UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

FILIALA: RÂMNICU VÂLCEA

COORDONATOR,
CONF. UNIV. DR. RADU ADRIAN

CANDIDAT,

2008

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

1
 FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI
FILIALA: RÂMNICU VÂLCEA

TITLUL LUCRĂRII:

TEHNICI DE LUCRU ÎN DESEN ŞI

PICTURĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI

COORDONATOR,
CONF. UNIV. DR. RADU ADRIAN

CANDIDAT,

RÂMNICU VÂLCEA
2008
PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE ……………………………………………4
Motivaţia temei………………………………………………..4

2
CAPITOLUL I: Evoluţia artelor plastice din
antichitate până în prezent………………………………….9
I.1. Începuturile artelor plastice…………………………….....9
I.2. Primii reprezentanţi ai picturii româneşti.…………….....13
CAPITOLUL II: Instrumente şi materiale………………..17
II.1. Rolul şi locul mijloacelor de învăţământ pentru
realizarea educaţiei plastice……………………………….....17
II 2. Instrumente, materiale şi tehnici de lucru prin
care stimulăm interesul şcolarului în ciclul primar
pentru educaţia plastică………………………………………21
CAPITOLUL III: Principalele elemente de limbaj
plastic ……………..…………………………………………32
III.1. Punctul………………………………………………….32
III.2. Linia………………………………………………….....37
III.3. Pata de culoare………………………………………….41
III.4. Culorile………………………………………………….46
III.5. Contrastele de culoare…………………………………..55
III.6. Semnificaţia culorilor…………………………………...62
CAPITOLUL IV : Tehnici ale picturii……………………..72
CONCLUZII…………………………………………………92
ANEXE………………………………………………….........96
BIBLIOGRAFIE……………………………………………113

INTRODUCERE

3
MOTIVAŢIA TEMEI

Şcoala este singurul loc unde elevul poate căpăta cunoştinţe de artă în
mod organizat, unde poate fi educat prin limbajul artistico-plastic care provoacă
stări empatice si atitudini estetice.
Astfel în clasele I-IV se pun bazele viitoarei culturi artistico-plastice a
elevilor prin introducerea primelor noţiuni specifice. Ele sunt atât de lărgirea
orizontului lor de informaţii (cunoştinţe artistico-plastice) cât şi de iniţierea lor
treptată în actul de creaţie plastică.
În lucrarea de faţă mi-am propus să arăt tehnicile folosite în desen şi
pictură, cu scopul de a cultiva receptivitatea copilului pentru artă prin punerea
în contact direct cu imagini structurale de certă valoare artistică pe care elevul
le poate înţelege şi descifra.
Am acordat prioritate problemelor fundamentale şi actuale ale desenului
şi implicit creşterea randamentului în acest domeniu, constatând că există un
număr redus de exemplificări pentru temele plastice propuse.
Deoarece sărăcia de informaţii este cel mai mare obstacol în calea
dezvoltării creativităţii plastice a elevilor, se impun, ca o condiţie a acesteia,
dobândirea unor cunoştinţe privind expresivitatea elementelor de limbaj,
tehnicile de lucru specifice activităţilor artistico-plastice, cunoaşterea diferitelor
modalităţi de organizare a spaţiului plastic precum şi însuşirea unui vocabular
plastic adecvat.
Am observat că ori de câte ori are în mână un creion sau cretă, copilul
este tentat să „configureze” ceva, de multe ori fără să ştie ce anume, numai din
plăcerea de a se exprima pe această cale. În acest sens, grădiniţa, şcoala,
instituţiile cultural-artistice, mass-media, monumentele şi clădirile ce prezintă

4
interes artistic, muzeele, expoziţiile de pictură, cercurile de arte plastice,
concursurile (desen pe asfalt), parcul, întregul mediu ambiant oferă copiilor
nenumărate surse de „inspiraţie”. Întâlnirea cu personalităţi artistice (scriitori,
muzicieni, pictori) le oferă o deschidere în tainele artelor, pregătindu-i să
vibreze la frumuseţea exprimată în poezii, cântece, în picturi cu aspecte ale
naturii în instantanee ale diferitelor tipuri de activităţi şi acţiuni umane
îndeosebi ale celor relevant creatoare.
Privind activitatea mea de învăţătoare, am lăsat copiilor deplina libertate
de exprimare, stimulându-i şi sugerându-le fără a le impune sau a le înăbuşi
creaţia personală. Consider că desenul lor autentic le reprezintă personalitatea,
interesele, preferinţele şi pentru aceasta le-am pus la îndemână materiale şi
tehnici diversificate pentru a-i ajuta să-şi formeze modalităţi proprii de
exprimare.
Pablo Picasso aprecia că „arta este lumina sufletului” dar, referindu-se
la multiplele ei formule, valenţe şi subtilităţi, obişnuia să atenţioneze că
„Mulţi privesc, puţini văd”.
Liviu Rebreanu menţiona în paginile romanului „Adam şi Eva” că
„sufletul nu are nevoie de cuvinte pentru a înţelege”. Însă, pentru a ajunge la
perceperea frumuseţii naturale şi a celei artistice a sufletului cu lumea
spirituală, elevul trebuie educat în spiritul frumosului, astfel încât să nu i se pară
de neînţeles un album cu reproduceri după creaţiile unor mari pictori, să nu
respingă ideea de a merge la un concert sau la o lansare de carte. Încercăm, prin
educaţie estetică, să formăm oameni capabili să comunice între ei prin ceea ce
păstrează mai bun şi mai frumos în fiinţa lor.
Observând lumea înconjurătoare şi receptând-o cu fantezia propriei
vârste, orizontul cunoaşterii se îmbogăţeşte cu emoţionante impresii pe care
numai arta le poate oferi şi determina ca fenomene psihice, sufleteşti. Fiecare

5
pas făcut pe drumul cunoaşterii prin intermediul artei ne înalţă spiritul, ne face
viaţa mai bună şi mai frumoasă cultivând în jurul nostru relaţii civilizate, bunul
gust, toleranţa şi dorinţa de perfecţiune.
Mergând pe drumul cunoaşterii prin artă cu „ochii deschişi” înseamnă să
simţi şi să cunoşti cu toată fiinţa atât idei cât şi emoţii noi.
Luată ca model, natura nu a oferit însă artiştilor soluţii, reţete de
reprezentare, ci doar sugestii. Echilibrul, simetria, proporţia, ritmul, armonia,
sunt legi ale apariţiei şi dezvoltării formelor din mediul înconjurător pe care
creatorul le descoperă şi le foloseşte pentru a crea o frumuseţe nouă, îmbogăţită
cu sentimente şi aspiraţii omeneşti. Pornim de la natură, pe drumul încercărilor
şi emoţiilor proprii, şi… ajungem la creaţie, la formele plastice.
Înainte de a desena, contemplăm şi găsim simboluri pentru a sugera
echilibrul pe care ţi-l dă pătratul, dreptunghiul – liniştea, misterul, ascensiunea.
„Daţi-mi o bucată de cărbune şi vă voi face un tablou.”, spunea F. Goya.
Artistul e născut om şi arde în laboratorul sufletului lui un combustibil
numit talent, nu ca să-l consume pentru necesităţi egoiste şi lumeşti, ci ca să-l
transforme în diamante rare spre voluptatea cea mai înaltă spre creaţia operei de
artă.
Arta este oglinda cea mai pură în care se resfrânge sufletul unei naţiuni.
Un viitor artist nu este decât un instrument imperfect, care trebuie şlefuit
cu deosebită atenţie şi răbdare ca să poată suna frumos şi original. Şlefuirea
aceasta ţi-o desăvârşeşti tu singur muncind din greu, onest şi fără curmare. „Ne
servim de culori, dar pictăm cu sufletul.”…Şi atunci: „Mulţi privesc, puţini
văd…”, cum spunea P. Picasso
Tendinţa omului de a cunoaşte natura cu care a intrat în luptă încă din
stadiul incipient a fost aproape instinctivă. Curiozitatea şi inventivitatea lui l-a

6
făcut, însă, nu numai s-o cunoască ci şi să-i reproducă imaginea, s-o redea în
forme, culori, mişcări.
În calitate de mijloc de cunoaştere şi reflectare a realităţii, arta a însoţit
munca şi viaţa omului de la primele începuturi. Se poate afirma că viaţa omului
primitiv a fost foarte bogată în manifestări artistice în epoca neolitică.
De la încrustarea unor semne pe o bucată de lemn sau de piatră, la
desenele şi bazoreliefurile din mormintele egiptene, la hieroglifele cu care îşi
„desenau” ideile, artele plastice au cunoscut o certă dezvoltare.
Existenţa umană nu poate fi concepută fără expresia ei estetică. Viaţa ar
deveni săracă şi fără sens dacă ar fi privată de artă. Aceasta scoate în evidenţă
tot ceea ce este frumos în viaţă. Esteticul a pătruns în toate domeniile vieţii: în
muncă, în ştiinţă, în tehnologie, în comportamentul uman. El a devenit o
trebuinţă umană generală.
De aceea, se afirmă tot mai mult necesitatea cultivării capacităţilor de a
sesiza, a gusta, a aprecia şi a reda în mod creativ multiplele aspecte ale acestei
realităţi.
Arta este principala modalitate prin care se înfăptuieşte relaţia estetică
dintre om şi realitate, constând într-o sesizare a generalului în particular, un
mijloc de a reflecta realitatea în plină dezvoltare.
În studii consacrate educaţiei estetice se evidenţiază că arta aduce o
contribuţie importantă la formarea şi dezvoltarea gustului estetic. Această
capacitate a psihicului uman, sensibilitatea faţă de ceea ce se petrece în lumea
exterioară ca şi în cea interioară – spirituală, de a sesiza, de a reţine şi de a reda
creator multiplele aspecte ale realităţii constituie o premisă şi, totodată un
rezultat al demersului educaţional.
După opinia unor esteticieni, pentru a putea recepta şi înţelege mesajul
unei opere de artă este nevoie de cunoaşterea limbajului artistic care să-i

7
permită receptorului sau consumatorului de artă să descifreze semnificaţia
inclusă în expresia artistică folosită de către creator pentru transmiterea acelui
mesaj.

CAPITOLUL I

8
 EVOLUŢIA ARTELOR PLASTICE
DIN ANTICHITATE PÂNĂ ÎN PREZENT

I. 1. ÎNCEPUTURILE ARTELOR PLASTICE

Pentru a lupta cu forţele naturii, pentru a-şi asigura existenţa, omul a

trebuit să muncească. Spre a putea munci, el a avut nevoie de unelte. Munca
omului a dat roade cu atât mai bogate, cu cât uneltele pe care le-a folosit au fost
mai bune. De aceea el le-a perfecţionat mereu.
La început omul primitiv a trăit în peşteri. În unele peşteri s-au găsit
numeroase dovezi de viaţă primitivă. Cunoscute sunt peşterile din Munţii
Cantabrici, cum e cea de la Altamira din Spania, peşterile din văile Dordognei
şi Garonnei ca Font – de – Gaume, Tuc d’Audoubert, Peche – Merie, Lascaux,
Les Combarelles, La Magdeleine şi Les Trois Freres din Franţa, cele din Tassili
(Africa de nord).
Pe pereţii peşterilor s-au găsit, pictate cu oxizi-minerali, mâini colorate în
roşu ori în alb şi animale (bizoni, cai, boi, reni, etc.) pe care omul le-a vânat
pentru a se hrăni, acestea fiind primele forme de gravură şi pictură.
Atât pentru pictură, cât şi pentru sculptură, omul şi-a luat modelele din
natură, din viaţa înconjurătoare, dovedind mult spirit de observaţie. În picturile
parietale din paleolitic oamenii nu apar decât rar şi acoperiţi de la brâu în jos
înveliţi în piei de animale. Există în neolitic şi scene de vânătoare în care aceştia
apar vânând sau în scene de dans. (Teurel în Spania, Tassili, în Africa).

9
 Epoca paleolitică, pe pământul patriei noastre, a început aproximativ cu
600000 – 500000 ani î.e.n. Viaţa s-a înjghebat şi la noi în peşteri sau pe
malurile apelor.
În astfel de peşteri au ieşit la iveală desene cu figuri de oameni ori de
animale. Urme din epoca primitivă se găsesc la Ohaba-Ponor (Hunedoara),
Cheia (în Dobrogea), în Peştera Muierii, de la Baia-de-Fier (Oltenia), precum şi
la Ceahlău-Scaune şi la Ripiceni etc..

fig. 1. Desene în peşterile din Oltenia (epoca paleolitică);

S-au făcut şi vase pictate. La început, culoarea a fost aplicată înainte ca

vasele să fie arse. Tehnica aceasta a fost numită „pictură crudă”. Mai târziu,
vasele au fost pictate după ce au fost arse. Această operaţie, care a cerut

10
experienţă şi îndemânare, a însemnat un mare progres fiindcă se ştie că, prin
ardere, culorile suportă modificări şi suprafeţele colorate se extind, se scurg sau
se întrepătrund, se amestecă şi astfel ornamentul adeseori ia forme diferite.
Cele mai frumoase vase pictate din epoca neolitică au fost descoperite
mai întâi la Cucuteni, nu departe de oraşul Iaşi. Culoarea dominantă a acestor
vase a fost la început roşul, apoi brunul.
Pe unele vase ornamentale s-au făcut prin tehnica ştampilei sigilii,
negative de lemn, de piatră sau de lut ars.
Arta s-a dezvoltat odată cu uneltele omului, cu modul său de viaţă. Pe
întregul teritoriu al patriei noastre, ca şi pe teritoriul altor ţări, arta s-a dezvoltat
începând din cele mai vechi timpuri. Multe elemente de cultură şi artă din
neolitic şi din epoca metalelor s-au transmis din generaţie în generaţie de-a
lungul mileniilor până în timpurile noastre. Aceasta dovedeşte existenţa şi
continuitatea elementului autohton, pe întreg cuprinsul patriei, din epoca
neolitică până astăzi. Creaţii, ca vasele pictate de la Cucuteni, şi ca figurinele de
la Hamangia, intrate în patrimoniul artei universale, dovedesc forţa creatoare a
celor care au trăit pe aceste meleaguri, în trecutul îndepărtat.

