiau vinovaţi… că au preferat să evadeze imediat
ce s-a ivit o ocazie potrivită…

458
 — Într-adevăr, declară guvernatorul, ar fi dificil să
interpretăm altfel comportamentul protejaţilor
dumneavoastră…
— Ei bine, nu… nu!… reluă Hawkins, acestă fugă nu
reprezintă o mărturisire… În toate acestea, repet, există ceva
inexplicabil, pe care viitorul îl va lămuri… Aş crede mai
degrabă… da!… aş crede că Pieter şi Karl Kip au fost luaţi
împotriva voinţei lor…
— Nu va admite nimeni o asemenea ipoteză…
— Nimeni în afară de mine… recunosc! Dar asta nu este de
ajuns şi nu voi renunţa la cauza lor… Şi cum aş putea uita,
domnule guvernator, atitudinea acestor doi nefericiţi atunci
când i-am vizitat la Port Arthur… resemnarea lui Pieter mai
ales… încrederea lor în demersurile mele… cum să uit, de
asemenea, cum s-au comportat la bordul lui James Cook… să
uit ce a făcut Karl Kip în penitenciar?… Nu-i voi abandona,
iar adevărul va ieşi la suprafaţă!… Nu!… de o sută de ori nu!
… Karl şi Pieter Kip nu au vărsat sângele căpitanului Gibson!
… Nu sunt nişte asasini!…
Sir Edward Carrigan nu vru să insiste mai mult, nici să
spună ceva care să-l contrarieze pe Hawkins. El se mărgini
să-i comunice informaţiile primite de la ofiţerul din portul
Hobart Town:
— Conform raportului ce mi-a fost trimis, spuse el, o navă
americană, steamer-ul Illinois, a cărui escală nu este
explicată, a intrat în radă. Totul lasă să se înţeleagă, întrucât
plecase ieri dimineaţă, că a luat fugarii dintr-un loc stabilit
dinainte, pe peninsulă. Cu siguranţă, îi duce în America. Or,
în această ţară, dacă cei doi fenieni şi complicele lor sunt în
siguranţă ca deportaţi politici, pentru care extrădarea nu este
admisă în tratatele internaţionale, nu acelaşi lucru se
întâmplă cu cei doi olandezi, care sunt nişte condmanaţi de
drept comun. Deci, dacă fraţii Kip vor fi descoperiţi şi va fi
cerută extrădarea lor, ea va fi obţinută şi vor fi aduşi înapoi la

459
Port Arthur, de unde nu vor mai scăpa a doua oară…
— Cu condiţia, domnule guvernator, concluzionă Hawkins,
că nu voi reuşi până atunci să-i descopăr pe adevăraţii autori
ai crimei!
Ce s-ar mai fi putut argumenta împotriva acestei
declaraţii? Ceea ce era sigur este că aparenţele dădeau mai
degrabă dreptate guvernatorului, deşi Hawkins refuza să
accepte acest fapt. Şi asta fu opinia generală. Apărătorii
fraţilor Kip deveniră mai rari şi chiar se reduseră la unul
singur. Fuga lor era interpretată în defavoarea lor. Evident, ei
nu contau pe revizuirea procesului, sau cel puţin pe
rezultatele pe care revizuirea în speţă le-ar fi oferit, deoarece
ei fugiseră… Astfel, imediat ce se ivise ocazia de a-şi recăpăta
libertatea, ei se grăbiseră să profite de ea…
Acestea fură consecinţele evadării, care se întoarse
împotriva celor doi fraţi şi deveni o nouă mărturie a vinovăţiei
lor.
În rest, înţelegând că Hawkins, dimpotrivă, părea din ce în
ce mai încrezător în convingerile lui – şi nu era afectat de asta
–, Nat Gibson evita orice discuţie pe marginea acestui subiect.
Dar el nu se putea obişnui cu gândul că asasinii tatălui său
evadaseră din închisoarea din Port Arthur, că nişte deportaţi
politicii i-au acceptat ca însoţitori şi că guvernul american
fusese de acord să le acorde azil. Extrădarea lor ar fi permis
aducerea lor înapoi în penitenciar, unde aveau să-şi continue
regimul de detenţie cu şi mai mare severitate.
Se scurseră douăzeci de zile. Compania Lloyd nu oferi nicio
veste despre Illinois în corespondenţa maritimă. Nu-l întâlnise
nicio navă în timpul navigării prin Pacific. De altfel, nu exista
nicio îndoială că steamer-ul american contribuise la evadarea
irlandezilor. În urma anchetei efectuate din ordinul
guvernatorului, un singur bastiment părăsise rada după
furtuna din 5 mai: şi anume, Illinois. Pe de altă parte,

460
semafoarele117 de la Capul Pillar transmiseseră semnale
optice unei nave venind din larg spre Storm Bay. Deci cei
cinci fugari trebuiau să se afle la bordul lui Illinois, în drum
spre America. Dar spre ce port din Statele Unite se îndrepta
steamer-ul?… Nimeni nu a reuşit să afle asta, şi cum puteau
fi opriţi fraţii Kip să debarce pe Noul Continent?…
La 25 mai, domnul şi doamna Hawkins avură marea
plăcere de a primi o vizită ce le fusese anunţată de câtva
timp. Hotărând să petreacă mai multe săptămâni în Hobart
Town, domnul şi doamna Zieger părăsiseră Port Praslin la
bordul steamer-ului german Faust. După o scurtă călătorie,
ei debarcară în capitala Tasmaniei, unde îi aşteptau prietenii
lor.
Ca şi în cazul vizitelor precedente, domnul şi doamna
Zieger traseră la familia Hawkins, unde îi aştepta o cameră
gata să-i primească. Prima lor vizită o făcură văduvei
căpitanului şi fiului ei. Nat Gibson şi mama lui fură foarte
emoţionaţi de prezenţa domnului şi doamnei Zieger, şi despre
ce altceva ar fi putut vorbi, printre lacrimi, dacă nu despre
teribila dramă din Kerawara?…
La sosirea lui, Zieger nu ştia că fraţii Kip evadaseră din
penitenciarul din Port Arthur. Iar atunci când află, văzu în
asta, ca în atâtea altele, o nouă dovadă că justiţia nu
comisese nicio eroare condamnându-i.
Totuşi, să nu ne mirăm dacă Hawkins, încă din primele
zile, luă legătura cu corespondentul său din Port Praslin. Îi
relată întreaga poveste, îi reaminti circumstanţele misterioase
ale atentatului şi adăugă:
— Şi mai întâi, dragul meu Zieger, când ai ştiut că cei doi
fraţi fuseseră acuzaţi ca autori ai crimei, când ai aflat despre
condamnarea lor, ai crezut în acestea?
— Nu, desigur, prietene. Părea inadmisibil ca Pieter şi Karl

