Universitatea “Dunărea de Jos”

Dreptul Comerţului
Internaţional
Lect. Dr. Simona Petrina Gavrilă

Galaţi - 2009

1
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL

1.1.Noţiunea dreptului comerţului internaţional

1.2.Principiile dreptului comerţului internaţional
1.3. Corelaţia cu alte izvoare de drept
1.4. Izvoarele dreptului comerţului internaţional

1.1. NOŢIUNEA DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1.2. PRINCIPIILE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Raporturile comerciale internaţionale şi de cooperare economică şi tehnico-

ştiinţifică internaţionale fac obiectul dreptului comerţului internaţional, al unui
ansamblu de principii şi norme care structurează juridic cadrul tranzacţiilor
comerciale internaţionale. La baza dreptului comerţului internaţional se află un
set coerent de principii, care se completează unele pe altele.
În literatura de specialitate s-a atras atenţia cu deosebire asupra principiilor:

1.2.1. PRINCIPIUL LIBERTĂŢII COMERŢULUI

Charles Montesquieu atrăgea atenţia că “Libertatea comerţului nu este un drept
acordat negustorilor de a face ceea ce vor; aceasta ar însemna în adevăr mai
degrabă robia lui”. “Nu de restricţii”, ci “de încurajări şi stimulări” în comerţ “avem
trebuinţă” arăta Xenophon.
Pe toate continentele au existat preocupări pentru crearea unor structuri
organizatorice apte să asigure promovarea si extinderea libertăţii comerţului pe
teritorii cât mai întinse. Aceste preocupări s-au materializat în acorduri
internaţionale multilaterale, pe baza cărora s-au constituit zone comerciale în
care este liberă circulaţia oamenilor, a bunurilor si a capitalurilor, dintre care pot
fi exemplificate Uniunea Europeană si Zona Nord Americană a Liberului Schimb.
Spaţiul economic european, a fost iniţiat în anul 1957, prin Tratatul de la
Roma si extins treptat prin alte convenţii, cum a fost Tratatul de la Masstrich din
anul 1992, care a realizat integrarea pe multiple planuri pentru aproape 400
milioane de oameni . Libertatea comerţului este deplină în acest spaţiu si se
concretizează în libera circulaţie a mărfuri lor, serviciilor, capitalurilor, oamenilor
si în libera concurenţă în 18 ţări din Europa, incluzând si cele 6 ţări care
făcuseră parte din Asociaţia Economică a Liberului Schimb.

2
 Pe continentul Nord-american s-a creat un spaţiu economic similar, în
anul 1994, de către SUA, Canada si Mexic, prin înfiinţarea Tratatului Nord-
american de Liber Schimb (North American Free Trade Agrement – N.A.F.T.A.).
O altă operaţiune de liberalizare a comerţului a reprezentat-o semnarea
în anul 1994 a Actului final al Rundei Uruguay, de către 124 de state, prin care
s-a convenit reducerea taxelor vamale în proporţie semnificativă. Totodată s-a
decis crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului , cu rolul de a prelua si de a
amplifica atribuţiile Acordului General pentru Tarife si Comerţ (GATT).
Libertatea de a revinde pentru a câştiga. În comerţul internaţional, ca în
orice act de comerţ este esenţial să se asigure libertatea de a revinde pentru a
câştiga. Libertatea de a revinde pentru a câştiga presupune:
- dezvoltarea capacităţilor naţionale pentru ca printr-o industrie proprie să se
poată vinde nu numai materii prime, ci şi produse finite;
- un echilibru al balanţei comerciale, aşa încât exporturile să depăşească
importurile;
- împrumuturile externe să se facă în scopul producţiei şi nu consumului, astfel
încât banii investiţi să producă profituri, nu pierderi.
d. Politica monopolistă contravine principiului libertăţii comerţului.
e. Necesitatea unui control prin mijloace financiar-bancare:
- implică un anumit control al statului asupra activităţii de comerţ internaţional,
desfăşurată de persoanele fizice şi juridice. Mijloacele financiar-bancare de
care dispune statul sunt: taxele şi impozitele, licenţele de import-export etc.,
care permit statului să-şi îndeplinească funcţiile în domeniu.
- libertatea comerţului – importul şi exportul – este asigurată prin taxe vamale
moderate.

1.2.2. PRINCIPIUL CONCURENŢEI LOIALE

Concurenţa, în schimburile comerciale, a constituit dintotdeauna un factor de
progres economic. Concurenţa a avut un rol hotărâtor: în dezvoltarea
meşteşugurilor, în înflorirea unor localităţi şi chiar în dezvoltarea unor popoare şi
regiuni ale lumii.
a. Competiţia pe piaţă – constă într-o concurenţă între cei care exercită
activităţi asemănătoare. Concurenţa comercială este o confruntare în acele
domenii şi sectoare în care diversitatea agenţilor economici este permisă,
dar nu şi în acelea care sunt sustrase concurenţei, adică de confruntare pe
plan economic, cu mijloace economice.
b. Domeniul concurenţei comerciale internaţionale. În comerţul internaţional,
relaţiile de competiţie dintre diverşi agenţi economici vizează: atragerea de
noi clienţi, în condiţiile menţinerii vechii clientele, cucerirea de noi pieţe
pentru desfacerea mărfurilor, în scopul declarat de realizare a unor profituri
corespunzătoare. Concurenţa, care ţine de esenţa relaţiilor comerciale,
îmbracă mai multe forme, dintre care:
- concurenţa loială – este când concurenţa comercială internaţională se
exercită în conformitate cu uzanţele comerciale oneste, deci cu bună
credinţă în sensul respectării normelor deontologice ale profesiei de
comerciant;
- concurenţa neloială – în condiţiile liberalismului comercial si-au făcut loc, în
activitatea comercială şi industrială, acte şi fapte contrare uzanţelor cinstite
generate de tendinţa de a obţine profituri cât mai mari cu orice mijloace;
3
- convenţia anticoncurenţială – se întâlneşte în situaţia prin care printr-un
contract de sine stătător sau printr-o clauză de neconcurenţă inclusă în
contract, debitorul se obligă, temporar, să renunţe la competiţia pe piaţă într-
un anumit domeniu sau la o altă interdicţie privind concurenţa. Când această
obligaţie este încălcată, debitorul urmează să fie supus răspunderii
contractuale specifice. Convenţia este acceptată numai dacă sunt
respectate: principiile libertăţii comerţului şi libertăţii convenţiilor; ordinea
publică şi bunele moravuri.
c. Garanţie a dezvoltării comerţului internaţional. Concurenţa loială, principiu
fundamental al dreptului comerţului internaţional, ca o expresie a
liberalismului economic, exercită importante funcţii în evoluţia relaţiilor
comerciale internaţionale:
- funcţia de garantare a desfăşurării economiei de piaţa;
- funcţia de facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi
persoanelor;
- funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la schimburilor comerciale
internaţionale.
d. Rolul concurenţei în fixarea unui preţ just al mărfurilor. Având în vedere că
actele de comerţ sunt exercitate în scopul obţinerii de beneficii (profit),
principiul concurenţei are un rol esenţial nu numai în fixarea preţului mărfii, ci
– prin efectul preţurilor, care se reflectă în beneficii – şi în determinarea unei
mai bune organizări a proceselor complexe ale producerii lor, aşa încât să fie
competitive pe piaţa internaţională, tot mai exigentă.

1.2.3. PRINCIPIUL EGALITĂŢII JURIDICE A PĂRŢILOR

Raportul de comerţ internaţional se bazează pe egalitatea juridică a părţilor,
fiecare parte contractantă are libertatea să acţioneze potrivit voinţei sale.
a. Voinţa părţilor – evident este expresia principiului egalităţii juridice a părţilor.
Actele şi faptele de comerţ se concretizează în: iniţiative, opţiuni şi decizii –
care în operaţiunile comerciale internaţionale sunt acte de voinţă ale părţilor.
b. Raporturi de jure gestionis – sunt raporturile ce iau naştere între agenţi
economici – persoane fizice şi juridice – din diferite state, în calitatea lor de
participanţi la comerţul internaţional, adică de pe o poziţie de egalitate
juridică a unei părţi cu cealaltă parte, deoarece acestea acţionează în
relaţiile comerciale internaţionale ca subiecte de drept privat. În raporturile în
care statul acţionează ca o putere suverană – de jure imperii – în realizarea
politicii comerciale se stabileşte o relaţie de subordonare a persoanelor fizice
şi juridice străine – aceste raporturi ţin de domeniul dreptului public.

1.2.4. PRINCIPIUL LIBERTĂŢII CONVENŢIILOR

Raporturile juridice de comerţ internaţional se concretizează în contractele
comerciale internaţionale şi titlurile de valoare. Ambele dau expresie voinţei
juridice a părţilor, depinzând de întinderea puterii lor de decizie, a căror limite
sunt stipulate în dispoziţiile exprese ale legii. În aceste limite se aplică principiul
libertăţii convenţiilor.
Concret acest principiu implică o multitudine de aspecte
dintre care cele mai semnificative par a fi următoarele:

4
- orice contract, fie el chiar de comerţ internaţional, se încheie
prin acordul de voinţă al părţilor;
- fiecare participant la raporturile de comerţ internaţional este liber să-şi aleagă
partenerii contractuali şi să negocieze cu aceştia condiţiile de contractare astfel
încât în conţinutul contractului să se regăsească interesele sale care să fie
suficient de bine protejate prin clauzele stipulate;
- părţile sunt libere să determine, prin acordul lor de voinţă, natura juridică,
obiectul şi conţinutul contractului perfectat de ele;
- pe parcursul executării contractului părţile sunt libere să modifice, prin acordul
lor de voinţă, contractul, precum şi să decidă rezilierea lui;
- contractanţii au libertatea să desemneze, de comun acord legea (fie română,
fie străină) care să guverneze fondul şi efectele contractului de comerţ
internaţional intervenit între ei;
- de asemenea, în contractele comerciale internaţionale părţile au libertatea
unei opţiuni şi în ceea ce priveşte jurisdicţia (de drept comun sau arbitral)
căreia înţeleg să supună eventualele litigii generate de contractul lor. 0
asemenea opţiune implică şi dreptul părţilor de a alege între jurisdicţia din
statul uneia dintre ele şi Jurisdicţia existentă într-un stat terţ,

Concepţia subiectivă şi concepţia obiectivă. Concepţia subiectivă cu privire la

libertatea convenţiilor consideră acordul de voinţă al părţilor izvorul principal al
drepturilor şi obligaţiilor negociate şi stipulate în contract. Concepţia obiectivă
susţine primatul legii asupra voinţei. Tendinţele de absolutizare a virtuţilor uneia
sau altei concepţii sunt criticabile, însă trebuie să admitem necesitatea
concordanţei acordului de voinţă al părţilor cu ordinea juridică naţională. În
temeiul clauzei electio iuris, părţile pot desemna legea contractului lor, o
asemenea opţiune este permisă de legea care guvernează materia.

1.2.5. PRINCIPIUL LEX VOLUNTATIS

Principiul lex voluntatis constituie un caz particular de aplicare a principiului
libertăţii convenţiilor în domeniul raporturilor de comerţ internaţional, un reflex al
acestuia în realităţile economice şi juridice pe care le concretizează asemenea
raporturi.
Doctrina juridică defineşte acest principiu ca normă conflictuală fundamentală
potrivit căreia condiţiile de fond (mai puţin capacitatea părţilor) şi efectele
juridice ale contractului comercial internaţional sunt guvernate de legea
desemnată în acest scop de către părţile contractante.
În alţi termeni principiul /ex voluntatis exprimă regula de generală aplicare la
contractele comerciale internaţionale, potrivit căreia fondul şi efectele
obligaţional ale acestor contracte sunt prioritar supuse legii desemnată de părţi
ca fiind competentă să le reglementeze.
Legea nr. 105/1992, care conţine prima consacrare legală a acestui principiu în
dreptul nostru, extinde sfera lui de aplicare şi la actele juridice unilaterale. Art.69
din această lege dispune în termeni clari: „condiţiile de fond ale actului juridic
unilateral sunt stabilite de legea aleasă de către autorul său". Prin ricoşeu actul
juridic accesoriu este cârmuit de legea care se aplică fondului actului juridic
principal. Dar art.70 din legea menţionată ţine să adauge că această soluţie are
valabilitate numai pentru situaţiile în care nu a fost aleasă o altă rezolvare printr-
o manifestare de voinţă diferită.

5
Cât priveşte contractele comerciale internaţionale art.73 din aceeaşi lege
precizează că acestea sunt supuse legii alese prin consens de părţi.
În fine, pentru a epuiza enumerarea textelor legale ce consacră principiul lex
voluntatis menţionăm şi prevederile art.71 din Legea 105/1992, conform cu care
condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care-i cârmuieşte
fondul. Or, atunci când o atare lege a fost desemnată de părţi, principiul lex
voluntatis îşi extinde aria de cuprindere şi asupra formei actelor juridice.
Desfăşurarea normală a raporturilor de comerţ internaţional
reclamă uniformizarea normelor conflictuale existente în acest domeniu, în
condiţiile în care sistemele conflictuale din diferite ţări prezintă o mare diversitate
de soluţii cu referire la determinarea legii aplicabile contractului. Norma lex
voluntatis - după cum s-a remarcat în doctrina juridică - este comună majorităţii
sistemelor de drept internaţional privat. Ea reprezintă deci un element de
uniformitate într-o mare diversitate.
Principiul lex voluntatis permite părţilor să adapteze contractul lor la realităţile
juridice atât de variate pe diverse pieţe străine, ceea ce facilitează la modul
concret schimburile internaţionale de mărfuri.
În armonie cu legislaţia României, cu practica jurisdicţională a Curţii de Arbitraj
Comercial Internaţional Bucureşti şi cu opinia dominantă în doctrina juridică
română, facultatea părţilor contractante de a desemna lex contractus nu este
limitată la sistemele de drept internaţional ce au o anumită legătură obiectivă
sau, în orice caz, o legătură semnificativă cu contractul lor. După cum s-a
remarcat în doctrina juridică, posibila legătură a contractului comercial
internaţional cu sistemul juridic existent într-un anumit stat nu este în mod
necesar de natură teritorială şi ca urmare nu este în mod necesar aparentă,
vizibilă. Conexiunea unui asemenea contract cu legea unei anumite ţări este
prin excelenţă internă, de natură economică, comercială, deci are caracter
neaparent. Tocmai legătura de acest gen prezintă relevanţă pentru alegerea de
către părţi a legii care să le guverneze contractul.
Principiul /ex voluntatis este construit de aşa manieră încât să permită părţilor
contractante să releve conexiunea economică a contractului lor cu legea dintr-o
anumită ţară şi să îşi exprime opţiunea pentru acea lege ca lex contractus, chiar
dacă între statul căruia îi aparţine respectiva lege şi contractul lor nu se poate
stabili o conexiune teritorială.
Părţile îşi pot motiva opţiunea privind legea aplicabilă contractului şi pe diverse
alte raţiuni de ordin politic, economic, comercial, juridic sau chiar financiar.
Rezultă, aşadar, că principiul lex voluntatis comportă pentru părţi o liberă şi
suverană apreciere a tuturor circumstanţelor concrete în care se integrează şi
se derulează contractul lor şi o nelimitată putere de decizie privind desemnarea
legii care să guverneze raportul juridic respectiv într-un mod cât mai
corespunzător cu propriile lor interese.
Sistemele de drept internaţional privat din diverse ţări ale lumii recunosc
nelimitat facultatea părţilor de a desemna legea contractului, necondiţionând
exercitarea acestei facultăţi de existenţa unei conexiuni teritoriale între contract
şi ţara legii desemnate.
Interesul părţilor contractante de a lega contractul lor de un sistem juridic faţă de
care acesta are anumite aderenţe constituie prin el însuşi o veritabilă garanţie
că acestea (adică părţile) se vor comporta corect în aplicarea principiului lex
voluntatis. Pentru eventualitatea unui comportament incorect al părţilor în

6
alegerea legii aplicabile contractului lor urmează a se face aplicarea teoriei
fraudei la lege. În virtutea acestei teorii desemnarea legii competente făcută cu
intenţia de a se frustra aplicarea normelor conflictuale incidente rămâne fără
eficienţă juridică.
Frauda la lege presupune coexistenţa a două elemente de natură diferită: unul
obiectiv, concretizat în crearea artificială a unui contract comercial internaţional
cu legea unei anumite ţări, iar altul subiectiv, constând în intenţia părţilor
contractante de a frustra aplicarea normală a principiului lex voluntatis prin
eludarea sistemului juridic sub incidenţa căruia s-a perfectat contractul.
Existenţa celor două elemente trebuie probată de către cel ce invocă frauda la
lege. Proba elementului obiectiv nu comportă dificultăţi deosebite, în schimb,
dovada elementului subiectiv este extrem de dificilă. Suntem de părere că
făcându-se dovada existenţei elementului obiectiv se creează o prezumţie
relativă cu referire la existenţa elementului subiectiv, iar pe această cale
dificultăţile de probaţiune sunt în mare măsură înlăturate. Într-adevăr, părţile
contractante care până atunci erau considerate de bună credinţă sunt puse
acum in situaţia de a răsturna prezumţia respectivă prin proba contrară care
comportă de această dată dovada bunei credinţe cu care ele au lucrat.
Prin efectul dovedirii fraudei la lege opţiunea exprimată de părţi cu referire la
legea competentă să le cârmuiască raportul juridic în care s-au implicat rămâne
lipsită de eficienţă juridică şi ca urmare organul de jurisdicţie competent o va
înlocui cu sistemul de drept ce are o legătură reală cu contractul în cauză.
Principiul /ex voluntatis suportă şi o altă limitare prin impactul ordinii publice de
drept internaţional privat asupra domeniului său de aplicare. Astfel în ipoteza
când uzând de acest principiu părţile desemnează ca /ex contractus o lege
străină care cuprinde reglementări diferite, chiar contrarii faţă de cele existente
în legea forului, aplicarea acestei legi nu trebuie înlăturată, deoarece
respectivele deosebiri de reglementare nu pot legitima o atare soluţie, oricât de
grave ar fi ele. Intervenţia ordinii publice de drept internaţional privat nu produce
ca efect înlăturarea legii străine desemnată de părţi ca lex contractus, ci numai a
rezultatului la care ar conduce aplicarea sa de către organul de jurisdicţie
competent în măsura în care acel rezultat ar fi incompatibil cu exigenţele acelei
ordini din ţara forului.

Lex mercatoria universalis.

În doctrină şi în practică este controversată problema de a şti dacă lex
mercatoria, compusă din reguli transnaţionale, ar putea sau nu să fie aleasă de
părţi în calitate de lege care să guverneze contractul.
Lex mercatoria ar cuprinde regula potrivit căreia contractele trebuie să fie
negociate cu bună-credinţă;1 prezumţia că la operaţiunile comerciale
internaţionale participă persoane calificate; 2 principiul pacta sunt servanda3;
principiul interpretării convenţiilor cu bună credinţă 4; principiul actus
interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat; excepţia non adimpleti
contractus; principiul conform căruia creditorul trebuie să încerce să-şi
modereze prejudiciul în cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte angajamentele
1
Sentinţa CCI nr. 2291/1975, cf. S. Jarvin, Y. Derains, Recueil des sentences arbitrales de la CCI 1974-
1985, ICC Publishing SA, p. 275.
2
Sentinţa CCI nr. 1512/1971, cf. S. Jarvin, Y. Derains, op. cit., p.209.
3
Sentinţa CCI nr. 2291/1975, cf. S. Jarvin, Y. Derains, op. cit., p. 274.
4
Sentinţa CCI nr. 2291/1975, cf. S. Jarvin, Y. Derains, op. cit., p. 274.
7
asumate; principiul autonomiei clauzei compromisorii faţă de contractul în care a
fost înscrisă5 etc.
Poziţia instanţelor de judecată este diferită în ceea ce priveşte investirea
cu formulă executorie a sentinţelor arbitrale pronunţate pe temeiul lex
mercatoria. Astfel, dacă în ţări precum Franţa, Italia sau Marea Britanie,
exequatur-ul nu este refuzat sentinţelor arbitrale pronunţate pe baza lex
mercatoria, în alte state, invocarea ordinii publice de drept internaţional privat
poate să conducă la soluţia contrară.
În dreptul nostru, tendinţa majoritară este de a nu admite existenţa lex
mercatoria.
Totuşi, un prestigios autor sublinia, în contextul analizării criteriilor de
interpretare ale convenţiei arbitrale, că s-a ajuns, îndeosebi pe cale
jurisprudenţială, la formularea unor principii proprii de interpretare a convenţiei
arbitrale, care se încadrează în lex mercatoria universalis.6
Totodată, în jurisprudenţa CAB s-a făcut referire la lex mercatoria într-o
afacere în care soluţia asupra căreia s-a oprit arbitrii a fost examinată şi în
raport cu aceste reguli, pentru a-i găsi o justificare suplimentară. 7
Apreciem că lex mercatoria este în curs de formare. Procesele de
integrare economică care se desfăşoară în diferite zone ale lumii (Europa,
America de Nord, America de Sud) contribuie la evidenţierea unor principii
comune sistemelor de drept în prezenţă.
În plus, în domeniul comercial, rolul uzanţelor devine tot mai însemnat.
De aceea, potrivit art. 9 par. 2 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor
de vânzare internaţională de mărfuri, în afară de convenţie contrară a părţilor,
acestea sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract şi pentru
formarea sa la orice uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască
şi care în comerţul internaţional este larg cunoscută şi în mod obişnuit
respectată de către părţile la contracte de acelaşi tip din ramura comercială
avută în vedere.
De asemenea, art. VII din Convenţia de la Geneva solicită arbitrilor să ia
în considerare uzanţele comerciale, iar conform art. 360 alin. 1 C.pr.civ., când
este cazul, arbitrii trebuie să ţină seama, din oficiu, de astfel de uzanţe.

1.2.6. PRINCIPIUL BUNEI-CREDINŢE

În procesul încheierii şi realizării contractelor comerciale internaţionale, buna
credinţă a fost şi este invocată, clamată cu insistenţă, subliniindu-se importanţa
pe care o are pentru finalizarea schimburilor de mărfuri şi servicii în condiţii
reciproc avantajoase.
Buna credinţă este un principiu general care călăuzeşte atât procesul elaborării
normelor dreptului comerţului internaţional, cât şi pe acela al aplicării lor. În
normele privind schimburile comerciale internaţionale şi în contractele privind
tranzacţiile în acest domeniu se regăsesc stipulate şi răspunderile pentru
încălcarea principiului bunei credinţe.
5
Sentinţa CCI nr. 2694/1977, cf. S. Jarvin, Y. Derains, op. cit., p. 321.
6
În acest sens, O. Căpăţînă, Convenţia arbitrală deficitară, „Revista de drept comercial”, 1999, nr. 12, p.
7-8.
7
Sentinţa nr. 145/1996, în Jurisprudenţa comercială arbitrală 1953-2000, p. 10.
8
 1.3. CORELAŢIA CU ALTE RAMURI DE DREPT

1.4. IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL
1.4.1.Noţiune
Izvorul dreptului comerţului internaţional este forma prin care conţinutul
perceptiv al normei de drept devine regula de conduită, impunându-se ca model
de urmat în relaţiile comerciale internaţionale.
Izvoarele dreptului comerţului internaţional sunt: izvoare interne şi izvoare
internaţionale. Ele cuprind reguli de drept material şi reguli conflictuale în
materie.
În etapa actuală, izvoarele interne se caracterizează printr-o sporire a volumului
de norme materiale, prin perfecţionarea legislaţiilor naţionale iar relaţiile
comerciale beneficiază de o reglementare proprie. Izvoarele interne nu deţin
însă supremaţia în cadrul dreptului comerţului internaţional. Insuficienţa
normelor interne a determinat o reglementare proprie sub forma izvoarelor
internaţionale.
Reglementarea internaţională a schimbat raportul dintre izvoare şi a configurat
particularităţile disciplinei. Reglementarea internaţională formează un cadru
juridic necesar şi util, care permite desfăşurarea normală a relaţiilor comerciale.
Izvoarele internaţionale au un rol important în unificarea normelor privind
comerţul asigurând evitarea situaţiilor litigioase şi stabilitatea raporturilor juridice.
În situaţiile în care dispoziţiile existente sunt insuficiente sau nu există deloc,
relaţiile comerciale se organizează pe baza unor instrumente specifice.
Principalele instituţii, instrumente care asigură schimburile de mărfuri şi de
servicii sunt: contractul, autonomia de voinţă şi examinarea arbitrală a litigiilor
comerciale.
Recunoscute de sistemele de drept ale tuturor statelor aceste trei instituţii
facilitează îmbinarea intereselor urmărite de către comercianţi, precum şi
siguranţa operaţiunilor comerciale.

1.4.2. Clasificarea izvoarelor dreptului comercial internaţional

1. Izvoare interne:
- Constituţia fiecărei ţări;
- Codul civil al fiecărei ţări;
- Codul comercial al fiecărei ţări;
- Legile speciale ale fiecărei ţări în materie comercială.
2. Izvoare internaţionale:
- convenţiile bilaterale sau multilaterale;
- uzanţele.
3. Practica instanţelor judecătoreşti şi practica instanţelor arbitrale. În ţara
noastră practica instanţelor nu este un izvor de drept intern.

9
 1.4.2.1. Izvoare interne
În sistemele juridice ale statelor izvoarele juridice ale materiei sunt: legea,
jurisprudenţa.
Legea
Legile şi celelalte acte normative elaborate în baza lor reprezintă principalul
izvor al dreptului comerţului internaţional.
Legile naţionale se împart in: legi civile şi legi comerciale.
Legile civile se aplică în absenţa unor reguli comerciale. De altfel, în această
materie reglementarea de drept civil reprezintă dreptul comun în materie.
Legile comerciale sunt concretizate sub forma unor legi codurilor comerciale,
sub forma codurilor de comerţ exterior sau sub forma unor legi speciale.
Normele sancţionate în cadrul lor se aplică nemijlocit relaţiilor comerciale.
Jurisprudenţa
Reprezintă ansamblul soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti în litigiile
de competenţa lor. Practica judiciară sau jurisprudenţa are o importanţă
deosebită în aplicarea şi interpretarea dreptului comerţului internaţional. În unele
cazuri, practica judiciară permite crearea sau elaborarea de reguli materiale.
În dreptul român izvoarele interne ale materiei – ale dreptului comerţului
internaţional – sunt: Constituţia, Codul comercial, alte texte de lege şi hotărâri
aplicabile în materie.
Principiile fundamentale ale Constituţiei din 1991 sunt aplicabile şi relaţiilor
comerciale. Astfel, în încheierea şi menţinerea relaţiilor comerciale statul nostru
se conduce după principiile generale admise în dreptul internaţional. Tot astfel,
art.134 din Constituţie prevede că economia ţării noastre este o economie de
piaţă, în consecinţă statul român trebuie să asigure desfăşurarea normală şi
eficientă a relaţiilor comerciale, protecţia concurenţei loiale, precum şi cadrul
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor din economia noastră. Prin acest
articol se consacră instituţiile fundamentale ale economiei de piaţa în ţara
noastră, precum şi obiectivele ce revin statului în exercitarea funcţiilor specifice
corespunzător condiţiilor din ţara noastră.