11
 fig. 2. Vase din cultura Cucuteni

fig. 3. Vase din cultura Cucuteni

12
 I. 2. PRIMII REPREZENTANŢI AI PICTURII
ROMÂNEŞTI

Secolul al XIX-lea a reprezentat un moment de cumpănă în istoria

Principatelor române, marcând alinierea lor la cultura europeană.
Datorită religiei ortodoxe şi situaţiei politice destul de ambigue, se poate
afirma că până în secolul al XIX-lea artele plastice au avut o poziţie anacronică
atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. Unica artă există doar în cadru
religios. Ortodoxia ignora aproape cu desăvârşire sculptura (existau doar
reliefuri pe zidurile bisericilor, unele de inspiraţie arabă, ca cele de la biserica
Trei Ierarhi din Iaşi sau „mobilier” bisericesc sculptat uneori cu motive
zoomorfe, de inspiraţie orientală, ca iconostasele brâncoveneşti), iar în ceea ce
priveşte pictura aceasta este riguros reglementată de erminiile scrise de „dascăli
zografi” precum călugărul Dionisie din Franţa. Profundă şi mistică, arta
religioasă din ţările române este diferită de cea din Europa Occidentală – acolo,
curentele artistice se concurează şi se succed cu o rapiditate uimitoare,
inovaţiile tehnice abundă iar unul dintre principalele ţeluri ale artiştilor din
acele timpuri este cum să redea cât mai veridic realitatea; aici, adică în Moldova
şi Valahia, arta este caracterizată de hieratism, bidimensionalitate, rigiditate.
Portretele, atunci când există, sunt numai ale unor ctitori sau donatori şi nu
caută să redea asemănarea acestora, ci să exprime pioşenia, religiozitatea şi, de
cele mai multe ori, poziţia socială a personajelor respective. Ce-i drept, o icoană
nu este o pictură oarecare, ci o fereastră spre lumea spirituală. Totuşi, chiar şi
suveranul stil bizantin lasă loc unor evoluţii şi inovaţii. Astfel, în secolul al
XVIII-lea apare un stil „românesc” – stilul brâncovenesc, şi tot în epoca lui
Brâncoveanu, pentru prima dată, Pârvu Mutu, un meşter zugrav de biserici, dă

13
uitării modestia şi umilinţa care trebuie să caracterizeze pe cei din breasla sa şi
îşi include portretul în fresca unei biserici, reprezentându-se, bineînţeles, cu
pensula în mână.
Spre sfârşitul veacului, aplecarea cărturarilor români către curentul
iluminist îşi face simţită influenţa şi în artele plastice. E posibil ca un rol nu
lipsit de importanţă să îl fi jucat şi nobilii ruşi, îndrăgostiţi de-a dreptul de
cultura franceză şi germană, cât şi de vecinii transilvăneni, care reuşiseră să ţină
pasul într-o anumită măsură cu evoluţia artelor din vestul Europei.
Cert este că pictura de şevalet îşi face apariţia în ţările române abia în
ultimii ani ai veacului al XVII-lea. Cel mai gustat gen va fi, fără îndoială,
portretul, boieri şi boieroaice înghesuindu-se să se vadă imortalizaţi cu mai
multă sau mai puţină măiestrie. Printre „primitivii” picturii româneşti, aşa cum
îi numesc criticii de artă, s-au numărat, în primul rând, foştii zugravi de biserici
şi meşterii iconari. Conform noilor mode, categoria lor suferă o schimbare de
statut. În Ţara Românească ei se desprind de restul meşterilor, de „zugravii de
gros” în 1787 şi îşi creează propria breaslă, cea a „zugravilor de subţire”.
„Zugravul de subţire”, „părăsind rasa călugărului de odinioară, sau, dacă nu era
monah, caftanul ce-l situa uneori în ierarhia cinurilor medievale, devine, în
lumea pestriţă a târgoveţilor, o personalitate respectată iar îndeletnicirea sa
reprezintă o profesie lucrativă ca oricare alta.” Bieţii meşteri se luptau din greu
să dea uitării canoanele bizantine, iar portretele executate de ei le dau de gol
stângăcia şi nesiguranţa: proporţiile nu prea sunt respectate, luminile şi umbrele
nu se îmbină în mod tocmai corect iar unele detalii fizice ale personajelor par
mai degrabă caricaturale – sprâncene prea groase, ochii exagerat de mari şi de
rotunzi, bărbi prea stufoase şi gâturi exagerat de lungi. Ce e cu adevărat uimitor
e că aceleaşi stângăcii se întâlnesc şi în lucrările unor meşteri străini, antrenaţi
la şcoli cu tradiţie în Italia, Franţa sau Germania. Cine să fie de vină atunci?

14
Poate chiar cei ce le comandau, care, povestesc anecdotele, din dorinţa de a
epata, de a-şi demonstra rangul sau averea, sau pentru a face ca imaginea lor de
pe pânză să corespundă mai degrabă unor definiţii metaforice ale frumuseţii, i-
au determinat pe bieţii pictori să îşi trădeze arta.
Cum noţiunea de autonomia operei şi a artistului sunt încă departe de
urechile locurilor ţărilor române există numeroase compoziţii nesemnate.
Acesta este cazul tabloului „Sfânta Ecaterina şi eteriştii”, tablou istoric
prezentat cu naivitate în manieră religioasă, sau a altei lucrări – „Judecata cea
vărsătoare de sânge”, care, sub pretextul unei povestiri apocrife despre Iisus
Hristos prezintă şedinţa unui divan, unde, alături de domn, clerici şi boieri, este
prezentat şi un personaj în strai de demnitar occidental. Informaţii interesante
despre gusturile contradictorii ale acelor vremuri ne dau şi portretele boierilor
Dimitrie Ralet, Mihăiţă Filipescu, Constantin Andronescu şi Iancu Manu. Ralet
şi Andronescu au dorit să sublinieze importanţa funcţiilor lor aşa că apar ţinând
în mână unul o scrisoare, iar celălalt un document. În portretele lui Iancu Manu
şi Filipescu remarcăm rafinata modă a epocii: fermeneaua cu detalii elegante, în
tonalităţi închise, anteriul încins cu un taclit ce mai servea şi ca suport pentru
arme, mătăniie în mână şi pe cap o variantă europeană şi creştină a turbanului,
numită „tarabolos” sau „cealma”.
Dintre artiştii ale căror nume sunt cunoscute îi menţionăm pe Grigorie
Zugravu şi pe starostele de breaslă Iordache Venier, ambii înfăţişând scene
istorice cu domnitorul Nicolae Mavrogheni, pe Năstase Negrule şi Petrache
Logofătul, şcoliţi ca miniaturişti de tradiţie medievală şi ilustratori ai
cunoscutelor şi a popularelor cărţi „Erotocritul” de Carnaro şi „Alixandria”. Din
nefericire, despre toţi aceştia istoria a fost zgârcită în informaţii. Ştim mai multe
de Nicolae Polcovnicul (1788-1842). Boier, şcolit în pictura bisericească,
hieratic al picturii bizantine cu jocurile de lumină şi umbră, aparţinând celei

15
apusene. Cu acelaşi gen de probleme stilistice se confrunta şi Ion
Balomir(1794-1835?), transilvănean stabilit la Iaşi. Portretele sale de cărturari
cum ar fi cel al pravilistului Andronache Donici sau de boieri, ca, de exemplu,
cel al lui Frederic Bals, sunt dovada a luptei de renunţare la vechile canoane. În
Transilvania, de data aceasta, activează Mihail Velceleanu (1810?-1873),
conducător al unei şcoli bănăţene de „zugrăvitură” la Bosca Montana. Bursier al
statului la Academia de Arte Frumoase din Viena, el devine primul pictor
„academist” român. Altini fondează la Iaşi, o şcoală foarte căutată, unde vin să
se perfecţioneze şi pictori din principatul vecin. Lucrările sale, mai ales
portretele de femei, se remarcă prin sensibilitate, grija pentru detalii şi un bun
ochi pentru combinarea nuanţelor.

16
 CAPITOLUL II
INSTRUMENTE ŞI MATERIALE

II.1 ROLUL ŞI LOCUL MIJLOACELOR DE

ÎNVĂŢĂMÂNT PENTRU REALIZAREA EDUCAŢIEI
PLASTICE

Mijloacele de învăţământ joacă un rol important în realizarea educaţiei

artistico – plastice.
Mijloacele de învăţământ pot fi definite ca fiind un ansamblu de resurse
sau instrumente materiale şi tehnice produse, adaptate şi selectate în vederea
îndeplinirii sarcinilor instructiv – educative. După cum afirmă I. Cerghet, în
manualul „Didactica”: „ele au un potenţial pedagogic, cu funcţii specifice”. (I.
Cerghet – „Didactica”, EDP, Cap v, pag 79).
În calitatea lor de instrumente de acţiune sau purtătoare de informaţii,
aceste mijloace intervin direct în procesul de instruire, sprijinind şi amplificând
eforturile de predare ale educatorului cât şi în cele de învăţare ale elevului.
Calitatea procesului instructiv – educativ depinde în mare măsură şi de
cantitatea şi calitatea mijloacelor de învăţământ, care trebuie pe deplin
valorificate zi de zi, ducând în mod cert la reducerea excesului de verbalism şi
familiarism, impunând desfăşurarea unui învăţământ activ şi concret, practic,
strâns legat de cerinţele vieţii.
Ţinând cont de rolul mijloacelor de învăţământ desigur că orice învăţător
este continuu preocupat pentru realizarea şi perfecţionarea acestora.

17
 După funcţia lor pedagogică îndeplinită de acestea, ele pot fi de mai
multe feluri:
1. Mijloace informativ – demonstrative – constituindu-se în surse de informaţie
care pot servi la transmiterea unor informaţii noi, la concretizarea ideilor,
putând fi la rândul lor împărţite în:
a) materiale intuitive natural – reale sau chiar originale cum ar fi: animale,
păsări, flori – reţinute din mediul înconjurător în stare vie sau moartă.
Aceste materiale intuitive sunt cele mai apropiate de natură şi perceperea
lor este perceperea însăşi a realităţii. Ele incită pe elev la căutări,
investigaţii, la descoperirea tainelor naturii.
Aceste mijloace didactice sunt folosite în activităţile artistico – plastice cu
precădere în perioada claselor I-II, ajutându-i pe elevi să reprezinte grafic sau
plastic realitatea înconjurătoare, după o percepere anticipată a lor.
b) obiecte elaborate sau construite special în scopuri didactice. Acestea imită,
reproduc sau reconstituie obiecte şi fenomene complexe făcându-le
accesibile observării, obiecte depărtate de timp şi spaţiu, cu dimensiuni
prea mari, ce nu pot fi aduse în faţa elevilor. Ele pot fi mulaje, machete,
etc.
În acest sens, în lecţiile de educaţie plastică am folosit mulaje cu animale,
păsări, unele machete – „Oraşul nostru”, scene din basme – „Scufiţa roşie”.
Folosirea acestora îi ajută pe copii să cunoască mai bine realitatea
înconjurătoare şi să o reproducă în lucrările lor. Am constatat că a crescut
numărul de forme, obiecte, şi personaje utilizate în compoziţie.
c) materiale sau reprezentări figurative care redau imaginea lucrării reale. În
cadrul orelor de desen am folosit cu bune rezultate: ilustrate, fotografii,
albume, tablouri, desene la tablă, planşe, reproduceri de artă, diapozitive şi
diafilme. Perceperea lor este însoţită de trăirea unor impresii, stări afectiv –

18
 emoţionale, favorabile receptării cu mai mult interes şi curiozitate a celor
explicate îndeplinind funcţia de motivare a învăţării. Utilizarea mijloacelor
didactice de acest gen în cadrul lecţiilor de educaţie plastică, ajută l
prevenirea oboselii şi plictiselii, ce survine în mod inerent mai ales în cazul
realizării unor teme mai grele, la redresarea atenţiei când ea slăbeşte şi
chiar la corectarea unor greşeli pe parcursul lucrului copiilor, când aceştia
nu au nişte reprezentări clare, precise.
d) Reprezentări simbolice de tipul diferitelor reprezentări grafice. Acestea
simbolizează de cele mai multe ori raporturi, proporţii, cantităţi,
concentrând o mare cantitate de informaţii.
Aceste reprezentări folosite în activitatea plastică, desfăşurată în anumite
lecţii, îi ajută pe elevi să sesizeze esenţialul.

2. Mijloace de exersare şi formare a deprinderilor

Ele asigură efectuarea experienţelor, exersarea diferitelor operaţii
intelectuale de gândire şi imaginaţie, practice, tehnice, artistice. Din această
categorie fac parte diferite jocuri de construcţii şi de creaţie, trusele de piese
demontabile, utilizate mai mult în perioada preşcolară, dar şi în primul
semestru al clasei I.
Ele ajută copilul să-şi dezvolte musculatura mică a mâinii, să
combine, să recombine diferite părţi componente, toate acestea stimulând
benefic potenţialul creator.

3. Mijloace de raţionalizare a timpului în cadrul lecţiilor

Acestea pot fi : harţi,şabloane,ştampile didactice.
În acest sens, se utilizează cu precădere în clasa I, în cadrul
activităţilor in completare, şabloane şi ştampile didactice cu : animale,

19
păsări, flori, fructe pentru a-i ajuta pe elevi să-şi formeze nişte reprezentări
clare referitoare la formă, pe care să le coloreze apoi conform reprezentărilor
adecvate despre culoare.

4. Mijloace de evaluare a rezultatelor învăţării.

La acest gen de mijloace didactice am folosit texte literare; prin
utilizarea mijloacelor didactice adecvate, ajutăm copiii să-şi formeze
reprezentări clare, precise despre lumea care-i înconjoare să influenţăm
latura non cognitivă a personalităţii creatoare (temperament, procese
emoţionale, sentimente, aptitudini).
Bineînţeles,după modul în care învăţătorul va reuşi să aleagă, să
combine, să organizeze într-o ordine cronologică ansamblul de metode,
materiale şi mijloace didactice, depinde reuşita lecţiilor şi implicit creşterea
nivelului creativ al elevului.
În cele ce urmează voi arăta câteva tehnici de lucru şi materiale
didactice folosite în activităţile şi lecţiile de educaţie plastică, pentru
stimularea interesului elevilor din ciclul primar faţă de această disciplină.

20
 II. 2 INSTRUMENTE, MATERIALE ŞI TEHNICI DE
LUCRU PRIN CARE STIMULĂM INTERESUL
ŞCOLARULUI ÎN CICLUL PRIMAR PENTRU EDUCAŢIA
PLASTICĂ

Mijloacele didactice folosite în cadrul lecţiilor de educaţie plastică în

cadrul ciclului primar reţin atenţia prin aspectul lor exterior, dar şi prin calitatea
acestora, care le oferă elevilor multiple posibilităţi de exprimare artistică.
Calitatea materialelor, mai ales atunci când sunt prezentate pentru prima
oară, poate determina o serie de relaţii între copil şi materie, constituind în
acelaşi timp un stimulent ca noutate, stârnindu-i curiozitatea de a lucra şi de a
descoperi posibilităţile de manifestare pe care acest material le oferă.
Dintre multitudinea de materiale ce pot fi utilizate amintesc: creioane
negre cu durităţi diferite, grafit (cărbune pentru desen), beţişoare de pâslă,
ceracolor, cretă albă şi colorată, acuarele, tempera, plastilină, lut, argilă, pensule
de diferite mărimi, iar ca suport de lucru: hârtia albă de desen, hârtia colorată,
carton, sugativă, faianţă, sticlă, placaj, etc.