117
semafor – dispozitiv de semnalizare optică folosit pentru a
transmite vaselor din larg comunicări referitoare la navigaţie.
461
Kip să fie nişte asasini!… I-am considerat întotdeauna nişte
oameni inteligenţi şi oneşti, nutrind o profundă recunoştinţă
pentru căpitanul Gibson şi pentru tine, fără a uita că erau
naufraţii de pe Wilhelmina preluaţi de James Cook!… Nu!…
nu m-am gândit niciodată că ei ar fi putut fi vinovaţi.
— Şi dacă nu ar fi?… răspune Hawkins, privindu-l direct
în ochi pe Zieger.
— Ai îndoieli în privinţa acestui subiect… după dezbaterile
care au scos totul în evidenţă?…
— Am convingerea că nu ei sunt autorii crimei, aşteptând
să am dovada în acest sens!…
În faţa unei declaraţii atât de categorice, Zieger spuse:
— Ascultă-mă bine, dragul meu Hawkins, domnul
Hamburg, la Kerawara, şi eu, la Port Praslin şi în toată Noua
Irlandă, am efectuat o anchetă foarte minuţioasă. Nu a fost
trib din arhipelag unde să nu căutăm informaţii şi să le
verificăm exactitatea. Nicăieri, la fel ca în Noua Bretanie,
niciun indigen nu a putut fi bănuit că ar fi luat parte la
omorârea căpitanului Gibson…
— Nu afirm, dragul meu Zieger, că asasinatul trebuie
atribuit vreunui indigen din Arhipelagul Bismarck, dar spun
că nu a fost comis de fraţii Kip…
— Şi atunci, de cine?… întrebă Zieger… De nişte coloni…
de nişte mateloţi?…
— Da… nişte mateloţi.
— Şi din ce echipaj, dragul meu Hawkins?… În acea
perioadă, nu erau decât trei nave în portul din Kerawara şi
niciuna în Port Praslin…
— Ba da… una…
— Care?…
— James Cook…
— Ce!… Crezi că unul sau mai mulţi oameni de la bordul
bricului ar fi asasinii?…
— Da, Zieger, şi tocmai aceia care au găsit pe epava

462
Wilhelminei arma pe care a folosit-o ucigaşul… cei care, mai
târziu, au băgat-o în valiza fraţilor Kip, unde puseseră deja
documentele şi banii lui Gibson…
— Existau deci în echipajul lui James Cook nişte oameni
capabili?… întrebă Zieger.
— Existau, declară Hawkins, şi, între alţii, cei pe care
meşterul Balt îi îmbarcase la Dunedin şi care s-au revoltat
împotriva noului căpitan…
— Iar asasinul este deci unul dintre ei?…
— Nu… îl acuz pe Flig Balt de acestă crimă.
— Pe şeful de echipaj?…
— Da… pe cel pe care l-am numit la comanda bricului,
după ce am părăsit Port Praslin, şi care, prin nepriceperea
lui, l-ar fi pierdut, negreşit, fără intervenţia lui Karl Kip!…
Şi el adăugă că Flig Balt trebuie să fi avut un complice, pe
matelotul Vin Mod.
Foarte emoţionat în urma acestei afirmaţii, Zieger îl presă
şi mai mult pe Hawkins. Bănuielile lui se bazau pe unele
dovezi materiale?… Nu se axau decât pe prezumţii, cărora
nimic nu le putea stabili realitatea?… Trebuia deci să se
admită că şeful de echipaj, ajutat de Vin Mod, hotărât să-l
facă dispărut pe căpitanul Gibson, pregătise cu mult înainte
această intrigă care a făcut să fie atribuită crima fraţilor Kip?
…
Şi totuşi, dacă Flig Balt voise să se răzbune pe ei, o făcuse
doar după numirea lui Karl Kip în funcţia de căpitan, sau
după ce Karl înăbuşise revolta declanşată împotriva lui…
Hawkins se gândi, cu siguranţă, la acest raţionament de o
indiscutabilă valoare. Dar, nezdruncinat în convingerea lui, el
îl respinsese şi încă îl respingea.
— Dragul meu Zieger, răspunse el, atunci când lui Flig
Balt şi Vin Mod le-a încolţit ideea crimei, ei erau deja în
posesia pumnalului care aparţinea fraţilor Kip… Atunci le-a
venit ideea de a-l folosi, astfel încât aceşti nenorociţi să poată

463
fi acuzaţi mai târziu de asasinarea căpitanului Gibson… În
opinia ta, asta e doar o ipoteză… pentru mine, este o
certitudine…
Şi, în definitiv, explicaţia pe care tocmai o dăduse Hawkins
era adevărată.
— Din nefericire, adăugă el, Flig Balt şi Vin Mod au părăsit
Hobart Town de aproape un an… Nu am avut timp să-i
supraveghez, să obţin împotriva lor probe covârşitoare, care
ar fi condus deja la revizuirea procesului… Mi-a fost chiar
imposibil să aflu ce s-a întâmplat cu ei…
— Dar eu ştiu, ştiu!… răspunse Zieger.
— Ştii?!… strigă Hawkins, apucând mâinile prietenului
său.
— Fără îndoială… Flig Balt, Vin Mod şi recruţii de pe
James Cook… i-am văzut…
— Unde?…
— La Port Praslin…
— Când?…
— În urmă cu trei luni…
— Şi se mai află acolo?…
— Nu… s-au îmbarcat la bordul unei nave germane cu trei
catarge, Kaiser, şi, după o escală de cincisprezece zile, au
plecat din Port Praslin…
— În ce direcţie?…
— Spre Arhipelagul Solomon, şi de atunci nu mai am nicio
veste despre ei.
Astfel, Flig Balt şi Vin Mod, Len Cannon şi camarazii lui îşi
găsiseră un angajament. În ce port?… Nu se ştia, dar făceau
parte din echipajul corabiei nemţeşti Kaiser. Ea făcuse escală
cu câteva săptămâni înainte în Port Praslin. Aşadar, dacă
şeful de echipaj şi Vin Mod erau asasinii căpitanului Gibson,
ei nu aveau de ce să se teamă apărând în acest arhipelag,
locul crimei lor, aşa cum observă Zieger.
Şi deci plecaseră, pentru a ajunge în aceste ţinuturi de

