Sunteți pe pagina 1din 104

Conf. univ. dr.

Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI


FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL TRANSPORTURILOR
- CURS PENTRU ID –

Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu

2019/2020

1
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Aspecte metodologice generale

I) Obiectivele generale ale cursului


Cursul are ca finalitate să familiarizeze studenții cu noțiunile și mecanismele specifice relațiilor
juridice ținând de Dreptul transporturilor, în special cele de natură contractuală, fiind abordate
următoarele teme principale:
1. Noţiuni introductive privind dreptul transporturilor. Sistemul naţional de transport
2. Teoria generală a contractului de transport
3. Contracte speciale de transport
3.1 Contractul de transport pe căile ferate
3.2 Contractul de transport rutier
3.3 Contractul de transport maritim
3.4 Contractul de transport aerian
4. Contracte conexe
4.1 Contractul de expediţie
4.2 Contractele de navlosire

II) Structura generală a cursului


Cursul este alcătuit din mai multe unități de învătare, în cadrul fiecăreia fiind incluse:
a) obiectivele unității de învățare
b) timpul de învățare
c) cursul propriu-zis
d) teste de autoevaluare a cunoștințelor dobândite
e) teme de control
f) bibliografie selectivă.

III) Metoda de evaluare


Evaluarea se realizează în două etape, respectiv:
a) evaluarea pe parcursul semestrului – 10%
b) evaluarea finală – 90%

2
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Unitatea de învățare 1

Obiectivele unității de învățare 1

Prin unitatea de învățare 1, studenții se vor familiariza cu:


1. definiția dreptului transporturilor și
2. izvoarele dreptului transporturilor.
Timp de învățare - 2 ore

Definiţia şi izvoarele dreptului transporturilor

1. Definiţia dreptului transporturilor

Dreptul transporturilor = ansamblul normelor juridice care reglementează transportul şi


activităţile conexe, operatorii de transport şi operatorii activităţilor conexe, precum şi rolul
autorităţilor publice în domeniul transporturilor.

- transportul (în sens restrâns ori transportul propriu-zis) reprezintă activitatea prin care
se realizează deplasarea în spaţiu a persoanelor sau a bunurilor, prin intermediul unui
mijloc de transport (vehicul), folosindu-se o cale de transport adecvată
- transportul (în sens larg) acoperă sfera transportului propriu-zis şi a activităţilor
complementare celei de transport propriu-zis, desfăşurate în legătură cu sau în timpul
transportului, denumite generic activităţi conexe (ex. activitatea desfăşurată de gări,
activităţile desfăşurate de autogări, activităţile de intermediere în transporturi etc.)
- operatorii de transport (transportatorii, cărăuşii) reprezintă persoanele fizice sau
juridice autorizate să efectueze activitate de transport.
- operatorii activităţilor conexe transportului reprezintă persoanele fizice sau juridice
care desfăşoară activităţi conexe transportului
- autorităţile publice având un rol în domeniul dreptului transporturilor reprezintă
autorităţile publice având competenţe de reglementare, coordonare, control, inspecţie şi
supraveghere în privinţa activităţii de transport, operatorilor de transport şi mijloacelor
de transport (ex: Ministerul Transporturilor, Autoritatea Rutieră Română, Autoritatea
Feroviară Română, Autoritatea Navală Română, Autoritatea Aeronautică Civilă
Română etc.)

2. Izvoarele dreptului transporturilor

Izvoarele dreptului transporturilor cuprind ansamblul reglementărilor care vizează transportul,


operatorii de transport, operatorii activităţilor conexe şi rolul autorităţilor publice în domeniul
transporturilor.

3
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Izvoarele dreptului transporturilor se clasifică după două criterii principale:


I) după nivelul la care sunt adoptate:
1) reglementări adoptate la nivel internaţional
2) reglementări adoptate la nivelul UE
3) reglementări adoptate la nivel intern
II) după întinderea câmpului de aplicare:
1) reglementări generale
2) reglementări speciale

I) Normele juridice alcătuind dreptul transporturilor se regăsesc în acte normative


adoptate la nivel internaţional, la nivelul UE sau la nivel intern.

1) La nivel internaţional, scopul reglementărilor este acela de a asigura un cadru legal pentru
activitatea de transport caracterizată prin prezenţa unui element de extraneitate. Cel mai
frecvent, acesta este reprezentat de traversarea frontierei unui stat, pe parcursul realizării
deplasării mărfurilor sau persoanelor.

Cu caracter de exemplu, pot fi reţinute în categoria izvoarelor internaţionale ale dreptului


transporturilor următoarele tratate:
a) Convenţia de la Berna din 1980 privind transporturile internaţionale feroviare (COTIF)
b) Convenţia de la Geneva din 1956 privind contractul de transport internaţional de mărfuri
pe şosele (CMR)
c) Convenţia de la Hamburg din 1978 privind transportul de mărfuri pe mare („Regulile
de la Hamburg”)
d) Convenţia de la Budapesta din 2001 privind contractul de transport de mărfuri în
navigaţia interioară (CMNI)
e) Convenţia de la Montreal din 1999 privind unificarea anumitor reguli referitoare la
transportul aerian internaţional

2) La nivelul UE, scopul reglementărilor este acela de a asigura o reglementare uniformă a


activităţii de transport desfăşurată în statele membre, indiferent dacă aceasta implică sau nu
elemente de extraneitate.

La nivelul UE, materia dreptului transporturilor este reglementată atât prin tratatele care
stau la baza creării UE (dreptul primar), cât şi prin actele normative adoptate de organele
de conducere ale UE (dreptul secundar). Trebuie avute în vedere, de asemenea, hotărârile
pronunțate de CJUE.

Din categoria tratatelor, principalul izvor de drept în materia dreptului transporturilor este
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). In cadrul acestui tratat, dispoziţii
referitoare la transporturi se regăsesc, în principal, în art. 90-100, care alcătuiesc Titlul al
VI-lea „Transporturi” din Partea a III-a „Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii”. Obiectul

4
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

de reglementare al art. 90-100 este acela de a consacra pe de o parte dreptul UE de a adopta


reglementări în materia transporturilor (art. 90, 91, 99 şi 100), iar pe de altă parte, un set de
principii precum:
- principiul aplicării tratamentului naţional transportatorilor din statele membre (art. 92),
- principiul interzicerii ajutoarelor de stat în domeniul transporturilor (96 coroborat cu
art. 93),
- principiul adaptării reglementărilor în domeniul transporturilor la situaţia economică
(art. 94 şi 91)
- principiul nediscriminării în materia tarifelor de transport (art. 95),
- principiul rezonabilităţii redevenţelor percepute de transportatori la trecerea frontierelor
(97).

Din categoria actelor normative formând dreptul secundar, cele mai importante sunt
regulamentele. Importanţa acestora derivă din faptul că ele sunt adoptate la nivelul UE şi se
aplică în mod direct pe teritoriul României (şi al tuturor statelor membre), întocmai ca actele
normative adoptate la nivel intern.

Cu caracter exemplificativ, în domeniul transporturilor pot fi menţionate următoarele


regulamente:
a) Regulamentul (CE) nr. 1371/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului privind
drepturile şi obligaţiile călătorilor din transportul feroviar
b) Regulamentul (CE) nr. 392/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului privind
răspunderea în caz de accident a transportatorilor de persoane pe mare
c) Regulamentul (CE) nr. 2027/97 al Consiliului privind răspunderea operatorilor de
transport aerian în ceea ce priveşte transportul aerian al pasagerilor şi bagajelor
d) Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului de stabilire
a unor norme comune în materie de compensare şi de asistenţă a pasagerilor în
eventualitatea refuzului la îmbarcare şi anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor şi
de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91

3) La nivel intern, în domeniul transporturilor au fost adoptate acte normative atât la nivel
central, cât şi local.

Cu caracter exemplificativ, pot fi reţinute următoarele acte normative adoptate la nivel


central:
a) Codul civil (art. 1955 – 2001 ”contractul de transport”, respectiv art. 2064-2071
”contractul de expediţie”)
b) Codul comercial (art. 490 – 694 despre comerţul maritim şi despre navigaţie)
c) OG nr. 19/1997 privind transporturile
d) Hotărârea nr. 90/2020 privind organizarea și funcționarea Ministerului Transporturilor,
Infrastructurii și Comunicațiilor
e) OUG nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate şi reorganizarea SNCFR
f) OG nr. 7/2005 privind aprobarea Regulamentului de transport pe căile ferate Române
g) OG nr. 27/2011 privind transporturile rutiere

5
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

h) Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere


i) OG nr. 42/1997 privind transportul naval
j) OG nr. 29/1997 privind Codul aerian

Importanţa clasificării se regăseşte pe două planuri:


- sub aspectul stabilirii mecanismului intrării în vigoare a reglementărilor şi
- sub aspectul stabilirii reglementării aplicabile în caz de conflict între acestea, pornind
de la forţa lor juridică

II) Normele juridice alcătuind dreptul transporturilor se regăsesc în acte normative


având caracter general şi în acte normative având caracter special.

Sunt reglementări generale: dispoziţiile din Codul civil – C. civ. – şi OG nr. 19/1997 privind
transporturile.

In privinţa C. Civ., caracterul de reglementare generală rezultă din art. 1958, care prevede
expres faptul că dispoziţiile referitoare la contractul de transport se aplică tuturor modurilor de
transport.

In privinţa OG nr. 19/1997, caracterul de reglementare generală este afirmat în mod expres de
art. 1 al acesteia.

Sunt reglementări speciale: convenţiile internaţionale/tratatele în materia dreptului


transporturilor sau care cuprind reglementări în materia transporturilor, regulamentele adoptate
la nivelul UE, actele normative adoptate la nivel intern, care vizează un anumit mod de
transport.

Caracterul de reglementare specială al actelor normative menţionate rezultă pe cale de


interpretare, pornind de la faptul că acestea vizează un anumit mod de transport. Astfel, potrivit
prevederilor sale exprese TFUE se aplică transporturilor feroviare, rutiere și pe căile navigabile
interioare.

Importanţa clasificării se regăseşte pe planul determinării reglementării aplicabile unui anumit


raport juridic (normele generale se aplică numai în măsura în care normele speciale nu dispun).

Teste de autoevaluare
1) Care este obiectul dreptului transporturilor?

6
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

R (11)
2) La ce nivel sunt adoptate reglementări în materia dreptului transporturilor?
R (2)

Teme de control

3) Enumerați reglementări generale în materia contractului de transport.


R (2)

4) Enumerați reglementări speciale în materia contractului de transport.


R (2)

Bibliografie selectivă
➢ STĂNESCU A.-T., Dreptul transporturilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018
➢ CĂPĂŢÎNĂ O., STANCU GH., Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002.
➢ COTUŢIU A., SABĂU G.V., Dreptul transporturilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 176.
➢ PIPEREA GH., Dreptul transporturilor, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
➢ STĂNESCU A.-T., `Romania`. In International Encyclopaedia of Laws: Transport
Law, coord. ERIC VAN HOOYDONK, Ed. Kluwer Law International, Alphen aan den
Rijn, 2019.

1
Referirile au în vedere numerotările din cadrul unității de învățare.

7
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Unitatea de învățare 2

Obiectivele unității de învățare 2

Prin unitatea de învățare 2, studenții se vor familiariza cu:


1. Sediul materiei în privința contractului de transport de bunuri
(dreptul comun)
2. Mecanismul de calificare al unui contract drept contract de
transport
3. Încheierea contractului de transport de bunuri

Timp de învățare – 3 ore

Teoria generală a contractului de transport de bunuri

1. Sediul materiei

1.1 Principalele acte normative care configurează teoria generală a contractului de


transport de bunuri

Principalele acte normative care configurează teoria generală a contractului de transport de


bunuri sunt: Codul civil (Legea nr. 287/2009), Legea de punere în aplicare a Codului civil
(Legea nr. 71/2011) şi O.G. nr. 19/1997 privind transporturile.

În ceea ce priveşte Codul civil (Legea nr. 287/2009), în materia contractului de transport de
bunuri interesează, îndeosebi, art. 1955-2001. Acestea cuprind dispoziţii generale aplicabile
contractului de transport (deci şi contractului de transport de bunuri), respectiv dispoziţii
speciale, aplicabile contractului de transport de bunuri. La rândul lor, toate normele juridice din
Codul civil (generale prin faptul că vizează contractul de transport fără nicio distincţie sau
speciale prin faptul că vizează contractul de transport de bunuri) au natura unor norme generale
prin raportare la reglementările vizând contractele speciale de transport (contractele de
transport pe căile feroviare, rutiere, navale etc.), care sunt norme speciale.

În ceea ce priveşte Legea de punere în aplicare a Codului civil (Legea nr. 71/2011), în
materia contractului de transport de bunuri interesează, îndeosebi, art. 141. Acesta
reglementează probleme de drept tranzitoriu, referitoare la legea care guvernează răspunderea
transportatorului şi a expeditorului.

În ceea ce priveşte O.G. nr. 19/1997 privind transporturile, în materia contractului de


transport de bunuri interesează, îndeosebi, art. 1, 5, 19-23. În primul rând, acestea consacră
faptul că actul normativ are caracter de normă generală, aplicându-se tuturor modurilor de
transport (rutier, feroviar, naval şi aerian). În al doilea rând, reglementarea menţionată
contribuie la configurarea sferei persoanelor care pot încheia contracte de transport.

8
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

1.2 Corelaţia dintre Codul civil şi actele normative adoptate anterior intrării sale în
vigoare

Ca regulă, relaţia dintre Codul civil şi actele normative anterioare este reglementată de art. 230
lit. bb) din Legea nr. 71/2011. Potrivit acestuia din urmă ”orice alte dispoziţii contrare, chiar
dacă acestea sunt cuprinse în legi speciale, se abroga”.

Prin excepţie, în materia contractului de transport, art. 230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011
nu îşi găseşte aplicare sub aspectul abrogării legilor speciale prin Codul civil. Aceasta întrucât,
prin art. 1958 alin. (1), se reglementează faptul că dispoziţiile Codului civil referitoare la
contractul de transport se aplică numai în măsura în care nu se dispune altfel prin legile speciale.
Rezultă deci că, în măsura în care se dispune altfel prin legile speciale, se vor aplica acele
dispoziţii, neoperând efectul abrogator al art. 230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011.

1.3 Aspecte de drept tranzitoriu în materia contractului de transport de bunuri

Înainte de data de 1 octombrie 2011, regimul juridic al contractului de transport a fost


reglementat, în principal, prin Codul comercial (art. 413 – 441). În prezent, aceste dispoziţii
legale nu şi-au pierdut relevanţa juridică. Astfel, potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011,
contractele încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011 rămân guvernate de legea în vigoare la
data încheierii lor în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi
încetarea lor. Transpunând această normă generală în materia contractului de transport şi
coroborând-o cu dispoziţiile art. 141 din Legea nr. 71/2011 rezultă o regulă şi o excepţie:

Regula: contractele de transport încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011 sunt guvernate
de Codul comercial în ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi
încetarea lor.

Excepţia: răspunderea transportatorului şi a expeditorului este guvernată de legea în vigoare


la data producerii evenimentului care a cauzat prejudiciul2.
1. Dacă evenimentul care a produs prejudiciul s-a produs înainte de 1 octombrie 2011,
răspunderea va fi guvernată de Codul comercial (la fel ca şi toate celelalte aspecte ţinând
de contractul de transport)
2. Dacă evenimentul care a produs prejudiciul s-a produs începând cu data de 1 octombrie
2011, răspunderea va fi guvernată de Codul civil (spre deosebire de toate celelalte aspecte
ţinând de contractul de transport, care vor fi guvernate de Codul comercial).

2. Calificarea unui contract drept contract de transport de bunuri

2.1 Regula pe baza căreia se realizează calificarea

Calificarea unui contract drept contract de transport de bunuri se realizează pe baza analizei
obiectului contractului. Astfel, dacă obiectul contractului este reprezentat de o operaţiune de
transport de bunuri, aşa cum aceasta este configurată de Codul civil, contactul este un
contract de transport de bunuri. Apare astfel necesară cunoaşterea trăsăturilor esenţiale ale
operaţiunii de transport de bunuri, în configurarea Codului civil. Identificarea acestor trăsături
cu privire la obiectul unui contract are drept consecinţă calificarea sa drept contract de transport
de bunuri.

2
Prezintă importanţă data la care a avut loc producerea evenimentului care a cauzat prejudiciul şi nu data la care
cel prejudiciat ar fi aflat de el.

9
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

2.2 Identificarea trăsăturilor esenţiale ale operaţiunii de transport de bunuri – obiect


al contractului de transport de bunuri

Trăsăturile esenţiale ale operaţiunii de transport de bunuri, ca obiect al contractului de


transport, rezultă din coroborarea art. 1955 din Codul civil (cuprinzând definiţia legală a
contractului de transport) cu art. 1958 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 1955 din Codul civil contractul de transport de bunuri este contractul prin care o
parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte un bun dintr-un loc în
altul, în schimbul unui preţ pe care expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la
timpul şi locul convenite.

Din analiza definiţiei rezultă deci că se realizează o operaţiune de transport în măsura în care
una dintre părţile contractante îşi asumă obligaţia de a transporta un bun3, iar alta pe aceea
de a plăti un preţ. Doar asumarea simultană a ambelor obligaţii conduce la existenţa unei
operaţiuni de transport de bunuri. Fiecare dintre cele două obligaţii este deci o obligaţie
caracteristică a operaţiunii de transport de bunuri, având natura juridică a unei trăsături esenţiale
a operaţiunii de transport de bunuri.

Potrivit art. 1958 alin. (2) din Codul civil, cu titlu de excepţie, obligaţia de a plăti o sumă de
bani poate lipsi din configurarea operaţiunii de transport de bunuri. Excepţia este incidentă
în cazul în care persoana care şi-a asumat obligaţia de a transporta un bun realizează activitate
de transport în interes public.

În concluzie, ca regulă, pentru a fi în prezenţa operaţiunii de transport de bunuri trebuie


aumate simultan obligaţia de a transporta un bun şi obligaţia de a plăti un preţ. Prin
excepţie, pentru a fi în prezenţa unei operaţiuni de transport de bunuri este suficientă
exclusiv asumarea obligaţiei de a transporta un bun.

2.3 Obligaţia de a transporta un bun – trăsătură esenţială a operaţiunii de transport


de bunuri

Pentru a stabili dacă una dintre părţile contractante şi-a asumat obligaţia de a transporta un bun
trebuie verificată prestaţia la care s-a obligat această parte contractantă, adică obiectul obligaţiei
asumate. Dacă prestaţia la care s-a obligat partea contractantă (obiectul obligaţiei) este o
prestaţie de transport al unui bun, atunci obligaţia asumată este obligaţia de a transporta
un bun.

3
În definiţia legală se menţionează expres că obligaţia de a transporta un bun trebuie asumată cu titlu principal.
Referirea la asumarea cu titlu principal a obligaţiei are ca scop tocmai să sublinieze faptul că această obligaţie este
o trăsătură esenţială a obiectului contractului de transport. Altfel spus, operaţiunea juridică reprezentând obiectul
contractului de transport presupune cu necesitate asumarea obligaţiei de a transporta un bun. În aceste condiţii, în
măsura în care una dintre părţile contractului îşi asumă şi obligaţia de a transporta un bun, însă nu ca obligaţie
principală, ci ca obligaţie accesorie, alături de o altă obligaţie principală, contractul încheiat nu poate fi calificat
drept contract de transport. Raţiunea este aceea că obligaţia de a transporta un bun nu caracterizează obiectul
acestui contract, fiind doar un element de conţinut al contractului.

10
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Pentru a fi în prezenţa unei prestaţii care să poată fi calificată drept transport al unui
bun, aceasta trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele trăsături esenţiale:4
1) prin intermediul prestaţiei să se realizeze o deplasare în spaţiu
2) deplasarea în spaţiu să vizeze un bun
3) deplasarea în spaţiu să se realizeze cu un mijloc de transport (vehicul). Potrivit art.
9 alin. (2) din O.G. nr. 19/1997, mijloacele de transport sunt mijloace mobile, cu sau fără
propulsie, amenajate pentru transportul de persoane sau de bunuri, special destinate să se
deplaseze pe o cale de comunicaţie rutieră, feroviară, navală sau aeriană.
4) deplasarea în spaţiu să se realizeze folosindu-se infrastructura de transport (căile
de comunicaţie sau căile de transport). Potrivit art. 9 alin. (1) din O.G. nr. 19/1997,
infrastructurile destinate desfăşurării activităţilor de transport sunt căile de comunicaţie
rutiere, feroviare, navale şi aeriene.5

2.4 Obligaţia de a plăti un preţ – trăsătură esenţială a operaţiunii de transport de


bunuri

Pentru a stabili dacă una dintre părţile contractante şi-a asumat obligaţia de a plăti un preţ
trebuie verificată prestaţia la care s-a obligat această parte contractantă, adică obiectul obligaţiei
asumate. Dacă prestaţia la care s-a obligat partea contractantă (obiectul obligaţiei) este o
prestaţie constând în remiterea unei sume de bani atunci obligaţia asumată este obligaţia
de a plăti un preţ.

3. Părţile contractului de transport de bunuri

Din coroborarea art. 1166 cu art. 1955 şi 1977 din Codul civil, rezultă faptul că părţile
contractului de transport sunt transportatorul şi expeditorul.

Contractul de transport implică, în toate cazurile, şi existenţa unui destinatar. Acesta poate
fi o persoană identică sau diferită de persoana expeditorului6. Deşi potrivit art. 1977 şi 1974 din
Codul civil destinatarul dobândeşte drepturi şi obligaţii decurgând din contractul de
transport de bunuri, întrucât nu a participat la formarea acordului de voinţe dintre
transportator şi expeditor, la nivel doctrinar, acesta nu a fost calificat drept parte la contract.
Destinatarul a fost desemnat prin termenul de participant la contractul de transport
pentru a se evidenţia situaţia sa specială, de titular de drepturi şi obligaţii decurgând din
contract. Atât drepturile, cât şi obligaţiile sunt dobândite de către destinatar la acelaşi
moment, respectiv cel al acceptării contractului de transport sau cel al acceptării bunurilor
transportate.

3.1 Transportatorul – parte la contractul de transport

4
Cele patru trăsături esenţiale ale obiectului obligaţiei de a transporta un bun au fost conturate la nivel
doctrinar, pornind O.G. nr. 19/1997:
5
Schema reţelei de transport, incluzând şi infrastructura de transport, este elaborată de către:
a) Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, pentru reţelele de transport de interes naţional şi european (a se
vedea art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 19/1997 şi art. 2 pct. 32 din HG nr. 76/2009 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii
b) Consiliile judeţene împreună cu consiliile locale, pentru reţelele de transport de interes local (a se vedea art.
19 alin. (1) din O.G. nr. 19/1997).
6
Art. 415 din Codul comercial prevedea expres această posibilitate. Codul civil nu reia această prevedere.

11
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Pentru a configura cine poate încheia un contract de transport în calitate de transportator trebuie
avute în vedere prevederile Codului civil şi cele ale O. G. nr. 19/19977.

Cu privire la situaţia contractului de transport cu titlu gratuit, Codul civil reglementează


indirect o limitare cu privire la persoana transportatorului. Astfel, art. 1958 precizează faptul că
operaţiunea de transport, obiect al contractului de transport nu poate fi realizată cu titlu gratuit
decât de persoane care îşi oferă serviciile publicului în cadrul activităţii profesionale. Privind
din perspectiva O.G. nr. 19/1997, acestea sunt persoane care desfăşoară transporturi în interes
public. În concluzie, doar o persoană care desfăşoară activitate de transport în interes
public poate să încheie un contract de transport cu titlu gratuit.

Cu privire la situaţia contractului de transport cu titlu oneros, Codul civil nu reglementează


nicio limitare cu privire la persoana transportatorului. Astfel, din perspectiva actului normativ
menţionat, dacă are caracter oneros, orice persoană fizică sau juridică ar putea încheia un
contract de transport asumându-şi obligaţia de a transporta un bun. Codul civil trebuie însă
coroborat cu O.G. nr. 19/1997. Potrivit art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 20 alin. (1) din O. G.
nr. 19/1997, doar transporturile în interes public se pot executa cu perceperea unui tarif, cele în
interes propriu executându-se fără plată8. În concluzie, din coroborarea Codului civil cu O.G.
nr. 19/1997 rezultă faptul că şi în ceea ce priveşte contractul de transport cu titlu oneros,

7
În acest context, trebuie amintită una dintre clasificările transporturilor, respectiv clasificarea realizată în funcţie
de interesul servit. Astfel, potrivit criteriului menţionat, aşa cum rezultă din art. 20 al O.G. nr. 19/1997,
transporturile se împart în două categorii:

a) transporturi în interes public (publice)


b) transporturi în interes propriu
b 1) transporturi în folos propriu

b 2) transporturi în interes personal

Transporturile în interes public sunt transporturile executate de persoane fizice sau juridice, caracterizate prin
aceea că transportul este oferit, în mod nediscriminatoriu, terţilor. Persoanele fizice sau juridice au ca scop să
desfăşoare activitate de transport pentru orice persoană interesată.

Transporturile în folos propriu sunt transporturile executate de persoane fizice sau juridice care desfăşoară o
activitate economică, caracterizate prin următoarele trăsături definitorii:

1. transportul se desfăşoară pentru satisfacerea unor nevoi apărute ca efect al desfăşurării activităţii
economice de către persoanele fizice şi juridice
2. bunurile transportate sunt destinate desfăşurării activităţii economice de către persoanele fizice şi juridice
sau sunt rezultatul acesteia
3. transportul este realizat cu mijloace de transport aflate în proprietatea sau folosinţa (în temeiul unui
contract de închiriere sau leasing) persoanei care organizează transportul.
Transporturile în interes personal sunt transporturile executate de persoane fizice, caracterizate prin aceea că sunt
destinate satisfacerii unor nevoi private ale acestora.
8
Persoanele care execută transporturi în folos propriu nu realizează această prestaţie pe bază de contract întrucât
persoana care efectuează transportul şi persoana care îl solicită sunt identice.
Persoanele care execută transporturi în interes personal se pot găsi în două situaţii:

a) persoana care efectuează transportul şi cea care îl solicită sunt identice, situaţie în care nu se încheie un
contract
b) persoana care efectuează transportul şi cea care îl solicită sunt diferite, situaţie în care se încheie un contract,
dar acesta este cu titlu gratuit şi nu are natura juridică a unui contract de transport. (art. 1958 din Codul civil
permite calificarea drept contract de transport şi a unor contracte cu titlu gratuit, dar numai dacă acestea sunt
încheiate de persoane care desfăşoară activitate de transport în interes public)

12
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

acesta poate fi încheiat în calitate de transportator tot doar de o persoană care desfăşoară
activitate de transport în interes public.

Sfera persoanelor care desfăşoară activitate de transport în interes public se stabileşte


pornind de la prevederile O. G. nr. 19/1997. Potrivit art. 20 din acest act normativ desfăşoară
activitate de transport în interes public orice persoană care îşi oferă serviciile de transport
către orice persoană interesată. Pentru a desfăşura în mod legal activitate de transport în
interes public, o persoană trebuie să îşi aleagă o formă de organizare (ca persoană fizică sau
juridică) şi trebuie să obţină o autorizaţie specială din partea ministerului transporturilor.

3.2 Expeditorul – parte la contractul de transport

În ceea ce priveşte expeditorul, reglementările actuale nu cuprind limitări. Astfel, orice


persoană fizică sau juridică poate să încheie un contract de transport în calitate de expeditor.

4. Încheierea contractului de transport de bunuri

Încheierea contractului de transport de bunuri presupune realizarea unui acord de voinţă


cu scopul de a da naştere unor efecte juridice, acord având ca obiect efectuarea unei operaţiuni
de transport.

La momentul încheierii contractului de transport trebuie avute în vedere, alături de condiţiile


generale (aplicabile tuturor contractelor), şi condiţiile speciale, vizând încheierea valabilă a
contractului şi probarea contractului de transport de bunuri. Nu există reglementări particulare
privind opozabilitatea contractului.

4.1 Condiţiile referitoare la validitatea contractului de transport de bunuri

Prin raportare la prevederile art. 1178 şi 1179 din Codul civil, condiţiile de validitate ale unui
contract se împart în două categorii, respectiv
a) condiţii de fond, care vizează capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, obiectul
şi cauza
b) condiţii de formă, care vizează formalităţile cerute de lege pentru încheierea valabilă a
contractului .

Cu privire la condiţiile de fond, în materia contractului de transport de bunuri, sunt


reglementate condiţii speciale referitoare la capacitatea de a contracta şi la consimţământul
părţilor.

Referitor la capacitatea de a contracta, din coroborarea Codului civil cu O. G. nr. 19/1997,


rezultă o condiţie specială vizând capacitatea de folosinţă. Astfel, au vocaţia de a realiza
obiectul contractului de transport, în configurarea Codului civil, exclusiv persoanele care
desfăşoară activitate de transport în interes public. Aşa cum rezultă din cele de mai sus, pe de
o parte, potrivit art. 1958 alin. (2) din Codul civil, numai aceste persoane pot să se oblige la a
efectua transportul unui bun cu titlu gratuit. Pe de altă parte, potrivit art. 21 din O.G. nr.
19/1997, numai persoanele care desfăşoară activitate de transport în inters public pot să se
oblige la a efectua transportul unui bun contra unui preţ.
Referitor la consimţământul părţilor, potrivit art. 1958 din Codul civil se instituie o limitare
a posibilităţii de a refuza încheirea unui contractului de transport. Astfel, o persoană care
desfăşoară activitate de transport în interes public, ca regulă, are obligaţia de a transporta orice

13
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

bun al cărui transport este solicitat. Prin exepţie, refuzul de a încheia un contract de transport
este permis doar dacă există motive întemeiate9.

Cu privire la formă, coroborarea articolelor 1178, 1179, 1956 şi 1962 din Codul civil conduce
către concluzia că, în materia contractului de transport nu este necesară îndeplinirea vreunei
formalităţi pentru încheierea contractului. Astfel, potrivit art. 1962 din Codul civil se admite
posibilitatea existenţei unui contract de transport fără a se emite un document de transport. În
plus, conform art. 1956 din acelaşi act normativ, documentul de transport are rol probator în
ceea ce priveşte contractul de transport.

4.2 Condiţiile referitoare la proba contractului de transport de bunuri

Regula în materie de probă a contractului de transport de bunuri rezultă din analiza art. 1956
din Codul civil şi a art. 20 din O. G. nr. 19/1997. Textele de lege menţionate se referă la probarea
contractului de transport prin intermediul documentului de transport. Acesta este un înscris
diferit de contractului de transport. În consecinţă, art. 1956 din Codul civil şi art. 20 din O.G.
nr. 19/1997 nu pot fi interpretate în sensul că proba contractului de transport că se poate face
exclusiv cu documentul de transport ci doar ca afirmând posibilitatea de a se face dovada
contractului de transport şi printr-un alt înscris, diferit de contractului propriu-zis. Rezultă deci
că art. 1956 din Codul civil şi a art. 20 din O. G. nr. 19/1997 pot fi interpretate extensiv, în
sensul că acestea afirmă regula conform căreia contractul de transport se probează prin
înscris.

Prin excepţie, contractul de transport poate fi dovedit şi prin alte mijloace de probă.
Exemplificativ, poate fi folosită în acest scop, proba cu martori în condiţiile Codului de
procedură civilă. Potrivit art. 309 din acest act normativ este admisibilă proba cu martori în
următoarele situaţii:
1. partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru
dovedirea actului juridic;
2. există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310;
3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră;
4. părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de
care ele pot să dispună;
5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de nulitate absolută
pentru cauză ilicită sau imorală, după caz;
6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic.

