INTERVIUL

1. Noţiuni introductive. Definiţie

Originile interviului, în accepţiunea modernă a termenului, dacă ar fi să le dăm crezare

gazetarilor americani, trebuie identificate încă de la întâlnirea lui Moise cu Dumnezeu pe Muntele
Sinai. Jurnalistul John Christie vede în această întrevedere una dintre mărcile profesionalismului în
presă, intervievatorul căutând să obţină de la personalităţi informaţii inedite, controversate.
Primul interviu profesionist îi este atribuit lui James Gordon Bennet, fondatorul ziarului The
New York Herald. Scoţianul va publica în paginile gazetei sale un articol despre o crimă celebră în
epocă, dintr-o perspectivă cu totul nouă. Ceea ce în alte ziare a apărut ca o simplă ştire la rubrica
evenimentelor “negre”, în New York Herald a făcut obiectul unei ample investigaţii, textul publicat
îndeplinind, prin multitudinea tehnicilor de abordare a subiectului – de la alegerea interlocutorului,
documentare, stabilirea prealabilă a întrebărilor, până la întocmirea unui adevărat plan de atac, în
care era instaurată interactivitatea şi primatul întrebării, în dauna răspunsului – toate condiţiile
interviului modern.
Contestat iniţial şi considerat a atenta deopotrivă la statutul meseriei de jurnalist şi la
moralitatea cititorului, noua formulă va găsi repede adepţi, în cadrul ambelor componente ale
lanţului comunicării – emiţători şi receptori, prin îndepărtarea de schema tradiţională,
unidirecţională şi aducerea în prim-plan a actorilor evenimentelor.
Etimologic, termenul “interviu” provine de la franţuzescul entrevue şi desemnează o
întrevedere directă, faţă în faţă, între două sau mai multe persoane. Situaţia prezintă o anecdotică
aparte: deşi de origine franceză, termenul s-a impus, atât în practica anglo-saxonă, cât şi în cea
franceză, în varianta engleză – interview.
Dar ce este interviul?
„Interviu, interviuri = n. convorbire a unui ziarist cu o personalitate politică, culturală etc. (care
este publicată în presă, transmisă la radio sau la televiziune); (p. ext.) articol într-o publicaţie
periodică care redă o astfel de convorbire [Din engl., fr. interview]1
„Interviews = deşi există multe tipuri de interviuri şi diverse motive pentru realizarea lor, scopul
comun rămâne adunarea informaţiilor şi înţelegerea altor persoane, printr-un proces planificat de
întrebări şi răspunsuri”2.
Definiţiile, acoperind toată gama situaţiilor interacţiunilor verbale intrepersonale, diferă prin
preeminenţa acordată, de la caz la caz, uneia dintre cele două componente: întrebare sau răspuns.
Deosebirea între dialogurile cotidiene şi cele instituţionalizate o găsim, aşadar, în variaţia
cantitativă a unuia dintre cei doi vectori. T. Vlad, într-o lucrare ce analizează interviul în evoluţia
sa de la Platon până în zilele noastre, consideră că “în cadrul dialogului comun, al conversaţiei
cotidiene – putem vorbi despre o anume superioritate a răspunsului (…), în vreme ce în situaţiile
(sub o formă sau alta)
instituţionalizate, întrebarea dobândeşte un rol cel puţin la fel de consistent” 3.
Definiţiile aplicate dialogului, cel puţin în situaţiile instituţionalizate (interviuri de angajare,
formulare etc), surprind, aproape toate, raportul bidirecţional dintre actorii implicaţi în acest
proces, pe de o parte, şi relaţia lor direct dependentă de contextul socio-cultural în care se
desfăşoară dialogul pe de altă parte. Dialogul, reliefând destinatarul, trimite „la situaţia alocutivă,
utilizează simultan mai multe cadre de referinţă şi se caracterizează prin prezenţa elementelor
metalingvistice şi prin frecvenţa formelor interogative” 4.