464
ţărm periculoase, unde voiau să ducă bricul, şi, cu ajutorul
însoţitorilor lor, vor face, fără îndoială, cu corabia Kaiser ceea
ce nu le reuşiseră cu James Cook!…
Cum se putea da de urma lor, de acum înainte, la bordul
unei nave căreia i-au schimbat, negreşit, numele?… Cum să
se pună mâna pe ei?… Absenţa lor nu va face, oare,
imposibilă revizuirea afacerii Kip?
Aşa se prezentau lucrurile atunci, şi, câteva zile mai târziu,
la 20 iunie, compania Lloyd menţionă, în ştirile sale
maritime, sosirea navei Illinois la San Francisco, California,
Statele Unite ale Americii. Era data de 30 mai – aproximativ
trei săptămâni după plecarea ei din Storm Bay – când
debarcară O’Brien, Macarthy, Farnham, pe care fraţii lor
politici îi întâmpinară cu cea mai mare căldură şi entuziasm
pe acest pământ al libertăţii. Ziarele celebrară cu mare tam-
tam succesul acestei evadări, în onoarea celor care o
pregătiseră, ca o revanşă a fenianismului.
În acelaşi timp, se află că cei doi olandezi, Karl şi Pieter
Kip, dispăruseră imediat după debarcare.
Rămăseseră ascunşi la San Francisco pentru a nu cădea în
mâna poliţiei americane?… Nu s-au îndreptat mai degrabă
spre interiorul Statelor Unite?… Cum se putea şti?… Oricum,
dacă ar fi ajuns atunci cererea de extrădare, ar fi fost prea
târziu.
Această informaţie avu ca efect confirmarea opiniei
acuzatorilor fraţilor Kip, iar ca rezultat, risipirea oricăror
îndoieli pe care le-ar mai fi putut genera acestă afacere.
Însuşi Hawkins, păstrându-şi convingerea pe care nu i-o
putea zdruncina nimeni, îşi temporiză demersurile. La ce ar
mai fi folosit o revizuire, de vreme ce fraţii Kip, evadaţi din
penitenciarul din Port Arthur, se refugiaseră în America, de
unde, probabil, nu se vor mai întoarce niciodată?…
Drama de la Karawara începu, aşadar, să fie dată uitării,
când, în dimineaţa de 25 iunie, o veste, căreia, la început,

465
nimeni nu vru să-i dea crezare, se răspândi în oraş.
Karl şi Pieter Kip, sosiţi în ajun, tocmai fuseseră arestaţi şi
încarceraţi în închisoarea din Hobart Town.

466
 Capitolul XV
O nouă dovadă

Nu! nu trebuia să fie decât unul dintre acele zvonuri false,

care iau naştere nu se ştie unde, care se răspândeşte nu se
ştie cum, şi pe care bunul simţ al opiniei publice îl respinse
curând.
Era admisibil ca fraţii Kip, după ce au avut nesperata
şansă de a fugi în America, să fi revenit în Tasmania?… Ei,
asasinii căpitanului Gibson, să fi avut curajul să se întoarcă?
… Oare nava pe care se îmbarcaseră, părăsind San
Francisco, a fost constrânsă să facă escală în Hobart Town?…
Şi atunci, recunoscuţi, denunţaţi, capturaţi, au fost duşi la
închisoare, aşteptând să fie transferaţi la penitenciarul unde
vor fi luate toate măsurile ca să fie împiedicată o nouă
tentativă de evadare?… Cât despre ideea că ar fi revenit din
proprie iniţiativă, că au comis o asemenea imprudenţă, asta
era inadmisibil.
Orice ar fi fost – şi cei mai nerăbdători putură să se
convingă de asta dimineaţa –, Karl şi Pieter Kip erau în
închisoare, din ajun. Totuşi, gardianul şef nu spuse în ce
condiţii fuseseră ei aduşi, nici în ce mod a fost efectuată
arestarea.
Oricum, chiar dacă faptul acesta părea inexplicabil, era un
om a cărui convingere îi sugeră explicaţia adevărată. În
mintea lui se produse o revelaţie, mai exact ar trebui să
spunem în inima lui. Era soluţia problemei pe care o căuta de
la uluitoarea evadare a fraţilor Kip.
— Nu au fugit!… strigă Hawkins, au fost răpiţi din Port
Arthur!… Da!… au revenit de bunăvoie… reveniţi deoarece
sunt nevinovaţi, deoarece vor ca nevinovăţia lor să iasă la
lumină!

467
 Era adevărul.
Într-adevăr, în ajun, un steamer american, Standard, din
San Diego, ancorase în radă cu o încărcătură cu destinaţia
Hobart Town. Karl şi Pieter Kip se aflau la bord ca pasageri.
În timpul călătoriei navei Illinois între Port Arthur şi San
Francisco, cei doi fraţii au păstrat la început o atitudine
rezervată vizavi de camarazii lor de închisoare. Chiar
protestară împotriva răpirii. De altfel, atunci când afirmară,
din nou, că nu erau ucigaşii căpitanului Gibson, nici O’Brien,
nici Macarthy, nici Farnham, absolut nimeni nu puse la
îndoială această afirmaţie. Şi dacă regretau această evadare,
era din cauza revizuirii procesului lor, revizuire care putea fi
astfel compromisă.
Pe de altă parte, deşi doar hazardul îi adusese pe fraţii Kip
pe fâşia de pământ Saint James, ei nu ezitaseră să lupte
împotriva gardienilor. Şi atunci, ce putea fi mai firesc decât
faptul că fenienii au profitat de această împrejurare pentru a-
i duce la bordul navei americane?… După serviciul pe care
Karl şi Pieter Kip tocmai îl făcuseră irlandezilor, nu era acesta
un act de recunoştinţă, şi puteau avea ei remuşcări că-l
făcuseră?… Nu, şi, în definitiv, ceea ce fusese făcut fusese
făcut şi basta.
La sosirea navei Illinois în portul din San Francisco, fraţii
Kip îşi luară rămas bun de la irlandezi, care încercară în van
să-i reţină. Unde aveau să se refugieze? Nu le-au spus nimic.
Doar că, fiind fără bani, ei nu refuzară să accepte câteva sute
de dolari, pe care au promis că le vor înapoia imediat ce avea
să fie posibil. După un ultim adio, ei se separară de O’Brien,
de Macarthy şi de Farnham.
Din fericire pentru ei, nu fusese încă adresată autorităţilor
americane, de către consulul Marii Britanii, nicio cerere de
extrădare, iar poliţia nu putuse să-i aresteze după ce
debarcaseră.
Începând din acea zi, cei doi fraţi nu mai fură întâlniţi pe