1.Instrumente şi materiale
Creioanele sunt instrumentele cele mai accesibile pentru desen. Sunt uşor
de mânuit, nu murdăresc mâna copilului şi pot fi găsite până şi în magazinul
celui mai îndepărtat sat. De regulă, în grădiniţe şi şcoli, se folosesc pentru desen
aceleaşi creioane cu care scriem. Totuşi, pentru o cunoaştere mai bună şi pentru
a-i ajuta pe cei talentaţi, vom arăta elevilor că există mai multe tipuri, în funcţie
de duritatea minei. Creionul cel mai răspândit este HB, cel cu care învaţă copiii

21
să scrie şi, în general, este folosit toată viaţa de adulţi pentru notările grafice
cotidiene. HB-ul reprezintă duritatea mijlocie a minei. În context, H înseamnă
duritate iar B, moliciune. Când creionul e notat cu H, 2H, 3H, 4H sau 5H, avem
de-a face cu grade tot mai mari de duritate, care culminează cu 6H. Cu cât este
mai dură mina, urma lăsată pe hârtie este mai slabă, mai dificil de sesizat cu
ochiul. Oricât am apăsa cu un 6H, urma sa e subţire şi cenuşie. Duritatea minei
de la acest creion este aşa de mare, încât îl putem înfige ca pe un cui în planşete
de lemn fără să i se rupă vârful. Creioanele notate cu H sunt folosite la schiţarea
cotelor sau la trasarea liniilor ajutătoare din desenul tehnic ori arhitectural. În
continuare, creioanele notate cu B, 2B, 3B, până la 8B, reprezintă gradul de
moliciune a minei. Gradat, mina este tot mai moale, mai groasă şi urma lăsată
pe hârtie este tot mai neagră. Tonul cel mai închis, apropiat de negrul tuşului,
este redat de 8B. Creioanele din categoria B-urilor sunt cele indicate pentru
desenul artistic. Liniile trasate cu oricare dintre ele pot fi subţiri, groase,
modelate, uşor de sesizat cu ochiul, dar niciodată complet negre datorită unui
luciu specific grafitului. Zonele umbrite sunt redate prin haşurare.

fig. 4: Linii şi haşuri cu creion 2B

22
 fig. 5: Linii şi haşuri cu creion 4B

fig. 6: Linii şi haşuri cu creion 6B

Creioanele colorate au mina alcătuită dintr-un amestec de grafit cu

anumiţi pigmenţi. De natura acestor pigmenţi depinde culoarea minei. Copii
mici trec uşor de la primele lor semne grafice făcute cu creionul negru, la
perceperea şi redarea unor semne cromatice folosind tot creioane, dar cu mina
colorată. Şi până să poată lucra cu acuarele, preşcolarilor le vine mai uşor să
deseneze colorat cu aceste creioane. Abia în jurul vârstei de 5 ani minorii
reuşesc prin haşurări să redea pete colorate, iar preşcolarii din grupele mari
ajung chiar la frecarea planşei cu un mic petic de hârtie pentru omogenizarea
petei de culoare obţinută prin aceste haşuri. Mai târziu, la vârsta şcolară, când
ajung să descopere posibilităţile de expresie ale acuarelei, copilul abandonează
creioanele colorate iar carioca e folosită doar pentru amuzament.

23
 Sanguina este un creion special a cărui mină este făcută din sanguină, un
mineral colorat natural în roşu-brun datorită oxidului feric din structura sa.
Amintind de culoarea sângelui, majoritatea artiştilor renaşterii desenau în
sanguină pentru că erau mai aproape de imaginea colorată a viitoarelor pânze,
dar şi pentru că sugerau mai bine tensiunea timpului marcată de multe războaie.
Astăzi este folosit foarte rar, de un număr restrâns de artişti.
Cărbunele de desen poate fi sintetic – industrial sub forma batoanelor de
grafit, presat mai tare sau mai moale, ori mai poate fi confecţionat prin arderea
înăbuşită a unor beţişoare subţiri de esenţa moale, aşa cum ştim că se fabrică
mangalul. Cărbunele de lemn este folosit de pictori la transpunerea pe hârtie sau
pe perete a desenelor mari. Fiindcă are o structură moale care ajută trecerea
lejeră de la negrul cel mai intens la umbra subtilă, sugerată ca pierind discret în
alb, cărbunele de tei este apreciat atât pentru mulţimea posibilităţilor de
expresie, a lejerităţii mânuirii cât şi pentru felul simplu în care se fabrică.
Tocul cu peniţă se găseşte în multe variante. Aşa cum creioanele diferă
între ele după calitatea grafitului, la fel şi tocurile diferă în funcţie de peniţa pe
care o poartă. Există tocuri cu peniţe adaptate numai pentru scrierea
şcolărească, cu cerneală. Primele tocuri cu care oamenii vechiului Egipt şi cei
din China antică scriau şi desenau, nu aveau ataşate peniţe speciale, ci erau
făcute cu totul din trestii ascuţite la un capăt în „v”. Odată cu apariţia ei, hârtia
devine instrumentul principal de scris şi de desenat. Se foloseau în sensul acesta
penele mari de la aripa de gâscă, de dropie, curcan, pescăruş, pelican sau chiar
de corb. Apreciind posibilitatea de mlădiere sensibilă a liniei, dar şi faptul că se
poate ascuţi, până la consumarea sa totală, pana a fost multe secole instrumentul
preferat al artiştilor care desenează în tuş, în sepia sau în diferite cerneluri.
Folosită cu aceeaşi uşurinţă şi în scrierea cursivă de mână, nu trebuie să mire că
pana e privită pretutindeni şi ca simbol al literaturii artistice.

24
 Toc mai poate fi numit şi un simplu băţ de lemn cu care, ascuţit sau
înmuiat în tuş, în lipsa altui instrument, se pot trasa linii, se poate improviza o
scriere sau se poate face un desen pe o foaie de hârtie.
Pensulele sunt instrumentele cele mai cunoscute şi folosite mult în
activitatea lor de pictori, de elevii artişti, de şcolari şi chiar de preşcolari.
Diferindu-se între ele prin mărimi, dar în primul rând, prin specificul materiei
cu care lucrează, le găsim împărţite în 2 categorii. Unele au forma adaptată
pentru pictatul cu culori solubile în uleiuri sau în solvenţi derivaţi din petrol,
altele pentru pictatul în culori diluate în apă. Pensula de ulei aşterne culoarea în
tuşe egale cu lăţimea ei, ceea ce impune pictorului să aibă în trusa sa cât mai
multe pensule, sortate pe mărimi, în timp ce o pensulă de acuarele, prin forma
smocului de păr şi prin calitatea firului, se poate folosi atât la crearea petelor
mari de culoare, la trasarea tuşelor largi, cât şi a celor mai subţiri linii, apropiate
chiar de dimensiunea firului de păr. Cu alte cuvinte, dacă pictăm doar în
acuarele ne este suficientă o singură pensulă de mărime medie.
Cerneala se găseşte în câteva varietăţi. Mai cunoscută este cea albastră
închis, fluidă care se foloseşte mai mult în scrierea cu tocul sau cu stiloul, dar
mai există şi cerneluri de alte culori. Solventul cernelii fiind apa, uscatul
desenului cere atenţie. Diluată, cerneala oferă tonuri mai deschise, bune în
modelarea cromatică a imaginii.
Tuşul este o varietate de cerneală mai densă, de obicei neagră. Are în
compunere grăsimi şi eter care conduce la uscarea rapidă a desenului. Urma
tuşului pe hârtie poate fi opacă sau lucioasă, după cantitatea de grăsime din
compunere, are o mare putere de acoperire şi, uscată, e rezistentă la apă. Diluat,
îşi pierde din proprietăţi. Având tonul cel mai intens al negrului, este folosit mai
mult de graficieni, uneori şi de pictori, la crearea pe albul hârtiei a unor imagini

25
cu mare putere de sugestie. Desenele făcute în tuş şi peniţă de Grigorescu, în
timpul campaniei din 1877, sunt de o mare valoare artistică.
Sepia este un colorant solubil în apă, de culoare cafenie, extras din
viscerele moluştei marine cu acelaşi nume sau preparat pe cale artificială. Cu
proprietăţi asemănătoare tuşului, sepia este apreciată pentru nuanţa sa caldă, dar
şi pentru conservarea în timp. Subţiată cu apă, se poate obţine o varietate de
tonuri care-i lărgesc posibilităţile de expresie.
Acuarelele reprezintă setul cel mai ieftin de culori pe care copiii şi-l pot
procura. Aşa cum indică şi numele, este vorba de culori care se folosesc doar
diluate în apă, dar forma lor anterioară, aşa cum se află în trusă, este solidă.
Folosirea acestor culori este relativ uşoară şi atractivă. În timpul lucrului
tehnicitatea oferă mereu surprize plăcute ochiului şi satisfacţii estetice atât la
nivelul de percepţie al copilului cât şi al adultului profesionist. Valoarea picturii
în acuarelă se evidenţiază prin spontaneitate, prospeţimea şi limpezimea
culorilor, atmosfera aerată, ca şi aspectul de cercetare, de lucrare în studiu.
Fiind vorba de culori care se lucrează numai şi numai cu apă, culori
transparente – cu alte cuvinte, ele nu pot fi văzute bine decât aşternute pe hârtie
albă şi nu pe cele colorate. În situaţia aceasta tonurile deschise nu se obţin prin
amestec cu albul din trusă, ci prin diluarea culorii cu mai multă apă. Pastila albă
din cutie nu are sens, căci amestecul ei in orice culoare creează grizări opace,
murdare, lipsite cu totul de prospeţimea specifică acuarelei. Folosirea acestei
pastile dăunează perceperea firească a nuanţelor şi tonurilor limpezi, iar
existenţa ei în trusă dovedeşte nu neapărat necunoaştere cât şi mai ales gândire
negustorească în sfera specialiştilor care produc şi livrează acuarele.
Tempera reprezintă un set de culori, solubile în apă care se găsesc în
stare păstoasă, în tuburi asemănătore celor care conţin pasta de dinţi. Se
folosesc diluate, dar spre deosebire de acuarelă, pasta de tempera odată uscată,

26
nu mai poate fi recuperată prin amestec cu apă, motiv pentru care, după
extragerea din tub a oricărei cantităţi de culoare, trebuie să îi punem la loc
dopul pentru ca rezerva de pastă să-şi păstreze gradul de umiditate. Culorile
tempera sunt toate opace, se întind uniform pe întreaga suprafaţă a petei şi
aşezate una peste alta nu transpar între ele. Rămâne evidentă doar cea de
deasupra. Un alt aspect al acestor culori este că prin uscare îşi reduc din
claritatea pe care o aveau în timpul lucrului, când erau umede. Revenirea şi
conservare în timp a prospeţimii cromatice se poate rezolva doar prin adăugarea
unei pelicule de lac peste suprafaţa uscată a lucrării. Operaţia este posibilă doar
la picturile pe lemn şi dă rezultate remarcabile în domeniul icoanelor. Tempera
se foloseşte mai mult în lucrările artei decorative. Aspectul acestor culori ne
oferă exemplul cel mai grăitor a ceea ce ştim despre pata plată de culoare.
Ceracolorul este un material îndrăgit de copiii prin calităţile pe care le
are aderă cu multă uşurinţă la foaia de hârtie, putând colora cu mai multă
rapiditate şi fără efort fizic deosebit. De asemenea, prin calităţile sale,
ceracolorul aderă cu uşurinţă şi pe alte materiale cum ar fi pânza sau lemnul.
Lucrările executate cu ceracolor au o expresivitate deosebită faţă de cele
executate în creion negru sau creioane colorate. Felul în care elevii îşi însuşesc
şi se folosesc de acest material, oferă garanţia dobândirii treptate de noi şi
multiple valenţe artistico – plastice.
Deşi materialele enumerate până acum îşi găsesc o utilizare mică în
temele de programa şcolară la ciclul primar, ele fiind folosite cu precădere în
grădiniţă, pentru familiarizarea cu tehnicile cele mai simple ale educaţiei
plastice, totuşi în condiţiile actuale, în care unii dintre părinţii elevilor nu au
posibilităţile materiale de a asigura copiilor lor cele necesare unei participări
efective şi în bune condiţii a acestora la lecţiile de educaţiei plastică, consider
că nu trebuie să excludem pe nici unul dintre aceştia de la înfăptuirea actului

27
creativ, să nu ne descurajăm în faţa acestei situaţii care trebuie acceptată ca
fiind o componentă a dificultăţilor inerente pe care învăţătorul trebuie să le
rezolve într-un mod cât mai adecvat.
Concret, în cazul copiilor care nu au materialele potrivite pentru
realizarea temei abordate, cred că şi aceştia trebuie încurajaţi să continue lucrul,
chiar şi cu creioane colorate, ei ajungând să coloreze expresiv spaţiul dat, să
organizeze compoziţii suficient de „închegate”, care se raportează la subiectul
dat spre realizare, aşa încât la rândul lor să progreseze şi să-şi formeze gustul
estetic.
Carioca este un material utilizat în activităţile plastice cum ar fi
exerciţiile grafice sau desenul decorativ.
Guaşa reprezintă tot culori solubile în apă, într-o stare păstoasă mai
densă decât cea a temperei însă mult mai fină ca aceasta, cu puţină transparenţă,
ceea ce permite obţinerea unor efecte cromatice vibrate cu multă sensibilitate.
Se livrează în mici cutiuţe rotunde de plastic dotate cu căpăcele etanşe,
asemănătoare celor farmaceutice în care se păstrează unguenţi. Comparându-le
cu tempera, culorile guaşei câştigă prin păstrarea permanentă a prospeţimii şi a
preţiozităţii. Se folosesc la pictarea icoanelor pe lemn, la realizarea proiectelor
pentru picturile mari, murale, a celor pentru afişe sau a viitoarelor picturi în ulei
pe pânză. Atât culorile guaşei, cât şi cele ale temperei, prin calitatea lor de
acoperire, se pot aplica şi pe suporturi colorate, nu neapărat albe, ca în cazul
acuarelei. Păstrată pe alocuri neatinsă, culoarea suportului poate rezerva, în
unele situaţii, efecte plastice sau decorative plăcute.
Pastelul e un baton colorat asemănător unei crete presate, făcut din
pigmenţi naturali amestecaţi, în asocierea gumei arabice, cu talc. Se foloseşte
prin frecare de suport şi lasă urme aşa cum lasă creta pe tablă. Condiţia
suportului e să nu fie velin, iar colorat poate ajuta chiar la crearea unei

28
atmosfere cromatice în compoziţie. La sfârşit, protejate prin pulverizarea unui
fixativ, culorile rămân stabile. Pictura în pastel e caracterizată prin trecerea
subtilă de la un ton la altul, prin sensibilitatea deosebită a nuanţelor, prin
aspectul idilic al lucrării, ca şi prin uşurinţa tehnicităţii. La noi în ţară, multe din
peisajele lui Ştefan Luchian, Ştefan Dumitrescu sau Şirato au fost făcute în
pastel.

