Marin Preda – Personalitate literară, univers al creației

(1922 – 1980)

Scriitor de anvergură epică, nuvelist și romancier, Marin Preda se afirmă în

literatura română în perioada postbelică, timp în care politicul domina complet
lumea culturii, acesta reușind într-o anumită măsură să salveze literatura de
relativizare valorică și compromis artistic. Totuși scriitorul nu a criticat initial, în
mod public, doctrina realismului socialist, dimpotrivă, a părut să o legitimeze,
implicit, prin tematica unor scrieri, începând cu volumul al doilea din
„Moromeții”, după cum subliniază criticul Nicolae Manolescu.
Dincolo de marele său talent, Marin Preda a fost un intelectual lucid, conștient
de urmările nefaste ale ideologiei comuniste asupra literaturii, încercând forme
discrete de distanțare sau ilustrare difuză a dramelor acestei lumi.
Ca formula literară, Preda aderă de la început la o estetică a autenticității,
cultivând o proză realistă, un stil anticalofil, o țesătură narativă coerentă și densă,
in care dialogul, monologul, introspecția, analiza psihologică se inserează în
dozaje diferite.
Debutează în anul 1948 cu un volum de nuvele – “ Întâlnirea din pământuri”,
lucrare care il consacră drept scriitor de mare talent, iar nuvelele sale
prefigurează marile teme din romanele ulterioare: lumea rurală, dramele
individuale și colective ale țăranilor, o cronică sugestivă a unui timp prezentat prin
semnificațiile faptului divers din universul satului. 
Creațiile semnificative
Desfășurarea, nuvele, 1952
romanul Moromeții, volumul I,  1955
Ferestre întunecate, nuvele, 1956
Îndrăzneala, nuvele, 1959
romanul  Risipitorii,  1962
Moromeții, volumul II, 1967,
 Intrusul, roman, 1968

  Imposibila întoarcere, roman, 1971

  Marele singuratic, roman, 1972

Delirul, roman, 1975

 Viața ca o pradă, roman autobiografic, 1977

Cel mai iubit dintre pământeni, 1980

Tema predilectă în opera lui Preda este, în general, lumea rurală, satul
românesc din Câmpia Dunării, ilustrat prin familie, prin categoria țăranilor și
drama lor istorică, sunt urmărite relațiile ființei umane cu timpul, cu dragostea, cu
istoria, dorința de comunicare, dar și ezitările, interiorizarea individului,
dificultățile de a comunica, credințe, valori, demnitatea umana, confruntarea
insului cu prefacerile aduse de tumultul istoriei, dar și universul citadin aflat la
interferența de lumi și ideologii diferite. In continuarea forței narative a lui Liviu
Rebreanu din romanul „Ion”, în „Moromeții” se deschid alte fațete ale dramei
țăranului. Universul tematic se completează cu lumea citadina, cu problematica
intelectualului superior, inadaptat intr-o lume opresivă, romanele sale au accente
sociale, politice, analitice. Astfel valoarea estetică a operei constă în densitatea
epică, în construcția personajelor și profunzimea lor psihologică, totul proiectat
pe fundalul satului romînesc antebelic și postbelic, surprins la răspântia dintre
doua orânduiri sociale.
Prin volumul I al romanului „Moromeții” scriitorul dovedește capacitatea
țăranului de a deveni personaj de roman, complex și profund, surprins în
diversitatea relațiilor sociale, dar și prin dilemele si interogațiile intelectuale, prin
lumea interioară afectivă și paradoxală. Opiniile criticilor literari sunt diferite, in
acest sens. Eugen Lovinescu, adept al prozei moderne, citadine, consideră că
țăranul nu are complexitatea sufletească necesară pentru a deveni personaj
romanesc. Pe o linie diferită se situează criticul George Călinescu. Comparativ cu
personajele – țărani din operele lui Slavici, Rebreanu, Sadoveanu, acesta observă
evoluția eroilor lui Preda dinspre latura instinctuală spre un complex de trăiri,
gânduri, opinii, emoții care le conferă dramatism și profunzime. Țăranul lui Preda
este, pe rând, detașat și neliniștit, sociabil și solitar, sceptic sau încrezător în
destinul său, astfel încât diferența față de eroii lui Camil Petrescu, intelectuali cu
naturi complicate și contrastante, ține de finețe, de erudiție, nu de complexitate.
“Fenomenele de dezagregare a familiei țărănești, mitologia rurală, ciclurile
biologice, cosmice și profesionale, obiceiurile și tradițiile, tipologia umană
țărănească, rolurile sociale din cadrul organizării satului sunt prezentate în roman
cu o expresivitate rar întâlnită, sugerându-se totodată valoarea satului ca izvor și
rezervor al vitalității nationale. Momentele vieții satului sunt trăite intens,
aproape instinctual și în toate articculțiile sale specifice. In primul plan se află
familia lui Ilie Moromete, din mijlocul căreia se detașează capul familiei, o
personalitate socratică, centripetă și iradiantă a Bărăganului, materializare ideală
a unei posibilități de existență a românului.” ( Marian Popa, Dictionar de
literatură română contemporană)
Volumul al II-lea din „Moromeții” completează imaginea satului tradițional,
guvernat de legi imuabile și ritualuri arhaice din primul volum, prin fresca unei
lumi postbelice în disoluție, pe măsură ce o altă ordine se instaurează, ecou literar
al zbuciumului ce animă societatea românească dupa al doilea război mondial, pe
măsură ce comunismul schimbă repere, valori, atitudini sociale sau umane.

