Sunteți pe pagina 1din 10

CONSEIL COUNCIL

DE L’EUROPE OF EUROPE

COUR EUROPÉENNE DES DROITS DE L’HOMME


EUROPEAN COURT OF HUMAN RIGHTS
 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a
fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei
(www.coe.int/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se
vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.

 Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was


commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe
(www.coe.int/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see
the full copyright indication at the end of this document.

 Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente


traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du
Conseil de l’Europe (www.coe.int/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus
de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent
document.

SECŢIA A DOUA

CAUZA BUKTA ŞI ALŢII împotriva UNGARIEI

(Cererea nr. 25691/04)

HOTĂRÂRE

Această versiune a fost rectificată la 25 septembrie 2007 în temeiul


articolului 81 din Regulamentul Curţii

STRASBOURG

17 iulie 2007

DEFINITIVĂ

17/10/2007
HOTĂRÂREA BUKTA ŞI ALŢII împotriva UNGARIEI 1

În cauza Bukta şi alţii împotriva Ungariei,


Curtea europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), întrunită într-o
cameră compusă din :
Françoise Tulkens, preşedinte,
András Baka,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Antonella Mularoni,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović, judecători,
şi Sally Dollé, grefier al Secţiei,
Deliberând în şedinţă închisă la 26 iunie 2007,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA
1. La originea cauzei sa află o cerere (nr. 25691/04) înaintată împotriva
Republicii Ungaria, prin care trei cetăţeni ai Ungariei, Dra Dénesné Bukta,
Dl Ferdinánd Laczner şi Dl Jánosné Tölgyesi (“reclamanţii”), au sesizat
Curtea la 13 aprilie 2004, în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de Dna. L. Grespik, avocat de la
Budapesta. Guvernul Ungariei (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul
său, Dl L. Hötzl, de la Ministerul Justiţiei şi Executării legii.
3. Reclamanţii au pretins că adunarea lor paşnică a fost dispersată de
poliţie contrar articolelor 10 şi 11 din Convenţie.
4. La 4 septembrie 2006 Curtea a decis să comunice plângerea
Guvernului. În temeiul prevederilor articolului 29 § 3 din Convenţie, ea a
decis să examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.

ÎN FAPT
5. Reclamanţii sunt cetăţeni ai Ungariei care s-au născut în 1943, 1945
şi, respectiv, în 1951 şi locuiesc la Budapesta.

A. Circumstanţele speţei

6. Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de reclamanţi, pot fi rezumate