Teste de autoevaluare
1) Care este reglementarea generală în materia contractului de transport?
R (a se vedea 1.110 )
2) Care este definiția contractului de transport?
R (a se vedea 1955 C. civ)
3) Care este obiectul contractului de transport?
R (a se vedea 2)
4) Care sunt condițiile de validitate ale contractului de transport?
9
Codul civil nu oferă exemple de motive care ar putea fi considerate întemeiate din perspectiva refuzului
transportatorului de a încheia un contract de transport.
10
Referirile au în vedere numerotările din cadrul unității de învățare.

14
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

R (a se vedea 4.1)
Teme de control
1) Stabiliți care sunt părțile contractului de transport
R ( a se vedea 3)
2) Stabiliți care este regimul juridic al destinatarului în contractul de transport.
R ( a se vedea 3)

Bibliografie selectivă
➢ STĂNESCU A.-T., Dreptul transporturilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020
➢ BAIAS FL.-A., CHELARU E., CONSTANTINOVICI R., MACOVEI I. (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014 (comentarii realizate de STĂNESCU A.-T., STĂNESCU Ş.-AL.,
Comentariu cu privire la art. 1955-2001, din Codul civil).
➢ CĂPĂŢÎNĂ O., STANCU GH., Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002.
➢ COTUŢIU A., SABĂU G.V., Dreptul transporturilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 176.
➢ PIPEREA GH., Dreptul transporturilor, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
➢ STĂNESCU A.-T., `Romania`. In International Encyclopaedia of Laws: Transport
Law, coord. ERIC VAN HOOYDONK, Ed. Kluwer Law International, Alphen aan den
Rijn, 2019
➢ ULIESCU M., Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Volumul III. Partea a II-
a. Cartea a V-a (art. 1650-2499). Contracte speciale. Garanţii, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015 (O. CRAUCIUC, Contractul de transport).

15
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Unitatea de învățare 3

Obiectivele unității de învățare 3

Prin unitatea de învățare 3, studenții se vor familiariza cu:


4. proba contractului de transport de bunuri
5. efectele contractului de transport de bunuri
6. răspunderea pentru neexecutare/executarea necorespunzătoare a
contractului de transport de bunuri

Timp de învățare – 3 ore

Teoria generală a contractului de transport de bunuri

5. Emiterea documentului de transport

În materia contractului de transport, în afara contractului de transport propriu-zis, poate fi


întocmit şi un document de transport. Acesta nu se confundă cu contractul de transport, fiind
un act juridic distinct şi ulterior.

În măsura în care nu este întocmit un document de transport, ca regulă, în sarcina


transportatorului se naşte obligaţia de a elibera expeditorului un înscris denumit recipisă de
primire. Aceasta nu are regimul juridic al unui document de transport, având doar o funcţie
probatorie în ceea ce priveşte predarea bunurilor către transportator şi caracteristicile lor la
predare. Prin excepţie, o astfel de obligaţie nu caracerizează transportul rutier de bunuri.

5.1 Definiţia documentului de transport

Potrivit art. 1961 din Codul civil, documentul de transport este un înscris care cuprinde
semnătura expeditorului şi menţiuni referitoare la:
1. participanţii la contractul de transport
2. marfa transportată
3. preţul contractului
4. termenul de transport
5. itinerariul transportului
6. documentele suplimentare care însoţesc transportul.

În ceea ce priveşte semnătura transportatorului, aceasta nu este menţionată de art. 1961 din
Codul civil. Anumite articole se referă însă în mod expres la necesitatea semnăturii
transportatorului. Astfel, potrivit art. 1970 din Codul civil, pentru exercitarea dreptului de

16
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

modificare unilaterală a contractului de transport este necesară folosirea unui document de


transport semnat de către transportator.

5.2 Întocmirea documentului de transport

Documentul de transport se întocmeşte de către expeditor, în cel puţin 3 exemplare originale:


unul pentru transportator, unul pentru expeditor şi unul care însoţeşte bunul transportat până
la destinaţie. Sancţiunea nerespectării multiplului exemplar este reglementată prin art. 276 şi
274 din C.pr.civ. Astfel înscrisul nu mai are puterea probatorie conferită de lege, fiind însă
posibilă calificarea lui ca început de dovadă scrisă.

5.3 Clasificarea documentelor de transport

În funcţie de posibilitatea de a transmite drepturi cu privire la marfa transportată prin


transmiterea documentului de transport, potrivit Codului civil, documentele de transport pot
fi clasificate în două mari categorii:
a) documente de transport negociabile, respectiv
b) documente de transport nenegociabile.

Ca regulă, documentele de transport sunt nenegociabile. Prin excepţie (dacă există o prevedere
legală sau acordul părţilor), documentele de transport pot fi negociabile.

Aşa cum rezultă din art. 1965 din Codul civil, documentele de transport negociabile sunt
acele documente de transport care încorporează dreptul de proprietate asupra bunurilor
transportate. Acestea pot să fie transmise de la un titular la altul, prin transmiterea lor operând
totodată şi transmiterea proprietăţii asupra bunurilor la care se referă.

Documentele de transport nenegociabile nu încorporează dreptul de proprietate asupra


bunurilor transportate, având exclusiv o funcţie probatorie cu privire la existenţa bunurilor
transportate în detenţia transportatorului.

În funcţie de modul în care documentele de transport negociabile pote să fie transmise de


la un titular la altul, acestea se clasifică în două categorii:
a) documente de transport la purtător, respectiv
b) documente de transport la ordin.

Documentele de transport la purtător atestă dreptul de proprietate asupra bunurilor


transportate aparţinând persoanei care deţine documentul de transport. Persoana care deţine
documentul de transport negociabil la purtător poate transmite dreptul de proprietate asupra
bunurilor transportate prin simpla remitere a documentului de transport. Noul deţinător al
documentului de transport are două opţiuni. Astfel, poate să transmită mai departe documentul
de transport (şi odată cu acesta şi dreptul de proprietate asupra bunurilor transportate) sau poate
să solicite transportatorului predarea bunurilor transportate.

Fiind emis de către expeditor, iniţial, documentul de transport atestă dreptul de proprietate al
expeditorului asupra bunurilor transportate.

Documentele de transport la ordin atestă dreptul de proprietate asupra bunurilor


transportate aparţinând persoanei la ordinul căreia se poate transmite documentul de
transport. Această persoană poate transmite documentul de transport către o altă persoană,

17
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

care va deveni titulară a dreptului de proprietate asupra bunurilor transportate. Transmiterea


documentului de transport la ordin se face prin mecanismul girului, reglementat de Legea nr.
58/1934. Persoana care transmite documentul de transport poartă numele de girant, iar persoana
care va dobândi documentul de transport poartă numele de giratar. Giratarul are două opţiuni.
Astfel, poate să transmită mai departe documentul de transport şi odată cu acesta dreptul de
proprietate asupra bunurilor transportate sau poate solicita transportatorului predarea
bunurilor transportate.

Având în vedere prevederile Legii nr. 58/1934 şi art. 1964 şi 1965 din Codului civil, documentul
de transport la ordin poate fi de două feluri, după cum persoana la ordinul căreia se poate
transmite documentul de transport este sau nu precizată în cadrul acestuia.

În măsura în care documentul de transport este emis la ordinul unei persoane anume
precizate în cuprinsul său, atunci aceasta este persoana care are dreptul de proprietate asupra
bunurilor transportate.

Exemplificativ, documentul de transport poate fi emis la ordinul expeditorului. O astfel de


situaţie ar putea interveni atunci când bunurile transportate au făcut obiectul unui contract de
vânzare-cumpărare în cadrul căruia expeditorul avea calitatea de vânzător, iar destinatarul pe
aceea de cumpărător, respectiv transferul proprietăţii şi predarea bunurilor au fost amânate până
la plata preţului de către cumpărător. La momentul încheierii contractului de transport,
vânzătorul era în continuare proprietar asupra bunurilor vândute. Totodată cumpărătorul ar fi
putut face plata, caz în care proprietatea ar fi fost transmisă către cumpărător, iar cumpărătorul
ar fi avut dreptul să solicite predarea bunurilor. În considerarea acestui posibil eveniment,
expeditorul-vânzător emite cu acordul transportatorului un document de transport negociabil la
ordinul expeditorului. La momentul la care destinatarul-cumpărător urma să efectueze plata
expeditorul urma să gireze documentul de transport către destinatar. Transferul proprietăţii care
a operat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare la momentul efectuării plăţii îşi găsea
reflectare şi pe planul documentului de transport, ca efect al girului acestuia.

În măsura în care documentul de transport este emis la ordin fără precizarea unei
persoane, atunci dreptul de proprietate aparţine persoanei care deţine documentul de transport.
Aceasta îl poate transmite mai departe unei alte persoane fără a o individualiza în documentul
de transport, într-un mod similar documentului de transport negociabil la purtător sau poate
transmite mai departe unei persoane individualizate. Aceasta din urmă va putea, la rândul ei să
transmită mai departe documentul de transport sau să solicite predarea bunurilor de la
transportator.

Fiind emis de către expeditor, iniţial, documentul de transport atestă dreptul de proprietate al
expeditorului asupra bunurilor transportate. Acesta poate transmite documentul de transport
unei alte persoane fără a o individualiza sau poate să transmită documentul de transport unei
persoane individualizate. La momentul transmiterii, expeditorul poartă denumirea de girant, iar
persoana care primeşte documentul de transport, denumirea de giratar. Exemplificativ, giratar
poate fi destinatarul.

5.4 Funcţiile documentului de transport

Documentul de transport are două funcţii principale, respectiv funcţia probatorie şi funcţia
de reprezentare a bunurilor transportate.

18
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

În ceea ce priveşte funcţia probatorie, aceasta caracterizează toate documentele de transport


şi se referă la faptul că documentul de transport constituie un mijloc de probă pentru :
a) existenţa şi conţinutul contractului de transport, respectiv
b) predarea mărfurilor către transportator şi caracteristicile acestora de la momentul predării
pentru transport (natură, cantitate şi starea aparentă)

În ceea ce priveşte funcţia de reprezentare a bunurilor transportate, aceasta caracterizează


doar o parte a documentelor de transport, respectiv documentele de transport negociabile.
Funcţia se referă la faptul că posesorul legitim al documentului de transport negociabil este
titularul dreptului de proprietate asupra mărfii, putând să solicite predarea acesteia de la
transportator sau să dispună transmiterea sa mai departe către o altă persoană.

6. Caracterele juridice ale contractului de transport de bunuri

Contractul de transport se încheie, de cele mai multe ori, în legătură cu un alt contract, ca urmare
a necesitării executării acestuia din urmă11. Între cele două contracte nu există însă decât un
raport de accesorialitate economică. Din punct de vedere juridic, contractul de transport este un
act juridic principal. Raţiunea acestei calificări este aceea că, în abstract, un contract de
transport fi încheiat şi independent de încheierea altui contract, trăsătură ce nu caracterizează
actele juridice accesorii din punct de vedere juridic.

Calificarea drept act juridic principal prezintă importanţă, în special, sub aspectul aplicabilităţii
principiului accesoriun sequitur principale. Astfel, atunci când contractul de transport este legat
economic de un alt contract, între acestea nu îşi găseşte aplicabilitate principiul menţionat.
Exemplificativ, neaplicarea principiului accesorium sequitur principale are consecinţe în
materia validităţii actului juridic. Astfel, validitatea contractului de transport nu va fi influenţată
de validitatea actului juridic care a determinat încheierea sa.12

Privind contractul de transport din perspectiva art. 1971 şi urm. din Codul civil, acesta un
contract numit, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, consensual. De asemenea, poate fi un
contract de adeziune şi un contract încheiat cu consumatorii.

Referitor la caracterul numit, contractul de transport de bunuri îndeplineşte cerinţa rezultând


din art. 1168 din Codul civil, respectiv este contract reglementat legal. Contractul de transport
de bunuri beneficiază de o reglementare generală, prin Codul civil (art. 1955 – 2001), dar şi de
reglementări speciale, aplicabile anumitor moduri de transport. Exemplificativ, Regulamentul
privind transportul pe căile ferate din România, aprobat prin O.G. nr. 7/2005 (art. 34 şi urm.)
configurează contractul de transport de bunuri pe căile ferate; O.G. nr. 27/2011 privind
transporturile rutiere (art. 77) coroborată cu Convenţia referitoare la contractul de transport
internaţional de mărfuri pe şosele (CMR) semnată la Geneva, Elveţia, la 19 mai 1956, la care

11
Exemplu: pentru executarea obligaţiei de predare derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cumpărătorul
încheie un contract de transport.
12
Trebuie observat totuşi că, urmare a caracterului accesoriu din punct de vedere economic, există o legătură
între cele două acte juridic. Astfel, sunt posibile două situaţii:
a) dacă invalidarea actului principal din punct de vedere economic a avut loc după executarea contractului de
transport, atunci nu are nici un impact asupra contractului de transport
b) dacă invalidarea actului principal din punct de vedere economic a avut loc înainte de executarea contractului
de transport, poate fi angajată răspunderea expeditorului pentru neexecutarea obligaţiei de predare a bunurilor
spre transport.

19
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

România a aderat prin Decretul nr. 451/1972, configurează contractul de transport de bunuri
pe căile rutiere.

Referitor la caracterul sinalagmatic, contractul de transport de bunuri îndeplineşte cerinţa


rezultând din art. 1172 din Codul civil, respectiv obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi
interdependente. Exemplificativ, obligaţia de a realiza un transport (care incumbă
transportatorului) îşi găseşte corespondent în obligaţia de a plăti preţul contractului de transport
(care incumbă expeditorului/destinatarului)

Referitor la caracterul oneros, în materia contractului de transport acesta reprezintă regula.


Astfel, ca principiu, contractul de transport de bunuri îndeplineşte cerinţa din art. 1172 din
Codul civil, respectiv fiecare dintre părţile contractului urmăreşte să îşi procure un avantaj în
schimbul obligaţiilor asumate. Exemplificativ, transportatorul îşi asumă obligaţia de a efectua
un transport urmărind obţinerea preţului iar expeditorul îşi asumă obligaţia de a plăti un preţ
urmărind obţinerea unei prestaţii de transport. Prin excepţie, contractul de transport are
caracter gratuit, transportatorul neurmărind să procure pentru sine un avantaj în schimbul
obligaţiilor asumate.

Referitor la caracterul comutativ, contractul de transport de bunuri îndeplineşte cerinţa


rezultând din art. 1173 din Codul civil, respectiv încă de la momentul încheierii contractului,
pentru fiecare dintre părţile acestuia este certă existenţa drepturilor şi obligaţiilor, iar întinderea
lor este determinată sau determinabilă.

Referitor la caracterul consensual, contractul de transport de bunuri îndeplineşte cerinţa


rezultând din art. 1174 alin. (2) din Codul civil, respectiv contractul se formează prin simplul
acord de voinţă. Astfel, pe de o parte, nu există nicio prevedere legală potrivit căreia întocmirea
contractului de transport în formă scrisă ar fi o condiţie pentru validitatea contractului. În plus,
din art. 1956 din Codul civil, rezultă că încheierea contractului de transport se asociază cu
emiterea documentului de transport, dar că acesta are exclusiv rol probator. Mai mult decât atât,
art. 1962 admite inclusiv posibilitatea existenţei unui contract de transport în absenţa emiterii
unui document de transport. Pe de altă parte, nu există nicio prevedere legală potrivit căreia
predarea bunurilor ce urmează a fi transportate ar constitui o condiţie pentru validitatea
contractului. Potrivit art. 1967 din Codul civil, predarea bunurilor constituie o obligaţie a
expeditorului, derivând din contractul de transport şi nu o condiţie de validitate, de îndeplinirea
căreia să depindă chiar încheierea contractului de transport.

Referitor la posibilitatea de a fi un contract de adeziune, aceasta rezultă din faptul că un


contract de transport poate îndeplini cerinţa rezultând din art. 1175 din Codul civil. Astfel,
clauzele sale esenţiale pot fi redactate de una dintre părţi, cealaltă parte neavând decât să le
accepte ca atare.

Referitor la posibilitatea de a fi un contract încheiat cu consumatorii, aceasta rezultă din


faptul că un contract de transport poate îndeplini cerinţele rezultând din art. 1177 din Codul
civil şi din legislaţia în materie de protecţie a consumatorilor. Astfel, contractul de transport
poate fi încheiat cu persoane fizice care acţionează în scopuri din afara activităţii lor
comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

7. Efectele contractului de transport de bunuri

20
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Efectele contractului de transport sunt reprezentate de drepturile şi obligaţiile părţilor. Având


în vedere situaţia particulară a contractului de transport, din contractul de transport rezultă
drepturi şi obligaţii nu numai pentru părţile sale, dar şi pentru destinatar (participant la
contractul de transport). Drepturile şi obligaţiile destinatarului decurgând din contractul de
transport incumbă acestuia doar dacă a acceptat contractul de transport sau bunurile transportate
(art. 1977 din Codul civil)

7.1 Obligaţiile părţilor şi ale destinatarului. Enumerare

1. Obligaţiile expeditorului
a) Obligaţia de a preda bunurile ce urmează a fi transportate
b) Obligaţia de a ambala bunurile ce urmează a fi transportate
c) Obligaţia de a întocmi şi preda documentul de transport
d) Obligaţia de a preda documentele suplimentare necesare efectuării transportului
e) Obligaţia de plată a preţului contractului de transport

2. Obligaţiile transportatorului
a) Obligaţia de a prelua bunurile ce urmează a fi transportate
b) Obligaţia de a elibera recipisa de primire a bunurilor transportate
c) Obligaţia de a transporta bunurile la care se referă contractul de transport
d) Obligaţia de a conserva bunurile transportate
e) Obligaţia de a respecta termenul de transport
f) Obligaţia de informare cu privire la ajungerea bunurilor transportate şi la
termenul de preluare a acestora
g) Obligaţia de predare a bunurilor transportate

3. Obligaţiile destinatarului
a) Obligaţia de plată a preţului contractului de transport
b) Obligaţia de a restitui documentele de transport emise ca titluri negociabile

7.2 Obligaţiile expeditorului

a) Obligaţia de a preda bunurile ce urmează a fi transportate


- este consacrată prin art. 1967 din Codul civil
- obligaţia presupune o prestaţie principală:
▪ punerea la dispoziţia transportatorului a bunurilor ce fac obiectul transportului la
un anumit loc şi cu respectarea anumitor condiţii.

Observaţii:
1) bunurile ce urmează a fi transportate trebuie să întrunească cerinţele calitative şi
cantitative prevăzute în documentul de transport
2) potrivit art. 1967 din Codul civil, locul şi condiţiile predării sunt cele stabilite prin
convenţia părţilor. În lipsa convenţiei părţilor, locul şi condiţiile predării sunt cele
rezultând din practicile statornicite între părţi sau din uzanţe.
3) deşi locul şi condiţiile predării bunurilor ce urmează a fi transportate reprezintă un
aspect principal ce caracterizează contractul de transport, în cuprinsul legal al
documentului de transport nu se reţine, ca menţiune distinctă obligatorie, referirea
la locul şi condiţiile predării. Documentul de transport include o menţiune
obligatorie aflată în strânsă legătură cu obligaţia de predare a bunurilor, referitoare
la „locul şi data luării în primire a bunurilor ce urmează a fi transportate”. Situaţia

21
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

poate fi interpretată în sensul că, în lumina Codului civil, având în vedere legătura
intrinsecă între cele două obligaţii, respectiv cea de predare şi cea de preluare a
bunului, trebuie executate simultan, iar menţiunea din documentul de transport
referitoare la locul şi data luării în primire a bunurilor ce urmează a fi transportate
vizează deopotrivă şi locul, respectiv data predării lor.
4) potrivit art. 1967 din Codul civil, este consacrată posibilitatea angajării
răspunderii expeditorului, de către transportator, pentru întârzierea în
executarea acestei obligaţii.
5) Potrivit art. 1961 din Codul civil, este consacrată posibilitatea atragerii
răspunderii expeditorului pentru prejudicii cauzate de viciile proprii ale bunului
transportat. În materie Codul civil introduce o distincţie între două situaţii:
a) prejudiciul este suferit de către transportator
b) prejudiciul este suferit de către un terţ
În prima situaţie, transportatorul are o acţiune împotriva expeditorului, ambii acţionând în
calitate de părţi la contractul de transport
În cea de-a doua situaţie, terţul nu are o acţiune împotriva expeditorului. Acesta se poate
îndrepta împotriva transportatorului care, la rândul său, va avea drept de regres împotriva
expeditorului.

Analizând cea de-a doua situaţie din perspectiva opiniilor doctrinare referitoare la situaţia
juridică a destinatarului, rezultă următoarele:
a) dacă destinatarul este calificat drept parte la contractul de transport,
atunci acesta va avea o acţiune împotriva expeditorului pentru
prejudiciile cauzate de viciile proprii ale bunului transportat
b) dacă destinatarul este calificat drept terţ la contractul de transport,
atunci acesta nu va avea o acţiune împotriva expeditorului, urmând a
se adresa împotriva transportatorului pentru repararea prejudiciilor
cauzate de viciile proprii ale bunului transportat.

b) Obligaţia de a ambala bunurile ce urmează a fi transportate


- este consacrată prin art. 1966 din Codul civil
- obligaţia presupune două prestaţii principale:
▪ alegerea unui ambalaj corespunzător naturii bunului şi a modului de transportare
▪ alegerea unui mod de ambalare corespunzător naturii bunului şi a modului de
transportare

Observaţii:
1) potrivit art. 1966 alin. (2), este consacrată în mod expres, posibilitatea de a fi
angajată răspunderea expeditorului, de către transportator, pentru ambalarea
neadecvată a bunurilor supuse transportului. Mecanismul răspunderii este similar cu
acela aplicabil în caz de răspundere pentru viciile lucrului transportat.

c) Obligaţia de a întocmi şi preda documentul de transport


- este consacrată, indirect, prin art. 1961 din Codul civil şi direct de art. 1967 din Codul
civil
- obligaţia presupune două prestaţii principale:
▪ întocmirea documentului de transport cu respectarea cuprinsului legal al acestuia
(precizat în art. 1961 alin. (2) din Codul civil) şi a numărului de exemplare în care
trebuie să fie întocmit documentul (precizat în art. 1962 alin. (1) din Codul civil) şi

22
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

▪ predarea documentului de transport.

Observaţii:
1) potrivit art. 1961 alin. (3) din Codul civil este consacrată expres, posibilitatea de a
fi angajată răspunderea expeditorului, de către transportator, pentru omisiunile,
insuficienţa ori inexactitatea menţiunilor din documentul de transport. Mecanismul
răspunderii este similar cu acela aplicabil în caz de răspundere pentru viciile lucrului
transportat.

d) Obligaţia de a preda documentele suplimentare necesare efectuării transportului


- este consacrată, indirect, prin art. 1961 din Codul civil
- obligaţia presupune trei prestaţii principale:
▪ obţinerea documentelor suplimentare vamale, sanitare, fiscale sau de altă natură,
necesare efectuării transportului
▪ depunerea tuturor diligenţelor necesare pentru ca acestea să fie completate cu
respectarea dispoziţiilor legale aplicabile lor
▪ predarea documentelor suplimentare

Observaţii:
1) Referitor la completarea documentelor este consacrată expres posibilitatea
angajării răspunderii expeditorului, de către transportator, pentru omisiunile,
insuficienţa ori inexactitatea menţiunilor din documentele suplimentare (art. 1961
alin. (3) din Codul civil). Mecanismul răspunderii este similar cu acela aplicabil în
caz de răspundere pentru viciile lucrului transportat.

e) Obligaţia de plată a preţului contractului de transport


- este consacrată prin art. 1978 din Codul civil
- obligaţia presupune o prestaţie principală:
▪ suportarea preţului contractului de transport. Preţul contractului de transport
este alcătuit din mai multe elemente componente:
➢ preţul transportului – acesta vizează remunerarea transportului propriu-zis
(deplasării în spaţiu)
➢ preţul serviciilor accesorii prestate – acesta vizează remunerarea
transportatorului pentru efectuarea de către acesta a unor operaţiuni conexe
transportului sau acoperirea costurilor generate de efectuarea, de către ale
persoane decât transportatorul, a unor astfel de operaţiuni (ex. încărcarea,
descărcarea, stivuirea, depozitarea, asigurarea mărfurilor, grevarea mărfurilor
de un ramburs13 etc.)
➢ alte cheltuieli – acesta vizează acoperirea unor cheltuieli apărute pe parcursul
derulării contractului de transport (ex. cheltuieli generate de returnarea
bunurilor către expeditor, în caz de refuz al preluării lor de către destinatar14,
cheltuielile generate de executarea dispoziţiilor ulterioare ale expeditorului15
etc.)

Observaţii:

13
Ramburs - procedeul prin care expeditorul foloseşte serviciile operatorului de transport pentru încasarea de la
destinatar a contravalorii mărfii transportate.
14
Art. 1981 alin. (1) din Codul civil.
15
Art. 1973 din Codul civil.

23
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

1) Pornind de la structura preţului contractului de transport, Codul civil a instituit 2


reguli cu privire la suportarea preţului contractului de transport. Astfel:
a) preţul transportului, al serviciilor accesorii şi cheltuielile generate de operaţiuni
efectuate anterior începerii deplasării sunt în sarcina expeditorului
b) cheltuielile generate de operaţiuni efectuate ulterior începerii deplasării sunt în
sarcina destinatarului
Codul civil cuprinde reglementări referitoare la prima regulă. Astfel, în ceea ce priveşte
obligaţia expeditorului de a plăti preţul contractului de transport, Codul civil stabileşte
următoarele:
a) scadenţa şi locul plăţii sunt reprezentate, ca regulă, de momentul şi locul
predării bunurilor pentru transport
b) părţile pot deroga cu privire la caracteristicile obligaţiei de plată a preţului (ex.
părţile pot să prevadă obligaţia destinatarului de a plăti preţul contractului de
transport)
c) Codul civil reglementează cu privire la o anumită derogare, referitoare la
scadenţa şi locul plăţii, respectiv cu privire la cazul în care scadenţa şi locul
plăţii sunt reprezentate de ajungerea la destinaţie. Pentru această situaţie
particulară, executarea obligaţiei de plată a preţului este pusă în sarcina unei
alte persoane decât titularul său, respectiv în sarcina destinatarului. Mai mult,
se prevede şi faptul că, în caz de neexecutare din partea destinatarului, acestuia
i se poate opune excepţia de neexecutare. Astfel, dacă destinatarul nu plăteşte
transportatorul îi poate refuza predarea bunurilor. În plus, în măsura în care
transportatorul nu ar invoca excepţia de neeexecutare, ar suporta consecinţele
reglementate expres de Codul civil:
- posibilitatea de a i se angaja răspunderea faţă de expeditor şi transportatorii
anteriori16
- pierderea dreptului de regres17.
Codul civil prevede însă posibilitatea transportatorului de a se îndrepta cu o acţiune împotriva
destinatarului18.

2) în măsura în care preţul transportului a fost stabilit în funcţie de caracteristici ale


bunului transportat precum natura şi valoarea acestora, iar documentul de transport
nu reflectă realitatea cu privire la aceste caracteristici, transportatorul are dreptul
la plata preţului care ar fi fost cuvenit potrivit naturii şi valorii reale a bunurilor
transportate (art. 1978 alin. (2) din Codul civil)

16
Ex.:
- transportatorul avea de încasat un ramburs pentru expeditor. Predarea bunurilor fără încasarea
rambursului de la destinatar constituie fapta ilicită pe baza căreia expeditorul îl poate trage la răspundere
pe transportator, urmând să obţină de la acesta contravaloarea rambursului.
- ultimul transportator avea de încasat preţul pentru transportatorii anterior implicaţi în realizarea deplasării
bunurilor. Predarea bunurilor fără încasarea preţului cuvenit acestor transportatori constituie fapta ilicită
pe baza căreia aceşti transportori îl poate trage la răspundere pe ultimul transportator, urmând să obţină
de la acesta preţul contractului de transport care li se cuvine.
17
Probabil că este avută în vedere ipoteza caracterizată prin următoarele trăsături:
- obligaţia de plată a preţului aparţine expeditorului şi trebuie executată de către destinatar
- ultimul transportator a predat bunurile transportate fără încasarea preţului contractului cuvenit
transportatorilor anteriori şi i s-a angajat răspunderea de către aceştia din urmă
Pierderea dreptului de regres se referă, probabil, la dreptul ultimului transportator de a se îndrepta împotriva
titularului obligaţiei de plată a preţului contractului de transport, respectiv expeditorul.
18
Un alt argument pentru care executarea obligaţiei de plată a preţului se apropie de o obligaţie de sine stătătoare.
Neefectuarea plăţii permite atragerea răspunderii celui care nu a realizat această operaţiune, deşi obligaţia de plată
a preţului are un alt titular.

24
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

7.3 Obligaţiile transportatorului

a) Obligaţia de a prelua bunurile ce urmează a fi transportate


- nu este consacrată expres din Codul civil. Existenţa ei rezultă, pe cale de interpretare,
din mai multe articole ale Codului civil:
➢ art. 1967 din Codul civil reglementează obligaţia expeditorului de a preda
bunurile ce urmează a fi transportate, către transportator. Prin raportare la
această obligaţie, apare ca intrinsec necesară existenţa obligaţiei
transportatorului de a prelua de la expeditor, bunurile ce urmează a fi
transportate
➢ art. 1961 alin. (2) din Codul civil prevede ca menţiune pe care trebuie să o
cuprindă documentul de transport, pe aceea referitoare la „locul şi data luării
în primire a bunurilor ce urmează a fi transportate”
- obligaţia presupune o prestaţie principală:
▪ luarea în stăpânire a bunurilor ce urmează a fi transportate, puse la dispoziţie de
către expeditor.

Observaţii:
1) transportatorul este un detentor precar al mărfii transportate având în vedere faptul
că preluarea bunurilor de la expeditor are ca scop predarea lor către destinatar (art.
918 din Codul civil)
2) în calitate de detentor precar, transportatorul este titular al acţiunilor posesorii
reglementate de Codul civil prin art. 949 şi urm. din Codul civil. În concret însă,
exercitarea acestora presupune stăpânirea bunului pentru o perioadă de cel puţin 1
an, situaţie care este foarte puţin probabil să fie incidentă în privinţa
transportatorului.

b) Obligaţia de a elibera recipisa de primire a bunurilor transportate


- este consacrată prin art. 1962 din Codul civil
- obligaţia presupune o prestaţie două prestaţii principale:
▪ întocmirea recipisei de primire, cu respectarea cuprinsului legal al acestuia. Pentru
stabilirea acestuia, art. 1962 din Codul civil trimite la art. 1961 alin. (2) din Codul
civil. Având în vedere scopul întocmirii recipisei de primire (rezultând din art. 1961
alin. (3) din Codul civil), trimiterea la art. 1961 alin. (2) trebuie considerată ca
vizând menţiunile privind marfa ce urmează a fi transportată.
▪ predarea recipisei de primire. Aceasta devine scadentă la momentul preluării, de
către transportator, a bunurilor ce fac obiectul transportului (art. 1962 alin. (1) din
Codul civil)

Observaţie:
1) obligaţia nu caracterizează transportatorul rutier

c) Obligaţia de a transporta bunurile la care se referă contractul de transport de la locul de


plecare la cel de destinaţie
- este consacrată prin art. 1968 din Codul civil
- obligaţia presupune o prestaţie principală:

25
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

▪ realizarea prestaţiei de transport19 de la punctul de plecare până la cel de


destinaţie. Atât punctul de plecare, cât şi cel de destinaţie sunt menţiuni pe care
trebuie să le cuprindă documentul de transport.

