ECOLOGIE

Circuitul oxigenului in natura

Rezistenţa biosferei la acţiunea factorilor externi, la care se adaugă şi activitatea
umană, este condiţionată de existenţa mai multor procese ciclice de schimb a
elementelor chimice între diferiţi componenţi ai biosferei. La baza echilibrului dinamic
din natură stă mecanismul de autoreglare a compoziţiei chimice a acesteia . Circuitul
elementelor biogene în biosferă - carbon, oxigen, azot, sulf ş.a. - nu reprezintă altceva
decît trecerea lor din forma minerală în materia vie şi invers ca urmare a unor
transformări chimice şi biologice. Timpul caracteristic pentru circuitul biologic al
rezervelor de substanţe nutritive din mediul ambianteste de circa 10 ani.

În momentul de faţă atmosfera conţine aproximativ 1,2 .1015 t O2. În urma fotosintezei
se formează anual 2,3.1011 t substanţă organică uscată şi 2,5.1011 t O2. Aproape
toată această cantitate de oxigen este folosită în procesele de respiraţie şi fermentaţie a
substanţelor organice de către organismele heterotrofe, nefotosintetizatoare, în special
bacterii. În urma acestei activităţi bioxidul de carbon se întoarce în atmosferă şi este
folosit de către plante la fotosinteză.

Cantitatea de oxigen nefolosită de organismele heterotrofe se apreciază după masa

substanţei organice care se depune în roci şi iese din circuitul global al compuşilor
organici.

Viteza de acumulare a carbonului organic este de circa (1,4-3,0).107 t/an, ceea ce

corespunde la (5-8).107t O2, adică 0,4% din oxigenul fotosintetic. Rezervele totale de
carbon fosil sunt de circa 1,25.1016 t.

O altă sursă de oxigen atmosferic o constituie procesul de fotodisociere a moleculelor

de apă, proces ce influenţează foarte puţin bilanţul lui total. Se consideră că în urma
fotodisocierii se formează circa 2.106 t oxigen pe an. Astfel, formarea şi consumarea
oxigenului reprezintă practic un ciclu închis între fotosinteză şi distrucţia microbiologică
a substanţei organice în biosferă. Practic, compoziţia atmosferei se află sub controlul
biocenozei.

Biomasa organismelor vii de pe pămînt atinge o greutate de 2.1012 t, luînd în

consideraţie masa uscată, dintre care mai bine de 90% aparţine organismelor
fotosintezatoare; 82% dintre acestea sunt concentrate în păduri. Al doilea rezervor de
substanţă vie, ca mărime,îl constitue microorganismele solului - bacteriile, ciupercile,
microalgele. Producţia lor nu diferă cu mult de producţia plantelor superioare. Lumea
animală a planetei este cu mult mai diversă decît cea vegetală dar biomasa totală a
animalelor constitue 2.109 t adică doar 0,1% din biomasa plantelor superioare. Altfel
spus, contribuţia animalelor la circuitul biologic al
ECOLOGIE
substanţelor este foarte mică în comparaţie cu aportul adus la acest proces
demicroorganismele şi plantele autotrofe.

La baza proceselor vitale stă transformarea energiei solare în energie a legăturilor

chimice prin procesul fotosintezei şi, în cazul organismelor aerobe, “arderea” lentă a
substanţelor organice cu oxigenul din aer, în procesul respiraţiei. Ciclul oxigenului poate
fi reprezentat printr-o schema simpla:

Ciclul oxigenului în biosferă

În circuitul biologic al oxigenului, al apei şi al carbonului rolul principal revin proceselor

fotochimice. Un succes deosebit în realizarea fotosintezei au atins plantele terestre.Nu
este întîmplător faptul că, pentru multe religii antice, închinarea către arbori
estecaracteristică. Pomii joacă rolul planetar în circuitul biochimic al apei. Apa absorbită
derădăcină se ridică prin capilarele tulpinii şi ale ramurilor spre frunze. Acestea conţin
aşa zisele cloroplaste în care se realizează fotosinteza. Cloroplastele sunt nişte organe
speciale ale celulei. Celula tipică a plantei conţine 50-200 cloroplaste, fiecare avînd
lungimea de 1 μm. Cloroplastele au un sistem intern de membrane, aşa numitele
lamele, în interiorul cărora sunt localizaţi pigmenţii fotosintetizatori. Lamelele formează
nişte structuri cu multe straturi, asamblate în pachete.

