Luceafărul

de Mihai Eminescu

Luceafarul este o sinteza de imagini artistice specifice eminesciene, poemul fiind publicat pentru
prima data in ‘’Almanahul Societatii Academice Social-Literare’’ , ’’Romania Juna’’ la Viena in 1883 si
reprodus in toamna aceluias an in ’’Convorbiri literare’’, iar la sfarsitul anului in editia poeziilor lui
Eminescu, alcatuita de Titu Maiorescu.
Pusa sub peceta ’’A fost odata...’’ (’’A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata...’’) , povestea
Luceafarului isi are originea in doua basme muntenesti culese de austriacul Richard Kunisch Basmul
’’Fata in gradina de aur’’ cuprinde povestea unei frumoase fete de imparat izolata de tatal ei intr-un
castel. De ea se indragosteste un zmeu, fata se sperie de acesta si il respinge; zmeul din iubire
pleaca spre creator pentru ai cere sa-l faca muritor. In acest timp un fecior de imparat pleaca in
cautarea ei, se intalnesc, se indragostesc iar fata il urmeaza pe tanar. Furios zmeul pravaleste o
stanca asupra ei lasandu-l pe tanar sa traiasca neconsolat.
In versiunea eminesciana, el nu se razbuna caci razbunarea nu se potriveste unei fiinte superioare,
si se multumeste sa-i blesteme: ’’un singur chin sa aiba, acela de a nu muri deodata’’.
Alaturi de cele doua basme se adauga izvoare filozofice precum antimonia omului de geniu-omului
comun din filozofia lui Arthur Schopenhauer.
Poemul Luceafarul de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema omului de geniu dar si o meditatie
asupra conditiei umane(omul supus unui destin pe care tinde sa-l depaseasca). Totodata se gasesc
teme precum iubirea si cunoasterea.
Din punct de vedere compozitional, Luceafarul este structurat in patru parti cuprinzand 98 de
catrene dominate de doua planuri: planul universal-cosmin(partea a III-a) si planul uman-terestru
(partea a II-a).
Inceputul poemului se afla sub semnul basmului, timpul fiind un illo tempore,in care este realizat si
portretul fetei de imparat: ’’o prea frumoasa’’, scotand in evidenta unicitatea fetei.
Partea intai a poeziei este o splendida poveste romantica, totul petrecandu-se in planul visului. Fata
contempla Luceafarul de la fereastra dinspre mare a castelului iar el la randul lui o priveste ‘’spre
umbra negrului castel ‘’, o indragosteste.
Cea de a doua intrupare a Luceafarului e din soare si noapte (‘’ iar soarele e tatal meu si noaptea
este muma’’). Cosmogonia este redata intr-o tonalitate majora (‘’ iar ceru-ncepe a roti / in local
unde piere ‘’). In antiteza, cu imaginea angelica a primei intrupari, acesta este circumscrisa
demonicului, dupa cum o percepe fata ( ‘’ O, esti frumos cum numa-n vis un demon se arata/ dar pe
calea ce-ai deschis noi merge niciodata’’).
Imaginea Luceafarului se inscrie in cunoanele romantice: parul negru, ‘’ochi mari si minunati’’.
Pentru a doua oara paloarea fetei si stralucirea ochilor, semne ale dorintei de Absolut sunt intelese
de fata ca atribute ale morti: ‘’privirea ta ma arde’’.
Fata il refuza din nou (‘’dar pe calea ce ai deschis/ noi merge niciodata’’) recunoscand ca un poate
raspunde cu aceasi intensitate pasinii lui (‘’desi vorbesti pe inteles/eu un te pot pricepe’’).
Dragostea lor semnifica atractia contrariilor. Luceafarul formuleaza sintetizator diferente care ii
separa (‘’ eu sunt nemuritor/ si tu esti nemuritoare’’) iar din iubire accepta supremul sacrificiu cerut
de fata, prin acesta afirmandu-si superioritatea fata de ea. Daca fata (‘’omul comun’’) nu se poate
inalta la conditia nemuritoare, Luceafarul (geniul-omul superior) este capabil din iubire , din dorinta
de cunoastere absoluta sa se coboare la conditia de muritor: ‘’Da, ma voi naste din pacat/Primind o
alta lege/Cu vecinicia sunt legat/Ci voi să mă dezlege’’.
