Nuvela „La țigănci” a fost scrisă la Paris în anul 1959.

Prima
publicare a operei a avut loc în 1962, în revista „Destin” la Madrid, iar în
România, în 1967, în revista „Secolul XX”. Fiind apoi inclusă în volumul
"La tiganci și alte povestiri", cu un studiu introductiv de Sorin
Alexandrescu.Tema principală a acestei nuvele o reprezintă relevarea
aspectelor fantastice ascunse sub aparentul cotidian. Eliade este
preocupat de descoperirea sensului existenței umane, realizată prin
intermediul unor călătorii inițiatice în lumi paralele. Această temă este
însoțită de tematici secundare: moartea, inițierea, iubirea, călătoria,
eșecul, recuperarea unității pierdute a ființei.
Personajul principal al nuvelei fantastice „ La țigănci” este
profesorul Gavrilescu, un bărbat de 49 de ani, profesor de pian, care
trăiește sentimentul ratării: consideră că ar fi putut ajunge un mare
artist dacă soarta i-ar fi fost favorabilă, fiind un personaj fantastic,
deoarece parcurge o experiență inițiatică dinspre viață spre moarte, într-
un spațiu al spiritualității, sugestiv pentru camuflarea sacrului în profan.

Statutul social și cel psihologic sunt puse în lumină prin caracterizare

directă, dar și prin autocaracterizare. Astfel, Gavrilescu este etichetat de
către bătrâna care îl întâmpină în grădina țigăncilor ca fiind „muzicant”,
însă, personajul o contrazice, autocaracterizându-se: „Sunt artist…[…]
Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de
totdeauna, arta pură”. În primul episod, aflat în tramvai, Gavrilescu se
confesează tovarășilor de drum spunând că vocația sa este de artist, nu de
profesor de pian: „[…] n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artist”.
Astfel, „speriat”, „uimit”, „tulburat”, „încremenit” sunt adjective care
descriu stările de spirit ale lui Gavrilescu, acesta fiind mereu surprins de
evenimentele inexplicabile pe care le trăiește.
Statutul moral este prezentat ca fiind regăsirea pe sine și cu lumea
după ieșirea de la țigănci, de asemenea și întâlnirea cu Hildegard, fosta,
mare și prima sa iubire din tinerețe. Toate acestea fiind forme de echilibru
moral realizându-se doar prin moarte.
Gavrilescu ratează întâlnirea cu sacrul, jocul promis ( de cele trei fete,
„ielele”) al cunoașterii misterului vieții și al morți, prin faptul că se pierde
în gesturi fie profane( își caută pălăria, portofelul, mută batistele dintr-un
buzunar în altul) fie fantastice( povestea iubirii neîmplinite cu nemțoaica
Hildegard). Șansa este și aceea a legăturii cu sinele.
El încearcă să ghicească identitatea fetelor care l-au întâmpinat în
bordei – o țigancă, o grecoaică și o evreică – , dar greșește de fiecare dată,
deoarece se agață de un trecut care îl copleșește și care îi împiedică inițierea
spirituală. Ulterior, este învârtit de fete în cerc „ca într-o horă de iele”, fără
a se putea împotrivi fiind confuz, dar dorind să știe ce i se întâmplă.
Fricos, nesigur și neîndemânatic, Gavrilescu se rătăcește prin camere,
se lovește haotic de obiecte ciudate, simte că e strâns ca într-un giulgiu și e
terorizat de tot ceea ce îl înconjoară „Dar atunci se întîmplă ceva
neaşteptat. începu să simtă că draperia îl trage, cu o putere crescîndă, spre
ea, astfel că puţine clipe în urmă se trezi lipit de perete, şi deşi încercă să se
desprindă lăsînd draperia din mâini, nu reuşi, şi foarte curînd se simţi
înfăşurat, strîns din toate părţile, ca şi cum ar fi fost legat şi împins într-un
sac.”
Evoluția personajului este dinspre București cunoscut prin călătoria
cotidiană cu tramvaiul, înspre cufundarea în zona obscură a oazei
țigăncilor, falia alunecării spre un alt tărâm fiind generată doar de variații
ale timpului ( trec 12 ani, un ciclu cosmic), spațiul rămânând același.
Acțiunea se desfășoară gradual, în opt etape principale: călătoria
cu tramvaiul, intrarea în universul țigăncilor, întâlnirea cu cele trei fete,
căutarea labirintică, a doua călătorie cu tramvaiul și popasul la casa
doamnei Voitinovici, ultima călătorie cu tramvaiul și vizitarea propriei
locuințe, întoarcerea cu trăsura la țigănci și întâlnirea cu Hildegard,
împreună cu plecarea către moarte. Spațiul și timpul sunt
bidimensionale, cele două dimensiuni alternând în funcție de cele două
planuri ale realității. Avem de-a face cu spațiul profan, cotidian
(Bucureștiul cuprins de căldură), precum și cu un spațiu sacru, în care
cititorul pătrunde odată cu protagonistul (casa țigăncilor, unde omul
trece prin experiențe inexplicabile).
Conflictul este interior, astfel că tot ce i se întâmplă lui Gavrilescu
pare o iluzie pe care încearcă s-o deslușească ducându-și mereu mâna la
frunte. Personajul se pierde mereu în trecut, rememorând iubire față de
Hildegard „ Hildegard ! exclamă el adresîndu-i-se fetei. Nu m-am mai
gîndit la ea de douăzeci de ani. A fost marea mea dragoste. A fost femeia
vieţii mele !...” sau povestea colonelului Lawrence „asta e povestea
Colonelului Lawrence, asta am aflat-o azi de la studenţi, aşteptînd
tramvaiul.”
Frecvența punctelor de suspensie accentuează ambiguitățile
nuvelei, naratorul suspendeaza mai multe explicații ale istoriei astfel
creând personajul pierdut în reverii legate de cele două iubirii: Hildegard
și Elsa.
 Perspectiva narativă este duală. Pe de-o parte, se remarcă
perspectiva obiectivă a naratorului detașat, iar pe de altă parte, cea
subiectivă a protagonistului implicat în faptele narate. Astfel se redă
expresiv confuzia personajului care nu înțelege ce i se întâmplă,
realitatea sa fiind puternic distorsionată.
În concluzie, Gavrilescu reprezintă tipologia artistului ratat care se
salvează din banalitate prin recuperarea iubirii. Modul de construcție a
nuvelei atrage atenția cititorilor, aceștia urmărind pas cu pas
întâmplările misterioase prin care trece protagonistul.