ILIE MOROMETE-CARACTERIZAREA PERSONAJULUI

Romanul Moromeții, scris de Marin Preda, este publicat în perioada postbelică, când, cultura
românească a intrat într-o profundă criză, instituită brutal prin instalarea la putere a regimului totalitar
comunist, care - după cum observă Sanda Cordoș în studiul Literatura între revoluţie şi reacţiune –
„suprimă dinamica proprie a actului cultural şi impune oamenilor de cultură obligaţii, sarcini şi misiuni
politice”. Literatura română pierde legătura cu tradiţia interbelică şi trăieşte o perioadă în care artistul
urmează o reţetă propagandistă şi realizează literatură de sertar. Critica literară a distins trei etape în această
perioadă: realismul socialist/proletcultismul (1948-1964), neomodernismul (1960-1980), postmodernismul
(după 1980). Odată cu romanul Moromeţii, critica literară vorbeşte despre o altă vârstă a romanului realist-
obiectiv. Se resimte influența socialismului pe fundamentul veridicității, al mimetismului, al verosimilității,
având un caracter monografic. Pământul și țăranul sunt tratați cu mijloacele artei moderne, accentuându-se
rafinamentul, valorile contemplative, sentimentele sublime și dezinteresul material. Romanul a fost
publicat în anul 1955, după o muncă de documentare de aproximativ un deceniu, iar cel de-al doilea volum
vede lumina tiparului în 1967. Schița Pârlitu și nuvelele din Întâlnirea din pământuri sunt exercițiile
dinaintea romanului, în care autorul își dezvăluie curajul de scriitor.
Ilie Moromete este personajul central al romanului, veridic, complex, rotund (E.M. Forster) realist
cu nuanță modernă deoarece are capacitatea de a valoriza latura spirituală a vieții.
Sub influența transformărilor, lumea rurală a lui Marin Preda nu mai poate fi înţeleasă pe deplin
nici de oamenii ce o populează, nici de instanţa ce o creează. Astfel, pe parcursul celor două volume sunt
abordate două tipuri de teme: cele tradiţionale – familia, timpul, paternitatea – şi cele moderne – criza
comunicării, singurătatea, înstrăinarea. Titlul romanului așază tema familiei în centrul romanului, însă
evoluția și criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. Astfel că
romanul unei familii devine o frescă a vieții rurale dinaintea și de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Titlul aşază tema familiei în centrul romanului, însă evoluţia şi criza familiei sunt simbolice pentru
transformările din satul românesc al vremii.
Apare perspectiva naratorului obiectiv, care povesteşte întâmplările la persoana a III –a, perspectiva
„dindărăt” care se completeză prin aceea a :reflectorilor (Ilie Moromete – volumul I, Nicolae Moromete –
volumul II);informatorilor (personaje martori ai evenimentelor pe care le relatează ulterior altora, de
exemplu a lui Parizianu despre vizita lui Moromete la băieţi, la Bucureşti).Astfel, se remarcă limitarea
omniscienţei naratoriale prin introducerea reflectorilor şi a informatorilor. Naratorul pierde privilegiul
omniscienţei în lumea pe care o construieşte, o lume nesigură şi frământată de conflicte.Focalizarea e
internă, centrată mai ales pe Ilie Moromete, care devine reflectorul principal.
Subiectul romanului respectă succesiunea clasică a momentelor, cărora le acordă însă un spaţiu
disproporţionat, impus de evoluţia personajelor şi de natura conflictelor, care iau forme diverse, în funcţie
de problematica abordată: socială, familială, etică, psihologică, politică.Primul volum al romanului
cuprinde trei părți inegale ca dimensiune. Prima parte este cea mai întinsă sub raport epic și cea mai
concentrată în timp. Sub raport temporal, aceasta surprinde intervalul de sâmbătă după-amiază până
duminică noaptea, respectiv de la întoarcerea familiei lui Moromete de la câmp, până la fuga Polinei cu
Birică. A doua parte, de dimensiuni mai reduse sub raport epic, se întinde de la plecarea lui Achim cu oile
la București până la serbarea școlară la care mezinul lui Moromete, Niculae, ia premiul întâi. Cea de a treia
parte, a cărei durată este și mai extinsă, se întinde de la începutul secerișului până la fuga lui Paraschiv și a
lui Nilă la București.