1.4.2.2. Izvoare internaţionale

Convenţia internaţională
Convenţia internaţională – este o înţelegere convenită între două sau mai multe
state sau organizaţii internaţionale pentru reglementarea unor probleme
internaţionale. Convenţiile internaţionale pot fi: bilaterale sau multilaterale şi pot
îmbrăca forma tratatelor, pactelor, acordurilor, precum şi alte forme asupra
cărora pot conveni părţile. Deci, Convenţia internaţională este o înţelegere
scrisă între două sau mai multe state privind reglementarea relaţiilor dintre ele.
Convenţia internaţională reprezintă modalitatea juridică prin care se
concretizează voinţa statelor. Convenţia internaţională prezintă o pondere
importantă în domeniul relaţiilor comerciale, deoarece permite organizarea
relaţiilor internaţionale în condiţii de certitudine şi stabilitate juridică.
Convenţiile internaţionale reprezintă acte normative bilaterale sau multilaterale –
în funcţie de numărul statelor semnatare, şi se mai numesc acorduri, tratate,
pacte etc. Convenţiile iau naştere în cadrul unor organisme internaţionale
specializate în acest sens şi se pot referi la o serie de domenii ca: securitatea
10
naţională, transporturi, domeniul bancar, relaţii comerciale internaţionale, relaţii
de drept internaţional privat s.a. Aceste convenţii prin ratificarea lor (semnarea
sau aderarea), de către un stat devin legi interne ale statului respectiv. La
Convenţia de la Viena din 1980 România a aderat în anul 1991 (Legea nr.
24/1991).
Convenţia internaţională bilaterală permite statului stabilirea modalităţii de
contractare, un drept de opţiune al statului în cauză, fiecare stat are dreptul să
decidă asupra celei mai avantajoase şi mai convenabile modalităţi de realizare a
schimburilor de valori şi a formelor de cooperare. Convenţia internaţională
bilaterală reprezintă forma obişnuită a înţelegerilor comerciale deoarece
realizează un echilibru între cerinţele celor două state şi menţine relaţii
favorabile.
Convenţia internaţională multilaterală contribuie la unificarea mijloacelor
materiale şi conflictuale aplicabile în relaţiile comerciale. În domeniul relaţiilor
comerciale cele mai importante sunt cele privind: proprietatea intelectuală,
arbitrajul internaţional, instrumentele de plată, transporturile, raporturile vamale.
Acordul comercial
Acordul comercial poate fi definit ca o înţelegere interguvernamentală prin care
se reglementează schimburile de mărfuri şi prin care se garantează un anumit
regim politico-economic. Prin acordul comercial pot fi convenite: modalitatea de
desfăşurare a schimburilor comerciale între două state, modalităţile de plată,
termenele şi modalităţile de contractare, reglementări vamale s.a.
Acordul comercial este format din: text şi anexe.
Textul cuprinde:
- titlul;
- preambulul – care individualizează natura înţelegerii, părţile şi obiectul
înţelegerii şi mai precizează scopul pentru care s-a încheiat acordul
comercial, specificându-se motivele care au stat la baza înţelegerii;
- conţinutul – constă într-un număr de stipulaţii care sunt formulate în articole.
Articolele conţin dispoziţii de drept internaţional, administrativ, financiar,
vamal. În ansamblul reglementărilor cuprinse în acordul comercial normele
de drept privat au o pondere redusă şi nu determină reglementările juridice
ale acordului.
Prevederile acordului comercial se referă la: contingentele de mărfuri – plafoane
cantitative (valorice stabilite de părţi), modalitatea de transport a mărfurilor,
reglementările reexporturilor, eliberarea de licenţe de import şi export, nivelul
preţurilor, reduceri şi scutiri de taxe vamale, instituirea unui regim preferenţial,
comisiile mixte, soluţionarea litigiilor, valabilitatea acordului, modul de prelungire
şi lichidare a acordului comercial.
Anexele – în raport cu obiectul înţelegerilor intervenite între părţi, au rolul de a
exemplifica şi interpreta prevederile generale incluse în acordul comercial.
Anexele pot cuprinde şi un număr de prevederi speciale. Anexele pot
reglementa o serie de operaţiuni: tranzitul, prelucrarea mărfurilor, prestaţiile de
servicii. Uneori sunt mai importante decât textul acordului comercial, de exemplu
cele “secrete” – care sunt valabile numai între ţările semnatare ale acestora.
Egalizarea avantajelor între părţile acordurilor comerciale se realizează în baza
unor principii generale.

11
Clauza naţiunii celei mai favorizate – părţile se angajează să-şi acorde avantaje
şi privilegii comerciale la fel de favorizante ca oricărui stat terţ. Rolul acesteia
este:
- unifică conţinutul material al regimurilor juridice aplicabile în raporturile dintre
părţi;
- asigură o stabilitate a comerţului, prin evitarea unor eventuale concesiuni ce
pot fi acordate unui anumit stat;
- stabileşte condiţii de concurenţă egale pentru exportatorii străini.
Privind natura ei: clauza este de natură convenţională – părţile se înţeleg asupra
acordării ei, sau unilaterală – decizia este a unui singur stat. Privind forma:
poate fi necondiţionată sau condiţionată. În raport de poziţia părţilor poate
prezenta o forma specială, în sensul că avantajele şi privilegiile acordate fac
excepţie de la aplicarea acestor prevederi în măsura în care se referă la: o
uniune vamală, o zonă a liberului schimb, un regim preferenţial, micul trafic de
frontieră.
Clauza regimului naţional – persoana care aparţine unui stat străin şi care
exercită activitatea de comerţ pe teritoriul statului partener, beneficiind în
principiu de aceleaşi drepturi şi înlesniri ca şi cetăţenii statului respectiv.
Tratamentul luat în considerare este prevăzut de legislaţia internă a statului
partener. Această clauză asigură egalitate de tratament între părţile convenţiei.
Uzanţele comerciale
Uzanţele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplica în comerţul
internaţional, presupun o anumită comportare sau conduită, caracterizată prin
continuitate, consonanţă şi uniformitate şi se impun, printr-o repetare frecventă
şi participarea mai multor persoane interesate.
Extinderea şi generalizarea uzanţelor comerciale este în funcţie de sfera de
aplicare, de numărul participanţilor şi de volumul comerţului. Pentru formarea
unei uzanţe comerciale, practica ori regula de conduită necesită o perioadă de
timp, care în raport de condiţiile concrete poate fi mai lungă (îndelungată) sau
mai scurtă (redusă). În acest domeniu importanţa timpului în apariţia uzanţelor
comerciale este relativă. Exigenţele relaţiilor comerciale au determinat luarea în
considerare şi a duratelor scurte de timp. Aplicarea repetată a unei uzanţe
implică întotdeauna existenţa unui interval de timp, dar nu şi o durată
îndelungată.
Uzanţele comerciale sunt distincte de obişnuinţele sau practicile care se
stabilesc între părţile contractante, în relaţiile lor reciproce. Prin obişnuinţe între
părţile contractante se înţeleg o serie de activităţi anterioare unei tranzacţii şi
care pot fi considerate, în mod rezonabil, ca stabilind între părţi o bază comună
de interpretare a expresiilor şi a actelor lor. În aceeaşi măsură, comportarea
părţilor, concomitentă sau posterioară contractului, este luată în considerare
pentru a servi drept bază pentru interpretarea intenţiei lor. Tot referitor la
obişnuinţe – se consideră că părţile sunt legate prin uzanţele la care au
consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele. Rezultă, deci, că distincţia
dintre uzanţe şi obişnuinţe este configurată de numărul partenerilor care le
aplică. Prin dobândirea unui caracter colectiv, adică prin aplicarea lor de către
un număr de participanţi, obişnuinţele se pot transforma în uzanţe comerciale.
Prin prisma regulii de conduită, care constituie un element obiectiv, uzanţele
comerciale se aseamănă cu obiceiul sau cutuma; pe de altă parte între uzanţe şi

12
cutumă există importante deosebiri. În relaţiile comerciale cutuma dintr-o
anumită ţară se aplică în calitate de lege a contractului.
Uzanţele comerciale se pot grupa după mai multe criterii, respectiv: după
ramura de activitate; după obiectul contractului; după profesiunea părţilor; după
modul sau modalitatea de transport şi alte asemenea elemente.
Uzanţele pot fi privite din două puncte de vedere: uzanţele ca izvoare de drept
intern şi uzanţe internaţionale.
Uzanţele comerciale se pot clasifica astfel:
1. Uzanţele comerciale sunt interne şi internaţionale:
- interne – se folosesc pe teritoriul unui anumit stat. Sunt legislaţii interne
ale diferitelor state care consacră puterea normativă a uzanţelor (dreptul
italian).
- internaţionale – se folosesc în relaţiile comerciale cu străinătatea.
Uzanţele internaţionale sunt uzanţele din cadrul organismelor
internaţionale consacrate. Astfel de uzanţe sunt: Uzanţele sau regulile
INCOTERMS – recunoscute în vânzarea internaţională de mărfuri pentru
Europa – şi uzanţele sau regulile RAFTD – recunoscute în vânzarea
internaţionala de mărfuri în Canada şi SUA.
2. Uzanţele comerciale sunt locale, speciale şi generale:
- locale – se aplică într-o anumită localitate, port sau regiune;
- speciale – se aplică în anumite domenii ale relaţiilor comerciale;
- generale – se aplică pentru toate relaţiile comerciale.
Cele mai importante uzanţe comerciale au ca obiect condiţiile de livrare, plăţile
internaţionale şi asigurările de mărfuri în transporturile internaţionale.
Natura juridică a uzanţelor comerciale este considerată diferit de către doctrină
şi de către practica judiciară comercială. Opiniile exprimate au asimilat uzanţele
comerciale fie dispoziţiilor legale, fie prevederilor contractuale.
Uzanţele comerciale nu pot fi incluse însă într-o categorie unitară (într-o singură
categorie). Determinarea naturilor juridice implică luarea în considerare a
distincţiei dintre uzanţele de drept sau normative şi uzanţele de fapt sau
convenţionale.
Uzanţele de drept – au valoarea unor norme juridice. Scopul uzanţelor
normative este de a completa sau de a suplini legea ori de a înlătura aplicarea
unor dispoziţii legale. Uzanţele normative au autoritate proprie, întrucât legea se
refera la ele sau aplicarea anumitor prevederi de existenţa unor uzanţe contrare.
Prin includerea în domeniul legii, uzanţele normative se impun voinţei
contractanţilor. Uzanţele normative nu trebuie dovedite de către părţile
contractante, datorită identităţii de regim juridic cu legea se presupune că
instanţa judecătorească cunoaşte uzanţele normative, fiind ţinută să le aplice din
oficiu. Greşita interpretare a uzanţelor normative şi neaplicarea lor se
sancţionează cu admiterea recursului la instanţa supremă.
Uzanţele de fapt – au valoarea unor clauze convenţionale. Scopul uzanţelor
convenţionale este de a interpreta, de a preciza şi de a completa conţinutul
contractului. Uzanţele convenţionale se aplică prin convenţia părţilor, care se
poate manifesta în mod expres sau tacit. De asemenea, aplicarea uzanţelor
convenţionale poate fi înlăturată de către părţi printr-o clauză contrară sau printr-
o altă reglementare. Uzanţele convenţionale pot deroga numai de la normele
supletive sau dispozitive. Constituind un element de fapt, uzanţele
convenţionale se probează de partea care le invocă. Greşita interpretare sau

13
aplicare a uzanţelor convenţionale nu dă dreptul la recurs la instanţa superioară,
este o probă de fapt. Uzanţele convenţionale care se folosesc în mod obişnuit în
relaţiile comerciale au un caracter convenţional. Eficacitatea juridică a uzanţelor
comerciale rezultă din voinţa părţilor contractante.

CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

2.1. Noţiune
2.1.1. Caracterele raportului juridic de comerţ internaţional
2.1.2. Elemente: părţile, conţinutul şi obiectul raportului juridic.
2.2. Subiectele în dreptul comerţului internaţional
2.2.1. Noţiunea şi clasificarea subiectelor
2.2.2. Subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice naţionale
2.2.3. Subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice internaţionale

2.1. NOŢIUNE

2.1.1. Caracterele raportului juridic de comerţ internaţional

2.1.2. Elemente: părţile, conţinutul şi obiectul raportului juridic.

2.2. SUBIECTELE ÎN DREPTUL COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL

2.2.1. Noţiunea şi clasificarea subiectelor

Complexitatea tranzacţiilor internaţionale implică un mare număr de participanţi
la raporturile juridice de comerţ internaţional. Pe măsura dezvoltării schimburilor
comerciale, în condiţiile extinderii interesului pentru afaceri locale, regionale şi
globale, subiectele raporturilor juridice de comerţ internaţional s-au diversificat
foarte mult.
În doctrină se foloseşte, uneori, noţiunea de întreprinzător pentru a defini
persoana implicată în activităţi comerciale. Prin noţiunea de agenţi economici se
desemnează participanţii la raporturile comerciale, prin noţiunea de agent
economic înţelegându-se “orice persoană fizică sau juridică care produce,
importă, exportă, transportă, depozitează şi comercializează produse ori părţi
14
din acestea ori prestează servicii”. În această categorie sunt incluşi comercianţii
persoane fizice, societăţile comerciale, regiile autonome, cooperativele de
consum şi cooperativele de credit, cooperativele meşteşugăreşti, asociaţiile în
participaţie, asociaţiile cu scop lucrativ fără personalitate juridică şi asociaţiile
familiale, dacă efectuează acte obiective de comerţ.
Noţiunile de întreprinzător şi aceea de agent economic pot fi utilizate pentru a
defini participanţii la schimburile comerciale, însă se poate recurge la orice altă
noţiune cu condiţia să i se definească conţinutul. Pentru a defini, însă,
participanţii la raporturile juridice comerciale şi, mai ales, la raporturile juridice
de comerţ internaţional este necesar să se folosească termeni consacraţi, având
o largă circulaţie internaţională.
Participanţii la raporturile juridice comerciale internaţionale pot fi:
- Persoanele juridice – societăţile comerciale;
- Persoana fizică comerciant;
- Organizaţiile interguvernamentale – sunt persoane juridice ce iau naştere în
baza acordurilor interguvernamentale stabilite între diferite ţări, pe diferite
domenii de activitate.
- Societăţile transnaţionale;
- Persoanele juridice nonprofit;
- în unele clasificări apare şi statul, care participa prin Ministerul Finanţelor şi
nu ca titular de suveranitate, la încheierea unor contracte (ex. împrumuturi
externe).
Subiectele raportului juridic de comerţ internaţional pot aparţine:
- ordinii juridice naţionale sau
- ordinii juridice internaţionale.

2.2.2. Subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice naţionale

CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL
3.1. Principalele trăsături caracteristice ale contractelor de comerţ
internaţional
3.2. Clasificarea contractelor de comerţ internaţional
3.3. Condiţiile de validitate ale contractelor de comerţ internaţional
3.4. Forma contractului
3.5. Negocierea şi formarea contractului de comerţ internaţional
3.5.1. Negocierea contractelor de comerţ internaţional
3.5.2. Încheierea contractelor de comerţ internaţional
3.6. Conţinutul contractului de comerţ internaţional (ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor stipulate concretizate în principalele
clauze generale şi clauze specifice convenite între părţi)
3.6.1. Definirea conţinutului contractului de comerţ internaţional
3.6.2. Clauze specifice, comune tuturor contractelor de comerţ
internaţional
3.6.3. Clauze specifice unor contracte de comerţ internaţional
15
3.7. Efectele contractului de comerţ internaţional
3.7.1. Interpretarea contractului
3.7.2. Obligativitatea contractului
3.7.3. Riscul contractului de comerţ internaţional
3.8. Executarea contractului de comerţ internaţional
3.8.1. Executarea voluntară a contractelor de comerţ internaţional
3.8.2. Executarea silita în natură a contractelor de comerţ
internaţional
3.8.3. Executarea prin echivalent a obligaţiilor din contractele de
comerţ internaţional
3.9. Condiţiile răspunderii contractuale în raporturile de comerţ
internaţional

3.1. Principalele trăsături caracteristice ale contractelor

de comerţ internaţional

3.2. Clasificarea contractelor de comerţ internaţional

3.3. Condiţiile de validitate ale contractelor de comerţ

internaţional

3.4. Forma contractului

3.5. Negocierea şi formarea contractului de comerţ

internaţional
3.5.1. Negocierea contractelor de comerţ internaţional

3.5.2. Încheierea contractelor de comerţ internaţional

3.6. Conţinutul contractului de comerţ internaţional

(ansamblul drepturilor şi obligaţiilor stipulate
concretizate în principalele clauze generale şi clauze
specifice convenite între părţi)

16
 3.6.1. Definirea conţinutului contractului de comerţ
internaţional
3.6.2. Clauze specifice, comune tuturor contractelor de
comerţ internaţional
a) Clauze prin care se atenuează sau agravează răspunderea părţilor
contractante – în contract, pentru a-i garanta executarea, trebuie stipulate
acele sancţiuni care se vor aplica părţilor în cazul în care încalcă prevederile
contractului. Aceste sancţiuni sunt conţinute în clauza penală. Părţile pot
stipula clauze exoneratorii de răspundere, în cazul în care în cursul
executării obligaţiilor contractuale survin evenimente imprevizibile care
împiedică îndeplinirea obligaţiilor asumate. Contractul poate include şi clauza
solve et repete potrivit căreia debitorul unei prestaţii contractuale nu poate
pune în mişcare o acţiune în rezoluţiune şi nici opune excepţii bazate pe
neexecutarea obligaţiei corelative a celeilalte părţi, atâta timp cât el nu şi-a
îndeplinit obligaţia contractuală. În contract se pot stipula clauze privind
rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor de către una dintre
părţi.
b) Clauze referitoare la dreptul aplicabil – sistemul de drept ales de părţi va
reprezenta dreptul aplicabil contractului. Părţile, pentru a evita conflictele de
legi, exprimă din momentul încheierii contractului voinţa lor de a supune
raporturile lor contractuale unui anumit sistem de drept. În cazul în care
părţile contractuale nu fac uz de electio juris la încheierea contractului lor,
lex contractus va fi determinată de către organul de jurisdicţie competent.
c) Clauza privind soluţionarea litigiilor – părţile contractante obişnuiesc să
prevadă în contractele lor clauze privind preîntâmpinarea litigiilor pe
parcursul executării obligaţiilor stipulate în contract. Dacă litigiile nu pot fi
preîntâmpinate, părţile recurg mai întâi la o soluţionare amiabilă pe cale de
conciliere. În contract trebuie stipulată o clauză de jurisdicţie privind opţiunea
părţilor contractante pentru instanţele judecătoreşti sau pentru un tribunal
arbitral. Clauza compromisorie este clauza stipulată în contract prin care
părţile recurg la arbitraj. Convenţia arbitrală este înţelegerea prin care părţile
contractante supun spre soluţionare diferendul dintre ele unui arbitraj,
renunţând la dreptul lor de a supune litigiul respectiv unei instanţe
judecătoreşti. Părţile contractante au obligaţia să arate, în cadrul
compromisului – sub sancţiunea nulităţii – obiectul litigiului, ceea ce distinge
compromisul de clauza compromisorie, care stipulează înţelegerea părţilor
cu privire la soluţionarea unui litigiu viitor şi eventual.
3.6.3. Clauze specifice unor contracte de comerţ internaţional
Practica relaţiilor contractuale de comerţ internaţional demonstrează că cele mai
multe contracte sunt încheiate în acest domeniu pe termen lung şi conţin clauze
importante.
1. Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor valutare – riscul contractual
reprezintă posibilitatea de a avea de înfruntat o pagubă, ca urmare a încetării
contractului dintr-o cauză independentă de culpa uneia dintre părţile
contractante. Consecinţele realizării riscului, în contractele de comerţ
internaţional, se concretizează, mai întâi, într-o pierdere materială pe care o
suportă debitorul obligaţiei a cărei executare este împiedicată (ex, paritatea
leului faţă de dolarul american). Riscurile valutare se referă la modificarea
17
 cursului de schimb, care are drept consecinţă schimbarea parităţii monedei
de plată faţă de moneda de referinţă. În scopul prevenirii riscurilor valutare,
părţile contractante pot stipula în contract asemenea clauze, cum sunt:
a) clauza aur – principalele forme ale acestei clauze sunt:
- gold-value clause – se recurge la ea atunci când preţul stipulat în
contract este exprimat într-o valută, aurul fiind luat ca etalon al acestei
valute.
- gold-coin clause – se recurge la aceasta atunci când preţul este
exprimat direct în aur, urmând a fi plătit în monedă de aur.
b) clauzele valutare – în literatura de specialitate se disting:
- clauza monovalutară – se bazează pe luarea în considerare a două
monede diferite: una de plată şi cealaltă de cont. Moneda de cont este
considerată mai stabilă, în ea se exprimă preţul, constituie etalon de
plată şi stingere a datoriei.
- clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar
convenit între părţi – părţile stabilesc preţul contractual exprimat într-o
anumită monedă de plată, prin luarea drept cursuri de referinţă pe
cele existente între această monedă şi alte 3 – 5 monede, care
alcătuiesc coşul valutar. Prin coşul valutar este înlocuit astfel etalonul
aur şi etalonul dolar. Stabilirea coşului valutar implică obligaţia părţilor
de alegere a valutelor şi determinarea ponderii pentru fiecare valută în
coşul valutar. Părţile trebuie să convină şi asupra metodei de calcul a
modificărilor cursului valutei de plată faţă de valutele din coşul valutar;
trebuie să stabilească modalităţile de modificare în structura coşului,
precum şi metodologia de calcul pe timpul derulării contractului.
- clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar
instituţionalizat sau pe o unitate de cont instituţionalizată – în acest
caz valutele nu sunt convenite de părţi, ci de un organ internaţional
specializat. O asemenea clauza are în vedere o unitate de cont
instituţionalizata (FMI). În anul 1976 Drepturile Speciale de Tragere
(DST) au devenit etalonul principal al sistemului monetar internaţional,
în coşul valutar DST intrând 5 monede 8. Conform clauzei, în
momentul efectuării plăţii se va compara cursul valutei de plată faţă
de DST din acel moment cu cel de referinţa, adică la încheierea
contractului, iar dacă diferenţa dintre cele două cursuri este mai mare
de un anumit procent, suma de plată se va recalcula. După lansarea
monedei unice, EURO reprezintă unitatea de cont a sistemului
monetar european, manifestându-se ca mijloc de referinţă pentru
valutele statelor membre.
c) Clauza de opţiune a locului de plată – este o variantă a clauzei
monovalutare, prin care părţile contractante stipulează unde se va face
plata; astfel creditorul optează pentru plata de către debitor în moneda
locală, cuantumul fiind calculat în funcţie de cursul de schimb al acestei
monede, faţă de moneda de cont.
d) Clauza de opţiune a monedei liberatorii sau clauza de monede multiple –
părţile contractante pot conveni preţul în două sau mai multe monede de
plată, ţinând seama de paritatea existentă între ele la data încheierii

8
Actualmente, numărul acestor valute este de patru, respectiv : USD 45%, EURO 29%, zenul japonez
15% şi lira sterlină 11%.
18
 contractului, creditorul având dreptul să aleagă în care dintre aceste
monede să i se facă plata de către debitor la scadenţă.

2. Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor nevalutare

a) Clauzele de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare unică sau
specială – prin aceasta părţile stipulează că preţul contractual se
raportează la preţul curent al unei unităţi de măsură uzuală a unui produs
de bază. Părţile trebuie să indice în contract documentul (indicelele de
referinţă – de exemplu jurnalul unei burse), sau toate elementele
necesare care stabilesc etalonul.
b) Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare cumulativă –
sunt stipulate asemenea clauze pentru cazul în care preţul stabilit este
legat de valoarea mai multor elemente de referinţă, considerate cumulativ
(contractul de antrepriza pentru lucrări de construcţii-montaj – preţul
depinde de valoarea unei pluralităţi de elemente). Părţile trebuie să
precizeze elementele de referinţă.
c) Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare generală – prin
aceasta părţile raportează preţul contractului la valoarea întregului
ansamblu de bunuri şi servicii, care pot fi procurate cu cantitatea de
monedă în care este exprimat preţul. Părţile au în vedere, ca element de
referinţă, indicele statistic sintetic asupra evoluţiei preturilor din întreaga
economie a unei ţări.
d) Clauze de postcalculare a preţului – părţile stipulează în contractele lor
asemenea clauze cu scopul menţinerii preţului mărfii, a serviciilor sau a
lucrării efectuate la nivelul pieţei în momentul scadenţei. Definitivarea
preţului este realizată de creditor şi poate avea loc ulterior executării
integrale a obligaţiilor asumate sau la termenele intermediare convenite
de părţile contractante.
3. Clauze privind raporturile dintre contractanţi şi terţi
a) Clauza primului refuz – se prezintă ca un antecontract unilateral, una din
părţi obligându-se să acorde preferinţă beneficiarului faţă de alţi clienţi.
Această clauză este inclusă între clauzele de opţiune. Este o condiţie
potestativă simplă şi conţine o promisiune suspensivă. Clauza
presupune: beneficiarul să ofere promitentului condiţii similare celor
oferite de terţi; promitentul să nu ofere terţilor condiţii mai favorabile decât
pe care s-a obligat să le ofere beneficiarului.
b) Clauza clientului mai favorizat – prin aceasta una din părţi se obligă ca, în
cazul în care încheie un contract prin care acordă unui terţ condiţii mai
favorabile decât cele stipulate în contractul aflat în proces de executare,
să acorde aceste condiţii şi celeilalte părţi contractante.
c) Clauza ofertei concurente – vânzătorul se obligă să acorde
cumpărătorului aceleaşi condiţii pe care i le-ar oferi – pentru acelaşi
produs – alţi furnizori concurenţi în domeniul respectiv.
4. Clauzele de confidenţialitate, de exclusivitate şi de neconcurenţă
Asemenea clauze sunt specifice contractului de comerţ internaţional şi au un
rol deosebit în unele dintre aceste contracte în raport de natura şi finalităţile
lor.

19
 a) Clauza de confidenţialitate – stipulată mai ales în contractele de
consulting-engineering, cele de asistenţă tehnică, cele de vânzare şi cele
de publicitate. Aceasta clauză îmbracă frecvent forma unei convenţii în
care este stipulat angajamentul unilateral al părţii care a primit informaţia
confidenţială conţinută în ofertă. Obligaţia de confidenţialitate poate să fie
în sarcina ambelor părţi şi începe din momentul comunicării informaţiei
secrete şi poate dura chiar şi după executarea contractului, în raport de
natura şi specificitatea sa.
b) Clauza de exclusivitate – stipulată de obicei în contractele de franchising,
de concesiune exclusivă sau de agent. Această clauză se poate referi la
o exclusivitate absolută acordată asupra unui domeniu de activitate, cu
privire la o categorie de clienţi sau pe un teritoriu determinat.
c) Clauza de neconcurenţă – admisă numai în cazul în care ocrotirea
beneficiarului clauzei este justificată economic şi juridic. Clauza trebuie
să indice cu precizie obiectul interdicţiei pentru a evita limitările excesive
iar interdicţia trebuie să fie limitată în spaţiu şi în timp.
5. Clauzele prestabilite în contractele de comerţ internaţional
Extinderea relaţiilor comerciale internaţionale a determinat multiplicarea
raporturilor contractuale între părţi. Întrucât contractele încheiate conţin
clauze care se repetă urmărind finalităţi identice şi oferind un grad de
protecţie similar părţilor contractante, s-a luat iniţiativa elaborării unor
contracte-tip sau contracte-cadru, care conţin clauze prestabilite.
Clauzele prestabilite sunt cele care au un grad ridicat sau foarte ridicat de
repetabilitate în cadrul unui anumit tip de contract. Aceste clauze au un
caracter general şi sunt adaptate principalelor raporturi juridice.
Clauzele prestabilite sunt obligatorii pentru părţi numai în cazul în care
acestea le acceptă. Fiind elaborate de specialişti, clauzele prestabilite reduc
riscul unor omisiuni sau al unor formulări ambigue. Acceptarea şi
răspândirea clauzelor prestabilite contribuie, totodată, la uniformizarea
practicii contractuale, ceea ce facilitează expansiunea schimburilor
comerciale internaţionale.