Observaţii:
1) ca regulă, obligaţia de a transporta bunurile la care se referă contractul de transport
este o obligaţie de rezultat (art. 1958 alin. (2) din Codul civil)20, dacă transportul
este realizat cu titlu oneros
2) prin excepţie, obligaţia de a transporta bunurile la care se referă contractul de
transport este o obligaţie de mijloace (art. 1958 alin. (2) din Codul civil)21, dacă
transportul este realizat cu titlu gratuit

d) Obligaţia de a conserva bunurile transportate


- este consacrată indirect, prin art. 1984 din Codul civil. Acesta reglementează
răspunderea transportatorului pentru prejudiciul cauzat prin pierderea, alterarea sau
deteriorarea bunurilor supuse transportului. În plus, obligaţia de conservare a bunurilor
supuse transportului rezultă şi din coroborarea art. 1976 cu art. 1485 din Codul civil.
Astfel, art. 1976 din Codul civil reglementează expres obligaţia transportatorului de a
preda bunul transportat, iar art. 1485 din acelaşi act normativ prevede faptul că obligaţia
de a preda un bun individual determinat o cuprinde şi pe aceea de a-l conserva până la
predare.
- dreptul corelativ aparţine expeditorului. Dreptul corelativ poate aparţine şi
destinatarului, după cum acesta va dobândi sau nu drepturi decurgând din contractul de
transport, conform art. 1977 din Codul civil.
- obligaţia presupune o prestaţie principală:
▪ menţinerea cantităţii şi calităţii bunurilor supuse transportului, aşa cum acestea sunt
precizate în documentul de transport de la momentul predării bunurilor pentru
transport şi până la momentul predării lor către destinatar.

e) Obligaţia de a respecta termenul de transport


- este consacrată direct prin art. 1969 şi art. 1976 din Codul civil. Obligaţia este
consacrată şi indirect, în art. 1992 din Codul civil, prin reglementarea răspunderii
transportatorului depăşirea termenului de transport (întârziere).
- obligaţia presupune o prestaţie principală:
▪ punerea la dispoziţia destinatarului (predarea) a bunurilor transportate, la
momentul stabilit de părţile contractului de transport22. Termenul de transport
este una dintre menţiunile care trebuie să figureze în documentul de transport.
Observaţie:
1) în situaţia în care termenul de transport nu a fost determinat de către părţi, pentru
stabilirea sa se va ţine seama de practicile statornicite între părţi, de uzanţele aplicate
la locul de plecare, iar în lipsa acestora se va determina potrivit împrejurărilor.

19
Realizarea prestaţiei de transport presupune executarea deplasării în spaţiu, a bunului ce face obiectul
transportului, pe infrastructura de transport, cu un mijloc de transport adecvat.
20
Potrivit art. 1481 alin. (1) din Codul civil, în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure
creditorului rezultatul promis.
21
Potrivit art. 1481 alin. (2) din Codul civil, în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească
toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.
22
În lipsa termenului stabilit de părţi, acesta se determină ţinând seama de practicile statornicite între acestea,
uzanţele aplicate la locul de plecare sau, în lipsa acestora, potrivit împrejurărilor.

26
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

f) Obligaţia de informare cu privire la ajungerea bunurilor transportate şi la termenul de


preluare a acestora
- este consacrată direct prin art. 1976 din Codul civil.
- dreptul corelativ aparţine expeditorului. Dreptul corelativ poate aparţine şi
destinatarului, după cum acesta va dobândi sau nu drepturi decurgând din contractul de
transport, conform art. 1977 din Codul civil.
- obligaţia presupune o prestaţie principală:
▪ înştiinţarea destinatarului cu privire la sosirea bunurilor transportate şi la termenul
de preluare a acestora.

Observaţie:
1) obligaţia nu există în sarcina transportatorului dacă predarea bunurilor se face la
domiciliul sau sediul destinatarului

g) Obligaţia de predare a bunurilor transportate


- este consacrată direct prin art. 1976 din Codul civil.
- dreptul corelativ aparţine expeditorului. Dreptul corelativ poate aparţine şi
destinatarului, după cum acesta va dobândi sau nu drepturi decurgând din contractul de
transport, conform art. 1977 din Codul civil.
- obligaţia presupune o prestaţie principală:
▪ punerea la dispoziţia destinatarului a bunurilor transportate.

Observaţii:
1) obligaţia trebuie executată la locul stabilit prin contract. Printre menţiunile care
trebuie să fie incluse în documentul de transport se numără şi locul de destinaţie. În
absenţa unor prevederi contractuale, locul predării bunurilor transportate este cel
care rezultă din practicile statornicite între părţi ori din uzanţe. În lipsă, locul predării
bunurilor transportate este domiciliul sau sediul destinatarului.
2) obligaţia trebuie executată la termenul stabilit prin contract (termenul de transport)
3) în măsura în care destinatarul acceptă contractul de transport sau bunurile
transportate, la preluarea acestora are dreptul să ceară să se constate identitatea,
calitatea şi starea bunurilor transportate. Constatarea se poate face de către destinatar
şi transportator sau de către instanţa de judecată, prin intermediul unor experţi (art.
1979 din Codul civil).
4) în situaţia în care, din orice motiv, dar fără a exista culpa transportatorului, acesta
nu poate preda bunurile transportate destinatarului, devin aplicabile dispoziţiile
art. 1981 din Codul civil. Potrivit acestora, trebuie făcută distincţia între două
situaţii:
5) nu există o urgenţă legată de bunurile transportate, caz în care transportatorul
trebuie să solicite instrucţiuni expeditorului. În absenţa acestora, transportatorul va
proceda fie la returnarea bunurilor transportate către expeditor, fie la vânzarea
acestora.
6) există o urgenţă legată de bunurile transportate, caz în care transportatorul nu
trebuie să solicite instrucţiuni expeditorului, procedând direct la returnarea bunurilor
transportate către expeditor sau la vinderea acestora.
În ceea ce priveşte returnarea bunurilor transportate, acesta are loc pe cheltuiala expeditorului.
În ceea ce priveşte vinderea bunurilor transportate, aceasta are loc potrivit regulilor din materia
vânzării directe (art. 1726 din Codul civil).

27
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

7.4 Obligaţiile destinatarului23

a) Obligaţia de plată a preţului contractului de transport


- este consacrată prin art. 1955 şi 1978 din Codul civil.
- obligaţia presupune o prestaţie principală:
▪ suportarea preţului contractului de transport

Observaţii:
1) în absenţa unor prevederi speciale în contract, obligaţia de a plăti preţul serviciilor
accesorii prestate şi a altor cheltuieli aferente unor operaţiuni efectuate pe
parcursul deplasării incumbă destinatarului (art. 1978 alin. (3) din Codul civil)
2) părţile contractului pot conveni ca întregul preţ al contractului de transport să
incumbe destinatarului (art. 1978 alin. (1) şi art. 1955 din Codul civil). Clauza prin
care părţile convin ca preţul contractului să fie plătit de către destinatar a fost
denumită, în doctrină, „clauză de plată transmisă”
3) deşi nu se prevede expres, în măsura în care destinatarul nu acceptă contractul
de transport sau bunurile transportate, obligaţia de plată a preţului trebuie
considerată ca fiind o obligaţie ce incumbă expeditorului, în calitate de
cocontractant într-un contract cu titlu oneros.
4) chiar dacă destinatarului nu îi incumbă obligaţia de plată a preţului, acesta poate fi
ţinut să execute obligaţia ce îl are ca titular pe expeditor (art. 1980 din Codul
civil)
5) pentru garantarea creanţelor izvorâte din contractul de transport, transportatorul are
drepturile unui creditor gajist. Acestea se pot exercita cât timp transportatorul
deţine bunul, precum şi în 24 de ore de la predarea bunului către destinatar, dacă
acesta din urmă se mai află în detenţia bunului.

b) Obligaţia de a restitui documentele de transport emise ca titluri negociabile


- este consacrată prin art. 1976 din Codul civil
- obligaţia presupune o prestaţie principală:
▪ punerea la dispoziţia transportatorului a documentului de transport emis la ordin sau
la purtător.

Observaţii:
1) obligaţia este scadentă la momentul preluării, de către destinatar, a bunurilor
transportate

8. Modificarea contractului de transport

Potrivit art. 1270 din Codul civil, un contract poate fi modificat prin voinţa părţilor sau „din
cauze autorizate de lege”. În materia contractului de transport sunt reglementate cauze
autorizate de lege, care conduc la modificarea unilaterală a contractului de transport. Se
încadrează în această categorie:

1) modificarea contractului de transport prin mecanismul „dreptului la contraordin” sau


„al dreptului de dispoziţie ulterioară”
2) modificarea contractului de transport în situaţia intervenirii unor împiedicări la
executarea transportului
23
Destinatarul dobândeşte acele drepturi şi obligaţii special prevăzute în favoarea/în sarcina acestuia prin
contractul de transport sau prin lege.

28
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

8.1 Dreptul la contraordin/Dreptul de dispoziţie ulterioară

Codul civil reglementează posibilitatea unuia dintre participanţii la contractul de transport,


expeditorul sau destinatarului, de a modifica unilateral cauzele contractuale referitoare la
executarea transportului. Dreptul este configurat prin două articole, respectiv art. 1970 şi art.
1973 din Codul civil. În materie sunt incidente şi art. 1974-1975 din Codul civil.

A) Conţinutul dreptului la contraordin/Dreptului de dispoziţie ulterioară

Dreptul la contraordin conferă titularului său următoarele prerogative:


1) posibilitatea de a retrage bunul ce face obiectul transportului (înainte de a fi început
deplasarea propriu-zisă)
2) posibilitatea de a amâna predarea bunului ce face obiectul transportului către destinatar
3) posibilitatea de a suspenda transportului şi de a cere restituirea bunurilor
4) posibilitatea de a suspenda transportul şi de a cere predarea bunurilor transportate altei
persoane decât celei menţionate în documentul de transport
5) posibilitatea de a schimba locul de destinaţie
6) posibilitatea de a suspenda transportul şi de a dispune de bunurile transportate cum va crede
de cuviinţă

Observaţie:

1) Abstractizând prerogativele menţionate rezultă faptul că dreptul la contraordin conferă


titularului dreptul de a modifica în mod unilateral contractul de transport

B) Titularul dreptului la contraordin/Dreptului de dispoziţie ulterioară

Titularul dreptului la contraordin pot fi expeditorul sau destinatarul. Prin raportare la


dispoziţiile art. 1973 şi 1974 din Codul civil, ca regulă, expeditorul este titularul dreptului la
contraordin.

Prin excepţie, destinatarul este titularul dreptului la contraordin în următoarele situaţii


reglementate de art. 1974 din Codul civil:

a) expeditorul i-a predat destinatarului duplicatul documentului de transport (deşi nu este


specificat în Codul civil, din interpretarea dispoziţiilor acestuia în lumina terminologiei
consacrate prin actele normative speciale reglementând contracte de transport speciale,
duplicatul este exemplarul original al documentului de transport destinat expeditorului)
a) destinatarul şi-a manifestat voinţa de a-şi valorifica drepturile ce rezultă pentru el din
contractul de transport, potrivit art. 1977. Acest din urmă articol face referire la două
momente de la care destinatarul devine titular al drepturilor şi obligaţiilor decurgând din
contractul de transport, respectiv:
▪ momentul acceptării contractului de transport
▪ momentul acceptării bunurilor transportate
Rezultă deci că primul act prin care destinatarul îşi manifestă voinţa de a-şi valorifica
drepturile ce rezultă din art. 1977 este acela prin care face să se nască drepturile în favoarea
sa. Deci destinatarul poate deveni titular al dreptului la contraordin de la momentul la care
acceptă contractul de transport sau acceptă bunurile transportate.

29
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Momentul acceptării bunurilor transportate trebuie privit ca un moment diferit de cel al


solicitării predării bunurilor. Aceasta întrucât, potrivit art. 1970 alin. (3) din Codul civil, dreptul
la contraordin încetează la momentul la care destinatarul a cerut predarea bunurilor.
În concluzie, destinatarul devine titular al dreptului la contraordin la acela dintre următoarele
momente care intervine mai întâi:
➢ expeditorul i-a predat destinatarului duplicatul documentului de transport
➢ destinatarul a acceptat contractul de transport
➢ destinatarul a acceptat bunurile transportate

Corelativ, în sarcina transportatorului se naşte obligaţia de a executa contraordinul.

Observaţii:
1) exercitarea dreptului la contraordin dă naştere, în sarcina titularului său, a obligaţiei de a
plăti transportatorului:
- preţul părţii efectuate din transport
- taxele datorate ca urmare a executării contraordinului
- cheltuielile pricinuite de executarea contraordinului
- contravaloarea daunelor care sunt consecinţa imediată a contraordinului.

2) transportatorul poate refuza executarea obligaţiei în următoarele situaţii:


- executarea contraordinului ar fi de natură să tulbure grav bunul mers al exploatării
- sporul de taxe şi cheltuieli implicate de schimbarea destinaţiei nu ar fi garantat de
valoarea bunului sau în alt fel
- executarea contraordinului nu mai este posibilă

3) refuzul executării contraordinului dă naştere, în sarcina transportatorului, la obligaţia de


informare a persoanei de la care contraordinul a fost primit.

4) Art. 1970 din Codul civil prevede expres posibilitatea angajării răspunderii
transportatorului pentru executarea unui contraordin dat cu nerespectarea acestui articol.

C) Exercitarea dreptului la contraordin/Dreptului de dispoziţie ulterioară

Exercitarea dreptului la contraordin implică respectarea unor condiţii de formă. Coroborând art.
1970 şi 1973, contraordinul trebuie să îmbrace forma scrisă, ca o condiţie ad probationem.
Astfel, modificările ce decurg din contraordin trebuie înscrise în documentul de transport
semnat de transportator sau pe recipisa de primire, sub o nouă semnătură a transportatorului.

În plus, se instituie regula conform căreia prin exercitarea dreptului la contraordin nu poate fi
divizat transportul.

8.2 Împiedicarea la executarea transportului

Codul civil reglementează împiedicarea executării transportului prin art. 1971-1972. Pe baza
acestora, împiedicarea la executarea transportului poate fi clasificată în două categorii;
a) împiedicare relativă la executarea transportului – situaţia în care continuarea transportului
şi ajungerea la destinaţie sunt posibile, dar cu schimbarea itinerariului şi a termenului de
executare a transportului, stabilite prin contractul de transport

30
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

b) împiedicare absolută la executarea transportului – situaţia în care continuarea transportului


şi ajungerea la destinaţie nu mai sunt posibile.

În cazul intervenirii unei împiedicări la executarea transportului, desfăşurarea raporturilor


contractuale dintre părţile contractului de transport nu mai poate avea loc conform celor
convenite de părţi. Pentru aceste situaţii, Codul civil reglementează posibilitatea uneia dintre
părţile contractante de a modifica anumite aspecte ce configurează drepturile şi obligaţiile
reciproce. Modificarea nu este rezultatul unui nou acord de voinţă între expeditor şi
transportator, motiv pentru care posibilitatea conferită de Codul civil are natura juridică a unui
drept de a modifica unilateral contractul de transport. De asemenea, este reglementată
posibilitatea expeditorului de a denunţa unilateral contractul de transport.

Împiedicarea la executarea transportului era denumită, sub imperiul C. Com., transport


deficitar. În categoria menţionată erau însă integral numai acele situaţii în care, fără a exista
culpa transportatorului demararea sau derularea transportului nu mai era posibilă sau ar fi fost
peste măsură întârziată. În prezent, împiedicarea la transport acoperă si situaţiile generate de
culpa transportatorului.

A) Drepturile transportatorului în caz de împiedicare la executarea transportului

Drepturile transportatorului diferă, după cum împiedicarea are caracter relativ sau absolut.

1) În caz de împiedicare relativă la executarea transportului, transportatorul are:


- dreptul de a modifica itinerariul astfel încât bunurile să ajungă la destinaţie.

Acest drept se naşte însă numai în măsura transportatorul nu a beneficiat, din partea
expeditorului, de instrucţiuni aplicabile în cazul intervenirii unei situaţii de împiedicare
relativă la executarea transportului. Codul civil face referire la instrucţiuni solicitate de
transportatorul aflat într-o situaţie de împiedicare relativă la executarea transportului.

Observaţii:
1) exercitarea dreptului menţionat conferă transportatorului dreptul la plata preţului
contractului de transport pentru ruta efectiv parcursă, dar numai în situaţia în care
intervenirea situaţiei de împiedicare la transport nu îi este imputabilă.

2) În caz de împiedicare absolută la executarea transportului, transportatorul are următoarele


drepturi:
▪ dreptul de a păstra bunul în depozitele sale ori în depozitele unui terţ
▪ dreptul de a valorifica bunul.

Aceste drepturi se nasc în măsura în care transportatorul nu a beneficiat, din partea


expeditorului, de instrucţiuni aplicabile în cazul intervenirii unei situaţii de împiedicare
absolută la executarea transportului. Codul civil face referire la instrucţiuni ce ar fi putut fi
prevăzute în documentul de transport sau la cele solicitate de către transportator, ca urmare a
inexistenţei sau imposibilităţii de aplicare a celor prevăzute în documentul de transport.

Observaţii:
1) transportatorul nu are posibilitatea de alegere între cele două drepturi. Astfel, potrivit art.
1972 alin. (1) din Codul civil., valorificarea bunurilor nu poate interveni decât în situaţia în
care:

31
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

- depozitarea bunurilor nu este posibilă sau


- chiar dacă depozitarea este posibilă, fie bunul se poate altera ori deteriora, fie valoarea
acestuia nu poate acoperi drepturile băneşti datorate transportatorului potrivit
contractului.
2) în cazul valorificării bunurilor, Codul civil instituie două reguli ce configurează regimul
juridic al preţului obţinut din vânzare:
- din preţul obţinut, trebuie scăzute, cu prioritate, drepturile băneşti ale transportatorului.
În măsura în care preţul obţinut nu a fost suficient pentru acoperirea drepturilor băneşti
ale transportatorului, expeditorul are obligaţia să suporte diferenţa.
- restul de preţ (după scăderea drepturilor băneşti ale transportatorului), trebuie pus la
dispoziţia expeditorului.

B) Dreptul expeditorului în caz de împiedicare la executarea transportului

În caz de împiedicare la executarea transportului, potrivit art. 1971 alin. (3), expeditorul are:
▪ dreptul de a denunţa unilateral contractul de transport.

Observaţii:
▪ exercitarea dreptului menţionat conferă transportatorului dreptul la plata preţului
contractului de transport în proporţie cu parcursul efectuat.

9. Angajarea răspunderii întemeiată pe contractul de transport

Codul civil consacră expres posibilitatea angajării răspunderii pentru ambele părţi contractante:

a) posibilitatea atragerii răspunderii expeditorului este prevăzută prin mai multe


articole. Exemplificativ, pot fi menţionate:
▪ art. 1961 din Codul civil: răspunderea pentru prejudiciile cauzate de omisiunile,
insuficienţele sau inexactităţile menţiunilor din documentele de transport sau din
documentele suplimentare
▪ art. 1966 din Codul civil: răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ambalajul
necorespunzător sau de ambalarea defectuoasă a bunurilor predate spre transport
▪ art. 1997: răspunderea pentru pagube cauzate de natura sau viciul lucrurilor predate
pentru transport

b) posibilitatea atragerii răspunderii transportatorului este prevăzută prin mai multe


articole.
▪ art. 1959 din Codul civil: răspunderea pentru prejudiciile cauzate de întârzierea ajungerii
la destinaţie
▪ art. 1984 din Codul civil: răspunderea pentru prejudiciile cauzate de pierderea (totală
sau parţială), de alterarea ori deteriorarea bunurilor transportate sau de întârzierea
livrării bunurilor
▪ art. 1992 din Codul civil: răspunderea pentru neefectuarea transportului sau prin
depăşirea termenului de transport.

32
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Observaţii:
1) aspecte particulare cu privire la atragerea răspunderii părţilor contractante sunt reglementate
în materia răspunderii transportatorului pentru prejudiciile cauzate de pierderea, respectiv
pentru avarierea sau deteriorarea bunurilor transportate
2) consacrarea posibilităţii atragerii răspunderii pentru anumite fapte nu exclude posibilitatea
atragerii răspunderii pentru încălcarea oricărei obligaţii care incumbă părţilor potrivit
contractului de transport
3) în măsura în care se urmăreşte angajarea răspunderii, dispoziţiile Codului civil trebuie
coroborate cu acelea ale Codului de procedură civilă pentru a se determina:
▪ dacă trebuie urmată vreo procedură prealabilă (ex. medierea),
▪ care este instanţa competentă să judece litigiul
▪ care sunt cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească o cerere de chemare în judecată
▪ care este procedura de judecată
▪ care este regimul juridic al hotărârii judecătoreşti pronunţate (căi de atac, punere în
executare etc.)

9.1 Angajarea răspunderii contractuale a transportatorului pentru pierderea


bunurilor transportate

Pentru a fi angajată răspunderea contractuală a transportatorului pentru pierderea bunurilor,


trebuie să fie îndeplinite condiţiile răspunderii, consacrate prin noul Cod civil (art. 1349 şi
urm.):
▪ fapta ilicită
▪ prejudiciu
▪ legătură de cauzalitate
▪ vinovăţie

De asemenea, trebuie să nu fie incidente niciuna dintre cauzele exoneratoare de răspundere sau
de decădere din dreptul de a fi despăgubit.
Referitor la fapta ilicită, aceasta este reprezentată de orice acţiune sau omisiune prin care se
aduce atingere obligaţiei de conservare a bunului, cu consecinţa pierderii acestuia.

Cu privire la prejudiciu, acesta este reprezentat de bunurile pierdute şi de preţul contractului


de transport plătit aferent bunurilor pierdute.

Evaluarea prejudiciului se realizează potrivit art. 1985 şi art. 1986 din Codul civil, astfel:
▪ bunurile pierdute sunt evaluate la valoarea reală, de la locul predării bunurilor pentru
transport
▪ preţul contractului de transport include preţul transportului, al serviciilor accesorii
şi cheltuielile plătite, proporţional cu valoarea bunurilor pierdute.

Observaţii:
1) acoperirea prejudiciului poate fi limitată prin declararea valorii bunului la predare.
Opţiunea pentru declararea valorii bunului la predare este un mecanism de limitare a
răspunderii întrucât, în conformitate cu art. 1987 din Codul civil, dacă valoarea reală a
bunului este mai mică decât valoarea declarată, despăgubirea se calculează în raport cu
valoarea reală.

33
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

În plus, în cazul transportului de documente, sume de bani în numerar, titluri de valoare,


bijuterii sau alte bunuri de mare valoare, dacă se declară o valoare a bunului la predare mai
mare decât valoarea reală, transportatorul este exonerat de răspundere.

2) acoperirea prejudiciului poate fi limitată de legile speciale. În măsura în care o lege


specială prevede acoperirea prejudiciului într-un cuantum mai mic, nu se pot acorda
despăgubirii mai mari în baza Codului civil. (art. 1989 din Codul civil)

3) acoperirea prejudiciului poate fi agravată în cazul în care transportatorul a acţionat cu


intenţie sau culpă gravă (art. 1990 din Codul civil). În acest caz, despăgubirea nu mai
cunoaşte limitările de răspundere incidente în situaţia declarării valorii bunurilor
transportate sau a existenţei unui prag de acoperire a prejudiciului în legile speciale. De
asemenea, nu va mai opera exonerarea de răspundere incidentă în situaţia declarării valorii
bunurilor supuse transportului, în mod necorespunzător.

Cu privire la vinovăţie, aceasta este posibilă sub orice formă. Intenţia şi culpa gravă atrag
agravarea răspunderii transportatorului.

Cu privire la cauzele exoneratoare de răspundere, acestea sunt reglementate prin art. 1991
din Codul civil.

Cu privire la cauzele de decădere, acestea sunt reglementate prin art. 1994 din Codul civil:
▪ ca regulă, primirea fără rezerve a bunurilor transportate are ca efect decăderea din dreptul
de a formula pretenţii împotriva transportatorului. Tocmai de aceea, art. 1979 prevede
dreptul destinatarului de a cere să se constate, la primirea bunurilor, identitatea, cantitatea
şi starea bunurilor transportate.
▪ prin excepţie, în cazul în care pierderea nu putea fi descoperită la primirea bunului,
decăderea nu operează chiar dacă transportul a fost primit fără rezerve. Daunele interese
pot fi cerute şi în această situaţie, cu condiţia ca cel îndreptăţit să fi adus la cunoştinţa
transportatorului pierderea de îndată ce a descoperit-o, dar nu mai târziu de 5 zile de la
primirea bunului sau de 6 ore, dacă transportul a vizat bunuri perisabile sau animale vii.
▪ prin excepţie, decăderea nu operează nici în situaţia în care transportatorul a acţionat cu
intenţie sau culpă gravă.

9.2 Angajarea răspunderii contractuale a transportatorului pentru deteriorarea sau


avarierea bunurilor transportate

Regimul juridic al răspunderii pentru deteriorarea sau avarierea bunurilor transportate este
similar celui al răspunderii pentru pierderea mărfurilor.

Cu privire la prejudiciu, transportatorul va acoperi scăderea de valoare a bunurilor, precum


şi preţul contractului de transport, proporţional cu diminuarea valorii cauzată de alterarea sau
deteriorarea acestora.

9.3 Angajarea răspunderii contractuale a transportatorului pentru neefectuarea sau


pentru depăşirea termenului de transport

Ca principiu, în Codul civil nu sunt prevăzute reguli speciale în ceea ce priveşte angajarea
răspunderi transportatorului pentru neefectuarea sau depăşirea termenului de transport.

34
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Prin excepţie, referitor la cauzele exoneratoare de răspundere, acestea sunt reglementate


prin art. nr. 1959 alin. (2) din Codul civil (caz fortuit sau forţa majoră).

Prin excepţie, referitor la decădere, se reglementează expres decăderea din dreptul de a


formula pretenţii împotriva transportatorului pentru cei care primesc bunurile transportate fără
rezerve.

Teste de autoevaluare
5) Precizați ce este documentul de transport și care este relația dintre acesta și
contractul de transport
(R 524)
6) Enumerați obligațiile expeditorului decurgând din contractul de transport.
(R 7.2)

7) Enumerați obligațiile transportatorului decurgând din contractul de transport.

(R 7.3)

8) Precizați dacă există elemente specifice ale răspunderii contractuale fundamentată pe


contractul de transport.

(R 9.1)

Teme de control
Stabiliți care sunt tipurile de documente de transport negociabile.
R (5.3)
Stabiliți care sunt modalitățile prin care circulă un document de transport negociabil.
R (5.3)
Stabiliți funcțiile unui document de transport.
R (5.4)
Dreptul la contraordin
R (8.1)

Bibliografie selectivă
➢ STĂNESCU A.-T., Dreptul transporturilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020

24
Referirile au în vedere numerotările din cadrul unității de învățare.

35
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

➢ BAIAS FL.-A., CHELARU E., CONSTANTINOVICI R., MACOVEI I. (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014 (comentarii realizate de STĂNESCU A.-T., STĂNESCU Ş.-AL.,
Comentariu cu privire la art. 1955-2001, din Codul civil).
➢ CĂPĂŢÎNĂ O., STANCU GH., Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002.
➢ COTUŢIU A., SABĂU G.V., Dreptul transporturilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 176.
➢ PIPEREA GH., Dreptul transporturilor, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
➢ STĂNESCU A.-T., `Romania`. In International Encyclopaedia of Laws: Transport
Law, coord. ERIC VAN HOOYDONK, Ed. Kluwer Law International, Alphen aan den
Rijn, 2019
➢ U LIESCU M., Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Volumul III. Partea a II-
a. Cartea a V-a (art. 1650-2499). Contracte speciale. Garanţii, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015 (O. CRAUCIUC, Contractul de transport).

36
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Unitatea de învățare 4

Obiectivele unității de învățare 4

Prin unitatea de învățare 4, studenții se vor familiariza cu:


3. Reglementarea generală în materia contractului de expediție
4. Încheierea contractului de expediție
5. Efectele contractului de expediție

Timp de învățare – 3 ore

Contractul de expediţie

1. Sediul materiei

1.1 Acte normative reglementând regimul juridic al contractelor de expediţie încheiate


înainte şi după data de 1 octombrie 2011

Contractul de expediţie a cunoscut o evoluţie în timp, de la o varietate a contractului de transport


până la un contract de sine stătător. Astfel, în privinţa reglementării legale a contractului de
expediţie pot fi identificate trei etape principale:
a) contractul de expediţie – varietate a contractului de transport
b) contractul de expediţie – contract de sine stătător nenumit
c) contractul de expediţie – contract de sine stătător numit

În ceea ce priveşte prima etapă, aceasta se caracterizează prin aceea că prestaţia


caracteristică a contractului de expediţie, respectiv „a organiza un transport de bunuri”, a
fost văzută ca o prestaţie ce ar putea constitui obiect al contractului de transport. Astfel art.
413 din C. com. precizează faptul că este contract de transport inclusiv acel contract prin care
o persoană numită cărăuş se obligă faţă de expeditor să facă a se transporta un obiect oarecare.
„A face să se transporte un obiect” a fost interpretată ca însemnând a organiza un transport.

În ceea ce priveşte a doua etapă, aceasta se caracterizează prin aceea că prestaţia constând
în „a organiza un transport” a devenit o obligaţie caracteristică pentru un alt contract, diferit
de contractul de transport şi denumit contract de expediţie. Acesta nu beneficia de o

37
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

reglementare generală, consacrată într-un act normativ, dar se caracteriza prin existenţa mai
multor contracte-tip, elaborate de către cele mai importante case de expediţie (societăţi
comerciale având ca obiect de activitate, activitatea de expediţie) sau de către asociaţiile
acestora.

În această etapă, relaţiile dintre părţile contractante erau guvernate de prevederile contractelor-
tip. Acolo unde contractele nu dispuneau, intervenea aplicarea reglementărilor legale supletive.
Întrucât contractul de expediţie nu beneficia de o reglementare legală a regimului său juridic,
în vederea determinării normelor juridice incidente acolo unde părţile nu au dispus, a fost
necesară stabilirea naturii juridice a fiecărui contract-tip. Din analiza contractelor-tip cele mai
cunoscute, s-a observat faptul că acestea aveau, cel mai des, natura juridică a unui contract de
comision sau a unui contract de mandat. Consecinţa determinării naturii juridice a fost aceea a
completării lacunelor contractelor-tip cu normele juridice care reglementau contractul de
comision25 sau mandat26, după caz.

Cel mai cunoscut contract-tip de expediţie folosit în România a fost cel adoptat de Adunarea
generală a membrilor Uniunii Societăţilor de Expediţie din România (USER)27, la data de 26
octombrie 1995 şi modificat la 1 iunie 2007. Denumirea modelului de contract este „Condiţiile
generale care reglementează activitatea caselor de expediţie”, prescurtat „Condiţiile generale
USER”28.

Condiţiilor generale USER au fost interpretate ca având natura juridică a unui contract de
comision În plus, contractul a fost calificat drept un contract comercial, pe baza coroborării
prevederilor Cap. I. pct. 1 din contract, coroborate cu acelea ale art. 3 pct. 7 din C. com. În
consecinţă, acolo unde Condiţiile generale USER nu dispuneau, se aplicau dispoziţiile
referitoare la contractul de comision din C. com..29

25
Acolo unde se stabilea că natura juridică a contractului –tip este aceea a unui contract de comision.
26
Acolo unde se stabilea că natura juridică a contractului –tip este aceea a unui contract de mandat.
27
USER este o organizaţie profesională, înfiinţată potrivit Legii nr. 21/1924 privind persoanele juridice (asociaţii
şi fundaţii). Conform Statutului USER, calitatea de membru cu drept de vot în Adunarea generală a membrilor
USER (membru ordinar) poate fi dobândită de orice societate comercială română, persoană juridică, având în
obiectul de activitate expediţii interne şi/sau internaţionale de mărfuri, activităţi conexe sau activitate de
comisionar în vamă.
28
În afara acestui model de contract, un alt contract-tip folosit pe teritoriul României este FIATA Model Rules for
Freight Forwarding Services (Condiţiile generale pentru serviciile de expediţie, adoptate de Federaţia
Internaţională a Asociaţiilor Societăţilor de Expediţie – FIATA).
29
În plus, potrivit art. 405 din C. com., între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între
mandant şi mandatar, cu deosebirile stabilite prin art. 405 şi urm. Rezultă deci că, acolo unde nu existau dispoziţii
legale în materia contractului de comision erau aplicabile cele din materia contractului de mandat comercial,
respectiv. art. 374 şi urm. Mai mult, potrivit art. 1 din C. com, acolo unde C. com. nu dispune, devin aplicabile
prevederile C. civ. În consecinţă, în completarea art. 374 şi urm., erau incidente dispoziţiile art. 1532 şi urm. din
vechiul C. civil, referitoare la contractul de mandat

38
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

În cea de-a treia etapă, contractul de expediţie îşi păstrează individualitatea, devenind, în
plus, un contract numit. Astfel, acesta beneficiază de o reglementare a regimului său juridic,
realizată prin Codul civil, art. 2064-2071. Potrivit art. 2064 din Codul civil, contractul de
expediţie este o varietate a contractului de comision, deci, în completarea art. 2064-2071, devin
incidente art. 2043-2053, reglementând contractul de comision. La rândul său, contractul de
comision este o varietate de mandat fără reprezentare, fiindu-i aplicabile dispoziţiile generale
din materia mandatului fără reprezentare, respectiv, art. 2039-2042. Mai mult, în temeiul
art. 2039 din Codul civil, dispoziţiile din materia mandatului fără reprezentare se completează
cu acelea aplicabile mandatului cu reprezentare, respectiv 2009 – 2038.