2. Materiale suport pentru desen şi pictură

Hârtia velină este foarte bună pentru desenele în creion sau în peniţă.
Numită şi hârtie de scris, poate fi găsită, în vrac sau la bucată, în orice librărie,
la preţuri acceptabile. De aceeaşi calitate, această hârtie reprezintă şi materialul
din care sunt făcute caietele fără linii ale elevilor, maculatoarele sau unele
blocnotes-uri. Folosirea acestor caiete este bună pentru că implică păstrarea
laolaltă a desenelor, indiferent de calitatea lor. Asta ajută studiul evoluţiei în
timp al sistemului psihic al copilului sau a aptitudinilor de care dispune. Este
bine să notăm că minorul, când sesizează că a făcut până şi cel mai mic progres
în crearea unor imagini, distruge planşele realizate anterior. În grupul hârtiei
albe veline, hârtia de xerox este de calitate superioară însă nivelul cel mai înalt
al albului imaculat îl atinge hârtia cretată. Deşi albe, toate aceste hârtii nu sunt
suporturi bune pentru acuarele pentru că apa le modelează ireversibil forma.
Hârtia de ambalaj, pentru nuanţa sa gălbuie sau maronie, pentru
porozitate, rezistenţă şi grosimea relativ sporită, este uneori preferată de artişti
pentru schiţe sau crochiuri în cărbune, în tuş, ori în pastel. Coloritul ei
sugerează un cadru intim desenului.
Blocul de desen ne oferă hârtie bună atât pentru desen, transpus cu orice
instrument, cât şi pentru acuarelă. Grosimea şi porozitatea foii permit, în sfârşit

29
absorţia unei mari cantităţi de apă şi evaporarea sa în timp, fără să-i modifice
forma plană.
Cartonul duplex reprezintă două straturi de hârtie groasă lipite între ele,
prin presare. Urmând acelaşi procedeu, dar lipind între ele trei straturi de hârtie
sau de carton, se găseşte şi cartonul triplex. Grosimea acestor cartoane permite
pictatul în tempera sau în guaşă.
Mucavaua este un carton mai gros decât triplexul, întrebuinţat mai mult
la fabricarea unor cutii, ambalaje sau a copertelor rezistente de carte. Spre
deosebire de duplex sau triplex, care au măcar una din suprafeţe albă, mucavaua
este gri, dar oferă prin rezistenţa structurii, încredere deplină pictorilor ce
folosesc culori tempera sau chiar culori în ulei. În cazul picturii în ulei, atât
cartonul, cât şi pânza se cer mai întâi tratate cu un grund alcătuit din clei de
oase în amestec cu alb de zinc.
Pânza de pictură este făcută din in, iar pentru lucrări mai mari, din
cânepă. Întinsă cu toată puterea, pânza se fixează în cuişoare pe suport, după
care se pensulează soluţia de clei pe întreaga sa suprafaţă, insistând unde atinge
lemnul pentru aderenţă. Umezită, pânza se înmoaie, dar prin uscare se întăreşte,
ajungând să sune ca toba. Ţesăturile sintetice au fost doar parţial acceptate în
sectorul textil al artizanatul actual. Pentru pictură s-a demonstrat limpede că
pânza bună este doar cea tradiţională, din fibre naturale. Chiar şi o simplă
hârtie, când desenăm pe ea se cere aşezată pe suprafaţa plană a mesei ori a
băncii din sala de clasă.
Lemnul în formă de scândură poate fi un bun suport pentru pictură dacă
se folosesc doar porţiunile cu fibre drepte, fără noduri. Pentru a păstra
permanent suprafaţa lemnului plană, se armează partea sa dorsală la două
niveluri, cu două şipci orientate transversal pe direcţia fibrelor. Pe lemn se mai
poate picta şi în tempera sau guaşă. Pictura pe lemn se foloseşte în mod curent

30
la crearea icoanelor, la altarele din bisericile creştine sau la paravanele care
separă sectoare în interiorul unor locuinţe de epocă.
Zidul. Pictura pe perete se poate practica în tempera, în culorile solubile
în apă, folosite la zugrăvit sau chiar în culori de ulei. Cea mai apreciată dintre
picturile aplicate direct pe perete este fresca. Tempera nu este bună pentru
frescă. Culorile solvente în apă ale zugravului intră în ultimul strat de var şi se
pietrifică prin uscare. Aşa se explică de ce fresca poate dura mai multe secole,
uneori chiar milenii cum sunt cele din mormintele egiptene sau din palatele
minoice. Tempera acoperă suprafaţa pictată cu o peliculă care, uscată, se
scutură în timp.
Pictura executată pe pereţii de piatră din grote sau chiar pe pereţii unor
versanţi muntoşi, în exterior, este practicată în urmă cu mii de ani, uneori chiar
în epoci preistorice. Erau grafiate prin incizie şi pictate cu pigmenţi naturali
extraşi din minerale şi plante. Amestecate cu uleiuri şi grăsimi, coloranţii s-au
putut conserva până astăzi.

31
 CAPITOLUL III
PRINCIPALELE ELEMENTE
DE LIMBAJ PLASTIC

III. 1.PUNCTUL

Noţiunea de punct o întâlnim în diverse domenii ale vieţii. Astfel, după o

propoziţie ori frază scrisă se pune punct; aceasta presupune o oarecare pauză. În
geometrie, punctul este intersecţia a două drepte. În vorbirea curentă se spune:
punct de vedere, punct sanitar, punct de întâlnire, punct cardinal etc.
Ca element de limbaj plastic, punctul este rezultatul primei întâlniri a
instrumentului de lucru (creion, pix, cretă, peniţă, etc.) cu suprafaţa – suport.
Punctul poate fi însă elaborat, desenat, construit. Punctul este cea mai mică
formă de bază, în raport cu suprafaţa tabloului şi cu celelalte forme cuprinse în
spaţiul acestuia.

32
 fig.7 Expresivităţi ale punctului: Natura statică

Expresivităţi ale punctului

În artele vizuale punctul este folosit în ipostaze diferite:
a)Ca mijloc de exprimare a efectului spaţial, a volumului, a umbrei şi
luminii, a texturii, a structurii etc. Aceste efecte se obţin prin diferenţieri de:
- mărime şi desime a punctelor;
- valoare, culoare;
- sensuri ale aşezării pe suport (orizontal, vertical, oblic, drept, curb,
paralel, dezordonat etc.).
b)Ca semn plastic punctul este o imagine elaborată care comunică idei,
sentimente, trăiri, reprezintă ceva concret. El poate fi element figurativ sau
abstract. Ca element figurativ, poate reprezenta: fructele în copaci, florile pe

33
câmp ori în copaci, stelele pe cer, păsările zburând, albinele în jurul stupului,
geamurile blocurilor, luminile oraşului noaptea, fulgii de zăpadă, nasturii unei
haine etc. Ca element abstract poate fi o figură geometrică ori o formă oarecare
ce animă o suprafaţă.

fig. 8 Expresivitatea punctului: „Câmp înflorit”

fig. 9 Expresivitatea punctului: „Furnicile”, Stoica Augustin, 9 ani

34
 fig. 10. Expresivitatea punctului: „Pomi cu fructe”, Mihai Laurenţiu, 7 ani

c)Ca ornament decorativ

Punctul este prezentat şi în arte decorative. Este folosit pentru a îmbogăţi
ornamentaţia vestimentaţiei, a vaselor de ceramică, sticlă sau metal, a
ţesăturilor, imprimeurilor, mobilierului şi altele. De regulă, este în compania
altor elemente de limbaj plastic (linia, forma, culoarea).
Expresivitatea punctului se intensifică prin repetare, densificare sau
rarefiere, ritmare, grupare, alternare, ordonarea direcţiilor de mişcare în
suprafaţă, crearea de contraste (de formă, de mărime, de valoare, de culoare
etc.) prin divizarea tentei şi alte procedee.

35
 fig. 11.. „Cerul înstelat” – Duici Alexandra, Expresivitatea punctului este bine reprezentată prin
imaginea oferită de bolta senină a cerului în timpul nopţii

Semnificaţii ale punctului

În artele plastice, punctul fiind un semn, are şi anumite semnificaţii. De
exemplu, ochii, care sunt nişte puncte vii ale figurii umane, pot transmite cele
mai diverse stări sufleteşti, sentimente, trăiri etc.

36
 fig.12.. „Broască pe o frunză de nufăr”, Vladuţ Adrian, 8 ani

III. 2.LINIA
Ca element de limbaj artistic plastic linia are un caracter deosebit.
Geneza ei este urma unui punct în mişcare pe o suprafaţă. Spre exemplu, dacă
aşezăm vârful creionului pe o hârtie şi apoi mişcăm creionul fără să-l ridicăm,
în urma sa va rămâne o linie.
În artele plastice şi decorative, linia este elementul fundamental al
limbajului. Cu ajutorul liniei sunt reprezentate forme şi sugerate idei. Prin linie
se exprimă volumul, spaţialitatea, materialitatea, mişcarea, stările tensionale,
etc.

37
 Pentru obţinerea efectelor expresive linia este folosită în feluri diferite:
linie continuă, linie modulată, linie compusă (conjugată), linie activă, linie
haşurată, etc.
Liniile pot fi: verticale, orizontale, oblice; drepte, frânte, sinuoase,
spiralate; lungi, scurte, subţiri, groase; energice, clare, sensibile, difuze; în duct
continuu sau întrerupte; grupate:paralele, intersectate, suprapuse, etc. Toate
aceste categorii de linii determină expresii plastice foarte diverse.

fig. 13. Linii verticale şi orizontale compuse ritmic, Dumitrescu Mihai Alexandru, 12 ani

38
fig. 14. Linii verticale şi orizontale compuse ritmic, Bălăşoiu Ciprian, 12 ani

fig. 15: Linia gros-subţire, modelată plastic de Bălăşoiu Ciprian, 12 ani

39
 fig. 16.: Linii lungi, scurte şi în duct continuu

Expresivitatea liniei este determinată de mişcare, tensiune, ritm şi

contrast (de formă, de mărime, de valoare, de culoare, etc.).
Diferitele categorii de linii au semnificaţii aparte:
• Linia orizontală induce static stabilitate, linişte, calm, odihnă;
• Linia verticală exprimă nemişcare, echilibru, măreţie, înălţare;
• Linia oblică exprimă mişcare, dinamism, instabilitate, nesiguranţă,
nelinişte, agresiune, etc.
• Linia sinuoasă exprimă mişcare continuă, fluiditate;
• Liniile paralele exprimă armonie, ordine, intensificarea semnificaţiei
iniţiale;
• Liniile dispuse în cercuri concentrice ori în spirale exprimă ritm
evolutiv, de dezvoltare, expansiv;
• Liniile difuze exprimă moliciune, transparenţă, plutire;

40
 • Linia frântă exprimă un ritm puternic.
Linia, ca element fundamental de limbaj al artelor plastice şi decorative,
are un rol foarte important. Cu ajutorul liniei se structurează compoziţiile
plastice, se accentuează unele efecte expresive şi se conturează unele forme.

III. 3. PATA DE CULOARE

Culoarea dezvoltă primele forme ale personalităţii şi emotivităţii omului,
îi stimulează spiritul creator şi exercită o deosebită influenţă asupra sa,
provocându-i diferite stări psihice, impresii şi sentimente.
Ca element de limbaj plastic, pata de culoare este „urma bidimensională
lăsată de o culoare, prin intermediul unui instrument adecvat, pe o suprafaţă
plană”.
Petele de culoare se împart în două categorii:
- pete plane(decorative);
- pete vibrate(picturale).
Pata de culoare plată are culoarea întinsă uniform pe toată întinderea sa.
Folosită cu precădere în arta decorativă, pata plată se mai numeşte şi pată
decorativă.
În funcţie de culoare şi de locul pe care îl ocupă pe suport, pata plată
poate sugera spaţiul şi volumul. Datorită suprafeţei sale uniforme, aceasta poate
exprima calm, linişte, stabilitate, repaus, măreţie.
Pata de culoare vibrată prezintă inegalităţi pe suprafaţa sa (haşuri, puncte,
linii, mici nuanţe sau diferenţieri de ton).

41
 Prin suprapunerea unor mici elemente plastice, petele plate pot fi vibrate.
Folosite de pictori pentru lărgirea posibilităţilor de expresie ale culorilor, pata
vibrată se mai numeşte şi pată picturală.
Putem obţine pete picturale prin amestec elaborat – utilizând nuanţarea şi
modularea culorilor – sau prin amestec spontan – folosind procedeul fuzionării.
Pata picturală poate sugera mişcare, dinamism, tensiune.
Posibilităţi de expresie ale culorii
Pornind de la modalitatea de aplicare a petelor cromatice pe suport,
deosebim:
Pata spontană – realizată prin stropire, cădere, presare.

fig. 17. Lucrare şcolară în care s-au folosit mai multe pete spontane

Pata dirijată – aşezată pe suport cu ajutorul unui element sau cu pensula

care, datorită mântuirii, dă un sens de mişcare culorii.

42
 Pata elaborată – realizată cu un instrument de lucru, având ca scop
redarea unei idei clare concepute anterior.
În funcţie de suportul folosit (uscat, umed), expresivitatea culorii diferă.
Astfel, pe un suport uscat, pata de culoare are suprafaţa şi conturul precise, iar
pe un suport umed acestea fuzionează.
În continuare, voi expune câteva modalităţi şi procedee de tratare
picturală, sau vibrată a suprafeţei de desen prin care petele picturale se obţin din
forme spontane. Forma spontană este imaginea naturală o obiectului.
Activitatea de descoperire şi analizare a unor forme spontane din natură: pietre,
crengi, scoici, rădăcini, frunze, cochilii sau obţinute accidental prin diferite
procedee plastice este posibilă încă din clasa I.
Pata picturală sau vibrată se obţine prin aşternerea culorii pe suprafaţa de
lucru cu urme vizibile de pensulă, prin fuzionarea sau prin suprapunerea
tentelor transparente de culoare.

43
 fig. 18. „Explozie de artificii” – Mihăilescu Elixi. Observăm asocierea petei spontane cu linii
spontane şi dirijate, dar şi cu pete mici elaborate;

Exerciţiile plastice de invenţie cu caracter de surpriză pentru obţinerea

unor forme spontane pot fi efectuate de elevi cu ajutorul unor variate
instrumente şi materiale de lucru.
Fără a emite pretenţia că îmi aparţin în totalitate, voi prezenta câteva
dintre procedeele folosite pentru obţinerea unor forme spontane accidentale:

1. Presarea unor pete sau puncte de culoare fluidizată

În mijlocul unei coli plasăm pete sau puncte de culoare. Prin împăturire
în două, sau în patru şi presate cu mâna în diferite direcţii, se vor obţine, după
despăturire, forme spontane diverse. Un alt procedeu este presarea prin
suprapunere a două planşe. Culorile fuzionează, sunt catifelate şi dau un aspect
plăcut formelor (flori, fructe, fluturi).

44
 2. Suflarea liberă sau printr-un pai a jetului de aer, în diferite
sensuri, peste pete sau puncte de culoare fluidizată
Prin acest procedeu apar pe hârtie forme ciudate, uneori ca nişte arătări
fantastice. Poate fi folosit în realizarea unor teme distincte sau în obţinerea unor
compoziţii mai vaste.
Teme propuse: „Acvariul”; „Peisaj marin”; „Pădurea”.
3. Forme spontane se pot obţinea şi prin stropirea, cu ajutorul
pensulei, pe suport umed sau uscat
Se obţin diverse pete şi puncte, care se pot prelucra sau se pot întrebuinţa
într-un colaj. Prin şifonarea hârtiei, imediat după stropire, se obţin efecte noi.
Alte modalitate: se plisează foaia, se stropeşte, se replisează, se presează cu
mâna . noile desene sunt greu de imaginat.
4. Dirijarea scurgerii unor puncte de culoare, prin schimbarea
poziţiei planşei, poate folosi în realizarea unor noi compoziţii.
5. Firul de aţă înmuiat în cerneală sau tuş
Aşezat pe jumătatea uni coli, se suprapune cealaltă jumătate. Se presează
cu o mână, iar cealaltă trage uşor firul afară. Formele obţinute sunt surprize
nejustificate, uneori incredibile.
6. O ţesătură rară, tifon, înmuiată în culoare şi presată pe o coală
dă naştere la forme surprinzătoare.
7. O hârtie mototolită se presează, în vederea obţinerii unor
forme dorite, pe o suprafaţă colorată, cât este încă umedă.
Elevii pot desena cu vârful pensulei, înmuiat într-o culoare sau mai
multe, forme de frunze, compuse diferit pe suprafaţa de hârtie (grupate,
dispersate, suprapuse). Apoi, fiecare frunză va fi colorată în culori „de toamnă”
prin fuzionare, suprapunere sau juxtapunere.