3.7. Efectele contractului de comerţ internaţional

3.8. Executarea contractului de comerţ internaţional

20
 CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE - CUMPĂRARE ÎN
COMERŢUL INTERNAŢIONAL

4.1. Contractul de vânzare-cumpărare internaţională, privit

ca şi contract de comerţ internaţional
4.1.1. Caracterele juridice specifice ale contractului de
vânzare-cumpărare în comerţul internaţional
4.1.2. Contractul de vânzare internaţională de mărfuri –
Convenţia de la Viena din 1980
4.1.3. Efectele contractului
4.1.3.1. Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor
4.1.3.2. Obligaţiile care se creează în sarcina părţilor
4.2. Prescripţia în materia vânzării internaţionale de mărfuri
4.3. Uzanţele internaţionale în materia vânzărilor
internaţionale de mărfuri – Regulile INCOTERMS şi
RAFTD
4.3.1. Uzanţele internaţionale în materia vânzărilor
internaţionale de mărfuri
4.3.2. Regulile INCOTERMS şi RAFTD
4.4. Categorii de vânzări
4.4.1. Vânzarea prin burse
4.4.2. Contractul forward
4.4.3. Vânzarea prin licitaţii
4.4.4. Contractul de vânzare în consignaţie

Rezumat

În cadrul acestui capitol este tratată problematica contractului

internaţional de vânzare – cumpărare, cu precizarea Convenţiilor în
domeniu, a uzanţelor internaţionale şi a categoriilor speciale de
vânzări.

4.1. Contractul de vânzare-cumpărare internaţională, privit ca

şi contract de comerţ internaţional

Contractul de vânzare–cumpărare în relaţiile comerciale internaţionale constituie

un instrument juridic important, prin care se efectuează operaţiuni comerciale
internaţionale de transmitere a mărfurilor de la producător la consumator.
Contractul de vânzare-cumpărare este un act juridic prin care părţile –
vânzătorul şi cumpărătorul – aparţinând unor state diferite, se obligă reciproc să
transmită proprietatea unui bun în schimbul plăţii unui preţ.

21
 4.1.1. Caracterele juridice specifice ale contractului de vânzare-
cumpărare în comerţul internaţional:
- Comercialitatea – contractul de vânzare-cumpărare internaţional are caracter
comercial deoarece reglementează numai relaţiile care apar în operaţiunile
de comerţ exterior; comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare este
determinată de natura operaţiunilor îndeplinite. Pe plan internaţional,
deosebirea dintre vânzarea-cumpărarea civilă şi vânzarea-cumpărarea
comercială are o semnificaţie minoră, deoarece sunt supuse unor norme
identice; în măsura în care se ridică totuşi probleme, caracterul vânzării-
cumpărării se determină după lex contractus.
- Internaţionalitatea – contractul de vânzare-cumpărare are caracter
internaţional, deoarece cuprinde elemente de extraneitate care se
întemeiază pe naţionalitatea diferită a partenerilor, circuitul mărfii de la o ţară
la alta, actele – oferta sau acceptarea – pot fi îndeplinite pe teritorii diferite.
Vânzarea-cumpărarea în comerţul internaţional este un contract original, care
comportă caracteristici proprii şi problematici specifice şi nu este un contract
intern la care se adăugă un elemente de extraneitate.
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie marfa vândută, în
schimbul căreia cumpărătorul plăteşte vânzătorului preţul stabilit. Pentru
existenţa contractului bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- bunul să fie în circuitul civil;
- bunul să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în
viitor;
- bunul să fie determinat sau determinabil;
- bunul să fie proprietatea vânzătorului.
Când vânzătorul are calitatea de intermediar are următoarele obligaţii: să
procure mărfurile pe care le vinde şi să le predea cumpărătorului.
4.1.2. Contractul de vânzare internaţională de mărfuri – Convenţia
de la Viena din 1980
Încă din primul capitol, Convenţia de la Viena din 1980 precizează că “se aplică
contractelor de vânzare de mărfuri între părţi care îşi au sedii în state diferite”,
când aceste state “sunt state contractante” sau când normele de drept
internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant. Convenţia
defineşte caracterul internaţional al acestor contracte prin aceea că se aplică
părţilor care au sedii în state diferite. Faptul că părţile au sedii în state diferite
trebuie să rezulte din contract ori din tranzacţiile încheiate anterior între părţi sau
din informaţiile furnizate de ele în orice moment care trebuie să fie anterior
încheierii sau cu ocazia încheierii contractului.
Convenţia se aplică contractelor de vânzare de mărfuri. După confruntarea mai
multor puncte de vedere, s-a apreciat că normele Convenţiei trebuie să
circumscrie obiectul acesteia, aşa încât să vizeze mărfurile ce urmează a fi
fabricare sau produse, deci bunuri viitoare, deoarece aceste bunuri sunt
determinate sau determinabile.
Contractul de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri nu este reglementat
sub toate aspectele în Convenţie, ci trebuie avute în vedere locul şi rolul ce revin
voinţei părţilor, precum şi practicilor tradiţionale în materie.
Validitatea contractului, clauzele sale, uzanţele şi efectele pe care contractul
poate să le aibă asupra proprietăţii mărfurilor vândute nu intră sub incidenta
22
Regulilor Uniforme ale Convenţiei. Aceste reguli cârmuiesc exclusiv formarea
contractului de vânzare şi drepturile şi obligaţiile la care un astfel de contract dă
naştere între vânzător şi cumpărător.
Normele Convenţiei nu se aplică răspunderii vânzătorului pentru decese sau
leziuni corporale cauzate oricui de către mărfuri, având caracter delictual.
Atât domeniul de aplicare personal – ratione personae – cât şi domeniul de
aplicare material – ratione materiae – au fost riguros reglementate, ajungându-
se chiar la reglementări de detaliu. În procesul de elaborare a unor Reguli
Uniforme care să faciliteze schimburile comerciale internaţionale, practicile
internaţionale, uzanţele comerciale au fost prezentate pe larg demonstrându-se
utilitatea lor. Astfel au triumfat exigenţele privind promovarea unor norme care –
precizând domeniile supuse uniformizării – să respecte diversitatea, prin luarea
în considerare a valenţelor ei în vânzarea internaţională de mărfuri.
Reguli privind interpretarea
S-a convenit ca la interpretarea Convenţiei să se ţină seama de caracterul său
internaţional şi de necesitatea de a promova aplicarea sa uniformă, precum şi
de a asigura respectul bunei-credinţe în comerţul internaţional. Buna-credinţă
este necesară în toate fazele contractului.
Problemele cârmuite de Convenţie care nu sunt rezolvate în mod expres de
către ea, urmează să fie reglementate potrivit cu principiile generale din care ea
se inspiră sau, în lipsa acestor principii, în conformitate cu legea aplicabilă în
temeiul normelor de drept internaţional privat.
Criteriile obiective cum sunt uzanţele şi obişnuinţele părţilor şi criteriile
subiective care ţin de comportamentul părţilor sunt de natură a servi la
determinarea intenţiei în procesul, adeseori complex, al interpretării contractului.
Convenţia stipulează expres că – potrivit scopurilor ei – indicaţiile şi celelalte
manifestări ale unei părţi trebuie interpretate după intenţia acesteia, când
cealaltă parte cunoştea sau nu putea să ignore această intenţie.
Forma contractului
Convenţia de la Viena din 1980 stipulează reguli exprese cu privire la forma
contractului, precizând că acesta nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris
şi nu este supus nici unei alte condiţii de forma. (Art.11)
Art.29 din Convenţie prevede că un contract poate fi modificat sau reziliat prin
acordul părţilor.
Proba contractului
Conform Regulilor Uniforme stipulate în Convenţie, principiul care guvernează
probaţiunea este libertatea probei contractului. Conform art. 11, contractul poate
fi probat prin orice mijloace, inclusiv martori. Se admit şi comunicările adresate
prin telegramă sau prin telex, evident telefaxul şi alte mijloace moderne de
comunicare.
Formarea contractului
Pentru a acoperi întregul proces al cărei finalitate este încheierea contractului ar
trebui să denumim acea fază drept faza formarii contractului şi ea cuprinde:
oferta, acceptarea ofertei şi încheierea contractului.
Oferta reprezintă propunerea de încheiere a unui contract adresată uneia sau
mai multor persoane determinate. Convenţia de la Viena din 1980 stipulează
câteva condiţii de validitate ale ofertei: să fie adresată uneia sau mai multor
23
persoane determinate; să fie suficient de precisă (să conţină denumirea
mărfurilor şi, expres sau implicit, cantitatea şi preţul sau să dea informaţii care
să permită determinarea lor; să denote voinţa ofertantului de a se angaja în
cazul acceptării). Oferta produce efecte în momentul în care ajunge la
destinatar.
Momentul acceptării ofertei este definit ca fiind acela în care destinatarul printr-o
declaraţie sau altă formă de manifestare îşi exprimă acordul său la o ofertă.
Convenţia de la Viena din 1980 precizează că tăcerea sau inacţiunea, prin ele
însele, nu pot constitui acceptare.
Dacă destinatarul ofertei poate arăta că o acceptă prin îndeplinirea unor acte de
natură a confirma această concluzie suntem în prezenta unei acceptări tacite,
care îşi produce efectele din momentul îndeplinirii unor asemenea acte.
Acceptarea ofertei produce efecte în momentul în care indicaţia de acceptare
parvine ofertantului, iar în cazul în care acceptarea ofertei are stabilit un termen
aceasta trebuie să se situeze în termenul stipulat, altfel nu produce efecte.
Momentul producerii efectelor acceptării este cel al îndeplinirii unuia dintre
actele din care rezultă că oferta a fost acceptată: expedierea mărfurilor sau
plata preţului. Convenţia prevede condiţia acceptării exprese a ofertei.
Regula instituită de Convenţie cu privire la conţinutul acceptării este ca
acceptarea să fie pură şi simplă, adică să concorde cu conţinutul ofertei. De la
aceasta regulă Convenţia instituie o excepţie: tinde să fie acceptarea unei
oferte, dar care conţine elemente de completare sau diferite care nu alterează în
mod substanţial termenii ofertei, constituie o acceptare. Convenţia stipulează o
excepţie la aceasta excepţie: ofertantul, fără întârziere nejustificată, a relevat
verbal diferenţele sau a adresat un aviz în acest scop, în acest caz răspunsul nu
va fi considerat o acceptare, chiar dacă nu alterează termenii ofertei.
Privind termenele de acceptare, Convenţia precizează că termenul de acceptare
a ofertei începe să curgă în raport cu mijloacele de comunicare folosite. Zilele
de sărbătoare sau nelucrătoare sunt cuprinse în cadrul acestui termen.
Acceptarea tardivă este cea care parvine ofertantului după expirarea termenului
stipulat în oferta sau a termenului rezonabil reglementat prin Convenţie.
Acceptarea poate fi retractată dacă retractarea ajunge la ofertant înainte de
momentul în care acceptarea ar fi produs efecte sau în acel moment.
Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea unei oferte
produce efecte potrivit regulilor analizate anterior. Momentele în care
acceptarea ofertei îşi produce efectele sunt: cel al recepţiei, când acceptarea
parvine ofertantului; cel al realizării acordului de voinţă între părţi; cel în care
actul de acceptare tacită a fost îndeplinit. Aceste momente, în care acceptarea
unei oferte produce efecte, constituie momentul în care contractul este încheiat.
4.1.3. Efectele contractului
Efectele contractului se concretizează în:
- obligaţiile care se creează în sarcina părţilor;
- transmiterea proprietăţii şi a riscurilor.
4.1.3.1. Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor
În dreptul românesc regula este: transmiterea proprietăţii lucrului vândut de la
vânzător la cumpărător are loc prin simplul efect al încheierii contractului.
Excepţiile de la regulă sunt: părţile pot să prevadă printr-o clauză expresă un alt

24
mod de transferare a proprietăţii bunului; vânzarea de bunuri generice; vânzarea
de bunuri viitoare.
În celelalte sisteme de drept există o reglementare unitară – în general există
două modalităţi: proprietatea se transmite în momentul încheierii contractului
sau în momentul predării bunului vândut.
În practica comerţului internaţional stabilirea transmiterii proprietăţii are un
caracter simplificat: momentul transmiterii proprietăţii se determină de părţi în
funcţie de specificul contractului, în caz contrar transmiterea dreptului de
proprietate va fi guvernată de lex contractus. Convenţia Naţiunilor Unite de la
Viena din 1980 nu se ocupă de transmiterea proprietăţii, ci se referă numai la
remiterea efectivă a mărfurilor .
Privind problema transmiterii riscurilor, în unele legislaţii se precizează că:
riscurile se transmit odată cu dreptul de proprietate; riscurile vor fi suportate de
cumpărător, care devine proprietar al bunului vândut; pierderea sau deteriorarea
fortuită a bunului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei imposibil de executat.
În alte legislaţii transmiterea riscurilor este distinctă de transferul dreptului de
proprietate şi are loc în momentul încheierii contractului, în momentul
individualizării bunului sau în momentul predării bunului vândut.
În practica comercială internaţională părţile determină transmiterea riscurilor prin
includerea în contract a unor clauze tip uzuale.
Datorită importanţei lor, soluţiile privind problema transmiterii riscurilor au fost
consacrate în cadrul dreptului uniform al contractelor: Convenţia Naţiunilor Unite
de la Viena din 1980 sau Regulile INCOTERMS.
Părţile pot să prevadă în contract şi alte momente de transfer a riscurilor, însă
intenţia părţilor trebuie să se manifeste în mod clar, iar în absenţa unei clauze
exprese, transferul riscurilor este supus lui lex contractus.
4.1.3.2. Obligaţiile care se creează în sarcina părţilor
1. Obligaţiile vânzătorului
În contractul de vânzare comercială internaţională, vânzătorul are o poziţie
importantă şi activă. Rolul său se concretizează în următoarele obligaţii
principale:
- predarea efectivă a mărfii vândute;
- asigurarea conformităţii mărfii predate cu clauzele contractului;
- remiterea documentaţiei tehnice referitoare la marfă.
A. Predarea mărfii vândute.
Predarea înseamnă actele, faptele, procedeele prin care marfa este remisă
cumpărătorului.
Termenul predării. Predarea mărfii implică pentru vânzător respectarea
momentului privind executarea obligaţiei; momentul predării se stabileşte de
părţile contractante. Termenul de predare poate fi: determinat sau cert şi
determinabil sau indicativ. În raport de posibilitatea existenţei unor date
suplimentare termenul poate fi riguros sau ferm şi simplu.
Ţinând cont de felul termenului, predarea poate fi:
- promptă – marfa se expediază în 15 zile de la formarea contractului;
- la termen – în contract se prevede expres data predării;
- îndată ce e gata, posibil – fără a depăşi 45 zile de la formarea contractului.
Daca marfa urmează să fie expediată într-o anumită perioadă şi există o altă
prevedere, vânzătorul poate să determine data permisă a predării. Termenul de
predare se calculează din momentul încheierii contractului. Dacă obligaţia de
25
predare este condiţionată de un fapt al cumpărătorului, termenul va începe să
curgă după realizarea lui. Predarea mărfii parţială în avans se poate efectua
numai cu acordul anticipat al cumpărătorului.
În absenta unei clauze predarea se efectuează într-un termen rezonabil în
funcţie de natura mărfurilor şi împrejurările contractului. Vânzătorul trebuie să-şi
îndeplinească obligaţia de predare a mărfii fără a fi necesară punerea în
întârziere.
Locul predării mărfii este, de regulă, locul prevăzut în contract. În mod obişnuit
locul predării este în raport de condiţiile de livrare prevăzute de părţi. Când
vânzătorul este ţinut să ia măsuri pentru trimiterea mărfurilor, el trebuie să
execute contractul pentru ca marfa să fie predată la locul prevăzut.
Controlul calităţii mărfii. Modalităţile folosite în practică sunt în raport de natura
mărfurilor şi înţelegerea părţilor. Controlul calităţii mărfii poate fi făcut la locul de
expediere a mărfii; la locul de destinaţie al mărfii sau la locul de instalare a
utilajelor.
Înainte de expedierea mărfii vânzătorul este obligat să supună controlului
calităţii mărfii, pe cheltuiala sa, în condiţiile prevăzute în contract şi conform
condiţiilor obişnuite existente în ţara sa pentru marfa respectivă. La livrarea
mărfurilor de larg consum şi a produselor alimentare, verificarea calităţii se face
numai prin sondaj, conform regulilor obişnuite din ţara vânzătorului. Vânzătorul
este obligat să confirme calitatea mărfii livrate prin: protocolul de încercare;
certificatul de calitate sau un alt document similar. Controlul calităţii se poate
efectua de către cumpărător la locul de expediţie al mărfii sau la locul de
destinaţie al mărfii şi se execută în porturi, staţii de frontieră s.a. cumpărătorul
trebuie să procure actele de control. Controlul calităţii executat de părţi implică
cheltuieli ridicate şi dificultăţi tehnice, iar pentru anularea lor, în practica
comercială internaţională, s-a impus o formă proprie de control care se
realizează prin intermediul unui organ terţ specializat: o casă de control.
Garanţia calităţii mărfii. Prin înscrierea clauzei de garanţie în contract,
vânzătorul răspunde pentru calitatea mărfii. O anumită perioadă de timp el este
obligat să remedieze oricare defecţiune şi să asigure folosirea normală a mărfii,
potrivit destinaţiei sale.
Părţile trebuie să prevadă în contract: durata garanţiei; ziua când începe
garanţia; la ce se referă garanţia şi responsabilităţile părţilor.
B. Conformitatea mărfii predate
Marfa predată de vânzător trebuie să fie conformă clauzelor contractuale, fără a
avea defecte sau vicii. Bunul predat trebuie să posede calităţile şi particularităţile
prevăzute expres sau tacit în contract. Conformitatea mărfii predate se
determină ţinând cont de stipulaţiile contractuale privind calitatea, cantitatea şi
tipul mărfii.
Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980, în absenţa unei
dispoziţii contrare, mărfurile sunt conforme contractului în următoarele cazuri:
- sunt proprii îmbunătăţirilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi
tip;
- sunt adecvate oricăror întrebuinţări speciale care a fost adusă la cunoştinţa
vânzătorului în momentul încheierii contractului;
- posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului
ca eşantion sau model;

26
- sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi
tip şi într-o manieră adecvată pentru a le conserva şi proteja.
Cantitatea mărfii se stabileşte în funcţie de natura mărfii şi uzanţe, prin utilizarea
unor unităţi de măsură specifice. În contract trebuie să se menţioneze locul unde
se va determina cantitatea mărfii – la locul de expediere sau la locul de
destinaţie -, momentul determinării cantităţii mărfii şi modul de determinare a
cantităţii mărfii.
Calitatea mărfii reprezintă totalitatea însuşirilor care le are o marfă fabricată la
nivelul tehnologiei moderne şi datorită cărora e preferată, satisfăcând în condiţii
optime necesităţile cumpărătorului. Calitatea mărfii trebuie prevăzută în contract
de către părţi în mod precis şi detaliat. Calitatea mărfii se referă la
caracteristicile tehnice ale mărfii, la funcţionalitatea ei şi la gradul în care
corespunde cerinţelor pentru care a fost produsă.
Nivelul calitativ al mărfii se stabileşte prin intermediul unor criterii sau
caracteristici ale produsului. Calitatea mărfii se poate stabili prin unele metode
ce folosesc următoarele elemente:
- văzut şi plăcut – cumpărătorul examinează marfa şi este de acord s-o
cumpere. Contractul se încheie fără a fi necesară o deschiere tehnică.
- după încercare;
- după degustare;
- tel quel – cumpărătorul este de acord să primească marfa aşa cum este;
- rye terms – cumpărătorul primeşte marfa în starea în care este, dar poate
primi o bonificaţie dacă nu este corespunzătoare;
- sound delivered – cumpărătorul poate refuza marfa avariată;
- mostre
- tipuri – noţiune abstractă faţă de care calitatea mărfii ce se livrează trebuie
să se apropie cât mai mult; denumiri uzuale: lămâi de Catania, bumbac
Cleveland;
- norme şi standarde – caracteristici ale produsului care au fost codificate;
- descriere – indicarea caracteristicilor tehnice ale produsului.
Dacă părţile nu au stabilit ca bunul să corespundă unei anumite calităţi,
vânzătorul este obligat să livreze marfa de calitate medie obişnuită existentă în
ţara sa, corespunzător destinaţiei prevăzute în contract, în caz contrar conform
destinaţiei obişnuite a acesteia în ţara vânzătorului.
C. Predarea documentaţiei tehnice.
În contractele care au ca obiect instalaţii complexe, obiective industriale mari,
aparate sau utilaje, vânzătorul trebuie să predea documentaţia tehnică şi know-
how-ul corespunzător. Vânzătorul trebuie să asigure montarea maşinilor şi
utilajelor, punerea lor în funcţiune, întreţinerea şi posibilitatea unei utilizări
normale.
Predarea documentaţiei tehnice are loc în momentul, locul şi forma prevăzută în
contract sau uzanţe. Documentaţia tehnică se poate expedia odată cu marfa,
indicându-se numărul contractului şi comenzii. Vânzătorul păstrează un drept
exclusiv asupra documentaţiei tehnice transmise cumpărătorului, dacă prin
contract nu s-a stabilit altfel. Cumpărătorul o poate folosi doar pentru
întreţinerea utilajului achiziţionat şi numai pe teritoriul ţării sale.

2. Obligaţiile cumpărătorului.

27
 În contractul de vânzare comercială internaţională cumpărătorul are
următoarele obligaţii principale:
- plata preţului;
- luarea în primire a mărfii predate.
A. Plata preţului
Plata preţului este obligaţia asumată de cumpărător, pe care o execută în
schimbul mărfii primite. Cumpărătorul este obligat să ia măsurile şi să
îndeplinească formalităţile destinate să permită plata preţului prevăzut în
contract şi lege.
Determinarea preţului. În vânzarea comercială internaţională preţul poate fi:
- determinat – prevăzut de părţi cu ocazia încheierii contractului. Preţul se
înscrie printr-o formulă fixă sau mobilă. Se fixează un preţ de bază, iar după
efectuarea livrării, în raport de limitele admise şi de proporţiile imediate se va
determina preţul efectiv.
- determinabil – se concretizează după încheierea contractului, avându-se în
vedere: cotaţiile la bursă; media cotărilor de pe diferite pieţe, preţul din ziua
predării.
În stabilirea preţului se ţine cont de:
- cantitatea la care se calculează preţul – după cantitatea de marfă ce se
găseşte la locul şi momentul executării contractului;
- valuta în care se face plata – care poate fi cea stabilită de părţi, iar dacă se
face plata cu altă valută decât cea stabilită, în contract se prevede şi cursul
de schimb valutar;
- reducerile de preţ acordate cumpărătorului – de către vânzător, care sunt
uzuale sau specifice. În practică se utilizează reduceri privind calitatea şi
integritatea mărfii sau determinate de natura operaţiilor legate de obiectul
contractului.
Daca preţul nu a fost fixat în contract, părţile s-au referit la preţul practicat în
momentul încheierii contractului, în ramura comercială respectivă pentru
aceleaşi mărfuri vândute în împrejurări comparabile.
Elementele preţului. Preţul de vânzare internaţională cuprinde preţul intern plus
un număr de elemente, în funcţie de situaţia concretă. Componente:
- cheltuieli de ambalare – depind de natura mărfii şi voinţa vânzătorului. Părţile
pot să nu discute însă cine le suportă.
- Cheltuieli de transport – sunt în funcţie de condiţia de livrare şi se împart
între părţile contractante după modalităţile de vânzare folosite.
- cheltuielile de asigurare – constituie un element al preţului numai în
vânzarea CIF; vânzătorul are obligaţia să procure pe propria cheltuială o
poliţă de asigurare maritimă sub formă transferabilă. În celelalte condiţii de
livrare, asigurarea revine cumpărătorului.
Cheltuieli în legătură cu procurarea unor acte prevăzute de regimul legal al
exporturilor sau importurilor, respectiv cheltuieli diverse: impozite, taxe, tarife
vamale, comisioane bancare şi comerciale şi alte elemente ale preţului de
vânzare în raport de partea care le suportă.
Data plăţii se prevede de către părţi în contract sau rezultă din uzanţele
comerciale. Preţul se plăteşte la momentul fixat, fără a fi necesară nici o cerere
sau altă formalitate din partea vânzătorului, sau în caz contrar în momentul
punerii la dispoziţie a mărfurilor ori a remiterii documentaţiei reprezentative a
mărfurilor . Vânzătorul poate face din plată o condiţie a remiterii mărfurilor sau

28
documentaţiei. Cumpărătorul nu este ţinut să plătească preţul înainte de a fi
avut posibilitatea să examineze mărfurile, în afara de cazul în care în contract se
prevede altfel.
Locul plăţii este diferit de dreptul comun. Locul plăţii este portabil: preţul se
plăteşte la sediul vânzătorului, dacă contractul nu prevede altfel sau la locul
predării bunului, dacă plata trebuie efectuată contra remiterii mărfurilor sau
documentaţiei. În situaţia în care vânzătorul îşi schimbă sediul după încheierea
contractului, el trebuie să suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii.
B. Luarea în primire a mărfii
Luarea în primire a mărfii – reprezintă îndeplinirea oricărui act care se poate
cere, în mod rezonabil, cumpărătorului pentru a permite vânzătorului să
efectueze predarea. În raport de natura livrării, cumpărătorul este ţinut să
respecte indicaţiile vânzătorului şi în unele cazuri trebuie să procure mijloacele
de transport şi să indice elementele mărfii.