1
L a z ă r Ş ă i n e a n u –– Dicţionar universal al limbii române, Chişinău, Editura Litera, 1998, p. 405
2
J a m e s W a t s o n & A n n e H i l l –– Dictionary of media & communication studies, fifth edition, London,
Arnold, 2000, p. 157
3
T u d o r V la d –– Interviul. De la Platon la Playboy, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 22
2. Documentarea

Interviurile, realizate de regulă între două persoane, faţă în faţă sau la telefon, au drept scop
obţinerea de informaţii (opinii sau reacţii), ca şi clarificarea şi transmiterea lor pentru o bună
informare a publicului. Aceasta înseamnă că auditorii aşteaptă ca un interviu să le explice un
fenomen natural, să contureze personalitatea cuiva, să demaşte anumite jocuri de culise etc.
Rezultatul activităţii de intervievare depinde în mare măsură de pregătirea prealabilă – de
intermediere şi de documentare – şi, abia apoi, de tehnica de conversaţie.
Intermedierea presupune identificarea unui subiect şi stabilirea grupului de persoane
interesat de acesta. Următorul pas va fi găsirea unui interlocutor îndreptăţit să vorbească despre
tema aleasă şi ale cărui opinii să prezinte un potenţial interes pentru publicul-ţintă.
În practica jurnalistică, etapele par a fi ameţitor inversate, luându-se ca punct de plecare, de
prea multe ori, interlocutorul, omiţându-se astfel două etape elementare ale procesului de
intervievare: selecţia temei şi, mai ales, identificarea grupului-ţintă de receptori.
Ce presupune documentarea? Reporterii trebuie să cunoască tot ce s-a scris despre temă, iar
dacă până în acel moment ea nu a făcut subiectul altor articole, informaţii utile se pot obţine de la
familie, de la prieteni, rude, vecini, colegi de muncă, foşti profesori etc. După o cunoaştere sumară
a subiectului şi a contextului său, este necesară identificarea întrebărilor la care nu s-a răspuns încă.
Dacă totuşi există o serie de întrebări revelatorii pentru subiect ce trebuie reluate, interesantă şi
inovatoare va fi atunci forma răspunsurilor şi maniera de redactare a întrebărilor.
Documentarea permite reporterului realizarea unei liste cu întrebări posibile, care va
constitui planul interviului, întrebările mai importante memorându-se. “În cursul conversaţiei, nu
trebuie uitate întrebările pregătite în prelabil, dar, totodată, nu trebuie nici să ne ţinem strict de
acestă listă. Pe măsură ce se vor obţine răspunsuri, vor apărea elemente neprevăzute care vor face
inutile unele întrebări sau vor necesita altele noi” 5. Rezultatul poate fi, în aceste condiţii, un articol
mai reuşit decât a fost el conceput iniţial de către reporter.
3. Etapele interviului

Simplificând observaţiilor anterioare, putem schiţa, în linii mari, etapele fundamentale ale realizării
unui interviu:
1) Găsirea subiectului sau a persoanei potrivite. Fiecare reporter are anumite criterii după care se
ghidează în alegerea interlocutorilor; uneori contează notorietatea, personalitatea
intervievatului sau autoritatea informaţiei obţinute, alteori realizările deosebite, participarea la
un eveniment neobişnuit sau simţul umorului, capacitatea de a crea atmosferă.
2) Precizarea temei dialogului. Alegerea temei impune şi o opţiune în privinţa atitudinii faţă de
interlocutor, care poate fi de simpatie nedisimulată, de obiectivitate ori de confruntare. Această
etapă precede de multe ori, în mod firesc, desemnarea intervievatului, cu precădere în situaţiile
când evenimentul este important prin el însuşi şi mai puţin prin cei implicaţi în desfăşurarea
lui.
3) Obţinerea de la intervievat a mai multor informaţii decât au obţinut alţii şi chiar a mai mult
decât ar dori sau ar crede el însuşi că poate spune.
Documentarea este vitală: nici un interviu nu se poate construi fără ca între participanţi să existe un
set minim de cunoştinţe reciproce. Dar, dacă pentru protagonistul interviului este uneori suficientă
simpla recomandare/prezentare a jurnalistului, pentru acesta din urmă lucrurile devin mai
complicate. Orice informaţie poate constitui un bun prilej pentru obţinerea de alte informaţii, datele
înlănţuindu-se, în mod logic, dar, cu siguranţă, lipsa întrebărilor din partea reporterului – generate
de o lacună în documentare – nu poate avea ca rezultat decât ratarea interviului. Nu de puţine ori s-