45
 Temele sunt la îndemâna fiecărui dascăl, important este, aşa cum spunea
Goethe „să vorbim mai puţin şi să desenăm mai mult”.
Cunoaşterea culorilor, a formelor sau a compunerii unui spaţiu nu
determină talentul, dar ignorarea acestora îl poate compromite.
Şcolarul trebuie pus în situaţia să vadă în „pata de culoare”, mai mult
decât este ea – o simplă pată. Cât va vedea în ea, ce va descoperi în ea, ce va
introduce sau va adăuga ca să semene mai mult cu ce vede el în ea, este un joc
cu mari valenţe formative.
Mâna, condusă de gândirea şi simţirea copilului, va acţiona pentru a le
conferi calităţi plastice noi. Ea este aceea care le însufleţeşte, ea le dă valori şi o
expresie concretă în concordanţă cu temperamentul şi sensibilitatea fiecăruia.
„Lumea copilăriei este stăpânită de domeniul creaţiei artistice, spunea
profesorul Ion Drăgan pictorului Nicolae Tonitza. Mai artist decât copilul, cred
că nu e nici un artist pe lume. Să ai inima să-l simţi şi mintea să-l pricepi.”

III. 4.CULORILE
Tot ce există în natură ni se prezintă în culori. Tot universul care ne
înconjoară îl vedem colorat. Lucrurile se deosebesc între ele nu numai prin
formă, ci şi prin culoare. Această caracteristică constituie farmecul vieţii
omului, determinându-i impresii, sentimente, stări psihice diferite. Nimic nu
poate fi mai plăcut decât să ştii să te îmbraci în culori armonioase, să-ţi
organizezi un mediu de viaţă frumos colorat, să te răsfeţi în mijlocul unei naturi
bogate în cele mai diverse culori. Culorile existente în natură sunt produse de
energia luminii soarelui, dar ele pot fi produse şi pe cale chimică.
Nu se poate vorbi de culori fără lumină.

46
 Isaac Newton, om de ştiinţă englez (sec. al XVII-lea) a demonstrat că
lumina albă a soarelui se descompune în şapte culori principale. Astfel, dacă
razele solare ce pătrund prin orificiul unui ecran întâlnesc o prismă de cristal,
triunghiulară, acestea apar pe un alt ecran, descompuse în cele şapte culori ale
spectrului solar.
Aceste culori sunt: roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi violet.
Curcubeul este un fenomen natural în care se poate observa
descompunerea luminii solare, confirmând experienţa lui Newton.
Culorile pigment
Culorile pigment sunt produse pe cale chimică. Ele se mai numesc şi
vopsele sau materiale de colorat. În şcoală se folosesc acuarelele, tempera,
creioanele colorate, carioca etc.
Culorile pigment pot fi clasificate astfel:
Culorile primare
Culorile de bază se mai numesc şi culori primare (sau fundamentale). Ele
sunt: roşul, galbenul şi albastrul – R,G,A. Din amestecul fizic al acestora, în
proporţii diferite, pot fi obţinute toate celelalte culori. Când toate trei sunt
amestecate în cantităţi egale, se produce un gri neutru, închis (gri perfect).
Culorile primare sunt cele mai pure şi au o strălucire aparte faţă de toate
celelalte culori. Ele nu pot fi obţinute din amestecul mai multor culori între ele.

Culorile binare de gradul I

47
 fig.19. Cercul culorilor primare şi binare de gradul I

Amestecând, două câte două, culori primare în cantităţi egale se obţin

culori binare de gradul I. Acestea sunt oranjul, violetul şi verdele – O, Vi, Ve.
Culorile binare de gradul I pierd din puritate faţă de culorile primare.
Orice culoare pierde puritate când este amestecată fizic cu o altă culoare.
J.W.Goethe (scriitor german, om de ştiinţă cu cercetări şi în domeniul
culorii) a construit un cerc cromatic al culorilor primare şi binare de gradul I,
astfel încât fiecărei culori primare i se opune o culoare binară de gradul întâi.
Aceste şase culori mai pot fi organizate şi într-o stea, obţinută prin
suprapunerea a două triunghiuri echilaterale, unul cu vârful în sus şi altul cu
vârful în jos. În colţurile triunghiului cu vârful în sus se aşează culorile primare
(G sus, R în dreapta şi A în stânga). În colţurile triunghiului cu vârful în jos se
aşează culorile binare de gradul I (O în dreapta sus, Vi, jos şi Ve în stânga sus).

48
 Culorile binare de gradul II

fig.20. Cercul culorilor binare de gradul II

Din amestecul fizic al unei culori primare cu culoarea binară de gradul I,

vecină pe cercul cromatic al lui Goethe, se obţine o culoare binară de gradul al
II-lea. Sunt şase astfel de culori:
- G+O=galben – oranj (G.o);
- R+O=roşu – oranj(R.o);
- R+Vi=roşu-violet(R.vi);
- A+Vi=albastru – violet(A.vi);
- A+Ve=albastru – verde (A.ve);
- G+Ve=galben – verde (G.ve);
Ele se numesc culori binare de gradul al II-lea, pentru că fiecare din ele
conţine tot câte două culori primare,dar în cantităţi diferite. De exemplu,
amestecând galben cu verde obţinem galbenul – verde. În componenţa acestei

49
culori a intrat puţin albastru, existent în verde şi mai mult galben (două părţi de
galben şi o altă parte, din cel existent în verde).
Culorile binare de gradul al II-lea pierd şi mai mult din puritate; sunt
nişte nuanţe ale culorilor primare care înclină spre una sau alta din culorile
binare de gradul I, vecine pe cerc.
Cercul lui Itten

fig 21.. Cercul lui Itten

Johannes Itten, pictor şi profesor german din prima jumătate a secolului

al XX-lea, a elaborat un cerc al culorilor care ilustrează „Teoria constructivă
despre culoare ” (o gramatică a culorii).
Itten a aşezat culorile pe un cerc în care se înscriu: un triunghi echilateral
pentru culorile primare şi un hexagon pentru culorile binare de gradul I.
Aşezarea se face în ordinea mişcării acelor ceasornicului, de la stânga la
dreapta. În partea de sus se aşază galbenul, apoi galbenul – oranj, oranjul, roşul

50
– oranj, roşul, roşul – violet, violetul, albastrul – violet, albastrul, albastrul –
verde, verdele şi galbenul – verde.

Culorile calde şi reci

Pe cercul cromatic al lui Itten se disting două zone mari de culori, total
deosebite între ele. În partea dreaptă avem culorile calde (G, G.o, O, R.o, R,
R.vi) iar în partea stângă, culorile reci (Vi, A.vi, A, A.ve, Ve, G.ve).
Culorile calde

fig. 22. Desen în care se utilizează culorile calde, Stan Aurel, 8 ani

Culorile calde dau senzaţia de căldură, amintesc de nuanţele flăcărilor,

ale soarelui, de zilele călduroase de cară, etc.
Culorile reci

51
 fig. 23. Desen în care se utilizează culorile reci, Bereanu Alexandra, 8 ani

Culorile reci dau senzaţia de frig, ne duc cu gândul la răcoarea nopţilor,

la frigul iernii, la adâncul apelor, la răceala gheţarilor, etc.
Culorile calde dau impresia de apropiere în spaţiu, iar culorile reci dau
impresia de depărtare – efect termodinamic. De asemenea, culorile calde şi reci
pot fi folosite pentru a reda impresia de volum. Culorile calde sunt folosite
pentru zonele de lumină, iar culorile reci pentru zonele de umbră.
Nuanţa este un amestec de două culori în care una domină printr-o
cantitate mai mare sau prin puterea pigmentului. Când vorbim de o nuanţă vom
aminti de două culori, cum ar fi: un galben uşor spre verde, un roşu puţin spre
violet, sau mai pe scurt: galben-verzui, roşu-violaceu, albastru-verzui, galben-
portocaliu. Pentru înţelegerea nuanţării, se numeşte mai întâi culoarea
dominantă. Nuanţele sunt mult mai multe decât culorile primare, secundare şi
terţiare adunate laolaltă. Pentru obişnuirea ochiului cu gradaţia nuanţării, se
recomandă un studiu cromatic după următoarea formulă: o bandă orizontală de
lungimea colii de bloc şi lată de 4 cm se împarte în 21 de suprafeţe mici în care

52
ne propunem, deocamdată, să vedem ce se întâmplă când combinăm între ele
două culori primare. Spre exemplu roşu cu galben. Pentru asta vom pune în
căsuţa 1 un roşu pur, iar în căsuţa 21, un galben pur. De la 2 până la 10 culoarea
roşie va primi din treaptă în treaptă câte o picătură în plus de galben până când,
la 11, cantităţile egale dintre cele două primare formează culoarea secundară –
portocaliul pur. De aici înainte, din amestecul de culori se va scade progresiv
câte o picătură de roşu până când căsuţa 21 îşi poate justifica galbenul curat.
Observăm că s-au realizat pe planşa noastră nuanţe de roşu-portocaliu,
portocaliu roşiatic, portocaliul – numit şi orange, orange-gălbui şi galben spre
orange.
Tonalitatea nuanţei reprezintă posibilitatea nuanţei de a fi mai închisă
ori mai deschisă. Intuind că albul şi negrul nu sunt culori, chiar şi cei neiniţiaţi
în lumea cromatică înţeleg, în felul lor, că acestea nu pot forma între ele nuanţe.
Şi, ghidaţi de firescul lucrurilor, vor ezita să zică un negru-albicios sau un alb-
negricios pentru că în această situaţie albul nu mai poate fi alb şi nici negrul –
negru.

Nonculorile

53
 fig. 24. Desen din imaginaţie, cu blocuri, Barbu Ciprian, 12 ani

Albul şi negrul nu au calităţi cromatice şi de aceea se numesc nonculori.

Albul înseamnă lumina nedescompusă în spectrul ei, iar negrul înseamnă
lipsa luminii, deci lipsa culorii. Ca pigmenţi însă, albul şi negrul au un rol foarte
important în colorare. Cu alb culorile pot fi deschise, iar cu negru culorile pot fi
închise.
Amestecând, fizic, alb cu negru în proporţii diferite, pot fi obţinute
multe griuri acromatice.

54
 fig. 25. Gri acromatic: exerciţiu în tablă de şah

Culorile complementare
Culorile complementare sunt acele culori care, amestecate între ele, dau
griul perfect (un gri neutru închis). Ele sunt aşezate, pe cercul cromatic al lui
Itten, în poziţii diametral opuse. Principalele perechi de culori complementare
sunt:
G»Vi R»Ve A»O
O culoare primară este complementară cu acea culoare binară de gradul I,
care este compusă din amestecul fizic al celorlalte două culori primare. Spre
exemplu, roşul este complementar cu verdele, pentru că verdele este format din
celelalte două culori primare şi anume, din albastru şi galben; galbenul este
complementar cu violetul, pentru că violetul este format din albastru şi roşu;
albastrul este complementar cu oranjul, pentru că oranjul este format din roşu şi
galben. În cercul culorilor, după Gerard Boutte se pot urmări cu uşurinţă, pe
poziţii diametral opuse, mai multe perechi de culori complementare.

55
 fig. 26. „ Collioure” – Andre Derain

III.5. CONTRASTELE DE CULOARE

Privind în jurul nostru observăm că lucrurile se deosebesc între ele, sunt
foarte diferite. Diferenţierile pot fi înfăţişate, de mărime, de cantitate, de material,
de culoare etc. În contrast se află şi diferite stări, acţiuni ori fenomene.
Contrastul este în opoziţie între cel puţin două elemente. Când opoziţia este
maximă, devine un contrast polar; galbenul şi violetul, spre exemplu, sunt în
contrastul polar.
Johannes Itten a spus că teoria despre contraste stă la baza studiului artelor
plastice.
Sunt şapte contraste de culoare şi anume: contrastul culorilor în sine,
contrastul clar – obscur, contrastul cald – rece, contrastul culorilor
complementare, contrastul simultan şi succesiv, contrastul de calitate şi contrastul
de cantitate.

56
 Contrastul culorilor în sine
Este considerat cel mai simplu contrast de culoare. Contrastul culorilor în
sine constă în juxtapunerea tentelor de culori pure, strălucitoare, luminoase.
Acestea sunt culorile primare şi binare. Fiind culori foarte vii, ele trebuie să nu se
respingă între ele. De aceea, într-o compoziţie cu contrast al culorilor în sine se
folosesc albul, negrul şi griul. Aceste nonculori devin nişte pasaje între petele viu
colorate. În acelaşi timp ele amplifică expresivitatea acestui contrast. Creşte
gradul de strălucire şi de luminozitate al culorilor. Diversificarea întinderii în
suprafaţă şi a înfăţişării formelor desenate contribuie la amplificarea expresivităţii
plastice. Contrastul culorilor în sine transmite un sentiment de optimism, de
bucurie.
Exemple de creaţii în care s-a folosit acest contrast:

57
fig 27. „Adiere”, de August Herbin (1882 - 1960);

58
fig. 28. Contrastul culorilor în sine, obţinut prin presarea culorilor în interiorul hârtiei îndoite;
„Covor”, Popa Narcis, 7 ani

fig. 29.” Parc distractiv”, desen şcolar, Barbu Ioana –Alexandra, 15 ani

59
 Contrastul cromatic cald – rece
Culorile calde şi culorile reci se află în contrast cromatic. Analizând cercul
lui Itten se constată că cel mai puternic contrast cald – rece se produce între oranj
– roşcat şi verde - albăstrui. Este un contrast polar. Dar, toate culorile care ocupă
poziţii opuse pe cerc sunt în contrast cald – rece. Acest lucru se poate vedea în
schema de mai jos:

a. Contrast cald – rece polar (maxim):

b. Alte perechi de culori în contrast cald – rece:

c. Culori opuse pe cercul cromatic:

60
 Efectele expresive ale contrastului cald – rece amintesc de umbros – însorit,
transparent – mat, liniştitor – tulburător, fluid – compact, aerian – teros, umed –
uscat, uşor – greu, aproape – departe. În pictura modernă şi contemporană, efectul
de contrast cald – rece a fost şi este folosit cu precădere. Culorile calde sunt
luminoase, deschise, iar culorile reci sunt mai închise. Când culorile reci sunt
amestecate fizic cu alb, dau impresia de îndepărtare în spaţiu.
Pictorul Cezanne concepe o schemă a redării efectului lumină – umbră. El
consideră culoarea oranj pentru lumină şi complementara sa albastru pentru umbră.
Trecerea oranjului spre albastru se poate face fie prin roşu şi violet, fie prin galben
şi verde.