468
străzile din San Francisco şi era de presupus că părăsiseră
oraşul.
Într-adevăr, la patruzeci şi opt de ore după ce puseră
piciorul pe uscat, Karl şi Pieter Kip trăgeau la un modest han
din San Diego, capitala Californiei de Jos, unde sperau să
găsească o navă gata de plecare spre unul dintre porturile
continentului australian.
Erau ferm hotărâţi să revină cât mai grabnic la Hobart
Town, să se predea acelei justiţii care-i condamnase într-un
mod atât de nedrept!… Dacă fuga lor fusese interpretată ca o
mărturisire a vinovăţiei, revenirea lor va striga lumii întregi
nevinovăţia… Nu! ei nu au acceptat să trăiască în străinătate,
sub ameninţarea unei acuzaţii de crimă, cu veşnica teamă de
a fi recunoscuţi, denunţaţi, capturaţi!… Ceea ce voiau era
revizuirea procesului lor, reabilitarea publică.
Iar Karl şi Pieter Kip discutară la bordul navei Illinois
numai despre acest proiect, de punerea lui în execuţie.
Probabil că la Karl se întrezărea un instinct de revoltă… Să se
simtă liber şi să renunţe la libertate!… Să se predea justiţiei
oamenilor, slăbiciuni omeneşti!… Dar ascultă de sfaturile
fratelui său şi se linişti.
Erau deci la San Diego, căutând să se îmbarce, pe cât
posibil, la bordul unei nave cu destinaţia Tasmania.
Împrejurările le fură favorabile. Gata de plecare spre Hobart
Town, Standard lua pasageri la toate clasele. Mulţumindu-se
cu ultima, Karl şi Pieter Kip îşi reţinură locurile sub un alt
nume. A doua zi, steamer-ul puse cap compas spre sud-vest.
După o călătorie destul de lungă, îngreunată de vremea rea
din Pacific, nava ocoli extremitatea coastei orăşelului Port
Arthur şi aruncă ancora în rada din Hobart Town.
Tot ce a fost relatat aici în câteva rânduri, oraşul află încă
din primele ore ale dimineţii. O schimbare bruscă de opinie se
produse în favoarea fraţilor Kip; şi cine nu ar fi fost uimit de
lucrul acesta?… Erau deci victimele unei erori judiciare. Nu

469
fugiseră de bunăvoie din penitenciar şi, imediat ce au avut
ocazia să părăsească America, au revenit în Tasmania!… Şi
acum, nu era posibil să le fie stabilită nevinovăţia pe nişte
baze mai puţin fragile decât nişte simple prezumţii?…
Cum află vestea, Hawkins se duse la închisoare, ale cărei
porţi îi fură deschise imediat. O clipă după aceea, el se află în
prezenţa celor doi fraţi închişi în aceeaşi celulă.
Acolo, în faţa armatorului, ei se ridicară, unul ţinând mâna
celuilalt.
— Domnule Hawkins, spuse Pieter Kip, nu pentru
dumneavoastră reprezintă călătoria noastră o nouă dovadă…
Cunoaşteţi adevărul de mult timp şi nu ne-aţi crezut
niciodată vinovaţi… Dar acest adevăr trebuie făcut evident în
ochii tuturor, şi iată de ce Standard ne-a adus la Hobart
Town.
Hawkins era atât de emoţionat, încât nu avea cuvinte. Din
ochi îi curgeau lacrimi şi, în cele din urmă, zise:
— Da… da… domnilor… este bine… este măreţ ce aţi făcut!
… Aici vă aşteaptă reabilitarea… cu simpatia din partea
tuturor oamenilor cinstiţi!… Nu trebuie să rămâneţi evadaţii
de la Port Arthur!… Eforturile pe care le-am făcut,
demersurile pe care le voi relua vor da rezultatele scontate!…
Mâna ta, Pieter Kip!… Mâna ta, căpitan de pe James Cook!
Şi, redându-i această funcţie lui Karl Kip, demnul Hawkins
nu-l asigura, oare, din nou, de tot respectul lui?
Apoi, toţi trei reveniră la miezul afacerii, la bănuielile pe
care le aveau în privinţa şefului de echipaj şi a lui Vin Mod.
Cei doi fraţi aflară atunci că Flig Balt, Vin Mod, Len Cannon
şi camarazii lui se îmbarcaseră pe Kaiser şi cum, după ce
trecuseră prin Port Praslin, plecaseră în Arhipelagul Solomon.
Şi, în prezent, cine ştie dacă, deja stăpâni ai acestui
bastiment, nu comit vreun act de piraterire în această parte a
Pacificului, unde ar fi imposibil de găsit?…
— Şi, de altfel, observă Pieter Kip, chiar dacă Flig Balt şi