1.2 Aspecte de drept tranzitoriu referitoare la contractele de expediţie încheiate anterior


datei de 1 octombrie 2011

În materie de drept tranzitoriu, Legea nr. 71/2011 nu cuprinde dispoziţii speciale referitoare la
contractele de expediţie. Rezultă deci că, în ceea ce priveşte aceste contracte, sunt aplicabile
dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 71/2011. Potrivit acestuia, contractele încheiate anterior datei
de 1 octombrie 2011 rămân guvernate de legea în vigoare la data încheierii lor, în tot ceea ce
priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea lor.

Transpunând această normă generală în materia contractului de expediţie şi având în vedere


situaţia particulară a acestuia, se impune interpretarea conform căreia contractele de expediţie
încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011 rămân guvernate de contractele-tip încheiate
de părţi, completate cu dispoziţiile C. com. şi vechiului C. civil.

2. Contractul de expediţie. Definiţie, trăsături şi caractere juridice

2.1 Definiţia contractului de transport de expediţie

Pornind de la prevederile art. 2064 din Codul civil, poate fi formulată următoarea definiţie a
contractului de expediţie:

Contractul de expediţie este contractul prin care o parte, numită expeditor, se obligă faţă de
cealaltă parte numită comitent, să încheie în nume propriu şi în contul acesteia din urmă un
contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile accesorii, contra unei remuneraţii
numită comision.

2.2 Trăsăturile contractului de expediţie

39
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Contractul de expediţie se caracterizează prin trăsături definitorii, referitoare la părţile şi


obiectul contractului. Pentru ca un acord de voinţă să poată fi calificat drept contract de
expediţie, toate trăsăturile definitorii trebuie să fie întrunite simultan.

A) Părţile contractului de expediţie

Aşa cum rezultă din art. 2064 din Codul civil, contractul de expediţie se încheie între o parte
denumită „expeditor” şi o alta numită „comitent”.

Comitentul este persoana în contul căreia se va încheia contractul de transport şi vor fi


îndeplinite operaţiunile accesorii acestuia. Calitatea de comitent poate fi deţinută de orice
persoană faţă de care a fost asumată obligaţia de a se încheia pe contul său, un contract de
transport şi de fi îndeplinite operaţiunile accesorii acestuia.

Expeditorul este persoana care se obligă să încheie, în nume propriu şi pe contul comitentului,
un contract de transport şi să îndeplinească operaţiuni accesorii acestuia, desfăşurând această
activitate cu titlu profesional. Desfăşurarea activităţii cu titlu profesional constituie o trăsătură
esenţială a contractului de expediţie. Pentru ca un acord de voinţă să aibă vocaţia de a fi calificat
drept contract de expediţie este deci absolut necesar ca partea care îşi asumă obligaţia de a
încheia în numele său şi pe contul celeilalte părţi un contract de transport şi de a îndeplini
operaţiuni accesorii acestuia din urmă să realizeze astfel de activităţi cu titlu profesional.

Observaţii:
1) Codul civil modifică denumirile tradiţionale ale părţilor contractului de expediţie.
Astfel, acest contract era încheiat între client şi casa de expediţie/expediţionar. În
limbajul Codului civil, termenul „client” a fost înlocuit cu „comitent”, iar termenul
„casa de expediţie/expediţionarul”, cu „expeditor”.

O potenţială explicaţie a modificării terminologiei ar putea fi dată prin realizarea unei


analize comparative, privind contractul de expediţie în relaţie cu alte două contracte:
contractul de comision şi contractul de transport. Raportând contractul de expediţie la
contractul de comision se remarcă faptul că există o similaritate între partea denumită
comitent, în contractul de comision şi partea denumită comitent, în contractul de
expediţie. Astfel, în oricare dintre cele două contracte, comitentul reprezintă acea parte
faţă de care cocontractantul şi-a asumat obligaţia de a încheia acte juridice, dar nu în
numele, ci doar pe seama sau în contul său. În ceea ce priveşte opţiunea pentru termenul
„expeditor”, aceasta poate fi explicată prin rolul pe care şi-l asumă această parte în
contractul de expediţie, respectiv de a încheia un contract de transport, în calitate de
expeditor. Terminologia din contractul de expediţie anticipează deci poziţia juridică pe
care o va avea cocontractantul comitentului în viitorul contract de transport pe care îl va
încheia.

40
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

2) Necesitatea ca partea ce îşi asumă obligaţia de a încheia în numele său şi pe contul


celeilalte părţi un contract de transport şi de a îndeplini operaţiuni accesorii
acestuia din urmă să realizeze astfel de activităţi cu titlu profesional rezultă din
aplicarea art. 2043 din Codul civil, în materia contractului de expediţie. Art. 2043 din
Codul civil reglementează o condiţie similară pentru contractul de comision, în ceea ce
priveşte partea care îşi asumă obligaţia de a încheia anumite contracte în numele său şi
pe seama cocontractantului. Această parte trebuie să acţioneze cu titlu profesional.
Aplicabilitatea art. 2043 din Codul civil în materia contractului de expediţie este
determinată de art. 2064 potrivit căruia contractul de expediţie este o varietate a
contractului de comision.

B) Obiectul contractului de expediţie

Obiectul contractului de expediţie este reprezentat pe de o parte de încheierea unui contract


de transport în contul unei alte persoane (cocontractantului) şi realizarea unor operaţiuni
accesorii, iar pe de altă parte, de plata unei remuneraţii, denumite comision.

Încheierea unui contract de transport în contul unei alte persoane (cocontractantului)


reprezintă prestaţia caracteristică a contractului de expediţie, deosebind acest contract de
alte contracte care presupun încheierea unor acte juridice pe seama (în contul) altor persoane.
Aceasta este, în egală măsură, o trăsătură esenţială a contractului de expediţie. Pentru ca un
acord de voinţă să aibă vocaţia de a fi calificat drept contract de expediţie trebuie să fie
identificată, în sarcina uneia dintre părţi, asumarea obligaţiei de a încheia un contract de
transport în contul celeilalte părţi.

Observaţie:
1) Codul civil nu reglementează nimic în privinţa operaţiunilor accesorii. Pentru a
determina la ce se referă aceste operaţiuni, pot fi avute în vedere contractele-tip care au
precedat Codul civil. Potrivit acestora, operaţiunile accesorii ar putea viza: depozitarea
bunurilor, executarea obligaţiilor vamale, controlul bunurilor, încasarea unor sume
cuvenite comitentului etc.

Plata unui comision nu reprezintă o prestaţie caracteristică a contractului de expediţie


întrucât caracterizează şi alte contracte (ex. contractul de comision sau contractul de mandat).
Existenţa unui comision este însă o trăsătură esenţială a contractului de expediţie, un contract
cu titlu gratuit neputând fi calificat drept contract de expediţie30.

2.3 Caractere juridice


30
Existenţa comisionului particularizează contractul de comision şi contractul de expediţie, prin raportare la
contractul de mandat. Potrivit art. 2010 din Codul civil, contractul de mandat (care reprezintă genul proxim pentru
contractul de comision şi cel de expediţie) poate fi atât contract cu titlu gratuit, cât şi contract cu titlu oneros.

41
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Contractul de expediţie prezintă următoarele caractere juridice:

a) contract numit – întrucât îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1168 din Codul civil,
respectiv este contract reglementat legal. Astfel, art. 2064 – 2071 din Codul civil constituie
reglementarea generală a contractului de expediţie

b) contract sinalagmatic – întrucât îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1172 din Codul
civil, respectiv obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente
Exemplu:
) Obligaţiei expeditorului de a încheia un contract de transport îi corespunde
obligaţia comitentului de a plăti remuneraţia (comisionul)

c) contract cu titlu oneros – întrucât îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1172 din Codul
civil, respectiv fiecare dintre părţile contractului urmăreşte să îşi procure un avantaj în
schimbul obligaţiilor asumate
Exemplu:
a) Expeditorul îşi asumă obligaţia de a încheia un contract de transport urmărind
obţinerea remuneraţiei (comisionului)
b) Comitentul îşi asumă obligaţia de a plăti remuneraţia (comisionul) urmărind
obţinerea prestaţiei de a se încheia un contract de transport

d) contract comutativ– întrucât îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1173 din Codul civil,
respectiv încă de la momentul încheierii contractului, pentru fiecare dintre părţile acestuia
este certă existenţa drepturilor şi obligaţiilor, iar întinderea lor este determinată sau
determinabilă

e) contract consensual – întrucât îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1174 alin. (2) din
Codul civil, respectiv contractul se formează prin simplul acord de voinţă. Acest caracter
rezultă din coroborarea art. 2064 (conform căruia contractul de expediţie este o varietate a
contractului de comision) cu art. 2044 (din materia contractului de comision). Potrivit
acestuia din urmă forma scrisă este necesară pentru dovada contractului, deci nu pentru
încheierea sa valabilă. În absenţa vreunei cerinţe de formă ad validitatem şi în condiţiile
în care încheierea contractului nu este legată de predarea vreunui bun, se impune
aplicarea regulii prevăzute de art. 1178, respectiv caracterul consensual.

f) contract de adeziune – întrucât poate îndeplini cerinţa rezultând din art. 1175 din Codul
civil, respectiv clauzele sale esenţiale să fie redactate de una dintre părţi, cealaltă parte
neavând decât să le accepte ca atare. Contractul de expediţie nu este însă întotdeauna un
contract de adeziune, acesta putând fi, în egală măsură un contract negociat.

g) contract încheiat cu consumatorii – întrucât poate îndeplini cerinţa rezultând din art. 1177
din Codul civil şi a cerinţele prevăzute de legislaţia în materie de protecţie a consumatorilor,

42
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

respectiv poate fi încheiat cu persoane fizice care acţionează în scopuri din afara activităţii
lor comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Contractul de expediţie
nu este însă întotdeauna un contract încheiat cu consumatorii. Mai mult decât atât, de obicei,
este un contract care excede sferei protecţiei consumatorilor fiind încheiat, de cele mai
multe ori, în calitate de comitent, de societăţi comerciale.

3. Încheierea contractului de expediţie

În ceea ce priveşte încheierea contractului de expediţie trebuie analizate următoarele aspecte:


1) Condiţiile de validitate
2) Contractele-tip în contextul reglementării legale a contractului de expediţie

3.1 Condiţiile de validitate în materia contractului de expediţie

Prin raportare la prevederile art. 1178 şi 1179 din Codul civil, condiţiile de validitate ale unui
contract se împart în două categorii: condiţii de fond şi condiţii de formă.

În ceea ce priveşte condiţiile de fond, acestea sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul


părţilor, obiectul şi cauza. În materia contractului de expediţie nu sunt reglementate aspecte
particulare privind aceste condiţii.

În ceea ce priveşte condiţii de formă, acestea vizează formalităţile cerute de lege pentru
încheierea valabilă a contractului. În materia contractului de expediţie nu sunt reglementate
condiţii de formă ad validitatem.

3.2 Contractele-tip în contextul reglementării legale a contractului de expediţie

Contractele-tip elaborate de către cele mai importante case de expediţie (societăţi comerciale
având ca obiect de activitate, activitatea de expediţie) sau de către asociaţiile acestora nu îşi
pierd relevanţa juridică în urma reglementării legale a contractului de expediţie.

Astfel, potrivit art. 1169 din Codul civil, în materie contractuală, regula este reprezentată de
libertatea de a contracta, ceea ce implică faptul că persoanele interesate sunt libere să
încheie orice contract şi să determine conţinutul acestuia. Libertatea de a contracta este însă
limitată. Sunt reglementate trei limite, respectiv legea (normele juridice de la care nu se poate
deroga), ordinea publică şi bunele moravuri.

43
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Aplicând regula prevăzută de art. 1169 din Codul civil în materia contractului expediţie, se
impune concluzia că persoanele interesate de încheierea unui contract de expediţie, pot
alege să încheie acest contract sub forma unui contract-tip, ca expresie a posibilităţii lor de
a determina conţinutul contractului. Prin clauzele sale, contractul-tip trebuie să nu deroge de la
normele juridice imperative şi să nu încalce ordinea publică şi bunele moravuri.

4. Efectele contractului de expediţie

Efectele contractului de expediţie sunt reprezentate de drepturile şi obligaţiile părţilor.

4.1 Obligaţiile părţilor. Enumerare

Obligaţiile expeditorului, reglementate cu caracter special în dispoziţiile NCC consacrate


expres contractului de expediţie sunt:

a) obligaţia de a încheia un contract de transport şi de a îndeplini operaţiunile accesorii (art.


2064 din Codul civil)
b) obligaţia de a exercita contraordinul (art. 2066 din Codul civil)
c) obligaţia de a respecta instrucţiunile comitentului în ceea ce priveşte alegerea traseului,
mijloacelor şi modalităţilor de transport al mărfii (art. 2067 din Codul civil)
d) obligaţia de a acţiona în interesul comitentului în ceea ce priveşte alegerea traseului,
mijloacelor şi modalităţilor de transport al mărfii (art. 2067 din Codul civil)
e) obligaţia de predare a bunurilor la locul de destinaţie (art. 2067 alin. (2) din Codul civil)
f) obligaţia de a asigura bunurile ce fac obiectul transportului (art. 2067 alin. (3) NCC)
g) obligaţia de a preda comitentului premiile, bonificaţiile şi reducerile tarifelor obţinute de
expeditor (art. 2067 din Codul civil)
h) obligaţia de a avansa sumele reprezentând contravaloarea prestaţiilor accesorii şi a
cheltuielilor efectuate în vederea realizării acestor prestaţii (art. 2069 din Codul civil)

Obligaţiile comitentului, rezultând din reglementarea specială a contractului de expediţie,


sunt:
a) obligaţia de a plăti comisionul datorat expeditorului (art. 2069 din Codul civil)
b) obligaţia de a plăti contravaloarea prestaţiilor accesorii şi a cheltuielilor efectuate în vederea
realizării acestor prestaţii (art. 2069 din Codul civil)

4.2 Obligaţiile expeditorului

a) obligaţia de a încheia un contract de transport şi de a îndeplini operaţiunile accesorii


) este consacrată prin art. 2064 din Codul civil
a) obligaţia presupune două prestaţii principale:

44
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

a. încheierea unui contract de transport


b. realizarea unor operaţiuni accesorii precum: depozitarea bunurilor, executarea
obligaţiilor vamale, controlul bunurilor, încasarea unor sume cuvenite comitentului
etc.
Observaţii:
1) obligaţia de a încheia un contract de transport implică, printre altele alegerea
traseului, a mijloacelor şi a a modalităţilor de transport. Din această
perspectivă, obligaţia de a încheia un contract de transport trebuie corelată cu
obligaţia de a respecta instrucţiunile comitentului, respectiv obligaţia de a
acţiona în interesul comitentului (în lipsa instrucţiunilor) în ceea ce priveşte
alegerea traseului, a mijloacelor şi a modalităţilor de transport.
2) obligaţia de a încheia un contract de transport nu trebuie confundată cu
realizarea propriu-zisă a transportului. Astfel, potrivit definiţiei contractului
de expediţie dată prin art. 2064 din Codul civil, expeditorul îşi asumă obligaţia
de a încheia un contract de transport, nu şi obligaţia de a realiza transportul
propriu-zis. Totuşi, aşa cum rezultă din art. 2070, Codul civil permite asumarea,
de către expeditor, a obligaţiei de a executa transportul. În această situaţie,
expeditorul are drepturile şi obligaţiile transportatorului.
Având în vedere art. 2064 şi cele ale art. 2070 din Codul civil, în materia
contractului de expediţiei:
În principiu: expeditorul nu are obligaţia de a executa el însuşi transportul
bunurilor la care se referă contractul de expediţie, ci doar de a încheia un contract
de transport în vederea deplasării acestora de către o altă persoană
Prin excepţie (în caz de asumare expresă): expeditorul are obligaţia de a
executa el însuşi transportul bunurilor la care se referă contractul de expediţie
3) Codul civil nu reglementează nimic în privinţa operaţiunilor accesorii. În
această situaţie, conţinutul obligaţiei poate fi stabilit prin raportare la
contractele-tip, contracte care, cel mai probabil, au fost avute în vedere la
elaborarea reglementării legale a contractului de expediţie.

b) obligaţia de a exercita contraordinul


b) este consacrată prin art. 2066 din Codul civil
c) obligaţia presupune o prestaţie principală: modificarea contractului de transport, în
temeiul art. 1970 şi art. 1973 din Codul civil, în conformitate cu solicitările comitentului

Observaţie:
a. nefiind parte la contractul de transport, comitentul nu este el însuşi titularul
dreptului la contraordin, Acest drept aparţine cocontractantului comitentului,
dar în calitatea sa de parte la contractul de transport. Întrucât interesul de a
exercita dreptul la contraordin aparţine, în concret, comitentului, art. 2066 din
Codul civil îi conferă acestuia un mecanism prin care să poată exercita
„indirect” acest drept. Astfel i se oferă comitentului dreptul de a-i solicita
cocontractantului său din contractul de expediţie să exercite dreptul la
contraordin, în conformitate cu instrucţiunile pe care i le furnizează.

45
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

c) obligaţia de a respecta instrucţiunile comitentului în ceea ce priveşte alegerea


traseului, mijloacelor şi modalităţilor de transport al mărfii
d) este consacrată prin art. 2067 din Codul civil
e) obligaţia presupune o prestaţie principală: respectarea cerinţelor formulate de către
comitent. Art. 2067 din Codul civil vizează anumite aspecte cu privire la care comitentul
poate da instrucţiuni expeditorului, respectiv: alegerea traseului, a mijloacelor de
transport şi a modalităţilor de transport.

Observaţie:
a. obligaţia este o aplicaţie, în materia contractului de expediţie, a obligaţiei
generale a comisionarului de a respecta instrucţiunile comitentului,
obligaţie reglementată prin art. 2048 din Codul civil

d) obligaţia de a acţiona în interesul comitentului în ceea ce priveşte alegerea traseului,


mijloacelor şi modalităţilor de transport al mărfii
f) este consacrată prin art. 2067 din Codul civil
g) obligaţia presupune o prestaţie principală: urmărirea interesului comitentului cu
privire la anumite aspecte particulare, respectiv alegerea traseului, a mijloacelor de
transport şi a modalităţilor de transport.

Observaţii:
a. obligaţia incumbă expeditorului atunci când comitentul nu a formulat
instrucţiuni exprese. Pentru situaţia în care astfel de instrucţiuni au fost
formulate, devine incidentă obligaţia de a le respecta întocmai
b. obligaţia de a acţiona în interesul comitentului nu este consacrată expres,
cu caracter general, în materia contractului de comision. Totuşi, ea poate fi
interpretată ca existând în sarcina comisionarului, având în vedere mecanismul
juridic al contractului de comision. Astfel, tot ceea ce întreprinde comisionarul,
în temeiul contractului de comision, se răsfrânge asupra comitentului. Din
această perspectivă, în absenţa unei consacrări exprese a obligaţiei de a acţiona
în interesul comitentului, ar fi absurd să se interpreteze că o astfel de obligaţie
nu există, iar comisionarului să-i fie permis a acţiona oricum, chiar împotriva
intereselor comitentului. În concluzie, obligaţia comisionarului de a acţiona în
interesul comitentului apare ca existând implicit.

e) obligaţia de predare a bunurilor la locul de destinaţie


h) este consacrată prin art. 2067 alin. (2) din Codul civil
i) obligaţia presupune o prestaţie principală: asumarea obligaţiei de a garanta ajungerea
mărfurilor la destinaţie.

Observaţii:
a. chiar dacă art. 2067 alin. (2) din Codul civil se referă expres la predarea
bunurilor la locul de destinaţie, obligaţia nu poate fi considerată ca instituind,
în sarcina expeditorului, obligaţia de a pune el însuşi bunurile la dispoziţia
persoanei îndreptăţite să le primească la destinaţie. O astfel de interpretare

46
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

ar implica să existe, în sarcina expeditorului, în temeiul contractului de


expediţie, obligaţia de a transporta bunurile la destinaţie. Neavând în sarcina sa
obligaţia de a transporta bunurile, nu se poate reţine, în sarcina expeditorului,
nici obligaţia de a preda bunurile la locul de destinaţie. De aceea, cel mai
probabil, textul art. 2067 alin. (2) din Codul civil este o aplicaţie, în materia
contractului de expediţie, a art. 2052 din acelaşi act normativ. Potrivit ultimului
text de lege invocat, comisionarul îşi poate asuma obligaţia de a garanta pe
comitent pentru executarea obligaţiilor terţului. Interpretând art. 2067 alin. (2)
din Codul civil prin prisma art. 2052 din Codul civil, obligaţia de predare a
bunurilor are în vedere, mai curând, obligaţia de garantare a predării bunurilor.
Astfel, expeditorul garantează comitentului executarea de către transportatorul
cu care a încheiat contractul de transport a obligaţiei sale de predare a bunurilor
la destinaţie.
b. 2067 alin. (2) din Codul civil prezumă faptul că obligaţia de garantare a
predării mărfurilor la destinaţie este asumată faţă de comitent şi nu faţă de
destinatar. Astfel, în absenţa predării bunurilor la destinaţie, destinatarul nu se
poate îndrepta, pe temeiul contractului de expediţie, împotriva expeditorului.
Codul civil nu califică prezumţia, rezultând astfel caracterul său relativ. În cazul
răsturnării prezumţiei, între comitent şi destinatar se vor aplica regulile de la
stipulaţia pentru altul (art. 1284 şi urm. din Codul civil)

f) obligaţia de a asigura bunurile ce fac obiectul transportului (art. 2067 alin. (3) NCC)
j) obligaţia presupune o prestaţie principală: încheierea unui contract de asigurare care
să vizeze bunurile ce fac obiectul transportului.

Observaţie:
a. potrivit art. 2067 alin. (3) din Codul civil, această obligaţie există doar dacă a
fost asumată expres de către expeditor sau dacă rezultă din uzanţe

g) obligaţia de a preda comitentului premiile, bonificaţiile şi reducerile tarifelor obţinute


de expeditor
k) este consacrată prin art. 2067 din Codul civil
l) obligaţia presupune o prestaţie principală: punerea la dispoziţia comitentului a
tuturor avantajelor materiale obţinute de către expeditor

Observaţie:
a. obligaţia îşi găseşte raţiunea în mecanismul juridic al contractului de comision.
Potrivit acestuia, comisionarul acţionează pe seama comitentului, ceea ce
implică faptul că toate acţiunile comisionarului se răsfrâng asupra patrimoniului
comitentului.

h) obligaţia de a avansa sumele reprezentând contravaloarea prestaţiilor accesorii şi a


cheltuielilor efectuate în vederea realizării acestor prestaţii
m) este consacrată indirect, prin art. 2069 din Codul civil. Acesta consacră obligaţia
comitentului de a rambursa expeditorului sumele reprezentând contravaloarea
prestaţiilor accesorii şi a cheltuielilor efectuate în vederea realizării acestor prestaţii, pe
47
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

baza înscrisurilor ce dovedesc efectuarea lor. Rezultă deci faptul că în sarcina


expeditorului există obligaţia de a avansa sumele necesare pentru acoperirea
contravalorii prestaţiilor accesorii şi a cheltuielilor efectuate în vederea realizării lor.
n) obligaţia presupune o prestaţie principală: acoperirea, din propriile fonduri, a
contravalorii prestaţiilor accesorii şi a cheltuielilor implicate de realizarea acestor
prestaţii.

4.3 Obligaţiile comitentului

a) obligaţia de a plăti comisionul datorat expeditorului (art. 2069 din Codul civil)
o) este consacrată, indirect, prin art. 2069 din Codul civil. Textul de lege reglementează
dreptul la comision al expeditorului. Rezultă deci implicit obligaţia comitentului de a
plăti comisionul datorat expeditorului.
p) obligaţia presupune o prestaţie principală: suportarea, de către comitent, a
contravalorii remuneraţiei expeditorului.

Observaţii:
a. în ceea ce priveşte cuantumul comisionului, art. 2069 din Codul civil stabileşte
o ierarhie a modurilor de stabilire. Astfel, comisionul este:
- cel prevăzut de părţi în contract
- cel stabilit potrivit tarifelor profesionale ori uzanţelor (dacă nu există
comision stabilit prin contract)
- cel stabilit de instanţă în funcţie de dificultatea operaţiunii şi de
diligenţele expeditorului (dacă nu există comision stabilit prin contract
şi nici tarife profesionale ori uzanţe)

b) obligaţia de a plăti contravaloarea prestaţiilor accesorii şi a cheltuielilor efectuate în


vederea realizării acestor prestaţii (art. 2069 din Codul civil)
q) este consacrată, indirect, prin art. 2069 din Codul civil. Textul de lege reglementează
dreptul expeditorului la rambursarea contravalorii prestaţiilor accesorii şi a cheltuielilor
efectuate în vederea realizării acestor prestaţii. Rezultă deci implicit obligaţia
comitentului de a plăti contravaloarea prestaţiilor accesorii şi a cheltuielilor efectuate în
vederea realizării acestor prestaţii.
r) obligaţia presupune o prestaţie principală: suportarea, de către comitent, a
contravalorii prestaţiilor accesorii, dar şi a cheltuielilor efectuate în vederea realizării
acestora

Observaţii:
a. în ceea ce priveşte modul de stabilire a contravalorii prestaţiilor şi a
cheltuielilor efectuate în vederea realizării acestor prestaţii, Codul civil
stabileşte o ierarhie. În principal, contravaloarea este cea stabilită de părţi, iar în
lipsă, cea care se stabileşte pe baza facturilor ori a altor înscrisuri care dovedesc
efectuarea lor.
Ca regulă, dreptul la contravaloarea prestaţiilor accesorii şi a cheltuielilor
efectuate în vederea realizării acestor prestaţii şi dreptul la comision sunt

48
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

două drepturi independente. Codul civil permite părţilor să deroge şi să


stabilească anticipat o sumă globală, care să acopere atât comisionul, cât şi
prestaţiile accesorii şi cheltuielile conexe acestora.

Teste de autoevaluare
5) Precizați dacă în prezent contractul de expediție este un contract numit.
R (1.131)

6) Precizați care sunt obligațiile expeditorului.


R (4.2)

7) Precizați care sunt obligațiile comitentului.


R (4.3)

Teme de control
1) Precizați ce sunt Condițiile generale USER și care este relația acestora cu prevederile
C. civil reglementând contractul de expediție
R (1.1)
2) Stabiliți principalele diferențe între contractul de expediție și contractul de transport
(R a se vedea denumirea părților, obiectul contractului și principalele obligații)

Bibliografie selectivă
➢ STĂNESCU A.-T., Dreptul transporturilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020
➢ BAIAS FL.-A., CHELARU E., CONSTANTINOVICI R., MACOVEI I. (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014 (comentarii realizate de STĂNESCU A.-T., STĂNESCU Ş.-AL.,
Comentariu cu privire la art. 1955-2001, din Codul civil).
➢ CĂPĂŢÎNĂ O., STANCU GH., Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002.
➢ COTUŢIU A., SABĂU G.V., Dreptul transporturilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 176.
➢ P IPEREA G ., Dreptul transporturilor, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
H
➢ STĂNESCU A.-T., `Romania`. In International Encyclopaedia of Laws: Transport
Law, coord. ERIC VAN HOOYDONK, Ed. Kluwer Law International, Alphen aan den
Rijn, 2019

31
Referirile au în vedere numerotările din cadrul unității de învățare.

49
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

➢ ULIESCU M., Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Volumul III. Partea a II-
a. Cartea a V-a (art. 1650-2499). Contracte speciale. Garanţii, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015 (O. CRAUCIUC, Contractul de transport).

50
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Unitatea de învățare 5

Obiectivele unității de învățare 5

Prin unitatea de învățare 5, studenții se vor familiariza cu:


6. Denunţarea unilaterală a contractului de expediţie
7. Aspectele privind angajarea răspunderii părților contractului de expediție
Timp de învățare - 3 ore

Contractul de expediţie

5. Denunţarea unilaterală a contractului de expediţie

Potrivit art. 2065 din Codul civil, contractul de expediţie poate fi revocat de către comitent.

5.1 Natura juridică a revocării

Potrivit art. 2065 din Codul civil, prin revocare, comitentul face să înceteze raporturile
contractuale cu expeditorul. Rezultă deci că revocarea reprezintă o cauză de încetare a
contractului, ce presupune manifestarea unilaterală de voinţă a uneia dintre părţile
contractante. Având în vedere art. 1321 şi art. 1276 din Codul civil, cauza de încetare a unui
contract ce presupune manifestarea unilaterală de voinţă a uneia dintre părţile contractante este
denumită denunţare unilaterală. În concluzie, revocarea la care se referă art. 2065 din Codul
civil are natura juridică a denunţării unilaterale, reglementate de art. 1276 din Codul civil.

5.2 Exercitarea dreptului de a revoca (denunţa unilateral) contractul de expediţie

În privinţa exercitării dreptului de a revoca (denunţa unilateral) contractul de expediţie, art.


2065 din Codul civil reglementează:
a) titularul dreptului de a revoca (denunţa unilateral) contractul de expediţie: comitentul
b) o limită temporală în care poate fi exercitat dreptul de a revoca (denunţa unilateral)
contractul de expediţie: până la încheierea, de către expeditor, a contractului de transport

51
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

c) două obligaţii care se nasc în sarcina comitentului care şi-a exercitat dreptul de a
revoca (denunţa unilateral) contractul de expediţie: (1) obligaţia de a plăti expeditorului
cheltuielile efectuate în executarea contractului de expediţie şi (2) obligaţia de a plăti
expeditorului o compensaţie pentru diligenţele depuse. (compensaţia poate fi interpretată ca
având natura juridică a unei remuneraţii pentru serviciile prestate de comitent până la
revocarea contractului).

6. Angajarea răspunderii contractuale fundamentată pe contractul de expediţie

Dispoziţiile speciale ale Codului civil referitoare la contractul de expediţie reglementează doar
anumite aspecte ţinând de angajarea răspunderii. Astfel, este vizată răspunderea
expeditorului pentru fapte ale altei persoane, respectiv pentru faptele transportatorului cu
care, în executarea contractului de expediţie, a încheiat contractul de transport. De asemenea,
este reglementat termenul de prescripţie pentru acţiunile derivând din contractul de expediţie.

