Interpretarea sociologică a fenomenului religios

Studierea religiei s-a îndreptat în multe direcţii. Un palier important revine studiilor
de istorie a ideilor religioase, studiilor teologice (cu o multitudine de ramificaţii precum
patristica, dogmatica, miturile originii şi sfârşitului lumii etc.), studiilor de psihologie şi
sociologie a religiilor etc.
În 1867, Max Müller a avut ideea de a reuni toate disciplinele care se ocupau de
fenomenul religios sub egida unei noi ştiinţe, numite de el religiologie (religionwissenschaft).
Din perspectiva sociologiei religiilor este abordată cu precădere modalitatea în care
sacrul (sfântul, aşa cum a fost definit de Durkheim) sau divinul (supranaturalul, descris de
Weber) se manifestă în comunităţile umane. Iată un domeniu în care imaginaţia sociologică a
cercetătorului îşi găseşte un teren extrem de fertil. De exemplu, antichitatea greacă sau
romană îşi reprezenta legătura cu divinitatea printr-o multitudine de zei, fiecare cu preocupări
proprii şi cu care se menţinea legătura prin intermediul sacrificiilor şi rugăciunilor.
Recomandarea lui Mircea Eliade (1949/1981) este ca studierea fenomenului religios să se
desfăşoare „în propriul său plan de referinţă”, iar faptele religioase să fie interpretate din
unghiul lor propriu.
Sociologia religiilor îşi propune să evalueze gradul de religiozitate al diferitelor
comunităţi, să îşi explice de ce sunt sau nu sunt acestea credincioase, să explice relaţiile
dintre membrii comunităţii şi modul în care au fost acestea modelate de factorul religios,
relaţiile dintre respectiva comunitate şi altele.
Întreaga existenţă socială este studiată din perspectiva religiozităţii. Viaţa religioasă
este studiată ca un sistem autonom în societate, dar şi ca subsistem al sistemului social global.
Aşa cum arăta profesorul Constantin Cuciuc (1996, 16) „cercetarea sociologică studiază
experienţa sacrului, viaţa religioasă, sfinţenia ca manifestare a individului şi a comunităţii
sociale.” Sociologia exclude evaluările referitoare la religie, credinţă, practici religioase şi
evită să le califice ca fiind morale sau nu, bune sau nu, eterne sau trecătoare.
Conform opiniei lui Henri Desroche (1968) abordarea sociologică a religiei are trei
particularităţi:
 este o abordare empirică, ceea ce deosebeşte sociologia de filosofia religiei;
 studiază religia din exterior nu din interior (ca teologia). Omul este explicat în cadrul
grupului său social, în contextul evoluţiei sale istorice. Religia este considerată a fi
produs al omului şi societăţii;
  se deosebeşte de alte ştiinţe prin obiect, modalitate de cercetare şi redare a rezultatelor
cercetării.
Obiectivitatea de care cercetătorul ar trebui să dea dovadă a reprezentat un subiect de
controversă între fondatorii sociologiei. Pentru Durkheim „cine n-a adus în studiul religiei
niciun fel de sentiment religios nu poate să vorbească despre aceasta. El seamănă cu un orb
care vorbeşte despre culori” deoarece „credinţele şi practicile vieţii sale religioase,
credinciosul le-a găsit de-a gata la naşterea sa; dacă ele existau înaintea lui, înseamnă că ele
existau în afară de el” (Durkheim, 1974, 58), Weber considera că sociologul trebuie să fie
obiectiv, adică să nu aparţină unei confesiuni pentru că o astfel de apartenenţă îi va modifica
modul de interpretare şi elaborare a rezultatelor considerându-se el însuşi „insensibil la
muzica religiei” (apud Cuciuc, 1996, 19).
După al II-lea Război Mondial, sociologia religiilor s-a orientat în trei direcţii
importante:
 sociologia confesională, care studiază religia din perspectiva unei anumite confesiuni,
ceea ce conduce către finalităţi părtinitoare. Sociologia practicată de pastorii
protestanţi poate avea ca scop racolarea de noi membri de către respectiva confesiune.
 sociologia ideologică, care studiază religia din perspectiva unei anumite ideologii. De
exemplu, abordarea marxistă (sau constructivistă, funcţionalistă etc.) a fenomenului
religios va conduce la idei folositoare pentru respectiva interpretare.
 sociologia independentă, care studiază religia din perspectivă laică şi este practicată,
cu precădere, în universităţi şi centre de cercetare. Concluziile sale se doresc a fi
nepărtinitoare, fără coloratură ideologică de vreun fel.
Ca şi sferă de cuprindere sociologia religiilor are o dimensiune empirică care constă
în cercetarea efectivă a fenomenului religios şi o dimensiune care îşi propune să integreze
cercetările empirice într-un sistem teoretic explicativ.