3. Răspunderea în vânzarea internaţională.

Prin contractul de vânzare-cumpărare internaţional părţile urmăresc executarea
obligaţiilor asumate şi crearea unor condiţii optime pentru realizarea
operaţiunilor comerciale. Părţile răspund pentru neexecutarea obligaţiilor
contractuale şi pentru executarea acestora în mod necorespunzător.
Formele răspunderii materiale sunt: repararea prejudiciilor cauzate şi plata de
penalităţi.
Partea care a atras o terţă persoană la îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale
poartă răspunderea faţă de cealaltă parte contractuală pentru neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de către terţa persoană, ca pentru
propriile acţiuni.
Acordarea de penalităţi este condiţionată de unele cerinţe:
- să existe un contract valabil între părţi;
- neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de către
debitor;
- penalităţile să fie prevăzute de Condiţiile generale de livrare, acordul
bilateral, contract;
- creditorul să ceară penalităţile respective.
Creditorul are dreptul să ceară plata penalităţilor pentru următoarele temeiuri:
- întârzierea în livrare;
- întârzierea în punerea la dispoziţie a documentaţiei tehnice;
- neprezentarea certificatelor de analiză;
- întârzierea în livrare în cazul sistării livrărilor din cauza defectelor care se
repetă;
- neutilizarea mărfii;
- cererea neîntemeiată privind restituirea sumelor plătite;
- nedeschiderea acreditivului la termenele prevăzute.
a) Răspunderea vânzătorului
Daca vânzătorul nu-şi execută obligaţiile contractuale, cumpărătorul poate să
ceară executarea contractului, poate să solicite rezoluţiunea contractului sau
poate să pretindă daune-interese.
1. Executarea contractului poate fi cerută dacă marfa nu este conformă cu
prevederile contractului:

29
- cumpărătorul poate să ceara predarea unor mărfuri de înlocuire sau să se
remedieze lipsa de conformitate într-un termen rezonabil de la denunţarea
lipsei de conformitate sau în momentul denunţării lipsei de conformitate;
- cumpărătorul poate să ceară o bonificaţie, reducerea preţului proporţional cu
diferenţa între valoarea pe care mărfurile efectiv predate le aveau în
momentul predării şi valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o în acel
moment;
- cumpărătorul poate să acorde vânzătorului un termen suplimentar, de o
durată rezonabilă, pentru execuţia obligaţiei sale. Înainte de expirarea
acestui termen cumpărătorul nu poate să se prevaleze de vreunul din
mijloacele de care ar dispune în caz de încălcare a contractului, dar nu
pierde dreptul de a cere daune-interese pentru întârziere în executare.
2. Rezoluţiunea contractului – este sancţiunea pentru neexecutarea de către
vânzător a obligaţiilor asumate prin contract şi poate fi cerută în următoarele
împrejurări, conform Convenţiei de la Geneva din 1980:
- neexecutarea de către vânzător a uneia din obligaţiile sale constituie o
încălcare esenţială a contractului;
- vânzătorul nu predă mărfurile în termenul suplimentar acordat de cumpărător
sau declară că nu le va preda într-un termen astfel acordat;
- dacă neexecutarea parţială a obligaţiilor asumate sau lipsa de conformitate
reprezintă o încălcare esenţială a contractului.
Rezoluţiunea contractului se face printr-o declaraţie notificată de cealaltă parte.
Dacă este evident că înainte de data executării contractului se va săvârşi o
încălcare esenţială a contractului, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea
anticipată a contractului.
b) Răspunderea cumpărătorului
Vânzătorul are posibilitatea: să ceară executarea contractului; rezoluţia
contractului şi daune-interese.
1. Executarea contractului. Dacă nu s-a prevalat anterior de un mijloc
incompatibil, vânzătorul poate cere: plata preţului; preluarea mărfii predate;
executarea altor obligaţii ale cumpărătorului. Vânzătorul poate să acorde
cumpărătorului un termen suplimentar, de durată rezonabilă, pentru executarea
obligaţiilor sale. Înainte de expirarea termenului, vânzătorul nu se poate prevala
de nici unul din mijloacele de care dispune în caz de încălcare a contractului.
Dacă plata preţului se efectuează cu întârziere, vânzătorul are dreptul să ceară
penalităţi. Datorită întârzierii în deschiderea acreditivului, vânzătorul poate să
oprească expedierea mărfii, suspendarea executării contractului intervenind
automat, nefiind necesară nici o formalitate.
2. Rezoluţiunea contractului – se poate declara de vânzător în următoarele
cazuri:
- neexecutarea de către cumpărător a uneia din obligaţiile sale
contractuale care constituie o încălcare esenţială a contractului;
- cumpărătorul nu-şi execută obligaţia de plată a preţului sau preluare a
mărfurilor predate în termenul suplimentar acordat de vânzător sau
cumpărătorul declara că nu o face în termenul acordat.
În caz de executare tardivă, dacă vânzătorul a declarat rezoluţiunea contractului
înainte de a afla despre executarea contractului, partea respectivă poate declara
contractul rezolvit pentru viitor.
c) Daune – interese

30
Daunele-interese cuprind pierderea suferită, care este supusă întotdeauna
reparării de cealaltă parte, şi câştigul nerealizat, care este supus reparării numai
dacă s-a prevăzut în contract sau dacă există acordul părţilor. Daunele-interese
nu pot fi superioare pierderii suferite şi nici câştigului nerealizat pe care partea în
culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să le prevadă în momentul încheierii
contractului. Persoana care invocă încălcarea contractului trebuie să ia măsurile
rezonabile, ţinând seama de împrejurări pentru a limita pierderea, inclusiv
câştigul nerealizat, iar dacă neglijează să o facă, partea cealaltă poate să ceară
o reducere a dezdăunării egală cu pierderea care ar fi trebuit evitată.
Pentru acordarea despăgubirilor trebuie întrunite următoarele condiţii:
- neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale;
- producerea unei pagube materiale celeilalte părţi;
- legătura cauzală între neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
obligaţiilor contractuale şi producerea unei pagube materiale celeilalte părţi;
- culpa debitorului.
Sarcina probei revine creditorului. Culpa debitorului este prezumată.
d) Exonerarea de răspundere
Părţile sunt exonerate de răspundere dacă neexecutarea obligaţiilor
contractuale sau executarea lor necorespunzătoare se datorează unei cauze
străine, dacă nu pot fi imputabile debitorului ori dacă dreptul creditorului de a
cere executarea contractului încetează.
Exonerarea de răspundere intervine în următoarele cazuri:
- culpa contractantului
- culpa terţului – dacă motivul invocat este determinat de neexecutarea de
către un terţ, pe care partea l-a însărcinat să execute în întregime sau parţial
contractul, ea nu este exonerată decât în cazul în care dovedeşte că sunt
întrunite condiţiile exonerării în persoana sa şi a terţului;
- forţa majoră – împrejurare care a intervenit după încheierea contractului ca
urmare a unor evenimente extraordinare, neprevăzute şi inevitabile pentru
una din părţi. Forţa majoră trebuie anunţată în scris celeilalte părţi, fără
întârziere, în limita termenului de executare a obligaţiilor contractuale, în caz
contrar impunându-se repararea prejudiciilor cauzate. În consecinţă termenul
de executare a obligaţiilor contractuale de către părţi se dublează în mod
corespunzător cu durata acelor împrejurări şi a consecinţelor lor.
Comunicarea va cuprinde date despre intervenirea şi caracteristicile împrejurării,
despre eventualele consecinţe ale acesteia. De asemenea, partea este obligată
să comunice, în scris, încetarea forţei majore.
Exonerarea de răspundere poate rezulta din: Condiţiile generale de livrare, un
acord bilateral sau contract, dreptul naţional al ţării vânzătorului, aplicabil
contractului respectiv.
Sarcina de a dovedi existenţa împrejurărilor exoneratoare de răspundere
aparţine debitorului.

4.2. Prescripţia în materia vânzării internaţionale de mărfuri

31
Datorită numeroaselor diferenţe în reglementarea problemei prescripţiei 9, în
materia vânzării internaţionale de mărfuri aceasta a făcut obiectul Convenţiei
adoptată la New York la 14 iunie 1974 şi a Protocolului de modificare a acestei
Convenţii, adoptat odată cu Convenţia asupra contractului de vânzare
internaţionala de mărfuri, la 11 aprilie 1980.
Precizăm de la început că termenul de prescripţie este de 4 ani şi ca în
Convenţie sunt stipulate dispoziţii riguroase cu privire la modalităţile determinării
termenului de prescripţie şi a punctului de plecare a acestui termen.
Convenţia prevede o limitare generală a termenului de prescripţie, precizând că
orice termen de prescripţie expira cel mai târziu 10 ani după data la care a
început să curgă.
Termenul de prescripţie curge de la data la care acţiunea poate fi exercitată, în
temeiul reglementărilor exprese stipulate în Convenţie. O acţiune rezultând
dintr-o încălcare a contractului poate fi exercitată începând cu data la care
aceasta încălcare s-a produs. O acţiune sprijinită pe dol sau rezultând din
manopere frauduloase ulterioare, poate fi exercitată începând cu data la care
faptul a fost sau trebuia în mod raţional să fi fost descoperit. În cazurile în care o
parte declară rezoluţiunea contractului înaintea datei fixate pentru executarea
sa, termenul de prescripţie curge începând cu data la care declaraţia este
adresată celeilalte părţi.
Convenţia reglementează trei cauze de încetare a curgerii termenului de
prescripţie:
- îndeplinirea de către creditor a unui act introductiv al oricărei proceduri
împotriva debitorului. Când părţile au convenit să supună diferendul lor
arbitrajului, termenul de prescripţie încetează să curgă începând de la data
la care una dintre părţi recurge la procedura de arbitraj;
- îndeplinirea de către creditor a oricărui act care are efect întreruptiv de
prescripţie, conform legii statului unde debitorul îşi are sediul;
- recunoaşterea de către debitor a obligaţiei pe care o are faţă de creditor.
Convenţia stipulează în mod expres că termenul de prescripţie nu poate fi
modificat, nici cursul său schimbat – printr-o declaraţie a părţilor sau pe calea
unui acord de voinţa între ele – cu excepţia cazurilor prevăzute expres în
Convenţie. În cursul termenului de prescripţie, debitorul poate să prelungească
acest termen, printr-o declaraţie scrisă adresată creditorului.

9
Prescripţia extinctivă, este reglementată în dreptul român prin Decretul nr. 167/1958, care stabileşte un
termen general de trei ani, aplicabil si în raporturile de comerţ internaţional în cazul în care nu există norme
juridice derogatorii.
În activitatea de comerţ internaţional există dificultăţi cu privire la aplicarea prescripţiei, din cauza
reglementărilor diferite în legislaţiile naţionale.
În Franţa este fixat termenul general de prescripţie de zece ani pentru obligaţiile născute între comercianţi,
cu câteva excepţii pentru care termenul se reduce la doi ani.
În Italia este stabilit termenul general de zece ani, dar există câteva excepţii în care prescripţia se reduce la
cinci ani sau la un an.
În Elveţia acţiunea se prescrie într-un an din momentul livrării mărfurilor, chiar dacă cumpărătorul a
descoperit mai târziu defectele mărfii livrate, cu excepţia cazului în care s-a stabilit un termen mai lung de
garanţie, sau a constatării unor manopere dolosive din partea vânzătorului.
În Germania prescripţia este de doi ani pentru livrări de mărfuri si executări de lucrări, iar pentru aspecte
referitoare la calitate prescripţia este de sase luni pentru lucruri mobile si de un an pentru imobile.
În Anglia există prescripţie de sase ani, cu caracter general si de 12 ani pentru obligaţiile care sunt
consemnate în acte autentice.
În SUA există termen de prescripţie de patru ani pentru obligaţiile care decurg din vânzare, care se reduce
însă la sase luni pentru livrarea produselor din stoc. Aceste termene pot fi reduse sau mărite prin
înţelegerea părţilor.
32
Efectul prescripţiei constă în faptul că nici un drept nu este recunoscut, nici nu
devine executoriu în nici o procedură începută după expirarea termenului de
prescripţie. Efectul prescripţiei nu se produce când: prescripţia nu este invocată
de către partea interesata; atunci când dreptul este invocat pe cale de excepţie.
Convenţia stipulează că termenul de prescripţie este calculat astfel încât să
expire la miezul nopţii al zilei a cărei date corespunde celei la care termenul a
început să curgă. În lipsa datei corespunzătoare, termenul de prescripţie expiră
la miezul nopţii ultimei zile a ultimei luni a termenului.
4.3. Uzanţele internaţionale în materia vânzărilor
internaţionale de mărfuri – Regulile INCOTERMS şi
RAFTD;
4.3.1. Uzanţele internaţionale în materia vânzărilor internaţionale de
mărfuri
Uzanţele comerciale se aplică prin înscrierea în contracte a unei clauze de
trimitere sau prin formularea unei clauze integrate în contractele tip sau în
condiţiile generale de livrare.
În materie comercială se considera că, în absenţa unei convenţii contrare,
părţile s-au referit în mod tacit, în contractul pe care l-au încheiat, la oricare
uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care în relaţiile
comerciale este în mod constant repetată, larg cunoscută, în contracte de
acelaşi tip în ramura comercială respectivă.
Aplicabilitatea uzanţelor comerciale este determinată de principiul libertăţii
comerţului, consacrat în Codul comercial. Titlul şi condiţiile aplicării uzanţelor
comerciale sunt prevăzute de legea contractului, care se determină de părţi, iar
în absenţa unei alegeri a părţilor se determină de instanţa de judecată.
Uzanţele comerciale se aplică cu titlu de clauză convenţională, care poate fi
expresă sau tacită. Clauzele convenţionale, ca şi prevederile instanţelor
judecătoreşti şi arbitrale în soluţionarea litigiilor care rezultă din operaţiunile
comerciale, trebuie să ţină seama pe lângă prevederile legii aplicabile
contractului şi de uzanţele comerciale – prevedere consacrata expres în
Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, preluată ulterior în
majoritatea legislaţiilor naţionale.
În absenţa unor reglementări adecvate a relaţiilor comerciale, practica
comercială internaţională:
- a creat anumite reguli nescrise, acceptate de bună voie şi folosite în mod
regulat. Aceste reguli nescrise au devenit norme ce se aplică în relaţiile
comerciale;
- a realizat o uniformizare şi o standardizare a uzanţelor comerciale prin
elaborarea unor condiţii uniforme şi contracte tip şi prin includerea în
contracte a unor condiţii generale;
- o codificare a uzanţelor comerciale în anumite ramuri ale activităţii, care
asigură certitudine juridică şi uniformitatea reglementărilor.
Rolul uzanţelor comerciale este de a determina drepturile şi obligaţiile părţilor
prin precizarea şi completarea conţinutului contractului şi acela de a interpreta şi
explica termenii şi expresiile folosite de părţi în contractele comerciale.

33
 4.3.2. Regulile INCOTERMS şi RAFTD
Pe parcursul timpului, în relaţiile comerciale mondiale s-au conturat câteva tipuri
de vânzări internaţionale individualizate, îndeosebi în raport de modul în care
sunt delimitate obligaţiile părţilor. Contractele respective sunt desemnate prin
formule sau abreviaţii care dau o expresie sintetică operaţiunilor juridice pe care
le determină părţile potrivit autonomiei lor de voinţă.
4.3.2.1. INCOTERMS 2010
INCOTERMS – Internaţional Commercial Terms – Termeni Comerciali
Internaţionali
Pe parcursul timpului, în relaţiile comerciale mondiale s-au conturat câteva tipuri
de vânzări internaţionale individualizate, îndeosebi, în raport de modul în care
sunt delimitate obligaţiile părţilor.
Culegerea şi sintetizarea uzanţelor comerciale în domeniul vânzării
internaţionale de mărfuri şi-au găsit expresia într-o primă formă codificată in anul
1936, sub egida Camerei de Comerţ Internaţionale din Paris sub denumirea
Trade Terms – Termeni Comerciali. Lucrarea a fost rodul activităţii laborioase a
mai multor experţi comerciali, întruniţi într-un Comitet Special, constituit cu
prilejul primului Congres al Camerei de Comerţ Internaţional, ale cărui lucrări s-
au desfăşurat la Paris în 1920.
Evoluţia semnificativă a comerţului internaţional a determinat elaborarea
de către Camera de Comerţ Internaţională a unui nou set de uzanţe codificate,
denumite Incoterms 2010, care se aplica de la 1 ianuarie 2011.
De la ultima revizuire din anul 2000, s-au petrecut multe schimbări în
comerţul global, ceea ce face ca actuala revizuire să aibă în vedere aspectele
legate de dezvoltarea tehnicilor folosite pentru securizarea încărcăturii şi de
nevoia de a înlocui documentele de hârtie cu cele electronice. Noii termeni de
livrare definesc în mod clar obligaţiile părţilor si reduc riscul apariţiilor unor
complicaţii juridice.

4.3.2.2. RAFTD 1941

RAFTD – Revised American Foreign Trade Definitions – Definiţii revizuite ale
comerţului extern american.
RAFTD au apărut într-o primă variantă în anul 1919, ca urmare a codificării
uzanţelor de către comercianţi. Această variantă a cunoscut modificări şi
îmbunătăţiri, termenii căpătând dimensiuni noi şi reprezentând un instrument tot
mai apreciat în practica relaţiilor comerciale.
4.3.2.3. Principalele reguli INCOTERMS
În raport de obligaţiile părţilor într-un contract de vânzare internaţională, se
deosebesc mai multe feluri de contracte desemnate prin clauze TERMS,
consacrate în relaţiile comerciale internaţionale. În Regulile INCOTERMS şi
RAFTD se regăsesc obligaţiile vânzătorului – indicativul A – şi cele ale
cumpărătorului – indicativul B.
Regulile privind obligaţiile vânzătorului sunt:
A1 – livrarea mărfii în baza clauzelor stipulate în contract (Vânzătorul are
obligaţia să livreze marfa şi să prezinte factura comercială sau mesajul
electronic echivalent);
34
A2 – licenţe, autorizaţii şi alte formalităţi;
A3 – transportul şi asigurarea;
A4 – livrarea (conţinutul acestei reguli variază după cum livrarea este directă
sau indirectă, precum şi în funcţie de momentul şi locul livrării);
A5 – transferul riscurilor;
A6 – repartiţia cheltuielilor;
A7 – avizarea cumpărătorului;
A8 – dovada livrării mărfii (documentul de transport şi chiar mesajul electronic
echivalent);
A9 – verificarea (operaţiuni de ambalare şi marcare a mărfii);
A10 – alte obligaţii.
Regulile privind obligaţiile cumpărătorului sunt:
B1 – plata preţului;
B2 – licenţe, autorizaţii şi alte formalităţi;
B3 – contractul de transport;
B4 – preluarea mărfii;
B5 – transferul riscurilor;
B6 – repartiţia cheltuielilor;
B7 – avizarea vânzătorului;
B8 – dovada livrării (documentul de transport şi chiar mesajul electronic
echivalent);
B9 – inspectarea mărfii (verificarea concordanţei calităţii şi cantităţii cu obligaţiile
asumate în contract);
B10 – alte obligaţii.
Reguli privind livrarea mărfii:

3. Conţinutul regulilor INCOTERMS 2010.

În comparaţie cu Incoterms 2000 - Incoterms 2010 a suferit schimbări majore

atât de formă cât şi de conţinut. Vom prezenta în continuare condiţiile de livrare
reglementate de INCOTERMS 2010, respectând clasificarea în Condiţii de
livrare aplicabile tuturor tipurilor de transport şi Condiţiile de livrare aplicabile
transportului maritim si terestru, urmând ca apoi să evidenţiem schimbările
suferite de la versiunea anterioară.

Condiţiile de livrare aplicabile tuturor tipurile de transport

EXW (EX WORKS)
Este condiţia de livrare cea mai comodă pentru vânzător care trebuie să pună
marfa ambalată la dispoziţia cumpărătorului, acesta din urmă fiind obligat să o
încarce pe cheltuiala şi riscul său.
Produsul şi riscurile se transfera cumpărătorului, incusiv plata transportului şi
costul asigurării de la poarta fabricii vânzătorului.
Dacă este cazul, vânzătorul va trebui ca la cererea, pe cheltuiala şi riscul
cumpărătorului să ofere acestuia asistenţă în obţinerea licenţei , a autorizaţiei de
export sau a oricăror alte documente necesare pentru exportul mărfurilor
FCA (Free Carrier)
Franco cărăuş înseamnă că vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare in
momentul in care a predat marfa , dacă este cazul, vămuita pentru export, in
grija cărăuşului sau a altei persoane desemnate de cumpărător la locul sau

35
punctul convenit. In cazul in care cumpărătorul nu indica un punct precis,
vânzătorul poate sa aleagă punctul de la locul sau raza teritoriala menţionata
unde cărăuşul urmează sa preia marfa in custodia sa. In cazul in care potrivit
practicii comerciale este necesar sprijinul vânzătorului pentru încheierea
contractului cu cărăuşul (cum este cazul in transportul CFR sau aerian).
Vânzătorul acţionează pe riscul si cheltuiala cumpărătorului.
CPT (Carriage Paid To)
Vânzătorul plăteşte pentru transportul mărfii la destinaţia convenita. Riscurile de
pierdere sau de deteriorare a mărfii, precum si orice alte cheltuieli suplimentare
cauzate de evenimente care au avut loc după ce marfa a fost predata cărăuşului
trec de la vânzător la cumpărător in momentul in care marfa a fost predata
carausului. In cazul in care pentru transportul marfii se folosesc carausi
succesivi, riscurile trec de la vanzator la cumparator in momentul in care marfa a
fost predata primului caraus. Termenul CPT implica obligatia vanzatorului de
vamuire a marfii pentru export Acest termen poate fi folosit pentru toate modurile
de transport, inclusiv pentru transportul multimodal.
CIP (Carriage and Insurance Paid)
Vanzatorul are aceleasi obligatii ca la termenul CPT dar suplimentar el trebuie
sa efectueze si asigurarea pentru acoperirea riscului de pierdere sau deteriorare
a marfii pe timpul transportului. Vanzatorul incheie contractul si plateste prima
de asigurare. Cumparatorul trebuie sa ia nota ca in cazul CIP vanzatorul este
obligat sa obtina prima de asigurarea pentru acoperire minima. Termenul CIP
implica obligatia vanzatorului de vamuire a marfii pentru export Acest termen
poate fi folosit pentru toate modurile de transport, inclusiv pentru transportul
multimodal.
DAT (Delivered at Terminal)
Vanzatorul livreaza si descarca din mijlocul de transport la terminalul (din portul
sau locul) stabilit cu cumparatorul. Terminal inseamna orice loc, cum ar fi: chei;
depozit; strada; cargo terminal; terminal CFR. Vanzatorul acopera toate costurile
pentru livrarea si descarcarea marfurilor la terminalul stabilit. Este recomandat
ca notiunea de Terminal sa fie foarte bine precizata. DAT acopera formalitatile
de vamuire la export dar NU include costul formalitatilor de vamuire la import.
DAP (Delivered at Place)
Descriere: Vanzatorul livreaza marfurile in mijloacele de transport adecvate la
locul stabilit cu cumparatorul. Vanzatorul acopera toate costurile pentru livrarea
si descarcarea marfurilor la terminalul stabilit. Este recomandat ca notiunea de
Terminal sa fie foarte bine precizata. In cazul in care vanzatorul suporta costuri
legate de descarcarea bunurilor la destinatie, acesta Nu are dreptul sa
refactureze aceste costuri cumparatorului. Este recomandat ca notiunea de LOC
sa fie foarte bine precizata. DAP acopera formalitatile de vamuire la export dar
NU include costul formalitatilor de vamuire la import.
DDP (Delivered Duty Paid)
Vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare in momentul in care marfa a fost
pusa la dispoziţia cumparatorului, la locul convenit din tara importatoare.
Vânzătorul trebuie sa suporte toate cheltuielile si riscurile legate de aducerea
mărfii in acest loc inclusiv a taxelor vamale, a altor taxe si speze oficiale care se
plătesc la import, precum si a costurilor si riscurilor de îndeplinire a formalităţilor
vamale. Acest termen poate fi folosit indiferent de modalitatea de transport.

36
Condiţiile de livrare aplicabile transportului maritim si terestru

FAS (Free Alongside Ship)

Vanzatorul isi indeplineste obligatia de livrare in momentul in care marfa a fost
pusa de-a lungul vasului, pe chei sau pe slepuri, barje sau pe bac, in portul de
incarcare convenit. Aceasta inseamna ca toate costurile si riscurile de pierdere
sau deteriorare a marfii sunt suportate din acel moment de cumparator.
Termenul FAS implica obligatia cumparatorului de vamuire a marfii pentru
export si nu trebuie folosita in cazul in care cumparatorul nu poate sa
indeplineasca direct sau indirect formalitatile de export Acest termen poate fi
folosit numai pentru transportul maritim sau pe apele interioare.
FOB (Free On Board)
Vanzatorul isi indeplineste obligatia de livrare in momentul in care marfa a
trecut balustrada vasului, in portul de incarcare convenit .Costurile si riscurile de
pierdere si deteriorare a marfii sunt suportate din acel moment de cumparator.
Termenul FOB implica obligatia vanzatorului de vamuire a marfii pentru export.
Acest termen poate fi folosit numai pentru transportul maritim sau pe apele
interioare. In cazul in care balustrada vasului nu prezinta relevanta, cum ar fi in
cazul traficului roll-on/roll-off sau containerizat este mai potrivit sa se foloseasca
termenul FCA.
CFR (Cost & Freight)
Vanzatorul trebuie sa plateasca navlu-ul si costurile necesare pentru aducerea
marfii in portul de destinatie convenit, dar riscul de pierdere sau deteriorare a
marfii, precum si orice costuri suplimentare cauzate de evenimente care au avut
loc dupa ce marfa a fost livrata la bordul navei se transfera de la vanzator la
cumparator in momentul in care marfa trece de balustrada vasului in portul de
incarcare. Termenul C.F.R implica obligatia vanzatorului de vamuire a marfii
pentru export In cazul in care balustrada vasului nu prezinta relevanta cum ar fi
in cazul traficului roll-on/roll-off sau containerizat este mai potrivit sa se
foloseasca termenul CPT.
CIF (Cost, Insurance and Freight)
Vanzatorul are aceleasi obligatii ca in cazul termenului CFR dar suplimentar, el
trebuie sa efectueze asigurarea maritima care sa acopere riscul cumparatorului
de pirdere sau deteriorare a marfii in timpul transportului maritim. Vanzatorul
incheie si plateste contractele de asigurare si plateste prima de asigurare.
Cumparatorul ia nota ca in cazul termenului CIF, vanzatorul este obligat sa
obtina asigurarea pentru acoperirea minima. Termenul CIF implica obligatia
vanzatorului de vamuire a marfii pentru export In cazul in care balustrada
vasului nu prezinta relevanta cum ar fi in cazul traficului roll-on/roll-off sau
containerizat este mai potrivit sa se foloseasca termenul CIP.

Reguli privind transferul riscurilor:

Potrivit regulilor INCOTERMS, transmiterea riscurilor corespunde cu momentul
livrării mărfii.
Din punctul de vedere al forţei lor juridice, Regulile INCOTERMS au un caracter
facultativ şi supletiv, părţile putând să prevadă în contractul lor orice fel de
derogări. Regulile INCOTERMS sunt acele uzanţe care au ajuns la un grad
suficient de maturitate juridică. Fiecare dintre Regulile INCOTERMS constituie
expresia unui anumit tip de vânzare. Aplicarea lor este posibilă numai dacă

37
părţile, prin voinţa lor exercită, aleg una din ele spre a fi incorporată în contractul
lor. Părţile sunt libere să aleagă termenului pe care-l consideră potrivit şi sunt în
măsură să completeze sau să modifice conţinutul regulilor care interpretează
termenul comercial desemnat de ele.
În cazul în care există o contradicţie între Regulile INCOTERMS şi o clauză
specială stipulată de părţi în contract, această clauză specială prevalează.

4.4. Categorii de vânzări

4.4.1. Vânzarea prin burse

Bursa este o instituţie specifică economiei de piaţă. Activitatea bursei este

considerată ca un indicator al situaţiei economice şi un mijloc de influenţare a
preţurilor mondiale.
Bursa este o piaţă unde se întâlnesc comercianţii sau intermediarii lor pentru a
negocia mărfuri fungibile şi valori mobiliare, după o procedură specială, sub
supravegherea unei autorităţi. Operaţiunile de bursă se încheie pentru mărfuri
viitoare şi care nu sunt prezente, ci reprezentate prin mostre sau descrise prin
anumite caracteristici.
La bursă se vând sau se cumpără numai titlurile prin care se efectuează
transferul de proprietate asupra mărfurilor. Absenţa mărfurilor de la locul
tranzacţiei permite şi realizarea unor operaţiuni pur speculative.
Bursele au apărut în perioada de început a dezvoltării capitalismului, în câteva
oraşe europene, determinate fiind de operaţiunile bancare şi de circulaţia
mărfurilor. Prima bursă modernă – 1531 – la Anvers, care deţinea o clădire
proprie unde se încheiau tranzacţii asupra mărfurilor coloniale.
Vânzarea la bursă se particularizează prin următoarele trăsături:
1) marfa nu este niciodată prezentă; în consecinţă nu se pot formula
pretenţii de calitate cu privire la respectiva marfă. Dacă bursa în cauză
are propriile sale standarde, calitatea mărfii trebuie să corespundă
acestora.
2) contractul se încheie, fără excepţie, prin intermediar (numit curtier în
dreptul francez, broker în dreptul anglo-american). Curtierii, brokerii sunt
obligaţi să se supună sindicului bursei, să păstreze secretul tranzacţiilor
şi sunt ţinuţi să nu tranzacţioneze în nume propriu.
Există posibilitatea aşa numitei vânzări cu primă care nu este acceptată
de toate bursele, deci de toate statele pentru că vânzarea la bursă se
desfăşoară sub supravegherea statului pe teritoriul căruia este organizată bursa.
Vânzarea cu primă presupune fie cel care cumpără nu are banii, fie cel
care vinde nu are marfa – fie unul, fie celălalt avansează o primă care semnifică
seriozitatea intenţiei de realizare a vânzării. Regula este ca dacă cel care
avansează prima nu îşi îndeplineşte obligaţia, pierde prima; dacă cel care
primeşte prima nu îşi îndeplineşte obligaţia este ţinut să restituie dublul primei.
Fiind vorba de o vânzare speculativă poate fi vânzare a la hausse sau
vânzare a la baisse. Vânzarea a la hausse este vânzarea în care speculează
cumpărătorul. El cumpără marfa la un preţ pentru a o revinde ulterior la un preţ
mai ridicat, realizând profit din diferenţa de preţ. Vânzarea a la baisse este

38
vânzarea în care speculează vânzătorul care vinde marfa la un preţ pentru a
cumpăra ulterior o marfă de acelaşi fel la un preţ mai scăzut, profitul realizându-
se din diferenţa de preţ.
Vânzarea la bursă este supusă totdeauna legii în vigoare la locul
burselor. Bursele se organizează în statele cu economie de piaţă, ele fiind
instituţii speculative.
Vânzarea la burse se face pe documente tipizate specifice fiecărei burse,
legea aplicabilă vânzării la bursă este legea locului bursei.