6.1 Situaţiile care pot antrena răspunderea expeditorului pentru faptele transportatorului

Codul civil consacră, cu caracter special în materia contractului de expediţie, trei situaţii în care
poate fi atrasă răspunderea expeditorului pentru faptele transportatorului:
a) situaţia în care expeditorul şi-a asumat obligaţia de predare a bunurilor la locul de destinaţie
(art. 2067 alin. (2) din Codul civil)
b) situaţia în care expeditorul a manifestat neglijenţă în executarea expediţiei, în special în
ceea ce priveşte preluarea şi păstrarea bunurilor, alegerea transportatorului ori a
expeditorilor intermediari (art. 2068 din Codul civil)
c) situaţia nerespectării indicaţiilor comitentului referitoare la modul de transport ce priveşte
modul de transport (art. 2068 din Codul civil)
Observaţii:
1) având în vedere aplicabilitatea dispoziţiilor referitoare la contractul de comision
şi a celor referitoare la contractul de mandat, în materia contractului de expediţie,
răspunderea expeditorului pentru fapte ale transportatorului sau ale altor
persoane cu care a încheiat contracte în executarea contractului de
expediţie poate să intervină şi atunci când:
a) a contractat cu persoane a căror insolvabilitate i-a fost cunoscută sau ar fi
trebuit să îi fie cunoscută la data încheierii contractului cu acestea (art. 2021
din Codul civil)
b) şi-a asumat expres obligaţia de a garanta pe comitent de executarea
obligaţiilor terţilor (art. 2052 din Codul civil)
2) distinct de răspunderea expeditorului pentru fapte ale persoanelor cu care a
încheiat contracte în executarea contractului de expediţie, poate fi angajată
răspunderea expeditorului şi pentru fapte ale persoanelor pe care şi le-a
substituit. O astfel de situaţie este aceea când substituirea nu a fost autorizată
de comitent (art. 2013 alin. (4) din Codul civil). În plus, comitentul are acţiune
directă împotriva persoanei pe care expeditorul şi-a substituit-o (art. 2013 alin.
(6) din Codul civil).

52
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

6.2 Situaţia asumării obligaţiei de predare a bunurilor la destinaţie

Această situaţie permite angajarea răspunderii expeditorului pentru neexecutarea sau


executarea necorespunzătoare, de către transportator, a obligaţiei de predare a bunurilor la
destinaţie, a obligaţiei de a respecta termenul de transport32 şi a obligaţiei de conservare33 a
acestora. Se încadrează în această categorie orice faptă a transportatorului soldată cu pierderea,
avarierea sau deteriorarea bunurilor ori cu întârzierea transportului.

Pentru a fi angajată răspunderea expeditorului pentru faptele transportatorului trebuie să fie


îndeplinite următoarele condiţii:
a) să existe situaţia premisă: asumarea, de către expeditor, a obligaţiei de predare a
bunurilor la destinaţie
b) să fie îndeplinite toate condiţiile răspunderii contractuale în persoana transportatorului.

6.3 Situaţia neglijenţei în executarea expediţiei

Această situaţie permite angajarea răspunderii expeditorului pentru orice faptă a


transportatorului soldată cu pierderea, pieirea, sustragerea, stricăciunea bunurilor ori cu
întârzierea transportului.

Pentru a fi angajată răspunderea expeditorului pentru faptele transportatorului trebuie să fie


îndeplinite următoarele condiţii:
a) să existe situaţia premisă: existenţa unei neglijenţe a expeditorului în executarea
expediţiei. Codul civil exemplifică, în art. 2068, sub ce aspecte s-ar putea manifesta
neglijenţa, respectiv: preluarea şi păstrarea bunurilor, alegerea transportatorului ori a
expeditorilor intermediari).
b) să fie îndeplinite toate condiţiile răspunderii contractuale în persoana transportatorului.

6.4 Situaţia nerespectării indicaţiilor comitentului referitoare la modul de transport

Această situaţie constituie un caz particular al neglijenţei în executarea expediţiei.


Reglementarea sa distinctă se justifică prin aceea că în cazul nerespectării indicaţiilor
comitentului referitoare la modul de transport, în principiu, cazul fortuit nu constituie o cauză
exoneratoare de răspundere. Prin excepţie, cazul fortuit are efect exonerator de răspundere dacă

32
Obligaţia de predare este indisolubil legată de obligaţia de a respecta termul de trasport.
33
Potrivit art. 1485 din Codul civil, obligaţia de predare implică, în mod necesar şi obligaţia de conservare a
bunurilor.

53
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

expeditorul dovedeşte că pierderea, pieirea, sustragerea, stricăciunea bunurilor ori cu întârzierea


transportului ar fi intervenit chiar dacă ar fi respectat instrucţiunile comitentului.

6.5 Termenul de prescripţie pentru acţiunile derivând in contractul de expediţie

Potrivit art. 2071 din Codul civil, în privinţa termenului de prescripţie pentru acţiunile derivând
din contractul de expediţie pot fi identificate: o regulă şi o excepţie.

Ca regulă: termenul de prescripţie este de 1 an, socotit din ziua predării bunurilor la locul de
destinaţie sau din ziua în care ar fi trebuit să se facă predarea lor

Prin excepţie: termenul este de 18 luni, dacă acţiunea se referă la transporturi al căror punct de
plecare sau de destinaţie se află în afara Europei.

Teste de autoevaluare
8) Precizați care sunt situațiile ce pot antrena răspunderea expeditorului pentru faptele
transportatorului
R (6.134)
9) Configurați instituția denunțării unilaterală a contractului
10) R (5)

Teme de control
Stabiliți ce fel de raspundere este raspunderea pentru fapta altor persoane reglementată de
C. civil în contrextul contractului de expediție.
R (răspundere contractuală)

Bibliografie selectivă
➢ STĂNESCU A.-T., Dreptul transporturilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020
➢ BAIAS FL.-A., CHELARU E., CONSTANTINOVICI R., MACOVEI I. (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014 (comentarii realizate de STĂNESCU A.-T., STĂNESCU Ş.-AL.,
Comentariu cu privire la art. 1955-2001, din Codul civil).

34
Referirile au în vedere numerotările din cadrul unității de învățare.

54
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

➢ CĂPĂŢÎNĂ O., STANCU GH., Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002.
➢ COTUŢIU A., SABĂU G.V., Dreptul transporturilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 176.
➢ PIPEREA GH., Dreptul transporturilor, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
➢ STĂNESCU A.-T., `Romania`. In International Encyclopaedia of Laws: Transport
Law, coord. ERIC VAN HOOYDONK, Ed. Kluwer Law International, Alphen aan den
Rijn, 2019
➢ ULIESCU M., Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Volumul III. Partea a II-
a. Cartea a V-a (art. 1650-2499). Contracte speciale. Garanţii, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015 (O. CRAUCIUC, Contractul de transport).

55
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Unitatea de învățare 6

Obiectivele unității de învățare 6

Prin unitatea de învățare 6, studenții se vor familiariza cu:


8. Actele normative reglementând contractul de transport de mărfuri pe căile ferate în
trafic intern
9. Mecanismul încheierii contractului de transport de mărfuri pe căile ferate în trafic
intern
10. Documentul de transport specific transportului de marfă pe căile ferate în trafic intern
Timp de învățare – 2 ore

Contractul de transport de mărfă pe căile ferate în trafic intern

1. Sediul materiei

Principalele reglementări în materia contractului de transport de mărfuri pe căile ferate în trafic


intern sunt:
a) OG nr. 7/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind transportul pe căile ferate din
România (republicată în 2006, ultima modificare prin OG 26/2014)
b) Ordinul ministrului transporturilor nr. 655/2007 pentru aprobarea Normelor uniforme
privind transporturile pe căile ferate din România (ultima modificare prin Ordin 580/2011)
c) OUG nr. 12/1998 privind transporturile pe căile ferate comune şi reorganizarea Societăţii
Naţionale a Căilor Ferate Române (ultima modificare – Legea nr. 205/2019).
d) Ordinul nr. 743/2020 pentru eliberarea certificatului unic de siguranță operatorilor care
efectuează numai manevră feroviară pe căile ferate din România

2. Definiţie. Trăsături. Caractere juridice ale contractului de transport de mărfuri pe


căile ferate în trafic intern

2.1 Definiţia contractului de transport de mărfuri pe căile ferate în trafic intern

Potrivit art. 37 din OG nr. 7/2005:

Contractul de transport de mărfuri pe căile ferate în trafic intern reprezintă înţelegerea


dintre operatorul de transport feroviar şi clientul-expeditor prin care primul se angajează să

56
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

deplaseze în spaţiu o cantitate de marfă, cu titlu oneros, la destinaţie şi să o predea clientului -


destinatar, dacă deplasarea în spaţiu se realizează cu vehicule feroviare, folosindu-se
infrastructura feroviară şi nu presupune trecerea frontierei de stat.

2.2 Trăsăturile contractului de transport de mărfuri pe căile ferate în trafic intern

Contractul de transport de mărufuri pe căile ferate în trafic intern prezintă trăsăsturi definitorii
referitoare la părţile şi obiectul contractului. Pentru ca un contract să poată fi calificat drept
contract de transport de mărfuri pe căile ferate în trafic intern, aceste trăsături trebuie să fie
întrunite simultan.

A) Părţile contractului de contractului de transport de mărfuri pe căile ferate în trafic


intern

Contractul de transport de mărfuri pe căile ferate în trafic intern se încheie între transportator şi
expeditor, producând efecte juridice şi în privinţa unei terţe persoane, respectiv destiatarul.

În ceea ce priveşte transporatorul, pentru a putea încheia un contract de transport de mărfuri


pe căile ferate în trafic intern în această calitate, o persoană trebuie să fi dobândit calitatea
operator de transport feroviar.

Dobândirea acestei calităţi este efectul obţinerii licenţei de transport feroviar pentru servicii
de transport feroviar de marfă desfăşurate în interes public (servicii de transport feroviar
de tip B). Licenţa se acordă de o autoritate responsabilă cu licenţierea, dintr-un stat membru al
Uniunii Europene. In România, această autoritate este Organismul de Licenţe Feroviare Român
(înfiinţat în cadrul Autorităţii Feroviare Române). Pot obţine licenţa de transport feroviar pentru
a desfăşura activităţi de transport feroviar de tip B, persoanele care îndeplinesc următoarele
condiţii:
a) sunt organizate ca persoane juridice
b) obiectul de activitate ales include, ca activitate principală, activitatea de transport feroviar
de marfă (Cod CAEN: 4920/fost 6010)
c) întrunesc, în mod cumulativ, cerinţele referitoare la onorabilitate, la capacitatea financiară,
la competenţa profesională şi la asigurarea de răspundere.

Observaţie:
1) Executarea serviciilor de transport de către un operator de transport poate fi realizată
doar după obţinerea unui certificat de siguranţă, eliberat de Autoritatea de Siguranţă
Feroviară, care atestă capacitatea concretă a operatorului de transport feroviar de a
executa servicii de transport feroviar şi după încheierea unui contract de acces cu
Compania Naţională de Căi Ferate, car conferă accesul efectiv al operatorului de
transport feroviar la infrastructura feroviară.

57
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

În ceea ce priveşte expeditorul şi destinatarul, nu sunt prevăzute cerinţe particulare. Trebuie


menţionat însă faptul că, potrivit Anexei la OG nr. 7/2005, atât expeditorul, cât şi destinatarul
sunt desemnaţi prin termenul client.

B) Obiectul contractului

Acesta este reprezentat pe de o parte de efectuarea transportului unui bun pe căile feroviare, în
trafic intern, iar pe de altă parte, de plata unui preţ.

Cu privire la transportul unui bun, acesta trebuie să presupună:


1) folosirea unor vehicule feroviare definite potriit art. 9 din OG nr. 19/1997 şi Ordinului
ministrului transporturilor nr. 342/2009 pentru aprobarea Normelor privind verificarea
tehnică a vehiculelor feroviare aparţinând agenţilor economici) şi a infrastructurii
feroviare (definită potrivit art. 8 din OUG nr. 12/1998).
2) Un itinerariu care să nu presupună trecerea frontierei de stat. Potrivit art. 1 alin. (10) lit.
d) din OUG nr. 12/1998, transportul feroviar este în trafic internaţional dacă trenul trece,
cel puţin o dată, frontiera de stat. Rezultă deci că transportul este în trafic intern dacă pe
parcursul deplasării nu se trece frontiera de stat.

Cu privire la plata preţului, aceasta presupune achitarea tarifului de transport şi a altor tarife.

2.3 Caracterele juridice ale contractului de transport de mărfuri pe căile ferate în trafic
intern

Contractul de transport de mărfuri pe căile ferate în trafic intern prezintă următoarele caractere
juridice:
a) contract numit – întrucât îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1168 din Codul civil,
respectiv este contract reglementat legal. Astfel, OG nr. 7/2005 şi ale Ordinului ministrului
transporturilor nr. 655/2007 reprezintă principalele acte normative reglementând regimul
juridic al contractului de transport feroviar
b) contract sinalagmatic – întrucât îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1172 din Codul
civil, respectiv obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente
c) contract cu titlu oneros – întrucât îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1172 din Codul
civil, respectiv fiecare dintre părţile contractului urmăreşte să îşi procure un avantaj în
schimbul obligaţiilor asumate
d) contract comutativ – întrucât îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1173 din Codul civil,
respectiv încă de la momentul încheierii contractului, pentru fiecare dintre părţile acestuia
este certă existenţa drepturilor şi obligaţiilor, iar întinderea lor este determinată sau
determinabilă
e) contract real – întrucât îndeplineşte cerinele prevazute în art. 1174 din Codul civil,
respectiv se încheie la momentul la care mărfurile şi documentul de transport (scrisoarea de

58
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

trăsură) sunt primite de operatorul de transport feroviar (art. 37 alin. (2) din OG nr. 7/2005).
Data primirii mărfurilor de către operatorul de transport feroviar rezultă din ştampila
aplicată de acesta, cu ocazia primirii, pe documentul de transport.
f) contract de adeziune – întrucât poate îndeplini cerinţa rezultând din art. 1175 din Codul
civil, respectiv clauzele sale esenţiale să fie redactate de una dintre părţi, cealaltă parte
neavând decât să le accepte ca atare. Contractul de transport pe căile ferate în trafic intern
nu este însă întotdeauna un contract de adeziune, acesta putând fi, în egală măsură un
contract negociat.
g) contract încheiat cu consumatorii – întrucât poate îndeplini cerinţa rezultând din art. 1177
din Codul civil şi a cerinţele prevăzute de legislaţia în materie de protecţie a consumatorilor,
respectiv poate fi încheiat cu persoane fizice care acţionează în scopuri din afara activităţii
lor comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Contractul de transport
pe căile ferate în trafic intern nu este însă întotdeauna un contract încheiat cu consumatorii.

3. Încheierea contractului de transport de mărfuri pe căile ferate în trafic intern

Încheierea contractului de transport de mărfuri pe căile ferate în trafic intern presupune


parcurgerea a două etape principale
1) Etapa comandării transportului pe căile ferate în trafic intern
2) Etapa încheierii propriu-zise a contractului de transport pe căile ferate în trafic
intern

3.1 Comandarea transportului pe căile ferate în trafic intern

Potrivit OG nr. 7/2005, încheierea contractului de transport este precedată de parcurgerea unei
proceduri de comandare a transportului. Aceasta implică transmiterea unui comenzi scrise de
către client şi acceptarea sa de către operatorul de transport. Comanda include, în principal,
informaţii referitoare la: staţia de expediere, staţia de destinaţie, marfa ce se doreşte a fi
transportată, mijloacele de transport necesare în acest scop şi operaţiunile de încărcare a mărfii.
Acceptarea se realizează semnarea şi stampilarea comenzii sau prin mijloace electronice.
Comanda urmată de acceptare poate fi calificată drept un antecontract de transport.

3.2 Încheierea propriu-zisă a contractului de transport pe căile ferate în trafic intern

In această etapă trebuie respectate toate condiţiile de fond de validitate prevăzute de Codul civil
cu caracter general. În plus trebuie respectate cerinţele speciale prevăzute de OG nr. 7/2005,
care au condus la calificarea contractului de transport pe căile ferate în trafic intern drept
contract real, respectiv:
a) încărcarea mărfii în mijlocul de transport
b) întocmirea documentelor de transport
Astfel, contractul de transport se va considera încheiat la momentul în care operatorul de
transprot feroviar a primit marfa încărcată în mijlocul de transport feroviar, însoţită de
scrisoarea de trăsură.

59
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Cu privire la încărcarea mărfii în mijlocul de transport feroviar

Pentru executarea operaţiunii de predare a mărfii, transportatorul are obligaţia de pune la


dispoziţia expeditorului mijloacele de transport solicitate de acesta în comanda acceptată.
Obligaţia de a verifica dacă mijloacele de transport sunt corespunzătoare realizării unui
transport în bune condiţii revine expeditorului, potrivit art. 37 alin. (10) din OG nr. 7/2005.

Potrivit art. 37 alin. (4) din OG nr. 7/2005, expeditorul şi operatorul de transport convin în
legătură cu persoana căreia îi incumbă obligaţia de a încărca, respectiv de a descărca marfa. In
absenţa unei convenţii, trebuie să fie operată o distincţie în funcţie de obiectul transportului
- pentru transportul de colete (coletul reprezintă, potrivit Anexei la OG nr. 7/2005 o marfă
pentru transportul căreia nu este necesară punerea unui vagon întreg la dispoziţia
exclusivă a unui expeditor), obligaţia de încărcare incumbă operatorului de transport
feroviar, ca şi obligaţia de descărcare
- pentru transportul de vagoane complete şi unităţi de transport intermodal (Anexa
integrează în sfera unităţilor de transport intermodal: containerele, cutiile mobile,
semiremorcile etc), obligaţia de încărcare incumbă expeditorului iar obligaţia de
descărcare, destinatarului.

In măsura în care obligaţia de încărcare revine expeditorului, operatorul de transport are


obligaţia de a-i pune la dispoziţie mijloacele necesare în acest scop (denumite rechizite),
solicitate de expeditor în comanda acceptată. Potrivit art. 37 alin. (10) din OG nr. 7/2005,
expeditorul are însă obligaţia de a verifica dacă acestea sunt corespunzătoare.

Cu privire la întocmirea documentului de transport

Pentru încheierea contractului de transport de mărfuri pe cale ferată în trafic intern este necesară
predarea documentului de transport.

Potrivit art. 38 din OG nr. 7/2005 şi normelor sale uniforme adoptate prin Ordinul ministrului
transporturilor nr. 655/2007, documentul de transport poartă denumirea de scrisoare de trăsură
şi beneficiază de un model-legal, reglementat prin Anexa 5 la normele uniforme menţionate.
In conformitate cu modelul-legal, scrisoarea de trăsură este formată din 6 file, fiecare dintre
acestea vând o denumire şi o destinaţie stabilite prin Ordinul ministrului transporturilor nr.
655/2007:
a) fila 1 – „exemplarul de serviciu” – destinată transportatorului din staţia de la destinaţie
b) fila 1a – „exemplar plată centralizată” – destinată transportatorului din staţia de la destinaţie
c) fila 2 – „copie” – destinată transportatorului din staţia de la expediere

60
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

d) fila 3 – „aviz şi adeverinţă de primire” – destinată transportatorului din staţia de destinaţie


e) fila 4 – „duplicat” – destinată expeditorului
f) fila 5 – „unicat” – pentru destinatar.

Sub aspectul conţinutului, scrisoarea de trăsură include 3 categorii de menţiuni:

I) menţiuni obligatorii, referitoare la:


a) data întocmirii,
b) expeditor (o singură persoană)
c) denumirea staţiilor de expediţie şi destinaţie
d) destinatar (o singură persoană)
e) sigilile aplicate
f) marfă (denumire, mod de ambalare, masa brută)
g) enumerarea anexelor la scrisoare de trăsură, necesare îndeplinirii formalităţilor
administrative
h) numărul mijlocului e transport
i) modul de plată
j) operatorul de transport
k) menţiunea că transportul este supus, în pofida oricărei clauze contrare, dispoziţiilor OG
nr. 7/2005.
II) menţiuni facultative, referitoare, exemplificativ, la:
a) proprietarul liniei ferate industriale pe care se află mijlocul de transport în vederea
încărcării
b) caracteristici al vagoanelor folosite pentru transport, de tipul tonajului, volumului,
suprafeţei etc
III) menţiuni condiţionale, referitoare, exemplificativ, la:
a) semnele şi marcajele aplicate pe încărcătura vagoanelor descoperite
b) mijloacele de protecţie a mărfii
OBS- menţiunile condiţionale sunt acele menţiuni a căror completare nu este întotdeauna
obligatorie, ci doar dacă se îndeplineşte condiţia la care se referă

Obligaţia de a completa scrisoarea de trăsură incumbă atât expeditorului, cât şi


transportatorului, fiecăreia dintre părţi fiindu-i destinate anumite rubrici în modelul-legal al
documentului de transport. (art. 37 alin. (2) coroborat cu art. 39 din OG nr. 7/2005 şi Anexa 5
la Ordinul ministrului transporturilor nr. 655/2007). Completarea scrisorii de trăsură revine
iniţial expeditorului întrucât predarea documentului de transport, completat în rubricile care îi
sunt rezervate, către transportator este o condiţie pentru încheierea contractului de transport.

Teste de autoevaluare
11) Stabiliți care sunt reglementările principale în materia contractului de transport
feroviar de marfă în trafic intern

61
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

R. (135)
12) Precizați care este denumirea documentului de transport specific transportului pe
căile ferate în trafic intern
R. (3.2)

Teme de control
1) Precizați care este momentul încheierii contractului de transport de marfă pe căile
feroviare în trafic intern
R (3.1)

Bibliografie selectivă
➢ STĂNESCU A.-T., Dreptul transporturilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020
➢ BAIAS FL.-A., CHELARU E., CONSTANTINOVICI R., MACOVEI I. (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014 (comentarii realizate de STĂNESCU A.-T., STĂNESCU Ş.-AL.,
Comentariu cu privire la art. 1955-2001, din Codul civil).
➢ CĂPĂŢÎNĂ O., STANCU GH., Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002.
➢ C OTUŢIU A., S ABĂU G.V., Dreptul transporturilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 176.
➢ PIPEREA GH., Dreptul transporturilor, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
➢ STĂNESCU A.-T., `Romania`. In International Encyclopaedia of Laws: Transport
Law, coord. ERIC VAN HOOYDONK, Ed. Kluwer Law International, Alphen aan den
Rijn, 2019
➢ ULIESCU M., Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Volumul III. Partea a II-
a. Cartea a V-a (art. 1650-2499). Contracte speciale. Garanţii, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015 (O. CRAUCIUC, Contractul de transport).

35
Referirile au în vedere numerotările din cadrul unității de învățare.

62
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Unitatea de învățare 7

Obiectivele unității de învățare 7

Prin unitatea de învățare 7, studenții se vor familiariza cu:


11. Efectele contractului de transport de marfă pe căile ferate în trafic intern
12. Angajarea răspunderii părților contractului de transport de marfă pe căile ferate în
trafic intern
Timp de învățare – 2 ore

Contractul de transport de mărfă pe căile ferate în trafic intern

4. Efectele juridice ale contractului de transport pe căile ferate în trafic intern

Contractul de transport pe căile ferate în trafic intern dă naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina
părţilor, dar şi a destinatarului.

4.1 Obligaţiile principale ale expeditorului

a) obligaţia de plată a prestaţiei de transport

Potrivit art. 40 din OG nr. 7/2005, expeditorul are obligaţia de a plăti tarifele de transport,
tarifele accesorii, tarifele suplimentare şi alte tarife survenite din momentul încheierii
contractului de transport pentru prestaţia de transport. Exemplificativ, pot fi menţionate:
- tariful aferent declarării interesului la eliberare (declararea interesului la livrare este o
modalitate de agravare a răspunderii operatorului de transport feroviar prin care se
stabileşte o limită convenţională până la care se pot cere o despăgubiri pentru paguba
dovedită)
- tariful aferent încărcării unui transport cu deburse sau ramburse (debursul este
procedeul prin care expeditorul încasează contravaloarea mărfii transportate de la
operatorul de transport care, la rândul său, are posibilitatea de a încasa suma respectivă
de de la destinatar, în momentul eliberării mărfii; rambursul este procedeul prin care
expeditorul foloseşte serviciile operatorului de transport feroviar pentru încasarea de
la destinatar a contravalorii mărfii transportate)

63
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

- tarifele percepute pentru situaţiile în care menţiunile făcute de către expeditor nu sunt
conforme cu realitatea, operatorul de transport feroviar probând acest aspect (ex.
declararea incorectă, inexactă sau incompletă a mărfurilor ce vor face obiectul
contractului)

OBS
- tarifele de transport sunt incluse într-un act emis de operatorul de transport feroviar,
denumit „Tariful de transport feroviar” (acesta se publică în Buletinul Comercial CFR
şi/sau pe site-ul operatorului de transport feroviar de marfă şi include nu numai tarifele
de transport, ci şi alte informaţii, precum: principiile de tarifare, condiţiile de aplicare a
tarifelor, clasificarea mărfurilor etc. )
- dacă obligaţia de plată a prestaţiei de transport este pusă în sarcina destinatarului prin
convenţia dintre expeditor şi transportator, obligaţia expeditorului nu se stinge.

b) obligaţia de a anexa, la scrisoarea de trăsură, documentele necesare pentru


îndeplinirea oricăror formalităţi ce ar trebui realizate înainte de predarea
mărfurilor (art. 48 din OG nr. 7/2005)

4.2 Obligaţiile principale ale transportatorului

a) obligaţia de a realiza deplasarea în spaţiu a mărfurilor


b) obligaţia de a conserva marfa
- potrivit art. 62 din OG nr. 7/2005, obligaţia de a conserva marfa se naşte de la momentul
încheierii contractului şi până la eliberarea expediţiei (potrivit art. 36 din OG nr. 7/2005,
prin expediţie se înţelege fie marfa încărcată într-un vehicul feroviar, fie vehiculului
feroviar complet încărcat)
c) obligaţia de a ajunge la destinaţie cu respectarea termenului de executare a
contractului de transport
- potrivit art. 50 din OG nr. 7/2005, termenul de executare a contractului de transport se
stabileşte prin acordul părţilor la contractul de transport. In lipsa unei convenţii, ca
principiu, termenul de transport se stabileşte potrivit următoarelor reguli:
1) termenul de executare a contractului de transport începe să curgă de la ora 00.00
a zilei următoare celei de primire a mărfii la transport.
2) termenul de executare a contractului de transport este o sumă a mai multor
categorii de termene:
▪ termenul de expediere – de 24 de ore
▪ termenul de transport pentru fiecare fracţiune indivizibilă de 400 de km
– 48 de ore (distanţele se raportează la itinerarul stabilit de părţile
contractului, iar în lipsa acestuia, la itinerarul cel mai scurt posibil)
▪ termenul suplimentar – de 24 de ore (acesta se aplică o singură dată,
pentru trecerea de pe liniile principale pe liniile secundare sau înguste şi
invers)
▪ alte termene suplimentare, stabilite prin Ordinul ministrului
transporturilor nr. 655/2007 (acestea se aplică numai dacă ipoteza avută
în vedere de normele uniforme este incidentă transportului)
- termenul de executare a contractului de transport este respectat dacă înăuntrul acestui
termen marfa a sosit în staţia de destinaţie şi a fost avizată către destinatar.

64
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

d) obligaţia de a executa contraordinele (OG nr. 7/2005 nu foloseşte termenul de


contraordin, ci sintagma „modificare a contractului de transport”)
- dreptul de a da un contraordin poate aparţine atât expeditorului, cât şi destinatarului,
dar nu simultan.
- potrivit articolelor 55 şi 56 din OG nr. 7/2005, dreptul de a da contraordin aparţine
expeditorului, mai puţin în situaţia în care acesta nu a luat în sarcina sa tarifele aferente
transportului şi nu a inserat în scrisoarea de trăsură menţiunea „destinatar neautorizat să
dea dispoziţii ulterioare” (în acest caz, dreptul de a da contraordin aparţine
destinatarului)
- pentru a fi dat un contraordin, titularul dreptului trebuie să fie în posesia duplicatului
scrisorii de trăsură. Rezultă deci că, în situaţia în care nu este titularul dreptului de a da
un contraordin, expeditorul are obligaţia de a transmite destinatarului duplicatul
scrisorii de cărat. Aceasta întrucât OG nr. 7/2005 prevede condiţii de formă ad
validitatem pentru modificarea unilaterală a contractului de transport, respectiv
completarea unei declaraţii în forma prevăzută în Anexa 7 la Ordinul ministrului
transporturilor nr. 655/2007 şi anexarea ei la duplicatul scrisorii de trăsură.
- dreptul de a modifica unilateral contractul de transport are un conţinut juridic diferit, în
funcţie de titular. Pentru expeditor, modificarea poate să poarte asupra aspectelor
menţionate în art. 55 alin. (1) din OG nr. 7/2005, iar pentru destinatar, asupra celor
menţionate în art. 56 alin. (1)
- indiferent de titular, dreptul de a da contraordin încetează la momentul la care expediţia
a fost eliberată destinatarului sau la momentul la care destinatarul şi-a exercitat faţă de
operatorul de transport drepturile derivând din contractul de transport.
e) obligaţia de a încunoştinţa intervenţia unei situaţii de împiedicare la transport
- intervenţia unei cauze care face ca transportul să nu poată începe ori să nu poată continua
naşte obligaţia transportatorului de a aduce la cunoştinţa expeditorului acest aspect
(cauzele care pot interveni sunt enumerate exemplificativ în art. 58 alin. (1)).
Transportatorul poate modifica din oficiu itinerariul, în cazul în care apar situaţii de
împiedicare la transport, dar nu va mai putea percepe tarife suplimentare de la expeditor.
o OBS – dacă împiedicarea la eliberare survine după ce destinatarul a uzat de
dreptul de a da un contraordin, obligaţia de încunoştinţare trebuie executată faţă
de acesta.

f) obligaţia de a elibera expediţia (marfa încărcată într-un vehicul feroviar sau vehiculul
feroviar complet încărcat)
- eliberarea expediţiei presupune realizarea, în mod cumulativ, a următoarelor acţiuni:
1) predarea mărfii încărcate în mijlocul de transport sau a vehiculului feroviar
complet încărcat (după descărcare, acesta va fi returnat operatorului de transport
feroviar – art. 52 alin. (6) din OG nr. 7/2005)
2) plata creanţelor care decurg din contractul de transport
3) remiterea scrisorii de trăsură destinatarului
- eliberarea expediţiei se realizează faţă de destinatar, care trebuie să semneze de primire.
In anumite situaţii eliberarea expediţiei către destinatar nu este posibilă, în acest caz
fiind incidente prevederile art. 59 din OG nr. 7/2005 (ex. destinatarul refuză primirea
expediţiei, nu poate fi găsit, marfa este grevată de un ramburs neadmis, asupra mărfii s-
a instituit un sechestru etc.). In această situaţie, după trecerea a 120 de ore de la ora
avizării destinatarului, se naşte obligaţia operatorului de transport feroviar de a
încunoştinţa expeditorul pentru a-i cere instrucţiuni

65
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

o OBS – dacă împiedicarea la eliberare survine după ce destinatarul a uzat de


dreptul de a da un contraordin, obligaţia de încunoştinţare trebuie executată faţă
de acesta.

4.3 Obligaţiile principale ale destinatarului

a) obligaţia de a achita creanţele ce decurg din contractul de transport


b) obligaţia de a descărca marfa din mijloacele de transport
c) obligaţia de a curăţa mijloacele de transport şi de a realiza toate celelalte operaţiuni
menţionate în art. 52 din OG nr. 7/2005

Obligaţiile destinatarului se nasc în măsura în care acesta acceptă eliberarea expediţiei.

5. Răspunderea contractuală a operatorului de transportatorul feroviar

Având în vedere faptul că operatorul de transport feroviar este o persoană juridică, în mod
obişnuit, executarea contractului de transport este realizată prin intermediul salariaţilor săi ori
prin intermediul altor persoane cărora operatorul de transport feroviar le conferă atribuţii în
acest sens. De aceea OG nr. 7/2005 consacră în art. 3, răspunderea operatorului de transport
feroviar pentru faptele acestor persoane (răspundere contractuală pentru fapta altei persoane)

Pentru a se angaja răspunderea operatorului de transport feroviar, trebuie îndeplinite condiţiile


acesteia:
a) fapta ilicită
b) prejudiciu
c) legătură de cauzalitate
d) vinovăţie.
Cauzele exoneratoare de răspundere sunt reglementate prin art. 61 din OG nr. 7/2005.