4
O s w a l d D u c r o t & J e a n - M a r i e S c h a e f f e r –– Noul dicţionar encilopedic al ştiinţelor limbajului,
Bucureşti, Editura Babel, 1996, p. 427
5
P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p.115
a întâmplat ca, după luni întregi de solicitare a unui interviu unei personalităţi, când aceasta îşi dă
în sfârşit acceptul, intervievatorul să nu se aleagă cu nimic publicabil, datorită documentării
superficiale sau inexistente, ajungând uneori să fie chiar dat afară din biroul acestuia şi din redacţie.
Jurnalistul Jeremy Martin a întocmit o listă cu întrebări – adevărate instrumente de spart
gheaţa, în opinia lui David Randall, “o excelentă sursă de dezbateri şi sfaturi profesionale” –utilă
mai ales în cazul interviurilor cu personalităţi:
 “Când v-aţi sărutat prima oară?
 Cu cine şi cum s-a întâmplat?
 Care e primul lucru din viaţa dumneavoastră de care vă aduceţi aminte?
 Care a fost primul lucru pe care l-aţi învăţat?
 Cine a avut cea mai mare influenţă asupra dumneavoastră, când eraţi copil?
 Care a fost cel mai bun sfat pe care l-aţi primit de la mama/tatăl dumneavoastră?
 Cine a avut cea mai mare influenţă asupra vieţii dumneavoastră?
 Ce nu aţi învăţat la şcoală?
 Ce anume a trebuit să învăţaţi singur?
 Care a fost prima dumneavoastră slujbă?
 Care a fost cea mai proastă slujbă pe care aţi avut-o?
 Când anume v-aţi decis asupra carierei dumneavoastră?
 Dacă nu aţi fi făcut ce faceţi acum, ce anume aţi fi făcut?
 Care a fost prima persoană la care aţi ţinut?
 Care a fost primul lucru pe care vi l-aţi cumpărat?
 Ce marcă era prima dumneavoastră maşină?
 V-aţi cumpărat-o singur?
 Cine a fost prima dumneavoastră dragoste?
 Cât a durat?
 Ce faceţi când sunteţi nervos?
 Ce anume vă obsedează?
 Aveţi un caracter dificil?
 Ce vă place să gătiţi?
 Ce vă place/nu vă place să mâncaţi?
 Cine vă e cel mai bun prieten?
 Care este cel mai păcătos obicei pe care îl aveţi?
 Care sunt tabieturile dumneavoastră plăcute/neplăcute?
 Ce vă face să plângeţi?
 Ce vă înfurie?
 Ce vă face să zâmbiţi?
 V-aţi dori să aveţi alt nume?
 Ce anume studiaţi?
 Cât de des citiţi?
 Cum vă simţiţi la volan?
 Câte ore dormiţi pe noapte?
 Ce faceţi când vă treziţi în mijlocul nopţii şi nu puteţi adormi la loc?
 Ce anume visaţi când dormiţi?
 Care este formula cu care răspundeţi la telefon?
 Cum sună mesajul pe care l-aţi înregistrat pe robotul telefonic?
 Cum arată a zi obişnuită de-a dumneavoastră?
 Ce v-aţi dori să faceţi în ziua dumneavoastră liberă?
 V-aţi simţit vreodată înşelat?
 Vă administraţi averea în detaliu?
 Va iubiţi munca?
 Ce însuşiri credeţi că aveţi?
 Cum vă auto-stimulaţi?
  Vă simţiţi stimulat în momentul de faţă?
 Cum reacţionaţi în faţa unui obstacol?
 Cum vă vedeţi peste un an?
 Când vă veţi retrage?
 Pe cine aţi rănit de-a lungul carierei?
 Pe cine aţi invita la o petrecere?
 Vă place Crăciunul?
 Care sunt clişeele dumneavoastră favorite?
 Care este cântecul/cartea/filmul/cântăreţul/artistul favorit?
 Pe cine admiraţi cel mai mult?
 Care este băutura dumneavoastră preferată?
 Care este mâncarea pe care o urâţi cel mai mult?
 Ce anume n-aţi putea face niciodată?
 Unde vă place cel mai mult să vă petreceţi vacanţa?
 Dacă aţi avea de ales, unde v-ar plăcea să trăiţi?
 Care este personajul preferat de desene animate?6”