4.4.2. Contractul forward

a) Definire si caractere juridice

Contractul forward reprezintă convenţia prin care vânzătorul se obligă faţă de
cumpărător, să livreze contra plată, la o dată viitoare prestabilită, o marfă, o valută
sau un activ financiar, la preţul convenit în momentul perfectării contractului.
Toate elementele contractului sunt determinate în momentul perfectării lui, cu
excepţia valorii, care rămâne incertă, întrucât preţul mărfii, valutei sau activului
financiar se poate modifica până la data prestabilită.
Contractele de acest tip se încheie în afara bursei si nu sunt standardizate, ultimul
aspect deosebindu-le de contractele “futures” (cu livrare amânată).
b) Conţinut si efecte
Cumpărătorul îşi asumă obligaţia de a cumpăra o anumită marfă, activ financiar sau
valută, la preţul convenit prin contract, plătibil la scadenţa fixată. Preţul pe care
trebuie să îi plătească cumpărătorul rămâne cel convenit iniţial, chiar dacă preţul
zilei în acel moment va fi mai mare sau mai mic decât acesta. În funcţie de oscilaţia
cursului pieţei, se poate realiza o pierdere sau un avantaj de către vânzător sau de
către cumpărător.
Contractul se execută deci la scadenţă, în condiţiile prestabilite în momentul
perfectării lui, dar dreptul de proprietate se va transmite la cumpărător numai în
momentul executării.
Executarea se face în natură, prin predarea mărfii sau a activului financiar la
scadenţă si respectiv prin plata contravalorii acestuia la preţul forward.

4.4.3. Vânzarea prin licitaţii

Noţiune
Licitaţiile internaţionale constituie o piaţă specială care concretizează oferta şi
cererea unor mărfuri şi servicii. Folosirea lor este facultativă şi sunt utilizate
când proiectele de dezvoltare sunt finanţate de unele instituţii financiare
internaţionale. Ex. BIRD condiţionează acordarea de împrumuturi pentru
realizarea unor obiective de utilizarea licitaţiei.
Funcţia licitaţiei este aceea de valorificare a mărfurilor care nu pot fi tipizate sau
descrise, iar mărfurile supuse licitaţiei trebuie să fie vizionate de eventualii
cumpărători.
Clasificare
1. în funcţie de periodicitatea organizării:
- licitaţii periodice – se desfăşoară la anumite perioade;
- licitaţii ocazionale – se organizează ad-hoc.
2. în raport de posibilitatea de participare:
39
 - licitaţii deschise sau publice – la care poate participa orice firmă sau
organizaţie interesată;
- licitaţi închise sau limitate sau restrictive – la care pot participa numai
anumite firme invitate de organizatori.
3. în funcţie de poziţia sau calitatea organizatorilor:
- licitaţii de export – licitaţiile pentru vânzări de mărfuri – oferă posibilitatea
vânzării mărfurilor în condiţii avantajoase şi permit obţinerea de credite
din partea băncilor;
- licitaţii de import - sunt licitaţii pentru cumpărarea de produse, instalaţii şi
atribuirea de lucrări de construcţii sau tratative de concurenţă. Asigură
obţinerea unui număr mare de oferte, facilitează luarea unei decizii
obiective şi rentabile, contribuie la cunoaşterea pieţelor externe şi permit
controlul statului asupra activităţii de comerţ exterior.
Procedura propriu zisă este diversificată, în special din cauza interferenţei între
legislaţiile cu caracter internaţional.
Cât priveşte specificul juridic al licitaţiei: la licitaţie marfa este totdeauna
prezentă – prin mostre sau prin documentaţie tehnică. Dacă marfa este
prezentă prin mostră nu se pot formula pretenţii de calitate pentru viciile
aparente ale mostrei, presupunândju-se că s-a acceptat marfa aşa cum arată
mostra. Dacă marfa este prezentă sub formă de documentaţie tehnică, există
obligaţia tuturor celor care participând la licitaţie, au luat cunoştinţă de această
documentaţie, chiar dacă nu au adjudecat (chiar dacă nu au câştigat licitaţia) să
păstreze secretul asupra respectivei documentaţii.
Legea aplicabilă vânzării la licitaţie este fără excepţie legea în vigoare la
locul licitaţiei.

4.4.4. Contractul de vânzare în consignaţie

În doctrina de specialitate există divergenţe de opinii. Unii consideră
vânzarea în consignaţie o varietate a contractului de intermediere şi alţii
consideră contractul o varietate a vânzării. Contractul de vânzare în
consignaţie este un contract complex care cuprinde mai multe operaţii juridice.
Este contractul care se încheie între doi comercianţi consignant şi
consignatar şi prin care în schimbul unei plăţi consignantul dă spre vânzare
consignatarului în schimbul unei plăţi marfa care în prealabil a dat-o în depozitul
acestuia.
Consignantul are următoarele obligaţii:
- să predea marfa în depozitul consignatarului, ambalată, etichetată şi marcată
potrivit naturii specifice a acesteia;
- să utilizeze în interiorul depozitului spaţiul special indicat de consignatar ;
- să convină cu consignatarul condiţiile vânzării
Are dreptul ca oricând până la momentul vânzării să ceară şi să obţină
restituirea mărfii dată în depozit .
Contractul presupune un depozit, un comision şi o vânzare.
Cât priveşte consignatarul, acesta este obligat în calitate de depozitar
să păstreze, să păzească şi să conserve marfa primită în depozit. În calitate de
depozitar este obligat să restituie marfa la prima cerere a consignantului
deponent oricând înainte de vânzare şi este obligat să păstreze evidenţe
separate pe fiecare consignant referitoare la marfa dată în depozit. În calitate de
40
comisionar, el vinde marfa în nume propriu şi pe contul comitentului consignant.
Este obligat în calitate de comisionar să remită de îndată consignantului
comitent preţul încasat pentru marfă; în caz contrar fiind ţinut la plata de
dobânzi. Este obligat să respecte condiţiile stabilite de consignant, de astă dată
în calitate de comitent, pentru vânzarea respectivei mărfi.
Adică, dacă va face vânzarea comisionarul consignatar în rate fără ca
aceasta să fie permisă de consignantul emitent va răspunde solidar cu terţul
cumpărător pentru plata preţului mărfii faţă de comitentul consignant. El este
obligat de astă dată în calitate de consignatar să ţină evidenţe separate
contabile pe fiecare consignant cu privire la vânzarea mărfii.
Deşi este vânzător, comisionar şi depozitar în acelaşi timp, spre
deosebire de fiecare dintre aceştia consignatarul nu se bucură de privilegiul
dreptului de retenţie asupra mărfii pentru că el încasează comisionul convenit
din preţul perceput pentru marfă. Comisionul se calculează în 2 moduri:
a) fie ca procent asupra preţului de vânzare real, aceasta în condiţia în
care oferta de marfă este mai mică decât cererea;
b) fie ca diferenţă între preţul real de vânzare şi preţul cerut de
consignant.
Legea aplicabilă vânzării internaţionale în consignaţie când consignantul
şi consignatarul se găsesc pe teritorii statale deosebite, dacă părţile nu au ales
legea, este legea în vigoare la sediul consignatarului care coincide cu legea
vânzătorului, cu legea comisionarului, cu legea depozitarului, consignatarul
având în contract prestaţia caracteristică.

41
 CAPITOLUL V.
CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN COMERŢUL
INTERNAŢIONAL

5.1. Contractul de mandat comercial

5.1.1. Definiţie
5.1.2. Caracteristicile contractului de mandat comercial
5.1.3. Efectele contractului de mandat comercial
5.1.3.1. Obligaţiile mandatarului
5.1.3.2. Obligaţiile mandantului
5.1.3.3. Încetarea contractului de mandat comercial
5.2. Contractul comercial de comision
5.2.1. Definiţie
5.2.2. Trăsături juridice şi caracteristici
5.2.3. Efectele contractului comercial de comision
5.2.3.1. Obligaţiile comisionarului
5.2.3.2. Obligaţiile comitentului
5.2.3.3. Efectele contractului comercial de comision faţă de
terţi
5.2.4. Încetarea contractului comercial de comision
5.3. Contractul de agency
5.3.1. Noţiune. Forme.
5.3.2. Obligaţiile părţilor
5.3.2.1. Agentul
5.3.2.2.Principalul
5.4. Contractul internaţional de curtaj
5.5. Dreptul aplicabil intermedierii în comerţul internaţional

Intermedierea este activitatea depusă de o persoană pe seama unei alte

persoane care este titulară a interesului. Intermedierea presupune
reprezentarea titularului interesului. În calitate de reprezentant, intermediarul
poate lucra în numele persoanei reprezentate sau în nume propriu.
Reprezentarea este operaţiunea juridică prin care o persoană (reprezentant)
încheie acte juridice cu terţii, în contul unei alte persoane (reprezentat).
Raporturile de reprezentare se stabilesc între trei persoane: reprezentant,
reprezentat şi terţi.
Reprezentarea poate fi:
- legală
- judiciară
- convenţională – este activitatea comercială de mijlocire a încheierii unor
afaceri comerciale între doi sau mai mulţi parteneri. Pentru a produce
efecte juridice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să existe o
împuternicire de a reprezenta; intermediarul trebuie să acţioneze în limita

42
 împuternicirii primite (teoria mandatului) şi raportul de reprezentare să fie
cunoscut de terţa persoană.
Actele juridice încheiate de reprezentant fără împuternicire sau cu depăşirea
puterilor acordate, obligă reprezentatul numai dacă acesta le ratifică ulterior.
Ratificarea poate fi expresă sau tacită, având valoarea unui mandat.
În scopul ocrotirii terţilor de bună-credinţă, în practica comercială se admite şi
reprezentarea aparentă. În situaţia unei împuterniciri aparente, actele juridice
încheiate de un reprezentant cu un terţ de bună-credinţă vor fi opozabile
reprezentatului.
În funcţie de obiectul său reprezentarea poate fi generală sau specială.
Reprezentarea poate fi:
- directă sau perfectă – raporturile juridice se stabilesc între reprezentat şi
terţi, fără ca reprezentantul să rămână parte în contract;
- indirectă sau imperfectă – reprezentantul apare ca parte în contract; între
reprezentat şi terţi se stabilesc relaţii contractuale directe numai în măsura în
care se cunosc; în mod necesar terţa persoană îşi menţine drepturile
împotriva reprezentantului.

5.1. CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL

5.1.1. Definiţie
Contractul de mandat comercial este acel contract prin care o persoană
(mandatar) se obligă, în baza însărcinării primite de la o altă persoană
(mandant) să trateze sau să încheie acte comerciale.
Originea contractului de mandat se află în dreptul roman, preluat de dreptul civil
şi el şi-a găsit aplicarea şi în materie comercială.
Contractul de mandat comercial este reglementat de Codul comercial în art. 374
şi următoarele şi de Codul civil în art. 1532 şi următoarele, care dacă este
necesar completează regulile din Codul comercial. Cele două instituţii – civilă şi
comercială – se aseamănă prin structură şi se deosebesc prin funcţia
îndeplinită.
Calificarea unui mandat este dată de natura obiectului: mandatul comercial are
un obiect specific care constă în tratarea de afaceri comerciale pe seama şi pe
socoteala mandantului. Actele încheiate trebuie să fie comerciale atât pentru
terţa persoană, cât şi pentru mandant.

5.1.2. Caracteristicile contractului de mandat comercial

Mandatul comercial poate fi numai convenţional, aceasta trăsătură decurgând
din acordul de voinţa al părţilor contractului.
Reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui – mandatarul
poate acţiona în propriul său nume, dar pe contul mandantului.
Contractul este cu titlul oneros, mandatarul e plătit printr-o sumă stabilită în
contract (comision).
Mandatarul este împuternicit să facă toate actele necesare executării operaţiunii
cu care a fost însărcinat, chiar dacă aceste acte nu au fost prevăzute în mod
expres.

43
Libertatea de acţiune şi independenţa acordată mandatarului permit angajarea
mandantului şi în cazul unei aparenţe de reprezentare.
Mandatul comercial se revocă numai pentru motive întemeiate.
Contractul de mandat comercial este folosit în activitatea de intermediere a
agenţilor comerciali:
- aceştia au calitatea de mandatari, exercitând intermedierea în mod
independent sau cu titlu profesional;
- aceştia reprezintă interesele mandantul lor în mod accidental sau continuu şi
în schimbul unei plăţi (comision)

5.1.3. Efectele contractului de mandat comercial

5.1.3.1. Obligaţiile mandatarului

1. Să execute mandatul.
Mandatarul va respecta instrucţiunile primite de la mandant, fără a putea să
adopte alte măsuri, însă prin prisma intereselor mandantului are posibilitatea să
deroge de la acestea şi să ia măsurile pe care le consideră necesare.
În absenţa unor dispoziţii contrare, mandatarul îşi poate substitui o alta
persoană care va executa o parte sau toate obligaţiile sale contractuale, dar va
răspunde pentru lipsa de diligenţă în alegerea persoanei sau pentru modul în
care a dat instrucţiunile.
2. Să-l informeze pe mandantul despre operaţiunile întreprinse.
Aceasta se realizează la cererea mandantului şi este determinată de relaţiile
concrete care există între părţi. În funcţie de înţelegerea lor, mandatarul poate
prezenta informări sau dări de seamă periodice.
Mandatarul are obligaţia să-l încunoştinţeze, fără întârziere, pe mandant despre
exercitarea mandatului. Dacă mandantul întârzie răspunsul mai mult timp decât
cel cerut de natura afacerilor, se va considera că a acceptat exercitarea
mandatului, chiar dacă mandatarul a trecut peste limita împuternicirii date.
Mandatarul trebuie să acţioneze cu diligenţă şi va ţine seama de: obiectul
contractului, specializarea mandatarului, cuantumul remuneraţiei. În absenţa
unei stipulaţiei exprese, mandatarul nu va răspunde de neexecutarea obligaţiilor
asumate de terţa persoană.

5.1.3.2. Obligaţiile mandantului

1. Să plătească remuneraţia convenită.
În absenta unei convenţii între părţi, cuantumul remuneraţiei se va determina de
instanţa judecătorească. Numai culpa mandatarul îl poate scuti pe mandant de
această obligaţie.
2. Să creeze condiţiile necesare executării mandatului.
Exprimă principiile colaborării părţilor contractante în realizarea finalităţii
urmărite. Mandantul va preda: documentaţia tehnică; desenele sau materialul
publicitar; orice ale informaţii utile mandatarului. Dacă părţile nu au convenit
altfel, mandantul trebuie să avanseze mandatarului toate cheltuielile necesare
pentru îndeplinirea mandatului.
3. Să restituie cheltuielile efectuate de mandatar,

44
Mandantul trebuie să restituie mandatarului: toate cheltuielile făcute (în afară de
plata preţului); pierderile suferite cu ocazia executării mandatului; dobânzile la
sumele avansate, plătite de mandatar. Aceste cheltuieli vor fi suportate dacă
mandatarul nu a comis o culpă în executarea mandatului. Mandantul nu poate
cere o reducere a cheltuielilor pe motiv că sunt mult exagerate.
Pentru asigurarea realizării creanţelor sale, mandatarul are un privilegiu asupra
sumelor sau bunurilor ce aparţin mandantului şi se găsesc la el în vederea
executării contractului. Mandatarul are un drept de retenţie până la satisfacerea
drepturilor sale. Dacă bunurile au fost vândute de mandatar, privilegiul va
subzista asupra preţului obţinut.

5.1.3.3. Încetarea contractului de mandat

comercial
Motivele generale de încetare a contractului de mandat comercial sunt:
- realizarea obiectului;
- îndeplinirea obligaţiilor convenite;
- expirarea termenului stipulat între părţi;
- imposibilitatea fortuită de executare.
Motivele particulare (datorate încrederii reciproce ce există între părţi) de
încetare a contractului de mandat comercial sunt:
- revocarea de către mandant;
- moartea mandatarului;
- renunţarea mandatarului, sub condiţia informării prealabile, în termen util, a
mandantului.
Mandatarul nu va putea primi decât cheltuielile necesare ce au fost efectuate
pentru îndeplinirea mandatului şi o remuneraţie corespunzătoare rezultatelor
înregistrate.
Spre deosebire de dreptul comun (civil), în practica comercială se aplica teoria
mandatului în interes comun. Partea lezată prin revocarea mandatului poate să
ceară acordarea de despăgubiri; nu este obligată să dovedească abuzul de
drept (reaua-credinţă) a părţii care revocă mandatul, deoarece revocarea este
unilaterală.

5.2. CONTRACTUL COMERCIAL DE COMISION

5.2.1. Definiţie
Contractul comercial de comision este contractul prin care o persoana
(comisionar) se obligă să trateze acte de comerţ, în nume propriu, pe seama
altei persoane (comitent), în schimbul unei remuneraţii, a unui preţ.
Contractul comercial de comision este o formă a reprezentării, o varietate a
contractului de mandat comercial, întemeindu-se pe o reprezentare imperfectă.

5.2.2. Trăsături juridice şi caracteristici

Contractul comercial de comision este un contract: bilateral, consensual,
comutativ, intuitu personae şi cu titlu oneros.
Caracteristicile contractului comercial de comision sunt:

45
În contractul comercial de comision sunt implicate trei persoane: comitentul,
comisionarul şi terţul.
În raporturile dintre comitent şi comisionar există relaţii de mandat.
Comisionarul are calitatea de parte în raporturile perfectate cu terţul, garantând
astfel executarea contractului.
Privilegiul comisionarului asupra bunurilor încredinţate reprezintă o garanţie a
creanţelor care există împotriva comitentului.
În practica contractuală, comisionul este folosit în vânzarea de mărfuri, în
domeniul transporturilor şi în domeniul operaţiilor asupra valorilor imobiliare.
Comisionarii sunt intermediarii care lucrează în baza contractului de comision.
Aceştia lucrează în nume propriu şi îşi fac o profesie din activitatea de
intermediere, devenind sau tinzând să devină mandat. Comisionarul este supus
reglementărilor mandatului.

5.2.3. Efectele contractului comercial de comision

Între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între mandant
şi mandatar – există o suprapunere de regim juridic – dar comisionarul,
acţionând în nume propriu, numai el se obligă faţă de terţi, iar între comisionar şi
terţi se stabileşte, deci, o legătură juridică.

5.2.3.1. Obligaţiile comisionarului

1. Să îndeplinească operaţiunile comerciale cu care a fost împuternicit. Aceasta
presupune încheierea de către comisionar a tuturor actelor necesare, iar în
realizarea acestei obligaţii comisionarul trebuie să acţioneze potrivit diligenţei
sale profesionale.
2. Să se conformeze instrucţiunilor comitentului. Pentru aceasta comisionarul
trebuie să respecte condiţiile şi mijloacele stabilite: trebuie să vândă şi să
cumpere cu preţul ce i-a fost fixat sau cu preţul curent în lipsa unor
înţelegeri; dacă a vândut cu un preţ mai mic, atunci va trebui să plătească
comitentului diferenţa de preţ; dacă a cumpărat cu un preţ mai mare, atunci
comitentul poate refuza operaţiunea, afară de cazul în care comisionarul se
obligă să plătească diferenţa de preţ.
Comisionarul se poate îndepărta de la instrucţiunile primite dacă:
- este în interesul comitentului;
- consimţământul comitentului nu a fost obţinut în timpul necesar.
Dacă operaţiunile se încheie în condiţii mai avantajoase decât cele
prevăzute iniţial, câştigul obţinut va reveni comitentului în absenţa altor
prevederi contractuale.
3. Obligaţia de a da socoteala, de a răspunde pentru executarea contractului.
- informarea cerută şi operativă a comitentului asupra modului în care a
lucrat comisionarul;
- să predea tot ce a dobândit în executarea contractului;
- la cererea comitentului, să-i transmită toate drepturilor faţă de terţi,
provenite din operaţiunile pe care le-a încheiat.

46
5.2.3.2. Obligaţiile comitentului
1. Să plătească remuneraţia convenită. Aceasta poate fi sub forma unei sume
fixe sau sub forma unui procent din valoarea operaţiunii realizate (5,10,1%
etc).
Plata comisionului se poate face: din momentul încheierii actelor juridice,
fără a fi condiţionat de executarea obligaţiei asumate de terţ sau când
comisionarul predă bunul dobândit şi transferă drepturile obţinute în
executarea operaţiunilor.
În lipsa unei înţelegeri, cuantumul dreptului la comision se calculează în
raport de activitatea desfăşurată sau de rezultatele concrete obţinute.
2. Să restituie comisionarului cheltuielile şi avansurile plătite cu ocazia
executării contractului – în măsura în care aceste sume nu au fost incluse în
comision.
3. Să-l despăgubească pe comisionar de pierderile suferite – dacă nu a
săvârşit o culpă în îndeplinirea obligaţiilor sale.
Comisionarul îşi poate asuma, printr-o clauză expresă, şi obligaţia de a garanta
executarea contractului principal de către terţi. Prin acceptarea unei astfel de
clauza de garanţie a solvabilităţii terţului, comisionarul are dreptul la o
remuneraţie suplimentară; are un privilegiu special asupra bunului sau preţului
comitentului – pe care le deţine pentru executarea contractului şi care se găsesc
la dispoziţia sa; privilegiu special pentru tot ce i se datorează sau chiar pentru
retribuţia sa.
Creanţele comisionarului rezultate din contractul de comision sunt garantate
direct de către comitent cu un gaj tacit.

5.2.3.3. Efectele contractului comercial de comision faţă de terţi

Efectele contractului comercial de comision faţă de terţi sunt configurate în
principal de poziţia comisionarului. Drepturile care rezultă din contractul încheiat
cu terţii, pot fi executate numai de comisionar, acesta este direct obligat către
persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie.
Comitentul nu are acţiune în contra persoanei cu care a contractat
comisionarul, iar terţul nu are vreo acţiune în contra comitentului. Terţul
contractant rămâne străin faţă de comitent, cu excepţia cazului în care intervine
o cesiune, dar cesionarul dobândeşte doar drepturile pe care le-a avut
cesionarul.

5.2.4. Încetarea contractului comercial de comision

Fiind o formă a mandatului comercial, contractul comercial de comision va
înceta în aceleaşi cazuri, pentru aceleaşi cauze.
În situaţia în care contractul comercial de comision este revocat unilateral de
comitent, comisionarul va avea dreptul la despăgubiri şi la cheltuielile efectuate
cu realizarea operaţiunilor comerciale.

5.3. CONTRACTUL DE AGENCY

47
 5.3.1. Noţiune. Forme.
În sistemul de drept anglo-american mandatul nefiind reglementat, nu se face
nici o distincţie între mandatar şi comisionar. Formele juridice ale intermedierii
se realizează prin instituţia agency.
Instituţia agency reprezintă raportul ce se stabileşte în temeiul împuternicirii date
de o persoana (principal) unei alte persoane (agent) care acceptă să acţioneze
în numele său.
Raportul de agency poate rezulta:
1. din acordul părţilor – raporturi de intermediere care sunt concretizate de
părţi;
- denumirile: agency by agreement, agency by consent, agency of the
parties
- agentul trebuie să aibă o împuternicire reală, care poate fi expresă –
actual authority – sau poate fi implicită
- agentul acţionează pe seama şi sub controlul principalului.
2. dintr-o prezumţie legală – care se deduce din conduita părţilor – agency by
estoppel – sau se justifică în caz de necesitate – agency by necessity.
Împuternicirea agentului este aparentă (apparent authority), fiind creată de
conduita principalului faţă de terţ.
Această instituţie se utilizează cu precădere în domeniul comerţului internaţional
şi include reprezentarea, mandatul, contractul de muncă, contractul de
antrepriză, gestiunea de afaceri, răspunderea delictuală indirectă.
Actele agentului trebuie să fie precedate de consimţământul principalului.
Operaţiunile efectuate pe seama principalului, fără împuternicire, pot fi ratificate
ulterior numai dacă există sau identitatea principalului au fost aduse la
cunoştinţa terţilor. Dacă principalul este necunoscut, agentul acţionează faţă de
terţi în nume propriu şi nu se poate proceda la ratificare.
Agentul este persoana fizică sau juridică ce acţionează pe seama sau în
interesul principalului, îndeplinind acte juridice şi prestaţii materiale.
În funcţie de controlul efectuat de principal agentul poate fi: agent–servant şi
independent contractor–agent.
După operaţiunile pe care le îndeplineşte agentul poate fi: general–agent şi
special–agent.
Categorii:
- broker – agent care încheie tranzacţii comerciale fără a avea posesia şi
controlul bunurilor negociate;
- factor – agentul comercial care acţionează în nume propriu, fiind împuternicit
să vândă bunuri a căror posesie şi control i-au fost încredinţate de principal;
- Actioneer – agent autorizat să vândă la licitaţie publică bunurile principalului;
- Manager – agent împuternicit să administreze o afacere sau investiţiile într-o
afacere sau un imobil
- Schipmaster – agent de necesitate împuternicit să facă tot ce este necesar
pentru realizarea unei afaceri
- Attorney at law – apărător al principalului în problemele juridice.

48
 5.3.2. Obligaţiile părţilor
5.3.2.1. Agentul
Potrivit împuternicirii primite, agentul poate acţiona în nume propriu sau în
numele principalului. Agent poate fi: o disclosed agency – agenţie care lucrează
pentru un principal cunoscut – sau o undisclosed agency – agenţie care
lucrează pentru un principal necunoscut.
Obligaţiile agentului sunt:
- să acţioneze conform promisiunii făcute principalului;
- are obligaţia de loialitate – trebuie să lucreze numai în folosul şi sub
controlul principalului; trebuie să respecte instrucţiunile primite; nu trebuie
să acţioneze în interesul părţii adverse, să aibă interese contrarii sau să
concureze principalul;
- să dea socoteală de ceea ce a primit sau plătit pentru principal;
- să transmită informaţiile care privesc operaţiunile încredinţate;
- să predea principalului toate foloasele rezultate din afacerile încheiate,
inclusiv darurile manuale oferite de terţi pentru a-l compensa;
- dacă este retribuit pentru activitatea depusă, agentul are obligaţia de a
depune o anumită competenţă şi diligenţă;
- dacă agentul lucrează cu titlu gratuit, se vor aplica regulile privind
răspunderea civilă delictuală.

5.3.2.2. Principalul
Principalul este obligat faţă de agent:
- sa furnizeze informaţiile necesare;
- sa plătească suma promisă pentru serviciile prestate;
- sa acorde o indemnizaţie pentru pierderile şi spezele suportate de agent;
- dacă existenţa lui este cunoscută de terţ, principalul devine parte în
contract, chiar dacă numele lui n-a fost menţionat;
- dacă existenţa şi identitatea principalului nu sunt dezvăluite, efectele
contractului se produc faţă de principal în temeiul autorizaţiei.
Pentru serviciile efectuate de agent în limitele împuternicirii sale, principalul are
o răspundere contractuală sau delictuală.

