Economie rurală-economie urbană in România după 1950

Economia rurală
În perioada comunistă agricultura devine a doua ramură a economiei, fiind depăşită de industrie.
Deşi ideologia comunistă promova desfiinţarea proprietăţii private, când s-a instaurat primul
guvern comunist în România, în 1945, membrii partidului au hotărât să facă o nouă reformă agrară
pentru a atrage populaţia rurală de condiţie medie şi modestă de partea lor. De aceea, în mod paradoxal,
instaurarea regimului comunist a debutat cu o nouă împroprietărire a ţăranilor.
Reforma agrară din 1945 prevedea exproprierea moşiilor mai mari de 50 de hectare, fără
compensare. Decretul s-a aplicat chiar în noaptea următoare după ce a fost emis, printr-o acţiune abuzivă
a organelor de poliţie. Proprietari au fost ridicaţi noaptea din casele lor şi stabiliţi cu domiciliu forţat în
alte localităţi. Lor li s-au confiscat nu doar pământurile ci şi maşinile agricole şi casele. 17000 de familii
au fost obligate să-ţi părăsească locuinţele. Pământul a fost preluat de stat, apoi repartizat fie ţăranilor,
fie unor gospodării agricole colective. Au fost împroprietăriţi ţăranii care aveau mai puţin de 5 hectare
de pământ. Terenurile rămase după împroprietărirea individuală au alcătuit aşa numitele gospodării de
stat şi gospodării colective. Gospodăriile agricole colective (G.A.C.-uri) erau teoretic proprietatea
comunităţii dintr-un sat, dar, de fapt aparţineau tot statului. Şi gospodăriile de stat (G.A.S.-uri,) şi cele
colective erau lucrate în comun de ţăranii care doreau să renunţe la proprietatea particulară. Celor
integraţi aici li s-a permis să păstreze doar un teren de 0,15 ha. Comuniştii au sperat că mulţi ţărani vor
renunţa la proprietate şi se vor înscrie în aceste asociaţii controlate de stat, dar succesul lor a fost redus.
Doar ţăranii foarte săraci s-au asociat în aceste gospodării. Ţăranii înstăriţi erau numiţi de autorităţile
comuniste chiaburi şi erau consideraţi exploatatori. Comuniştii încercau, prin propagandă să-i convingă
pe ceilalţi ţărani că aceşti sunt nişte duşmani.
Pentru a determina ţăranii să renunţe la pământul lor, în anii '50, la sugestia lui Stalin, autorităţile
comuniste au impus dări uriaşe asupra agricultorilor, dări numite popular cote. Ţăranii erau obligaţi să
dea statului o parte importantă din toate produsele obţinute; cu cât proprietatea era mai mare, cu atât
creştea şi procentul care se cuvenea statului. Sistemul cotelor a afectat de fapt toţi locuitorii, dar
proprietarii mai mari au avut cel mai mult de suferit, ei fiind duşi la ruină; aceştia ajungeau să aducă
acasă mai puţine produse decât cei mai săraci ţărani. Uneori li se lăsa doar grâul de sămânţă. Nici aceste
metode nu i-au determinat pe mulţi ţărani să renunţe însă la proprietatea lor şi să se înscrie în
gospodăriile colective.
În perioada 1958-1962 s-a realizat colectivizarea forţată, pământul ţăranilor fiind trecut în
proprietatea statului. Colectivizarea forţată a început printr-o propagandă foarte agresivă făcută de
activiştii de partid (persoane însărcinate cu propaganda). Aceştia vizitau sistematic locuinţele ţăranilor
pentru a le prezenta avantajele muncii pământului în comun, în proprietatea statului. Pentru că
propaganda nu a avut mare succes s-a renunţat repede la metodele paşnice şi s-a recurs la şantajul,
tortura şi apoi la deportarea celor care nu doreau să renunţe la proprietăţile lor. În 1962 procesul de
colectivizare a fost considerat ca încheiat: 90% din suprafaţa agricolă a României a devenit proprietate
de stat, cel mai mare procent dintre ţările care trecuseră la comunism în 1945 în Europa de Est. Pământul
preluat de stat a fost organizat în aşa-numitele Cooperative Agricole de Producţie (C.A.P.-uri). Ţăranii
au fost obligaţi să predea şi vitele de muncă, ce au fost folosite apoi în comun la C.A.P. Lucrătorii
agricoli erau angajaţi ai statului şi primeau o cotă parte din produse. Deşi iniţial C.A.P.-urile au dus lipsă
de utilaje, în timp acestea s-au mecanizat, iar exploatarea pământului s-a făcut mult mai eficient. Cifrele
producţiei de cereale au fost însă tot timpul exagerate atât de şefii C.A.P.-urilor cât şi de propaganda
comunistă de la nivel local şi central, astfel că nimeni nu cunoaşte exact care era producţia reală în
perioada comunistă.
În anii ’80, datorită exportului masiv de produse agricole pentru acoperirea datoriei externe,
populaţia României s-a confruntat cu o gravă criză alimentară. Criza s-a manifestat şi prin reducerea
raţiilor de hrană ale animalelor din fermele C.A.P.-urilor, ducând la ineficienţa economică a acestora.