470
vechii lui însoţitori de pe James Cook vor fi aduşi în faţa
Curţii, ce probe avem împotriva lor?… Vor acuza în
continuare şi cum putem dovedi că ei sunt asasinii
căpitanului Gibson şi nu noi?…
— Vom fi crezuţi!… strigă Karl Kip. Vom fi crezuţi,
deoarece am revenit pentru a ne atesta nevinovăţia!…
Probabil, dar ce noi dovezi ar trebui invocate pentru a
obţine revizuirea procesului?…
Inutil să mai insistăm asupra efectului pe care îl produse
în rândul celor două familii revenirea lui Karl şi a lui Pieter
Kip. Cuprinsă de cele mai teribile îndoieli în privinţa lor,
doamna Gibson nu reuşi să zdruncine convingerea fiului ei.
Şi să nu ne mirăm, deoarece, de atâta vreme, de când faptele
fuseseră dezvăluite în timpul procesului de către Flig Balt,
ucigaşii nu erau pentru Nat Gibson, nu puteau fi decât cei
doi fraţi!… gândurile îi reveneau mereau la locul crimei!… Îşi
revedea nefericitul tată atacat în pădurea din Kerawara, lovit
de mâna care le-o întinsese pe Insula Norfolk, asasinat de
naufragiaţii de pe Wilhelmina!… Da… toate probele erau
împotriva lor, şi ce li se opuneau?… vagi şi nesigure prezumţii
cu privire la şeful de echipaj şi la complicele lui!… Şi totuşi,
olandezii reveniseră la Hobart Town!… Reveniseră de
bunăvoie!
Se înţelege de la sine că Hawkins ceruse imediat o
audienţă lui Sir Edward Carrigan. Foarte impresionat,
guvernatorul hotărî să facă tot ceea ce va depinde de el
pentru a repara acestă eroare judiciară, pentru a declanşa o
revizuire care ar permite reabilitarea fraţilor Kip. Şi ce pas
mare ar fi făcut pe această cale, dacă ar putea pune mâna pe
Flig Balt, Vin Mod şi pe însoţitorii lor!
Înţelegem, aşadar, că populaţia din Hobart Town, cuprinsă
de o agitaţie neobişnuită, se declară în favoarea lui Karl şi a
lui Pieter Kip. Mai este nevoie să fim surprinşi de această
mişcare de masă?… Ce poate fi mai obişnuit?… De data

471
aceasta, de altfel, tot ceea ce s-a petrecut de la arestarea celor
doi fraţi nu ar justifica, oare, această schimbare de atitudine
a opiniei publice?…
În acest timp, unul dintre judecătorii Curţii tocmai fusese
desemnat pentru a relua sau mai degrabă a reîncepe o
anchetă, să-i interogheze din nou pe cei doi condamnaţi, să
citeze la nevoie alţi martori. Cine ştie dacă o dovadă nouă nu
va permite dovedirea nevinovăţiei şi demararea revizuirii?…
Şi, într-adevăr, în cazul în care ancheta nu va reuşi să
demonstreze că altcineva sau alţii decât fraţii Kip erau
ucigaşii căpitanului Gibson, atunci afacerea va fi clasată şi
nu va mai fi nevoie de o reabilitare.
Justiţia fu sesizată deci în mod oficial şi instrumentarea
cazului avea să-şi urmeze cursul. Dar, date fiind
circumstanţele, depărtarea de locul crimei, dificultatea
cercetărilor în privinţa lui Flig Balt, Vin Mod, Len Cannon şi a
celorlalţi îmbarcaţi pe Kaiser, se părea că ele vor fi de lungă
durată.
Prin urmare, avându-se în vedere eventualitatea aceasta,
condiţiile de detenţie, începând din această zi, urmau să fie
mai blânde. Ei nu au fost izolaţi. Nu a fost interzis accesul în
celula lor pentru cei care se interesau de soarta lor, printre
alţii, Hawkins şi Zieger, ale căror încurajări îi îmbărbătau în
mijlocul acestor grele încercări.
Ministrul Justiţiei al Regatului Unit fusese înştiinţat de
acestă pasionantă afacere. Cum se acorda o mare importanţă
găsirii navei Kaiser, fură date ordine de a fi căutată în acea
porţiune a Pacificului, care cuprinde Noua Guinee,
Arhipelagul Bismarck, Insulele Solomon şi Insula Hebride. La
rândul său, guvernul german luase acelaşi măsuri, în
eventualitatea conform căreia Kaiserul era posibil să fi căzut
în mâna piraţilor din aceste regiuni de ţărm, în care Anglia şi
Germania îşi împărţeau dubla protecţie.
În acest timp, la Hobart Town, magistratul anchetator,

472
împreună cu concursul serviabilului Hawkins, cunoscând
demersurile deja întreprinse, îi interogă pe noii martori. Cei
doi fraţi fură chestionaţi în privinţa şederii lor la hanul Great
Old Man. Au observat, cumva, dacă odaia vecină cu a lor era
ocupată?… Nu au putut preciza nimic în acest sens, deoarece
ei părăsiseră hanul dimineaţa şi nu au revenit decât pentru a
se culca.
După ce merseră la acest han, magistratul şi Hawkins îşi
dădură seama că balconul interior al curţii permitea accesul
în camera vecină. Dar hotelierul, care primea mulţi clienţi
într-o noapte, nu-şi amintea cine ocupase această a doua
cameră.
Pe de altă parte, atunci când patronul de la Fresh Fishs fu
chemat, în urma unei citaţii, în faţa judecătorului, el afirmă –
şi era adevărat – că Vin Mod şi ceilalţi locuiseră, într-adevăr,
în stabilimentul său imediat după sosirea lui James Cook la
Hobart Town până în ziua în care au fost arestaţi fraţii Kip.
Era în 20 iulie. Se scursese aproape o lună de când Karl şi
Pieter Kip se predaseră în mâinile justiţiei. Şi ancheta nu
ajunsese la niciun rezultat…
Baza pe care trebuia să se axeze revizuirea încă lipsea…
Hawkins nu renunţa; dar câtă supărare simţea constatând
neputinţa sa!
În pofida cuvintelor îmbărbătătoare ale armatorului, şi Karl
Kip era cuprins uneori de o descurajare totală, împotriva
căreia fratele lui reacţiona cu greutate. Cine ştie dacă nu-i
reproşa lui Pieter faptul că au revenit din America în
Tasmania pentru a se prezenta în faţa acestei justiţii ce îi
condamnase deja o dată?…
— Şi care ne va condamna, probabil, şi a doua oară!…
spuse într-o zi Karl Kip.
— Nu… frate, nu!… strigă Pieter. Dumnezeu nu va permite
asta…
— A îngăduit totuşi să fim condamnaţi la moarte ca asasini