după cum urmează.
HOTĂRÂREA BUKTA ŞI ALŢII împotriva UNGARIEI 2

7. La 1 decembrie 2002 Primul Ministru al României a efectuat o vizită


oficială la Budapesta şi a oferit o recepţie cu ocazia Zilei Naţionale a
României, în comemorarea adunării naţionale de la Gyulafehérvár din 1918
când a fost declarată reunirea Transilvaniei cu România, până la acea dată
aflată în componenţa Ungariei.
8. Primul Ministru al Ungariei a decis să participle la recepţie şi a
informat publicul despre intenţia sa în ajunul evenimentului.
9. Reclamanţii au considerat că Primul Ministru al Ungariei trebuia să se
abţină de la participarea la acest eveniment, deoarece adunarea naţională de
la Gyulafehérvár avea o semnificaţie negativă în istoria Ungariei. De
asemenea, ei au decis să organizeze o demonstraţie în faţa Hotelului
Kempinski de la Budapesta unde trebuia să aibă loc recepţia. Poliţia nu a
fost informată despre această intenţie.
10. La 1 decembrie 2002, în cea de-a doua jumătate a zilei, aproximativ
150 de persoane, inclusiv reclamanţii, s-au adunat în faţa hotelului. La fel,
era prezentă şi poliţia. După ce s-a auzit un sunet puternic, poliţia a hotărât
să disperseze adunarea, considerând că ea prezintă un risc pentru securitatea
recepţiei. Forţele poliţiei au alungat demonstranţii într-un parc de lângă
hotel, după care aceştia s-au dispersat.
11. La 16 decembrie 2002 reclamanţii au sesizat Tribunalul Central al
Districtului Pesta şi au cerut ca acţiunile poliţiei să fie declarate ilegale. Ei
au afirmat că demonstraţia a fost absolut paşnică cu unicul scop de a-şi
exprima opiniile. În plus, reclamanţii au menţionat că, evident, era imposibil
să informeze poliţia despre desfăşurarea adunării cu cel puţin trei zile
înainte, după cum cerea Legea nr. III din 1989 privind libertatea de întrunire
(în continuarea “legea cu privire la întruniri”), deoarece Primul Ministru şi-a
anunţat intenţia de a participa la recepţie doar în ajunul acesteia.
12. La 6 februarie 2003 tribunalul de primă instanţă a respins acţiunea
reclamanţilor. Referitor la circumstanţele evenimentului, el a menţionat că
demonstraţia a fost dispersată după ce s-a auzit o mică detonaţie.
13. De asemenea, tribunalul de primă instanţă a remarcat că termenul
limită de trei zile pentru informarea poliţiei despre adunarea planificată nu
putea fi respectat, deoarece demonstraţia a fost motivată de un eveniment
care a avut loc la mai puţin de trei zile înainte de aceasta. În opinia
tribunalului, eventualele lacune ale legii cu privire la întruniri nu au putut fi
remediate de judecător. Totodată, obligaţia de a informa poliţia despre
asemenea întruniri se aplică tuturor tipurilor de demonstraţii, inclusiv şi
celor spontane. De asemenea, tribunalul a remarcat că s-ar putea să fie
necesare norme legale mai exacte şi mai logice referitoare la astfel de
întruniri, dar aceasta ţine de competenţa legislatorului, şi nu a instanţelor
judecătoreşti.
14. De asemenea, tribunalul a stabilit, că obligaţia de a informa
preventiv poliţia despre întrunirile publice avea drept scop protejarea
intereselor publice şi drepturilor altora, cum ar fi, fluxul liber de trafic şi
HOTĂRÂREA BUKTA ŞI ALŢII împotriva UNGARIEI 3

dreptul la libera circulaţie. Acesta a menţionat că organizatorii demonstraţiei


nici nu au încercat să informeze poliţia. Tribunalul de primă instanţă a
adăugat:
“... în conformitate cu dispoziţiile relevante ale legislaţiei naţionale în vigoare,
simplul fapt că adunarea este paşnică nu este suficient pentru a se renunţa la obligaţia
organizatorilor de a informa poliţia ... Tribunalul nu a abordat problema dacă a fost
sau nu paşnică adunarea, deoarece lipsa de notificare a făcut-o ilegală în sine şi, prin
urmare, aceasta a fost dispersată legal, în conformitate cu articolul 14(1) din Legea cu
privire la întruniri.”
15. Reclamanţii au depus apel. La 16 octombrie 2003 Tribunalul
Regional de la Budapesta a confirmat hotărârea pronunţată în primă
instanţă. El a modificat parţial motivarea tribunalului de district, excluzând
observaţiile referitoare la eventualele lacune ale legislaţiei naţionale
relevante. Mai mult decât atât, Tribunalul Regional, referindu-se, printre
altele, la jurisprudenţa Curţii şi la decizia nr. 55/2001. (XI.29) a Curţii
Constituţionale, a stabilit:
“... la aplicarea legislaţiei naţionale relevante, abordarea impune în mod clar
obligaţia de a informa. Prin urmare, nu există nici o diferenţă între reuniunile
“anunţate” şi cele “spontane” . Ultimele fiind ilegale din cauza nerespectării obligaţiei
de informare menţionată mai sus.”
16. În concluzie, Tribunalul Regional a constatat că restricţiile impuse
reclamanţilor au fost necesare şi proporţionate.
17. Reclamanţii au depus o cerere de revizuire pe care Curtea Supremă a
respins-o la 24 februarie 2004, fără a o examina în fond, deoarece era
incompatibilă, ratione materiae, cu prevederile pertinente ale Codului de
Procedură Civilă.

