Aurora polara

Aurora polară este un fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă observată pe

cerul nocturn în regiunile din proximitatea zonelor polare, ca rezultat al impactului particulelor
de vânt solar în câmpul magnetic terestru. Când apare în emisfera nordică, fenomenul e
cunoscut sub numele de aurora boreală, termen folosit inițial de Galileo Galilei, cu referire
la zeița romană a zorilor, Aurora, și la titanul care reprezenta vânturile, Boreas. Apare în mod
normal în intervalele septembrie-octombrie și martie-aprilie. În emisfera sudică, fenomenul
poartă numele de auroră australă, după James Cook, o referință directă la faptul că apare în
sud.
Fenomenul nu este exclusiv terestru, fiind observat și pe alte planete din Sistemul Solar,
precum Jupiter, Saturn, Marte și Venus. Totodată, fenomenul este de origine naturală, deși
poate fi reprodus artificial prin explozii nucleare sau în laborator.
Aurora apare în mod obișnuit atât ca o strălucire difuză cât și ca o cortină extinsă în
spațiu orizontal.

Câteodată se formează arcuri care își pot schimba forma permanent. Fiecare cortină
este compusă dintr-o serie de raze paralele și aliniate pe direcția liniilor de câmp magnetic,
sugerând faptul că fenomenul de pe planeta noastră este aliniat cu câmpul magnetic terestru.
De asemenea, variabilitatea unor anumiți factori poate determina formarea de linii aurore de
tonalități și culori diferite.
 Aurora polară terestră e
provocată de ciocnirea unor
particule încărcate electric (de
exemplu electroni)
din magnetosferă cu atomi din
straturile superioare ale atmosferei
terestre, aflate la altitudini de peste
80 km. Aceste particule electrice au
o energie de 1 până la 15 keV iar
coliziunea lor cu atomii de gaz din
atmosferă determină energizarea
acestora din urmă. Prin fiecare
coliziune o parte din energia particulei este transmisă atomului atins, într-un proces de ionizare,
disociere și excitare a particulelor. În timpul ionizării, electronii se desprind de atom, care
încarcă energie și determină un efect de ionizare de tip domino în alți atomi. Excitația rezultă în
emisie, ducând atomul în stări instabile, dat fiind că aceștia emit lumină în frecvențe specifice
când se stabilizează. Dacă procesul de stabilizare a oxigenului durează până la o
secundă, azotul se stabilizează și emite lumină instantaneu. Acest proces, esențial în
formarea ionosferei terestre, este comparabil cu cel ce stă la baza ecranului de televizor:
electronii ating suprafața de fosfor, alterând nivelul de energie al moleculelor, fapt care rezultă
în emisiunea de lumină.
În general, efectul luminos este dominat de emisiunea de atomi de oxigen în straturile
superioare ale atmosferei (aproximativ 200 de kilometri de altitudine), care produce
tonalitatea verde. Când se produc furtuni puternice, straturile inferioare ale atmosferei sunt
atinse de vântul solar (la aproximativ 100 de kilometri altitudine), producând
tonalitatea roșu închis prin emisiunea de atomi de azot (predominantă) și oxigen. Atomii de
oxigen emit tonalități de culori variate, deși, de cele mai multe ori, se întâlnesc roșul sau
verdele.
Fenomenul poate apărea și ca o luminescență ultravioletă, violetă sau albastră, datorată
atomilor de azot, prima dintre acestea putând fi foarte bine observată din spațiu (dar nu de pe
Pământ, pentru că atmosfera absoarbe razele UV). Satelitul NASA Polar a observat efectul
în raze X, imaginile ilustrând precipitații de electroni de energie ridicată.
Interacțiunea între moleculele de oxigen și azot, ambele generatoare de tonalități ale
culorii verde, creează efectul de „linie verde aurorală”. În același fel, interacțiunea dintre acești
atomi poate produce efectul de „linie roșie aurorală”, deși mai rar și prezent în altitudini mai
ridicate.
Sursa de energie a aurorelor este dată de vânturile solare care circulă pe Terra. Atât
magnetosfera, cât și vânturile solare pot conduce electricitate. Este cunoscut faptul că dacă
două conductoare electrice legate într-un circuit electric sunt introduse într-un câmp magnetic,
iar unul dintre ele se deplasează în jurul celuilalt, în circuit este generat un curent electric.
Generatoarele electrice și dinamurile utilizează acest principiu, însă conductoarele tradiționale
pot fi înlocuite de plasme sau chiar alte fluide. În acest context, vântul solare și magnetosfera
sunt fluide conductoare de electricitate cu mișcare relativă, fiind astfel capabile să genereze
curent electric, care produce efect luminos.

Cum polurile magnetice și geografice ale planetei noastre nu sunt aliniate, în același fel regiunile
aurorale nu sunt aliniate cu polul geografic. Cele mai bune puncte de observație a aurorelor se găsesc în
Canada pentru aurorele boreale și pe insula Tazmania sau în sudul Noii Zeelande pentru aurorele
australe.