Exemple de creaţii în care s-a folosit contrastul cald - rece:

61
fig. 30. „Lan de grâu cu chiparoşi”, de Vincent van Gogh (1835 - 1890)

62
fig. 31. „Fetiţa pădurarului”, de Nicolae Tonitza (1886 - 1963)

III.6. SEMNIFICAŢIA CULORILOR

Roşu
Este o culoare puternică şi agresivă. Este o culoare caldă, dominantă
(activă) ce caută întotdeauna să atragă atenţia. Este o culoare spirituală şi
intensă şi acesta este principalul motiv pentru care utilizarea ei cu succes
trebuie analizată. Poate fi deopotrivă simbolul lucrurilor plăcute (romantism,

63
erotism), pur şi simplu pozitive (crucea rosie, centru unei ţinte) sau poate
surprinde aspecte mai puţin plăcute: sânge, violenţă, excesiv de picant.
În general roşu este o culoare pozitivă ce exprimă vitalitate.

fig. 31. „Fata cu frunze” – portret ce conţine culoarea roşu

 

Oranj
Este o culoare jovială, energică (datorită asocierii cu portocala), cel
mai des asociată imaginii solare, verii, dar câteodată şi începuturilor de
toamnă. Este o culoare activă ce reacţionează plăcut în combinarea cu cele

64
două culori alăturate: roşu şi galben. Este o culoare ce atrage atenţia în mod
elengant si delicat.

fig. 32. „Început de toamnă”- creaţie în care s-a utilizat culoarea oranj

Galben
Galbenul este o culoare activă, puternică şi emotională dar cu un mic
defect. În utilizarea pe fundaluri deschise (în principiu pe alb) îşi pierde toate
aceste atribute. Galbenul are nevoie de contrast pentru a fi evidenţiat. În
alăturarea cu nuanţe închise de gri până la negru, galbenul câştigă în
intensitate. Este culoarea asociată cel mai des jovialităţii (smiley-urile sunt
galbene cu un scop) şi comunicării.

65
 fig. 33. „Piaţa din Craiova din 1911 ” – E. Stoenescu

Verde
Cel mai des asociat naturii, sentimentului de linişte/pace, verdele este
o culoare neutră, situată la graniţa dintre culorile active şi cele pasive. Este o
culoare ce inspira noul, începutul. Se comportă excelent în combinaţie cu
complementul sau - roşu - dar şi cu analogii săi, precum albastrul.

66
 fig.34. „Peisaj din sudul Franţei”

Albastru
Poate cea mai apreciată culoare la nivel universal, albastrul este
întalnit de la cele mai palide nuanţe până la cele mai închise, în cele mai
variate combinări şi cu cele mai multe semnificaţii. Principalele mesaje
transmise de albastru sunt pozitive, fiind o culoare universal acceptată ca
reprezentativă pentru apă şi cer. Albastrul inspiră calm, armonie, inteligenţă,

67
putere si masculinitate. Cu toate acestea are asociate şi câteva semnificaţii
mai puţin plăcute, precum: tensiune, dor (nu degeaba genul muzical se
numeste “blues”). Albastrul este o culoare primară, rece şi pasivă.

fig. 35. „Luna”

68
fig. 36. „Armonii în albastru”

69
 fig. 37. „Albastru de Voroneţ”, Mânăstirea Voroneţ, Moldova

Violet
Violetul este o culoare des asociată inteligenţei, spiritualităţii şi
nobilităţii. Întâlnită în viaţa de zi cu zi în diverse combinaţii şi variaţii,
această culoare şi-a găsit lăcaşul perfect în imaginea feminităţii, fiind des
utilizată mai ales in domeniul modei. Este uşor de înţeles de unde apar
aceste asocieri având în vedere vecinii săi direcţi din spectru: roşu
(condimentat, sexy) si albastru (cool, fresh, elegant, inteligent).

70
fig. 38. Pictură în ulei, pe pânză

71
fig. 39. „Contemplare”

72
 CAPITOLUL IV
TEHNICI ALE PICTURII

Odată cu introducerea fiecărui material am acţionat corespunzător pentru

familiarizarea elevilor cu unele tehnici noi de lucru, am intuit fiecare material şi
am demonstrat fiecare tehnică de lucru. Totodată, consider că introducerea
noilor tehnici de lucru nu trebuie privită ca scop în sine, ci ca o necesitate de a
stimula curiozitatea, interesul copiilor pentru activitate şi nu în ultimul rând
pentru dezvoltarea creativităţii elevilor.
Am socotit că însuşirea unei noi tehnici de lucru este tot atât de
importantă ca şi cunoaşterea şi folosirea unor mijloace de limbaj plastic sau a
unor noţiuni plastice. Aceste tehnici sunt însuşite în raport cu modul în care
învăţătorul le gândeşte şi le organizează, îi sprijină pe copii în descoperirea lor.
Prezentarea lor poate fi făcută copiilor sub diverse forme, ce rămân la
latitudinea cadrului didactic. Pentru ca sarcinile ridicate de prezentarea şi
însuşirea unei noi tehnici de lucru să se realizeze cu succes, cred că este absolut
necesar ca învăţătorul să posede o cantitate suficientă de informaţii în domeniul
artistic, o solidă cultură plastică.
În general, cunoscând problemele ce apar în literatura de specialitate, în
domeniul creaţiei plastice, în educarea omului pentru frumos şi pentru
receptarea acestuia, cât şi o bună parte din tehnicile de lucru folosite în creaţia
plastică, am încercat să introduc de-a lungul activităţii mele la catedră aceste
tehnici în mod treptat, la un nivel accesibil, în funcţiei de particularităţile de
vârstă şi individuale, de posibilităţile de exprimare plastică ale elevilor.

73
 Desenul în creion negru este cel mai accesibil procedeu, implicând
probleme de mânuire a acestuia, de modul în care este ţinut şi sensul mişcării
lui pe hârtie. În timpul lucrului trebuie urmărită şi poziţia corectă a corpului, iar
şcolarul mic are tendinţa de a apăsa nejustificat, de a depune efort suplimentar
atunci când lucrează cu creionul. Trebuie insistat asupra prinderii corecte a
creionului, între degetul mare şi mijlociu, arătătorul fiind deasupra.

74
 fig. 40 „Portret” – utilizându-se tehnica desenului în creion negru

Desenul cu creioane colorate – am urmărit realizarea unor forme cu

ajutorul şabloanelor prin contur liniar şi colorarea acestora şi a întregii
suprafeţe. În acest mod pot apărea şi unele accente ca urmare a suprapunerii
unor linii, lucru apreciat în analiza lucrărilor.

75
 Tehnica compoziţiei, folosind creta colorată este de obicei utilizată în
desenul pe asfalt în cadrul programului distractiv în cazul anumitor zile de
însemnătate deosebită în viaţa şcolarului. În desenele pe asfalt, copiii îşi unesc
eforturile în copul completării reciproce a soluţiilor şi ideilor de rezolvare a
compoziţiei, ducând la un rezultat eficient şi un randament sporit. Lucrările
colective în orice tehnică ar fi realizate, însumează întreaga experienţă vizuală a
grupului de copiii şi reflectă modul de realizare prin imagini artistice, folosind
limbajul plastic.
Tehnica acuarelei este cea mai utilizată în cadrul şcolii, atât tehnica
colorării în umed cât şi tehnica uscată. În primele ore elevii trebuie familiarizaţi
cu culorile, apoi cu tehnica de lucru, aşezând mai mult la întâmplare pete de
culoare. Prin folosirea acuarelei, copiii au posibilitatea de a combina culorile, în
cadrul unor teme, creând noi culori. Treptat, după însuşirea tehnici acuarelei,
copiii trec de la realizarea unor pete de culoare la realizarea unor teme
complexe. În tehnica acuarelei, elevii au posibilitatea să-şi manifeste
creativitatea mai mult decât în celelalte tehnici.

76
fig.41.. „Amuzament cu fructe”, Pricoliciu Andreea, 8 ani

fig. 42. „Apus de soare”

77
 Decolorarea cu pic este o tehnică eficientă în clasele mici. Soluţia de pic
este făcută de învăţător şi apoi testată să aibă putere mare de decolorare asupra
cernelii pentru a nu-i descuraja pe elevi încă de la început. În realizarea
peisajelor de iarnă, pentru a crea o diversitate se poate pune la îndemâna
elevilor cerneală de două culori (violetă pentru realizarea cerului, restul cu
albastru). Prin combinaţia celor două culori de cerneluri în amestec cu pic se
obţin efecte cromatice interesante.
Tehnica picturii cu ceară – se aplică ceară pe foaia de hârtie, desenând
diferite contururi. Peste acestea se aplică acuarelă, suprafaţa pe care a fost
aplicată ceara rămâne necolorată şi creează efecte deosebite.

fig. 43. Aplicarea vopselei galbene peste ceară

78
fig. 44.. „Dovleac”, realizat prin tehnica cerată, Stan Aurel, 8 ani

fig. 45. „Omul de zăpadă”, realizat prin tehnica cerată – Vlăduţ Adrian,8 ani

79
 Tehnica compoziţiei cu pastă de dinţi – dificil de realizat din cauza
greutăţilor financiare (nu orice părinte este dispus să îi dea copilului un tub cu
pastă de dinţi pe care acesta îl poate consuma într-o singură oră) – totuşi tehnica
este interesantă şi merită amintită, putându-se realiza teme variate, în special
aspecte de iarnă, utilizând în paralel acuarelă şi pasta de dinţi.
Tehnica ştampilelor colorate – realizate din diferite materiale: plută,
polistiren, cartofi, frunze uscate.

fig. 46.. Exemplu de ştampilă – din burete

fig. 47. Tehnica ştampilei

80
 Tehnica colajului – oarecum asemănătoare cu vitraliul, este folosită
pentru realizarea diferitelor teme în combinaţie fie cu bucăţele de hârtie glasată
de diferite culori, ziar, fie cu coji de ouă, seminţe, deşeuri textile şi alte
materiale. Spaţiile respective sunt trasate cu creionul sau pensula, elevii
aplicând apoi bucăţile de hârtie sau materiale. Se poate însă executa şi fără
trasarea prealabilă a anumitor forme, urmându-se în alcătuirea spaţiului dat doar
inspiraţia de moment, rezultând în acest fel compoziţii din cele mai diverse şi
surprinzătoare, imaginaţia şi creativitatea fiecăruia spunându-şi cuvântul.

fig. 48”Floarea soarelui” - tehnica colajului, Mihai Laurenţiu, 7 ani

81
 Colografia – este o tehnică mai puţin cunoscută, dar prin care se obţin
efecte deosebite. Se începe prin desenarea pe coală albă de hârtie a formelor pe
care le dorim realizate în compoziţie. Apoi, după dorinţă, se decupează anumite
porţiuni, sau prin lipiri suprapuse întărim anumite forme în întregime sau doar
unele părţi ale lor. Se aşează pe bancă foaia astfel pregătită, iar deasupra
acesteia o coală albă de bloc de desen, peste care se trece o rolă îmbibată cu
vopsea în ulei. Porţiunile decupate vor rămâne albe, în timp ce acolo unde avem
lipituri suprapuse apar diferite tente de culoare, în funcţie de grosimea
lipiturilor.

fig.49.” Peisaj de deşert” realizat prin colografie, Bereanu Alexandra, 8 ani

82
 Dactilopictura – este tehnica cea mai accesibilă şi foarte îndrăgită de
elevi, în special de cei din clasele mici, şi care dă rezultate eficiente în educarea
plastică a acestora. Mâna prin contactul cu apa şi acuarela acţionează în mod
direct asupra materialului de lucru. Prin dactilopictură, copilul foloseşte pe
lângă analizatorul vizual şi pe cel dactil contribuind astfel la dezvoltarea
analizatorilor, dând frâu liber imaginaţiei, fanteziei şi creativităţii. În cazul
clasei I, prin această tehnică, copilul lucrează cu multă uşurinţă şi îşi satisface în
acelaşi timp curiozitatea specifică vârstei. Aceasta deoarece elevul de vârstă
şcolară mică, atunci când ia contact cu acuarelele este tentat să pună mâna pe
pastilele de culoare, să analizeze. Deci acest tip de tehnică este cel mai apropiat
de manifestările lui. Pot fi folosite, fie un singur deget, de obicei arătătorul, sau
mai multe degete consecutiv, mâna căpătând mai multă flexibilitate şi siguranţă
în mişcări.

83
 fig. 50. „Iepure”- din amprenta degetelor, Popa Narcis, 7 ani

Tehnica picturii pe sticlă – este o tehnică tradiţională în pictarea

icoanelor. Se execută desenul pe hârtie, după care se transpune pe spatele sticlei
cu tuş şi se trece la colorarea suprafeţei. Pentru pictura pe sticlă se pregăteşte în
prealabil sticla prin degresare şi aplicarea unei margini protectoare. Sticla se
aşeză în faţa copiilor, pe o coală albă, pentru a crea contrast. Pe sticlă elevii
pictează cu acuarela, tempera sau guaşă concentrată, juxtapunerea culorilor
făcându-se de preferinţă pe uscat.
Această tehnică impune realizarea în prealabil a contururilor peste care se
pot aplica pete de culoare ce îmbracă formele numai după ce contururile sunt

84
bine uscate. Când totul s-a uscat se trece la colorarea suprafeţelor, în culori
tempera, culori pentru vitraliu, cerneală tipografică sau ulei. La confecţionarea
icoanelor se poate folosi bronzul auriu. După ce au fost aşternute şi procesul de
uscare este încheiat este preferabil să se lipească peste desen o foaie de hârtie
albă sau colorată. Lipirea se face numai pe marginea sticlei.
În tehnica picturii pe sticlă, culorile sunt vii, luminoase, formele sunt
simplificate, iar tratarea suprafeţei este decorativă. Se pot crea compoziţii cu
motive florale, animaliere, vrejuri, figuri geometrice. La această temă,
profesorul poate da copiilor exemple din creaţia noastră populară, din arta
pictorilor naivi, din creaţia universală.

fig. 51. Lucrare şcolară – „Pictăm pe sticlă!”, Pricoliciu Andreea, 8ani

85
 Tehnica picturii pe lemn – este o tehnică tradiţională în executarea
icoanelor. Se execută pe plăci de lemn bine şlefuite, după care lemnul se
prepară. Prepararea lemnului se poate face printr-o metodă simplă de acoperire
cu grund. Pasta care se formează se aplică cu pensula lată, sau cu un şpaclu în
mai multe straturi, pe suprafaţa lemnului. Ultimul strat se şlefuieşte. Pictura pe
lemn se execută cu o soluţie alcătuită din tempera, albuş de ou şi puţin ulei de
in. După ce s-a pictat, suprafaţa se poate fixa cu vernis sau se poate folosi
tehnica învechirii.