B. Dreptul intern pertinent

18. Articolul 62 din Constituţie garantează dreptul la libertatea întrunirii


paşnice şi garantează exercitarea sa liberă.
19. Articolul 6 din Legea cu privire la întruniri prevede obligaţia de a
informa poliţia despre reuniune cu cel puţin trei zile înainte de data
desfăşurării evenimentului.
20. Articolul 14(1) din Legea cu privire la întruniri obligă poliţia să
disperseze (feloszlatja) orice întrunire fără vreo notificare prealabilă.
21. Articolul 14(3) din Legea cu privire la întruniri prevede că, în cazul
disperzării unei întruniri, participanţii la aceasta pot înainta o cerere de
control judiciar în termen de cincisprezece zile.
HOTĂRÂREA BUKTA ŞI ALŢII împotriva UNGARIEI 4

ÎN DREPT

I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 11 DIN CONVENŢIE

22. Reclamanţii s-au plâns de faptul că demonstraţia lor paşnică a fost


dispersată doar din cauza că poliţia nu a fost informată în prealabil, astfel
fiind încălcat aricolul 11 din Convenţie, care, în conţinutul pertinent speţei,
prevede următoarele :
“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică ...
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele
care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică ...
pentru apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, ... sau protecţia drepturilor şi
libertăţilor altora. ...”

A. Admisibilitatea

23. Curtea constată că cererea nu este vădit neîntemeiată, în sensul


articolului 35 § 3 din Convenţie. În afară de aceasta, ea menţionează că nu
există nici un alt motiv pentru a o declara inadmisibilă. Prin urmare, aceasta
trebuie să fie declarată admisibilă.

B. Fondul

1. Referitor la existenţa unei ingerinţe în exercitarea dreptului la


întrunire paşnică
24. Guvernul nu a contestat faptul că reclamanţii aveau dreptul să se
bazeze pe garanţiile prevăzute în articolul 11; nici nu a negat faptul că
dispersarea demonstraţiei a constituit o ingerinţă în exercitarea dreptului
reclamanţilor în temeiul acestei dispoziţii. Curtea nu vede nici un motiv de a
dispune altfel. Guvernul a susţinut, totuşi, că ingerinţa a fost justificată în
temeiul celui de-al doilea alineat al articolului 11.

2. Referitor la faptul dacă ingerinţa era justificată


25. Prin urmare, Curtea trebuie să determine dacă sancţiunea litigioasă
era “prevăzută de lege”, urmărea unul sau mai multe scopuri legitime
prevăzute în alineatul 2, şi dacă era “necesară într-o societate democratică”
pentru realizarea acestor scopuri.
(a) “Prevăzută de lege”
26. Nici una dintre părţi nu a contestat faptul că restricţia impusă
libertăţii relamanţilor la întrunire paşnică a fost întemeiată pe articolul 14
din Legea cu privire la întruniri, al cărui text este clar. În consecinţă,
HOTĂRÂREA BUKTA ŞI ALŢII împotriva UNGARIEI 5