Romanul „ Intrusul” este o interogație asupra destinului uman și social,

introduce tema inadaptării într-o lume brutală, relatarea este la persoana I, în
manieră modernă, o perspectivă subiectivă, cu note romantice uneori,
prezentând subiectul în ordine temporală inversă, începând cu sfârșitul acțiunii.
„Risipitorii”, roman publicat în anul 1962, va marca o schimbare de registru
tematic și stilistic în proza sa. Naratorul explorează lumea medicală, intelectuală,
universul citadin, epica se oprește la viața de cuplu, prezintă fețe ale erosului,
tema încrederii, în forme deschise de proza analitică.
„Marele singuratic” il are ca personaj principal pe Niculaie Moromete, izolat de
lume, dezamăgit, închis în sine, un destin sugerat prin metafora din titlu.
 Romanul „Delirul” (1975) declașează o polemică vie în epocă, pentru că aduce
în prim plan problema mareșalului Antonescu, personalitate controversată din
istoria noastră. Cartea este o frescă a societății românești din perioada celui de-al
doilea razboi mondial, roman politic, social, erotic, de formare, structurat pe o
narațiune dinamică, densă, obiectivă.
Nivelul superior al prozei sale se regăsește in ultimul roman „Cel mai iubit
dintre pământeni”, analiză completă a istoriei dramatice din epoca stalinist-
comunistă, văzută prin ochii personajului principal, Victor Petrini. Numit de Eugen
Simion “roman total”, lucrarea rămâne un reper fundamnetal pentru literatura
română a secolului XX. Impresionează destinul dramatic al eroului, valențele
scriiturii - roman de dragoste, politic, filosofic și analitic, de moravuri. Dincolo de
imaginea unei societăți totalitare, de agresiunea nonvalorilor, de marasmul lumii
comuniste și al închisorilor acesteia, cartea încearcă sa creeze prin destinul lui
Petrini, un mit – cel al fericirii prin iubire, anticipat prin titlul romanului,
consemnat ca o concluzie în final – „Dacă dragoste nue, nimic nu e...”
Personajele lui Marin Preda sunt oameni ai ideilor, au o viață sufletească
profundă, pot fi conștiințe dilematice, sunt inteligenți și de o puritate morală
deplină, dar își apără valorile, ideile, principiile cu ardoare și vehemență uneori.
Eroii par sa se încadreze într-un prototip, urmează un model, se confruntă cu
istoria, cu nerăbdarea timpului, luptă pentru principiile și idealurile lumii lor, sunt
însa înfrânți de timpuri și ideologii, de presiunea mecanismelor sociale și politice,
atingând deseori latura tragică ( Ilie Moromete, Niculaie Moromete, Călin
Surupăceanu din Intrusul, Paul Ștefan din Delirul sau Victor Petrini).
Scriitorul realizează o radiografie lucidă a unei epoci, surprinde întrebările,
dilemele, dramele unui secol tulburat și neliniștit, ale schimbărilor de ordine
socială, politică, implicit umană. Marin Preda a fost considerat „un romancier al
diferențelor umane, al situațiilor irepetabile, al atenției la unic, însușire de
neprețuit într-o epocă nu totdeauna dispusă să distingă, să disocieze, să acorde
credit deplin valorilor individuale, ființei umane, în patetica ei singularitate sau în
elementara ei aspirație la fericire.” ( Lucian Raicu)