86
fig. 52. Icoană pictată pe lemn

87
 Monotipia (monourma) este un procedeu de lucru cu un anumit efecte
spontaneitate şi prospeţime, care oferă copilului posibilitatea de exprimare
rapidă a unei dispoziţii sufleteşti, a unei idei sau atitudini. Monourma este o
urmă făcută pe un desen ce este imprimat în cerneală de tipar, pe o suprafaţă
netedă. Numai una sau cel mult două urme pot fi luate de pe suprafaţa de
cerneală. Fiecare linie sau semn are calitate proprie, caracter expresiv în spiritul
calmului sau agitaţiei, încântării sau repulsiei.
Fiecare elev trebuie să aibă o bucată de sticlă sau lemn, mai mică cu
1cm decât foaia de bloc. Se acoperă sticla cu puţină cerneală de tipărit şi se
întinde uniform pe toată suprafaţa sticlei. Se rulează un cilindru de cauciuc în
mai multe direcţii, astfel încât cerneala să fie egal distribuită. Peste stratul de
cerneală aşternut, se poate desena cu un beţişor, cu o sârmă, se poate folosi
amprenta degetului sau se poate şterge cu palma sau se poate zgâria cu unghia.
Tipul semnelor ce pot fi făcute pe sticlă e aproape nelimitat. Nici un alt
mediu nu dă posibilitatea de exprimare rapidă a unei stări sufleteşti sau a unei
idei. Monourma introduce şi un alt factor important: acela al tonului – gradul
trecerii de la lumină la întuneric.
Tehnica mozaicului – aparţine artei monumentale şi constă din
asamblarea unor bucăţi mici de forme colorate, din marmură, sticlă, ceramică şi
fixarea lor pe un suport, pe suprafaţa unui element de construcţie, pe un desen.
Spiritul de echipă, munca în comun desfăşurată de elevi pentru procurarea
materialelor, selectarea lor şi execuţia în sine a lucrării conferă calităţi
educative acestei tehnici.
Elevii trebuie îndrumaţi să pregătească liantul (substanţa cu care fixează
materialul de lucru pe suport). El poate fi o soluţie de clei de oase cu nisip fin
cernut. Se pregătesc plăcuţele de ceramică sau cioburile de sticlă, asortate după
culoare şi formă. După terminarea integrală a acestui aranjament urmează

88
mutarea mozaicului în spaţiul amplasării definitive. Pentru asta se lipeşte cu
cocă moale, preparată din făină cu apă, hârtie peste întreaga suprafaţă a lucrării
şi se presează cu mâna în aşa fel încât să nu rămână nici un cubuleţ de piatră
nelipit. După uscare, întreaga suprafaţă a acestei hârtii se împarte în careuri
egale între ele, în general de mărimea unei coli de scris. Întregul mozaic se
mută piesă cu piesă şi se fixează cu ciment la destinaţia sa, în ordinea notată pe
hârtia care, deocamdată, îi maschează suprafaţa. După garantarea aderenţei, se
poate trece la îndepărtarea cu multă apă a hârtiei lipită cu cocă.
Mozaicul este foarte apreciat pentru autenticitatea de neconfundat a
imaginii lui artistice, dar mai ales pentru recordul conservării lui nealterate în
timp.

89
fig. 53. Mozaic la San Vitale – Ravenna. Detaliu. Împăratul Justinian şi patriarhul Maximian

90
 Tehnica vitraliului este o tehnică folosită în Evul Mediu la decorarea
catedralelor gotice. Vitraliul se execută prin conturarea diferitelor forme
dispuse pe tot suportul de lucru cu linii ce pot rămâne albe sau trasate cu negru
– ce se unesc între ele, apoi colorarea diferită a spaţiilor formate. Cu ajutorul
unei sticluţe de plastic sau a unei pungi de plastic cu colţul tăiat, în care se
toarnă conţinutul, se trasează desenul respectiv pe geamul aşezat orizontal. Între
aceste nervuri întărite, care au o anumită proeminenţă de la nivelul geamului, se
toarnă culoarea dorită, astfel încât toată suprafaţa dintre nervuri să fie acoperită
de culoare. În această tehnică se pot executa atât lucrări bazate pe figuri
geometrice diverse, cât şi diferite peisaje din natură. Stimulează creativitatea
prin forma şi modul de dispunere a formelor cu care trebuie acoperit suportul
de lucru şi a alegerii culorilor ce urmează a fi folosite.
Vitraliul, nu înseamnă pictură pe sticlă, cum e tentat să creadă, la o primă
vedere, omul obişnuit. Suprafaţa acestuia nu se pictează cu pensula, cum se
practică pe carton, pe pânză, pe hârtie ori pe perete.
Vitraliul autentic este o fereastră alcătuită din bucăţi de sticlă colorate în
structura lor şi montate într-o reţea de rame subţiri de metal. El constituie
principala sursă de lumină din interiorul marilor catedrale gotice. Culorile
sticlei colorate au prospeţimea şi puritatea foarte apropiate de cea a culorilor
luminii.

91
fig. 54. Vitraliu – Domul din Ulm. Scene biblice

92
 CONCLUZII
Noutatea ca material, ca tehnică de lucru şi ca modalitate de exprimare şi
interpretare artistică, constituie fără îndoială un stimulent în declanşarea
potenţialului creativ şi imaginativ al elevului.
Fuzionarea unor culori în tehnica umedă, amestecul lor pentru obţinerea
unor elemente expresive noi prin procedeul decolorării cu pic, realizarea unor
picturi pe sticlă, pe sugativă, pe placaj, pe faianţă, realizarea unor desene în
creioane colorate, ceracolor sau carioca, a unor compoziţii în tehnica colajului
şi mozaicului, zgârierea şi presare hârtiei utilizate, dactilopictura cu diverse
culori şi pe diverse suporturi, constituie tot atâtea prilejuri de exersare a
potenţialului gândirii, imaginaţiei plastice, folosirea culorii în cele mai variate
tehnici, a organizării şi compunerii unui spaţiu plastic pentru obţinerea unor
lucrări frumoase şi originale.
Rezultatele obţinute în cadrul lecţiilor de educaţiei plastică desfăşurate cu
elevii, în care s-au utilizat tehnici diverse de lucru, mă pot face să afirm că
receptivitatea copilului faţă de problemele de limbaj şi exprimare plastică este
suficient de mare şi că aceste probleme pot fi rezolvate cu succes prin punerea
acestuia în situaţii care să-l determine să gândească plastic, să folosească
mijloace de comunicare specifice limbajului artistic şi să realizeze un spaţiu
plastic propriu, nu prin scheme sau şabloane.
Tehnicile de lucru amintite, cu care şcolarul se familiarizează în ciclul
primar, contribuie la dezvoltarea armonioasă a personalităţii. Noutatea
materialului de lucru şi a modalităţilor de exprimare plastică, îi determină să
gândească, să analizeze, să combine şi să creeze noi expresivităţi artistico –

93
plastice, stimulându-le plăcerea şi interesul de a practica desenul şi pictura, în
mod deliberat, ca pe o disciplină preferenţială.
Dacă aş încerca să fac o analiză succintă a rezultatelor şi progreselor
înregistrate de elevi în urma aplicării procedeelor de stimulare şi dezvoltare a
potenţialului lor creativ şi a diversificării materialelor şi tehnicilor de lucru în
cadrul lecţiilor, aş spune că am constatat următoarele:
- compoziţiile sunt mai „închegate”, elementele ce compun sunt mai
bine reprezentate grafic şi plastic, din punct de vedere al formei dimensiunii,
proporţiilor şi cromaticii lor;
- salturi calitative în ceea ce priveşte coeficientul de originalitate, în
modul de organizare şi de prezentare a compoziţiilor;
- elevii au înregistrat progrese evidente în redarea mai precisă şi mai
riguroasă a elementelor compoziţionale, lucrările devin mai expresive şi
atrăgătoare, tocmai datorită utilizării cu mai mare pricepere a mijloacelor
limbajului plastic pe care le stăpânesc şi folosesc cu mai mare pricepere;
- devine evidentă înclinaţia fiecărui elev spre un anumit gen de culori,
ce reflectă şi nuanţează natura structurii personalităţii copilului.
Acumulările de ordin artistico – plastic fac din fiecare lucrare realizată o
mică „operă de artă”, care exprimă un stil personal de reprezentare şi
expresivitate plastică.
Pentru mine, desenele şi picturile copiilor sunt adevărate „ferestre” către
preocupările, motivaţiile, înclinaţiile şi nevoile prezente ale acestora, precum şi
către interesele, aptitudinile şi talentele lor viitoare.
Aceste aspecte îmi întăresc convingerea că întreaga creaţie artistică a
şcolarului este ca un izvor care trebuie ajutat să îşi menţină potenţele.
Scopul educaţiei artistico – plastice este pe de o parte dobândirea unor
cunoştinţe teoretice şi practice elementare – de limbaj plastic şi aplicarea lor în

94
practică, dezvoltarea capacităţii de a aprecia şi reda frumosul din natură şi viaţă,
iar pe de altă parte, dezvoltarea capacităţii de înţelegere a unor opere de artă.
În activitatea mea la clasă , în cadrul orelor de educaţie artistico –
plastică, prin metodele şi procedeele folosite, am urmărit ca elevii să ajungă să
stăpânească în mod conştient elementele de limbaj plastic şi să cunoască cât
mai multe tehnici. Concomitent am căutat să dezvolt gândirea artistică,
sensibilitatea şi gustul estetic, cât şi capacitatea de a înţelege valorile estetice
ale operelor de artă.
N-am dorit obţinerea unor rezultate spectaculoase, ci o adevărată iniţiere
în actul de creaţie care să fie conştientizat.
În analiza lucrărilor lor m-am străduit să descopăr, pe lângă elementele
de stângăcie, valorile estetice şi consider ca fiind adevărată afirmaţia lui H.Read
potrivit căreia creaţia unui copil, e de o autentică valoare artistică.
Momentele în care copii au adus, în mod inconştient, elemente noi,
detalii noi, relaţii necunoscute şi surprinzătoare, le-am considerat adevărate
evenimente plastice şi evidenţiind noutatea rezolvării unei probleme, i-am
antrenat la alte inovaţii.
Am căutat, pe cât posibil, să partajez şi să orientez înzestrările lor
naturale şi treptat să-i iniţiez în regulile exprimării plastice.
Prin toate acestea am căutat să asigur un caracter formativ desenului.
Explicaţia – ca metodă clasică – am înnoit-o incluzând în aria ei de
acţiune diferite procedee. Nu m-am oprit la etapa instrumentală a acestei
metode în care copiii dobândesc instrumentele de lucru, ci am depăşit-o
parcurgând şi etapa operaţională (pe care am pus accent) în care copii încep să
lucreze independent, creator cu aceste instrumente. Am încercat şi pătrunderea
în etapa funcţională, realizând unele corelări interdisciplinare prin încercarea de
a transfera, de a recrea cu ajutorul limbajului plastic ritmuri din natură.

95
 Am avut în vedere să respect anumite cerinţe obligatorii din punct de
vedere metodic şi pedagogic, adică am asigurat claritatea explicaţiei, sprijinirea
ei pe argumente ştiinţifice, pe demonstraţii convingătoare, având grijă să
respect particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor, stabilind precis ce
am explicat, cui, cum şi, bineînţeles, când, înţelegând totodată capacitatea de
înţelegere şi de muncă a diferitelor grupuri de elevi.
De asemenea, exerciţiile – joc n-au dispus de o libertate totală, ci s-a
impus un program bine stabilit şi conştientizat. Acestor exerciţii li s-a imprimat
un caracter competitiv pentru a susţine interesul cât şi pentru a oferi satisfacţia
unei munci împlinite.
În general am căutat să-i pun pe elevii mei în anumite situaţii problemă –
bineînţeles că pe măsura posibilităţilor lor intelectuale şi creatoare.
De asemenea, elevii au fost instruiţi încât să poată sesiza elementele de
limbaj artistico – plastice folosite nu numai de pictorii impresionişti ci şi de alţi
mari maeştri, în tablourile lor, şi la rândul lor să le poată aplica în compoziţiile
proprii. În acest context învăţătorul trebuie să depună un efort deosebit pentru
ca elementele de limbaj artistico – plastice să fie însuşite şi bine utilizate în
cadrul unei compoziţii.
Toate cele arătate mai sus conduc la concluzia ce merită subliniată şi
anume că – educaţia artistică este o forţă dinamică în formarea personalităţii
copilului, că numai ea poate să pună în evidenţă raportul dintre gânduri şi
simţire, acesta este de altfel, câştigul psiho-pedagogic pe care-l poate aduce în
educaţia copilului.

96
 INSTITUTOR : Dumitrescu Ancuţa Mariana
CLASA : I
OBIECTUL : Educatie plastica
TEMA PLASTICA : Linia-element decorativ
SUBIECTUL : Incondeirea de oua

OBIECTIVE FUNDAMENTALE :
 Organizarea echilibrata a suprafetei de lucru,
folosind elemente de limbaj plastic (linia)

OBIECTIVE OPERATIONALE :
a) cognitive:
 sa utilizeze combinatii de linii de diferite marimi,
culoti si pozitii, pentru realizarea motivelor decorative
(frize);
 sa decoreze oua folosind motive liniare;
 sa preia unele modele decorative si sa le combine
cu altele pentru a obtine modele noi;
 sa se evalueze respectand anumite criterii;
b) afectiv-atitudinale:
 sa manifeste interes pentru realizarea lucrarii;
 sa-si cultive si sa-si dezvolte imaginatia si simtul
estetic
c) psiho-motorii:
sa adopte pozitia corecta pe parcursul realizarii
lucrarii

97
 METODE SI PROCEDEE :conversatia,
explicatia, exercitiul,
observatia dirijata, instructajul verbal, munca
independenta

MATERIALE DIDACTICE : planse, acuarele,

pensule, Povestea culorilor, CD cu melodii despre
primavara
DESFASURAREA LECTIEI

NR. ETAPELE ACTIVITATEA ACTIVITATEA

CR LECTIEI INVATATORULUI ELEVILOR
T
Pregatesc
1. Momentul -Solicit pregătirea materialelor materialele de
organizatoric necesare desfăşurării orei de lucru necesare
educaţie plastică. pentru inceperea
activitatii.

Se poarta o discutie de verificare a

2. Verificarea cunostintelor privind culorile: Raspund la
cunostintelor -Care sunt culorile din steaua intrebari.
culorilor?
anterioare -Care sunt culorile calde-reci,
primare-binare?

Citesc o povestioara numita

3. Captarea „Povestea culorilor“ (anexa 1 ) . Asculta cu
atentiei In urma ascultarii textului povestii, atentie.
solicit elevilor sa raspunda la cateva
intrebari de continut. Raspund la
intrebari.
-Voi anunţa elevii că astăzi vom

98
4. Anunţarea realiza o compoziţie plastică Receptioneaza
temei şi folosind combinatii de linii de obiectivele lectiei.
enunţarea diferite culori, marimi si pozitii,
decorand „Oua de Paste“ . Dar
obiectivelor pentru a realiza o compoziţie
reuşită trebuie să cunoaştem foarte
bine culorile şi să lucrăm curat.