Partea a II-a prezinta indila dintre fata de imparat, numita Catalina si vicleanul Catalin, simbolizand
repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre exponentii lumii terestre. Numele
sugereaza apartenenta la aceeasi categorie a omului comun. Catalina recunoaste asemanarea
dincolo de statutul social (‘’Inca de mic/Te cunosteam pe tine/Și guraliv și de nimic,/Te-ai potrivi cu
mine...’’).
Portretul lui Catalin este realizat in stilul vorbirii populare, in antiteza cu portretul Luceafarului.
Catalin devine intruparea teluricului pamantean, a mediocritatii pamantesti (‘’viclean copil de casa”,
“baiat din flori si de pripas”, “dar indraznet cu ochii”, “cu obrajori ca doi bujori”).
Chiar daca accepta iubirea pamanteasca Catalina inca aspira la iubirea ideala pentru Luceafar.
“Dorul de moarte” care o cuprinde ilustreaza dualitatea fiintei pamantene, aspiratia specific umana
spre Absolut, dar si atractia catre o fiinta inaccesibila.
Puterea de sacrificio a omului de geniu in numele implinirii idealului absolut o ilustreaza de
intensitatea sentimentelor de iubire care duce la renuntarea la statutul superior (renuntarea la
nemurire).
Partea a treia ilustreaza planul cosmic. Aceasta parte poate fi impartita la randul ei in 3 secvente
poetice: zborul cosmic, rugamintea de a fi dezlegat de nemurire Luceafarului si refuzul Demiurgului.
Spatiul parcurs de Luceafar este o calatorie regresiva temporal in cursul careia el traieste in sens
invers istoriei creatiei.
Zborul cosmic potentiaza intensitatea sentimentelor, setea de iubire cu act al cunoasterii absolute.
Punctul in care el ajunge este spatiul demiurgic, atemporal, momentul dinaintea nasterii lumii
(“Caci unde ajunge nu-i hotar/Nici ochi spre a cunoaste /Si vremea-ncearca in zadar/din goluri a sa
naste”; “Nu e nimic si totusi e/O sete care-l soarbe/E un adanc asemene/Uitarii celei oarbe”).
In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de repaus este numit Hyperion (grecescul Hyperion
inseamna cel care merge pe deasupra). El cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire pentru a
descifra taina iubirii absolute, in numele careia e gata sacrificiul (“Reia-mi al nemuririi nimb/Și focul
din privire,/Și pentru toate dă-mi în schimb/O oră de iubire..”). Demiurgul refuza cererea lui
Hyperion aspiratia fiind imposibila caci el face parte din ordinea primordiala a cosmosului iar
disparitia acestuia ar duce la haos. Demiurgul nu poate da nemurire pentru ca, astfel, s-ar nega pe
sine, scotand in evidenta faptul ca muritorii nu-si pot determina propriul destin caci se bazeaza pe
noroc, in timp ce omul de geniu este capabil sa implineasca idealuri inalte, caci se afla dincolo de
lumii. (“Ei doar au stele cu noroc/Și prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc,/Și nu
cunoaștem moarte.”).
Partea a patra este construita simetric fata de prima si cuprinde interferenta dintre cele 2 planuri:
uman-terestru si universal-cosmic. Idila dintre Catalin si Catalina are loc intr-un cadru romantic
realizat prin simbolurile specifice, peisajul este umanizat, scenele de iubire petrecandu-se departe
de lume sub crengile inflorite ale teilor, in singuratate si liniste, in codru sub lumina lunii.
Declaratia de dragoste a lui Catalin (“noaptea mea de patimi”, “durerea mea”, “iubirea mea din-
ntai”, “visul meu din urma”) ii proiecteaza intr-o alta lumina decat aceea din partea a II-a poemului,
profunzimea pasiunii si unicitatea iubirii il scot pe Catalin din ipostaza terestra. “Imbatat de amor”
Catalina are inca nostalgia Luceafarului adresandui-se pentru a treia oara , cu modificare: “norocu-
mi lumineaza”.
Finalul este in antiteza cu reactia lui initiala si scoate in evidente contrastul dintre efemer- etern, si
are o atitudine finala distanta , de resemnare specifica geniului.