O pimă secvență semnificativă pemtru contrucția personajului este scena cinei - cu o simplitate
desăvârşită a mişcării personajelor, ce se derulează după o ordine prestabilită, după un cod
ancestral.Familia Moromeţilor este numeroasă, alcătuită din copii proveniţi din alte căsătorii, este o
“familie hibridă”, generatoare de conflicte în interiorul ei, “prin ignorarea realităţilor sufleteşti
individuale”.Ilie Momomete, tatăl, cu zece ani mai mare decât soţia lui, Catrina, venise în această a doua
căsătorie cu trei băieţi, Paraschiv, Nilă şi Achim, cărora li se adăugaseră două fete, Tita şi Ilinca, şi încă un
băiat, Niculae, mezinul de doisprezece ani.Moromete şi ai lui se află la cină, strânşi “în tindă”, în jurul unei
mese mici, joase şi rotunde, “pe nişte scăunele cât palma”, aşezaţi “unul lângă altul, după fire şi neam”. Cei
trei fraţi vitregi stăteau spre partea dinafară a tindei, “ca şi cum ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de
la masă şi să plece”, prevestind parcă fuga la Bucureşti; în partea dinspre vatră, aproape de oalele cu
mâncare stătea “întotdeauna” Catrina, având lângă ea pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tița, “copii făcuţi cu
Moromete”. Autoritatea capului familiei este sugerată încă de acum, deoarece “Moromete stătea parcă
deasupra tuturor”, veghindu-şi familia, stăpânind “cu privirea pe fiecare”.Atmosfera este tensionată, fiecare
dintre membrii săi având nemulţumiri care mocnesc să izbucnească în conflictele ce aveau să zguduie
puternic familia, ducând la destrămarea ei. Principalul conflict este între Catrina Moromete şi cei trei fii
vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, apoi între Ilie Moromete şi fiul său, Niculae, care ar fi vrut să se ducă la
şcoală, să înveţe, dar tatăl îl trimitea cu oile la păscut pentru că “altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm
să studiem”.
Tăierea salcâmului (partea I, capitolul XII)este o altă scenă memorabilă a romanului, atât prin
măiestria construirii ei din detalii ce se adună progresiv, prin cuvintele expresive, dar şi prin simbolistica
dramatică, acesta fiind primul semn al declinului familiei Moromete, dar şi al satului tradiţional, rămas
parcă fără apărare: “... acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici. Cerul
deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile”. Salcâmul tăiat făcea parte din viaţa familiei Moromete, dar şi
din existenţa satului, “toată lumea cunoştea acest salcâm”, simbolizând elementul păstrător al tradiţiilor şi
credinţelor strămoşeşti, al stabilităţii ţărăneşti. Copacul este un ”axis mundi”, iar universul rural se organiza
în funcție de acesta, încât căderea lui devine sinonimă cu prăbușirea unei lumi și începutul uneia sărace. În
plan simbolic, arborele poate fi dublul vegetal al lui Moromete. Prin paralela realizată între sunetele auzite
dinspre cimitir și căderea salcâmului, se poate sugerea adevărata moarte a lui Moromete în mijlocul
familiei, fiind regretat de toți nu uitat ca în finalul volumului secund. Băieții nu înțeleg din nou decizia și
atitudinea tatălui în urma deciziei lui Achim de a pleca la București; acesta găsește ca unică soluție pentru a
plăti datoriile familiei tăierea și vânzarea salcâmului.
Ilie Moromete ca personaj simbolic ilustrează drumul destrămării unei iluzii, având capacitatea de a
trăi conştient „marile drame ale conştiinţei umane” (Eugen Simion). Este tipul țăranului filosof, un alt mod
de gândire față de lumea satului, care o lua fie spre calea bisericii, fie spre cea a cârciumii. Marin Preda
pleacă în construirea personajului Ilie Moromete de la tatăl său, Tudor Călăraşu, modelul său literar:
“Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi
maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas
stabil şi profund pentru toată viaţa”.
Din punct de vedere social, Ilie Moromete este un țăran aflat în centru satului în primul volum, iar
ulterior își modifică statutul, fiind înlăturat de schimbările sociale petrecute în sat. Se află într-o a doua
căsnicie alături de Katrina, și are imaginea unui ”pater familias”. Din punct de vedere moral și psihologic
putem sublinia că el nu are spirit practic, mulțumindu-și să-și afirme condiția superioară prin tristețile sau
ironiile sale. Împlinirea lui provine din contemplarea lumii, având bucuria de a trăi parcă în afara trecerii
timpului. Se credea centrul universului, dar ajunge cu conștiința paternității rănite. Este un țăran cu o
lume interioară complexă.
Referitor la portretul fizic aflăm că “era cu 10 ani mai mare decât Catrina (contingent ‘911, făcuse
războiul) și se conturează între ,,tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot
schimba firea cuiva”. De asemenea, imaginea sa era în funcție de liniștea din familie: în cazul în care erau
conflicte mult prea puternice acestea s zăreau și pe chipul său, în schimb când era bine dispus era cel mai
îngriji din poiana lui Iocan. Spre finalul romanului portretul este al un bărbat aflat la senectute,
neputincios și slăbit, atingând aproape vârsta de 80 de ani.
Personajul seduce prin inteligenţa sa vie, prin umorul firesc şi prin verva lingvistică. Este un ţăran
reflexiv, cultivat, superior, conservator, un înţelept de tip socratic care iubeşte liniştea şi libertatea.
Disimularea este o trăsătură definitorie a firii lui Moromete, evidentă în majoritatea scenelor din roman.