exigenţa de previzibilitate a fost îndeplinită. Curtea nu vede nici un motiv să


se îndepărteze de la poziţia părţilor.
(b) “Scopul legitim”
27. Reclamanţii nu au abordat acest subiect.
28. Guvernul a afirmat că restricţiile impuse dreptului la întrunire
paşnică în locuri publice servesc la protecţia drepturilor altora, spre exemplu
dreptul la libera circulaţie sau fluxul liber de trafic.
29. În plus, libertatea de întrunire paşnică nu poate fi redusă la o simplă
datorie din partea Statutului de a nu interveni. În unele cazuri, ar fi necesare
măsuri pozitive în scopul de a asigura desfăşurarea paşnică a acestor
întruniri. Termenul de trei zile a fost totuşi necesar pentru a permite poliţiei,
inter alia, de a coordona cu alte autorităţi, pentru a redistribuie forţele sale
şi a mobiliza brigăzile de pompieri, precum şi pentru a îndepărta vehiculele.
S-a subliniat că, în cazul în care mai multe organizaţii informează
autorităţile despre intenţia de a organiza o demonstraţie în acelaşi loc şi în
acelaşi timp, ar putea fi necesare negocieri suplimentare.
30. În lumina acestor consideraţiuni, Curtea este convinsă că măsurile
incriminate urmăreau un scop legitim de prevenire a dezordinii şi de
protecţie a drepturilor altora.
(c) Necesară într-o societate democratică.
31. Reclamanţii au declarat că demonstraţia lor spontană a fost paşnică
şi a fost dispersată doar pentru că poliţia nu a fost prealabil informată, în
conformitate cu articolul 14 din Legea cu privire la întruniri. O asemenea
măsură nu poate fi justificată doar de faptul că s-a auzit o detonaţie mică;
altfel poliţiei i s-ar permite să disperseze orice întruniri invocând doar acest
temei, fără vreo justificaţie suplimentară.
32. Guvernul a afirmat că întrunirea reclamanţilor a fost dispersată nu
din cauza că poliţia nu a fost anunţată în prealabil, dar din cauza detonaţiei,
care a fost considerată de poliţie că prezintă un risc pentru securitatea
persoanelor oficiale de stat prezente la Hotelul Kempinski.
33. Curtea a reamintit că alineatul 2 din Articolul 14 permite Statelor să
impună “restricţii legitime” exercitării dreptului la libertatea de întrunire.
34. Curtea a stabilit că, în hotărârile instanţelor naţionale, care au
examinat legalitatea evenimentelor, dispersarea adunării reclamanţilor a fost
exclusiv motivată prin lipsa informării prealabile. Declarând acţiunile
poliţiei justificate, instanţele s-au bazat doar pe acest argument şi nu au luat
în considerare alte aspecte ale cazului, în special, natura paşnică a
evenimentului.
35. Curtea reaminteşte că supunerea întrunirilor publice la o procedură
de autorizaţie prealabilă nu ar trebui, în mod normal, să afecteze esenţa
dreptului (a se vedea Rassemblement Jurassien şi Unité Jurassienne v.
Switzerland, nr. 8191/78, decizia Comisiei din 10 octombrie 1979, Decizii
HOTĂRÂREA BUKTA ŞI ALŢII împotriva UNGARIEI 6

şi Rapoarte 17). Totodată, în circumstanţele prezentei speţe, publicul nu a


fost înştiinţat cu suficient timp înainte despre intenţia Primului Ministru de a
participa la recepţie, astfel încât reclamanţii au avut opţiunea fie să renunţe
definitiv la dreptul lor la întrunire paşnică, fie să-l execute în pofida
prescripţiilor administrative.
36. În opinia Curţii, în circumstanţe speciale, când un răspuns imediat,
în formă de demonstraţie, la un eveniment politic, ar putea fi justificat,
decizia de a dispersa demonstaţia doar din cauza lipsei autorizaţiei
prealabile necesare, fără vreo manifestare de comportament ilegal din partea
participanţilor, constituie o restricţie neproporţionată a libertăţii de întrunire
paşnică.
37. În această privinţă, Curtea menţionează că nu există nici o dovadă
care ar sugera că reclamanţii ar fi prezentat vreun pericol pentru ordinea
publică în afară de o perturbaţie minoră care inevitabil se produce la oricare
adunare desfăşurată într-un loc public. Curtea reaminteşte că “în lipsa
actelor de violenţă din partea manifestanţilor este important ca autorităţile
publice să dea dovadă de o anumită toleranţă faţă de reuniunile paşnice,
pentru ca libertatea de întrunire aşa cum este garantată de articolul 11 din
Convenţie să nu fie lipsită de însăşi esenţă sa” (a se vedea Oya Ataman v.
Turcia, nr. 74552/01, §§ 41-42, CEDO 2006-XIV).
38. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea concluzionează că
dispersarea întrunirii paşnice a reclamanţilor nu poate fi considerată ca fiind
necesară într-o societate democratică în scopul realizării scopurilor
urmărite.
39. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 11 din Convenţie.