OG nr. 7/2005 reglementează pe larg răspunderea operatorului de transport feroviar două fapte
ilicite, respectiv pentru încălcarea a două obligaţii principale ale operatorului de transport
feroviar: obligaţia de conservare a mărfii şi obligaţia de a ajunge la destinaţie cu respectarea
termenului de executare a contractului de transport.

5.1 Răspunderea operatorului de transport feroviar pentru pierderea mărfurilor

Fapta ilicită – încălcarea obligaţiei de conservare a mărfurilor. Dovedirea încălcării obligaţiei


de conservare a mărfii impune demonstrarea a două elemente:

66
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

a) dispariţia mărfurilor
b) faptul că dispariţia mărfurilor a avut loc în perioada de timp în care operatorul de
transport feroviar avea obligaţia de conservare a mărfurilor (în perioada de la încheierea
contractului de transport şi până la eliberarea expediţiei)

Cu privire la „dispariţia mărfurilor”, aceasta poate fi:


a) dispariţie constată fizic, potrivit art. 53 alin. (1) din OG nr. 7/2005 sau
b) dispariţie prezumată absolut, potrivit art. 53 alin. (3) din OG nr. 7/2005: marfa este
prezumată pierdută atunci când expediţia nu a fost eliberată destinatarului sau nu a fost pusă
la dispoziţia sa în termen de 30 de zile de la împlinirea termenului de executare a
contractului de transport

Cu privire la producerea prejudiciului în perioada de timp în care operatorul de transport


feroviar avea obligaţia de conservare a mărfurilor, OG nr. 7/2005 instituie două prezumţii
relative: una în favoarea operatorului de transport feroviar, iar alta în favoarea clientului
(expeditor sau destinatar care a acceptat transportul).
- prezumţia în favoarea operatorului de transport feroviar este reglementată prin art. 60 alin.
(4): se prezumă că dispariţia mărfurilor nu a avut loc în perioada în care operatorul de
transport feroviar avea obligaţia de conservare a mărfurilor, dacă mijlocul de transport
închis a ajuns la destinaţie fără urme de violare, sustragere, scurgere avariere şi cu sigiliile
intacte sau dacă semnele sau marcajele aplicate pe mărfurile încărcate în mijlocul de
transport deschis au ajuns la destinaţie intacte
- prezumţia în favoarea clientului rezultă din interpretarea art. 61 alin. alin. (2): se prezumă
că dispariţia mărfurilor a avut loc în perioada în care operatorul de transport feroviar a avea
obligaţia de conservare a mărfurilor dacă mijlocul de transport închis a ajuns la destinaţie
purtând urme de violare sau dacă semnele sau marcajele aplicate pe mărfurile încărcate în
mijlocul de transport deschis poartă asemenea urme (a fortiori, prezumţia operează dacă
mijlocul de transport nu a ajuns la destinaţie în termen de 30 de zile de la împlinirea
termenului de executare a contractului de transport)

Prejudiciul – răspunderea operatorului de transport este, ca regulă, limitată. Prin excepţie,


limitele răspunderii pot fi depăşite.

Cu privire la limitele acoperirii prejudiciului, potrivit art. 63 alin. (2) din OG nr. 7/2005 şi
normelor sale uniforme aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 655/2007
despăgubirile de calculează având în vedere cantitatea de marfă pierdută şi unul dintre preţurile
indicate (ex. preţul după factură, preţul curent sau, în lipsă, preţul mărfurilor de aceeaşi natură
şi calitate, la locul şi data la care marfa a fost primită la transport), fără a putea depăşi însă 70
lei /kg brut de marfă lipsă. Textul de lege menţionează expres faptul că sunt excluse alte daune-
interese.
OBS: prin raportare la prevederile art. 63 alin. (2) din OG nr. 7/2005, acesta poate fi
interpretat în sensul că poate fi acoperită doar paguba efectiv suferită, evaluată legal, nu şi
beneficiul nerealizat.

67
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Cu privire la depăşirea limitelor răspunderii, aceasta este permisă în două situaţii:


a) a fost declarat un interes la eliberare (art. 63 alin. (6) şi art. 41 şi Anexa)
b) se dovedeşte faptul că operatorul de transport a produs prejudiciu cu intenţie (art. 63 alin.
(6))

OBS
- potrivit art. 63 alin. (7) poate fi cerută şi acordarea de dobânzi la despăgubire, ca regulă, de
la data înregistrării reclamaţiei administrative. Nivelul dobânzii este cel stabilit prin tariful
de transport feroviar.
- potrivit art. 63 alin. (2) coroborat cu art. 52 alin. (7) poate fi solicitată şi restituirea tarifelor
de transport şi a celorlalte sume achitate cu ocazia transportului mărfii pierdute.

Vinovăţia – operatorul răspunde pentru culpa cea mai mică. Un anumit grad de vinovăţie este
solicitat pentru agravarea răspunderii, nu pentru angajarea acesteia.

5.2 Răspunderea pentru avarierea mărfurilor

Ca regulă, răspunderea pentru avarierea mărfurilor urmează regimul juridic al răspunderii


pentru pierderea mărfurilor.

Obs
- cu privire la fapta ilicită - avarierea este definită ca reprezentând alterarea, deprecierea,
diluarea sau diminuarea calităţii mărfurilor (Anexa la OG nr. 7/2005). Nu există nu
există o prezumţie de avariere a mărfurilor
- cu privire la prejudiciu - despăgubirile de calculează având în vedere cantitatea de marfă
avariată şi procentul de avariere (procentul de avariere influenţează inclusiv cuantumul
în care se restituie tarifele de transport şi a celorlalte sume achitate cu ocazia mărfii
avariate)

5.3 Răspunderea pentru depăşirea termenului de executare a contractului de transport

Fapta ilicită – încălcarea obligaţiei de a ajunge la destinaţie cu respectarea termenului de


executare a contractului de transport (doar depăşirea termenului de executare, nu şi a termenelor
care îl compun )

Prejudiciul – răspunderea operatorului de transport este, ca regulă, limitată. Prin excepţie,


limitele răspunderii pot fi depăşite.

68
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Cu privire la limitele acoperirii prejudiciului, potrivit art. 63 alin. (2) din OG nr. 7/2005,
potrivit art. 63 alin. (4), fără a fi necesară dovedirea unui prejudiciu, despăgubirile de calculează
prin aplicarea unui procent de 2% din tariful de transport pentru fiecare zi de întârziere, fără ca
suma totală să poată depăşi jumătate din tariful de transport
Textul de lege menţionează expres faptul că dacă se face dovada că a rezultat un prejudiciu din
cauza întârzierii, aceasta urmează a fi acoperit, despăgubirile neputând depăşi jumătate din
tariful de transport.

OBS
- textul nu se referă nici direct, nici indirect la structura prejudiciului, permiţând astfel
interpretarea în sensul că prejudiciul are structura din dreptul comun, respectiv paguba efectiv
suferită şi beneficiul nerealizat.

Cu privire la depăşirea limitelor răspunderii, aceasta este permisă în situaţia în care se


dovedeşte faptul că operatorul de transport a produs prejudiciu cu intenţie (art. 63 alin. (6))

6. Aspecte privind angajarea răspunderii contractuale a operatorului de transport


feroviar

Acţiunea în răspundere contractuală împotriva operatorului de transport feroviar poate fi


introdusă de către persoanele care pot exercita dreptul la acţiune. Se pot afla in situaţia menţionă
atât expeditorul, cât şi destinatarul, după distincţiile menţionate în art. 65.

In principiu, potrivit acestui articol:

a) Expeditorul poate exercita dreptul la acţiune câtă vreme poate exercita şi dreptul la
contraordin.
b) Destinatarul poate exercita dreptul la acţiune de la momentul la care s-a împlinit
termenul de executare a contractului de transport (dacă marfa nu a ajuns la destinaţie)
sau de la momentul la care marfa a ajuns la destinaţie şi destinatarul a solicitat eliberarea
expediţiei.

OBS:
- ca regulă, acceptarea fără obiecţiuni a expediţiei stinge dreptul la acţiune împotriva
operatorului de transport feroviar
- dreptul la acţiune trebuie exercitat în termenul de prescripţie reglementat de art. 68 din
OG nr. 7/2005.

69
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Pentru a putea fi introdusă o acţiune împotriva operatorului de transport feroviar, trebuie


parcursă, mai întâi, procedura reclamaţiei administrative prevăzută la art. 64. Reclamaţia
administrativă trebuie adresată operatorului de transport feroviar în termen de 3 luni de la data
încheierii contractului de transport, de către persoanele care pot exercita dreptul la acţiune
împotriva operatorului de transport feroviar.
Teste de autoevaluare
13) Precizați care sunt efectele contractului de transport pe căile ferate în trafic intern.
R (336)
14) Precizați care sunt limitele răspunderii transportatorului în transportul pe căile ferate
în trafic intern
R (5)
Teme de control
15) Analizați relevanța reclamației administrative reglementată în materia contractului de
transport pe căile ferate în trafic intern.
R (6)

Bibliografie selectivă
➢ STĂNESCU A.-T., Dreptul transporturilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020
➢ BAIAS FL.-A., CHELARU E., CONSTANTINOVICI R., MACOVEI I. (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014 (comentarii realizate de STĂNESCU A.-T., STĂNESCU Ş.-AL.,
Comentariu cu privire la art. 1955-2001, din Codul civil).
➢ CĂPĂŢÎNĂ O., STANCU GH., Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002.
➢ COTUŢIU A., SABĂU G.V., Dreptul transporturilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 176.
➢ PIPEREA GH., Dreptul transporturilor, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
➢ STĂNESCU A.-T., `Romania`. In International Encyclopaedia of Laws: Transport
Law, coord. ERIC VAN HOOYDONK, Ed. Kluwer Law International, Alphen aan den
Rijn, 2019
➢ ULIESCU M., Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Volumul III. Partea a II-
a. Cartea a V-a (art. 1650-2499). Contracte speciale. Garanţii, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015 (O. CRAUCIUC, Contractul de transport).

36
Referirile au în vedere numerotările din cadrul unității de învățare.

70
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Unitatea de învățare 8

Obiectivele unității de învățare 8

Prin unitatea de învățare 8, studenții se vor familiariza cu:


13. Actele normative reglementând contractul de transport de mărfuri pe căile rutiere în
trafic intern și internațional
14. Mecanismul încheierii contractului de transport de mărfuri pe căile rutiere în trafic
intern și internațional
15. Efectele contractului de transport de marfă pe căile rutiere în trafic intern și
internațional
Timp de învățare – 2 ore

Contractul de transport de marfă pe căile rutiere în trafic intern și internațional

1. Sediul materiei

In materia transporturilor rutiere sunt incidente, în primul rând:

- OG nr. 27/2011 privind transporturile rutiere (potrivit art. 1 din OUG nr. 109/2005,
dispoziţiile sale constituie cadrul general în materia transporturilor rutiere, cu ultima
modificare prin L 34/2020)
- Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR)
- Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere (cu ultima
modificare prin OUG 21/2019)

Observaţie:

1) Potrivit art. 76 şi urm. din OG nr. 27/2011, contractelor de transport în trafic naţional şi
internaţional li se aplică dispoziţiile CMR. Cu privire la contractele de transport în trafic
naţional sunt excluse o serie de prevederi ale CMR.
2) Aplicarea unor dispoziţii ale CMR contractelor de transport rutier în trafic naţional a
fost reglementată, pentru prima dată, prin OUG nr. 109/2005. Astfel, începând cu 1
octombrie 2006, contractele de transport rutier în trafic naţional au primit o
reglementare legală specială a regimului lor juridic
3) Anterior datei de 1 octombrie 2006, contractele de transport rutier în trafic naţional nu
beneficiau de o reglementare specială, acestora aplicându-li-se Codul comercial.

2. Definiţie şi caractere juridice

2.1 Definiţie

71
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Nici reglementările interne, nici cele internaţionale, nu conferă o definiţie contractului de


transport rutier. Pornind de la dispoziţiile acestora, poate fi configurată însă o definiţie generală,
astfel: contractul de transport rutier de mărfuri poate fi definit ca fiind contractul dintre
transportatorul rutier şi expeditor prin care primul se angajează să deplaseze la destinaţie, pe o
cale de comunicaţie rutieră, cu vehicule adecvate acesteia, o cantitate de marfă, cu titlu oneros,
în vederea predării ei destinatarului.

2.2 Caracterele juridice ale contractului de transport rutier de mărfuri:

a) contract numit – întrucât îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1168 din Codul civil,
respectiv este contract reglementat legal. Astfel, OG nr. 27/2011 şi ale CMR reprezintă
principalele acte normative reglementând regimul juridic al contractului de transport
b) contract sinalagmatic – întrucât îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1172 din Codul
civil, respectiv obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente
c) contract cu titlu oneros – întrucât îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1172 din Codul
civil, respectiv fiecare dintre părţile contractului urmăreşte să îşi procure un avantaj în
schimbul obligaţiilor asumate
d) contract comutativ – întrucât îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1173 din Codul civil,
respectiv încă de la momentul încheierii contractului, pentru fiecare dintre părţile acestuia
este certă existenţa drepturilor şi obligaţiilor, iar întinderea lor este determinată sau
determinabilă
e) contract consensual întrucât îndeplineşte cerinele prevazute în art. 1174 din Codul civil,
respectiv se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor. Astfel, CMR exclude expres
caracterul formal, prin art. 4. La nivel doctrinar s-a interpretat faptul că dispoziţiile CMR
nu atribuie nici caracter real contractului. Faţă de această situaţie s-a impus concluzia că
momentul încheierii contractului este acela al întrunirii acordului de voinţă.
f) contract de adeziune – întrucât poate îndeplini cerinţa rezultând din art. 1175 din Codul
civil, respectiv clauzele sale esenţiale să fie redactate de una dintre părţi, cealaltă parte
neavând decât să le accepte ca atare. Contractul de transport pe căile rutiere nu este însă
întotdeauna un contract de adeziune, acesta putând fi, în egală măsură un contract negociat.
g) contract încheiat cu consumatorii – întrucât poate îndeplini cerinţa rezultând din art. 1177
din Codul civil şi a cerinţele prevăzute de legislaţia în materie de protecţie a consumatorilor,
respectiv poate fi încheiat cu persoane fizice care acţionează în scopuri din afara activităţii
lor comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Contractul de transport
pe căile rutiere nu este însă întotdeauna un contract încheiat cu consumatorii.

3. Efectele contractului de transport pe căile rutiere în trafic intern

Încheierea unui contract de transport rutier dă naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina


transportatorului, expeditorului şi destinatarului.

Principalele obligaţii ale expeditorului:


a) obligaţia de a ambala marfa (prin interpretarea art. 10 din CMR care instituie
răspunderea expeditorului pentru această daunele rezultând din ambalare)
b) obligaţia de predare a mărfii (rezultând din interpretarea contratului de transport ca fiind
consensual)
c) obligaţia de a furniza documentele şi informaţiile necesare îndeplinirii formalităţilor
vamale şi altor categorii de formalităţi (art. 11 din CMR)
d) obligaţia de plată a preţului (din interpretarea art. 1 coroborat cu art. 13 din CMR).

72
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Principalele obligaţii ale transportatorului:


a) obligaţia de a verifica starea aparentă a mărfurilor şi a ambalajului, precum şi de a
verifica exactitatea menţiunilor din scrisoarea de trăsură referitoare la numărul de colete,
la marcajul şi numerele lor (art. 8 din CMR)
b) obligaţia de a transporta marfa în interiorul termenelor convenite de părţi sau a unui
termen rezonabil (art. 19 din CMR)
c) obligaţia de a îndeplini formalităţile vamale şi a altor categorii de formalităţi (art. 11
din)
d) obligaţia de a conserva marfa de la momentul primirii acesteia şi până la momentul
eliberării sale (din interpretarea art. 17 din CMR)
e) obligaţia de a elibera marfa, adică de a preda marfa şi al doilea exemplar al scrisorii de
trăsură destinatarului (din interpretarea art.13 din CMR)
f) obligaţia de a solicita instrucţiuni de la persoana care poate să dispună de marfă, în cazul
unor impedimente la transport sau la livrare (art. 14 şi 15 din CMR)
g) obligaţia de a executa contraordinul (art. 12 din CMR). Convenţia nu foloseşte termenul
contraordin, ci sintagma „dreptul de dispoziţie asupra mărfii”. Acest drept aparţine, ca
regulă, expeditorului. Prin excepţie, dreptul aparţine destinatarului, dacă a fost inserată
în scrisoare de trăsură o menţiune în acest sens. Pentru exercitarea dreptului de
dispoziţie asupra mărfii CMR impune prezentarea primului exemplar al scrisorii de
trăsură în vederea consemnării, pe acesta, a instrucţiunilor date. Faţă de această situaţie
se impune concluzia că, dacă destinatarul dobândeşte dreptul de a dispune asupra mărfii,
expeditorul are obligaţia de a-i transmite primul exemplar al scrisorii de trăsură.
Dreptul de a dispune de marfă se stinge la momentul la care i se remite destinatarului
scrisoarea de trăsură care însoţeşte marfa sau de la momentul la care destinatarul îşi
exercită drepturile derivând din contractul de transport.

Principalele obligaţii ale destinatarului:


a) obligaţia de a plăti creanţele care rezultă din scrisoarea de trăsură

4. Răspunderea contractuală a transportatorului rutier

CMR consacră expres, prin art. 3, răspunderea transportatorului rutier pentru faptele proprii,
dar şi pentru faptele altor persoane (prepuşi sau alte persoane la serviciile cărora recurge pentru
executarea transportului).
CMR reglementează, în principal răspunderea pentru încălcarea a două obligaţii contractuale:
obligaţi a de a conserva marfa şi obligaţia de a transporta marfa cu respectarea termenului
convenit sau a unui termen rezonabil

4.1 Răspunderea pentru pierderea mărfii

Pentru tragerea la răspundere, trebuie dovedite condiţiile răspunderii: faptă ilicită, prejudiciu,
legătură de cauzalitate şi vinovăţie.

Cu privire la fapta ilicită: încălcarea obligaţiei de conservare a mărfii prin pierderea mărfii.
CMR, aceasta poate fi constatată fizic sau prezumată absolut. Astfel, CMR instituie o prezumţie
absolută de pierdere a mărfii, incidentă în situaţia în care marfa nu a fost livrată în termen de
30 de zile de la expirarea termenului convenit. In absenţa unui astfel de termen, prezumţia de

73
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

pierdere operează dacă marfa nu a fost livrată în termen de 60 de zile de la primirea mărfii de
către transportator.

Cu privire la prejudiciu:

Ca regulă, acoperirea acestuia este limitată. Despăgubirile sunt calculate la valoarea mărfii la
locul şi momentul primirii pentru transport, determinată după cursul bursei, în lipsă acestuia,
după preţul curent, iar în absenţa şi a preţului curent, pe baza valorii uzuale a mărfurilor. In
plus, despăgubirea nu poate depăşi valoarea de 8,33 DST/kg de marfa brută lipsa (contract de
transport internaţional) sau 2,5 USD/Kg de marfă brută lipsă (contract de transport intern).
CMR exclude acoperirea altor daune-interese. Faţă de această situaţie, se poate sustine că se
acoperă doar pierderea efectiv suferită.

Prin excepţie, limitele despăgubirilor pot fi depăşite prin declararea valorii mărfii (art. 24
CMR), declararea unui interes special la livrare (art. 26 CMR) sau ca efect al existenţei anumit
grad de vinovăţie asimilat dolului (art. 29 CMR).

Observaţii:
a) declararea valorii mărfii nu are natura juridică a unei clauze penale. Părţile contractului
de transport nu evaluează anticipat cuantumul prejudiciului suferit, ci doar majorează
convenţional limita maximă a acoperirii prejudiciului (art. 24 CMR)
b) interesul special la livrare nu are natura juridică a unei clauze penale. Părţile contractului
de transport nu evaluează anticipat cuantumul prejudiciului suferit, ci extind sfera
acestuia de la acoperirea pagubei efectiv suferite (în afara unui interes special la livrare
inserat în contract) la acoperirea paguberi efectiv suferite şi a beneficiului nerealizat. De
asemenea, prin declarare interesului special la livrare părţile stabilesc limita maximă a
acoperirii prejudiciului constând din beneficiul nerealizat. (art. 26 CMR)
c) poate fi solicitată şi restituirea cheltuielilor ocazionate de transport, proporţional cu
pierderea mărfii (art. 23 CMR)
d) poate fi solicitată şi plata de dobânzi, în cuantum de 5% pe an calculate de la data
reclamanţiei administrative sau, în lipsa unei astfel de reclamaţii, de la data introducerii
cererii de chemare în judecată (art. 27 CMR)

4.2 Răspunderea pentru avarierea mărfii

În materia răspunderii pentru avarierea mărfii se aplică regimul juridic al răspunderii pentru
pierdere, luându-se în calcul procentul de avariere.

4.3 Răspunderea pentru nerespectarea termenului de transport

Cu privire la fapta ilicită: încălcarea obligaţiei de a duce la destinaţie mărfurile cu respectarea


termenului convenit sau a unui termen rezonabil

Cu privire la prejudiciu: acesta trebuie dovedit, aşa cum rezultă din dispoziţiile exprese ale
art. 23 CMR.
Ca regulă, acoperirea sa este limitată. Astfel, potrivit CMR acoperirea sa este limitată,
neputând fi acordată cel mult o despăgubire mai mare decât tariful de transport.

Prin excepţie, limitele despăgubirilor declararea unui interes special la livrare (art. 26 CMR)
sau ca efect al existenţei un anumit grad de vinovăţie asimilat dolului. (art. 29 CMR).

74
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Teste de autoevaluare
16) Stabiliți care sunt reglementările principale în materia contractului de transport
rutier de marfă în trafic intern și internațional
R (137)
17) Precizați care este denumirea documentului de transport specific transportului pe
căile rutiere în trafic intern și internațional

18) Precizați care sunt efectele contractului de transport pe căile rutiere în trafic intern și
internațional.
R (3)

Teme de control
19) Precizați care sunt limitele răspunderii transportatorului în transportul pe căile
rutiere în trafic intern și internațional. Realizați o analiză comparativă
R (4)
20) Analizați relevanța reclamației administrative reglementată în materia contractului de
transport pe căile rutiere în trafic intern și internațional.
(Nu este obligatorie)

Bibliografie selectivă
➢ STĂNESCU A.-T., Dreptul transporturilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020
➢ BAIAS FL.-A., CHELARU E., CONSTANTINOVICI R., MACOVEI I. (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014 (comentarii realizate de STĂNESCU A.-T., STĂNESCU Ş.-AL.,
Comentariu cu privire la art. 1955-2001, din Codul civil).
➢ CĂPĂŢÎNĂ O., STANCU GH., Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002.
➢ COTUŢIU A., SABĂU G.V., Dreptul transporturilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 176.
➢ PIPEREA GH., Dreptul transporturilor, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
➢ STĂNESCU A.-T., `Romania`. In International Encyclopaedia of Laws: Transport
Law, coord. ERIC VAN HOOYDONK, Ed. Kluwer Law International, Alphen aan den
Rijn, 2020
➢ ULIESCU M., Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Volumul III. Partea a II-
a. Cartea a V-a (art. 1650-2499). Contracte speciale. Garanţii, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015 (O. CRAUCIUC, Contractul de transport).

37
Referirile au în vedere numerotările din cadrul unității de învățare.

75
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Unitatea de învățare 9

Obiectivele unității de învățare 9

Prin unitatea de învățare 9, studenții se vor familiariza cu:


16. Actele normative reglementând contractul de transport de mărfuri pe căile maritime
în trafic internațional
17. Mecanismul încheierii contractului de transport de mărfuri pe căile maritime în trafic
internațional
Timp de învățare – 2 ore

Contractul de transport de marfă pe căile maritime în trafic internaţional

I) Precizări preliminare

În privinţa transportului maritim, reţin atenţia două categorii de contracte:


a) contracte având ca obiect transportul maritim în trafic intern şi internaţional
b) contracte având ca obiect o navă, respectiv:
b.1) contracte translative de proprietate cu privire la o navă
b.2) contracte de închiriere a unei nave (navlosire)
b.3) contracte de construire a unei nave
b.4) contracte de împrumut maritim

II) Contractul de transport de mărfuri pe mare în trafic internaţional

1. Sediul materiei

- Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare (Hamburg, 1978) – România a
devenit parte la această Convenţie prin Decretul nr. 343/1981.

Observaţii:
1) Convenţia menţionată este cunoscută sub denumirea „Regulile de la Hamburg”
2) Normele juridice ale Convenţiei au caracter imperativ, nepermiţând derogarea în ceea ce
priveşte contractele de transport maritim şi documentele de transport maritim aferente
(derogarea atrage sancţiunea nulităţii parţiale)

76
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

2. Definiţie.

contractul de transport de mărfuri de mărfuri pe mare in trafic internaţional (în sensul Regulilor de
la Hamburg) reprezintă contractul prin care o parte, numită cărăuş, se obligă faţă de cealaltă parte,
numită încărcător, contra plăţii unui navlu, să realizeze o deplasare de mărfuri pe mare, cu vehicule
adecvate, de la portul de încărcare aflat într-un stat, la portul de descărcare aflat într-un alt stat. (art. 1
pct. 6 coroborat cu art. 2 pct. 1)

OBS – caracterul internaţional al contractului este dat de faptul că portul de plecare şi cel de destinaţie
se află pe teritoriul a două state diferite. Regulile de la Hamburg exclud relevanţa altor criterii precum
cele referitoare la naţionalitatea navei, a cărăuşului, a încărcătorului sau a destinatarului în ceea ce
priveşte stabilirea caracterului internaţional al contractului (art. 2 pct. 2)

3. Caractere juridice

Contractul de transport de mărfuri pe mare în trafic internaţional prezintă următoarele caractere


juridice principale:
a) contract consensual
b) contract sinalagmatic
c) contract cu titlu oneros

Cu privire la caracterul consensual – Regulile de la Hamburg nu prevăd expres faptul că un contract


de transport de mărfuri pe mare în trafic internaţional se încheie prin simplul acord de voinţă. Caracterul
consensual al contractului a fost stabilit pe cale de interpretare. Argumente în favoarea caracterului
consensual:
a) definiţia nu face referire decât la asumarea de obligaţii reciproce de către părţile contractante, nu şi
la obligaţia de întocmi un înscris ori de a preda mărfurile
b) Regulile de la Hamburg permit interpretarea conform căreia documentul de transport se emite având
la bază un contract de transport, ca act juridic distinct. In susţinerea interpretării pot fi invocate
prevederile art. art. 15 pct. 1 lit. e) şi f) din Regulile de la Hamburg conform cărora completarea
documentului de transport sub aspectul portului de încărcare şi celui de descărcare se face în
conformitate cu cele prevăzute în contractul de transport. Pentru a dovedi faptului că Regulile de la
Hamburg concep documentul de transport şi contractul de transport ca acte juridice distincte pot fi
invocate şi prevederile art. 23 pct. 1 care le enumeră ca entităţi juridice diferite.
c) Regulile de la Hamburg nu permit interpretarea conform căreia contractul de transport ar fi real
întrucât predarea mărfurilor este asociată cu întocmirea documentului de transport, nu cu încheierea
contractului de transport, în condiţiile în care Regulile de la Hamburg pornesc de la premisa că
acestea sunt două acte juridice distincte

Cu privire la caracterul sinalagmatic, potrivit Regulilor de la Hamburg contractul de transport implică


naşterea de obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi, respectiv cărăuşul şi
încărcătorul. (art. 1 pct. 6)

Cu privire la caracterul oneros, potrivit Regulilor de la Hamburg, contractul de transport se


caracterizează prin aceea că fiecare dintre părţi urmăreşte obţinerea unui folos în schimbul obligaţiei

77
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

asumate. Astfel, cărăuşul urmăreşte încasarea navlului (contra prestaţiei sale de a deplasa mărfuri), iar
încărcătorul urmăreşte realizarea deplasării mărfurilor (contra prestaţiei sale de achitare a navlului) (art.
1 pct. 6)

4. Încheierea contractului – Întocmirea documentului de transport

Contractul de transport de mărfuri în trafic internaţional pe mare, în reglementarea Regulilor de la


Hamburg, se încheie prin simplul acord de voinţă. Potrivit acestora, dovada existenţei contractului de
transport se poate face cu documentul de transport.

Documentul de transport întocmit în baza unui contract de transport de mărfuri în trafic internaţional, în
reglementarea Regulilor de la Hamburg, poate să îmbrace două forme:
a) forma conosamentului
b) forma „altui document de transport” (regulile de la Hamburg nu detaliază sub acest aspect, în
literatura de specialitate fiind reţinută posibilitatea de a emite o scrisoare de transport maritimă)

Alegerea în ceea ce priveşte documentul de transport maritim aparţine încărcătorului (art. 14 pct. 1).
Principala deosebire între emiterea conosamentului şi emiterea altui document de transport s-ar putea
regăsi sub aspectul posibilităţii de a transmite dreptul de a solicita predarea mărfurilor.

In cazul în care se emite o scrisoare de trăsură, dreptul de a solicita predarea mărfii este conferit iniţial
de către expeditor destinatarului menţionat în scrisoarea de trăsură. Acesta nu poate însă transmite mai
departe dreptul de a solicita predarea mărfii decât dacă destinatarul este şi titularul dreptului de a da un
contraordin. În această situaţie, totuşi, destinatrul iniţial poate să transmită dreptul de a solicita predarea
mărfii către un alt destinatar, dar acesta din urmă nu il poate transmite mai departe.

In cazul în care se emite un conosament dreptul de a solicita predarea mărfii este conferit persoanei care
prezintă documentul de transport şi în legătură cu care se poate dovedi dobândirea acestuia prin gir sau
simpla tradiţiune, după cum documentul de transport a fost emis la ordin ori la purtător. Numărul de
transmiteri deja realizate nu influenţează în nici un fel posibilitatea de a mai transmite încă o dată dreptul
de a solicita predarea mărfii către o altă persoană. Această posibilitate a condus la calificarea
conosamentului ca fiind un titlu reprezentativ al mărfii.

4.1 Conosamentul

Conosamentul are un conţinut reglementat prin art. 15. Lipsa unora dintre menţiuni nu afectează natura
sa juridică, dacă din cuprinsul său rezultă:
a) pe de o parte faptul că a fost asumată, de către cărăuş, obligaţia de a livra marfa contra prezentări
documentului
b) pe de altă parte faptul că documentul a fost emis la ordin sau la purtător, permiţând transmiterea sa
nelimitată

78
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Conosamentul are două funcţii principale:


a) funcţia de mijloc de probă
b) funcţia de titlu reprezentativ al mărfurilor

Cu privire la funcţia de mijloc de probă, conosamentul face dovada cu privire la:


a) contractul de transport
b) predarea mărfii către cărăuş în starea descrisă în conosament (sau în stare bună, dacă în conosament
nu este descrisă starea aparentă a mărfurilor)
c) încărcărea mărfii la bordul vasului de către cărăuş în starea descrisă în conosament (sau în stare
bună, dacă în conosament nu este descrisă starea aparentă a mărfurilor)

OBS:
- contractul de transport poate fi dovedit şi prin alte mijloace de probă, Regulile de la Hamburg
făcând referire la redactarea în formă scrisă a contractului de transport (art. 23)
- funcţia de mijloc de probă cu privire la predarea mărfii este scindată de cea de mijloc de probă
cu privire la încărcarea mărfii la bordul vasului pe baza prevederilor art. 15 alin. (1) şi (2)
coroborate cu art. 14. Potrivit acestora, doar un conosament pe care este trecută menţinea
„îmbarcat” face dovadă şi asupra predării mărfii către cărăuş şi asupra încărcării mărfii pe vas.
Raţiunea scindării este dată de obligaţia de a emite un conosament de la momentul la care
mărfurile sunt luate în primire de către cărăuş coroborată cu posibilitatea ca, în anumite situaţii,
marfa să nu fie predată încărcată pe vas. (Importanţa distincţie s-ar regăsi la FAS, FOB) Pornind
de la această situaţie, conosamentul a fost clasificat în conosament de preluare şi conosament
de îmbarcare.