473
şi numele nostru să fie pus sub semnul infamiei!
— Ai încredere, sărmanul meu frate, ai încredere!
Pieter Kip nu putea răspunde altceva. De altfel, această
încredere nu i-o zdruncinase nimic din sufletul său… Ea era
la fel de absolută întocmai convingerii lui Hawkins în
nevinovăţia lor!
În acea perioadă, Zieger, a cărui şedere la Hobart Town nu
trebuia să se prelungească mai mult de cincisprezece zile, se
străduia să găsească o îmbarcare pe un steamer german sau
englez, cu destinaţia Port Praslin.
Cele două familii aveau să petreacă împreună aceste
câteva săptămâni, în cea mai deplină intimitate. De la
întoarcerea fraţilor Kip, ele împărtăşeau aceleaşi idei şi
speranţe. Cât despre doamna Gibson, gândul că cei doi
nevinovaţi puteau fi victimile unei erori judiciare o tulbura
profund şi suferea văzând prelungindu-se această situaţie.
Într-adevăr, afacerea stagna în acelaşi punct, referitor la
cererea unei revizuiri. Noi informaţii obţinute în Olanda nu
făcuseră altceva decât să le confirme pe cele iniţiale. În ţara
în care îşi aveau originea amintirile de familie, nu erau
numeroşi cei care admiseseră la început vinovăţia şi, după ce
revenirea lor fu aflată în Groning, eroarea judiciară nu mai
constituia o îndoială pentru nimeni.
Dar, în definitiv, nu era vorba decât de nişte sentimente,
iar magistratul nu a obţinut probe care, din punct de vedere
juridic, să susţină o cerere de revizuire a procesului.
În sfârşit, apropo de nava germană Kaiser, de la plecarea
sa din Port Praslin, ştirile maritime nu semnalară trecerea ei
nici în apropierea Insulelor Solomon, nici prin arhipelagurile
vecine. Imposibil de ştiut ce se întâmplase cu Flig Balt, Vin
Mod şi alţii, care puteau fi implicaţi în crima de la Kerawara.
Astfel, spre marea disperare a lui Hawkins, magistratul
avea să renunţe la continuarea anchetei. Şi atunci, asta
însemna condamnarea definitivă, reintegrarea celor doi fraţi

474
în penitenciarul din Port Arthur, cel puţin dacă o graţiere
regală nu va pune capăt unor încercări atât de grele.
— Mai bine să murim decât să ne întoarcem în închisoare!
… striga Karl Kip.
— Sau să facem obiectul unei graţieri dezonorante!…
răspundea Pieter Kip.
Aceasta era situaţia. Înţelegem că ea tulbură profund
spiritele şi chiar provocă unele acte de indignare publică.
Plecarea domnului şi doamnei Zieger urma să aibă loc la
data de 5 august, la bordul unui steamer englez, cu o
încărcătură pentru Arhipelagul Bismarck. Ne putem aminti
că, exact a doua zi după crima de la Kerawara, Hawkins
făcuse două fotografii căpitanului Gibson, pe jumătate gol.
Una imortalizase pieptul lui Harry Gibson, cu rana provocată
de kriss-ul malaezian, cealaltă, capul său.
Or, înainte de a se întoarce la Port Praslin, Zieger dorise
să-i facă o reproducere mărită a capului căpitanului, pentru a
o pune în salonul din Wilhelmstaf.
Armatorul fu de acord în privinţa dorinţei lui Zieger. El
urma să tragă mai multe exemplare din acest clişeu, care
aveau să rămână familiilor Gibson, Hawkins şi Zieger.
La 27 iulie, dimineaţa, Hawkins făcu această operaţie în
atelierul lui, prevăzut cu cea mai bună aparatură fotografică
la acea vreme, care permitea, graţie substanţelor care
grăbeau developarea, obţinerea unor adevărate opere de artă.
Vrând să opereze în cele mai bune condiţii, el folosi clişeul
negativ făcut la Kerawara, de pe care selectă doar capul
căpitanului Gibson.
După ce puse clişeul în camera de mărire, îşi aranjă
aparatul, astfel încât să obţină o imagine în mărime naturală.
Cum ziua era frumoasă, şi lumina, excelentă, câteva clipe
fură suficiente, iar noua fotografie fu introdusă într-o ramă şi
aşezată pe un şevalet în mijlocul atelierului.
După-amiaza, Zieger şi Nat Gibson, anunţaţi de Hawkins,

475
se duseră la el acasă.
Ar fi greu de descris emoţia lor, când se găsiră în faţa
acestei imagini fidele a lui Harry Gibson, portretul viu al
nefericitului căpitan.
Era, într-adevăr, el, cu figura lui serioasă şi simpatică, pe
care se întipărise groaza, aşa cum fusese resimţită în
momentul în care ucigaşul îl înjunghiase în inimă… în clipa
în

476
477
care îşi privea asasinii cu ochii larg deschişi…
Nat Gibson se apropiase de şevalet, cu pieptul scuturat de
suspine, cuprins de o durere împărtăşită deopotrivă de
Hawkins şi de Zieger, atât de puternică era senzaţia că bietul
căpitan se afla viu, în faţa lor…
Apoi, fiul se aplecă pentru a săruta fruntea tătălui său…
Brusc, el se opri, se apropie mai mult, cu ochii aţintiţi în
ochii din portret…
Aşadar, ce a văzut sau a crezut că vede?… Figura îi era
crispată… fizionomia feţei i se tulbură profund… Era palid ca
un mort… Ai fi zis că vrea să vorbească şi nu poate deschide
gura, că maxilarele îi erau încleştate… şi buzele contractate…
că rămăsese fără glas…
În sfârşit, se întoarse… luă de pe masă una dintre acele
lupe puternice, pe care fotografii le folosesc pentru retuşarea
detaliilor unei copii… O ţinu deasupra fotografiei şi deodată
strigă cu o voce plină de spaimă:
— Ei sunt!… Ei sunt!… asasinii tatălui meu!
Şi, în adâncul ochilor căpitanului Gibson, pe retina mărită,
apăreau, în toată ferocitatea lor, feţele lui Flig Balt şi a lui Vin
Mod!