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 10 DIN CONVENŢIE

40. Reclamanţii au invocat articolul 10 din Convenţie, care prevede:


“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include
libertatea de opinie şi de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul
autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. ...
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi
supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-
o societate democratică, constituie măsuri necesare, ... pentru apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, ... [sau] pentru protecţia ... drepturilor altora ...”
41. Curtea consideră că, având în vedere stabilirea încălcării articolului
11 din Convenţie în circumstanţele acestei speţe (a se vedea alineatul 39 de
mai sus), nu este necesară examinarea separată a plângerii reclamanţilor în
temeiul articolului 10 (a se vedea Ezelin v. Franţa, 26 aprilie 1991, § 35,
Seria A nr. 202).
HOTĂRÂREA BUKTA ŞI ALŢII împotriva UNGARIEI 7

III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

42. Articolul 41 din Convenţie prevede:


“dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale
şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare
incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciul

43. Fiecare dintre reclamanţi a pretins câte 10.000 euro (EUR) pentru
prejudiciul moral.
44. Guvernul a considerat aceste pretenţii excesive.
45. Curtea consideră că constatarea încălcării constituie o satisfacţie
echitabilă suficientă pentru întregul prejudiciu moral pe care reclamanţii l-ar
fi putut suporta.

B. Costuri şi cheltuieli

46. De asemenea, reclamanţii au pretins o sumă globală de 2.000 EUR


pentru costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii.
47. Guvernul a considerat această sumă excesivă.
48. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la
rambursarea costurilor şi cheltuielilor doar dacă el poate demonstra că
acestea au fost reale şi necesare şi au fost rezonabile. În această speţă,
ţinând cont de informaţia deţinută şi de criteriile de mai sus, Curtea
consideră că este rezonabil de a acorda suma pretinsă, 2.000 EURO, pentru
toţi reclamanţii.

C. Penalităţi

49. Curtea consideră că este rezonabil ca penalităţile de întârziere să fie


calculate în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca
Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE


1. Declară cererea admisibilă;

2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 11 din Convenţie;


HOTĂRÂREA BUKTA ŞI ALŢII împotriva UNGARIEI 8

3. Hotărăşte că nu este necesară examinarea separată a plângerilor în


temeiul articolului 10 din Convenţie;

4. Hotărăşte că constatarea încălcării constituie o satisfacţie echitabilă


suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care reclamanţii l-ar fi putut
suferi;

5. Hotărăşte
(a) că Statul pârât trebuie să plătească tuturor reclamanţilor, în termen
de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, în
conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, o sumă comună de 2.000
EUR (două mii de euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care va fi
convertită în valuta naţională a Statului pârât conform ratei aplicabile la
data executării hotărârii, plus orice taxă datorată cu titlu de impozit;
(b) că, din momentul expirării celor trei luni menţionate mai sus până la
executarea hotărârii, la această sumă menţionată mai sus se va adăuga o
dobândă egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca
Centrală Europeană aplicabilă pe parcursul perioadei de întârziere, la
care se vor adăuga trei procente;

6. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia


echitabilă.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 17 iulie 2007, în


conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

Sally DOLLÉ Françoise TULKENS


Grefier Preşedinte
HOTĂRÂREA BUKTA ŞI ALŢII împotriva UNGARIEI 9

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012


Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această
traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al
Consiliului Europei (www.coe.int/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel,
nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza
de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului (http://hudoc.echr.coe.int) sau din
oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi
reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime,
împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru
drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în
scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@echr.coe.int.

 Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2012


The official languages of the European Court of Human Rights are English and French.
This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the
Council of Europe (www.coe.int/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor
does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from
the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights
(http://hudoc.echr.coe.int) or from any other database with which the Court has share it. It
may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case
is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights
Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes,
please contact publishing@echr.coe.int.

 Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012


Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et
l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les
droits de l’homme du Conseil de l’Europe (www.coe.int/humanrightstrustfund). Elle ne lie
pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre
téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits
de l’homme (http://hudoc.echr.coe.int) où de toute autre base de données à laquelle
HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous
reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de
copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme.
Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins
commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@echr.coe.int.