Specificitate: când se încheie contractul de agent, obligatoriu trebuie să

se precizeze întinderea şi durata exclusivităţii. În materie s-au elaborat de catre
Camera Internaţională de la Paris reguli uniforme de aplicaţiune facultativă
privind contractul de agent – la care este aliniată în mare şi legislaţia română.

5.4. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE CURTAJ

Contractul de curtaj este convenţia prin care curtierul se obligă ca, în schimbul
unei sume de bani – taxă de curtaj - să procure reprezentantului un
cocontractant.
În dreptul român (Codul comercial romăn), acesta este denumit contractul de
samsărie.

49
Curtierul - este întotdeauna un comerciant independent care, de regulă, îşi face
profesia de intermediere.
Rolul curtierului este de a pune în legătură doi parteneri în scopul încheierii de
către ei a unui contract; curtierul înlesneşte afacerile fără să intervină în contract
şi deci, nu are răspundere referitor la executarea sau neexecutarea contractului
a cărei încheiere a înlesnit-o.
Este obligat să garanteze numai identitatea părţilor pe care le pune în contact,
furnizând acestora informaţiile implicate de afacerea ce urmează a fi încheiată.
Curtierul este plătit pentru serviciile faţă de reprezentat printr-o indemnizaţie
numită curtaj, datorată în principiu, din momentul încheierii contractului
respectiv.
În situaţia în care reprezentantul şi curtierul îşi au domiciliul în state diferite,
contractul de curtaj are caracter internaţional.
Capacitatea reprezentatului şi curtierului - ambii comercianţi - va fi guvernată de
legea personală.
Legea care se aplică fondului şi efectelor contractului, este cea mai stabilită de
părţi.
Dacă pentru contractul internaţional, părţile nu au ales legea aplicabilă, în
practică acesta este supus fie legii în vigoare la sediul reprezentatului, ca în
dreptul ceh, fie ca în dreptul român, belgian sau francez, legii în vigoare la sediul
debitorului prestatiei caracteristice, respectiv la sediul curtierului.

5.5. DREPTUL APLICABIL INTERMEDIERII ÎN COMERŢUL

INTERNAŢIONAL

Când reprezentantul şi intermediarul au sedii pe teritorii diferite, intermedierea

are un caracter internaţional.
Problema legii aplicabile variază de la o formă de intermediere la alte, fără a fi
total diferite.
În 1977, Conferinţa de drept internaţional privat de la Haga a adoptat proiectul
Convenţiei asupra legii aplicabile contractelor de intermediere.
a). Convenţia are în vedere relaţiile cu caracter internaţional formate când o
persoană - intermediarul - are puterea de a acţiona, acţionează sau pretinde că
acţionează cu un terţ pe contul unei alte persoane - reprezentatul. Ea se aplică
tuturor categoriilor de intermediari de comerţ conciliind în acest sens cele două
mari sisteme de drept;
b). Convenţia recunoaşte prioritatea aplicării legii alese de părţi pentru
reglementarea fondului şi efectele raportului contractual dintre reprezentant şi
intermediar;
c). Convenţia reţine ca soluţie subsidiară în absenţa alegerii legii de către părţi
supunerea raportului de intermediere legii interne a statului în care, în momentul
formării raportului de reprezentare, intermediarul îşi are stabilimentul profesional
sau reşedinţa obişnuită.
Raportul de intermediere se va supune legii interne a statului unde intermediarul
exercită în principal activitatea.
În lipsa unui asemenea sediu, se aplică legea statului unde ar acţiona
intermediarul, dacă pe teritoriul respectiv se află:
50
 a. sediul, domiciliul sau reşedinţa persoanei reprezentate, sau;
b. sediul, domiciliul sau reşedinţa terţului, sau;
c. sediul bursei, târgului sau locului unde s-a organizat o licitaţie la care a
participat intermediarul spre a îndeplini împuternicirea.

CAPITOLUL VI

CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER

TEHNOLOGIC

6.1. Contractele de concesiune în comerţul internaţional

6.1.1. Contractul de concesiune exclusivă
6.1.2. Contractul de franchising
6.2. Contractele de transfer de tehnologie în comerţul
internaţional
6.2.1. Contractul de licenţă
6.2.2. Contractul de cesiune de brevet
6.2.3. Contractul de know–how
6.2.4. Contractul de consulting-engineering

6.1. CONTRACTELE DE CONCESIUNE ÎN COMERŢUL

INTERNAŢIONAL

Contractul de concesiune în comerţul internaţional este o creaţie a practicii

comerciale şi se foloseşte în activitatea de desfacere a mărfurilor şi serviciilor.
Acestea reprezintă tehnici contractuale moderne care permit desfăşurarea
relaţiilor comerciale în condiţii avantajoase, deşi includ elemente de
intermediere, dar diferite de mandat şi comision.
Diferenţa faţă de mandat constă în aceea că concesionarul acţionează în nume
propriu. Contractul de concesiune comercială stabileşte între părţi raporturi de
interes comun şi permite integrarea concesionarului în reţeaua comerciala a
concedentului.
Diferenţa faţă de comision constă în aceea că concesionarul acţionează pe cont
propriu, fiind proprietar al mărfurilor tranzacţionate. Contractul de concesiune
implică o legătură între părţi şi exercitarea unei activităţi de promovare a
vânzărilor.

51
 6.1.1. CONTRACTUL DE CONCESIUNE EXCLUSIVĂ
Noţiune, trăsături, avantaje
Concesiunea exclusivă este operaţiunea prin care o persoană (concedent) vinde
mărfurile sale într-o anumită zonă teritorială unei alte persoane (concesionar) ce
le cumpără spre a le revinde clienţilor săi.
Denumire: contract de distribuire specială, contract de vânzare exclusivă,
contract de concesiune comercială, contractul de concesiune exclusivă, contract
de concesiune de vânzare exclusivă.
Contractul cuprinde unele elemente ale operaţiunii de vânzare şi intermediere;
rezultă că sunt reunite două operaţiuni într-o anumită succesiune.
Concesionarul are o dublă calitate: cumpărător şi vânzător şi lucrează în nume
şi pe cont propriu.

Caractere juridice şi caracteristici

Contractul de concesiune exclusivă este un contract bilateral, consensual,
intuitu personae, comutativ şi cu titlu oneros.
În raport de interesele părţilor contractul de concesiune exclusivă are
următoarele variante:
- se poate încheia cu o clauză de exclusivitate de vânzare sau aprovizionare;
- poate fi completat cu un contract de depozit, concesionarul obligându-se să
păstreze mărfurile concedentului.
Caracteristici:
- dublă legătură de exclusivitate prin care cedentul se obligă să vândă anumite
mărfuri şi concesionarul să le cumpere şi revândă clientelei sale;
- activitatea concesionarului se desfăşoară în mod independent, el fiind ţinut
să răspundă pentru afacerea întreprinsă;
- remuneraţia concesionarului constă în diferenţa dintre preţul de cumpărare şi
revânzare;
- durata obişnuită a concesiunii este de 1 an.
Avantajele concedentului:
- îşi asigură desfacerea mărfurilor sau serviciilor;
- îşi asigură pătrunderea pe noi pieţe fără cheltuieli de investiţii;
- îşi asigură o simplificare contabilă a bilanţului;
- integrează activitatea partenerului în politica sa comercială;
- obţine creşterea vitezei de rotaţie a fondurilor circulante.
Avantajele concesionarului:
- beneficiază de câştigul realizat faţă de preţul mărfii şi de marca de fabrica a
concedentului;
- are siguranţa limitării riscurilor comerciale la nivelul comerţului cu amânuntul
şi evitării concurenţei.

Efectele contractului de concesiune exclusivă

1. Obligaţiile concedentului
1. Să livreze mărfurile către concesionar, excepţie făcând rezervele privind
vânzările directe anumitor clienţi.
2. Conform clauzei de exclusivitate, concedentul se obligă să vândă produsele
sale numai concesionarilor dintr-o anumită zonă teritorială determinată.
52
 Concedentul trebuie să asigure o aprovizionare susţinută şi condiţii de credit
avantajoase.
3. Să respecte exclusivitatea teritorială a concesionarului: să-i remită comenzile
primite de la clienţi; să-i permită folosirea mărcii sale de fabrică; să-l
informeze asupra posibilităţii sale de livrare.

2. Obligaţiile concesionarului
1. Să comercializeze mărfurile stabilite în contract. Pentru realizarea unei
concesiuni eficiente, concesionarul e ţinut să cumpere o anumită cantitate de
mărfuri într-o perioadă de timp determinată.
2. Să nu facă concurenţă concedentul prin vânzarea de produse similare ale
altor producători. În scopul realizării gestiunii comerciale, concesionarul
poate fi obligat: să cumpere şi să vândă o cotă anuală minimă; să aibă un
stoc determinat de mărfuri; să efectueze unele servicii după vânzare; să
organizeze publicitatea comercială.

Încetarea contractului de concesiune exclusivă

Contractul de concesiune exclusivă încetează:
1. prin ajungerea la termen, pentru contractele încheiate pe durată determinată;
2. prin reziliere, pentru contractele pe durată nedeterminată.
Posibilitatea părţilor de a rezilia unilateral contractul este condiţionată de
respectarea unui termen prevăzut sau de acordarea unei despăgubiri.
Pe timpul duratei contractului, rezilierea este admisă numai în cazuri
justificate: nerespectarea sau violarea clauzelor contractuale ori
prejudicierea materială sau morală adusă prin conduita partenerului
contractant.
În funcţie de rezultatele obţinute concesiunea poate fi reînnoită, în caz
contrar se poate încredinţa altei persoane. Refuzul de înnoire a contractului
se sancţionează prin daune-interese numai în situaţia unui abuz de drept.
Concesionarul are posibilitatea de a prelua o concesiune similară, utilizând
reţeaua comercială existentă.
3. Prin moartea sau declararea incapacităţii concesionarului (datorită
caracterului intuitu personae).
4. Unele clauze specifice privind solvabilitatea părţilor: falimentul uneia din
părţi; protestul unei cambii; neplata unui CEC.

Contractul se deosebeşte substanţial de un contract de distribuţie

exclusivă pentru că în ipoteza distribuţiei exclusive proprietar al mărfii rămâne
reprezentatul şi dacă marfa prezintă deficienţe calitative, spre exemplu,
răspunderea revine reprezentatului.
În ipoteza contractului de concesiune exclusivă, concesionarul devine
proprietarul mărfii pe care o revinde şi, în consecinţă, răspunderea pentru
calitatea mărfii revine concesionarului care este proprietar al mărfii.
Părţile la contract pot alege legea aplicabilă, pentru că în materie nu
există norme uniforme. Dacă părţile nu au ales legea aplicabilă, în practică
sunt două soluţii:
 cea mai răspândită supune contractul legii în vigoare la sediul
concesionarului, pornind de la ideea că el este vânzătorul sau
53
 revânzătorul mărfii pe de o parte; pe de altă parte, clauza de exclusivitate
este supravegheată pe această piaţă;
 a doua ipoteză, când contractul este supus legii concedentului ca
vânzător primar al mărfii, cu respectarea normelor de aplicaţiune
necesară (norme de poliţie=monitory law) de la locul de activitate al
concesionarului, respectiv regulile cu privire la exclusivitate practicate pe
piata concesionarului.

6.1.2. CONTRACTUL DE FRANCHISING

Definiţie
Franchising-ul este operaţiunea prin care o persoană denumită concedent
(franchisor), acordă altei persoane numită concesionar (franchisee), dreptul de a
vinde anumite bunuri sau de a presta anumite servicii si de a beneficia de un sistem
de relaţii pe care le cuprinde marca, renumele, know-how - ul si asistenţa tehnică,
în schimbul unui preţ ce constă într-o sumă de bani iniţială si o redevenţă periodică
numită franchise free.
Acest tip de contract a apărut în SUA, ca urmare a interdicţiei legale de a se
comercializa automobilele direct de producătorii lor, dar s-a extins cu privire la alte
produse si pe alte continente.
Sub aspectul conţinutului se aseamănă cu alte operaţiuni comerciale, cum ar fi
intermedierea, vânzarea cu monopol, licenţa sau reprezentarea. Spre deosebire de
contractul de concesiune exclusivă, obiectul său nu este reprezentat numai de
produse ci si de marca sub care acestea vor fi vândute sau distribuite.
Părţi în contractul de franchising sunt: concedentul – franchisor – şi
concesionarul – franchisee.
- concedentul – în relaţiile cu partenerul său are în vedere realizarea unei
activităţi eficiente
- concesionarul – comerciant independent care se integrează în sistemul
politicii comerciale a unui producător sau întreprindere prestatoare de
servicii.

Caractere juridice
Contractul de franchising este un contract unilateral, consensual, intuitu
personae, comutativ şi cu titlu oneros.
Prin prisma elementelor pe care le cuprinde are un caracter complex şi general;
prezintă caracterele juridice ale unor alte operaţiuni: realizarea unui monopol,
know-how-ul şi licenţa-reprezentarea.

Obiectul contractului de franchising

Obiectul contractului de franchising poate fi:
- concesiunea unei mărci de fabrică sau de serviciu;
- asistenţa tehnică şi toate cunoştinţele necesare.
Concesionarul poate să aibă o dublă calitate – distribuitor şi producător –
cunoştinţele tehnice transmise vor fi de natură comercială şi industrială. Prin
intermediul franchisingului se creează o unitate economică între întreprinderea
54
producătoare şi societatea specializată în vânzarea exclusivă a produselor sau
serviciilor. Activitatea concedentului este prelungită astfel, până în stadiul
comercializării, asigurându-se o clientelă constantă, cu posibilităţi şi pe riscul
concedentului.
Avantaje:
Concedentul poate pătrunde pe pieţele străine fără eforturi de investiţii şi
beneficiază de existenţa unei reţele de distribuţie a produselor sau serviciilor şi
de dreptul de a primi taxa plătită de concesionar la încheierea contractului şi de
redevenţele periodice. Prin integrarea activităţii concesionarului în cadrul politicii
sale comerciale, concedentul are posibilitatea de a efectua investiţii pentru
diversificarea activităţii. Concedentul îşi asigură clientela şi extinderea
operaţiunilor economice.
Concesionarul îşi desfăşoară activitatea cu mijloacele concedentului, folosindu-i
numele, marca, experienţa tehnică şi comercială, sistemul de organizare şi de
publicitate. Cu toate că îşi menţine independenţa juridică, concesionarul este
integrat în sistemul politicii economice a concedentului, care îi supraveghează
activitatea. Concesionarul are dreptul de a revinde concesiunea acordată unei
persoane agreate de concedent.

Efectele contractului de franchising

Obligaţiile părţilor sunt prevăzute prin clauze generale şi specifice, care se
elaborează în baza principiului libertăţii contractelor şi care reflectă raporturile
de colaborare existente între părţi.

1. Obligaţiile concedentului.
- Să cedeze concesionarului folosinţa mărcii sale şi un complex de elemente
tehnice. Pentru realizarea operaţiunii concedentul trebuie să furnizeze
partenerului: elemente de inginerie privind amenajarea şi organizarea
întreprinderii; elemente de marketing cuprinzând metodele, mijloacele şi
tehnicile de comercializare; mijloacele pentru pregătirea profesională a
personalului.
- Să nu-şi valorifice dreptul său de exclusivitate asupra mărcii
- Să garanteze rentabilitatea investiţiilor făcute de concesionar
- Să acorde concesionarului o asistenţă continuă în domeniul: comercial,
tehnic, financiar, juridic.
- Să modernizeze produsele şi serviciile pe care le oferă concesionarul.

2. Obligaţiile concesionarului:
- Să exploateze investiţiile făcute de concedent. Pentru realizarea acestei
obligaţii trebuie să respecte marca sau formula de proprietate a
concedentului şi să asigure un anumit nivel de calitate, cu respectarea strictă
a indicaţiilor.
- Să se aprovizioneze cu produsele concedentului în condiţiile prevăzute în
contract
- Să furnizeze toate informaţiile care ar contribui la perfecţionarea tehnicilor de
comercializare
- Să plătească în momentul încheierii contractului o taxă de intrare

55
- Să plătească redevenţe periodice. Cuantumul redevenţelor se calculează
proporţional cu valoarea cifrei de afaceri.

Încetarea contractului de franchising

Contractul de franchising încetează:
- prin ajungerea la termen. Perioada de încheiere a contractului este
determinată de părţi între 1-20 ani. La expirarea duratei stabilite părţile au
posibilitatea să prelungească contractul pentru o noua perioadă.
- Prin rezilierea contractului. Operează de plin drept în cazul în care una din
părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile stabilite. Eventuala punere în întârziere a
partenerului contractant se realizează prin simpla trimitere a unei scrisori
recomandate.

Părţile la contract pot să aleagă legea aplicabilă; dacă nu au făcut-o

contractul este supus legii în vigoare la sediul francizorului cu respectarea
normelor de aplicaţiune necesară de la locul de activitate al franchisee-lor.
Aceasta este forma clasică a acestui contract. El a dobândit în timp valenţe
sporite, a devenit un contract complex pentru că de foarte multe ori francisorul,
datorită relaţiilor sale de comercializare poate cere franchisee-lor ca
aprovizionarea cu materie primă şi materiale să se facă de la anumiţi furnizori
sau chiar de la el însuşi. Aceasta aprovizionare are la baza contract
independent de vânzare cumpărare.

6.2. CONTRACTELE DE TRANSFER DE TEHNOLOGIE ÎN

COMERŢUL INTERNAŢIONAL

În cadrul schimburilor comerciale internaţionale un loc important îl ocupă

comerţul cu inteligenţa umană. Elementul esenţial în această formă de comerţ
este transferul sau schimbul de tehnologie.
Tehnologia reprezintă mijlocele tehnice, produsele tehnologice şi cunoştinţele
de specialitate legate de aplicarea lor.
Transferul de tehnologie poate constitui obiectul unui contract principal sau
adiacent sau al unei clauze într-un contract complex.

6.2.1. CONTRACTUL DE LICENŢĂ

Definiţie, avantaje, caractere juridice

Contractul de licenţă (denumit şi contractul de licenţă de brevet), este contractul
prin care titularul unui brevet (licenţiator) transmite unui beneficiar (licenţiat)
dreptul de folosinţa al unei invenţii.
Avantaje pentru licenţiator:
- evitarea barierelor vamale şi măsurilor restrictive cu caracter netarifar;
- repartizarea zonelor de desfacere şi înlăturarea concurenţei pe piaţă;
- stimularea exporturilor de utilaje, maşini şi materii prime;
- valorificarea rezultatelor cercetării, precum şi a potenţialului de proiectare;
- facilitatea pătrunderii pe pieţele externe;

56
- obţinerea de participaţii directe la beneficiul obiectivelor realizate.
Avantaje pentru licenţiat:
- realizarea de economii valutare prin reducerea importurilor de mărfuri
similare sau identice;
- introducerea unei tehnici avansate;
- asimilarea unor produse tehnice complexe;
- promovarea exporturilor de mărfuri produse sub licenţă.

Caractere juridice şi obiectul contractului de licenţă

Contractul de licenţă este un contract încheiat intuitu personae, deoarece se
încheie în vederea calităţilor personale ale licenţiatului. Contractul de licenţă
este un contract incesibil în lipsa unor prevederi exprese.
Obiectul contractului de licenţă îl constituie autorizarea sau acordarea dreptului
ca o licenţă să fie folosită de partener. Contractul de licenţă nu implică un act de
dispoziţie asupra dreptului exclusiv de brevet, licenţiatorul transmite numai
folosinţa totală sau parţială a dreptului de exploatare.
Formele contractului de licenţă
În funcţie de întinderea drepturilor care se atribuie prin contract licenţa poate fi:
1. Licenţă exclusivă când licenţiatorul renunţă la posibilitatea de a mai acorda
alte licenţe, iar licenţiatul are un drept exclusiv de utilizare a licenţei.
a) licenţa nelimitată sau deplină – licenţiatorul beneficiază de exclusivitate
pe toată durata de valabilitate a brevetului.
b) licenţe limitate – dreptul de folosire a invenţiei, deşi e exclusiv, prezintă
unele îngrădiri: modul de aplicare a invenţiei; utilizarea obiectului
contractului şi perioada de timp.
2. Licenţa neexclusivă sau simplă când licenţiatorul are dreptul de a utiliza sau
transmite brevetul, iar licenţiatul are dreptul de a folosi invenţia în condiţiile
convenite.
a) licenţa deplină
b) licenţe limitate – întinderea în spaţiu, cantitatea de obiecte produse,
preţurile de vânzare.
În situaţia în care există mai mulţi licenţiaţi, condiţiile create pot fi diferite. Pentru
existenţa unui regim identic, în contract se poate insera clauza naţiunii celei mai
favorizate sau clauza licenţei colective.

Efectele contractului de licenţă

1. Obligaţiile licenţiatorului sunt:
- să asigure beneficiarul de o exploatare optimă a invenţiei
- să garanteze existenţa dreptului acordat.
2. Obligaţiile licenţiatului sunt:
- să folosească invenţia în condiţiile stabilite
- să plătească preţul.
Preţul se poate plăti prin folosirea următoarelor modalităţi: o sumă forfetară
integrată; o sumă globală iniţială; un procent aplicat la valoarea producţiei sau
vânzărilor; sume suplimentare pentru compensarea diferenţelor.

57
În caz de nerespectare a obligaţiilor contractuale, în raport de gravitatea
încălcării, partea prejudiciată poate cere plata de compensaţii sau anularea
contractului.

Încetarea contractului de licenţă

Contractul de licenţă încetează în următoarele situaţii:
- expirarea duratei pentru care licenţa a fost acordată;
- intrarea invenţiei în domeniul liberei concurenţe, după perioada stabilită de
lege.

Întrucât în materie există numai norme uniforme privind protecţia titlurilor

de proprietate industrială (protecţia brevetului), dar nu există norme uniforme
privind contractul de licenţă, problemă nesoluţionată nici prin tratatul încheiat în
cadrul OMC referitor la transmiterea proprietăţii intelectuale legate de comerţ,
părţile la contract pot alege legea aplicabilă. Dacă nu au făcut-o, de regulă,
contractul este supus legii în vigoare la sediul licenţiatorului, cu
respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la locul utilizării invenţiei, care
de regulă este sediul licenţiatului10.

6.2.2. Contractul de cesiune de brevet

Este contractul care se încheie între proprietarul brevetului, în calitate

de cedent şi dobânditorul acestuia, în calitate de cesionar şi este de 2 feluri:
cesiune totală de brevet şi cesiune parţială.
În ipoteza cesiunii totale, titularul brevetului transmite în proprietate
dobânditorului (cesionarului), brevetul respectiv, inclusiv dreptul de licentiere a
acestuia, rezervându-si eventual, daca el este creatorul numai dreptul personal
nepatrimonial de autor.
Cesiunea poate fi parţială când cedentul îşi rezervă pentru sine şi numai
pentru a fi utilizat de el însuşi, în uzina sa, dreptul de licenţă. Cu alte cuvinte,
transmite cesionarului proprietatea asupra brevetului, dreptul de licenţiere, cu
păstrarea posibilităţii de utilizare şi în uzina cedentului.
Contractul presupune ca obligaţii ale părţilor:
- cedentul: obligaţia de a transmite în proprietate brevetul respectiv cu
toată documentaţia aferentă care să permită utilizarea acestuia. Implicit
presupune obligaţia de a nu face, de a nu mai transmite unui terţ acel
brevet sau de a nu licenţia unui terţ invenţia respectivă.
- cesionarul: obligata de a proteja în ţara sa, dacă nu a fost anterior
protejat brevetul respectiv, invenţia respectivă, şi de asemenea de a
proteja calitatea creatorului invenţiei de titular, dreptul intelectual de titular
al acelei invenţii. Are obligaţia de a-l plăti pe cedent. Plata poate cuprinde
fie o sumă importantă care se plăteşte la încheierea contractului, fie o
sumă modică la care, pe un anumit număr de ani, de asemenea stabilit la
încheierea contractului, cesionarul se obligă să adauge anuităţi, respectiv

10
Spre exemplu, în statele Pactului Andin un contract de licenţă de brevet nu poate depăşi durata
de 5 ani, pentru că se consideră că după 5 ani nu se mai poate vorbi de tehnologie de vârf.
58
 redevenţe asupra cifrei de afaceri pe care o înregistrează cesionarul ca
urmare a licenţierii respectivei invenţii.
Părţile pot alege legea aplicabilă, iar dacă nu au făcut-o, se aplică legea
în vigoare la sediul cedentului.

6.2.3. CONTRACTUL DE KNOW-HOW

Noţiune şi caracteristici
Contractul de know-how se caracterizează prin transmiterea unor
cunoştinţe tehnice, informaţii, documentaţii sau procedee complexe, care
reprezintă o noutate relativă si subiectivă, nefiind brevetate din cauza
elementelor insuficiente de originalitate sau a lipsei de interes.
În noţiunea de know-how se cuprind mai multe elemente, care pot consta
în: abilitate tehnică, ingeniozitate, experienţă, cunoştinţe tehnice, procedee noi
etc. Prin acestea se urmăreşte optimizarea si punerea în valoare a calităţilor
produsului sau a procedeelor folosite, scăderea preţului de cost, evitarea erorilor
etc.
Noutatea si secretul referitor la acestea nu vizează stadiul tehnicii,
raportându-se numai la persoana sau întreprinderea care vrea să le
dobândească. Deşi are elemente comune cu secretul de fabricaţie, se distinge
de acesta prin existenţa abilităţii si a experienţei tehnice, împreună cu un
ansamblu de elemente care nu au valoare în mod dispersat, nu au caracter de
noutate si nu reprezintă un secret absolut.
Deosebirile faţă de contractul de antrepriză constau în existenţa unei
colaborări din partea beneficiarului si în neobligativitatea asumării unor garanţii
pentru rezultatele obţinute.
Caracteristicile contractului de know-how sunt:
- noutatea – deşi este relativă şi subiectivă – are valoare prin eficacitatea şi
utilitatea rezultatului;
- secretul – trebuie păstrat de către părţile contractului;
- complexitatea elementelor componente – se pot concretiza în forme variate;
- dinamismul operaţiunii – proces în continuă transformare.

Clasificare
1. După gradul de complexitate al operaţiunilor efectuate:
- contracte prin care se transferă o tehnologie sau un procedeu, în stadiul
determinat de momentul încheierii, prin acte simple;
- contracte care cuprind aceleaşi operaţiuni de transfer, dar prin acte
complexe şi succesive, stabilite în mai multe faze;
- contracte prin care se transferă produse sau procedee tehnice dintr-un
domeniu de activitate, care au rezultat din cercetări proprii sau se vor
obţine succesiv, pe o perioadă de timp determinată.
2. În raport cu gradul de interferare cu alte operaţiuni tehnico-economice
contractele de know-how sunt:
- pure – transferul nu este condiţionat de o altă operaţiune;
- combinate – transferul este un accesoriu sau consecinţă a altor
operaţiuni;
59
 - complimentar – condiţionat de transferul necesar realizării unor convenţii
distincte, se stabilesc separat.

Obiectul contractului know-how

Obiectul contractului de know-how îl reprezintă transmiterea de cunoştinţe
tehnice, de la informaţii şi documentaţii simple, până la procedee sau tehnologii
complexe.
Transferul de know-how poate avea loc prin următoarele modalităţi:
- transmiterea de documente, planuri, desene, manuale, modele, formule;
- furnizarea de material sau părţi de material;
- trimiterea de tehnicieni în întreprinderea beneficiarului;
- primirea de tehnicieni pentru specializare.

