Mai am un singur dor:

În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,

Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad

Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi
Al mării aspru cânt...
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.
Poezia descrie dorinţa eului liric de a-şi duce somnul de veci în mijlocul
naturii, având tema comuniunii dintre fiinţa omenească şi natura
înconjurătoare. Această veşnică iubire pentru codru, poate fi privită ca
locul ideal pentru odihna trupului, lângă ape, sub cerul senin iar în loc de
sicriu, un pat de ramuri ar fi ideal. Ca la orice ceremonie sacră, plânsul şi
bocetul îşi au rolul lor, un rol important; în cazul de faţă, toamna cu al ei
frunziş uscat preia misiunea de a plânge sufletul plecat spre ceruri. În
acest context îndoliat, unul de „adio” pentru lumea celor vii, teiul nu
poate lipsi, fiind pomul preferat şi întâlnit în mai multe opere
eminesciene.
În opera de faţă se simt melancolia şi tristeţea, însă la o analiză mai
amănunţită putem deduce că aceste versuri prezintă dragostea pentru
ţară, pentru poporul român şi chiar pentru natură.
Dorinţa de a fi lăsat să moară, la lăsarea serii, coincide cu momentul din zi
atunci când frumuseţea naturii este umbrită de întuneric, iar unele plante
chiar îşi închid petalele, ascunzându-şi frumuseţea. Aşadar noaptea apare
ca simbol pentru moarte. Acest ecou al morţii îşi mai face simţită
prezenţa şi în strofa a patra prin prezenţa substantivului toamna care de
asemenea simbolizează sfârşitul. Eul liric ţine cont de acest ciclu natural şi
tinde să-şi primească moartea, seara, închizându-şi viaţa asemenea
plantelor petalele.
Apropierea codrului de mormânt îi oferă răposatului liniştea de după
viaţă şi somnul veşnic lin.
Întreaga natură atât din spaţiul terestru cât şi din cel cosmic apare în
acest tablou trist, dar în acelaşi timp iubit, dorit de creator.
Mihai Eminescu, veşnicul îndrăgostit de natură, mă surprinde de fiecare
dată în mod plăcut, determinându-mă să privesc natura prin alţi ochi,
comparând-o chiar cu o mamă protectoare care vrea doar binele
pruncului său. În mijlocul ei găsindu-se liniştea, pacea, ingredientele
speciale pentru aducerile aminte.