478
 Capitolul XVI
Concluzia

Cu câtva timp în urmă, de când fuseseră efectuate mai

multe experienţe oftalmologice, aparent ciudate, de către
ingineri pricepuţi, cercetători de mare valoare, s-a demonstrat
că obiectele exterioare, care impresionează retina ochiului,
pot fi reţinute multă vreme de aceasta. Organul vederii
conţine o substanţă aparte, purpura retiniană, pe care se
fixează imaginile aşa cum sunt. Pot fi chiar regăsite pe retină,
perfect păstrate, atunci când ochiul, prelevat după moarte,
este introdus într-o baie de alaun118.
Or, ceea ce se ştia referitor la acestă fixare a imaginilor
urma să primească, în împrejurările de faţă, o confirmare de
netăgăduit.
În momentul în care căpitanul Gibson îşi dădea ultima
suflare, privirea lui cea din urmă – o privire plină de spaimă
şi de nelinişte – se îndreptase asupra ucigaşilor, iar în
adâncul ochilor săi se fixară feţele lui Flig Balt şi a lui Vin
Mod. Astfel, atunci când Hawkins făcu fotografia victimei, în
special cea la nivelul capului, cele mai infime detalii ale
fizionomiei fură reproduse pe lentila obictivului. Chiar de la
prima copie, examinând-o sub lupă, s-ar fi putut descoperi,
în adâncul orbitei, feţele celor doi asasini, şi, de fapt, ele se
zăreau şi atunci.
Dar, în acel moment, cum s-ar fi gândit la aşa ceva
Hawkins, Zieger şi Hamburg?… Nu!… A fost nevoie de acest
întreg ansamblu de împrejurări, de dorinţa exprimată de
Zieger, de a duce la Port Praslin fotografia mărită a
căpitanului Gibson, această mărire obţinută în atelierul
118
alaun – sulfat dublu al unui metal trivalent şi al unui metal
monovalent; p. restr. sulfat dublu de aluminiu şi de potasiu; piatră-
acră.
479
armatorului. Iar atunci când Nat Gibson s-a apropiat pentru
a săruta portretul tatălui său, avu impresia că distinge în
adâncul ochilor două puncte strălucitoare… A luat o lupă şi a
văzut, clar, a recunoscut faţa şefului de echipaj şi pe cea a
complicelui său…
Apoi, Hawkins şi Zieger le-au văzut, le-au recunoscut şi ei!
… Ochiul mortului nu păstrase imaginea lui Karl şi a lui
Pieter Kip… ci pe aceea a lui Flig Balt şi a lui Vin Mod!
Exista deci, în sfârşit, dovada nouă, indiscutabila
prezumţie de nevinovăţie a acuzaţilor, care avea să permită
revizuirea procesului!… Putea fi pusă sub semnul întrebării
autenticitatea primei fotografii făcute la Kerawara?… Nu,
deoarece ea constituise deja o probă în dosarul penal, iar
copia mărită, ce tocmai fusese obţinută, nu era decât
reproducerea fidelă a acesteia…
— Ah! nenorociţii!… bieţii de ei!… strigă Nat Gibson. Erau
nevinovaţi… şi eu, în vreme ce tu îi credeai condamnaţi pe
nedrept… şi voiai să-i salvezi…
— Dar tu i-ai salvat, Nat!… răspunse Hawkins. Da… tu…
care tocmai ai văzut ceea ce nimeni dintre noi nu ar fi putut,
poate, vedea!…
O jumătate de oră mai târziu, având la el atât fotografia
mică, precum şi copia mărită, armatorul se prezentă la
reşedinţa guvernatorului şi ceru să fie primit imediat de
Excelenţa Sa.
Sir Edward Carrigan dădu ordin ca Hawkins să fie
introdus în cabinet.
Imediat ce fu înştiinţat, guvernatorul declară că se aflau în
posesia unei probe materiale absolut certe şi indiscutabile.
Nevinovăţia fraţilor Kip, nedreapta condamnare care fusese
posibilă în urma unei erori judiciare, toate reprezentau mai
mult decât nişte fapte evidente, iar magistratul nu va ezita să
introducă cererea de revizuire a procesului.
De aceeaşi părere fu şi magistratul la biroul căruia se duse

480
Hawkins, părăsind reşedinţa guvernatorului. A vrut să facă
vizitele acestea înainte de a merge la închisoare împreună cu
Zieger şi cu Nat Gibson. Nu mai era vorba, aşadar, de
prezumţii, ci de certitudini. De fapt, întreg trecutul celor doi
fraţi protesta împotriva sentinţei Curţii de Justiţie!… Autorii
atentatului erau cunoscuţi… însăşi victima lor îi denunţase…
fostul şef de echipaj al bricului James Cook şi matelotul Vin
Mod!…
Cum se răspândi această veste în tot oraşul?… De unde a
pornit?… Cine a povestit primul despre descoperirea făcută în
atelierul lui Hawkins?… Nu se ştie!…
Dar ceea ce este sigur e că faptul acesta fu cunoscut de
opinia publică înainte ca armatorul să ajungă la închisoare.
Prin urmare, în faţa penitenciarului se strânsese deja,
îngrămădindu-se şi îmbrâncindu-se, o mulţime destul de
zgomotoasă şi de înfierbântată.
Din celula lor, Karl şi Pieter Kip crezură la început că aud
tumultul produs de o mare adunare de oameni, strigăte
prelungi, sfâşiind aerul, iar în mijlocul acestor strigăte
numele lor, repetat de mii de ori, răbufnind din tot atâtea
piepturi…
Ei se apropiară de fereastra strâmtă, cu zăbrele, ce dădea
într-o curte interioară şi ascultară, cuprinşi de o nelinişte
amestecată cu o vie emoţie. Dar le era imposibil să vadă de la
fereastră ce se petrecea pe străzile învecinate.
— Ce s-o fi întâmplat?… întrebă Karl Kip. Vin să ne ducă
la ocnă?… Ah! decât să o luăm de la capăt, să ducem iar viaţa
aceea mizerabilă…
Pieter Kip nu răspunse nimic, de data aceasta.
În acel moment, pe culoar răsunară paşi grăbiţi. Uşa
celulei se deschise.
Nat Gibson apăru în prag, însoţit de Hawkins şi de Zieger,
se opri, pe jumătate încovoiat şi cu mâinile întinse spre cei
doi fraţi…