Mortalitatea în rândul animalelor era ridicată iar producţia nu era de calitate. O altă cauză a crizei
agriculturii colectivizate a fost lipsa mâinii de lucru. Aceasta era atât de acută în anii '80 încât lucrătorii
din întreprinderi şi elevii din şcoli erau obligaţi să participe la strângerea recoltei.
După prăbuşirea regimului comunist, în 1990 o nouă reformă agrară a repus în posesie familiile
cu loturile din perioada anterioară colectivizării.
Economia urbană
În 1948 comuniştii au naţionalizat băncile şi industria (le-au trecut în proprietatea statului). Ei au
început un program de industrializare forţată, pentru a transforma România din ţară agrară în ţară
industrială, ceea ce s-a reuşit. Accentul a fost pus pe dezvoltarea industriei grele.
Dezvoltarea industriei a fost frânată în anii de început ai comunismului de controlul U.R.S.S.
asupra economiei româneşti. În perioada 1945-1956 au funcţionat nişte societăţi mixte româno-sovietice
numite sovromuri care aveau ca scop transferul de materii prime şi produse industriale din România în
U.R.S.S. Acestea au secătuit economia românească întrucât s-au sustras astfel din România de la
cereale, petrol, minereuri şi lemn până la fabrici întregi care au fost demontate şi duse în U.R.S.S.
Perioada în care la conducerea Partidului Comunist s-a aflat Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-
1965) s-a caracterizat prin creşterea investiţiilor în industrie şi transformarea României într-o ţară
industrială. În 1950 industria reprezenta 46,6% din producţie iar în 1967, depăşise agricultura, fiind
egală cu un procent de 57,3%. Dej a introdus în 1951 planurile cincinale. Industrializarea comunistă a
fost catalogată drept industrializare forţată deoarece ea nu ţinea cont de nevoile pieţei şi producea de
multe ori pentru a atinge standardele fixate de funcţionarii de partid care doreau să stabilească recorduri
de producţie pe anumite domenii. Din cauză că populaţia rurală a rămas fără pământ, o parte importantă
a migrat spre oraş şi s-a angajat în noile fabrici.
Ceauşescu (1965-1989) a continuat planul de industrializare al ţării, făcând investiţii uriaşe.
Accentul a fost pus pe dezvoltarea industriei grele. Cele mai importante investiţii au fost în industria
siderurgică (Combinatele de la Reşiţa şi Galaţi), industria petrolieră (s-a mărit capacitatea de rafinare a
petrolului în rafinăriile de la Ploieşti), industria chimică industria şi constructoare de maşini. În această
ultimă ramură s-au realizat investiţii cu capital francez la fabricile Dacia Piteşti (1966), în colaborare cu
Renault şi Oltcit Craiova (1976), în colaborare cu Citroën. În anii '70 România a avut unul dintre cele
mai mari ritmuri de creştere economică din Europa.
Dar o parte importantă din investiţii s-au realizat cu bani împrumutaţi. România a fost singurul
stat comunist care a primit bani de la Fondul Monetar Internaţional. Investiţiile făcute de Ceauşescu nu
au fost recuperate din cauză că producţia nu ţinea cont de nevoile pieţei, de raporturile între costurile de
producţie şi profit. De aceea, în anii '80 România ajuns în incapacitatea de plată a datoriei externe. Cea
mai ineficientă investiţie a fost extinderea rafinăriilor de petrol de la Ploieşti. Ceauşescu a extins
capacitatea de rafinare a României mult peste producţia internă, de aceea el a importat petrol de la arabi.
Statele arabe au scumpit foarte mult petrolul în 1978, ducând la o criză economică mondială. Drept
urmare, rafinarea se făcea cu nişte costuri foarte mari, astfel că banii investiţi nu au fost recuperaţi, ba,
din contră, rafinăriile mergeau în pierdere. Tot în pierdere au mers şi alţi coloşi industriali mari
consumatori de energie.
Deşi economia producea foarte mult, costurile de producţie erau mai mari decât veniturile. La
începutul anilor '80 FMI a declarat România stat insolvabil, adică incapabil să plătească datoria externă.
În 1977 datoria externă a ţării fusese de 3,6 miliarde de dolari iar în 1983 ajunsese la 11 miliarde. Pentru
a plăti datoria, singura măsură luată de Ceauşescu a fost creşterea exporturilor şi reducerea importurilor.
Principalele produse de export au fost alimentele. Drept urmare, începând cu 1982, s-a introdus
raţionalizarea pâinii, făinii, uleiului, zahărului şi laptelui dar şi raţionalizare. În timp au urmat şi alte
produse. În 1981 se introdusese raţia la benzină (30 de litri pe lună); au urmat restricţiile la electricitate
(energia electrică era întreruptă după o anumită oră, seara, pentru populaţie), limitarea alimentării cu apă
caldă şi căldură (temperatura în birouri iarna era de maxim 14 grade). În 1989 întreaga datorie externă a
fost plătită, dar restricţiile au continuat în acelaşi fel. Raţiile lunare ajunseseră în 1989 foarte mici (o
jumătate de pâine pe zi de persoană, un kilogram de zahăr, unul de făină şi unul de ulei pe lună) dar şi
aşa mici, nu se puteau cumpăra din lipsă de produse în magazine. Aceasta a fost principala cauza a
revoltei populare din 1989.