Efectele contractului de know – how

1. Obligaţiile furnizorului sau transmiţătorului sunt:
- să transmită anumite cunoştinţe tehnice;
- să acorde beneficiarului garanţii asupra rezultatului; dreptul exclusiv de
folosinţă; asistenţa tehnică şi dreptul de folosire a mărcii sale de fabrică.
2. Obligaţiile beneficiarului sau dobânditorului sunt:
- plata preţului. Poate fi în bani – o sumă globală ori forfetară sau cote părţi
din valoarea producţiei rezultate – poate fi în produse sau poate fi în alte
cunoştinţe tehnice.
- păstrarea secretului – obligaţie esenţială datorată absenţei unui brevet;
Beneficiarul este ţinut să nu divulge altor persoane informaţiile primite,
pentru ca know-how să nu intre în domeniul publicităţii.
- menţinerea calităţii produselor obţinute – beneficiarul poate comercializa
produsele obţinute sub marca furnizorului.
Părţile de comun acord pot stipula în contract şi alte obligaţii reciproce:
comunicarea eventualelor perfecţionări şi modificările aduse obiectului
contractului; răspunderea pentru neexecutarea obligaţiilor contractului; regimul
taxelor fiscale.

Încetarea contractului de know – how

Contractul de know-how încetează în următoarele situaţii:
- la expirarea termenului stipulat;
- în caz de denunţare a contractului;
- în caz de reziliere a contractului.

Părţile la contract pot alege legea aplicabilă; dacă nu au făcut-o

contractul se supune legii în vigoare la sediul comunicantului de know-
how cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la locul utilizării
acestuia11.

11
În ţările Pactului Andin, prin Codul Investiţilor Străine adoptat în 1992 s-a precizat că dacă un
know-how a fost constituit ca aport la capitalul social al unei societăţi constituite ca expresie a unei investiţii
străine directe, societatea fiind în statele andine, beneficiarul (societatea) nu este obligată să transmită
comunicantului eventualele perfecţionări aduse know-how-lui. Iată de ce trebuie întotdeauna observate
normele de aplicaţiune necesare de la locul utilizării know-how-lui.
60
 6.2.4. CONTRACTUL DE CONSULTING-ENGINEERING

Noţiune
Activitatea de consulting-engineering a apărut în ţările industrializate, ca
urmare a tendinţei unor întreprinderi de a evita să se angajeze în probleme de
concepţie si coordonare a lucrărilor de investiţii cu propriii specialişti.
În cadrul acestui contract se pot include operaţiuni diverse, ca studii
preliminare, realizarea planurilor, furnizarea de idei în legătură cu realizarea
unui proiect sau alte prestaţii de natură intelectuală.
CONSULTING – reprezintă studierea şi cercetarea pentru un beneficiar a
posibilităţilor tehnice şi comerciale în baza stadiului actual al ştiinţei şi practicii
într-un anumit domeniu şi acordarea corespunzătoare de asistenţă tehnică.
Consultantul propune numai soluţiile, fără a lua parte la luarea deciziilor.
ENGINEERING – reprezintă un complex de operaţiuni prealabile sau
concomitente de concepţie şi elaborare, de coordonare şi executare a
proiectelor şi lucrărilor pentru realizarea unui obiectiv. Operaţiunile de
engineering se îndeplinesc în cadrul a două faze:
- studii constituind cercetările în baza cărora se elaborează un proiect;
- executare constituind realizarea sau punerea în stare de serviciu a unui
obiectiv.
Consulting–engineering reprezintă activitatea de natură intelectuală, care se
concretizează, în principal, prin furnizarea de sfaturi sau studii tehnice. Studiile
tehnice sunt rezultatul unor cercetări regulile antemeţionate, oferind partenerului
contractual posibilitatea de a lua deciziile obiective şi eficiente. Consulting –
engineering se desfăşoară de ingineri şi tehnicieni grupaţi în societăţi sau
organizaţii de specialitate.
În consecinţă, contractul internaţional de consulting-engineering este
acela prin care un specialist sau o întreprindere specializată se obligă ca, în
schimbul unei sume de bani, să presteze servicii diferite de natură intelectuală,
de fundamentare tehnico-economică, de proiectare, de conducere si
supraveghere a lucrărilor de recepţii de lucrări, toate urmărind realizarea în
condiţii de maximă eficienţă a obiectivului respectiv.
Acest contract este complex, ca urmare a întrepătrunderii unui număr
mare de operaţii de prestare de servicii, într-un mod original, cu reguli proprii,
care îi deosebesc de contractele de mandat, antrepriză sau know-how.
Contractul poate avea caracter autonom sau poate fi accesoriu altui tip de
contract.

Societăţile:
1. după forma organizatorică societăţile sunt:
- societăţi autonome – reprezintă organizaţii sau cabinete de ingineri
consultanţi;
- societăţi integrate – depind nemijlocit de firmele industriale, fiind filiale
sau servicii de studii ce lucrează pentru terţi.
2. În funcţie de obiectul lor sunt:
- societăţi de proiectare şi construcţii;
- societăţi specializate în conducerea activităţii întreprinderii;
- societăţi de cercetare.

61
 Formele contractului de consulting – engineering
1. Contractul în regie – cheltuielile firmei de engineering pentru lucrările
efectuate se controlează de beneficiar şi sunt retribuite contra cost şi plus
onorar.
2. Contractul la cheie – firma de engineering livrează beneficiarului un anumit
obiectiv în stare de funcţionare şi este plătita printr-o sumă globală sau
forfetară.
3. Contractul pentru servicii – retribuţia se face printr-o sumă fixă sau
procentuală, raportată la costul obiectivului.
4. Contractul mixt sau combinat – echipamentul şi serviciile prestate se plătesc
printr-o sumă fixă globală, iar materialele şi serviciile locale contra cost plus
onorar.

Obiectul contractului de consulting-engineering

Obiectul contractului de consulting-engineering îl constituie operaţiunile
prestate, de la simple consultaţii, până la realizarea unor proiecte sau obiective.
Sfera largă a activităţilor impune stabilirea riguroasă a obiectului contractului,
domeniul său de cuprindere trebuie determinat printr-o descriere succintă şi
exactă.
În general, fără ca distincţia să fie netă contractul de consulting-engineering
cuprinde obligaţii de mijloace, iar contractul comercial engineering obligaţii de
rezultat.

Efectele contractului de consulting-engineering

În raport de specificul contractului, prestatorul de consulting–engineering poate
avea următoarele obligaţii: efectuarea de studii; prestarea de asistenţă tehnică;
conducerea realizării obiectivului industrial; coordonarea activităţii
antreprenorilor; verificarea lucrărilor de montaj; predarea documentaţiei
obiectivului; garantarea funcţiei şi capacitaţii obiectivului; păstrarea secretului
informaţiilor şi realizărilor.
Obligaţiile clientului sau beneficiarului sunt: să plătească preţul şi să predea
toate datele şi informaţiile cerute.
Plata preţului – se aplică următoarele principii:
- plata se face numai de către client;
- valoarea retribuţiei include şi cheltuielile cu caracter permanent întreprinse
de societate pentru sporirea potenţialului tehnico – ştiinţific;
- modul şi condiţiile de efectuare a plăţii sunt stabilite de către părţi.
Metode de calcul a preţului:
- metoda timpului folosit – aplicarea unor nivele de plată pe unitatea de timp
consumat plus cheltuielile suplimentare;
- metoda cost plus onorar – cheltuielile societăţii plus onorariul (suma
convenită anticipat);
- metoda suma forfetară – retribuţia reprezintă suma globală ce cuprinde toate
activităţile societăţii;
- metoda procentajului – aplicarea la valoarea lucrării a unei taxe proporţionale
fixe, prevăzută în contract.
Contractul de consulting-engineering nu cunoaşte norme uniforme,
acesta nu este un contract numit. În practică se utilizează mai ales contractele
62
tip elaborate de asociaţiile internaţionale de ingineri consultanţi constituite pe
domenii. Este raţiunea pentru care în doctrină şi în practică s-a pus problema
calificării juridice a contractului nenumit pentru a fi reglementat prin analogie.
S-a redus acest contract la un moment dat de unele instanţe
judecătoreşti la contractul de mandat – considerându-se că prestatorul de
consulting-engineering este mandatarul beneficiarului. Total inexact, deoarece
spre deosebire de mandatar care poate doar să încheie acte juridice pentru
mandant (pentru reprezentant), prestatorul de consulting-engineering
săvârşeşte mai ales fapte materiale - verifică calcule, verifică măsurători.
O a doua încercare a redus contractul de consulting-engineering la
contractul de antrepriză ignorându-se însă că într-un contract de antrepriză
antreprenorul are faţă de beneficiar o obligaţie de rezultat, trebuie sa facă o
construcţie care să placă clientului, în timp ce la contractul de consulting-
engineering prestatorul se obligă la prestaţii, la obligaţii de diligenţă, de
mijloace. Pentru înlăturarea dificultăţilor de calificare juridică, se impune
elaborarea unor reglementări specifice acestui contract.

Răspunderea părţilor contractului de consulting-engineering

În caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale, societatea de consulting-
engineering va răspunde în raport cu întinderea misiunii şi caracterul obligaţiilor.
Societatea poate fi obligată să plătească daune-interese şi penalităţi. În practică,
pentru a se preciza limita răspunderii se aplică următoarele reguli:
Societatea răspunde numai dacă a săvârşit o greşeală profesională şi prin culpa
sa a cauzat o pagubă. Repararea prejudiciului nu cuprinde decât consecinţele
directe şi este proporţională cu onorariul, fără a-i depăşi cuantumul.
Clientul este ţinut să răspundă pentru respectarea dreptului de proprietate
materială şi intelectuală a societăţii şi de exactitatea datelor transmise.
Dacă misiunea a fost întreruptă, redusă, anulată, fără vreo culpă a societăţii,
clientul trebuie să plătească lucrările executate şi să restituie cheltuielile
efectuate plus să plătească o despăgubire (20% din sumele ce ar fi revenit
societăţii).
Părţile pot alege legea aplicabilă contractului; dacă nu au făcut-o practica
cunoaşte mai multe soluţii:
1. contractul este supus legii în vigoare la locul realizării investiţiei;
2. contractul este supus legii în vigoare la sediul prestatorului;
3. cea mai răspândită soluţie: contractul este supus legii în vigoare la sediul
prestatorului, cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară la locul
investiţiei;
4. o ultimă soluţie – contractul este supus legii în vigoare la sediul
beneficiarului cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la locul
investiţiei (pentru ca eu pot să închei contractul cu un prestator din
România, beneficiarul să fie în Franţa şi investiţia să se realizeze în
Germania, atunci aplic legea beneficiarului cu respectarea normelor de
aplicaţiune necesară de la locul investiţiei din Germania ).

63
 CAPITOLUL VII
CONTRACTELE DE FINANŢARE ÎN COMERŢUL
INTERNAŢIONAL
7.1. Contractul de leasing
7.1.1. Noţiune. Avantaje.
7.1.2. Forme de leasing
7.1.3. Natura juridică
7.1.4. Efectele contractului de leasing
7.1.5. Încetarea contractului de leasing
7.2. Contractul de factoring
7.2.1. Noţiune. Apariţie. Rol.
7.2.2. Forme de factoring
7.2.3. Natura juridică
7.2.4. Efectele contractului de factoring

7.1. CONTRACTUL DE FACTORING

7.1.1. Noţiune. Apariţie. Rol.

Factoring - ul este un contract complex prin care o parte, numită aderent,
cedează creanţele sale unui terţ, numit factor, care se obligă să preia activitatea
de încasare de la o altă persoană denumită client, în schimbul unui comision.
Contractul de factoring implică următoarele persoane:
- aderentul – vânzătorul de bunuri sau furnizorul de servicii;
- factorul – cesionarul creanţelor, concretizate în facturi
- clientul – cumpărătorul mărfii sau beneficiarul serviciilor.
Cedarea creanţelor se realizează prin intermediul unei subrogări convenţionale.
Prin simpla transmitere a facturilor, fără nici o formalitate, factorul devine
proprietarul creanţelor.
Rolul acestui tip de contract este că: permite pătrunderea pe noi pieţe externe şi
contribuie la dezvoltarea exportului, în condiţii de securitate.

7.1.2. Forme de factoring

- Factoring la scadenţă – factorul plăteşte facturile la data scadenţei lor;
- Factoring tradiţional sau obişnuit – factorul plăteşte facturile imediat, aceasta
constituind un mijloc de finanţare pe termen scurt.
Prin simplificarea activităţii contabile, factoringul constituie o modalitate de
gestiune economică.

64
 7.1.3. Natura juridică
Există asemănări cu cesiunea de creanţă, împrumutul, mandatul comercial,
operaţiuni de asigurare-credit, însă nu poate fi asimilat cu o altă instituţie juridică
datorită trăsăturilor sale specifice. În contractul de adeziune clauzele convenţiei
sunt stabilite de cesionarul creanţei.
Caracterele juridice ale contractului sunt: caracter intuitu personae; cu titlu
oneros; cu executare succesivă şi poate conţine o clauza de exclusivitate, în
baza căreia aderentul cedează creanţele în totalitatea lor, integral sau global.

7.1.4. Efectele contractului de factoring

Factorul are obligaţia:
- să plătească creanţele care i-au fost transferate de aderent;
- trebuie să încaseze facturile cedate;
- să suporte eventualele riscuri;
- în calitate de proprietar al creanţelor, nu dispune de nici un drept de recurs
asupra aderentului. Excepţie: are o acţiune în repetiţiune a plăţii nedatorate,
în cazul inexistenţei creanţei.
Facturile se remit factorului la termenele stabilite prin contract şi sunt însoţite de
un borderou care conţine: creanţele cedate, cu drepturi, accesorii şi acţiunile
respective; declaraţia de transmitere a creanţelor în proprietatea factorului;
cererea de plată a facturilor, în schimbul unei chitanţe subrogatorii.
Factorul achită numai creanţele care au fost acceptate în prealabil, ţinând cont
de garanţiile care le prezintă. Creanţele care nu au fost acceptate, factorul le
poate prelua doar cu titlu de mandatar. Factorul prestează pentru aderent şi
unele servicii de natură administrativă şi comercială: selecţionarea clienţilor;
punerea la dispoziţie a unor metode moderne; efectuarea de studii şi procurarea
de informaţii. Prin gestiunea creanţelor, factorul are posibilitatea de a cunoaşte
şi orienta activitatea aderentului.
Aderentul are obligaţia:
- să plătească un anumit comision;
- să garanteze existenţa creanţei;
- să coopereze cu factorul pe toate durata contractului;
- să notifice debitorilor transmiterea creanţei
- să menţioneze pe factură subrogarea efectuată.
Aspectele referitoare la contractul de factoring au fost reglementate prin
Convenţia pentru factoringul internaţional.
În funcţie de prevederile acestei convenţii, factorul are drepturi si obligaţii din
care pot fi enumerate cele referitoare la:
- efectuarea plăţii facturilor către clienţi;
- preluarea plăţilor în temeiul titlurilor de credit si asigurarea protecţiei împotriva
răilor platnici.
În operaţiunile de comerţ internaţional intervin doi factori, unul în ţara
exportatoare (factor de export) si altul în ţara importatoare (factor de import).
Factorul la export acceptă să cumpere creanţele pe care unul dintre clienţii săi
exportatori (aderentul), le are asupra unui cumpărător din străinătate si să le
cedeze apoi corespondentului său din ţara importatoare (factorul la import).
Acesta din urmă are rol esenţial în încasarea creanţelor si în suportarea
riscurilor. Situaţia este mult mai complicată decât în dreptul intern, din cauza

65
existenţei a două cesiuni de creanţa si dificultăţilor de determinare a legii
aplicabile.

CAPITOLUL VIII
ALTE CONTRACTE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

8.1. Contractul internaţional de antrepriză (montaj)

8.2. Contractul internaţional de livrări de mărfuri în
contrapartidă
8.3. Contractul internaţional de lohn
8.4. Contractul comercial internaţional de exporturi
complexe
8.5. Contractul comercial internaţional de service şi
întreţinere
8.6. Contractul de publicitate internaţională
8.7. Contractul internaţional de turism

8.1. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE ANTREPRIZĂ

(MONTAJ)
Definiţie - contractul prin care o parte, antreprenorul, se obligă să execute
o lucrare sau să presteze un anumit serviciu pentru cealaltă parte, client sau
beneficiar, în schimbul unui preţ convenit antreprenorul şi beneficiarul având
sediul în ţări diferite.
Contractul de montaj este un contract sinalagmatic, deci dă naştere la
obligaţii ambelor părţi.
Antreprenorul – are obligaţia să execute lucrarea, să facă predarea
către beneficiar şi să-i garanteze acestuia conformitatea prestaţiei.
Antreprenorul poate finaliza prestaţia cu materialele sale sau ale beneficiarului.
Beneficiarul – trebuie să recepţioneze şi să preia lucrarea şi să-i plătească
preţul. Recepţionarea lucrării fără obiecţiuni stinge posibilitatea de a reclama
vicii ulterioare. Plata preţului devine exigibilă din momentul preluării lucrării,
aceasta fiind garantată prin dreptul de gaj sau ipotecă al antreprenorului asupra
bunului rezultat din activitatea de antrepriză.
Regimul juridic - în această materie se aplică tot mai mult contractele tip
elaborate de asociaţii sau federaţii de antreprenori, (Federaţia Internaţională a
Inginerilor Consultanţi sau cele elaborate de ONU, ex: „Condiţii generale pentru
montaj" - CGM")
Contractul poate avea ca obiect: montaj, self montajul, lucrări de punere
la punct şi dare în exploatare a maşinilor şi poate îmbrăca două forme:
- realizarea montajului în ţara beneficiarului cu forţele furnizorului;
66
 - realizarea de către specialiştii furnizorului, în ţara beneficiarului, a
conducerii tehnice a montajului care se efectuează de specialiştii beneficiarului.

Furnizorul de montai este obligat

- să pregătească corect executarea lucrărilor de montaj convenind cu
beneficiarul, succesiunea;
- să execute lucrări în conformitate cu contractul la termenul, calitatea şi
volumul;
- să garanteze executarea întocmai a lucrărilor înlăturând pe cheltuiala sa orice
defecţiune descoperită în perioada de garanţie

Beneficiarul de montai
- să plătească preţul lucrărilor de montaj;
- să pună la dispoziţia furnizorului de montaj, planul de situaţie al locului de
montaj şi alte documentaţii necesare;
- să execute în contul şi pe răspunderea sa, lucrări pregătitoare pe şantier;
- să asigure gratuit, specialiştilor furnizorului spaţii corespunzătoare pentru
păstrarea inventarului de montaj, odihna specialiştilor;
- să păstreze pe contul şi riscul său şi să asigure inventarul de materiale pus la
dispoziţie de către furnizorul de montaj plătind acestuia şi chiria în condiţiile
convenite prin contract;
- să aducă la locul de montaj din timp şi pe contul său, maşini şi utilaje;
- să pună la dispoziţie pe contul său, toate materialele auxiliare, energie;
- să reglementeze pe contul său, toate formalităţile necesare, pentru şederea
personalului;
- să comunice furnizorului său regulile în vigoare din ţara sa, referitoare la
tehnica securităţii şi protecţia muncii PSI.
Legea aplicabilă - când părţile stabilesc legea contractului se va aplica aceasta
în baza principiului lex voluntatis, iar în caz contrar, se aplică dreptul material al
furnizorului.

8.2. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE LIVRĂRI DE

MĂRFURI ÎN CONTRAPARTIDĂ

Fluxul de mărfuri în contrapartidă se analizează ca o operaţiune comercială

realizabilă fără plăţi în numerar, prin încheierea a două sau mai multe vânzări
reciproce, corelate între ele - adesea prin mijlocirea unui contract cadru cu
termene, obiect şi condiţii de livrare distincte. Această dualitate de instrumente
juridice le-a atras denumirea de contracte paralele şi anume:
Contractul originar - care serveşte, de regulă, pentru import (ex. În România).
El se analizează ca o vânzare de mărfuri, inclusiv preţul stabilit în numerar şi în
natură. Operaţiunea se încheie, de obicei pe credit, cumpărătorul fiind îndreptăţit
să ramburseze preţul prin plăţi eşalonate pe o durată determinată de timp.
Contractul paralel (compensator) - are ca obiect, de obicei, o livrare la export şi
îmbracă forma unei vânzări de mărfuri sau a unui contract cadru.

67
În primul caz - calitatea de vânzător revine importatorului iar partenerul său din
străinătate, va avea calitatea de cumpărător. Obiectul material va include alte
mărfuri decât cele importate, cu termene de livrări independente.
Particularismul acestui contract constă în clauzele destinate să oblige partenerul
din străinătate la preluarea efectivă, contra cost, a mărfurilor destinate
compensării, cu respectarea termenelor convenite. Se trec de obicei penalităţile
de întârziere iar partenerul din străinătate va prezenta garanţii bancare.
În al doilea caz, contractul cadru trebuie să prefigureze în linii mari conţinutul
vânzării, mărfurile pe sortimente, termenele de livrare, limitele de preţ.
Ordinea cronologică în care se încheie contractele paralele depinde de
conjunctură. Importul poate fi anticipat de contractul cadru care pregăteşte
vânzările la export urmat de operaţiunea compensatorie. Desigur, cele două
contracte se pot încheia şi concomitent.
Participanţii pot fi doi: importator şi exportator, fiecare acţionând în dublă
calitate.
Exportul în contrapartidă se poate stabili şi în raporturi bilaterale. În acest caz,
exportatorul român, autorizează în mod obişnuit pe cumpărătorul din străinătate
să plătească preţul mărfii pe care a dobândit-o unui vânzător din aceeaşi ţară,
cu titlu de preţ pentru produsele pe care terţul le-a livrat partenerului român, ori
de câte ori, contractele paralele prevăd efectuarea de livrări între mai mulţi decât
doi parteneri. Aceştia îşi asumă prin contractul cadru obligaţia adiţională de a-şi
notifica reciproc numele şi adresele terţilor parteneri cât şi mărfurile şi valorile ce
se vor derula prin intermediul lor.
Legea aplicabilă - părţile de comun acord pot stabili legea contractului. Dacă nu
au prevăzut, se disting două situaţii:
- dacă părţile au stabilit legea contractului principal, aceasta se va aplica
şi contractelor conexe. Dacă părţile au stabilit legea pentru contractele conexe,
arbitrajul poate, după analiza cauzei concrete să-i aplice aceeaşi lege;
- când părţile au omis să precizeze legea contractului, instanţa de arbitraj
va determina legea aplicabilă fondului şi efectelor contractului comercial de
livrări în contrapartidă, pornind de la gradul de interdependenţă între operaţiunile
contractelor componente.

8.3. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE LOHN

Operaţiunea comercială în lohn constă în prelucrarea, pe bază contractuală, de

către o întreprindere industrială a materiilor prime, semifabricatelor şi
accesoriilor furnizate de firma beneficiară, potrivit indicaţiilor sau modelelor puse
la dispoziţie de către aceasta din urmă.
Pentru prestator, o atare operaţie prezintă avantaje cum sunt: acoperirea
capacităţilor sale de producţie; degrevarea balanţei de plăţi pentru unele
importuri; utilizarea forţei de muncă; perfecţionarea procedeelor de producţie şi
ridicarea calificării personalului muncitor prin însuşire de produse noi, cerute pe
piaţa externă.
Dezavantajul principal îl prezintă limitarea exporturilor la manoperă şi cheltuieli
generale şi amortismente, fapt ce conduce la un aport valutar mai redus.

68
 8.4. CONTRACTUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL DE
EXPORTURI COMPLEXE

Prin exporturi complexe se înţeleg exporturile unor ansambluri industriale,

instalaţii, părţi de instalaţii, licenţe, asistenţă tehnică etc.
Încheierea contractului - o primă problemă care se ridică în legătură cu
contractul internaţional de export complex este aceea privind încheierea acestei
operaţii comerciale. Practica evidenţiază în acest sens mai multe tipuri de
contracte:
Contracte separate - sunt situaţii când clientul încheie contracte separate
pentru fiecare dintre prestaţiile care concură la realizarea unei instalaţii
complexe, deci răspunderea îndeplinirii prestaţiilor revine fiecărui contractant în
limitele contractului încheiat.
Această formă prezintă dezavantaje, deoarece fiecărui contract i se va aplica
altă lege, în cazul când părţile nu au precizat-o prin contract.
Contractul unic — se încheie între client şi executantul prestaţiei
preponderente care îşi asumă obligaţia privind realizarea ansamblului de
servicii.
Contractul unic, are avantajul că beneficiarul va urmări pentru executarea
acestuia un singur contractant (furnizor sau constructor). Încheiat ca o unitate
juridică, contractul internaţional unic de export complex, permite şi aplicarea
unui regim unitar de drept material.
Contractele la cheie - au în vedere realizarea de ansambluri industriale
de către furnizor care îşi asumă obligaţia de a le preda beneficiarului în stare de
exploatare conform prevederilor contractuale, în schimbul unui preţ prestabilit.
Răspunderea pentru neexecutarea contractului, revine furnizorului general care
încheie de regulă cu beneficiarul şi convenţii suplimentare (asistenţă tehnică,
pregătiri personal).
Legea aplicabilă - condiţiile generale elaborate de CEE- ONU privind normele
de export complex pot fi alese de părţi în baza principiului lex voluntatis şi ele
vor cârmui condiţiile de validitate şi efectele contractului. În cazul când părţile nu
au ales legea aplicabilă se aplică două soluţii:
a. supunerea contractului legii în vigoare în ţara constructorului;
b. contractul se supune legii ţării unde se efectuează lucrările de construcţii
montaj
Utilitatea elaborării condiţiilor generale de CEE-ONU constă în faptul că
orientează părţile asupra clauzelor care trebuie inserate în contract.

8.5. CONTRACTUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL DE

SERVICE ŞI ÎNTREŢINERE

În practica de comerţ internaţional contractul de service şi asistenţă tehnică

apare fie ca parte componentă a unui contract de export sau antrepriză sau ca
un contract de sine stătător.

69
În acest caz se încheie contract între producător (vânzător) din ţară şi
cumpărătorul din altă ţară pentru repararea şi întreţinerea unei uzine. În această
situaţie producătorul se obligă faţă de cumpărător să asigure permanent
serviciile specialiştilor, să execute lucrări de întreţinere.
În a doua situaţie, contractul se încheie într-o anumită unitate specializată şi
vânzătorul de produse de folosinţă îndelungată.
Asistenta tehnică - este parte componentă a contractelor de cooperare
implicând activităţi care sunt acoperite fie de contractul de calificare de
persoane, fie de contractul de management industrial.
Contractul de calificare de personal – convenţia prin care o parte se obligă în
schimbul unei sume de bani, să asigure pregătirea personalului celeilalte părţi.
Contractul de management industrial - este convenţia prin care prestatorul de
servicii se obligă, în schimbul unei remuneraţii, să pună în funcţiune
întreprinderile beneficiarului asigurând operaţiunile de aprovizionare, producţie,
precum şi calificarea personalului fabricii. Este o înţelegere scrisă între
exportatorul de mărfuri şi utilaje şi importatorul beneficiar, prin care exportatorul
se obligă să-i asigure importatorului asistenţa tehnică şi piesele de schimb
necesare bunei funcţionari a maşinilor şi utilajelor cumpărate de la exportator
contra unui preţ.

Elementele esenţiale ale contractului

- denumirea maşinilor şi a utilajelor pentru care se acordă service;
- centrele de service înfiinţate pe teritoriul beneficiarului şi nivelul lor de dotare
tehnică, precizându-se obligaţiile ce-i revin fiecărei părţi în procesul de dotare cu
instalaţiile şi sculele necesare;
- depozitele de piese de schimb înfiinţate pe teritoriul beneficiarului în cadrul
centrelor de service sau în afara acestora;
- modul de administrare a centrelor şi depozitelor de piese de schimb de către
beneficiar, exportator sau împreună;
- numărul de specialişti pe care exportatorul se angajează să-l pună la dispoziţia
centrelor de service şi a depozitelor de piese de schimb;
- modul în care sunt asigurate condiţiile de lucru pentru personalul angajat;
- obligaţiile şi drepturile personalului tehnic şi de gestiune;
- preţul prestărilor de servicii pe care importatorul beneficiar se angajează să-l
plătească exportatorului cu precizarea monedei în care urmează să fie efectuată
plata şi modalitatea de plată.
Legea aplicabilă este cea stabilită de părţi ; în cazul în care acestea nu
au ales legea aplicabilă sau clauza respectivă este nulă, se aplică dreptul
material al ţării vânzătorului (adică norme generale de drept civil).