- Inainte de a trece la realizarea Raspund la

lucrarilor, adresez cateva intrebari intrebari.
legate de sarbatoarea care se
apropie (Pastele ).
- Solicit elevilor sa recite poezii Recita poezii.
3. Dirijarea despre primavara cunoscute de ei.
învăţării - Prezint elevilor oua incondeiate.
-Voi prezenta planşa model care Privesc atenti
înfăţişează oua decorate cu ajutorul plansele model.
liniilor.
- Se face precizarea ca vor aplica
din culoare combinand-o cu foarte
putina apa. Receptioneaza
-Elevii vor recunoaşte culorile indicatiile
folosite în realizarea planşei model primite.
şi folosind culori potrivite vor
începe lucrul.
-Aşa o vor ajuta şi pe fetiţa din
poveste să găsească culorile Vor lucra dupa
potrivite pentru a trezi natura la model sau vor
viaţă. crea modele
-În timp ce elevii vor lucra, voi originale.
trece pe la fiecare şi voi oferi
indicaţiile necesare.

Elevii care termină primii de

4. Analiza realizat compoziţia vor constitui
lucrărilor juriul care va analiza lucrările. Discuta lucrarile
În analiza lucrărilor se va ţine cont alese.
de corectitudinea acestora, de
imaginaţie, de acurateţea cu care
au fost realizate şi de aspectul

99
 estetic.
Lucrările cele mai reuşite vor fi
expuse la panou.

-Voi face aprecieri individuale şi

5. Aprecieri, colective cu privire la participarea
concluzii finale elevilor la lecţie, la corectitudinea Sunt atenti.
cu care au realizat lucrările şi la
aspectul estetic al acestora.
- Acord calificative.

POVESTEA CULORILOR

Se spune că a fost odată o fetiţă care a pierdut

culorile. După un timp, totul în jurul ei a devenit cenuşiu.
Natura părea moartă. Florile, copacii, cerul, soarele erau
posomorâte şi o rugau să le înapoize culorile.
Fetiţa s-a întristat foarte tare văzând că a dispărut
frumuseţea naturii. Ea a pornit să caute culorile pentru a
da din nou viaţă naturii.
Vreţi să o ajutaţi să le găsească? Iar dacă le va
găsi, o ajutaţi să împartă naturii culorile potrivite?

100
 INSTITUTOR : Dumitrescu Ancuţa Mariana
CLASA : a II-a
OBIECTUL : Educatie plastica
TEMA PLASTICA : Nuanţele
SUBIECTUL : Lumea din adâncuri

OBIECTIVE FUNDAMENTALE :

2.1. Să recunoască grupele de culori în diferite

contexte , precum şi amestecurile dintre culorile din steaua
culorilor .
4.1. Să obţină amestecuri din culorile din steaua
culorilor .
4.2. Să compună un spaţiu plastic folosind
amestecurile studiate .

OBIECTIVE OPERATIONALE :
O1- Să recunoască culorile principale ;
O2-Să recunoască culorile secundaere ;
O3–Să explice modul de obţinere a culorilor secundare
;
O4– Să recunoască culorile calde ;
O5– Să recunoască culorile reci ;
O6-Să obţină nuanţe din culori vecine;
O7- Să realizeze o compoziţie plastică ;

101
 METODE SI PROCEDEE :conversatia,
explicaţia,,învăţarea prin descoperire , demonstrarea ,
activitatea independentă , jocul

MATERIALE DIDACTICE: planse, acuarele, pensule,

portofoliu;
Momentele Activitatea Activitatea
lectiei invatatorului elevului
Moment Le spun elevilor sa pregateasca Elevii pregatesc
organizator plansa,apa, acuarelele. obiectele necesare
ic desfasurarii lectiei
Crearea a)Le spun copiilor ghicitoarea Gasesc raspunsul la
unei referitoare la culori. ghicitoare
atmosfere b)Imaginati-va o lume in care nu ar Recita sau asculta
adecvate exista decat alb si negru . Cum vi s- poezia .
ar parea ?
Ca sa va convinga , patru colege v-
au pregatit o poezie .
Recitarea poeziei ( in anexa)
Reactualiza Sa rasfoim “ Cartea culorilor Prezinta fiecare fila , ce
- rea unor “(portofoliu facut la clasa cu planse reprezinta ea .
cunostinte ale elevilor ) Recunosc culorile
principale ;
Recunoscc culorile
secundaere
Explica modul de
obţinere a culorilor
secundare ;
Recunosc culorile calde
;
Recunosc culorile reci ;
Explica modul de
obtinere a unor nuante
Anuntarea Astazi vom picta o plansa in care Asculta si raspund la
obiectivelor vom aplica cunostintele despre intrebari .
, temei si obtinerea nuantelor
subiectului Plansa de astazi se va numi “Lumea

102
 din adancuri”
Sa ne imaginam ca suntem scafandri
si ne scufundam in adancuri . Ce
credeti ca am vedea ?
Sa rasfoim carticica “Lumea din
adancuri “ (portofoliu facut la clasa
la cunoasterea mediului)
Vom desena mai intii cu creionul,
fara sa apasam, 5-6 animale care
traiesc in apa , in principal pesti .
Apoi coloram .Incercam sa folosim
culori , invecinate si nuantele
acestora . Trecerea de la o culoare la
alta sa se faca treptat . Puteti desena
si plante . Apa poate sa fie albastra-
verzuie , verde sau albastra . Pentru
apa veti folosi mai putina culoare .
Cine termina , rezolva rebusul pana
termina si colegii .
Executarea Supraveghez si dau indicatii Executa lucrarea .
lucrarii individuale .
Analiza Se afiseaza lucrarile , se analizeaza Isi spun parerea despre
lucrarilor , (daca au respectat indicatiile date, ce lucrari .
aprecieri are fiecarte deosebit )
Evaluare Un calificativ pus de invatator si un “Liciteaza “ lucrarea
calificativ pus de elevi prin “licitatie” care le place cel mai
. mult .

103
 INSTITUTOR : Dumitrescu Ancuţa Mariana
CLASA : a III-a
OBIECTUL : Educatie plastica
TEMA PLASTICA : Linia ca element de limbaj
plastic
SUBIECTUL : Linia ca element de limbaj plastic

OBIECTIVE FUNDAMENTALE :
 Să organizeze echilibrat elementele de limbaj
plastic studiate , într-un spaţiu plastic;

OBIECTIVE OPERATIONALE :
O.1-să definească noţiunile de linie , punct şi rolul
decorativ al acestora;
O.2.să observe modalităţi de aranjare a semnelor
plastice în desenul decorativ;
O.3-să construiască semne plastice folosind linii şi
puncte;
O.4-să realizeze o compoziţie decorativă care reprezintă
un ştergar .

METODE SI PROCEDEE :conversatia, explicatia,

exercitiul, observaţia , dialogul dirijat, munca
independentă , demonstraţia

104
 MATERIALE DIDACTICE: planse, acuarele,
pensule, diverse materiale, , planşe model , tablouri pictate
de artişti , ştergare decorate cu motive naţionale , prosoape,
imprimeuri textile , vase de ceramică

ETAPELE LECŢIEI ACTIVITATEA ÎNVĂŢĂTORULUI ACTIVITATEA ELEVULUI

I. Moment Le cer să se pregătească pentru oră Fac linişte şi se pregătesc
organizator şi să fie atenţi . pentru oră .
ic
- Despre ce am învăţat noi ora trecută
la educaţie plastică? - Despre linii .
II. Reactualiz - Cu ajutorul creioanelor colorate sau cu
area carioca vom realiza un joc de linii , pe - pregătesc materialele
cunoştinţel foaia albă de hârtie . necesare, răspund la
or învăţate Voi lucra o dată cu elevii pe o foaie întrebări şi lucrează .
în lecţiile mai mare . Trebuie să iasă un ciorchine
trecute .
(vocabularul * Ce se poate realiza cu ajutorul * Forme , contururi :iarba ,
plastic) liniilor? Exemple mâinile , calea ferată,
crengile copacilor , soarele ,
* După poziţie şi aşezare de câte feluri gardul etc.
sunt liniile ? *Verticale , orizontale , oblice
* Dar după formă , grosime, lungime? , intersectate
* Drepte , curbe , groase ,
- În timp ce se dau răspunsurile subţiri ,etc.
desenăm pe hârtie diferite tipuri de linii.

LINIA

- Linia poate fi întâlnită peste tot

în natură: le prezint

105
  planşe cu animale care au - sunt atenţi la explicaţii şi
III. Captarea corpul decorat cu linii: observă cum sunt dispuse
atenţiei EX.- tigrul , zebra , fluturii liniile pe suprafeţele date
 ştergare cu motive
populare - elevii prezintă şi ei
 Imprimeuri textile şi produsele lor pe care le-au
prosoape adus de acasă , explicând ce
 vasele de ceramică fel de linii se întâlnesc în
- se scot în evidenţă toate tipurile fiecare model observat.
de linii din modelele prezentate ,
precum şi importanţa liniilor în
viaţa şi activitatea oamenilor
- Le explic copiilor , pe planşe ale
unor pictori celebri , că liniile pot
avea semnificaţii şi expresivităţi
diferite
EX: liniile subţiri –gingăşie - ascultă informaţiile
IV. Anunţare ( ghiocelul) primite şi dau exemple
a lecţiei Liniile ondulate –graţie , din natură
noi şi a mişcare lină ( valurile mării )
obiectivel Linie dreaptă - siguranţă
or
urmărite Astăzi vom încerca să realizăm
şi noi un spaţiu plastic, un ştergar
V. Dirijarea , folosind liniile .
învăţării
a)
Ce este un ştergar ? Un prosop .
demonstrarea - le arăt planşa model şi, - observă că ştergarul
tehnicii de
concomitent cu ei , voi realiza un are doar capetele
lucru ştergar împodobite cu modele ,
- le las lor libertatea de a –şi alege iar mijlocul rămâne gol
b) executarea liniile cu care vor să - lucrează urmând
lucrării împodobească ştergarul explicaţiile primite

VI. Se analizează lucrările pe

Evaluare baza unor criterii : realizarea
decoraţiei s-a făcut cu ajutorul Elevii şi învăţătorul
liniilor, s-a folosit linia ca semn aleg lucrările cele mai
reuşite .

106
plastic decorativ, acurateţea etc.

107
 INSTITUTOR :
CLASA : a IV-a
OBIECTUL : Educatie plastica
TEMA PLASTICA : tehnici de lucru
SUBIECTUL : “Primavara”-colaj

OBIECTIVE FUNDAMENTALE :

- insusirea unor tehnici specifice artei plastice;

- dezvoltarea limbajului plastic si operarea cu
notiunile insusite;
- dezvoltarea deprinderilor plastice;
- dezvoltarea imaginatiei, creativitatii si gustului
estetic;

OBIECTIVE OPERATIONALE :
- sa compuna spatiul plastic utilizand tehnica picturii
si a colajului;
- sa-si reaminteasca notiuni insusite(culori primare,
secundare, etc.) anterior cu ajutorul rebusului;
- sa urmareasca modelele prezentate;
- sa realizeze compozitia(pe echipe),avand grija sa
respecte tema, aspectul estetic etc.

METODE SI PROCEDEE :conversatia, explicatia,

exercitiul

MATERIALE DIDACTICE :
planse,acuarele,pensule,diverse materiale

108
ETAPELE ACTIVITATEA ACTIVITATEA ELEVILOR
LECTIEI INVATATOAREI
1.Moment Asigura un climat favorabil Isi pregatesc materia-
desfasurarii lectiei. lele de lucru.
organizator Verifica daca toti elevii au
ic materialele necesare.

Prezinta un rebus, ale carui Rezolva definitiile

2.Reactuali definitii cuprind intrebari rebusului, dezlegand
zarea despre culorile primare, cuvantul de pe vertica-
cunostintel secundare etc. Pe verticala va la.
or iesi cuvantul “COLAJ”.
Explica termenul plastic
(vocabular “colaj”.
ul plastic)

109
3.Dirijarea
invatarii Conduce discutia cu privire Raspund la intrebari si
a)Discutie la notimpul in care ne aflam. canta vocal cantece de
pregatitoar Invita elevii sa-si primavara studiate.
reaminteasca cateva cantece
e de primavara.

Spune elevilor subiectul

lectiei:”Primavara-colaj”.

Imparte clasa pe echipe de Asculta cu atentie

b)Anuntare lucru si specifica faptul ca ora explicatiile invatatoarei.
a temei se va desfasura sub forma
unui concurs.
Echipele cele mai bune vor
c)Explicare fi apreciate de catre un juriu,
a tehnicii ce va acorda locurile I, II si
III in acest concurs.
de lucru Explica tehnica de lucru:
-pe langa acuarele, vor folosi
diverse materiale: hartie
creponata, hartie glasse,fire

plante presate, seminte etc.

Prezinta cateva planse Privesc cu atentie
realizate cu ajutorul tehnicii plansele prezentate.
colajului.

Urmareste executarea Executa lucrarea.

plansei.
d)Executar Da indicatii suplimentare
ea lucrarii individuale sau globale, daca
este cazul.

110
4.Evaluare Face aprecieri asupra Participa la premierea
modului in care s-a desfasurat celor mai bune lucrari.
ora.
Solicita juriul sa evalueze
obiectiv lucrarile(tinand cont
de aspectul estetic, acuratetea
lucrarii, respectarea temei
etc.) si sa premieze cele mai
bune trei lucrari.

ANEXE
1. N O N C U L O R I
2. T O N U R I
111
P R I N C I P A L E 3.
4. B I N A R E
5. O R A N J

1.ALB si Negru sunt …..

2.Amestecuri obtinute intre culori si nonculori
3.ROSU, GALBEN si ALBASTRU sunt culori …..
4.Culori secundare sau culori …..
5.ROSU, GALBEN si ……… sunt culori calde

112
113
 BIBLIOGRAFIE

1. Radu Adrian ,Radu Ioana - „Educaţia plastică la orice vârstă”,

Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 2006
2. Tohăneanu Eugen - „Metodica predării desenului”,
Educaţia Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1971
3. Mureşan Pavel - „Culoarea în viaţa noastră”, Editura
Cores, Bucureşti, 1988
4. M.E.N - „Consiliul Naţional pentru Curriculum
Arte”, Bucureşti, 1999
5. Ilioaia Maria - „Metodica predării desenului la clasele I-
IV”, Educaţia Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1971
6. Constantin Paul - „Culoare, artă, ambient”, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1979
7. Argan Giulio Carlo - „Arta modernă”, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1977
8. Francastel Pierre - „Impresionismul”, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1979
9. Marin Nicolau-Golfin - „Istoria Artei”, Educaţia Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970
10. Sue Nicholson, Deri Robins - „Cartea micului artist”, Editura Teora,

114
 2006
11. Nicolae Filoteanu, Doina Marian – „Desen artistic şi Educaţie plastică”,
Editura All, 1998
12. Mihai Golu, Aurel Dicu - „Culoare şi comportament”, Editura Scrisul
Românesc, Craiova, 1974

13. N. Tonitza - „Scrieri despre artă”, Editura Meridiane,

Bucureşti, 1974
14. CCD-ISJ Vâlcea - „Educatorul”, Editura Offset Color, Râmnicu
Vâlcea, 2001-2002

115