Cu privire la funcţia de titlu reprezentativ al mărfurilor, aceasta rezultă din posibilitatea de transmitere
de un număr nelimitat de ori a dreptului de a solicita predarea mărfii la destinaţie.

4.2 Alte documente de transport

Cu privire la aceste documente de transport, Regulile de la Hamburg consacră doar funcţia de mijloc
de probă, conosamentul face dovada cu privire la:
a) contractul de transport
b) preluarea mărfii către cărăuş în starea descrisă în documentul de transport

Teste de autoevaluare
21) Stabiliți care sunt reglementările principale în materia contractului de transport
maritim de marfă în trafic internațional
R (138)
22) Analizați încheierea contractului de transport maritim de marfă în trafic internațional
R (3)
Teme de control
1) Funcțiile conosamentului.
38
Referirile au în vedere numerotările din cadrul unității de învățare.

79
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

R (4.1)

2) Analizați dacă pot fi emise documente de transport nenegociabile


R (4.2)

Bibliografie selectivă
➢ STĂNESCU A.-T., Dreptul transporturilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020
➢ BAIAS FL.-A., CHELARU E., CONSTANTINOVICI R., MACOVEI I. (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014 (comentarii realizate de STĂNESCU A.-T., STĂNESCU Ş.-AL.,
Comentariu cu privire la art. 1955-2001, din Codul civil).
➢ CĂPĂŢÎNĂ O., STANCU GH., Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002.
➢ COTUŢIU A., SABĂU G.V., Dreptul transporturilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 176.
➢ PIPEREA GH., Dreptul transporturilor, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
➢ STĂNESCU A.-T., `Romania`. In International Encyclopaedia of Laws: Transport
Law, coord. ERIC VAN HOOYDONK, Ed. Kluwer Law International, Alphen aan den
Rijn, 2019
➢ U LIESCU M., Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Volumul III. Partea a II-
a. Cartea a V-a (art. 1650-2499). Contracte speciale. Garanţii, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015 (O. CRAUCIUC, Contractul de transport).

80
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Unitatea de învățare 10

Obiectivele unității de învățare 10

Prin unitatea de învățare 10, studenții se vor familiariza cu:


1. Principalele obligaţii ale încărcătorului
2. Principalele obligaţii ale cărăuşului
3. Răspunderea contractuală a cărăuşului

Timp de învățare – 2 ore

5. Efectele juridice ale contractului de transport de marfă pe mare în trafic internaţional

Contractul de transport de marfă pe mare în trafic internaţional dă naştere la drepturi şi obligaţii în


sarcina părţilor, precum şi a destinatarului. Potrivit art. 1 alin. (4) din Regulile de la Hamburg,
destinatarul este persoana îndreptăţită să preia marfa.

5.1 Principalele obligaţii ale încărcătorului

a) obligaţia de a preda marfa (rezultă pe cale de interpretare, din faptul că acest contract este
consensual)

b) obligaţia de a plăti navlul (art. alin. (6))

OBS – potrivit art. 15 lit. k), în conosament este înscris navlul numai în măsura în care acesta
urmează a fi plătit de către destinatar

5.2 Principalele obligaţii ale cărăuşului

a) obligaţia de luare în primire a mărfii (prin interpretarea art. 4 alin. (2) lit. a))

OBS – data la care marfa a fost luată în primire trebuie menţionată în conosament întrucât marchează
momentul la care se naşte obligaţia de conservare a mărfii (art. 4 alin. (2) lit. a))

b) obligaţia de încărcare a mărfii

c) obligaţia de a realiza deplasarea de marfă cu respectarea termenului stabilit (prin interpretarea art. 5
alin. (1))
81
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

OBS – în măsura în care părţile nu au prevăzut o dată sau o perioadă de timp în care să se realizeze
livrarea mărfurilor, aceasta trebuie să aibă loc într-un termen rezonabil (potrivit art. 15, termenul
rezonabil este acela care poate fi pretins cărăuşului diligent ţinând cont de împrejurările de fapt)

d) obligaţia de conservare a mărfii (prin interpretarea art. 5 alin. (1))

OBS – obligaţia de conservare a mărfii se naşte din momentul în care marfa a fost preluată de la
încărcător şi până la momentul la care marfa a fost predată destinatarului

e) obligaţia de descărcare a mărfii (prin interpretarea art. 4 alin. (2) şi (3))

f) obligaţia de livrare a mărfii prin predarea acestora către destinatar (prin interpretarea art. 4 alin. (2)
lit. b))

5.3 Principalele obligaţii ale destinatarului

a) obligaţia de a plăti navlul, dacă a fost înscris în conosament

6. Răspunderea contractuală a cărăuşului

Potrivit art. 5 din Regulile de la Hamburg este consacrată atât răspunderea contractuală a cărăuşului
pentru fapta proprie, cât şi cea pentru fapta altei persoane (prepuşi ori mandatari).

Pentru a se angaja răspunderea contractuală a cărăuşului trebuie îndeplinite toate cele 4 condiţii ale
răspunderii: faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate şi vinovăţie. Regulile de la Hamburg vizează,
în principal, răspunderea pentru două fapte ilicite, respectiv încălcarea obligaţiei de conservare şi a
obligaţie de a realiza deplasarea cu respectarea termenului stabilit sau a unui termen rezonabil.

Cauze exoneratoare de răspundere sunt prevăzute prin art. 5.

6.1 Răspunderea pentru pierderea mărfurilor

Fapta ilicită – încălcarea obligaţie de conservare. Pentru a se dovedi încălcarea obligaţiei de conservare
trebuie probate două elemente:
a) dispariţia mărfurilor

82
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

b) faptul că dispariţie mărfurilor a avut loc în perioada de timp cât cărăuşul avea obligaţia de a le
conserva

Cu privire la dispariţia mărfurilor, aceasta poate fi o pierdere efectiv constatată sau o pierdere prezumată.
Regulile de la Hamburg instituie o prezumţie de pierdere a mărfii – potrivit art. 5 alin. (3) nelivrarea
mărfii în termen de 60 de zile consecutive de la expirarea termenului de livrare permite celui îndreptăţit
să considere mărfurile pierdute

Prejudiciul – ca regulă, acoperirea prejudiciului este limitată. Prin excepţie, limitele pot fi depăşite

Cu privire la limitele acoperirii prejudiciului, potrivit art. 6 din Regulile de la Hamburg, acoperirea
daunelor este limitată la o sumă echivalentă cu 835 DST/colet sau altă unitate de transport sau la 2,5
DST/kg de greutate brută a mărfurilor pierdute, oricare dintre acestea ar fi mai mare.

Cu privire la depăşirea limitelor despăgubirilor, potrivit art. 8 şi a art. 6, aceasta este posibilă dacă se
dovedeşte intenţia în ceea ce priveşte producerea prejudiciului sau dacă a fost agravată răspunderea prin
convenţia părţilor.

6.2 Răspunderea pentru avarierea mărfurilor

Ca regulă, aceasta este supusă unui regim juridic similar celui incident în caz de pierdere a mărfii.

6.3 Răspunderea pentru întârzierea la livrea mărfurilor

Fapta ilicită – încălcarea obligaţiei de a realiza deplasarea cu respectarea termenului stabilit sau a unui
termen rezonabil.

Prejudiciul – ca regulă, acoperirea prejudiciului este limitată. Prin excepţie, limitele pot fi depăşite

Cu privire la limitele acoperirii prejudiciului, potrivit art. 6 din Regulile de la Hamburg, acoperirea
daunelor este limitată la o sumă echivalentă cu de două ori şi jumătate valoarea navlului plătibil pentru
mărfurile livrate cu întârziere, fără a depăşi însă navlul total plătibil contractului de transport maritim al
mărfurilor.

Cu privire la depăşirea limitelor despăgubirilor, potrivit art. 8 şi a art. 6, aceasta este posibilă dacă se
dovedeşte intenţia în ceea ce priveşte producerea prejudiciului sau dacă a fost agravată răspunderea prin
convenţia părţilor.

83
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

7. Aspecte privind angajarea răspunderii

- în caz pierdere sau avariere a mărfii, potrivit art. 19, destinatarul trebuie să notifice cărăruşul în
legărură cu pierderea sau avarierea suferită, cel mai târziu în ziua lucrătoare care urmează zilei când
mărfurile i-au fost predate (pierderea sau avarierea aparentă) sau în termen de 15 zile consecutive
începând cu ziua următoare celei in care mărfurile au fost predate destiantarului
o Sancţiunea: prezumţia relativă că mărfurile au fost predate de către cărăuş aşa cum sunt
descrise în documentul de transport sau în bune condiţii
- în caz de întârziere, potrivit art. 19, destinatarul trebuie să notifice cărăuşul în legătură cu întârzierea
în termen de 60 de zile consecutive incepând din ziua următoare celei in care mărfurile au fost
predate către destinatare.
o Sancţiunea: decăderea din dreptul de a mai solicitat depuăgubiri pentru întârziere

Teste de autoevaluare
1. Precizați care sunt principalele obligaţii ale încărcătorului
R (5.1)39
2. Precizați care sunt principalele obligaţii ale cărăuşului
R (5.2)

Teme de control

23) Precizați care sunt limitele răspunderii transportatorului în transportul pe căile


maritime în trafic internațional. Realizați o analiză comparativă.
R (6 si corelare cu raspunderea din celelate unități de învățare)

Bibliografie selectivă
➢ STĂNESCU A.-T., Dreptul transporturilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020
➢ BAIAS FL.-A., CHELARU E., CONSTANTINOVICI R., MACOVEI I. (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014 (comentarii realizate de STĂNESCU A.-T., STĂNESCU Ş.-AL.,
Comentariu cu privire la art. 1955-2001, din Codul civil).
➢ CĂPĂŢÎNĂ O., STANCU GH., Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002.
➢ C OTUŢIU A., S ABĂU G.V., Dreptul transporturilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 176.
➢ PIPEREA GH., Dreptul transporturilor, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
➢ STĂNESCU A.-T., `Romania`. In International Encyclopaedia of Laws: Transport
Law, coord. ERIC VAN HOOYDONK, Ed. Kluwer Law International, Alphen aan den
Rijn, 2019

39
Referirile au în vedere numerotările din cadrul unității de învățare.

84
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

➢ ULIESCU M., Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Volumul III. Partea a II-
a. Cartea a V-a (art. 1650-2499). Contracte speciale. Garanţii, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015 (O. CRAUCIUC, Contractul de transport).

85
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Unitatea de învățare 11

Obiectivele unității de învățare 11

Prin unitatea de învățare 11, studenții se vor familiariza cu:


18. Actele normative reglementând contractul de transport de mărfuri pe căile aeriene în
trafic internațional
19. Mecanismul încheierii contractului de transport de mărfuri pe căile aeriene în trafic
internațional

Timp de învățare - 2 ore

Contractul de transport de marfă pe căile aeriene în trafic internațional

1. Sediul materiei
Principala reglementare specială, aplicabilă în materia contractului de transport de mărfuri
pe căile aeriene în trafic internaţional, este Convenţia pentru unificarea anumitor reguli
referitoare la transportul aerian internaţional, adoptată la Montreal la 28 mai 1999.
Convenţia a fost adoptată în cadrul Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.) şi a
fost ratificată de România prin O.G. nr. 107/200040, aprobată prin Legea nr. 14/200141. La 4
noiembrie 2003, Convenţia a intrat în vigoare pentru primele 30 de state contractante42, printre
acestea numărându-se şi statul român.

40 O.G. nr. 7/2000 privind ratificarea Convenţiei pentru unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian
internaţional, adoptată la Montreal la 28 mai 1999 (M. Of. nr. 437 din 3 septembrie 2000).
41 Legea 14/2001 pentru aprobarea O.G. nr. 7/2000 privind ratificarea Convenţiei pentru unificarea anumitor

reguli referitoare la transportul aerian internaţional, adoptată la Montreal la 28 mai 1999 (M. Of. nr. 97 din 26
februarie 2001).
42 Potrivit art. 53 parag. 6 din Convenţia de la Montreal, Convenţia intră în vigoare în a şaizecea zi de la data

depunerii la depozitar (O.A.C.I.) a celui de-al treizecilea instrument de ratificare/acceptare/aprobare sau aderare.
Potrivit art. 53 parag. 7 din Convenţia de la Montreal, pentru statele care nu au devenit state contractante în
baza art. 53 parag. 6, Convenţia va intra în vigoare în a şaizecea zi de la data depunerii la depozitar (O.A.C.I.) a
instrumentului de ratificare/acceptare/aprobare sau aderare.
Pentru o listă a părţilor la Convenţie, a se vedea http://www.icao.int.

86
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

2. Definiţia contractului de transport de marfă pe căile aeriene în trafic internaţional


Convenţia de la Montreal nu defineşte explicit contractul de transport de mărfuri. Ţinând
cont de dispoziţiile sale, poate fi configurată următoarea definiţie a contractului de transport:
contractul de transport de mărfuri pe căile aeriene este contractul prin care o parte, numită
transportator, se obligă faţă de cealaltă parte, denumită expeditor, să efectueze un transport
aerian internaţional de mărfuri, ca regulă, contra cost.
Potrivit art. 1 parag. 2 din Convenţia de la Montreal, pentru ca transportul de mărfuri să
aibă caracter internaţional, acesta trebuie să îndeplinească una dintre următoarele condiţii:
a) fie punctul de plecare şi cel de destinaţie se află pe teritoriul a două state părţi;
b) fie punctul de plecare şi cel de destinaţie se află pe teritoriul unui singur stat parte, în
cazul în care există o escală stabilită pe teritoriul unui alt stat (indiferent dacă acesta este sau
nu parte la convenţie).

3. Părţile contractului de transport de marfă pe căile aeriene în trafic internaţional


Convenţia de la Montreal nu defineşte contractul de transport şi nici nu reglementează
explicit mecanismul încheierii contractului. Ca urmare, nu există un text de lege expres, care să
aibă ca scop reglementarea părţilor la contractul de transport de marfă pe căile aeriene în trafic
internaţional. Acestea rezultă, în principal, din art. 39 al Convenţiei de la Montreal, care are ca
finalitate reglementarea raporturilor dintre transportatorul contractual (cel care încheie
contractul de transport) şi transportatorul de fapt (cel care realizează efectiv transportul). În
plus, trebuie avute în vedere prevederile art. 12-15, texte ale Convenţiei de la Montreal din care
reiese faptul că din contractul de transport rezultă drepturi şi pentru destinatar.

3.1. Transportatorul – parte la contractul de transport de marfă pe căile aeriene în trafic


internaţional
Având în vedere prevederile art. 39 din Convenţia de la Montreal, transportatorul poate fi
orice persoană care a încheiat un contract de transport de mărfuri pe cale aeriană cu un
expeditor. Încheierea contractului de transport poate fi făcută direct sau prin
reprezentant. Rezultă deci că, din perspectiva incidenţei Convenţiei de la Montreal, calitatea de
transportator este dobândită prin asumarea obligaţiilor specifice unui contract de transport.
În privinţa transportatorului trebuie observat faptul că, potrivit art. 1 parag. 4 coroborat cu
art. 39 şi urm. din Convenţia de la Montreal, aceasta se aplică nu numai transportatorului
contractual, adică acela care a încheiat contractul de transport cu expeditorul, ci şi
transportatorului de fapt. Potrivit art. 39 din Convenţia de la Montreal, transportatorul de fapt
este transportatorul care, în baza unei autorizări date de transportatorul contractual43, efectuează
întregul transport sau o parte a acestuia44.

43 Potrivit art. 39 din Convenţia de la Montreal, această autorizaţie este prezumată, în absenţa probei

contrare.
44 Potrivit art. 40 din Convenţia de la Montreal, aceasta se aplică pentru întregul transport – cu privire la

transportatorul contractual – şi pentru partea de transport efectuată – cu privire la transportatorul de fapt.

87
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

3.2. Expeditorul – parte la contractul de transport de marfă pe căile aeriene în trafic


internaţional
Potrivit art. 39 din Convenţia de la Montreal, expeditorul este persoana care a încheiat
cu transportatorul un contract de transport de mărfuri pe căile aeriene. Încheierea
contractului de transport poate fi făcută direct sau prin reprezentant.

4. Încheierea contractului de transport de marfă pe căile aeriene în trafic internaţional


Convenţia de la Montreal nu reglementează mecanismul de încheiere a contractului de
transport.

Aceasta cuprinde însă reglementări cu privire la anumite condiţii de validitate, precum şi


cu privire la proba contractului.

4.1. Condiţii de validitate ale contractului de transport de marfă pe căile aeriene în trafic
internaţional
Convenţia de la Montreal reglementează condiţii de validitate speciale cu privire la
contractul de transport de marfă pe căile aeriene în trafic internaţional.

Potrivit Convenţiei de la Montreal, transportatorul are libertatea de a refuza încheierea


contractului de transport. Astfel, potrivit art. 27 din Convenţia de la Montreal, prevederile
acestui tratat nu pot fi interpretate în sensul că ar împiedica transportatorul să refuze încheierea
unui contract de transport.

Ca principiu, părţile unui contract de transport nu pot deroga de la prevederile Convenţiei


de la Montreal. Principiul rezultă din art. 49, potrivit căruia nu se poate deroga de la
prevederile convenţiei prin alegerea legii sau a jurisdicţiei aplicabile. Astfel, părţile nu ar putea
să se abată de la prevederile Convenţiei de la Montreal indirect, adică prin alegerea unei legi
aplicabile contractului sau a unei jurisdicţii care să conducă la incidenţa unor prevederi contrare
Convenţiei de la Montreal45. A fortiori, se impune regula conform căreia derogarea nu poate
opera nici direct.

Prin excepţie, din interpretarea per a contrario a art. 26 din Convenţia de la Montreal, părţile
pot deroga în sensul agravării răspunderii transportatorului. Astfel, potrivit art. 26 din
Convenţia de la Montreal, sunt lovite de nulitate clauzele prin care transportatorul ar fi
exonerat de răspundere sau prin care i s-ar stabili limite mai scăzute de acoperire a
prejudiciilor. Nulitatea este însă una parţială, contractul rămânând valabil şi supus prevederilor
Convenţiei de la Montreal.

În plus, potrivit art. 27 din Convenţia de la Montreal, părţile pot stabili condiţii care nu
contravin prevederilor acesteia.

45 Potrivit art. 49 din Convenţia de la Montreal, sunt lovite de nulitate clauzele de alegere a legii aplicabile sau
de alegere a jurisdicţiei prin care se ajunge la derogarea de la prevederile Convenţiei de la Montreal.

88
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

4.2. Proba contractului de transport de marfă pe căile aeriene în trafic internaţional


Potrivit art. 11 din Convenţia de la Montreal, scrisoarea de transport aerian sau chitanţa
de primire a mărfii constituie mijloace de probă, dovedind încheierea contractului de
transport46. Din coroborarea art. 11 cu art. 9 din Convenţia de la Montreal, întocmirea scrisorii
de transport aerian, respectiv a chitanţei de primire a mărfurilor nu constituie o condiţie de
validitate a contractului de transport. Articolul 9 din Convenţia de la Montreal prevede astfel
faptul că nerespectarea prevederilor referitoare la întocmirea documentelor menţionate nu
afectează validitatea sau existenţa contractului de transport.

Relaţia dintre scrisoarea de transport aerian şi chitanţa de primire a mărfii este


reglementată prin art. 4 din Convenţia de la Montreal. Potrivit acestui text de lege, în cazul
transportului de marfă se poate opta pentru una dintre următoarele două variante:
a) întocmirea unei scrisori de transport aerian; sau
b) înregistrarea informaţiilor referitoare la transportul care se expediază (şi care ar fi
menţionate în scrisoarea de transport aerian) prin alte mijloace, adecvate înregistrării. În
măsura în care se optează pentru această variantă, transportatorul are obligaţia de a elibera
expeditorului, la cererea acestuia, o chitanţă de primire a mărfii. Acest document trebuie să
permită identificarea expediţiei şi accesul la informaţiile conţinute în înregistrările efectuate
prin mijloacele de înregistrare.
Având în vedere prevederile art. 4 din Convenţia de la Montreal, rezultă faptul că
transportul aerian de marfă este caracterizat prin existenţa unei înregistrări a anumitor
date referitoare la acest transport. Înregistrarea datelor poate îmbrăca forma unui înscris
clasic (de exemplu, scrisoarea de transport aerian) sau a unui înscris electronic (de exemplu,
înregistrarea prin alte mijloace). Din această perspectivă, trebuie observat faptul că înregistrarea
datelor există chiar şi în situaţia în care expeditorul nu solicită eliberarea chitanţei de primire,
lucru posibil conform art. 4 din Convenţia de la Montreal.

Întocmirea scrisorii de transport aerian este reglementată de art. 7 din Convenţia de la


Montreal. Pornind de la aceste prevederi legale, se impune concluzia că scrisoarea de transport
aerian se întocmeşte de către expeditor. Astfel, textul de lege indicat prevede nu numai faptul
că scrisoarea de transport aerian se întocmeşte de către expeditor (parag. 1), dar şi faptul că,
dacă la cererea expeditorului, transportatorul întocmeşte scrisoarea de transport aerian, se va

46 De asemenea, aşa cum rezultă din art. 11 parag. 1 din Convenţia de la Montreal, scrisoarea de transport

aerian sau chitanţa de primire a mărfii constituie mijloace de probă cu privire la acceptarea mărfii şi a îndeplinirii
condiţiilor de transport menţionate în acestea.
În privinţa puterii doveditoare a scrisorii de transport aerian sau a chitanţei de primire a mărfii trebuie avute în
vedere prevederile art. 11 parag. 2 al Convenţiei de la Montreal. Potrivit acestuia, orice declaraţii conţinute în
scrisoarea de transport aerian sau în chitanţa de primire a mărfii, cu privire la greutatea, dimensiunile şi ambalajul
mărfii, precum şi cele referitoare la numărul de colete, constituie, până la proba contrară, dovada celor declarate;
declaraţiile referitoare la cantitatea, volumul şi starea mărfii nu constituie dovadă împotriva transportatorului, cu
excepţia cazurilor în care acestea au fost verificate de transportator în prezenţa expeditorului, verificările fiind
consemnate în scrisoarea de transport aerian ori în chitanţa de primire a mărfii sau când se referă la starea
aparentă.

89
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

considera, până la proba contrară, că transportatorul a acţionat în numele expeditorului


(parag. 4).
Scrisoarea de transport aerian este întocmită în trei exemplare originale, având următoarele
menţiuni şi destinaţii (parag. 2):
a) primul exemplar poartă menţiunea „pentru transportator” şi este semnat de expeditor;
b) al doilea exemplar poartă menţiunea „pentru destinatar” şi este semnat de expeditor şi
transportator;
c) al treilea exemplar este semnat de transportator şi este înmânat de acesta expeditorului,
după acceptarea mărfii47.
Întocmirea chitanţei de primire a mărfurilor este reglementată prin art. 4 şi art. 10 din
Convenţia de la Montreal. Potrivit art. 4, transportatorul va elibera, la cererea expeditorului, o
chitanţă de primire a mărfii. Articolul 10 din Convenţia de la Montreal reglementează, în afară
de răspunderea expeditorului pentru neregularitatea întocmirii scrisorii de transport aerian, şi o
răspundere a transportatorului pentru neregulile, inexactităţile sau caracterul incomplet al
informaţiilor şi declaraţiilor înscrise de transportator în chitanţa de primire a mărfii sau în datele
înregistrate în alte mijloace.

Conţinutul scrisorii de transport aerian şi cel al chitanţei de primire a mărfii este reglementat
prin art. 5 din Convenţia de la Montreal. Potrivit acestuia, trebuie incluse următoarele
informaţii:
a) indicarea punctelor de plecare şi de destinaţie;
b) dacă punctele de plecare şi de destinaţie sunt situate pe teritoriul unui singur stat parte şi
dacă unul sau mai multe puncte de escală sunt situate pe teritoriul unui alt stat, indicarea a cel
puţin unuia dintre aceste puncte de escală; şi
c) indicarea greutăţii expediţiei.

Nerespectarea prevederilor legale referitoare la scrisoarea de transport aerian sau


chitanţa de primire a mărfii nu afectează nici existenţa, nici valabilitatea contractului de
transport. Regula este consacrată prin art. 9 din Convenţia de la Montreal. Astfel, neîntocmirea
scrisorii de transport aerian sau a chitanţei de primire a mărfii ori întocmirea lor cu
nerespectarea prevederilor Convenţiei de la Montreal nu afectează existenţa sau validitatea
contractului de transport, acesta urmând a fi supus prevederilor tratatului.
În legătură cu întocmirea scrisorii de transport aerian sau a chitanţei de primire a mărfurilor
cu nerespectarea Convenţiei de la Montreal, aceasta consacră răspunderea expeditorului,
pentru informaţiile înscrise de acesta sau în numele său în scrisoarea de transport aerian,
respectiv a transportatorului, pentru informaţiile înscrise de acesta sau în numele său în
chitanţa de primire a mărfurilor sau în datele înregistrate în alte mijloace.

47 Potrivit art. 7 parag. 3 din Convenţia de la Montreal, semnătura transportatorului şi cea a expeditorului pot
fi tipărite sau înlocuite de o ştampilă.

90
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

5. Caracterele juridice ale contractului de transport de marfă pe căile aeriene în trafic


internaţional
Privind contractul de transport de mărfuri pe căile aeriene în trafic internaţional din
perspectiva art. 1171 şi urm. C. civ., acesta un contract numit, sinalagmatic, cu titlu oneros,
comutativ, consensual. De asemenea, poate fi un contract de adeziune şi un contract încheiat
cu consumatorii.

Referitor la caracterul numit, contractul de transport pe căile aeriene în trafic internaţional


îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1168 C. civ., respectiv este un contract reglementat
legal. Astfel, Convenţia de la Montreal reprezintă principalul act normativ ce reglementează
regimul juridic al contractului de transport pe căile aeriene în trafic internaţional.

Referitor la caracterul oneros, contractul de transport pe căile aeriene în trafic internaţional


îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1172 C. civ., respectiv fiecare dintre părţile contractului
urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate. Caracterul oneros
reprezintă regula în ceea ce priveşte contractul de transport de marfă în trafic aerian. Prin
excepţie, potrivit art. 1 parag. 1 din Convenţia de la Montreal, aceasta se aplică, în mod egal,
transporturilor gratuite efectuate cu aeronave de către o întreprindere de transport aerian.

Referitor la caracterul comutativ, atunci când are caracter oneros, contractul de transport
de mărfuri pe căile aeriene în trafic internaţional îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1173
C. civ., respectiv încă de la momentul încheierii contractului, pentru fiecare dintre părţile
acestuia este certă existenţa drepturilor şi obligaţiilor, iar întinderea lor este determinată sau
determinabilă.

Referitor la caracterul consensual, contractul de transport de mărfuri pe căile aeriene în


trafic internaţional îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1174 C. civ., respectiv se încheie prin
simplul acord de voinţă al părţilor. Astfel, potrivit art. 9 coroborat cu art. 11 din Convenţia de
la Montreal, scrisoarea de transport aerian şi chitanţa de primire a mărfii sunt documente având
rol probator. Neemiterea lor nu afectează nici existenţa, nici validitatea contractului. De
asemenea, nu poate fi susţinut nici caracterul real al contractului de transport pe căile aeriene,
Convenţia de la Montreal neoferind niciun indiciu în acest sens. În consecinţă, neîntrunindu-se
cerinţele specifice contractelor reale sau solemne, contractul de transport pe căile aeriene este
consensual.

Referitor la posibilitatea de a fi un contract de adeziune, aceasta rezultă din faptul că un


contract de transport poate îndeplini cerinţa rezultând din art. 1175 C. civ. Astfel, clauzele sale
esenţiale pot fi redactate de una dintre părţi, cealaltă parte neavând decât posibilitatea să le
accepte ca atare. Contractul de transport pe căile aeriene în trafic internaţional nu este însă
întotdeauna un contract de adeziune, acesta putând fi, în egală măsură, un contract negociat.

Referitor la posibilitatea de a fi un contract încheiat cu consumatorii, aceasta rezultă din


faptul că un contract de transport poate îndeplini cerinţele rezultând din art. 1177 C. civ. şi din
legislaţia în materie de protecţie a consumatorilor. Astfel, contractul de transport poate fi
încheiat cu persoane fizice care acţionează în scopuri din afara activităţii lor comerciale,
91
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Această trăsătură nu este exclusă cu privire
la contractul de transport de marfă pe căile aeriene în trafic internaţional, dar este mai rar
întâlnită.

Teste de autoevaluare
24) Stabiliți care sunt reglementările principale în materia contractului de transport
aerian de marfă în trafic internațional
R
48
(1 )
25) Definiți contractul de transport aerian de marfă în trafic internațional
R (2)
26) Stabiliți care sunt caracterele juridice ale contractului de transport de marfă pe căile
aeriene în trafic internaţional.
R (3)

Teme de control
1) Proba contractului de transport pe căile ariene în trafic internațional
R (4.2)

Bibliografie selectivă
➢ STĂNESCU A.-T., Dreptul transporturilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020
➢ BAIAS FL.-A., CHELARU E., CONSTANTINOVICI R., MACOVEI I. (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014 (comentarii realizate de STĂNESCU A.-T., STĂNESCU Ş.-AL.,
Comentariu cu privire la art. 1955-2001, din Codul civil).
➢ CĂPĂŢÎNĂ O., STANCU GH., Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002.
➢ COTUŢIU A., SABĂU G.V., Dreptul transporturilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 176.
➢ PIPEREA GH., Dreptul transporturilor, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
➢ STĂNESCU A.-T., `Romania`. In International Encyclopaedia of Laws: Transport
Law, coord ERIC VAN HOOYDONK, Ed. Kluwer Law International, Alphen aan den
Rijn, 2019
➢ ULIESCU M., Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Volumul III. Partea a II-
a. Cartea a V-a (art. 1650-2499). Contracte speciale. Garanţii, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015 (O. CRAUCIUC, Contractul de transport).

48
Referirile au în vedere numerotările din cadrul unității de învățare.

92
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Unitatea de învățare 12

Obiectivele unității de învățare12

Prin unitatea de învățare 12, studenții se vor familiariza cu:


20. Efectele contractului de transport de marfă pe căile aeriene în trafic internațional
21. Modificarea contractului de transport de marfă pe căile aeriene în trafic internaţional
22. Răspunderea contractuală a transportatorului aerian

Timp de învățare – 2 ore

Contractul de transport de marfă pe căile aeriene în trafic internațional

6. Efectele contractului de transport de marfă pe căile aeriene în trafic internaţional


Contractul de transport de marfă pe căile aeriene în trafic internaţional dă naştere la drepturi
şi obligaţii în sarcina părţilor, dar şi a destinatarului (participant la contractul de
transport). Situaţia constituie o particularitate a contractului de transport.

6.1. Obligaţiile principale ale expeditorului


Principalele obligaţii ale expeditorului, aşa cum rezultă din Convenţia de la Montreal, sunt:
1) obligaţia de predare a mărfii ce urmează a fi transportată;
2) obligaţia de a întocmi şi preda documentul de transport;
3) obligaţia de a furniza documentele şi informaţiile necesare îndeplinirii formalităţilor
vamale şi altor categorii de formalităţi;
4) obligaţia de plată a preţului.

6.1.1. Obligaţia de predare a mărfii ce urmează a fi transportată

Această obligaţie nu este reglementată expres de Convenţia de la Montreal, dar rezultă


din caracterul consensual al contractului. Astfel, contractul de transport presupune, în mod
necesar, ca bunurile să fie predate de către expeditor (cel care doreşte să deplaseze o cantitate
de marfă) transportatorului (cel care urmează să realizeze deplasarea de marfă). În absenţa unor
prevederi care să conducă spre calificarea predării mărfurilor ca fiind legată de încheierea
contractului, predarea constituie un element ţinând de executarea contractului.