8.6. CONTRACTUL DE PUBLICITATE COMERCIALĂ

Orice comerciant este interesat să-şi realizeze bunurile, serviciile sau

lucrările, adică să aducă la cunoştinţa consumatorilor mărfurile şi serviciile pe
care le oferă sau lucrările sale spre a le putea comercializa.
Aceasta publicitate comercială se poate realiza în două moduri: fie direct
de către comerciantul în cauză, fie indirect prin intermediul unei societăţi de
publicitate, deci prin intermediul unor comercianţi specializaţi.
70
 Publicitatea directă este nerentabilă pentru comerciantul producător
pentru că presupune constituirea unui serviciu specializat, încadrat cu personal
de înaltă calificare, care nu are nimic în comun cu obiectul specific de activitate
al comerciantului, serviciu cu o activitate esenţialmente temporară (în intervalul
de timp dintre campaniile publicitare respectivul serviciu nu are cu ce să se
ocupe – deci forţa de muncă angajată trebuie să fie concediată sau
redistribuită). Din această raţiune tot mai mulţi comercianţi recurg la publicitatea
indirectă pe bază contractuală – a contractului de publicitate care se încheie
între comercianţi: producătorul de mărfuri sau prestatorul de servicii sau
executorul de lucrări - numit anunţător, şi agenţia de publicitate.
În realizarea contractului de publicitate se trece prin patru etape:
1. În prima etapă anunţătorul este obligat să comunice agenţiei de
publicitate toate datele, inclusiv cele confidenţiale, în măsură să familiarizeze
agenţia cu specificitatea mărfii, serviciului sau al lucrării. Agenţia de publicitate
este obligată să păstreze confidenţialitatea asupra datelor comunicate şi să
elaboreze mai multe strategii de publicitate. Etapa se încheie cu alegerea de
comun acord de către anunţător şi agenţie a strategiei de publicitate considerată
optimă sau cea mai apropiată.
2. Aceasta etapă constă în elaborarea elementelor de publicitate.
Aceste elemente de publicitate pot fi realizate de personalul specializat al
agenţiei, dacă aceasta dispune de un asemenea personal, respectiv cei care se
ocupă de realizarea de lucrări grafice, clipuri publicitare, firme publicitare. Dacă
agenţia nu dispune de un asemenea personal calificat, elementele de publicitate
vor fi realizate de diferiţi creatori pe baza unor contracte încheiate de agenţia de
publicitate în numele şi pe contul anunţătorului. Este imperios necesar ca fiecare
creator să ştie că elaborează respectiva lucrare pentru respectivul anunţător.
Aceste contracte presupun obligaţia agentului de a plăti pe creatori pe contul
anunţătorilor, obligaţia de a proteja calitatea creatorilor de autori ai respectivelor
elemente de publicitate şi pe de altă parte, obligaţia creatorilor la clauza de
neconcurenţă, adică obligaţia de a nu transmite aceleaşi elemente de publicitate
unor societăţi terţe concurente ale anunţătorului şi de a nu utiliza respectivele
elemente de publicitate în interes propriu.
3. Este etapa în care sunt difuzate elementele de publicitate. Această
difuzare se poate realiza direct de către agenţie dacă dispune de mijloacele de
difuzare – publicaţii, post radio, televiziune sau dacă nu, şi aceasta este situaţia
cea mai frecventă. Pe baza unor subcontracte încheiate de agenţie în numele şi
pe contul emiţătorului cu diferiţi suporţi – adică cu diferite unităţi care sunt
aliniate în difuzarea unor asemenea elemente. În acest contract este obligatoriu
de asemeni ca agenţia să arate ca lucrează în numele şi pe contul anunţătorului
pentru că suporţii sunt obligaţi la clauza de neconcurenţă, respectiv nu pot
difuza concomitent elemente de publicitate pentru anunţători concurenţi. Agenţia
are obligaţia, de asemenea, să plătească pe contul anunţătorului pe respectivii
suporţi12.
12
Exemplu: publicitatea comercială şi activitatea suporţilor: publicitatea se poate face şi de către
producător dar şi de către comerciant. Dacă este realizată de o firmă comercială care distribuie
mai multe mărci de detergenţi, interesul acesteia este să vândă toate aceste mărci de
detergenţi, motiv pentru care publicitatea se poate face concomitent pentru toate mărcile
distribuite, anunţătorul fiind comerciantul. Dacă însă anunţătorul este producătorul, atunci
suportul nu are voie să transmită în acelaşi calup de publicitate spoturile mai multor producători
de detergenţi, în caz contrar poate fi acţionat în justiţie pentru concurenţă neloială.
71
 4. Ultima etapă este dusă la îndeplinire în exclusivitate de agenţia de
publicitate prin personalul propriu şi constă în testarea consumatorilor pentru a
se constata eficienţa publicităţii şi eventual pentru a se corecta.
Nu există norme care să reglementeze contractul de publicitate. Există în
schimb la nivelul tuturor statelor, reglementări care reprimă publicitatea
mincinoasă, dar acestea sunt reglementari ce ţin de domeniul concurentei.
Există reglementări care interzic publicitatea pentru activităţi care afectează
bunele moravuri, pentru produse care afectează viaţa omului şi relativ recent
pentru produse, lucrări sau serviciile care afectează mediile ecologice şi în acest
context viaţa faunei şi a florei. Este interzisă publicitatea pentru armament,
muniţie, droguri şi în unele state se adăuga interdicţii pentru publicitatea la
băuturi alcoolice, şi în special pentru produse din tutun care afectează sănătatea
individului. Există, de asemenea reguli clar armonizate la nivelul UE în ceea ce
priveşte activitatea suporţilor, respectiv publicitatea prin presa scrisă,
televiziune, radio.
În general contractul de publicitate se încheie în formă scrisă şi în tot în
general părţile stabilesc legea aplicabilă; dacă nu au făcut-o, contractul e supus
legii în vigoare la sediul agenţiei, cu respectarea normelor de aplicaţiune
necesare de la locul de activitate al suporţilor.
O problemă care se ridică în legătură cu contractul de publicitate este şi
aceea a plăţii agenţiei şi există două sisteme de plăţi: sistemul cost + onorariu,
respectiv se rambursează cheltuielile făcute de agenţie şi se adăuga onorariul
prestabilit sau, mai rar întâlnit, se aplică un procent asupra cifrei de afaceri
realizate de anunţător ca urmare a unei publicităţi eficiente înfăptuite de agenţie
în profitul acestuia.
Practica internaţională cunoaşte o varietate de contracte de publicitate
comercială, care este reprezentată de contractul internaţional de
sponsorizare.
Toate statele lumii cunosc sponsorizarea, o încurajează, iar unele state
au reglementări speciale. În Franţa există o lege a sponsorizării în sport; în
România există o lege generală privind sponsorizarea (inofensivă) – care
vizează publicitatea comercială, şi în mod special o reglementare a mecenatului.
Noi nu ne ocupăm de mecenat ca fiind un contract esenţialmente civil. Ne
ocupăm numai de contractul de sponsorizare în vederea publicităţii comerciale.
Acesta se încheie între sponsor, totdeauna comerciant, şi sponsorizat, persoană
fizică sau persoană juridică, fără excepţie, fără scop lucrativ (nu pot fi
sponsorizaţi comercianţii).
Prin contractul de sponsorizare, care este un act unilateral de comerţ
sponsorul se obligă să subvenţioneze prin mijloace financiare sau materiale,
activitatea specifică a sponsorizatului, acesta obligându-se în schimb să
promoveze imaginea sponsorului cu prilejul desfăşurării activităţii specifice
activităţii sale.
Obligaţiile sponsorului: are obligaţia să sponsorizeze activitatea
sponsorizatului prin bani, servicii, lucrări, bunuri corporale; are de asemeni
obligaţia să nu se amestece în nici un fel sau să condiţioneze organizarea şi
desfăşurarea manifestării specifice activităţii specifice sponsorizatului 13.

13
Exemplu: o firmă care fabrică articole de sport nu poate să oblige o formaţiune de operă să
joace Othello în costume de sport; o firmă care vrea să cucerească piaţa din Anglia nu poate
impune echipei sportive sponsorizate să joace cât de mult poate, dar doar în Anglia.
72
 Sponsorizatul este obligat să promoveze imaginea sponsorului cu prilejul
desfăşurării activităţii sale specifice; este de asemenea obligat la clauza de
neconcurenţă în sensul că nu pot accepta concomitent contracte de
sponsorizare de la sponsori concurenţi; mai este obligat să permită sponsorului
să distribuie cu prilejul manifestării activităţii sale specifice, produse
promoţionale: brelocuri, pixuri, pliante sau să-şi desfacă produsele sale 14.
Contractul are caracter internaţional dacă sponsorul şi sponsorizatul se
găsesc pe teritorii statale deosebite. Este supus legii alese de părţi şi dacă
părţile nu au ales legea, el este supus întotdeauna şi în exclusivitate legii în
vigoare la sediul sponsorului ca fiind comerciantul cu prestaţia caracteristică, cu
obligaţia respectării normelor de aplicaţiune necesară de la locul de activitate al
sponsorizatului15.
Legea română face distincţie între sponsorizare şi mecenat. Mecenatul
este un contract civil prin care o persoană se obligă să subvenţioneze pregătirea
profesională, activitatea într-un anumit domeniu a unei alte persoane fizice care
nu este rudă sau afin până la gradul 4 cu sponsorul, la rândul său tot persoană
fizică. Există şi o altă specificitate în legislaţia română cu privire la acest contract
de sponsorizare: dacă sponsorizatul, persoană juridică trebuie să aibă o
activitate recunoscută în domeniul ştiinţific, sportiv, cultural, artistic,
sponsorizatul persoană fizică trebuie să aibă de asemenea o activitate ştiinţifică
etc, dar de notorietate şi care trebuie în prealabil să fie recunoscută ca atare de
o persoană juridică cu activitate în domeniul respectiv 16.
În general, toate statele lumii cuprind în legislaţia lor reglementări care
încurajează sponsorizarea prin măsuri fiscale – suma cu care se sponsorizează
fie că este dedusă din suma care se impozitează sau antrenează o reducere în
anumite limite a impozitului pe profit. Dacă este vorba de o societate comercială,
nu poate fi vorba de sponsorizare ci de subvenţionare.

8.7. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE TURISM

În doctrina economică, contractul de turism este greşit definit. El este

considerat ca reprezentând o deplasare temporară în afara domiciliului fără
scop lucrativ, ceea ce este profund eronat.
În mod corect turismul, care are drept cadru contractul de turism, este un
comerţ invizibil pe de o parte, iar pe de altă parte el reprezintă pentru
numeroase state şi mai ales pentru statele pitice singura sursa a venitului
naţional. Din păcate, toate statele lumii cunosc reglementări privind organizarea
turismului, cunosc reglementari privind operatorii de turism dar nu
reglementează contractul de turism.

14
Exemplu: la un concert sponsorizat de Coca-Cola se desfac numai produsele acestei firme.
15
*Exemplu: să presupunem că o fabrica de ţigarete sponsorizează o echipă de fotbal
şi că pe tricourile echipei respective apare numele/firma respectivei fabrici. Dacă echipa
participă la un meci într-o ţară în care publicitatea la ţigări este interzisă, firma nu poate obliga
echipa să poarte respectivele tricouri, pentru că trebuie respectate normele de aplicaţiune
necesară de la locul de desfăşurare a manifestării respective.
16
Exemplu: în România un pictor nu poate fi sponsorizat dacă el nu este recunoscut de
Uniunea Artiştilor Plastici; în mod similar, un instrumentist care nu este recunoscut de o
Filarmonică.
73
 Contractul de turism se încheie între turist si prestator, care poate fi
oficiu, agenţie de turism, fiind contractul în temeiul căruia, în schimbul unei plăţi,
prestatorul (agenţia de turism) pune la dispoziţia turistului un sejur sau un voiaj
asigurându-i reconfortarea şi agrementul.
Scopul contractului de turism (cauza contractului de turism) este
reconfortarea şi agrementul. Orice altă prestaţie care poate fi apropiată de
prestaţiile cuprinse de contractul de turism, care nu se caracterizează prin acest
scop de reconfortare şi agrement pentru turism nu reprezintă activitate turistică.
Acest contract este un contract complex pentru că agenţia de turism pune la
dispoziţie o sumă de prestaţii precum: transport, organizare de voiaj sau de
sejur, activităţi de tratament, activităţi de reconfortare, activităţi de hotelărie.
Întrucât lipsesc reglementări pentru contractul de turism, acesta fiind un
contract nenumit, s-a încercat reglementarea acestuia prin analogie iar unii
practicieni au redus contractul de turism la prestaţia de transport, considerând
că, întocmai cărăuşului şi agenţia de turism se obligă să pună la dispoziţia
turistului posibilitatea de a-l deplasa de la un punct la altul. Se ignoră în această
optică faptul că, în ipoteza contractului de transport, scopul cărăuşului, ca şi
scopul călătorului constă în deplasarea în spaţiu între două puncte, fiind străină
acestui contract activitatea de asigurare a reconfortării şi agrementului. De
esenţa contractului de turism, deci, este acest scop de reconfortare şi agrement.
De asemenea, într-o altă opinie s-a încercat reducerea contractului de
turism la contractul de mandat, arătându-se că, întocmai mandatarului, agenţia
de turism organizează pentru turişti fie un sejur, fie un voiaj. Şi această opinie
este neştiinţifică pentru că mandatarul poate doar să încheie contracte în
numele şi pe contul mandantului primind dispoziţii din partea mandantului în
legătură cu încheierea acestor acte. În ipoteza contractului de turism, agenţia de
turism săvârşeşte în profitul turistului şi fapte materiale şi, de cele mai multe ori,
pune la dispoziţia acestuia un sejur sau un voiaj preorganizate în sistemul pret-
a-partir.
S-a încercat reducerea contractului de turism la contractul de antrepriză
ignorându-se că agenţia de turism are numai obligaţii de mijloace, în timp ce
antreprenorul are obligaţii de rezultat.
Astfel s-a pus problema cu acuitate a elaborării unei reglementari speciale
contractului de turism. O încercare s-a făcut la nivelul Organizaţiei Mondiale a
Turismului care în 1972 a elaborat la Bruxelles o convenţie. Potrivit acestei
convenţii contractul de turism este de două tipuri:
- contract de organizare de turism, care este contractul în temeiul căruia
agenţia de turism se obligă la prestaţia turistică faţă de turist, răspunzând
de executarea acestor prestaţii, eventual subcontractate cu alţi prestatori;
- contractul de intermediere de turism, care este contractul în care
agenţia de turism încheie doar contracte cu subprestatorii în numele si pe
contul turistului, răspunderea fiind directă a subprestatorilor.
Contractul de turism se particularizează şi prin specificitatea
participanţilor, mai precis turistul nu este niciodată un comerciant, el este un
subiect de drept civil; mai mult, el poate fi un subiect de drept civil care nu are
deplină capacitate de exerciţiu (şi un copil de 14 ani poate face o excursie).
Aceste specificităţi cărora li se adaugă faptul că la contractul internaţional de
turism intervine ca element de internaţionalitate faptul că locul de consumare a
prestaţiei este diferit de locul de provenienţă al turistului.
74
 La acest contract internaţional, de fapt, participă 3 părţi:
- turistul –de cele mai multe ori persoană fizică ;
- agenţia intermediară de turism din ţara turistului (din ţara emitentă de
turism);
- agenţia de turism din ţara receptivă de turism, fiind agenţia organizatoare.

Contractul se încheie pe de o parte între agenţia emitentă şi turist şi între

aceasta şi agenţia organizatoare. Părţile pot alege legea aplicabilă, iar dacă nu
au făcut-o, contractul se supune legii debitorului prestaţiei caracteristice,
respectiv legii în vigoare la sediul agenţiei organizatoare de turism, pentru
că aici se consumă prestaţia turistică propriu-zisă.

CAPITOLUL XI
PLATA ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

11.1. Mijloacele de plată în comerţul internaţional

11.1.1. Aurul
11.1.2. 10.1.2. Valutele
11.1.3. 10.1.3. Devizele
11.2. Modalităţile de plată în comerţul internaţional
11.2.1. Creditul documentar
11.2.2. Scrisoarea de credit comercială
11.2.3. Incasso documentar
11.2.4. Ordinul de plată

11.1. MIJLOACELE DE PLATĂ ÎN COMERŢUL

INTERNAŢIONAL

11.1. MODALITĂŢILE DE PLATĂ ÎN COMERŢUL

INTERNAŢIONAL

75
Modalităţile de plată reprezintă totalitatea mecanismelor prin care se poate
transmite de la importator la exportator contravaloarea mărfurilor livrate,
serviciilor prestate sau lucrărilor executate.
Modalităţile de plată se precizează de părţi prin acorduri şi contracte şi sunt
determinate de raporturile dintre părţi, de diversitatea schimburilor şi de situaţia
economică şi politica generală.

11.1.1. Creditul documentar

Noţiune, avantaje
Creditul documentar reprezintă angajamentul prin care o bancă se obligă faţă de
un terţ beneficiar, la cererea şi în conformitate cu instrucţiunile unui client.
La executarea unui credit documentar participă următoarele persoane:
- importatorul, debitorul, clientul băncii, ordonatorul
- exportatorul, creditorul, terţul beneficiar
- banca emitentă sau ordonatoare
- banca corespondentă sau intermediară.
Creditul documentar se aprobă numai în baza unor anumite documente care
dovedesc expedierea mărfii şi se realizează în două faze:
1. Verificarea de către bancă a documentelor de expediţie;
2. Plata, acceptarea sau negocierea documentelor prezentate sau a cambiilor
trase de beneficiar.
Avantaje: certitudinea importatorului că plata se va efectua în condiţiile stabilite
şi siguranţa exportatorului că va încasa preţul mărfii livrate.
Deschiderea creditului documentar
Deschiderea creditului documentar implică următoarele operaţiuni:
1. Un acord între importator şi exportator – prin contractul de export-import
părţile stabilesc ca modalitate de plată creditul documentar, astfel împreună
se obligă să deschidă un credit documentar în favoarea exportatorului.
2. O convenţie între importator şi bancă – între bancă şi importator se încheie
un contract intuitu personae prin care banca se obligă să pună la dispoziţie
clientului un credit, iar importatorul să plătească dobânzile prevăzute şi
comisioanele.
După deschiderea creditului, banca ordonatoare avizează banca
exportatorului prin notificarea care precizează obligaţia băncii şi drepturile
exportatorului.
3. Documentele de expediţie – principalele documente necesare pentru
utilizarea unui credit documentar sunt:
- documentul de încărcare şi expediere – conosament, scrisoare de
trăsură, scrisoare de transport aerian, recipisă poştală;
- documentele de asigurare – poliţa de asigurare sau certificatul de
asigurare;
- documentele de recepţie – certificatul de recepţie calitativă şi cantitativă,
procesul verbal de recepţie calitativă şi cantitativă, buletinul de analiză
chimică;
- documente secundare – factura, autorizaţia de export, specificaţiile
tehnice, certificatul de origine, de greutate, sanitar – veterinar,
fitopatologic, de germinaţie.

76
Documentele de expediţie de depun la banca exportatorului, care plăteşte
numai dacă documentele sunt corespunzătoare condiţiilor stabilite şi răspunde
de verificarea documentelor şi nu de autenticitatea lor. Banca exportatorului
transmite documentele băncii ordonatoare care le remite pentru justificare
importatorului.
În situaţia în care condiţiile de utilizare a creditului nu sunt respectate, banca
poate plăti sub rezervă, iar dacă importatorul nu ridică rezervele băncii,
exportatorul trebuie să restituie suma încasată.
Formele creditului documentar
Acreditivul documentar este modalitatea de plată prin care importatorul dă
dispoziţie băncii sale să achite exportatorului printr-o altă bancă contravaloarea
mărfii a cărei livrare o dovedeşte cu anumite documente.
În raport cu persoanele care intervin, apare ca o dispoziţie sau promisiune de
plată:
- importatorul emite dispoziţia de plată pe baza creditului acordat de bancă
sau a unui depozit propriu;
- exportatorul este acreditat în anumite condiţii pe lângă banca emitentă,
putând beneficia şi de un avans.
Clasificare
În raport de natura, caracterul, fermitatea sau garanţia lor:
- Acreditivul documentar revocabil – în cadrul perioadei de valabilitate pot fi
modificate sau anulate în orice moment;
- Acreditivul documentar irevocabil – nu pot fi modificate sau anulate decât cu
acordul tuturor părţilor interesate;
- Acreditivul documentar irevocabil neconfirmat – se deschide de banca
importatorului şi se avizează beneficiarului prin intermediul unei alte bănci,
care nu-şi asumă nici un angajament. Raportul juridic se stabileşte numai
între importator şi beneficiar; banca intermediară neconfirmând acreditivul
documentar, nu are nici o obligaţie.
- Acreditivul documentar irevocabil confirmat – se deschide de banca
importatorului şi se confirmă de banca notificatoare. Prin confirmare, banca
intermediară se angajează în mod ferm, alături de banca ce a deschis
acreditivul documentar. Între cele doua bănci se creează un raport juridic
direct, dacă obligaţiile faţă de beneficiar sunt îndeplinite, banca notificatoare
se substituie băncii emitente.
După locul de plată sau domiciliu acreditivul documentar sunt domiciliate:
- în ţara importatorului – prin care exportatorul încasează contravaloarea
mărfii numai după primirea documentelor de expediţie de către banca străină
şi după verificarea lor;
- în ţara exportatorului – prin care beneficiarul încasează suma stabilită în
momentul prezentării şi verificării de către banca locală a documentelor de
expediţie;
- într-o ţară terţă – se notifică sau confirmă beneficiarului de o bancă din ţara
sa.
Având în vedere cauzele pe care le conţin:
- Acreditivul documentar transferabil – pot fi cedate de beneficiar unui alt
exportator sau unei alte bănci. Clauza de transfer trebuie prevăzută în

77
 acreditivul documentar în mod expres şi în baza ei acreditivul documentar se
poate transfera o singură dată şi pentru întreaga cantitate de marfă.
- Acreditivul documentar netransferabil – se plătesc numai beneficiarului în
favoarea căreia a fost deschis
- Acreditivul documentar utilizabil total sau parţial – se achită în tranşe
proporţionale cu valoarea lucrărilor
- Acreditivul documentar pentru lucrări eşalonate – prevăd expedierea mărfii
într-un număr de tranşe repartizate în timp;
- Acreditivul documentar revolving – se deschid pentru o tranşa din valoarea
mărfii, cu dreptul băncii de a le reactiva automat, până la concurenţa sumei
totale a livrării, pe măsura utilizării lor şi în limitele termenelor de valabilitate.
Elementele acreditivul documentar
- denumirea şi adresa băncii ordonatoare;
- denumirea şi adresa băncii corespondente;
- numărul de ordine al acreditivului documentar;
- numele şi adresa importatorului;
- numele şi adresa exportatorului;
- condiţiile în care beneficiarul poate obţine un credit documentar;
- condiţiile în care se utilizează acreditivul documentar;
- valoarea în valută a acreditivului documentar;
- termenul de valabilitate;
- descrierea mărfii care formează obiectul acreditivului documentar şi preţul;
- enumerarea documentelor de expediţie.

11.1.2. Scrisoarea de credit comercială

Scrisoarea de credit comercială este modalitatea de plată prin care o bancă se
obliga să onoreze, prin achitare sau acceptare, cambiile trase de beneficiar, în
condiţiile prezentării în termen a documentelor de expediţie convenite.
Scrisoarea de credit comercială se emite la ordinul importatorului, de către
bancă. Scrisoarea de credit comercială se adresează beneficiarului, care poate
trage asupra băncii cambii la vedere sau la termen.
Scrisoarea de credit comercială este o modalitate de plată, dar şi un titlu de
credit.
Întrucât cambiile pot fi negociate, scrisoarea de credit comercială este
irevocabilă.
Scrisoarea de credit comercială se emite de o bancă străină, fiind adresată
direct exportatorului. Locul de plată este întotdeauna în străinătate. Se utilizează
prin cambii trase asupra băncii emitente. Scrisoarea de credit comercială stă la
baza cambiei emise şi negociate de exportator la banca locală.

11.1.3. Incasso documentar

Incasso documentar este modalitatea de plată prin care o bancă încasează la
ordinul unui client valoarea mărfii expediate, în schimbul remiterii documentelor
de expediţie.
Părţile sunt:
- exportatorul, creditorul, clientul băncii;
- banca exportatorului, ordonatoare;

78
- banca importatorului, corespondentă;
- importatorul, debitorul.
Incasso documentar constituie atât o modalitate de plată cât şi o operaţiune
financiar-bancară întrucât între exportator şi importator se creează o relaţie de
creditare.
Trăsăturile incasso-ului documentar:
- tehnica de realizare este simplă;
- comisioanele bancare sunt reduse;
- suma de plată datorată de importator nu este imobilizată;
- cambia trasă de exportator asupra importatorului poate fi scontată de banca
înainte de scadenţă;
- nu asigură încasarea contravalorii mărfii livrate;
- locul de plată este întotdeauna în ţara importatorului.
Tehnica incasso-ului documentar
După livrarea mărfii exportatorul va depune la banca coordonatoare
documentele de expediţie şi poate emite şi o cambie (în funcţie de înţelegerea
părţilor).
Banca verifică numărul documentelor de expediţie şi andosează cambia la
ordinul corespondentului. Dacă documentele sunt în set complet, împreună cu o
scrisoare de remitere se expediază băncii importatorului, care va încasa de la
importator suma de plată. Banca exportatorului va fi creditată în cont cu suma
încasată.
Banca ordonatoare va trebui să fie avizată de încheierea operaţiunii. În urma
primirii avizului de creditare banca va plăti clientului său contravaloarea
mărfurilor expediate.
Forme de incasso documentar
- Incasso documentar cu acceptare ulterioară sau cu plată imediată.
Documentele de expediţie sunt plătite exportatorului de banca ordonatoare
în momentul depunerii lor. Banca exportatorului plăteşte în mod direct şi
imediat. Regulile derogatorii ale operaţiunii se stabilesc prin contract, condiţii
generale de livrare, acorduri comerciale şi plăţi. Banca ordonatoare verifică
existenţa documentelor şi concordanţa dintre ele cu privire la conţinutul şi
datele exprimate în cifre, apoi plăteşte exportatorului, după care face
decontarea cu banca importatorului.
- Incasso documentar cu acceptare prealabila. Se recurge la aceasta în
situaţia în care documentele de expediţie prezintă vicii de formă sau de fond.
Se folosesc două variante:
1. incasso documentar reglementat remis în străinătate – creditorii se afla în
ţară, iar debitorii se află în străinătate. Creditorul depune documentele de
expediţie la banca sa, iar banca importatorului verifică regularitatea lor
formală, stabileşte scadenţa şi le remite spre plată debitorului.
2. incasso documentar reglementat primit din străinătate – creditorul se afla
în străinătate, iar debitorul se află în ţară. Documentele de expediţie
parcurg acelaşi circuit. După primirea lor, banca debitorului fixează
scadenţa şi le prezintă la plată.

79
 11.1.4. Ordinul de plată
Ordinul de plată este dispoziţia prin care un importator (ordonator) cere unei
bănci să achite o sumă determinată unui exportator (beneficiar). Dispoziţia de
plată se poate transmite letric, telegrafic, prin telex, telefon şi poate fi simplă sau
documentară.
Ordinul de plată are caracter revocabil, ordonatorul îl poate modifica sau anula
până în momentul încasării de către beneficiar.

80