5. Tipologia interviului

Esenţialul discuţiei va fi încă prezent în mintea reporterului dacă va redacta articolul

imediat. Cum însă în practică acest lucru nu este întotdeauna posibil, în presa scrisă şi în radio s-a
răspândit folosirea reportofoanelor. Avantajul este că îl scutesc pe reporter de grija de a lua notiţe.
Totuşi, există şi o sumă de inconveniente: adeseori, autorul interviului este tentat să transcrie pur şi
simplu textul înregistrat, aducându-i doar mici retuşuri; dar, principalul inconvenient îl reprezintă
faptul că aparatul inhibă adesea persoanele intervievate, le atenuează spontaneitatea, astfel încât
materialul pierde din farmec.
După scopul lor, Ph. Gaillard distinge două categorii de interviuri. “În primul caz este vorba de a
obţine din partea intervievatului date despre un subiect în care este specialist; în al doilea este
vorba de a prezenta personalitatea respectivă care, dintr-un motiv sau altul, este sau din care se vrea
să se facă o vedetă”7.
Tehnica jurnalistică britanică operează o clasificare proprie a interviurilor :
 informative – subiectul provine din conţinutul unei ştiri de actualitate, intervievatul fiind în
măsură să ofere informaţii despre acesta şi reprezintând o sursă în care cititorul poate avea
încredere; acest tip de interviu iluminează, dezvoltă, demască, explică şi aprofundează
ştirea de la care a pornit, contribuind la o receptare corectă a mesajului iniţial;
 hard news – tratează un eveniment neobişnuit, dar cu consecinţe importante (catastrofe
naturale, de pildă, sau accidente);
 de investigare – stabileşte adevăratele origini şi derularea evenimentului;
 controversă – reporterul încearcă, într-o manieră elegantă, să-l pună în încurcătură pe
intervievat;
 cu o personalitate – atrage atenţia asupra unui anumit eveniment din viaţa unei personalităţi;
 portret – interlocutorul este invitat de reporter să-şi prezinte drumul către succes, să-şi
deschidă inima şi să îşi dezvăluie secretele; la final, cititorul va avea o nouă imagine a celui
intervievat; aflat la intersecţia între reportaj şi proză, accentul va cădea pe notele biografice
şi pe observaţiile personale ale reporterului;
 interpretativ – jurnalistul oferă intervievatului fapte pe care aşteaptă ca acesta să le
interpreteze;
 emoţional – reporterul transformă cititorul într-un martor activ la bucuria sau la necazul
unei persoane sau grup de persoane;
6
D a v i d R a n d a l l –– Jurnalistul universal, Iaşi, Editura Polirom, 1998, pp. 82-83
7
P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p.113
  divertisment – necesită interlocutori cu simţul umorului, cu replici pline de miez;
 realitate – folosit mai mult pentru documentare sau ştiri, interviul curpinde numai
declaraţiile celui intervievat.
Există şi alte clasificări, după criteriul funcţional al tipului de subiect exploatat şi al manierii de
redactare a acestuia:
 interviu informaţional – oferă informaţii despre un eveniment, o persoană;
 interviu-portret;
 interviu-descriere – intervievatul este martorul unui eveniment şi descrie ceea ce a văzut, a
simţit etc;
 interviu-interpretativ – interlocutorul are misiunea de a interpreta, de a comenta sau explica
fapte furnizate de reporter;
 interviu de analiză – interlocutorul încadrează evenimentul sau situaţia într-un context
precis, într-o perspectivă clarificatoare şi răspunde la întrebarea-cheie “de ce?”;
 interviu-comentariu – aici, întrebarea de bază o constituie “Care este părerea dvs.?”;
 interviu de opinie – e asemănător cu interviul de controversă şi urmăreşte să releve opinia,
punctul de vedere al unei personalităţi într-o anumită chestiune;
 interviu-afectiv – oferă o viziune generală asupra interlocutorului, astfel încât cititorul să
înţeleagă mai bine situaţia în care acesta este implicat;
 interviu-documentar.
Interviul, mai mult decât ştirea, lasă loc inventivităţii şi originalităţii redactorului. Cu toate acestea,
există anumite structuri în care un interviu poate fi încadrat, cu menţiunea că, în general, interviurile
bune combină mai multe tipuri de abordare.