Fotosinteza este însoţită de evaporarea apei de pe suprafaţa frunzelor (transpiraţie),

proces care se petrece prin nişte “fisuri” (orificii a căror lăţime se modificã de la 0 μm,
cînd se află în stare închisă, pînă la 10 μm, cînd se află în stare deschisă la maxim). Pe
1 mm2 de frunzã pot fi cîteva sute de astfel de orificii care ocupă pînă la 1% din
suprafaţa acesteia, la deschidere maximă. Datorită transpiraţiei, frunzele nu se
supraîncălzesc la lumina solară directă. De exemplu, mesteacănul evaporă în cursul
zilei pînă la 400 l apă.

Formarea substanţei organice din materie anorganică reprezintă producţia primară a

fotosintezei. În procesul fotosintezei, pe planeta noastră, sunt antrenaţi anual circa 33
km3 de apă. Mecanismul fotosintezei nu este cunoscut în întregime. Studiul fotosintezei
a fost practic început încă din anul 1650. Atunci, naturalistul Van Helmont a urmãrit
creşterea unei sãlcii pornind de la un puiet de 5 livre, sădit în 200 livre de sol. Dupã 5
ECOLOGIE
ani copacul cîntărea 570 livre iar solul cîntărea 199. Van Helmont a presupus că
mărirea masei pomului se datora apei pe care el o adauga in sol. Peste o sută de ani s-
a descoperit că frunzele puse în apă degajă, sub acţiunea soarelui, bule de gaz iar
Joseph Priestly în anul 1771 a demonstrat că acest gaz nu este altceva decît oxigen.

Puţin mai tîrziu s-a dovedit că pentru a degaja O2 plantelor le sunt necesare frunzele
verzi şi lumina. În 1782 Senebie a afirmat că plantele au nevoie de bioxid de carbon
pentru degajarea O2 şi această descoperire a dus la concluzia că CO2 este sursa
tuturor substanţelor organice din plante.Pe la mijlocul secolului trecut savanţii au ajuns
la concluzia că energia luminii solare se păstrează sub formă de energie chimică. Abia
prin anii '20 ai secolului nostru microbiologul Van Nili a pus bazele concepţiei actuale
despre transformările fotochimice din cursul fotosintezei.

În natură au fost descoperite două tipuri principale de organisme fotosintetizatoare.

Primul tip este reprezentat de bacteriile fotosintetizatoare (purpurii şi verzi) care reduc
CO2 pînă la hidrocarburi dar care nu sunt în stare să oxideze apa pînă la O2. Ele nu
folosesc în calitate de donor apa ci combinaţii organice şi anorganice (acid acetic şi
piruvic, H2, tiosulfaţi) şi conservă relativ puţină energie. Multe din bacteriile
fotosintetizatoare sunt apte pentru fotoasimilarea N2.

Al doilea tip de organisme este reprezentat de plantele verzi şi alge (roşii, verzi,
albastru-verzui etc.). Acestea, concomitent cu reducerea CO2, oxidează apa pînă la
O2. Pentru conservarea energiei solare sub formă de energie chimică procesul ce
trebuie să aibă loc este oxidarea apei pînă la O2.
ECOLOGIE
Rezerva de oxigen molecular s-a constituit prin procese de suprafaţă, constând în
fotodisocierea chimică a apei sub acţiunea razelor ultraviolete şi prin fotosinteza
realizată de către plantele verzi; astfel, ciclul oxigenului se întrepătrunde strâns cu cel
al carbonului şi hidrogenului.

Contribuţia fotosintezei actuale la îmbogăţirea atmosferei terestre, ţinând seama de

cantitatea de dioxid de carbon fixată în biomasa vegetală rezultată, trebuie să fie în jur
de 2.7 x 1011 tone de oxigen, eliminate anual; deci aproximativ de 24 de ori mai mult
decât întreaga masă de oxigen existentă în atmosfera terestră în perioada biogenezei.

Reciclarea biogeochimică a oxigenului durează,aproximativ, 2 500 de ani. Reducerea

cantităţii de oxigen în atmosferă în urma defrişării, ca rezultat al unor acţiuni umane
dezechilibrante, ar permite supravieţuirea omului cel mult un mileniu şi jumătate.
Defrişarea pădurilor tropicale constituie un serios motiv de nelinişte, având în vedere
faptul că acestea reprezintă principalul producător de oxigen, care degajă anual, prin
fotosinteză, o cantitate de 55.5 x 106 tone de oxigen. Pe de altă parte, în S.U.A.,
covorul vegetal generează doar 40% din oxigenul consumat aici, restul provenind din
ţările şi oceanele învecinate. La nivelul ecosistemelor acvatice stagnante şi a celor
oceanice sau marine, procesele de eutrofizare determinate de afluenţa sporită de
compuşi organici sau nutritivi (azot şi fosfor) provoacă dezechilibre care pot conduce la
consumul integral aloxigenului dizolvat şi, ulterior, la eliminarea organismelor aerobe.

Bibliografie

www.wikipedia.com