93
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Obligaţia presupune o prestaţie principală, respectiv punerea la dispoziţia


transportatorului a bunurilor ce fac obiectul transportului la un anumit loc şi cu respectarea
anumitor condiţii.

6.1.2. Obligaţia de a întocmi şi preda documentul de transport

Această obligaţie rezultă din coroborarea art. 4 cu art. 7 din Convenţia de la


Montreal. Potrivit art. 4, pentru transporturile cu privire la care nu se folosesc alte mijloace de
înregistrare a informaţiilor se emite scrisoare de transport aerian. În ceea ce priveşte art. 7,
potrivit acestuia, scrisoarea de transport aerian este întocmită de către expeditor.

Obligaţia presupune mai multe prestaţii principale, respectiv:


a) întocmirea scrisorii de transport aerian, cu respectarea cuprinsului legal al acesteia şi a
numărului de exemplare în care trebuie să fie întocmit documentul (precizate în art. 5 şi art. 7
din Convenţia de la Montreal);
b) predarea documentului de transport.

Cu privire la această obligaţie, Convenţia de la Montreal reglementează expres anumite


aspecte privind angajarea răspunderii pentru executarea necorespunzătoare. Astfel, în
art. 10 din Convenţia de la Montreal este reglementată posibilitatea angajării răspunderii
expeditorului pentru toate prejudiciile cauzate prin neregulile, inexactităţile sau caracterului
incomplet al informaţiilor şi declaraţiilor furnizate de expeditor ori în numele acestuia.

6.1.3. Obligaţia de a furniza documentele şi informaţiile necesare îndeplinirii formalităţilor


vamale şi altor categorii de formalităţi

Această obligaţie este consacrată prin art. 16 din Convenţia de la Montreal şi presupune
mai multe prestaţii principale:
a) obţinerea documentelor care sunt necesare pentru îndeplinirea formalităţilor cerute de
autorităţile vamale, de poliţie şi de alte autorităţi publice, care trebuie făcute înainte de livrarea
mărfii către destinatar;
b) predarea documentelor necesare pentru îndeplinirea formalităţilor cerute de autorităţile
vamale, de poliţie şi de alte autorităţi publice, care trebuie făcute înainte de livrarea mărfii către
destinatar;
c) furnizarea informaţiilor necesare pentru îndeplinirea formalităţilor cerute de autorităţile
vamale, de poliţie şi de alte autorităţi publice, care trebuie făcute înainte de livrarea mărfii către
destinatar49.

Cu privire la această obligaţie, Convenţia de la Montreal reglementează expres anumite


aspecte privind angajarea răspunderii pentru executarea necorespunzătoare. Astfel,

49 Potrivit art. 6 din Convenţia de la Montreal, expeditorului i se poate solicita să prezinte un document prin

care se indică natura mărfii, dacă acesta este necesar în vederea îndeplinirii formalităţilor cerute de autorităţile
vamale, de poliţie sau de alte autorităţi publice similare. Prezenta prevedere nu creează pentru transportator nicio
îndatorire, obligaţie sau răspundere ce decurge din aceasta.

94
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

potrivit art. 16 parag. 1 din Convenţia de la Montreal, expeditorul este răspunzător faţă de
transportator pentru toate daunele care ar putea rezulta din lipsa, insuficienţa sau din
neregularitatea acestor documente şi informaţii.

6.1.4. Obligaţia de plată a preţului

Această obligaţie este consacrată expres prin art. 1 din Convenţia de la Montreal şi
presupune o prestaţie principală, respectiv suportarea preţului contractului de transport.

Potrivit art. 1 parag. 1 din Convenţia de la Montreal, aceasta se aplică, de regulă, cu privire
la contracte de transport cu titlu oneros („contra plată”). Prin excepţie, tratatul este incident şi
cu privire la contracte de transport cu titlu gratuit, dacă sunt efectuate de către o întreprindere
de transport aerian.

6.2. Obligaţiile principale ale transportatorului


Potrivit Convenţiei de la Montreal, principalele obligaţii ale transportatorului aerian sunt:
1) obligaţia de a prelua mărfurile ce urmează a fi transportate;
2) obligaţia de a verifica starea aparentă a mărfurilor;
3) obligaţia de a întocmi chitanţa de primire a mărfii;
4) obligaţia de a transporta marfa;
5) obligaţia de a conserva marfa în timpul transportului;
6) obligaţia de a efectua transportul în interiorul termenului convenit de părţi;
7) obligaţia de a îndeplini formalităţile vamale şi alte categorii de formalităţi;
8) obligaţia de a livra marfa.

6.2.1. Obligaţia de a prelua mărfurile ce urmează a fi transportate

Obligaţia nu este consacrată explicit, ea impunându-se ca o consecinţă firească a obligaţiei


expeditorului de a preda mărfurile în vederea efectuării transportului. În ceea ce priveşte
preluarea mărfurilor de către transportator, aceasta rezultă din mai multe texte ale Convenţiei
de la Montreal. Acestea se referă la acceptarea mărfii de către expeditor. Exemplificativ, pot fi
menţionate art. 750 şi art. 951 din Convenţia CMR.

Obligaţia presupune o prestaţie principală, constând în luarea în stăpânire a bunurilor


ce urmează a fi transportate, puse la dispoziţie de către expeditor.

50 Art. 7 din Convenţia de la Montreal: 1. Scrisoarea de transport aerian este întocmită de expeditor în 3

exemplare originale. 2. Primul exemplar poartă menţiunea „pentru transportator” şi este semnat de expeditor. Al
doilea exemplar poartă menţiunea „pentru destinatar” şi este semnat de expeditor şi transportator. Al treilea
exemplar este semnat de transportator şi este înmânat de acesta expeditorului, după acceptarea mărfii.
51 Art. 11 din Convenţia de la Montreal: 1. Scrisoarea de transport aerian sau chitanţa de primire a mărfii

constituie, până la proba contrară, dovada încheierii contractului, a acceptării mărfii şi a îndeplinirii condiţiilor de
transport menţionate în acestea.

95
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

6.2.2. Obligaţia de a verifica starea aparentă a mărfurilor

Obligaţia este consacrată indirect prin art. 11 parag. 2 din Convenţia de la Montreal, şi
presupune o prestaţie principală, respectiv verificarea stării aparente a mărfurilor. Astfel,
textul de lege indicat menţionează faptul că scrisoarea de transport aerian sau chitanţa de
primire a mărfii fac dovadă contra transportatorului cu privire la starea mărfii, dacă se referă la
starea aparentă a mărfurilor. Articolul 11 parag. 2 impune astfel indirect, în sarcina
transportatorului, obligaţia de a verifica starea aparentă a bunurilor.

6.2.3. Obligaţia de a întocmi chitanţa de primire a mărfii

Obligaţia este consacrată direct prin art. 4 parag. 2 din Convenţia de la Montreal şi
presupune două prestaţii principale, respectiv:
a) întocmirea chitanţei de primire a mărfii, cu respectarea cuprinsului legal al acesteia
precizat în art. 5 din Convenţia de la Montreal;
b) predarea documentului de transport către expeditor.

Obligaţia există în sarcina transportatorului în cazul în care nu este emisă o scrisoare de


transport aerian, ci sunt folosite mijloace alternative de înregistrare a informaţiei. Obligaţia
trebuie executată la cererea expeditorului.

6.2.4. Obligaţia de a transporta marfa

Obligaţia nu este consacrată explicit, dar rezultă din ansamblul Convenţiei de la


Montreal. Obligaţia presupune o prestaţie principală, incluzând realizarea prestaţiei de
transport52 de la punctul de plecare până la cel de destinaţie. Potrivit art. 5 din Convenţia de la
Montreal, punctul de plecare şi cel de destinaţie sunt menţiuni pe care trebuie să le cuprindă
scrisoarea de transport aerian şi chitanţa de primire a mărfii.

6.2.5. Obligaţia de a conserva marfa în timpul transportului

Această obligaţie este consacrată indirect prin art. 18 din Convenţia de la


Montreal. Textul de lege reglementează răspunderea transportatorului pentru prejudiciul
cauzat prin pierderea totală sau parţială sau pentru avarie, produse în timpul transportului, adică
în perioada de timp în care marfa se afla în grija transportatorului.
Obligaţia presupune o prestaţie principală, constând în menţinerea cantităţii şi calităţii
mărfurilor supuse transportului, aşa cum acestea sunt precizate în documentul de transport.

6.2.6. Obligaţia de a efectua transportul în interiorul termenului convenit de părţi

Obligaţia este consacrată indirect prin art. 13 şi art. 19 din Convenţia de la Montreal şi
presupune o prestaţie principală, respectiv ajungerea mărfii la destinaţie în termenul
convenit de părţi.

52 Realizarea prestaţiei de transport presupune executarea deplasării în spaţiu, a mărfurilor ce fac obiectul
transportului, pe infrastructura de transport aerian, cu o aeronavă.

96
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Astfel, art. 13 din Convenţia de la Montreal reglementează prezumţia pierderii


mărfii. Naşterea acestei prezumţii este legată de trecerea unui termen de 7 zile de la data la care
marfa ar fi trebuit să sosească la destinaţie. Articolul 19 consacră răspunderea pentru întârziere.

6.2.7. Obligaţia de a îndeplini formalităţile vamale şi alte categorii de formalităţi

Obligaţia este consacrată indirect prin art. 16 din Convenţia de la Montreal. Acesta se
referă la obligaţia expeditorului de a pune le dispoziţia transportatorului documentele necesare
îndeplinirii formalităţilor vamale şi a altor categorii de formalităţi ce trebuie efectuate înainte
de predarea mărfii către destinatar.

Obligaţia presupune o prestaţie principală, respectiv parcurgerea efectivă a tuturor


etapelor ce caracterizează formalităţile vamale sau alte categorii de formalităţi ce trebuie
efectuate înainte de predarea mărfii către destinatar.

6.2.8. Obligaţia de a livra marfa

Această obligaţie rezultă din art. 13 coroborat cu art. 7 al Convenţiei de la Montreal şi


presupune mai multe prestaţii principale:
a) înştiinţarea destinatarului în privinţa sosirii mărfurilor;
b) punerea la dispoziţia destinatarului a bunurilor transportate;
c) predarea celui de-al doilea exemplar al scrisorii de transport aerian către destinatar.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea exemplar al scrisorii de trăsură, acesta este, potrivit art. 7
parag. 2 din Convenţia de la Montreal, exemplarul care este semnat atât de către expeditor, cât
şi de transportator.
Potrivit art. 5 din Convenţia de la Montreal, punctul de plecare şi punctul de destinaţie sunt
elemente obligatorii ale scrisorii de transport aerian şi ale chitanţei de primire a mărfurilor.

În anumite situaţii livrarea mărfurilor către destinatar nu este posibilă. Exemplificativ,


Convenţia de la Montreal se referă la situaţia în care destinatarul refuză să accepte marfa sau
nu poate fi contactat. În această situaţie, potrivit art. 12 parag. 4 din Convenţia de la Montreal,
expeditorul îşi reia dreptul de dispoziţie.

6.3. Principalele obligaţii ale destinatarului


Când destinatarul dobândeşte drepturi şi obligaţii, acesta devine titularul acelor drepturi şi
obligaţii special prevăzute în favoarea/în sarcina acestuia prin contractul de transport sau prin
lege. Principala obligaţie a destinatarului este aceea de a plăti creanţele care rezultă din
contractul de transport.

6.3.1. Obligaţia de a plăti costurile aferente transportului

Aceasta este consacrată prin art. 13 parag. 3 şi art. 14 din Convenţia de la Montreal şi
constă în suportarea costurilor aferente transportului, prevăzute în contractul de

97
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

transport. O astfel de obligaţie incumbă destinatarului care se prevalează de drepturile


derivând din contractul de transport.

7. Modificarea contractului de transport de marfă pe căile aeriene în trafic


internaţional
În materia contractului de transport de mărfuri pe căile aeriene în trafic internaţional este
reglementată modificarea unilaterală a contractului de transport prin exercitarea dreptului de
dispoziţie asupra mărfii.
Convenţia de la Montreal reglementează posibilitatea unuia dintre participanţii la
contractul de transport de mărfuri pe căile aeriene de a modifica unilateral clauze
contractuale referitoare la executarea transportului. Dreptul este configurat prin art. 12 din
actul normativ menţionat.

7.1. Titularul dreptului de a modifica un contract de transport de mărfuri pe căile aeriene


prin dispoziţii ulterioare
Potrivit art. 12 din Convenţia de la Montreal, dreptul de a modifica unilateral contractul de
transport de marfă pe căile aeriene aparţine expeditorului.

Convenţia de la Montreal reglementează stingerea dreptului expeditorului de a modifica


unilateral contractul de transport, ca efect al exercitării de către destinatar a dreptului de a-
i fi livrată marfa.

7.2. Conţinutul dreptului de a modifica un contract de transport de mărfuri pe căile aeriene


prin dispoziţii ulterioare
Dreptul de a modifica unilateral contractul de transport are un conţinut juridic reglementat
în art. 12 parag. 1 din Convenţia de la Montreal. Potrivit textului de lege menţionat, pot fi date
dispoziţii ulterioare referitoare la:
a) retragerea mărfii de la aeroportul de plecare sau de destinaţie;
b) reţinerea mărfii pe parcursul transportului la orice aterizare;
c) solicitarea ca marfa să fie predată la destinaţie sau pe parcursul transportului unei
persoane, alta decât destinatarul desemnat iniţial;
d) solicitarea ca marfa să fie returnată la aeroportul de plecare.

7.3. Exercitarea dreptului de a modifica un contract de transport de mărfuri pe căile aeriene


prin dispoziţii ulterioare
Potrivit art. 12 parag. 3 din Convenţia de la Montreal, pentru exercitarea dreptului de a
modifica un contract de transport de marfă pe căile aeriene prin dispoziţii ulterioare, titularul
dreptului trebuie să fie în posesia celui de-al treilea exemplar al scrisorii de transport aerian
sau a chitanţei de primire a mărfii. Potrivit art. 12 parag. 3 din Convenţia de la Montreal,
executarea unor dispoziţii ulterioare fără solicitarea prezentării documentului menţionat
constituie temei pentru angajarea răspunderii transportatorului faţă de cel ce este în mod legal

98
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

în posesia acestui exemplar din scrisoarea de transport aerian sau a chitanţei de primire a mărfii
şi a suferit un prejudiciu ca urmare a faptei sale53.

În plus, potrivit art. 12 parag. 1 şi 2 din Convenţia de la Montreal, se instituie şi următoarele


reguli referitoare la exercitarea dreptului de a modifica unilateral un contract de transport de
mărfuri pe căile aeriene:
a) executarea instrucţiunilor date trebuie să fie posibilă;
b) prin exercitarea dreptului de a modifica un contract de transport de marfă pe căile aeriene
nu pot fi aduse prejudicii transportatorului sau altor expeditori.

În măsura în care transportatorul consideră că executarea instrucţiunilor nu este posibilă,


potrivit art. 12 parag. 2 din Convenţia de la Montreal, transportatorul are obligaţia de a-l anunţa
pe expeditor.

Corelativ obligaţiei de a executa dispoziţiile de modificare unilaterală a contractului de


transport de marfă pe căile aeriene, prin art. 12 parag. 1 din Convenţia de la Montreal este
reglementat dreptul transportatorului aerian de a-i fi rambursate orice cheltuieli care
decurg din exercitarea acestui drept.

8. Răspunderea contractuală a transportatorului aerian


Răspunderea contractuală a transportatorului aerian poate fi angajată pentru nerespectarea
oricărei obligaţii contractuale. Convenţia de la Montreal reglementează pe larg
răspunderea transportorului aerian pentru încălcarea a două obligaţii principale ale
acestuia:
a) obligaţia de conservare a mărfii; şi
b) obligaţia de a efectua transportul în interiorul termenelor convenite de părţi.

Neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, aşa cum rezultă


din art. 18 şi art. 19 al Convenţiei de la Montreal, poate fi rezultatul faptei transportatorului
contractual, a prepuşilor sau a mandatarilor acestuia.

539. Pentru a se angaja răspunderea transportatorului aerian, trebuie îndeplinite condiţiile


acesteia:
a) fapta ilicită;
b) prejudiciu;
c) legătură de cauzalitate;
d) vinovăţie.

53 Potrivit art. 12 parag. 3 din Convenţia de la Montreal, transportatorul păstrează un drept de regres cu privire
la expeditor.

99
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Cauzele exoneratoare de răspundere sunt reglementate prin art. 18-20 din Convenţia de
la Montreal54.

8.1. Răspunderea transportatorului pentru pierderea mărfurilor


Pornind de la condiţiile răspunderii, prin Convenţia de la Montreal sunt reglementate
aspecte particulare cu privire la fapta ilicită şi prejudiciu.

Cu privire la fapta ilicită, aceasta constă în încălcarea obligaţiei de conservare a mărfurilor


soldată cu pierderea acestora. Dovedirea încălcării obligaţiei de conservare a mărfii impune
demonstrarea a două elemente:
a) dispariţia mărfurilor;
b) faptul că dispariţia mărfurilor a avut loc în perioada de timp în care transportatorul aerian
avea obligaţia de conservare a mărfurilor (în timpul transportului aerian).
Referitor la „dispariţia mărfurilor”, aceasta poate fi:
a) dispariţie constată fizic. Articolul 13 din Convenţia de la Montreal face referire la
pierderea recunoscută de către transportator;
b) dispariţie prezumată absolut. Potrivit art. 13 din Convenţia de la Montreal, dacă marfa nu
a sosit la expirarea unui termen de 7 zile de la data la care ar fi trebuit să sosească, destinatarul
este îndreptăţit să exercite împotriva transportatorului drepturile care decurg din contractul de
transport.

Cu privire la prejudiciu, răspunderea transportatorului aerian este, ca regulă, limitată. Prin


excepţie, limitele răspunderii pot fi depăşite.

54 Art. 18 parag. 2 din Convenţia de la Montreal: Totuşi transportatorul nu este răspunzător dacă se
dovedeşte şi în măsura în care dovedeşte că distrugerea, pierderea sau deteriorarea mărfii s-a datorat:
a) unui defect al mărfii, calităţii sau viciului acesteia;
b) ambalării necorespunzătoare a mărfii, efectuată de către o altă persoană decât transportatorul, prepuşii sau
mandatarii acestuia;
c) unei stări de război sau conflict armat;
d) unei acţiuni a autorităţii publice realizate în legătură cu intrarea, ieşirea sau tranzitul mărfii.
Art. 19 din Convenţia de la Montreal: Transportatorul este răspunzător pentru dauna survenită datorită
întârzierii în transportul aerian de pasageri, bagaje sau mărfuri. Cu toate acestea transportatorul nu este
răspunzător pentru daunele survenite datorită întârzierii dacă dovedeşte că el, prepuşii şi mandatarii săi au luat
toate măsurile care se impun în mod rezonabil pentru a evita dauna sau că le-a fost imposibil să ia respectivele
măsuri.
Art. 20 din Convenţia de la Montreal: În cazul în care transportatorul dovedeşte că dauna a fost provocată
sau favorizată de neglijenţa sau de altă acţiune greşită sau omisiune a persoanei care reclamă despăgubirea ori a
persoanei de la care derivă drepturile acesteia, transportatorul este exonerat în întregime sau în parte de
răspundere faţă de reclamant, în măsura în care o astfel de neglijenţă sau orice altă acţiune greşită sau omisiune
a provocat dauna sau a contribuit la provocarea acesteia. Când despăgubirea este reclamată de o altă persoană
decât pasagerul, datorită decesului sau vătămării suferite de pasager, transportatorul este în acelaşi mod exonerat,
în întregime sau în parte, de răspundere, în măsura în care dovedeşte că neglijenţa sau orice altă acţiune greşită
sau omisiune a respectivului pasager a provocat dauna ori a contribuit la provocarea acesteia. Prezentul articol se
aplică tuturor prevederilor referitoare la răspundere conţinute în prezenta convenţie, inclusiv celor menţionate în
parag. 1 al art. 21.

100
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

Referitor la „limitele acoperirii prejudiciului”, potrivit art. 22 parag. 3 din Convenţia de


la Montreal, limita maximă pentru acoperirea prejudiciului în caz de pierdere55 este reprezentată
de 17 DST56 per kilogram57.

Convenţia de la Montreal nu defineşte conceptul de prejudiciu. Problema dacă acesta


include doar pierderea efectiv suferită (damnum emergens) sau, alături de pierderea efectiv
suferită, şi câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza (lucrum cessans) urmează a fi
rezolvată în conformitate cu legea aplicabilă58 contractului de transport.

Referitor la „depăşirea limitelor răspunderii”, aceasta este permisă în următoarele


situaţii:
a) potrivit art. 22 parag. 3 din Convenţia de la Montreal, în situaţia declarării unui interes
special la livrare, limita maximă de acoperire a prejudiciului este reprezentată de valoarea
interesului special la livrare care a fost declarat59;
b) potrivit art. 25 din Convenţia de la Montreal, prin voinţa transportatorului, limita maximă
de acoperire a prejudiciului poate fi stabilită la un nivel superior sau poate fi eliminată.

În plus, în materie de acoperire a prejudiciului trebuie avute în vedere şi prevederile art. 22


parag. 6 din Convenţia de la Montreal. Potrivit acestuia, limitele prevăzute de Convenţia de la
Montreal nu vor putea împiedica tribunalul de a solicita, în conformitate cu legislaţia pe care o
aplică, achitarea unei sume suplimentare, corespunzătoare unei părţi sau întregii sume rezultate
din cheltuielile de judecată şi din celelalte cheltuieli rezultate în urma litigiului şi suportate de
reclamant, inclusiv dobânda.

8.2. Răspunderea transportatorului aerian pentru avarierea mărfurilor


Potrivit art. 22 din Convenţia de la Montreal, în materia răspunderii pentru avarierea mărfii
se aplică regimul juridic al răspunderii pentru pierdere60.

55 În cazul transportului aerian internaţional, Convenţia de la Montreal stabileşte o modalitate unică de

determinare a limitei maxime a prejudiciului reparabil, raportată la cantitatea de marfă. Astfel, în materia
transportului aerian internaţional, pentru prejudiciul cauzat prin întârziere, limita maximă a despăgubirii se
calculează tot prin raportare la cantitatea de marfă, nefiind luat în considerare tariful de transport. A se vedea
GH. PIPEREA, Dreptul transporturilor, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 210-211.
56 Potrivit art. 23 din Convenţia de la Montreal, conversia sumelor exprimate în DST în monedă naţională se

face în mod diferit, după cum statul în care are loc o procedură juridică este sau nu membru al Fondului Monetar
Internaţional (F.M.I.). În situaţia statelor care sunt membre F.M.I., conversia sumelor exprimate în DST în monedă
naţională se face potrivit metodei de evaluare practicate de F.M.I. pentru operaţiunile şi tranzacţiile sale. În situaţia
statelor care nu sunt membre F.M.I., conversia sumelor exprimate în DST în monedă naţională se face, ca regulă,
potrivit metodei de evaluare stabilite de statul respectiv.
57 Potrivit art. 22 parag. 4 din Convenţia de la Montreal, la calculul limitei maxime de acoperire a prejudiciului

se ia în considerare greutatea totală a coletului sau coletelor în cauză. În situaţia în care pierderea, distrugerea,
deteriorarea sau întârzierea unei părţi din marfă afectează valoarea celorlalte colete acoperite de acelaşi document
de transport aerian, se va lua în considerarea şi greutatea totală a acestor colete.
58 Cu privire la normele conflictuale în materia contractelor de transport, a se vedea D.-AL. SITARU, Drept

internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite ramuri şi instituţii ale
dreptului privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 648-657.
59 Potrivit art. 22 parag. 3 din Convenţia de la Montreal, în situaţia în care valoarea declarată a interesului

special la livrare este mai mare decât cea efectivă, limita maximă de acoperire a prejudiciului va fi reprezentată de
aceasta din urmă.
60 Pierderea mărfii are în vedere existenţa unor lipsuri cantitative ale acesteia. Distrugerea şi deteriorarea mărfii

au în vedere existenţa unor lipsuri calitative ale acesteia, care determină ca marfa să fie imposibil de folosit potrivit

101
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

8.3. Răspunderea transportatorului aerian pentru nerespectarea termenului de transport


Ca regulă, potrivit art. 22 din Convenţia de la Montreal, în materia răspunderii pentru
întârziere se aplică regimul juridic al răspunderii pentru pierderea mărfii.

Cu privire la fapta ilicită, aceasta constă în încălcarea obligaţiei de a ajunge la destinaţie cu


respectarea termenului convenit.

9. Acţiunea în angajarea răspunderii contractuale a transportatorului aerian

În privinţa acţiunii în angajarea răspunderii contractuale a transportatorului aerian,


Convenţia de la Montreal reglementează, în principal, aspecte referitoare la reclamaţia
prealabilă şi elemente configurând dreptul la acţiune.

Răspunderea transportatorului contractual poate fi angajată, potrivit art. 29 din Convenţia


de la Montreal, numai cu respectarea prevederilor acesteia.

Cu privire la procedura prealabilă, art. 31 din Convenţia de la Montreal instituie


necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile introducerii cererii de chemare în judecată
(denumită reclamaţie) în cazul deteriorării61 mărfii şi al întârzierii62 în transportul
acesteia. Textul exclude de la necesitatea parcurgerii procedurii prealabile ipoteza în care
deteriorarea mărfii sau întârzierea în transportul acesteia se datorează fraudei transportatorului.
Articolul 31 din Convenţia de la Montreal nu instituie obligativitatea parcurgerii procedurii
prealabile pentru situaţia pierderii sau a distrugerii mărfurilor.

Cu privire la stabilirea competenţei jurisdicţionale, art. 33 din Convenţia de la Montreal


instituie în materia acţiunii în răspundere o competenţă alternativă. Textul permite sesizarea:
a) instanţei competente teritorial şi material din statul pe teritoriul căruia se află sediul63 sau
domiciliul transportatorului;
b) instanţei competente teritorial şi material din statul pe teritoriul căruia se află locul de
destinaţie a mărfii.
În ambele situaţii, Convenţia de la Montreal introduce condiţia suplimentară ca instanţa
sesizată să se găsească pe teritoriul unui stat parte.
Potrivit art. 34, Convenţia de la Montreal permite părţilor la contractul de transport
încheierea unei convenţii de arbitraj. Aceasta trebuie să îmbrace forma scrisă şi să menţioneze

destinaţiei sale (în cazul distrugerii), respectiv ca marfa să fie impropriu de folosit potrivit destinaţiei sale (în cazul
deteriorării).
61 În cazul deteriorării mărfii, reclamaţia trebuie formulată în scris şi remisă sau expediată transportatorului în

termen de 14 zile de la momentul primirii acesteia de către destinatar.


62 În cazul întârzierii în transportul mărfii, reclamaţia trebuie formulată în scris şi remisă sau expediată

transportatorului în termen de 21 de zile de la momentul la care marfa a fost pusă la dispoziţia destinatarului.
63 Potrivit art. 33 parag. 1 din Convenţia de la Montreal, termenul „sediu” acoperă atât sediul principal de

afaceri, cât şi sediul de afaceri unde a fost încheiat contractul de transport.

102
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

ca sediu al arbitrajului unul dintre statele căruia îi revine competenţa jurisdicţională potrivit
art. 33.

Cu privire la stabilirea legii aplicabile procedurii de judecată, potrivit art. 33 parag. 4 din
Convenţia de la Montreal, procedura de judecată este cârmuită de legea forului sesizat.

Cu privire la subiectele acţiunii în răspundere, subiectul activ al acţiunii în răspundere


poate fi, potrivit Convenţiei de la Montreal, atât destinatarul, cât şi expeditorul. Potrivit art. 13
parag. 3 şi art. 31 din Convenţia de la Montreal, aceasta reglementează posibilitatea introducerii
acţiunii în răspundere de către destinatar. De asemenea, corelativ deţinerii unui drept de
dispoziţie64 asupra mărfii, Convenţia de la Montreal permite şi introducerea acţiunii în
răspundere de către expeditor.
Subiect pasiv al acţiunii în răspundere pot fi, potrivit Convenţiei de la Montreal, atât
transportatorul, cât şi prepuşii sau mandatarii acestuia. Prin art. 31 din Convenţia de la
Montreal se reglementează posibilitatea introducerii acţiunii în răspundere împotriva
transportatorului, iar prin art. 30 parag. 1, posibilitatea introducerii acţiunii împotriva prepuşilor
sau mandatarilor acestuia.
Cu privire la stingerea dreptului la acţiune, potrivit art. 31 parag. 4 din Convenţia de la
Montreal, în cazul în care reclamaţia prealabilă are caracter obligatoriu, neformularea
acesteia conduce la stingerea dreptului la acţiune.

Cu privire la prescripţia dreptului la acţiune, art. 35 parag. 1 din Convenţia de la Montreal


reglementează termenul de prescripţie65 pentru acţiunea în răspundere, acesta fiind de 2
ani. De asemenea, Convenţia prevede şi momentul de la care acesta începe să curgă, anume:
a) data sosirii la destinaţie a aeronavei; sau
b) data la care aeronava ar fi trebuit să sosească la destinaţie; sau
c) data încetării transportului.
Articolul 35 parag. 2 din Convenţia de la Montreal trimite la legea instanţei sesizate pentru
determinarea modului de calcul al termenului de prescripţie.

Teste de autoevaluare
27) Precizați care sunt efectele contractului de transport pe căile aeriene în trafic
internațional.
R ( 666)

Cu privire la dreptul de dispoziţie asupra mărfii, a se vedea art. 12 din Convenţia de la Montreal.
64
65Articolul 35 al Convenţiei de la Montreal foloseşte termenul de „anulare” a dreptului la
despăgubire. Terminologia a determinat existenţa unei probleme cu privire la calificarea naturii juridice a termenului
de 2 ani, acesta putând fi interpretat ca termen de decădere sau de prescripţie. Întrucât finalitatea Convenţiei de la
Montreal a fost de a îmbunătăţi situaţia juridică a reclamantului, pare rezonabil să prevaleze interpretarea că art. 35
a avut în vedere un termen de prescripţie extinctivă (O. CĂPĂŢÎNĂ, Caracteristici ale Convenţiei de la Montreal din
1999 referitoare la transportul aerian internaţional, în R.D.C. nr. 6/2001, p. 23).
66
Referirile au în vedere numerotările din cadrul unității de învățare.

103
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Dreptul transporturilor ID

28) Modificarea contractului de transport


R (7)

Teme de control
1) Răspunderea transportatorului aerian
R (8)
2) Precizați care sunt limitele răspunderii transportatorului în transportul pe căile
aeriene în trafic internațional. Realizați o analiză comparativă
R (8 și corelație cu celelalte cursuri)

Bibliografie selectivă
➢ STĂNESCU A.-T., Dreptul transporturilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020
➢ BAIAS FL.-A., CHELARU E., CONSTANTINOVICI R., MACOVEI I. (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014 (comentarii realizate de STĂNESCU A.-T., STĂNESCU Ş.-AL.,
Comentariu cu privire la art. 1955-2001, din Codul civil).
➢ CĂPĂŢÎNĂ O., STANCU GH., Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002.
➢ COTUŢIU A., SABĂU G.V., Dreptul transporturilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 176.
➢ PIPEREA GH., Dreptul transporturilor, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
➢ STĂNESCU A.-T., `Romania`. In International Encyclopaedia of Laws: Transport
Law, coord ERIC VAN HOOYDONK, Ed. Kluwer Law International, Alphen aan den
Rijn, 2019
➢ ULIESCU M., Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Volumul III. Partea a II-
a. Cartea a V-a (art. 1650-2499). Contracte speciale. Garanţii, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015 (O. CRAUCIUC, Contractul de transport).

104

S-ar putea să vă placă și