481
 — Karl… Pieter… strigă el, iertaţi-mă… iertaţi-mă!…
Aceştia nu înţelegeau nimic… nu puteau pricepe… Fiul
căpitanului Gibson le cerea îndurare… le cerea iertare…

482
483
 — Sunteţi nevinovaţi!… strigă atunci, de trei ori, Hawkins.
Am găsit, în sfârşit, dovada nevinovăţiei voastre…
— Şi eu, care am putut crede!… reluă Nat Gibson, căzând
în braţele pe care i le deschise Karl Kip.
Această afacere a revizuirii nu dură mai mult timp decât
cel necesar unor formalităţi legale. Acum, era uşor de stabilit
faptele cauzei: pumnalul malaiezian aparţinând fraţilor Kip
fusese găsit pe epava Wilhelminei… Vin Mod l-a furat de acolo
şi l-a adus la bordul bricului… De această armă se folosise
Flig Balt sau Vin Mod pentru a comite crima, şi cu intenţia
clară ca ea să fie atribuită pasagerilor de pe James Cook… Ei
au fost cei care, mai târziu, au lăsat acest kriss la vederea
musului Jim în cabina celor doi fraţi… Cât despre
documente, bani şi pumnalul descoperite în camera de la
hanul Great Old Man, acestea fuseseră puse acolo cu o zi
înainte ca Flig Balt să fie adus în faţa tribunalului maritim…
Şi asta nu o putuse face decât complicele şefului de echipaj,
rămas liber, adică matelotul Vin Mod…
Şi atunci, nu mai este nicio îndoială că omul ce ocupase,
în acea perioadă, la han, camera vecină cu cea a fraţilor Kip
nu era nimeni altul decât tot Vin Mod… Imediat după sosirea
lui James Cook, după ce s-a asigurat că olandezii locuiau la
acel han, el şi-a reţinut acolo o cameră… Deghizat, probabil,
pentru a nu fi recunoscut, sau mai degrabă sigur pentru a nu
fi recunoscut, aşteptând momentul să-şi pună în aplicare
planul, el a strecurat documentele, banii şi kriss-ul în valiză,
unde au fost găsite a doua zi, în timpul descinderii poliţiei…
Şi întocmai astfel s-a derulat această îngrozitoare
maşinaţie.
Evident, bănuielile lui Hawkins s-au îndreptat de multă
vreme asupra şefului de echipaj şi a complicelui său, Vin
Mod; dar a aşteptat ca suspiciunile acestea să devină
certitudini. Iar ultima revelaţie produsă de confirmarea
certitudinilor, în urma descoperirii lui Nat Gibson, fu aflată

484
de public din ziarele din Hobart Town, fapt ce provocă un
reviriment pe cât de unanim, pe atât de justificat.
Două zile mai târziu, magistraţii declarară admisibilă
cererea de revizuire a procesului. Bazată pe o nouă dovadă,
ea lăsa să se presupună o evidentă eroare judiciară, astfel
încât fraţii Kip fură retrimişi în faţa Curţii de Justiţie.
În cadrul dezbaterilor acestui al doilea proces, mulţimea fu
mai numeroasă decât la primul, dar, de data aceasta, în
întregime favorabilă celor doi fraţi. Desigur, era regretabil
faptul că mai mulţi martori nu putură să fie prezenţi la bară,
de unde ar fi trecut direct pe banca rezervată acuzaţilor…
Dar, între altele, Flig Balt şi Vin Mod nu erau acolo… în
adâncul ochilor larg deschişi ai victimei lor?…
Afacerea dură mai puţin de o oră. Ea se încheie prin
reabilitarea lui Karl şi a lui Pieter Kip, care fu proclamată cu
aplauze puternice din partea auditoriului.
Apoi, imediat ce fură eliberaţi, când se găsiră în salonul lui
Hawkins, în mijlocul familiilor Gibson şi Zieger, atunci fură
răsplătiţi pentru toate greutăţile îndurate, pentru toată
umilinţa care îi copleşise atât de mult timp.
Inutil să mai adăugăm că primiră oferte de serviciu nu
numai din partea lui Hawkins, ci şi din partea tuturor
prietenilor lui. Karl Kip dorea să plece din nou în larg şi
obţinu astfel comanda unui vapor la Hobart Town… Pieter
vru să reintre în afaceri şi găsi o mulţime de negustori gata
să-i vină în ajutor… Şi nu asta reprezenta cel mai bun lucru
pe care îl aveau de făcut cei doi, acum, când firma din
Groning fusese lichidată, în avantajul lor?… Prin urmare,
imediat ce bricul James Cook fu reafectat, el plecă sub
comanda căpitanului Kip, împreună cu bravii marinari din
vechiul lui echipaj.
Pentru a încheia acestă istorisire, merită să menţionăm că
se scurseră mai multe luni înainte ca justiţia să primească
veşti noi despre vaporul Kaiser, la bordul căruia erau

485
îmbarcaţi Flig Balt, Vin Mod şi camarazii sau mai degrabă
complicii lor. Se află atunci că vaporul în cauză, care făcea
acte de piraterie în ţinuturile de ţărm ale insulelor Solomon şi
Noile Hebride, tocmai fusese capturat de un avizo englez.
Mateloţii vaporului Kaiser, cu toţii nişte răufăcători, se
apărară aşa cum se apără ticăloşii care ştiu că, în caz de
înfrângere şi cu pecetea de vinovaţi pe frunte, îi aşteaptă
spânzurătoarea. Mulţi dintre aceşti răufăcători fură ucişi,
printre ei aflându-se Flig Balt şi Len Cannon. Cât despre Vin
Mod, el reuşise să scape şi să se refugieze pe una dintre
insulele arhipelagului, împreună cu alţi câţiva, şi nu se ştia
ce s-a întâmplat ulterior cu el.
Iată deznodământul acestui caz celebru – exemplu foarte
rar, de altfel, în analele erorilor judiciare –, care a avut un aşa
de mare ecou sub numele „Afacerea Kip”.

Sfârşit

486
41. Călătorie în Anglia şi în Scoţia (1859)
42. Parisul în secolul XX (1960)
43. Aventurile a trei ruşi şi trei englezi în Africa Australă
(1872)
44. Fraţii Kip (1902)