Ironia ascuţită, inteligenţa ieşită din comun şi spiritul jucăuş, felul său de a face haz de necaz și plăcerea
vorbei sunt trăsături relevante ale personajului. În acest sens, Catrinei subliniază că: ,,Eşti mort după
şedere şi după tutun [.,.] lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi!”. Trebuie subliniat că
„drama lui nu este de ordin economic, ci moral. Durerea lui Moromete vine, întâi, dintr-un simţ înalt al
paternităţii rănite. Nu faptul de a-şi pierde o parte din lot îl întunecă, ci ideea de a-şi pierde fiii şi liniştea
care-l face să privească existenţa ca un spectacol superior.” (Eugen Simion). El îşi trăieşte, în volumul al
II-lea, cu demnitate singurătatea, cu întrebări obsedante adresate lui Niculae despre mersul şi scopul noii
societăţi, pe care nu găsise rezerve sufleteşti ca s-o accepte, însă fusese nevoit să se integreze în ea.
Ilie Moromete este considerat cel din urmă țăaran autentic, iar frământările sale despre soarta
ţăranilor dependenţi de roadele pământului, de vreme şi de Dumnezeu sunt relevante pentru firea sa
reflexivă. Meditând asupra propriei vieţi, când părăsit de fiii cei mari şi familia se afla în pragul
destrămării, Ilie Moromete se gândeşte că greşise considerând că ,,lumea era aşa cum şi-o închipuia el” şi
că nenorocirile sunt ,,numai ale altora”. Simţindu-se singur, îşi caută liniştea pe câmp, în afara satului, unde
poate vorbi cu sine însuşi, deoarece ,,cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit?”. O secvenţă ilustrativă este aceea
când Moromete se aşază pe o piatră albă de hotar, ,,cu capul în mâini”, punându-şi un şir nesfârşit de
întrebări, ca şi când ar fi vorbit cu altcineva, căutând explicaţii pentru declinul în care se afla familia sa.
Gândurile sumbre se îndreaptă spre o autoanaliză a atitudinii de părinte, a conflictului dintre generaţii şi se
consolează: ,,Am făcut tot ce trebuia [...] le-am dat [...] fiecăruia ce-a vrut [...]. I-am iertat mereu”, (vol. I).
Relevantă pentru această trăsătură este şi scena ploii, când Moromete, udat până la piele de o ,,ploaie
repede şi caldă”, cugetă şi exprimă o adevărată filozofie de viaţă printr-un monolog interior, analizează
condiţia ţăranului în lume, precum şi relaţia dintre tată şi copii. El se întreabă ,,ce-o să mănânci, mă,
tâmpitule?” cu un glas plin de amărăciune şi compasiune. Dezamăgit în etica sa paternă, rănit de fiii săi mai
mari în autoritatea de tată, se consolează cu faptul că şi-a făcut datoria de părinte: ,,tot am făcut ceva, am
crescut şase copii şi le-am ţinut pământul până în momentul de faţă”, deşi ei au fugit ca nişte trădători şi
,,n-au vrut să-l muncească”. Grija lui pentru educaţia copiilor răzbate cu tristeţe la suprafaţă, şi, deşi
niciodată nu s-a arătat iubitor cu ei, este limpede că le-a dorit totdeauna binele: ,,toată viaţa le-am spus şi i-
am învăţat [...] dar pe tine să vedem dacă eşti în stare cel puţin de-atâta [...] că de mâncare e lesne, dar ce le
spui? [...] şi-or să te înveţe ei pe urmă minte când oi îmbătrâni. O să-şi şteargă picioarele pe tine, că n-ai
ştiut să faci din ei oameni” (vol. II).
Imaginea eroului se definitivează prin diferitele modalități de caracterizare. Este prezentă
caracterizarea directă realizată de narator ”avea niște grosimi și subțirimi ciudate cu opriri care scormoneau
înțelesuri nemărturisite”, direct de alte personaje (precum Țugurlan): ”Era o bucurie plăcută și rară” și prin
autocaracterizare ,,Domnule, eu am dus totdeauna o viaţă independentă”. În mod indirect se observă ironia
ascuţită adresată copiilor sau Catrinei, prin cuvintele deseori jignitoare (,,ca să se mire proştii”),. Ilie
Moromete este un om raţional în ceea ce priveşte atitudinea lui faţă de pământ. Moromete nu este sclavul
îmbogăţirii, iar pământul constituie pentru el simbolul libertăţii materiale şi spirituale, idee mărturisită de el
în finalul romanului.
În opinia mea, Ilie Moromete m-a impresionat prin forța pe care a avut-o pentru ca să nu i se
destrame familia.
Personajul principal al romanului Moromeţii de Marin Preda, Ilie Moromete este ,,un contemplativ
inteligent, temperat, un «filozof» iubind «liniştea» (fără de care nu se poate trăi şi nu se poate face nimic
durabil) si mai ales iubind libertatea, independenţa de gândire şi exprimare a opiniilor”. (Ion Rotaru).